Industria de Producere a Carnii de Pasare
CUPRINS
INTRODUCERE
I.STUDIU BIBLIOGRAFIC
1. SITUAȚIA EPIDEMIOLOGICĂ ANTERIOARĂ ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
ASPECTE PRIVIND DINAMICA MORTALITĂȚII ȘI MORBIDITĂȚII
1.1.1. BOALA DE NEWCASTLE
1.1.2. DIFTEROVARIOLA
1.2. INTERVENȚII IMUNOPROFILACTICE OBLIGATORII ȘI/SAU DE NECESITATE ȘI EVALUAREA EFICACITĂȚII LOR
1.2.1. BOALA DE NEWCASTLE
1.2.2. DIFTEROVARIOLA
2. CARACTERISTICI GENERALE ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
2.1. FACTORII DE PATOGENITATE-FAMILIA PARAMYXOVIRIDAE
BOALA DE NEWCASTLE
DIFTEROVARIOLA
ETIOPATOLOGIA BOLII DE NEWCASTLE ȘI A DIFTEROVARIOLEI
BOALA DE NEWCASTLE
DIFTEROVARIOLA
EPIDEMIOLOGIA BOLII DE NEWCASTLE ȘI A DIFTEROVARIOLEI
BOALA DE NEWCASTLE
DIFTEROVARIOLA
ASPECTE CLINICE ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
BOALA DE NEWCASTLE
DIFTEROVARIOLA
ASPECTE HISTOPATOLOGICE ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
BOALA DE NEWCASTLE
DIFTEROVARIOLA
ASPECTE MORFOPATOLOGICE ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
BOALA DE NEWCASTLE
DIFTEROVARIOLA
DIAGNOSTICUL ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
DIAGNOSTICUL DE SUSPICIUNE
BOALA DE NEWCASTLE
DIFTEROVARIOLA
DIAGNOSTICUL DE CERTITUDINE
BOALA DE NEWCASTLE
DIFTEROVARIOLA
DIAGNOSTICUL DIFERENTIAL
BOALA DE NEWCASTLE
DIFTEROVARIOLA
PROFILAXIE ȘI COMBATERE ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
PROFILAXIA NESPECIFICĂ
BOALA DE NEWCASTLE
DIFTEROVARIOLA
PROFILAXIA SPECIFICĂ
BOALA DE NEWCASTLE
DIFTEROVARIOLA
COMBATEREA BOLII DE NEWCASTLE
COMBATEREA DIFTEROVARIOLEI
3. METODE DE DIAGNOSTIC ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ – TRECUT ȘI PREZENT
3.1. BOALA DE NEWCASTLE
3.2. DIFTEEOVARIOLA
II. INVESTIGAȚII PERSONALE
2.1. MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU FOLOSITE PENTRU SUPRAVEGHEREA EPIDEMIOLOGICĂ
2.1.1. MATERIALE DE LUCRU
2.1.2. METODE DE LUCRU
2.1.2.1.METODA DE INHIBARE A HEMAGLUTINĂRII
2.1.2.2.IZOLARE PE OUĂ EMBRIONATE A VIRUSULUI DIFTEROVARIOLEI
2.1.2.3.EXAMENUL HISTOPATOLOGIC
REZULTATE ȘI DISCUȚII
BOALA DE NEWCASTLE
DIFTEROVARIOLA
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
CONCLUZII
RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
La nivel mondial, industria de producere a cărnii de pasăre ocupă un loc remarcabil datorită proprietăților nutritive și nivelului scăzut în grăsime pe care le conține. Carnea de pasăre se produce în prezent cu eficiență din ce în ce mai mare și reprezintă un procent destul de ridicat în economia întregii lumi.
Încă din cele mai vechi timpuri, creșterea păsărilor a întâmpinat probleme din punct de vedere epidemiologic. Pierderile provocate datorita diferitilor agenți patogeni sunt semnificative în industria de creștere a păsărilor. Mulți factori sunt implicați, inculzând agenți infecțioși reprezentați de bacterii, virusuri, precum și cauze non-infecțioase ce țin de nutriție, management, ambient și igienă. Toate aceste aspecte duc la o scădere a imunității și eventual la o mortalitate crescută.
Două dintre cele mai păgubitoare boli sunt reprezentate de Boala de Newcastle și Difterovariola, ce duc anual la pierderi de până la 80% din loturile de păsări din sistemul intensiv și extensiv.
Datorită pierderilor economice semnificative, Boala de Newcastle și Difterovariola impun luarea de măsuri drastice de profilaxie și combatere. Dacă diagnosticarea acestor două entități a ajuns să fie foarte rapidă și eficientă, prevenirea și imunizarea păsărilor nu asigură încă o protecție de 100%, observându-se infecții și la loturile imunizate cu vaccinurile actuale.
Scopul acestei lucrări este de a stabili elementele de diagnostic în cazul celor două boli virale ale păsărilor.
CAPITOLUL I
SITUAȚIA EPIDEMIOLOGICĂ ANTERIOARĂ ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
ASPECTE PRIVIND DINAMICA MORTALITĂȚII ȘI MORBIDITĂȚII
1.1.1. BOALA DE NEWCASTLE
Boala de Newcastle a fost semnalată pentru prima dată de Kraneveld (1996) în insula Jawa. În același an, Doyle studiază o epizootie asemănătoare în orașul Newcastle din Anglia iar în 1972 izolează virusul și arată că este diferit de virusul pestei aviare clasice (Olsen, 2000).
Din Indonezia, boala s-a extins repede în multe țări din sudul Asiei, în Australia (1930), în Africa (1935) și America.
În Europa, în 1939-1940 primele focare de pseudopestă apar în Italia și Albania. Boala s-a extins cu repeziciune în toate țările europene, inclusive țara noastră, luând caracterul unei panzootii odată cu declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial (Rupley, A., 1997).
La noi în țară, prima relatare despre Boala de Newcastle aparține lui Pop și Munțiu (1942), denumită și “boala de Filaret”, după care s-a extins pe întreg teritoriul țării.
În momentul de față, boala Newcastle este răspândită pe tot globul, mai ales în Africa și Asia, unde majoritatea țărilor sunt contaminate și reprezintă o amenințare pentru țările indemne, mai ales pentru cele din Europa (Adam, Gh., 1961).
Pierderile economice provocate de această boală sunt deosebit de mari cu un procent de morbiditate și mortalitate foarte ridicat (Vasiu Constantin, 2006).
În ultimii 5 ani, se declară indemne de Boala de Newcastle majoritatea țărilor europene. Însă, în fiecare an între două și opt țări raportează reapariția Bolii de Newcastle , sub forma unui număr redus de focare, prompt lichidate apoi prin măsuri radicale, cu excepția Italiei și Danemarcei, unde epidemia a luat o oarecare extindere (OIE 2015).
1.1.2. DIFTEROVARIOLA
Boala este cunoscută de foarte multă vreme, însă mult timp s-a crezut că cele două forme clinice sunt entități diferite. Forma cutanată se numea “epitelioma contagioasă”, iar forma pe mucoase “difterie”, din cauză că era foarte asemănătoare cu difteria omului. Mark și col., (1902) ajung la concluzia că agentul “epiteliomei contagioase” este un virus, iar Cornwart (1908) demonstrează experimental identitatea etiologică a formei variolice și a celei difteroide, boala fiind denumită difterovariola. De-a lungul timpului, în țara noastră au fost concepute numeroase investigații cu privire la etiologia, epidemiologia, aspectele anatomolinice și imunoprofilactice de către Gheorgiu și col. (1961), Pascu și col. (1961), Surdan și col. (1955), Carol-Dumitriu Emilia și col. (1983), etc. (Perianu Tudor, 2012).
Variola aviară este răspândită pe tot globul cu o incidență variabilă, în funcție de zona geografică, de gradul de organizare a măsurilor antiepizootice, de sistemul de creștere și exploatare a păsărilor. Produce pierderi însemnate atât prin mortalitate, cât și prin reducerea producției de ouă, întârziere în creștere, sacrificări de necessitate cu valorificare neeconomică, cheltuieli legate de producerea și aplicarea imunizărilor. (Tripathy D.N.1993).
1.2. INTERVENȚII IMUNOPROFILACTICE OBLIGATORII ȘI/SAU DE NECESITATE ȘI EVALUAREA EFICACITĂȚII LOR
1.2.1. BOALA DE NEWCASTLE
Imunoprofilaxia Bolii de Newcastle se poate impune ca măsură suplimentară, în situații de necesitate, în cadrul unor programe complexe de combatere. Se pot vaccina: găinile, curcile, bibilicile, fazanii, prepelițele, potârnichile și porumbeii voiajori. Vaccinarea păsărilor se face fie pe baza unui program aprobat pentru anumite zone și interval de timp, fie sistematic, la toate efectivele din țară sau din anumite zone, până în momentul în care Administrația Sanitară Veterinară Centrală (A.S.V.C.) dispune sistarea acțiunii. (2001, Norma sanitară veterinară a ANSV aprobată de MAAP cu Ord.nr.312/2001, privind controlul bolii de Newcastle).
Cele două vaccinuri create pentru profilaxia specifică a Bolii de Newcastle sunt vaccinuri inactivate și vaccinuri attenuate.
În ultimii 14 ani, în România a fost adăugat un număr impresionant de mare de noi vaccinuri contra Bolii de Newcastle, dintre care unele au fost realizate de companii românești, iar altele, realizate de companii străine, au fost importate.
TABEL 1. Produse imunologice contra bolii de Newcastle autorizate în România până în data de 23.04.2015
( http://www.icbmv.ro/ro/nomenclator-produse)
În comparație cu vaccinurile atenuate, vaccinurile inactivate au atât avantaje cât și dezavantaje (Nedelciu, 1963).
Avantajele vaccinurilor inactivate:
Păsările le suportă bine și nu manifestă reacții severe postvaccinale;
Se dozează corect și uniform, nu este obligatoriu ca utilizarea întregului flacon de vaccin să fie imediată, de îndată ce a fost deschis;
Imunogeneza nu este inhibată de imunitatea preexistentă.
Dezavantajele vaccinurilor inactivate:
Sunt mai costisitoare;
Oferă imunitate mai redusă care se instalează mai lent – în decurs de 1-3 săptămâni;
Adminstrarea se face numai individual, nu se pretează la vaccinarea în masă, colectivă;
Pot produce uneori formarea unor reacții locale care să deprecieze valoarea economică a carcaselor (Mânzat Radu Moga, 2005, Sun J, 2014).
1.2.2. DIFTEROVARIOLA
În țara noastră păsările s-au vaccinat contra variolei, încă din primele decenii ale secolului trecut, cu vaccinuri preparate din triturate de piele de pasăre infectate experimental, dar primele vaccinuri au fost preparate pe ouă embrionate, după un protocol asemănător cu cel utilizat și în prezent, încă din 1955-1960, de Suhaci, Ursache, Surdan, Tomescu.
Vaccinuri contra variolei pentru găini, curci și fazani, sunt preparate din tulpini de virus de origine columbară, cultivate pe membrana corioalantoidiană de embrionilor de găină (Di-Col, Avipox-Col). Sunt tulpini neatenuate, nepatogene pentru găini și curci (Kurstak E. 2001).
Acest tip de vaccine se utilizează preventiv sau de necesitate, pentru vaccinarea de rapel făcută după 30 de zile de la vaccinarea cu un vaccin de origine columbară, însă nu mai târziu de 4 săptămâni înainte de începerea ouatului. (Suhaci, I., Ursache, R., 1964).
Vaccinuri antivariolice pentru porumbei sunt preparate din tulpini de virus al variolei curcilor (Columbo–Div, Romporpox). Cele utilizate în țara noastră, sunt constituite tot dintr-o suspensie liofilizată de membrane corioalantoidiene de embrioni de găină, infectați cu virus variolic de curcă, tulpina BP–54. În efective de porumbei infectate se poate utiliza vaccinarea atât preventiv cât și de necessitate. ( Calnek, B.W., 1997).
La păsările cu forme mai ușoare difteroide sau mixte, se poate face un tratament individual, prin îndepărtarea pseudomembranelor ușor accesibile și badijonarea eroziunilor rămase fie cu tinctură de iod glicerinată sau guaiacolată 50%, fie cu alte substanțe antiseptice sau cu pomezi cu antibiotic. (Mânzat Radu Moga, 2005).
CAPITOLUL II.
CARACTERISTICI GENERALE ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
FACTORII DE PATOGENITATE-FAMILIA PARAMYXOVIRIDAE
Totalitatea mecanismelor biochimice care duc la producerea infecțiilor definesc patogenitatea unei entități virale sau bacteriene. Virusurile se replică folosind mecanismele celulare din interiorul celulelor vii, de unde iau: hrana, enzimele, energia necesară multiplicării. (Lamb R.A., 2007).
Patogeneza unei entități virale include inițierea procesului viral și mecanismele care duc la instalarea semnelor și simptomelor bolii virale. Familia Paramyxoviridae cuprinde un număr important de virusuri patogene pentru mai multe specii de animale vertebrate și pentru om. (Takimoto T., 2004).
