Inducerea în Eroare a Organelor Judiciare

UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

LUCRARE