Paramixovirusurile se multiplică în citoplasma celulelor sensibile, asupra cărora are de obicei efect citolitic. Majoritatea paramixovirusurilor se caracterizează prin capacitatea de a induce sinciții, incluzii și hemadsorbție. Paramixovirusurile sunt patogene numai pentru un număr relativ restrâns de specii de vertebrate, mamifere și păsări (cu rare excepții). Se transmit de la un animal la altul cel mai ușor prin aerosoli contaminați, pe cale aerogenă și mai puțin pe cale orală. Infecția cu paramixovirusuri induce anticorpogeneză, care determină de obicei autosterilizarea într-un timp relativ scurt, cu excepția Morbilivirusurilor, care crează purtători de virus de lungă durată (Mânzat Radu Moga, 2005, Murray K., 1995).
BOALA DE NEWCASTLE
Gravitatea epidemiilor este dependentă de virulența tulpinii, de patotip, care poate varia de la un focar variolic de curcă, tulpina BP–54. În efective de porumbei infectate se poate utiliza vaccinarea atât preventiv cât și de necessitate. ( Calnek, B.W., 1997).
La păsările cu forme mai ușoare difteroide sau mixte, se poate face un tratament individual, prin îndepărtarea pseudomembranelor ușor accesibile și badijonarea eroziunilor rămase fie cu tinctură de iod glicerinată sau guaiacolată 50%, fie cu alte substanțe antiseptice sau cu pomezi cu antibiotic. (Mânzat Radu Moga, 2005).
CAPITOLUL II.
CARACTERISTICI GENERALE ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
FACTORII DE PATOGENITATE-FAMILIA PARAMYXOVIRIDAE
Totalitatea mecanismelor biochimice care duc la producerea infecțiilor definesc patogenitatea unei entități virale sau bacteriene. Virusurile se replică folosind mecanismele celulare din interiorul celulelor vii, de unde iau: hrana, enzimele, energia necesară multiplicării. (Lamb R.A., 2007).
Patogeneza unei entități virale include inițierea procesului viral și mecanismele care duc la instalarea semnelor și simptomelor bolii virale. Familia Paramyxoviridae cuprinde un număr important de virusuri patogene pentru mai multe specii de animale vertebrate și pentru om. (Takimoto T., 2004).
Paramixovirusurile se multiplică în citoplasma celulelor sensibile, asupra cărora are de obicei efect citolitic. Majoritatea paramixovirusurilor se caracterizează prin capacitatea de a induce sinciții, incluzii și hemadsorbție. Paramixovirusurile sunt patogene numai pentru un număr relativ restrâns de specii de vertebrate, mamifere și păsări (cu rare excepții). Se transmit de la un animal la altul cel mai ușor prin aerosoli contaminați, pe cale aerogenă și mai puțin pe cale orală. Infecția cu paramixovirusuri induce anticorpogeneză, care determină de obicei autosterilizarea într-un timp relativ scurt, cu excepția Morbilivirusurilor, care crează purtători de virus de lungă durată (Mânzat Radu Moga, 2005, Murray K., 1995).
BOALA DE NEWCASTLE
Gravitatea epidemiilor este dependentă de virulența tulpinii, de patotip, care poate varia de la un focar la altul. Vârsta tânără, starea proastă de întreținere, condițiile de zooigienă nesatisfăcătoare, lipsa unor măsuri generale antiepidemice sau rigurozitatea aproximativă în aplicarea lor, ajută la sporirea mortalității. (Moss, R.W. 1994).
Boala de Newcastle este o boală cu un grad crescut de contagiozitate, virusul fiind fatal pentru cele mai multe specii de păsări. Cele mai susceptibile sunt găini, la care se întâlnesc pierderi devastatoare. (Alexander, 2000, 2001) Din acest motiv, izolarea unei tulpinii virulete trebuie raportată Oficiului Internațional de Epizootii. (Alexander, 1997).
Virusul Bolii de Newcastle este un virus cu capsidă de natură lipoproteică, care prezintă pe suprafață două tipuri de spiculi glicoproteinici: hemaglutinin-neuramidiaza (HN), implicată în adsorbția virusului la suprafața celulei gazdă, având rol important în infectivitate și glicoproteina F (fusion), având rol în penetrarea celulară a virionului. (Deng et al., 1997).
Multiplicarea intensă și răspândirea virusului în organismal gazdei sunt factori determinant ai infecției sistemice provocate de tulpinile patogene PMV-1. Spiculii HN se fixează pe suprafața hematiilor, pe care le aglutinează. (Vasiu Constantin, 2006).
Tulpina PMV-1 are în compoziția ei glicoproteina F, care formează la situsul de legătură două reziduuri bazice care pot fi recunoscute de proteaza celulară prezentă în toate celulele gazdei spre deosebire de tulpinile lentogene la care situsul de legătură este monobasic și care nu este acceptat de multe tipuri de celule. (Rotaru Elena, 2002).
Determinarea patogenității se face prin intermediul unor scheme de apreciere în vivo și în vitro, prin testare pe diferite materiale biologice. (Daneș Doina, 2005).
În organism, virusul se multiplică la poarta de intrare, ajunge în sânge și de aici se răspândește în toate organele vascularizate. Determină hialinizarea capilarelor și arteriorelor, formând trombi hialini în vasele mici. Apar hemoragii și necroze în tubul digestive, congestii, edem și infiltrații limfohistiocitare în pulmon, degenerescență neuronală, focare gliale și infiltrții limfocitare preivasculare în sistemul nervos. (Perianu Tudor, 2002, Ganar K, 2014 ).
DIFTEROVARIOLA
Structura antigenică a virusului variolei este constituită din fracțiuni antigenice solubile termolabile și termostabile. Toate virusurile variolice se pot cultiva pe membrana corioalantoidiană a embrionului de găină (Takimoto T., 2004).
Poarta de intrare a virusului este reprezentată de mucoase sau piele, multiplicându-se la acest nivel și dând naștere unei leziuni primare care poate fi observată după 3-5 zile postinfecție. De aici, virusul continuă să difuzeze în limfă și sânge. Dacă în această fază sistemul nespecific de apărare nu reușește să distrugă virusul, continuă să se extindă, la nivelul pielii și pe mucoase și se multiplică, dând naștere unei leziuni secundare. (Mânzat Radu Moga, 2005, Takimoto T., 2004).
ETIOPATOLOGIA BOLII DE NEWCASTLE ȘI A DIFTEROVARIOLEI
BOALA DE NEWCASTLE
Boala de Newcastle este produsă de o tulpină virulentă de Paramyxovirus de tip 1 (APVM-1), genul Avulavirus, familia Paramyxoviridae. Sunt prezente 10 serotipuri de Paramyxovirus aviar (APMV-1 – APMV-10). (O.I.E., 2012).
Virusul Bolii de Newcastle corespunde serotipului 1. Este un virus ARN. La microscop are formă sferică, cu diametru de 120-180 nm cu forma filamentoasă. Capsida care este de natură lipoproteică, pe suprafață prezintă două tipuri de spiculi glicoproteici: glicoproteina HN, se ocupă cu adsorbția virusului la suprafața celulei gazdă cu activitate neuraminidazică si hemaglutinantă, și glicoproteina F, care poseda rol în penetrarea celulară a virionului. (Vasiu Constantin, 2006, Plattet P. 2013).
Virusul pseudopestei aviare este considerat ca rezistent în mediul exterior. În stare uscată, pe diferite obiecte, rezistă până la 30 de zile, în furaje cca. 45 de zile. Căldura îl distruge repede, iar razele solare în câteva minute până la 1-2 zile. La temperatura camerei rezistă până la 17 săptămâni, iar în cotețe până la 200 de zile. În ouă rezistă până la 250 de zile, iar în carcase congelate până la 2 ani. Antisepticele uzuale, în concentrațiile uzuale, distrug virusul în câteva minute până la o oră. (Alexander, D.J. 2000).
Este sensibil la eter și cloroform, ceea ce denotă existența lipidelor în structura învelișului. Se conservă timp îndelungat prin liofilizare.
Odată ce a pătruns în organism, virusul se multiplică la poarta de intrare, ajunge în sânge, se răspândește în toate organele vascularizate, determină hialinizarea capilarelor și arteriolelor cu degenerarea hidropică a mediei și formarea de tromboze hialine în vasele mici. În tubul digestiv se produc hemoragii și necroze, în pulmon sunt prezente congestii, edem și infiltratii limfohistiocitare, degenerescență neuronală, în sistemul nervos focare gliale și infiltrații limfocitare perivasculare. (Maminiaina, O.F., 2010).
Are loc perturbarea metabolismului, slăbirea funcției cordului și apariția tulburărilor circulatorii în urma proceselor distrofice din organele parenchimatoase și inflamației hemoragico-necrotica a organelor tractului digestiv. Când evoluția este mai lentă, leziunile hemoragico-necrotice din tubul digestive se pot complica cu inflamația fibrinoasă, difuză sau în focare. (Perianu Tudor, 2012, Alexander, D.J. 2000).
DIFTEROVARIOLA
Virusul variolei aviare face parte din genul Avipoxvirus. Se poate cultiva cu ușurință pe membrana corioalantoidiană a embrionilor de găină în a 9-a sau a 11-a zi de incubație, determinând după 48 de ore noduli de culoare alb-cenușie și pseudomembrane pe membrana corioalantoidiană, de asemenea și pe culturi celulare (fibroblaste primare de embrioni de găină, culture renale sau din derm de embrioni sau celulele liniei permanente QT-35) cu producerea unui efect citopatic. (Vasiu Constantin, 2006).
Virusul variolei aviare, în stare uscată are o rezistență față de factorii fizici și chimici, mai mare decât celelalte virusuri variolice. În stare umedă, o suspensie virală este inactivate în 8 minute la 60 de grade Celsius și în mai puțin de 5 minute la 100 de grade Celsius. Rezistă în nodulii umectați 90 de minute la 60 de grade Celsius și aproape 14 zile la 38 de grade Celsius. În praful de cruste, la temperatura camerei rezista aproximativ 15 luni. Rămâne viabil câțiva ani la temperaturi joase sau prin liofilizare. Este distrus în 20 de minute de razele ultraviolet, în 10 minute de alcoolul etilic, în 30 de minute de fenol 3% și de hidroxidul de sodiu 2% în 10 minute. (Mânzat Radu Moga, 2005, Harrison M.S., 2010).
După ce pătrunde în organism, virusul se multiplică la poarta de intrare și determină apariția nodulilor. La scurt timp, virusul pătrunde în sânge și produce generalizarea, fiind prezent în diferite organe. Nodulul variolic cutanat ia naștere prin hiperplazia puternică a celulelor epiteliale și cornificarea ectoplasmei celulelor hiperplaziate. (Takimoto T., 2004).
La nivelul mucoaselor se produce degenerarea balonizantă a celulelor hiperplaziate, formându-se vezicule microscopice care se infectează cu flora banală și provoacă inflamația fribrino-necrotică sub formă de focare. Membranele difteroide conțin detritusuri celulare, bacterii și fibrină, sunt greu detașabile, și prin grosimea și întinderea lor, produc jenă în prehensiune și deglutiție. (Perianu Tudor, 2012).
EPIDEMIOLOGIA BOLII DE NEWCASTLE ȘI A DIFTEROVARIOLEI
BOALA DE NEWCASTLE
La infecția naturală sunt receptive nu număr foarte mare de specii de păsări domestice și sălbatice, dar nu în egală măsură. Cele mai receptive sunt galinaceele, respectiv găinile, curcile, fazanii și bibilicile. (Ciufecu, Elvira Sânziana. 2003).
Sursele de infecție primare sunt reprezentate de păsările bolnave și cele cu infecții inaparente, cadavrele, carcasele, organele și ouăle provenite de la acestea. (Moss, R.W. 1994). Sursele de infecție secundare sunt păsările bolnave și cele cu forme asimptomatice, care elimină virusul prin toate secrețiile și excrețiile, contaminând intens mediul ambiant (așternutul, furajele, apa, obiectele de inventar), de unde, prin intermediul omului, a vehiculelor, ambalajelor, cofrajelor etc., poate difuza la distanță. (Washburn, B., Schirrmacher, V., 2002).
Virusul Bolii Newcastle se poate transmite natural pe mai multe căi, dar în mod normal se transmite, în cazul sursei de infecție aerogene, prin intermediul mucoasei conjunctivale și a aparatului respirator. Transmiterea prin mucoasa digestivă se realizează în cazul apei sau furajelor contaminate. Transcutanat, Boala Newcastle se transmite în special prin inoculare, cu acul de seringă. (Mânzat Radu Moga, 2005).
2.3.2. DIFTEROVARIOLA
Sunt receptive un număr foarte mare de specii de păsări domestice și sălbatice, dar boala este întâlnită mai frecvent la găini, curci, fazani, porumbei, bibilici, prepelițe, canari, păuni și vrăbii. (Vasiu Constantin, 2006).
Surse de infecție: primare – de păsările bolnave, care elimină virusul odată cu crustele și falsele membrane desprinse, cadavrele acestora; -secundare – toate produsele și subprodusele rezultate de la sacrificarea lor, păsările trecute prin boală, elementele mediului înconjurător contaminate, personalul care vine în contact cu păsările bolnave și cu produsele sau subprodusele aestora, insectele hematofage, precum și păsările nereceptive. (Aly, M.M. și col. 1993). Infecția se realizează direct și indirect, virusul pătrunde în organism pe cale respiratorie, digestivă și cutanată. În timpul năpârlirii virusul poate pătrunde și prin foliculii plumiferi. (Vasiu Constantin, 2006).
ASPECTE CLINICE ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
BOALA DE NEWCASTLE
Boala de Newcastle este o boală cu un grad ridicat de contagiozitate, manifestată la multe specii de păsări domestice, exotice și sălbatice, fiind dependentă de tropism, fiind caracterizată de episoade marcante de morbiditate crescută de mortalitate și leziuni multiple. Perioada de incubație este de 4-6 zile, cu variații de la 3 la 21 de zile sau mai mult. (Frederick A., 1999).
Tabloul clinic se exprimă prin mai multe forme de manifestare. Forma viscerală este caracterizată de leziuni hemoragice la nivelul întregului tub digestive și hemoragia intensă a proventriculului. Specific acestei forme, leziuni hemoragico-necrotice în cavitatea bucală, stomac și intestine. Sunt susceptibile păsările de orice vârstă. Cele mai frecvente leziuni sunt reprezentate de hemoragii în tonsilele cecale și hemoragia cloacei (Frederick A., 1999, Alexander DJ: 1995).
Forma neuronală este manifestată clinic prin ataxie, opistotonus, torticollis, pareze și paralizii ale membrelor. Această formă este frecvent însoțită de simptome respiratorii. (Dinev Ivan).
Forma supraacută, întâlnită foarte rar, se manifestă prin modificarea stării generale: abatere, inapetență, horiplumație, convulsii și sfârșit letal în aproximativ 12-24 ore. (Frederick A., 1999).
Forma acută este cea mai caracteristică clinic și lezional. Debutul este marcat de hipertermie, abatere, anorexie, polidipsie, păsările sunt mobile, cu penele zburlite și aripile lăsate, cu capul sprijinit pe sol sau ținut sub aripă, congestia crestei și barbițelor. Se poate observa hiperemia mucoasei conjunctivale, keratită, epiforă, edem periorbitar. Rapid își fac apariția și simptomele digestive (diaree verzuie, indigestie ingluvială cu scurgerea din cioc a unui lichid fetid), respiratorii (catar oculo-nazal, dispnee, strănut), nervoase (convulsii, tulburări de echilibru, paralizii, contracții clonice sau spasmodice ale gâtului, ripilor sau picioarelor, rostogoliri, mișcări în manej, piruetări, pistotonus, emprostotonus, torticolis) și cutanate (congestia și/sau edemul crestei și bărbițelor, hemoragii), scăderea sau încetarea ouatului. (Susta L, 2010, Vasiu Constantin, 2006).
Forma subacută și cronică evoluează cu semne generale discrete și simptome locale mai ales respiratorii, timp mai îndelungat. (Rotaru Elena, 2002).
La găini, se întâlnesc 4 tipuri de boală: tipul Doyle (Doyle, 1927) sușe velogene care afectează păsările de toate vârstele manifestându-se printr-o evoluție acută, cu tulburări generale grave, simptome digestive și nervoase și mortalitate de 90-100%; tipul Beach (Beach, 1942) produs de sușe neurotrope, se manifestă mai grav la pui și tineret cu simptome de pneumoencefalită și mortalitate de până la 90%; tipul Beaudette (Beaudette și Black, 1946) produs de sușe mezogene, se manifestă la pui cu simptome dominant respiratorii, rareori nervoase și mortalitate de până la 10-50%; tipul Hitchner (Hitchner și Jonson, 1948), produs de sușe lentogene, la pui evoluția este benignă, prezentănd usoare tulburări repiratorii și foarte rar moarte. (Frederick A., 1999, Vasiu Constantin, 2006).
Morbiditatea și mortalitatea depind de virulența tulpinii, de gradul de imunitate vaccinală, condițiile de mediu. (Rotaru Elena, 2002).
DIFTEROVARIOLA
Variola aviară debutează clinic, după o perioadă de incubație de 3 – 10 zile, cu febră, abatere, inapetență și scăderea drastică a ouatului. (Mânzat Radu Moga, 2005).
Difterovariola se manifestă sub următoarele forme clinice: forma variolică cu localizare cutanată, forma difteroidă cu localizare pe mucosae (pseudomembranoasă) și o formă mixtă – cu localizare în același timp a leziunilor pe piele și pe mucoase. (Frederick A., 1999, Tripathy și Reed, 2003).
Forma difteroidă este denumită și enantemul variolic sau forma pseudomembranoasă cu prezența de speudomembrane la nivelul mucoaselor. Această formă este mult mai gravă decât forma variolică, se întâlnește cel mai des la tineret. Papulele variolice întâlnite la nivelul mucoaselor sub formă de mici focare gălbui, proeminente – pot trece neobservate, la examenul clinic observându-se doar focarele difteroide, sub formă de false membrane groase abundente, de culoare galben – cenușiu, având un miros fetid, aderente de țesuturile subiacente care, prin desprindere forțată lasă ulcere sângerânde. (Frederick A., 1999, Mânzat Radu Moga, 2005).
Localizarea oculonazala denumită și coriza variolică se manifestă prin jetaj care inițial este seros, apoi devine seromucos sau mucopurulent acumulându-se în cavitățile nazale, obstruând nările și deformând astfel bolta palatină. Inflamația se poate extinde determinând deformarea regiunii din cauza acumulării pseudomembranelor în sinusurile infraorbitare și sacii conjunctivali, se atrofiază globii ocular, se produc ulcere corneene și chiar panoftalmie. Inflamația poate cuprinde și mucoasele traheală, bronșica și intestinală, păsările prezentând dispnee și diaree. (Frederick A., 1999, Vasiu Constantin, 2006).
Forma variolică la galinacee este manifestată prin apariția unor noduli duri, pe pielea capului, mai ales pe creastă, bărbițe, pleoape, urechiușe și foarte rar, la pui, pe membre, gât sau în jurul orificiului cloacal. Inițial nodulii au culoare gălbuie-albicioasă, devenind în cele din urmă de culoare brună. Au dimensiunile unui bob de linte și au tendința de a conflua luănd naștere placarde cu aspect verucos. (Frederick A., 1999).
Nodulii din regiune gâtului, la curci, cuprind carunculii și mărgelele. Starea generală nu se modifică, erupția este masivă, păsările prezintă abatere, refuză hrana și slăbesc. La porumbei, nodulii se localizează cel mai des periorbitar, la comisurile ciocului și pe member. (Perianu Tudor, 2012).
Forma mixtă se mai numește și forma difterovariolică, este cel mai des întălnită și se caracterizează prin asocierea formei variolice cu cea difteroidă. Gravitatea acestei forme este aproximativ la fel de crescută cu gravitatea formei difteroide. (Mânzat Radu Moga, 2005, Frederick A., 1999).
ASPECTE HISTOPATOLOGICE ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
BOALA DE NEWCASTLE
Histopatologic, în sistemul nervos central se observă tumefacția și necroza celulelor endoteliului capilarelor care determină fragilitatea acestora, manșoane perivasculare și perineuronale, plasmocite și celule gliale, degenerescența neuronilor cu nucleu picnotic și neurofagie, necroza și scăderea numărului de celule acinare din pancreas, proliferarea macrofagelor și congestie în pulmon, nefrită interstițială, scăderea numărului de limfocite în bursa cloacală. (Ioniță Carmen, 2014, Frederick A., 1999).
DIFTEROVARIOLĂ
La examenul histopatologic se evidențiază hiperplazia epiteliului infectat cutanat și difteroid și prezența intracitoplasmatică a unor incluzii oxifile, cunoscute sub denumirea de corpusculii Bollinger. (Perianu Tudor, 2002).
ASPECTE MORFOPATOLOGICE ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
BOALA DE NEWCASTLE
Modificările morfopatologice depind de specie, de vârsta păsării, de patotipul tulpinii infectante și de durata bolii. (Mânzat Radu Moga, 2005).
Cele mai evidente și semnificative leziuni sunt reprezentate de proventriculită și de enterita hemoragico-necrotică. Pe suprafața mucoasei stomacului glandular se observă hemoragii sau necroze gălbui care au contur hemoragic, extinse pe toată suprafața sau grupate sub forma unui brâu la intrarea sau ieșirea din proventricul. Papilele glandulare sunt tumefiate iar la presare se observă eliminarea unui conținut galben-purulent. (Frederick A., 1999).
Aspectele caracteristice pentru boala de Newcastle sunt leziunile de la nivelul intestinului – proventriculita hemoragico necrotică și laringotraheita hemoragico-necrotică. (Vasiu Constantin, 2006).
În forma acută, cadavrele prezintă cianoza crestelor și bărbițelor, hemoragii punctiforme pe pielea capului și leziuni de conjunctivită catarală sau de cheratoconjunctivită. Penele din jurul orificiului cloacal sunt murdare și aglutinare cu fecale diareice. (Frederick A., 1999).
Ca leziuni mai putem întâlni proventriculita hemoragică, tiflita hemoragică, proctita hemoragică.(Tudor Perianu, 2002). Papilele glandulare sunt tumefiate, la presiune exprimându-se o secrție alb-gălbuie. Sub cuticula stomacului glandular se pot observa necroze și hemoragii punctiforme sau difuze. Sacii cecali prezintă foliculii limfoizi hiperplaziați și cu hemoragii și necroze. La nivelul mucoasei intestinale, între cecum și cloacă, se întâlnește inflamația hemoragico-necrotică, sub formă de plăci, constituind butoni pseudopestoși, considerați caracteristici. (Vasiu Constantin, 2006, Frederick A., 1999).
În forma atipică, cu predominarea tulburărilor respiratorii, leziunile tubului digestive pot lipsi sau sunt neînsemnate. Se întâlnesc leziuni de pneumonie exsudativă, laringotraheită catarală sau necrotică și aerosaculită serofibrinoasă. (Perianu Tudor, 2002).
DIFTEROVARIOLA
Leziunile sunt în funcție de localizarea procesului infecțios:
Localizarea cutanată – se observă apariția unui exantem, caracterizat macroscopic prin prezența unor noduli cenușii-maronii în zonele fără pene sau generalizat;
Localizarea pe mucoase – întălnim un exantem al mucoasei bucale având tendința de a cuprinde și tractusul respirator. Pe mucoase se constată prezența unor pseudomembrane cenușii-gălbui, aderente, urât mirositoare, prin detașare lasând o zonă sângerândă;
Localizarea oculo-nazală – exsudatul fibrinos se poate acumula în cavitățile nazale, sinusurile infraorbitare și în sacii conjunctivali. (Perianu Tudor, 2002, Frederick A., 1999).
Cadavrele păsărilor prezintă de regulă un aspect slab și anemic. În afară de modificările observate la examenul clinic se mai pot găsi leziuni de natură difteroidă și pe mucoasa respiratorie, pe laringe, trahee, bronhii sau la nivelul mucoasei digestive, pe mucoasa intestinală sau ingluvială. Procesul inflamator se poate întâlni și în sinusuri, mai ales în cele infraorbitare. Se mai pot întâlni și distrofii cardio-hepato-renale.(Mânzat Radu Moga, 2005).
DIAGNOSTICUL ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
DIAGNOSTICUL DE SUSPICIUNE
BOALA DE NEWCASTLE
Dagnosticul se poate pune cu ușurință în formele obișnuite, tipice, cu ajutorul datelor epidemiologice, în funcție de speciile afectate (neafectarea palmipedelor), a evoluției bolii (circa 3-5 zile), a semnelor clinice și a examenului necropsic. (Daneș Doina, 2005, Perianu Tudor, 2002).
Atunci când boala apare pe efective cu rezistență specifică, când sunt implicate tulpini de virus cu o patogenitate mai redusă sau când evoluează în același timp cu alte boli, este nevoie să se facă investigații de laborator pentru confirmarea diagnosticului. (Vasiu Constantin, 2006).
DIFTEROVARIOLA
Ușor de stabilit în formele obișnuite pe baza semnelor clinice caracteristice. (Constantin Vasiu, 2006). Existența pe același animal (pasăre) sau în același lot a leziunilor variolice și a celor de pe mucosae, reprezintă semne evidente de diagnostic. Exantemul variolic nu poate permite confundarea bolii. (Perianu Tudor, 2002).
DIAGNOSTICUL DE CERTITUDINE
BOALA DE NEWCASTLE
Pentru confirmarea diagnosticului de pseudopestă aviară se folosesc următoarele metode: examen virusologic de izolare a virusului, identificarea virusului prin reacția de inhibare a hemaglutinării, utilizând un antiser de referință contra virusului Bolii de Newcastle, testul patogenității intracerebrale efectuat pe păsări SPF în vărstă de o zi precum și alte metode de laborator cum ar fi imunofluorescență, ELISA, RT-PCR, imnohistochimie. (Daneș Doina, 2005, Liu H, 2010, Lockaby SB, 1993 ).
Examenul virusologic de izolare a virusului se realizează din probe de organe provenite de la păsări moarte sau ucise în scop de diagnostic și pe probe de tampoane traheale și cloacale recoltate de la păsările vii. Probele aseptizate cu antibiotice, se inoculează pe embrioni de 9-11 zile. Dacă virusul este prezent, se produce moartea embrionilor, proprietatea lichidelor embrionare de a aglutina eritrocitele de pasăre (RHA) și inhibarea hemaglutinantă de către serul antipseudopestos (RIHA). (Perianu Tudor, 2012).
Reacția de inhibare a hemaglutinării în care anticorpii pot fi decelați începând cu a7-a zi de infecție, titrul lor atingând un maxim la 2-3 săptămâni, apoi descrește progresiv în câteva săptămâni sau luni. Pentru confirmarea bolii este nevoie de examinarea a cel puțin 10 probe recoltate de la păsări bolnave sau care au manifestat boala, repetându-se la interval de 6-7 zile. Creșterea evidentă a titrurilor anticorpilor confirmă o infecție actuală și exclude originea lor postvaccinală. Testarea pentru a depista eficacitatea vaccinurilor profilactice, se face la 21 de zile postvaccinare. (Vasiu Constantin, 2006).
Examenul de imunofluorescență se face pe secțiuni proaspete de trahee, SNC și este foarte rapid avînd însă o specificitate maxima. (Daneș Doina, 2005).
Elisa – Enzyme-linked immunosorbent assay poate depista anumiți anticorpi și antigene; în funcție de sistemul utilizat, ELISA poate detecta mai multe tipuri de anticorpi în același timp. Studii comparative au demonstrate ca testul Elisa este eficient și are un grad crescut de sensibilitate și specificitate. (Brown et al., 1990).
DIFTEROVARIOLA
Deși semnele clinice sunt de neconfundat, se poate recurge la izolarea virusului din materialul suspect pe ouă embrionate sau pe culturi celulare și la examenul histopatologic. (Vasiu Constantin, 2006).
O metodă mai simplă de confirmare a diagnosticului este metoda prin care se practică transmiterea experimentală a bolii la pui receptivi, din aceeași specie, prin badijonarea dermului după ce a fost scarificat și deplumat, cu triturate din leziuni suspecte, aseptizat cu antibiotice. În 5-7 zile apare o leziune locală de dermatită sau foliculită variolică. (Mânzat Radu Moga, 2005).
DIAGNOSTICUL DIFERENTIAL
BOALA DE NEWCASTLE
Holera aviară, care evoluează sub: forme supraacute, forme acute, forme subacute și formele cronice, provocând leziuni de hepatită necrotică miliară, hemoragii la nivelul endocardului și subepicardice, cu prezența lichidului pericardic care coagulează la contactul cu aerul. (Perianu Tudor, 2012).
Bursita infecțioasă aviară, afectează cel mai des puii de găină de 2-5 săptămâni, se observă diaree și prurit pericloacal. Anatomopatologic bursa lui Fabricius este mărită în volum, cu conținut lichid, uneori cu striuri de sânge, care treptat devine cazeos. Deseori se pot observa hemoragii musculare, pe muocase și seroase, degenerescență renală. (Vasiu Constantin, 2006).
Tifoza aviară, este întâlnită la galinaceele adulte, cu forme acute și subacute, dominante fiind tulburările digestive, iar anatomopatologic ficatul este mărit în volum, iar în contact cu aerul capătă o nuanță verzuie, splina este mărită în volum de 24 ori, de culoare vișinie. (Ioniță Carmen, 2014).
Puloroza, întâlnită la puii de 5-7 zile de viață, evoluând cu diareea albă, aglutinarea perilor din jurul cloacei și dezvoltarea nodulilor pulorici în cord și pulmon.
Laringotraheita infecțioasă, evoluția este mai lungă, domină tulburările respiratorii, leziunile catarale, hemoragice și difteroide se găsesc numai la nivelul mucoasei laringotraheale. (Perianu Tudor, 2012)
Bronșita infecțioasă, afectează găinile de toate vârstele, cei mai sensibili fiind puii de 1-2 săptămâni, până la 5 săptămâni. La pui domină tulburările respiratorii, respirație dispneică, ciocul deschis, manifestând crize de asfixie. La păsările adulte se observă scăderea producției de ouă, ouă deformate, uneori se poate complica cu peritonită.
Coriza infecțioasă, cu o evoluție benignă, cu coriză, sinuzită și edemul capului. (Vasiu Constantin, 2006).
Encefalomielita infecțioasă, afectează numai puii de 1-6 săptămâni, manifesându-se prin tremurături ale capului și gâtului, urmate de paralizii; la adulte se observă o scădere pronunțată a producției de ouă.
Coccidioza – apare numai la tineret și este însoțită de tulburări digestive cu fecale sangvinolente,la examenul coproparazitologic se evidențiază oochiștii;
Boala lui Marek (forma neurală), se manifestă prin paralizii asimetrice ale aripilor și picioarelor. Anatomopatologic se pot observa îngroșări ale nervilor periferici, îndeosebi plexul brahial și ischiatic. (Ioniță Carmen, 2014)
Avitaminoze, intoxicații – se face anchetă epizootologică și se recurge la cercetări de laborator. (Ioniță Carmen, 2014).
DIFTEROVAROLA
Localizarea difteroidă se poate confunda cu:
Hipovitaminoza A – prezența pseudomembranelor de culoare mai albicioasă, care nu aderă la mucoase, prin desprindere nu lasă mucoasa sângerândă
Micoplasmoza respiratorie – are o evoluție mai lentă, iar tabloul lezional este diferit;
Carența în acid pantotenic și biotină – dermatite generalizate, pe pielea picioarelor sunt prezente crevase și cruste care se pot regăsi și periocular sau în jurul nostrilelor, lipsesc corpusculii Bollinger.
Coriza contagioasă aviară – catarul mucoaselor capului și sinuzită infraorbitară;
Laringotraheita infețioasă – predominanța tulburărilor respiratorii, iar examenul de laborator este edificator; (Vasiu Constantin, 2006, Perianu Tudor, 2012)
Aspergiloza, candidoza și trichomonoza – se diferențiază numai prin examene microscopice, evidențiindu-se fungi la primele două boli și flagelatul la cea de-a treia. (Perianu Tudor, 2002).
PROFILAXIE ȘI COMBATERE ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ
PROFILAXIA NESPECIFICĂ
BOALA DE NEWCASTLE
Combaterea și profilaxia în Boala de Newcastle se face cu ajutorul unor programe de măsuri, care diferă de la o țară la alta, în funcție de situația epidemiologică privind prezența pseudopestei aviare și de alți factori, programe care se pot schimba dacă situația epidemiologică se îmbunătățește sau dacă țara devine indemnă, în sensul precizat în Codul ZooSanitar Internațional. (O.I.E. Cod Zoosanitar Internațional, 1996).
Pentru a supraveghea și preveni introducerea Bolii de Newcastle în exploatații avicole se vor impune o serie de măsuri, precum:
-izolarea exploatațiilor avicole, în incintă să fie interzisă patrunderea persoanelor, vehiculelor și animalelor, decât printr-o intrare special amenajată aflată sub control sanitar veterinar;
-existența unui filtru sanitar veterinar la intrarea în exploatație, în care sa aibă loc schimbarea obligatorie a hainelor și încălțămintei de stradă cu un echipament special, de protecție;
-este permis accesul doar al organelor de control, care vor respecta condițiile obligatorii de filtru sanitar;
-să se respecte regulile sanitare veterinare și de zooigienă privind popularea, hrănirea, exploatarea și transportul păsărilor;
-este interzisă introducerea altor animale decât cele care constituie proprietatea exploatației;
-instalarea obligatorie a carantinei profilactice a păsărilor care urmează să fie introduse în exploatație;
-mijloacele de transport care vor fi folosite în incintă;
-dejecțiile și depozitarea lor sa nu reprezinte o sursă de poluare;
-dezinfecții, dezinsecții, deratizări făcute periodic;
-atunci când apare sau se suspicionează o boală se impune anunțarea imediată a medicului veterinar oficial;
-se iau măsuri de izolare a păsărilor bolnave, moarte sau sacrificate de necesitate până ajunge medicul veterinar oficial;
-sunt interzise vânzarea și scoatera din incintă a produselor de origine animală, furajelor, gunoiului și altor materiale, până la clarificarea situației epidemiologice a exploatației;
-se vor face examene clinice și necropsice pentru depistarea din timp a primelor suspiciuni de boală;
-în exploatațiile indemne se vor introduce ouă pentru incubat, pui de o zi și tineret de înlocuire, numai din unități indemne; -în zona de protecție, pe o rază de cel puțin 3 km se vor face vaccinări de întreținere și depistări periodice în efectivele de păsări din gospodăriile populației;
-în cazul în care Boala de Newcastle a fost diagnosticat în exploatația avicolă sau în zona de protecție de 3 km, medicii veterinari care asigură asistența sunt obligați să se informeze reciproc în mod operativ, pentru a stabili și aplica cu sprijinul comandamentelor antiepizootice locale și cel județean măsurile ce se impun. (ANSVSA, Programul Strategic pe 2014, Daneș Doina, 2005, Vasiu Constantin, 2006).
DIFTEROVARIOLA
Prevenirea, se realizează prin măsuri de supraveghere pasivă, associate cu măsuri specifice:
achiziționarea de păsări numai din unități indemne de variolă aviară;
carantină profilactică;
evitarea contactului cu păsări din alte efective sau cu păsări sălbatice;
dezinfecții riguroase după fiecare depopulare.
Mare importanță au și condițiile de zooigienă care, pentru a nu deveni factori favorizanți, trebuie să asigure desfășurarea proceselor metabolice între parametrii normali. Alimentația rațională, echilibrată, atât în principii nutritive cât și în elemente minerale și mai ales în vitamine are scopul de a asigura o rezistență nespecifiă corespunzătoare. (ANSVSA, Programul Strategic pe 2014, Perianu Tudor, 2002).
PROFILAXIA SPECIFICĂ
BOALA DE NEWCASTLE
În momentul actual, datorită armonizării depline a legislației noastre cu legislația U.E., includerea vaccinării împotriva Bolii de Newcastle în programele de profilaxie și combatere a bolii, este posibilă în anumite condiții, în conformitate cu prevedire legale, initiate și acceptate de Administrația Sanitară Veterinară Centrală, după ce a fost informată Comisia Europeană în legatură cu zonele în care se programează vaccinarea, motivele care au determinat acțiunea, speciile și categoriile de păsări supuse vaccinării, caracteristicile vaccinurilor, precum și dacă se intenționează vaccinarea sistematică, de rutină, sau numai temporară. (Norma sanitară veterinară a ANSV aprobată de MAAP cu Ord.nr.312/2001, privind controlul Bolii de Newcastle, 2001).
Vaccinarea cu vaccinuri vii modificate sau inactivate, este cea mai eficientă metodă profilactică. Programul de vaccinare și tipul de vaccin utilizat se stabilesc în funcție de: specie, vârstă, alte intervenții sanitare, tipul de creștere, situația epidemiologică, iar eficiența vaccinurilor se poate face prin controlul periodic, prin sondaj, prin IHA, a nivelului de protective. (Rotaru Elena, 2002).
Cel mai mult folosite în prezent, sunt vaccinurile vii, care sunt obținute din tulpini lentogene și mezogene, prin cultivarea pe ouă embrionate SPF, de 9-8 zile sau pe culture celulare. (Vasiu Constantin, 2006).
Tulpinile vii B1 și La Sota se pot administra în apa de băut sau prin aerosoli; pot fi administrate și intranazal sau intraocular. Puii sănătoși pot fi vaccinați începând cu vârsta de 4 zile dar vaccinările practicate în a doua sau a treia săptămână sunt mai eficace. Alte infecții pot influența reacția vaccinala. Este recomandat în aceste situații să se utilizeze vaccinuri inactivate. (Rotaru Elena, 2002).
Vaccinurile inactivate nu dau reacții postvaccinale generale, oferă răspuns imun la pui, în prezența anticorpilor maternali și evită interferarea antigenilor vaccinali sau transmiterea infecțiilor cu micoplasme sau diferite virusuri. Sunt alcătuite din suspensie de virus al Bolii de Newcastle cultivate pe embrioni sau culturi celulare. La noi în țară vaccinurile inactivate conțin tulpina La Sota sau Roakin, încorporată în emulsie uleioasă și inactivate cu formol, care se administrează i.m sau s.c, în doză de 0,5 ml. Pot fi monovalente sau polivalente. Sunt mai puțin utilizate din cauza eficienței mai reduse și a imposibilității de administrare în masă. (Vasiu Constantin, 2006).
DIFTEROVARIOLA
Pentru imunizarea se folosesc vaccinurile:
-vaccinul AVIPOX-COL-81,care este un vaccin viu, liofilizat,cu tulpină COL-81, reprezentată de un triturat de membrane corioalantoidiene de embrioni de găină infectați. Vaccinul se face la vârsta de 8-10 săptămâni;
-vaccinul AVIPOX-GAL – la 7-10 zile de la vaccinare se face controlul reacțiilor specifice locale și revaccinarea obligatorie a efectivelor în cazul în care proporția de păsări fără reacții postvaccinale este de peste 30%.
-vaccinul DI-COL – vaccin antivariolic columbar;
-vaccinul DI-GAL – vaccin antivariolic aviar;
-vaccinul NOBILIS OVO-DIPHTHERIN – vaccin viu, liofilizat, constituit din virus variolic aviar, tulpina WP cultivate pe embrioni SPF. (Mânzat Radu Moga, 2005)
Se inoculează intradermic, cu ajutorul dispozitivului de vaccinare cu două ace, în pliul aripei, conform instrucțiunilor. (Perianu Tudor, 2002).
COMBATEREA BOLII DE NEWCASTLE
În fermele avicole și localitățile în care s-a diagnosticat pseudopesta se aplică următoarele măsuri:
-se izolează functional halele contaminate;
-situația imunologică a întregului efectiv din ferma contaminată este verificată;
-se asigură condiții optime de microclimate și de furajare a efectivelor de păsări sănătoase;
-cadavrele sunt distruse;
-păsările cu semne clinice de boală se izolează;
-în fermă sau în curtea contaminată se efectuează dezinfecții;
-păsările care prezintă semne clinice de boală se sacrifică și se distrug prin ardere sau se transformă în făină proteică;
-carnea păsărilor sacrificate poate fi dată în consum doar în cazul în care nu prezintă modificări organoleptice, numai după sterilizarea prin fierbere;
-ouăle provenite de la păsările bolnave se pot da în consum numai după o prealabilă dezinfecție prin introducere în clorură de var 5% timp de 15 minute;
-păsările sănătoase din loturile contaminate se vaccinează de necessitate, folosind vaccinuri vii, atenuate, Roakin sau LaSota, în funcție de vârstă;
-efectivele de păsări din halele sau fermele amenințate de contaminare, se vaccinează sau se revaccinează de necessitate, cu vaccinuri vii, atenuate;
-în jurul focarului se restricționează circulația păsărilor și se intensifică supravegherea sanitară, vaccinându-se de necessitate toate păsările receptive;
-măsurile de carantină se ridică după 30 de zile de la ultimul caz de boală și după efectuarea dezinfecției finale. (ANSVSA, Programul Strategic pe 2014, Perianu Tudor, 2002).
Repopularea păsărilor în exploatații se va face numai după cel puțin 30 de zile de la efectuarea operațiunilor de curățenie și dezinfecție.
Repopularea se face prin introducerea păsărilor santinelă, menținerea acestora 40 de zile în exploatație, testarea pentru identificarea anticorpilor specifici antipseudopestoși cu rezultat negative, și ulterior repopularea complete.
Păsările din efectivul repopulate nu pot părăsi exploatația înaintea efectuării examenelor serologice cu rezultat negative. (ANSVSA, Programul Strategic pe 2014, Daneș Doina, 2005).
COMBATEREA DIFTEROVARIOLEI
Variola aviară face parte din lista B a Oficiului Internațional al Epizootiilor și este una din bolile infecțioase declarabile oficial și supuse măsurilor de carantină de gradul III.
În general, este recomandată vaccinarea contra variolei aviare în două situații:
1. dacă în unitatea avicolă sau în localitatea respectivă s-a manifestat variola și la seria anterioară de păsări sau în anul anterior;
2. dacă la alte efective din apropiere sau cu care există relații de cooperare s-a diagnosticat variola aviară, ceea ce implică pericolul iminent de apariție a bolii și în efectivul aflat sub control.
Păsările care manifestă forme grave, difteroide sau mixte, este mai economic să fie sacrificate de necesitate. În unele situații concrete este preferabilă chiar sacrificarea de necesitate a întregului efectiv, ca de exemplu, în efectivele de găini ouătoare aflate spre sfârșitul perioadei de exploatare. (ANSVSA, Programul Strategic pe 2014, Perianu Tudor, 2002, Mânzat Radu Moga, 2005).
Boala se consideră eliminată iar carantina se ridică după 21 de zile de la ultimul caz de moarte, sacrificare sau vindecare și 14 zile de la vaccinarea de necesitate și dezinfecția finală. (Mânzat Radu Moga, 2005).
CAPITOLUL III
METODE DE DIAGNOSTIC ÎN BOALA DE NEWCASTLE ȘI DIFTEROVARIOLĂ – TRECUT ȘI PREZENT
3.1. BOALA DE NEWCASTLE
În trecut, pe lângă diagnosticul pus pe baza caracteristicilor epizootologice, clinice, anatomopatologice și imunobiologice, pentru confirmare, se apela și la examene de laborator, pe atunci cunoscându-se lipsa oricărei flore bacteriene, izolarea tulpinii de virus și rezultatul la reacția de hemaglutinare realizată cu tulpina de virus izolată sau rezultatul reacției de inhibiție a hemaglutinării executată cu ser obținut de la pasărea bolnavă de 5-6 zile și virus cunoscut, sau invers, ser cunoscut și tulpină de virus izolată. (Stoenescu Virginia, Niculescu Alexandru, 1964)
Testul de seroneutralizare in vitro pentru titrarea anticorpilor neutralizanți dintr-un ser antipseudopestos era utilizat și în scop de diferențiere a virusului pestos clasic de cel pseudopestos. (Stoenescu Virginia, Niculescu Alexandru, 1964)
În prezent, în afară de diagnosticul pe baza semnelor clinice care se poate concretiza destul de ușor în formele obișnuite, tipice, pentru formele atipice, care sunt mult mai frecvente azi decât în trecut, se recurge la examenul de laborator prin expedierea mai multor păsări bolnave, cadavre proaspete și probe de sânge. Pentru confirmare, se izolează și se identifică virusul, se transmite experimental boala la pui receptivi și se evidențiază creșterea anticorpilor serici.
Pentru izolarea virusului, se aseptizează cu antibiotice triturate de trahee, creier, pulmon și foliculi limfoizi de la baza sacilor cecali și se inoculează pe embrioni de 9-11 zile. Prezența virusului pseudopestei se confirmă prin moartea embrionilor, proprietatea lichidelor embrionare de a aglutina eritrocitele de pasăre (RHA) și inhibarea proprietății hemaglutinante de către serul antipseudopestos (RIHA). (Vasiu Constantin, 2006)
În cazul în care, diagnosticul de pseudopestă nu se confirmă, este necesară aprecierea patogenității virusului după izolare. Pentru acest lucru se pot utiliza următoarele teste:
1. -stabilirea timpului mediu de letalitate al DML pe embrioni de 9 zile (timpul mediu de letalitate este timpul mediu necesar pentru omorârea embrionilor la doza minimă letală). În funcție de acest timp mediu de letalitate tulpinile se clasifică în: tulpini velogene, produc moartea embrionilor în mai puțin de 60 de ore; tulpini mezogene, produc moartea embrionilor intre 60-90 de zile; tulpini lentogene, produc moartea embrionilor în peste 90 de zile; (Alexander & Allan, 1974)
2. -determinarea patogenității intracerebrale pentru pui de o zi (ICPI);
3. -stabilirea patogenității pentru pui SPF de 8 săptămâni, prin instilații conjunctivale și cloacale sau pe cale intravenoasă;
4. -evidențierea capacității de a forma focare în monostrat de embrioblaste.
Testele serologice – pentru confirmare este nevoie de a examina cel putin 10 seruri recoltate de la păsări bolnave sau trecute prin boală. Pentru a stabili eficacitatea vaccinurilor, testarea serologică se face la 21 de zile postvaccinare, iar pentru supravegherea efectivelor SPF se execută, periodic, la 5% din efectiv.
Reacțiile serolofice folosite în diagnosticul bolii de Newcastle sunt:
1. -reacția de inhibare a hemaglutinării (RIHA) – titrurile ridicate de anticorpi inhibanți (1/10.240-1/20.480) pledează pentru infecția cu tulpini velogene, titrurile postvaccinale sunt mai mici;
2. -testul ELISA;
3. -reacția de seroneutralizare (SN), se practică fie pe embrioni, fie pe culturi de celule, serul păsărilor trecute prin boală neutralizând 100.000-1.000.000 DIE 50;
4. -seroneutralizarea pe culturi de celule este considerată una dintre cele mai sensibile metode; neutralizarea petelor în culturile inoculate cu amestec ser-virus, comparativ cu culturile inoculate numai cu virus, indică prezența anticorpilor neutralizanți. O variantă a seroneutralizării focarelor este testul inhibiției metabolice (TIM), în care prezența anticorpilor este evidențiată prin împiedicarea acidifierii mediului de cultură, ca urmare a neinfectării celulelor;
5. -imunofluorescența directă, permite evidențierea rapidă a virusului în epiteliul traheal, în splină și proventricul, fapt ce sugerează după Luthgan și col.,(1977), introducerea ei ca metodă de rutină în diagnosticul pseudopestei. (Perianu Tudor, 2012).
3.2. DIFTEROVARIOLA
În trecut, dacă nu se putea diagnostica prezența virusului doar din leziunile specifice, se recurgea la încercări de transmitere a infecției la păsări receptive prin produse patologice suspecte sau se incerca cultivarea virusului pe membrana corioalantoidiană a embrionului de găină. Se va folosi microscopul pentru a pune în evidență incluziile. (Băieșu Ion, Bran Liviu, 1965)
Virusul variolei aviare poate fi izolat prin inocularea materialului suspect pe ouă embrionate de 9-12 zile sau pe culturi celulare de pasăre. Pentru cultivarea virusului se pot folosi fibroblaste primare de embrion de găină, culturile renale de embrioni, culturile din dermă de embrioni sau celulele liniei permanente QT-35. Replicarea în citoplasma celulelor determină formarea de incluzii intrcitoplasmatice (incluziile Bollinger) care conțin mici corpusculi elementari (corpusculii Borrel). Incluziile pot fi puse în evidență în secțiuni din leziuni cutanate sau difteroide utilizând hematoxilina și eozina, acridina oranj sau colorația Giemsa. La fel de folositoare este și microscopia electronică care poate evidenția morfologia tipică poxvirusurilor în secțiuni ultrafine din țesuturi cu leziuni. (Perianu Tudor, 2012)
O metodă rapidă de diagnostic este și imunofluorescența directă efectuată pe țesuturi lezate.
Ca teste serologice, sunt folosite: seroneutralizarea, hemaglutinarea pasivă, imunofluorescența, imunodifuzia în gel de agar, ELISA și PCR. (Vasiu Constantin, 2006).
II. INVESTIGAȚII PERSONALE
2.1. MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU FOLOSITE PENTRU SUPRAVEGHEREA EPIDEMIOLOGICĂ
2.1.1. MATERIALE DE LUCRU
Materialele de lucru folosite în studiul dat pentru supravegherea epidepiologică a bolii de New Castle au fost reprezentate de probe de sânge recoltat de la găini din gospodăriile populației din patru județe. Păsările erau crescute în sistem traditional, hrănirea se făcea cu concentrate de furaje pentru păsări dar și cu porumb iar cazarea acestora era făcută în adăposturi tradiționale. Păsările erau crescute atât în sistem închis cât și în sistem deschis. Exploatarea păsărilor se făcea în special pentru ouă dar și pentru carne.
Pentru supravegherea epidemiologică a bolii de Newcastle s-au luat în studiu un număr de 40 de găini dintre care:
1 pasăre cu vârsta de 9 luni reprezentând un procent de 3% din total;
6 păsări cu vârsta de 5 luni și respectiv 8 luni, reprezentând un procent de 8% din total fiecare;
8 păsări cu vârsta de 4 luni și respectiv 7 luni, reprezentând un procent de 10% din total fiecare;
10 păsări cu vârsta de 10 luni și respectiv 24 de luni, reprezentând un procent de 13% din total fiecare;
15 păsări cu vârsta de 11 luni, repezentând un procent de 38% din total (vezi figura 1).
FIGURA 1. Distribuția pe vârste a găinilor luate în studiu
Cele 40 de găini au fost împărțite în funcție de statusul imunitar:
vaccinate – 24 de păsări din total 40;
nevaccinate – 16 păsări din total 40 (vezi figura 2).
Probele biologice au fost reprezentate de sânge recoltat la 21 de zile postvaccinal. Vaccinarea păsărilor luate în studiu s-a facut cu vaccinul viu contra virusului bolii de Newcastle, tulpina La Sota, pentru gaini si curci, urmărind schema de vaccinare:
doza de vaccin : minim 6.0 log10 ELD50 virusul Bolii de Newcastle.
Căile de administrare:
instilarea oculo/nazală;
prin aerosoli (metoda spray);
administrarea în apa de băut;
Volumul de vaccin care se utilizează pentru administrare este calculat în funcție de echipamentul folosit și de vârsta păsărilor care urmează să fie vaccinate. Păsările se vor vaccina începând cu vârsta de 4 săptămâni. Metodele de administrare și timpul optim depind de situația locală a efectivului.
METODELE DE VACCINARE:
1. Instilarea oculo-nazală
Se dizolvă vaccinul în ser fiziologic (de obicei 30 ml per 1000 doze) sau diluant oculo-nazal și se administrează cu ajutorul unui picurător standardizat;
De la o înâlțime de câțiva centimetri se administrează o picătură într-un ochi sau într-o nară;
Persoana care administrează vaccinul se va asigura că picătura picurată în nas va fi inhalată de pasăre.
Important: În cazul administrării oculo-nazal este disponibil diluantul oculo-nazal.
Metoda spray
Se dizolvă vaccinul în apă rece care va trebui sa fie curate și fără urme de fier sau clor;
Se deschide flacoanul sub apă;
Soluția vaccinală se va pulveriza uniform peste numărul respectiv de păsări, de la o distanță de aproximativ 30-40 cm, preferabil atunci când păsările stau grupate;
Observații:
Puii de 1 zi: se vor utiliza 0,25 litri apă pentru 1000 doze și se va regla doza pentru a produce picături care să alcătuiască o ploaie fină;
Păsări mai mari de 1 zi: se vor dizolva 1000 doze per litru apă și se va reglează duza pentru a produce picături fine.
Administrarea în apa de băut
Se vor deschide flacoanele sub apă;
Se va utiliza apă rece, curată fără urme de fier sau clor; dacă se vor adăuga 2 grame de lapte praf degresat per litru apă, virusul își va menține activitatea un timp mai îndelungat;
Apa în care a fost dizolvat vaccinul trebuie să fie consumată în maximum 2 ore;
Se vor dizolva 1000 doze într-un număr de litri de apă echivalent cu vârsta puilor în zile, dar nu mai mult de 40 litri.
Se va administra vaccinul dimineața devreme, deoarece aceasta este principala perioadă de consum al apei.
Observație:
În cazul în care se vaccinează efective mari, se recomandă să se dizolve la început doar o parte din vaccin. În funcție de condițiile meteo, ar putea fi necesară restricționarea apei, înainte de vaccinare;
Este esențială utilizarea unui număr adecvat de adăpători pentru a asigura frontul de adăpare corespunzător; Este necesar ca adăpătorile să fie curate și fără urme de detergenți și substanțe dezinfectante;
Se va acorda o atenție deosebită atunci când vaccinul se va administra prin sistemul central de apă sau cu ajutorul unui dozator. În cazul în care numărul de păsări este între două dozaje standard, se va alege dozajul imediat superior.
(http://www.msd-animalhealth.ro/Products/Nobilis_ND_Lasota/020_prospect_produs.aspx)
FIGURA 2. Situația statusului imunologic al păsărilor luate în studiu
Zonele geografice unde s-a efectuat supravegherea epidemiologică sunt impărțite astfel:
6 păsări din Dragomirești-Vale, județul Ilfov;
13 păsări din Fărcașele, județul Olt;
9 păsări din Sabareni, județul Giurgiu;
8 păsări Călina, județul Vâlcea;
4 păsări Zurbaua, județul Ilfov (vezi figura 3).
Din cele 4 județe luate în studiu, județul Olt are procentajul cel mai ridicat în privința numărului de probele recolatate 32%, în timp ce în județul Ilfov localitatea Zurbaua se situează procentajul cel mai mic, respectiv de 10%. Celelalte trei localități Dragomirești Vale, Sabareni și Călina au procentaje de 15%, 23% și respectiv 20%.
FIGURA 3. Repartizarea geografică a probelor de cercetat
Din cele 5 localități, rasele de găini de la care s-au recoltat probe au fost: 16 găini din rasa New-Hampshire, reprezentând 60% din total și 24 găini din rasa Brahma, reprezentând 40% din total (vezi figura 4).
FIGURA 4. Rasele de găini de la care s-au recoltat probele de cercetat
TABEL 1. Date generale despre originea probelor de cercetat pentru supravegherea bolii de Newcastle
Pentru diagnosticul difterovariolei s-au luat în studiu un număr de 10 găini cu leziuni macroscopice asociate bolii. Păsările proveneau din două gospodării din localitatea Călina, județul Vâlcea.
De la aceste păsări s-au recoltat țesut epitelial cu leziuni, cruste de la nivelul nodulilor din zona capului (vezi figura 5) în tuburi sterile în vederea realizării examenului histopatologic și a inoculării virusului pe ouă embrionate. Trituratul din cruste a fost în prealabil aseptizat și ulterior inoculat pe ouă embrionate pentru observarea leziunilor asociate difterovariolei.
FIGURA NR. 5 ASPECTE CLINICE ASOCIATE DIFTEROVARIOLEI
2.1.2. METODE DE LUCRU
2.1.2.1. METODA DE INHIBARE A HEMAGLUTINĂRII
Determinarea titrului de anticorpi specifici prin reacția de inhibare a hemaglutinării
SCOP
Prezenta procedură detaliază tehnica de determinare, „in vitro” a statusului imun al animalelor vaccinate contra bolilor produse de virusuri hemaglutinante, folosind seruri sangvine. Titrul de anticorpi specifici este determinat printr-o reacție de inhibare a hemaglutinării, utilizând o suspensie de hematii recoltate de la specia de animal ale cărui hematii sunt aglutinate de virusul utilizat în reacție.
DEFINIȚII ȘI ABREVIERI:
DEFINITII:
Reacția de hemaglutinare: capacitatea unor virusuri de a aglutina hematiile de tip uman sau de la diferite specii de animale.
Reacția de inhibare a hemaglutinării: capacitatea anticorpilor obținuți în urma imunizării animalelor cu virusuri hemaglutinante de a se combina specific cu virusul care i-a produs, blocând în acest fel activitatea hemaglutinantă a acestuia față de categoria de hematiile pentru care prezintă acțiune aglutinantă (de tip uman sau provenite de la diferite specii de animale).
ABREVIERI:
Log – logaritm;
TM – tulpina matcă;
TL – tulpină de lucru;
SFT – ser fiziologic tamponat;
UHA – unitate hemaglutinantă;
DOCUMENTE DE REFERINȚÃ:
-Farmacopeea Europeană, ediția a 7-a, monografiile:
01/2008:1202, pag. 891; 01/2008:0870, pag. 922; 01/2008: 1176, pag. 864; 01/2008: 1955, pag. 875; 01/2008: 0795, pag. 876 01/2008: 0964, pag. 877 ; 01/2008: 0249, pag. 893; 01/2008: 0794, pag. 898; 01/2008: 0965, pag. 930; 01/2008: 2325, pag. 933.
Resurse necesare
Material biologic:
Seruri sangvine provenite de la pasari;
Antigene specifice;
Seruri martor pozitiv (seruri de referință);
Suspensii de hematii în concentrație de 0,75 – 1% (vezi figura 6).
Substanțe și reagenți:
ser fiziologic tamponat steril (SFT) cu pH 7, care se va folosi în cazul virusurilor hemaglutinante aviare și a anticorpilor produși de acestea soluție PBS (phosphat buffer saline) cu pH 7,2 ± 0,2;
soluție Alsever, pH = 6,1;
soluție decontaminanta.
Sticlărie și accesorii:
pipete gradate de 1 și 10 ml;
tuburi pentru centrifugă;
cilindru gradat;
plăcuțe de microtitrare cu 96 godeuri, cu fundul în V sau U;
vârfuri (conuri) polipropilenă de 20 – 200 μl;
seringi de 1, 2 ml;
vacutainere;
tuburi pentru ser de 2-5 ml;
rezervoare reagenți polipropilenă de 60 ml.
Echipamente de incercare si mijloace de masurare:
Centrifugă HARRIER 18/80, 15/80;
Balanță METTLER TOLEDO, Tip PB, 1502-S;
Termometrele încorporate în Vitrina frigorifică Sanyo, Baie de apă GFL, Frigider Arctic 240L , Termostat BINDER,
ETAPELE DE LUCRU:
Pregătirea probelor de analizat:
Sângele recoltat în vacutainer se introduce la termostat, la 37- 380C timp de 30’ pentru exprimarea serul sanguin; (vezi figura 7).
FIGURA 7. INTRODUCEREA PROBELOR LA TERMOSTAT LA TEMPERATURA DE 37°
Serul recoltat este inactivat în baia de apă, timp de 30’ la 560C. După inactivare serurile pot fi congelate sau se poate trece la analizarea lor; (vezi figura 8).
FIGURA 8. SERURILE RECOLTATE
Înainte de a fi analizate serurile de testrat sunt dezghețate. La fel se procedează și cu antigenul și serul martor pozitiv sau se procedează la reconstituirea acestuia, în cazul în care sunt liofilizate;
Pregătirea suspensie de hematii 0,75 – 1%;
Efectuarea reacției de inhibare a hemaglutinare (pentru determinarea titrului de anticorpi):
Fiecare probă de ser se lucrează în duplicat;
Se pregătesc probele de ser;
Se repartizează câte 25 μl SFT în toate godeurile microplăcuței de titrare;
În primul godeu de la capătul fiecărui rând se adaugă câte 25 μl ser sanguin de testat;
Se execută 4-5 barbotări cu micropipeta și se trece în următorul godeu 25 μl din primul godeu, realizându-se astfel diluții binare până la ultimul rând. Din ultimul godeu se elimină 25 μl;
Se repartizează în fiecare godeu câte 25 μl din antigen titrat și adus la 4 UHA;
Conținutul plăcuței se agită ușor, apoi se lasă la temperatura camerei, timp de minim 30 minute la temperatura camerei sau la temperatura de 40C timp de 60 minute, pentru realizarea reacției dintre antigen și anticorp;
Se adaugă în fiecare godeu câte 25 μl din suspensia 1% hematii și după o ușoară amestecare, hematiile sunt lăsate să se depună, timp de 40 minute la temperatura camerei sau la temperatura de 40C timp de 60 minute;
La fiecare titrare se pun mai multe godeuri, cu martori de hematii: 25 μl SFT + 25 μl suspensie de hematii 1%, precum și martor de antigen: 25 μl SFT + 25 μl antigen titrat cu 4 UHA + 25 μl suspensie hematii 1%;
Se poate face și back titrarea pentru antigen și se folosește un ser martor pozitiv și unul negativ (ca seruri de referință) .
Exprimarea rezultatelor
Citirea reacției se realizează la sfârșitul intervalului de timp precizat mai sus;
Titrul IHA este reprezentat de cea mai mare diluție de ser care determină o inhibare completă a hemaglutinării (a celor 4 UHA de antigen). Reacția de inhibare a hemaglutinării este evaluată prin înclinarea plăcuței. Numai godeurile în care hematiile curg, asemănător celor cu martorul de hematii, sunt considerate că exprimă inhibare;
Pentru validarea rezultatelor obținute, serul martor negativ nu trebuie să exprime un titru mai mare de 1/4 (≤ 22 sau ≤ log2 2), iar serul martor pozitiv să aibă titrul cunoscut anterior;
Rezultatul încercării se exprimă direct sub forma unui raport pentru fiecare probă de ser (ex. 1/16), acesta reprezintă titrul inhibant al hemaglutinării (de exemplu titrul IHA poate fi considerat pozitiv pentru virusul bolii de Newcastle dacă este mai mare decât 1/16 (24 sau ≥ log2 4). (O.I.E., 2012) (vezi figura 9 și 10).
FIGURA 9. CITIREA REACȚIEI DE INHIBARE A HEMAGLUTINĂRII (poza aparține Dr. Dan Marius)
FIGURA 10. REACȚIA DE INHIBARE A HEMAGLUTINĂRII (poza aparține Dr. Dan Marius)
Numai godeurile în care hematiile curg, asemănător celor cu martorul de hematii, sunt considerate că exprimă inhibare;
2.1.2.2. IZOLARE PE OUĂ EMBRIONATE A VIRUSULUI DIFTEROVARIOLEI
Pentru izolarea virusuli difterovariolei pe ouă embrionate se pot folosi fibroblastele embrionilor, celule renale embrionate, celule dermice embrionate sau linia celulară QT-35 de prepeliță. Adaptarea tulpinilor virusului la culturile celulare este o cerință importantă pentru apariția leziunii, întrucât nu toate tulpinile pot determina formarea leziunilor inițiale.
S-au folosit triturate aseptizate din cruste ce s-a inoculat pe membrane corioalantoidiană de ouă embrionate de 9-12 zile.
ETAPELE DE LUCRU:
Inocularea materialului pathologic în ouăle de găină embrionate
Aproximaiv 0,1 ml de suspensie de triturat, cu o concentrație aproape potrivită de antibiotice se inoculează la nivelul membranelor corioalantoidiene, la o vârstă de 9-12 zile a embrionilor de găină. (vezi figura 11).
FIGURA 11. Inocularea materialului în ouăle de găină embrionate
(poza aparține Dr. Dan Marius)
Incubarea ouălelor
Se incubează la 37 de grade timp de 5-7 zile, urmând să fie apoi examinate pentrut evidențierea leziunilor focale sau a îngroșării generalizate de la nivelul membranei corioalantoidiene. (vezi figura 12).
FIGURA 12. Leziunile de la nivelul membranei corioalantoidiene (poza aparține Dr. Dan Marius)
2.1.2.3. EXAMENUL HISTOPATOLOGIC
Pentru realizarea examenului histopatologic s-au recoltat probe de țesut epitelial cu leziuni de difterovariolă și s-au introdus în soluție fixatoare de formol 10%. S-au ținut în soluția fixatoare timp de 14 zile după care s-au efectuat etapele necesare procesării histologice.
Procesarea histologică, se efectuează în 3 etape sucesive:
1. Deshidratare și includere în parafină,
2. Secționarea și etalarea pe lamă,
3. Deparafinarea și hidratarea secțiunilor,
4. Colorarea prin metoda H-E
5. Citirea în microscopul optic.
1. Deshidratarea și includerea în parafină prin tehnica de procesare a probelor de țesuturi prin metoda manuală
Din recipienții cu fixator, după refixare și fasonare, probele se reintroduc în casete de plastic și se trec prin recipienți, conținând următorii reactivi și parcurgând următoarele etape: (vezi tabelul 2).
TABELUL NR. 2. ETAPELE ȘI RECIPIENȚII METODEI MANUALE
2. Secționarea și etalarea pe lamă
Lamele histologice se tratează cu albumină MAYER, fiind gata pregătite pentru a se etala secțiunile obținute la microtom. Cubul de parafină, cu fragmentul de țesut inclus, se fixează în microtom , se reglează microtomul, pentru obținerea de secțiuni în grosime de 4-6 microni. (vei figura 13).
Secțiunile sunt colectate cu o ansă și sunt așezate în baia histologică termostată de 37° C, de unde sunt etalate pe lama histologică tratată cu albumina Mayer. Lama cu secțiuni, se așează pe plita histologică termostată, pentru a se etala cât mai bine. Etalarea secțiunilor pe lamă, se face cu mare grijă, pentru a nu se rupe proba.
După aceea, se așează pe stativ și se introduc în termostat timp de câteva minute, pentru a se obține o etalare cât mai bună. Microsecțiunile histologice, astfel obținute, înainte de a fi colorate, sunt supuse unei etape de deparafinare și hidratare.
Deparafinerea și hidratarea secțiunilor
Deparafinarea se efectuează prin trecerea lamelor pe care sunt etalate secțiunile respective prin băi cu solvenți ai parafinei: benzen, toluen sau xilen.
Hidratarea se realizează prin trecerea în continuare a acestor lame prin băi de alcool și în final printr-o baie de apă distilată.
Schema de deparafinare și hidratare a secțiunilor este următorea:
Benzen – 15 minute-2 ore;
Benzen -15 minute-2 ore;
Benzen -15 minute-2 ore;
Alcool absolut – 5-10 minute;
Alcool absolut – 5-10 minute;
Alcool 80o – 5-10 minute;
Alcool 50o – 5-10 minute;
Apă distilată – 5-10 minute.
FIGURA NR. 13 SECȚIONAREA ȘI ETALAREA PE LAMĂ
Colorarea
Microsecțiunile histologice astfel obținute, înainte de a fi colorate, sunt supuse unei etape de deparafinare și hidratare. Deparafinarea s-a efectuat prin trecerea lamelor cu secțiunile etalate prin băi cu toluent (solvent al parafinei). (vezi figura 14).
Metoda de colorare uzuală folosită în laboratoare este metoda HEMATOXILINĂ-EOZINĂ. Cu această metodă de colorare, s-a pus în evidență leziunile specifice asociate difterovariolei. Lamele cu secțiunile histologice permanente, sunt scoase din cuva cu toluen pentru deparafinare și mutate în cuva cu reactivi din băile de hidratare și colorare (vezi tabelul 3).
FIGURA NR. 14 COLORAREA PRIN METODA HEMATOXILINĂ EOZINĂ
TABELUL NR. 3 ETAPELE COLORĂRII SECȚIUNILOR PRIN PROCESARE MANUALĂ.
4. CITIREA ÎN MICROSCOPUL OPTIC
Secțiunile histopalogice s-au montat cu balsam de Canada, și au fost examinate la microscopul optic MC 5, cu ob.4-20, pentru a localiza zonele de interes, iar după aceea, s-au examinat în detaliu cu ob.40,63,100, folosind ocularele de 10. Sursa de lumină se reglează din condesator în funcție de obiectivul cu care se examinează.
REZULTATE ȘI DISCUȚII
BOALA DE NEWCASTLE
Prin reacția de inhibare a hemaglutinării s-au testat un număr de 40 de păsări din diferite zone geografice al căror status immunologic este cunoscut. De asemenea, sunt cunoscute datele epidemiologice referitoare la categoria de vârstă, rasă și condiții de exploatare și creștere.
Categoria de vârstă a găinilor de la care s-au recoltat probele de sânge a fost cuprinsă între 4 luni și 24 de luni, dorindu-se a se testa sub raportul prezentei numărului de anticorpi antipseudopestă aviară o paletă largă de păsări în vederea obținerii unei hărți imunologice atât postvaccinale cât și postinfecție.
TABELUL NR. 4. TITRUL DE ANTICORPI OBȚINUȚI PRIN IHA ȘI VÂRSTA PĂSĂRILOR LUATE ÎN STUDIU
Astfel, după cum se poate observa și în tabelul nr.4 la categoria de vârstă 24 luni avem un titru de anticorpi cuprins între 1/32 și între 1/64 spre deosebire de categoria de vârstă 11 luni unde avem un titru cuprins între <1/2 și între >1/256.
Aceste date sunt asemănătoare cu cele din literatură, unde după Vasiu Constantin (2006) pragul de pozitivare a reacției este de 1/8, dar o infecție în curs sau recentă antrenează în general titruri ridicate. Titrurile medii pot constitui indici serologici ai unei infecții trecute sau pot fi date de o vaccinare. Pentru atestarea stării de boală, este necesară examinarea a cel puțin 10 probe recoltate de la păsări bolnave, sau trecute prin boală și repetarea la interval de 6-7 zile. Ascensiunea evidentă a titrurilor anticorpilor atestă o infecție actuală și exclude originea lor postvaccinală.
La păsările în vârstă de 10 luni se poate observa un titru de anticorpi <1/2, la fel ca și la cele care au o vârstă de 9 luni unde s-a obținut un titru de 1/256.
Cele în vârstă de 8 luni au provocat un titru de anticorpi cuprins între 1/64 și 1/256, iar cele care au o vârstă de 7 luni au avut un titru cuprins între <1/2 și 1/256.
Păsările care aveau o vârstă de 5 luni au avut un titru <1/2, iar de la cele în vârstă de 4 luni au fost obținute titruri de anticorpi cuprinse între <1/2 și 1/218.
TABELUL NR. 5 TITRUL DE ANTICORPI OBȚINUȚI PRIN IHA ȘI STATUSUL DE IMUNITATE
Așa cum se poate observa în tabelul nr. 5, păsările imunizate contra Bolii de Newcastle au prezentat un titru de anticorpi cuprins între 1/64 și un titru mai >1/256. Cum este specificat și în literatura de specialitate (Perianu Tudor), titrurile de 1/640-1/5120, denotă o imunitate postvaccinală satisfăcătoare.
La păsările care nu au fost imunizate cu vaccin contra Bolii de Newcastle, au dat titruri de anticorpi cuprinse între <1/2 și 1/64. Din totalul de 4o de găini testate un numar de 16 păsări nu au fost vaccinate. Din acestea doar 4 păsări au titrul de anticorpi peste limita de pozitivare a testului și anume 1/8. Toate cele 4 păsări nevaccinate cu titruri cuprinde între 1/32 – 1/64 au vârsta de 24 de luni. Acest lucru poate însemna că au o imunitate dobândită natural.
TABELUL NR. 6 TITRUL DE ANTICORPI OBȚINUȚI PRIN IHA ȘI ZONA GEOGRAFICĂ
TITRUL ZONA GEOGRAFICĂ
Conform tabelului nr. 6, titrurile din localitatea Zurbaua, Județul Ilfov au fost mai mici de 1/2 , în comparație cu titrurile obținute de la păsările din localitatea Dragomirești-Vale, Județul Ilfov care au fost cuprinse între <1/2 și >1/256.
În Județul Olt în schimb, au fost obținute titruri cuprinse între <1/2 și 1/256, în timp ce în imediata apropiere, în Județul Vâlcea s-au obținut titruri de anticorpi cuprinse între <1/2 și 1/64, dominând titrurile de <1/2.
Păsările din Județul Giurgiu au dat un titru de anticorpi cuprins între 1/64 și 1/256, titrurile de 1/256 fiind mai frecvente.
TABELUL NR. 7 TITRUL DE ANTICORPI ȘI RASA PĂSĂRILOR DE LA CARE S-AU RECOLTAT PROBELE DE CERCETAT
TITRUL RASA
S-a realizat un criteriu și în funcție de rasa păsărilor de la care s-au recoltat probe și din rasa Brahma s-au observant titruri de anticorpi cuprinse între <1/2 și >1/256 aceleași rezultate fiind întâlnite și la păsările din rasa New-Hampshire, cel mai frecvent rezultat fiind cel d 1/256 la cele din rasa Brahma, iar la cele din rasa New-Hampshire <1/2.
2.2.2. DIFTEROVARIOLA
Difterovariola se manifestă în localizarea cutanată, prin apariția de noduli pe creastă, bărbițe, urechiușe, cioc, pleoape, uneori și generalizat așa cum este specificat și în literatura de specialitate (Perianu Tudor, 2012).
Prin inocularea virusului pe membrane corioalantoidiană a embrionilor de găină îm vârstă de 11 zile s-a pus în evidență apariția pe această membrane a nodulilor variolici, de culoare alb-cenușie, opaci, cu dimensiuni maxime după 7 zile. În celulele epiteliale ale membranei și ale embrionului se pot pune în evidență incluzii citoplasmatice specifice (incluziile lui Bollinger).
FIGURA 15. ASPECTE HISTOPATOLOGICE DIN LEZIUNI NODULARE DE DIFTEROVARIOLĂ; obiectiv 10, ocular 10
Prin examinarea preparatelor histopatologice s-au putut observa hipertrofia si hiperplazia celulelor epiteliale ale epidermei si mucoasei, distrofia balonizantă a celulelor afectate cu prezența de incluzi eozinofilice intracitoplasmatice (incluziile Bollinger). (vezi figura 15 și 16). Aceste aspecte histopatologice confirmă diagnosticul de difterovariolă prin coroborarea cu datele clinice ale păsărilor de testat.
Aceste rezultate sunt asemănătoare cu alte date din literatura de specialitate în care prin examenul histopatologic au fost observate hiperplazia epiteliului infectat cutanat și difteroid, prezența intracitoplasmatică a unor incluzii oxifile, cunoscute sub denumirea de „corpusculii Bollinger”(Perianu Tudor, 2012) și infiltrație lomfonocitară de intensități variabile (Vasiu Constantin, 2006).
FIGURA 16. EXAMEN HISTOPATOLOGIC ob. 20-oc.10; ob.40-oc.10
Aspectele clinice ale găinilor fiind exprimate prin noduli pe creastă, barbițe, pericloacal, pleoape, carunculi, member, depozite fibrinoase pseudomembranoase aderente pe mucosae ( conjunctivală, bucală, esofagiană, faringiană / laringiană ) disfagie, tulburari respiratorii (vezi figura 5).
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
2.3.1. CONCLUZII
Supravegherea serologică a titrului de anticorpi pentru boala de Newcastle este foarte importantă în controlul eficienței imunitătii postvaccinale;
Metoda serologică de inhibare a hemaglutinării pentru controlul eficienței imunității postvaccinale este o metodă eficientă de detecție a anticorpilor antipseudopestă aviară având specificitatea și sensibilitatea ridicate;
Păsările vaccinate contra pseudopestei aviare au avut titruri ale anticorpilor postvaccinali foarte ridicate, ceea ce dovedește eficiența vaccinării și a vaccinului utilizat;
Examenul histopatologic pentru observarea leziunilor microscopice asociate difterovariolei aviare este o metodă de confirmare a bolii, deoarece pune în evidență leziuni caracteristice (incluziile Bollinger), iar coroborarea rezultatului examenului histopatologic cu semnele clinice asociate difterovariolei pot confirma suspiciunea de boală;
Suspiciunea de difterovariolă emisă pe baza semnelor clinice a fost confirmată la cele 10 păsări luate în studiu, prin inocularea virusului pe ouă embrionate și examen histopatologic, ceea ce demonstrează că aceste două metode de diagnostic sunt în mod obiectiv utile în supravegherea sub raportul prezenței virusului difterovariolei.
2.3.2. RECOMANDĂRI
1. Supravegherea serologică pentru controlul eficienței imunității postvaccinale în boala de Newcastle trebuie realizat atât în sistemul de creștere intensiv cât și în sistemul de creștere gospodăresc pentru o mai bună monitorizare a bolii;
2. Cuantificarea titrului de anticorpi pentru pseudopesta aviară trebuie realizat prin cel puțin două metode de laborator pentru validarea rezultatelor obținute;
3. Studiul efectuat pe un număr de 40 de găini din sistemul gospodăresc de creștere și exploatare pentru supravegherea serologică a eficienței imunității postvaccinale pentru boala de Newcastle trebuie lărgit la un număr considerabil de indivizi și din mai multe zone geografice pentru obținerea unor informații cât mai aproape de realitate a statusului imuninății acestora.
BIBLIOGRAFIE
ADAM, GH. (1961); Probl. Zoot.și vet., 9,53;
ALEXANDER & ALLAN. (1974); Newcastle disease virus pathotypes; Avian Pathol. 3(4):269-78;
ALEXANDER DJ. (1995);Newcastle disease in countries of the European Union.Avian Pathol 24:3–10;
ALEXANDER, D.J. (2000); Newcastle disease and other avian paramyxoviruses. Rev. Sci. Tech. 19:443-462;
ALY, M.M. ȘI COL. (1993); Avian Pathol;
ANSVSA. (2014); Programul Strategic;
BĂIEȘU ION, BRAN LIVIU. (1965); Bolile infecțioase ale animalelor domestice; Boli virotice, Editura Didactică și Pedagogică, București
BROWN J., RESURRECCION R.S. & DICKSON T.G. (1990); The relationship between the hemagglutination-inhibition test and the enzyme-linked immunosorbent assay for the detection of antibody to Newcastle disease. Avian Dis., 34 (3), 585–587;
CALNEK, B.W. (1997); Diaseases of Poultry 10th-ed, Iowa State University Press, Ames, Iowa, USA;
CIUFECU, ELVIRA SÂNZIANA. (2003); Virusologie, medicală, Ed. Medicală Națională, Bucuresști;
DANEȘ DOINA. (2005); Boli infecțioase transfrontaliere;
DENG, R., MIRZA, A. M., MAHON, P. J. & IORIO, R. M. (1997); Functional chimeric HN glycoproteins derived from Newcastle disease virus and human parainfluenza virus-3. Arch Virol13, S115–S130;
FREDERICK A. MURPHY, E. PAUL J. GIBBS, MARIAN C. HORZINEK, MICHAEL J. STUDDERT. (1999); Veterinary virology Third Edition, An Imprint of Elsevier, San Diego London Boston New York Sydney Tokyo Toronto, eBook ISBN :9780080552033;
GANAR K, DAS M, SINHA S, KUMAR S. (2014); Virus Res. Newcastle disease virus: current status and our understanding. 2014 May 12;184:71-81. doi: 10.1016/j.virusres.2014.02.016. Epub 2014 Mar 1;
HARRISON M.S., SAKAGUCHI T., SCHMITT A.P. (2010); Paramyxovirus assembly and budding: Building particles that transmit infections. Int. J. Biochem. Cell. Biol.;42:1416–1429. doi: 10.1016/j.biocel.2010.04.005;
http://www.ansvsa.ro/documente/admin/Program%20strategic%20-%20HG%201156_2013_27376ro.pdf;
http://www.icbmv.ro/ro/nomenclator-produse;
IONIȚĂ CARMEN. (2014); Patologie aviară și managementul avicol, vol. I, Ed. Sitech, Craiova;
IVAN DINEV; Diseases of Poultry a Colour Atlas 2nd Edition;
KURSTAK E. (2001); Recent progress in vaccines development and new trends in immunisation. Vaccine.;19(17–19):2198–2200;
LAMB R.A., PARKS G.D. (2007); In: Paramyxoviridae: The Viruses and Their Replication. 5th ed. Knipe D.M., Howley P.M., editors. Volume 1 Lippincott Williams & Wilkins; Philadelphia, PA, USA. Fields Virology;
LIU H, ZHAO Y, ZHENG D, ET AL. (2010); Multiplex RT-PCR for rapid detection and differentiation of class I and class II Newcastle disease viruses. J Virol Methods. Epub ahead of print;
LOCKABY SB, HOERR FJ, ELLIS AC, YU MS. (1993); Immunohistochemical detection of Newcastle disease virus in chickens. Avian Dis 37:433–437;
MAMINIAINA, O.F., GIL, P., BRIAND, F.X., ALBINA, E., KEITA, D., ANDRIAMANIVO, H.R., CHEVALIER, V., LANCELOT, R., MARTINEZ, D. AND RAKOTONDRAVAO, R. (2010); Newcastle disease virus in Madagascar: identification of an original genotype possibly deriving from a died out ancestor of genotype IV. PLoS ONE 5:e13987;
MÂNZAT RADU MOGA. (2005); Boli virotice și prionice ale animalelor; Ed. Brumar, Timișoara;
MOSS, R. W. (1994); The Cancer Chronicles, 23;
MURRAY K., SELLECK P., HOOPER P., HYATT A., GOULD A., GLEESON L., WESTBURY H., HILEY L., SELVEY L., RODWELL B., ET AL. (1995); A morbillivirus that caused fatal disease in horses and humans. Science. 1995;268:94–97;
NORMA SANITARĂ VETERINARĂ a ANSV aprobată de MAAP cu Ord.nr.312/2001, privind controlul bolii de Newcastle. (2001);
O.I.E. (1996); Cod Zoosanitar Internațional, Ed. Ceres, Bucuresti;
O.I.E. COD ZOOSANITAR INTERNAȚIONAL. (1996);
OIE. (2015); Terrestrial Animal Health Code: www.oie.int/en/internationalstandard-setting/terrestrial-code/ access-online/;
OLSEN, G; OROSZ, S. (2000); Manual of Avian Medicine. Mosby, Inc. St. Louis, MO;
PERIANU TUDOR. (2002); Tratat de boli infecțioase ale animalelor, Viroze și boli prionie, vol. II, Iași;
PERIANU TUDOR. (2012); Tratat de boli infecțioase ale animalelor, Viroze și boli prionice, vol. II, Iași;
PLATTET P., PLEMPER R.K. (2013); Envelope protein dynamics in paramyxovirus entry. MBio.;4:e00413-13;
ROTARU ELENA. (2002); Dominante în patologia infecțioasă a suinelor și păsărilor, Ed. Elisavaros, București;
RUPLEY, A. (1997); Manual of Avian Practice. W.B. Saunders. Philadelphia, PA;
STOENESCU VIRGINIA, NICULESCU ALEXANDRU. (1964); Bolile păsărilor, ediția a II-a, Editura Agro-Silvică, București;
SUHACI, I., URSACHE, R. (1964); Lucr. I.C.V.B., Pasteur, III, 1, 105;
SUN J, WEI Y, RAUF A, ZHANG Y, MA Y, ZHANG X, SHILO K, YU Q, SAIF YM, LU X6, YU L, LI J. (2014); Methyltransferase-defective avian metapneumovirus vaccines provide complete protection against challenge with the homologous Colorado strain and the heterologous Minnesota strain. J Virol. 2014 Nov;88(21):12348-63. doi: 10.1128/JVI.01095-14. Epub 2014 Aug 13;
SUSTA L, MILLER P, AFONSO C, BROWN C. ( 2010); Clinicopathological characterization in poultry of three strains of Newcastle disease virus isolated from recent outbreaks. Vet Pathol. Epub ahead of print;
TAKIMOTO T., PORTNER A. (2004); Molecular mechanism of paramyxovirus budding. Virus Res.;106:133–145. doi: 10.1016/j.virusres.2004.08.010;
TRIPATHY D.N. (1993); Avipoxviruses. In: Virus Infections of Vertebrates − Virus Infections of Birds, Vol. 4, McFerran J.B. & McNulty M.S., eds. Elsevier Science Publishers, Amsterdam, the Netherlands, 5–15.Version adopted by the World Assembly of Delegates of the OIE in May 2012;
TRIPATHY ȘI REED. (2003); Pox. In: Diseases of Poultry, 11th Edition, Saif, Y.M., Barnes, H.J. Glisson, J.R. Fadly, A.M., McDougald L.R. & Swayne, D.E., eds. Iowa State University Press, Ames, Iowa, USA, 253-269.
VASIU CONSTANTIN. (2006); Virusuri, viroze și boli prionice la animale, Ed. Mega, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca;
WASHBURN, B., SCHIRRMACHER, V. (2002); Int. J.of Oncology, 21, 85;
BIBLIOGRAFIE
ADAM, GH. (1961); Probl. Zoot.și vet., 9,53;
ALEXANDER & ALLAN. (1974); Newcastle disease virus pathotypes; Avian Pathol. 3(4):269-78;
ALEXANDER DJ. (1995);Newcastle disease in countries of the European Union.Avian Pathol 24:3–10;
ALEXANDER, D.J. (2000); Newcastle disease and other avian paramyxoviruses. Rev. Sci. Tech. 19:443-462;
ALY, M.M. ȘI COL. (1993); Avian Pathol;
ANSVSA. (2014); Programul Strategic;
BĂIEȘU ION, BRAN LIVIU. (1965); Bolile infecțioase ale animalelor domestice; Boli virotice, Editura Didactică și Pedagogică, București
BROWN J., RESURRECCION R.S. & DICKSON T.G. (1990); The relationship between the hemagglutination-inhibition test and the enzyme-linked immunosorbent assay for the detection of antibody to Newcastle disease. Avian Dis., 34 (3), 585–587;
CALNEK, B.W. (1997); Diaseases of Poultry 10th-ed, Iowa State University Press, Ames, Iowa, USA;
CIUFECU, ELVIRA SÂNZIANA. (2003); Virusologie, medicală, Ed. Medicală Națională, Bucuresști;
DANEȘ DOINA. (2005); Boli infecțioase transfrontaliere;
DENG, R., MIRZA, A. M., MAHON, P. J. & IORIO, R. M. (1997); Functional chimeric HN glycoproteins derived from Newcastle disease virus and human parainfluenza virus-3. Arch Virol13, S115–S130;
FREDERICK A. MURPHY, E. PAUL J. GIBBS, MARIAN C. HORZINEK, MICHAEL J. STUDDERT. (1999); Veterinary virology Third Edition, An Imprint of Elsevier, San Diego London Boston New York Sydney Tokyo Toronto, eBook ISBN :9780080552033;
GANAR K, DAS M, SINHA S, KUMAR S. (2014); Virus Res. Newcastle disease virus: current status and our understanding. 2014 May 12;184:71-81. doi: 10.1016/j.virusres.2014.02.016. Epub 2014 Mar 1;
HARRISON M.S., SAKAGUCHI T., SCHMITT A.P. (2010); Paramyxovirus assembly and budding: Building particles that transmit infections. Int. J. Biochem. Cell. Biol.;42:1416–1429. doi: 10.1016/j.biocel.2010.04.005;
http://www.ansvsa.ro/documente/admin/Program%20strategic%20-%20HG%201156_2013_27376ro.pdf;
http://www.icbmv.ro/ro/nomenclator-produse;
IONIȚĂ CARMEN. (2014); Patologie aviară și managementul avicol, vol. I, Ed. Sitech, Craiova;
IVAN DINEV; Diseases of Poultry a Colour Atlas 2nd Edition;
KURSTAK E. (2001); Recent progress in vaccines development and new trends in immunisation. Vaccine.;19(17–19):2198–2200;
LAMB R.A., PARKS G.D. (2007); In: Paramyxoviridae: The Viruses and Their Replication. 5th ed. Knipe D.M., Howley P.M., editors. Volume 1 Lippincott Williams & Wilkins; Philadelphia, PA, USA. Fields Virology;
LIU H, ZHAO Y, ZHENG D, ET AL. (2010); Multiplex RT-PCR for rapid detection and differentiation of class I and class II Newcastle disease viruses. J Virol Methods. Epub ahead of print;
LOCKABY SB, HOERR FJ, ELLIS AC, YU MS. (1993); Immunohistochemical detection of Newcastle disease virus in chickens. Avian Dis 37:433–437;
MAMINIAINA, O.F., GIL, P., BRIAND, F.X., ALBINA, E., KEITA, D., ANDRIAMANIVO, H.R., CHEVALIER, V., LANCELOT, R., MARTINEZ, D. AND RAKOTONDRAVAO, R. (2010); Newcastle disease virus in Madagascar: identification of an original genotype possibly deriving from a died out ancestor of genotype IV. PLoS ONE 5:e13987;
MÂNZAT RADU MOGA. (2005); Boli virotice și prionice ale animalelor; Ed. Brumar, Timișoara;
MOSS, R. W. (1994); The Cancer Chronicles, 23;
MURRAY K., SELLECK P., HOOPER P., HYATT A., GOULD A., GLEESON L., WESTBURY H., HILEY L., SELVEY L., RODWELL B., ET AL. (1995); A morbillivirus that caused fatal disease in horses and humans. Science. 1995;268:94–97;
NORMA SANITARĂ VETERINARĂ a ANSV aprobată de MAAP cu Ord.nr.312/2001, privind controlul bolii de Newcastle. (2001);
O.I.E. (1996); Cod Zoosanitar Internațional, Ed. Ceres, Bucuresti;
O.I.E. COD ZOOSANITAR INTERNAȚIONAL. (1996);
OIE. (2015); Terrestrial Animal Health Code: www.oie.int/en/internationalstandard-setting/terrestrial-code/ access-online/;
OLSEN, G; OROSZ, S. (2000); Manual of Avian Medicine. Mosby, Inc. St. Louis, MO;
PERIANU TUDOR. (2002); Tratat de boli infecțioase ale animalelor, Viroze și boli prionie, vol. II, Iași;
PERIANU TUDOR. (2012); Tratat de boli infecțioase ale animalelor, Viroze și boli prionice, vol. II, Iași;
PLATTET P., PLEMPER R.K. (2013); Envelope protein dynamics in paramyxovirus entry. MBio.;4:e00413-13;
ROTARU ELENA. (2002); Dominante în patologia infecțioasă a suinelor și păsărilor, Ed. Elisavaros, București;
RUPLEY, A. (1997); Manual of Avian Practice. W.B. Saunders. Philadelphia, PA;
STOENESCU VIRGINIA, NICULESCU ALEXANDRU. (1964); Bolile păsărilor, ediția a II-a, Editura Agro-Silvică, București;
SUHACI, I., URSACHE, R. (1964); Lucr. I.C.V.B., Pasteur, III, 1, 105;
SUN J, WEI Y, RAUF A, ZHANG Y, MA Y, ZHANG X, SHILO K, YU Q, SAIF YM, LU X6, YU L, LI J. (2014); Methyltransferase-defective avian metapneumovirus vaccines provide complete protection against challenge with the homologous Colorado strain and the heterologous Minnesota strain. J Virol. 2014 Nov;88(21):12348-63. doi: 10.1128/JVI.01095-14. Epub 2014 Aug 13;
SUSTA L, MILLER P, AFONSO C, BROWN C. ( 2010); Clinicopathological characterization in poultry of three strains of Newcastle disease virus isolated from recent outbreaks. Vet Pathol. Epub ahead of print;
TAKIMOTO T., PORTNER A. (2004); Molecular mechanism of paramyxovirus budding. Virus Res.;106:133–145. doi: 10.1016/j.virusres.2004.08.010;
TRIPATHY D.N. (1993); Avipoxviruses. In: Virus Infections of Vertebrates − Virus Infections of Birds, Vol. 4, McFerran J.B. & McNulty M.S., eds. Elsevier Science Publishers, Amsterdam, the Netherlands, 5–15.Version adopted by the World Assembly of Delegates of the OIE in May 2012;
TRIPATHY ȘI REED. (2003); Pox. In: Diseases of Poultry, 11th Edition, Saif, Y.M., Barnes, H.J. Glisson, J.R. Fadly, A.M., McDougald L.R. & Swayne, D.E., eds. Iowa State University Press, Ames, Iowa, USA, 253-269.
VASIU CONSTANTIN. (2006); Virusuri, viroze și boli prionice la animale, Ed. Mega, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca;
WASHBURN, B., SCHIRRMACHER, V. (2002); Int. J.of Oncology, 21, 85;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Industria de Producere a Carnii de Pasare (ID: 156935)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.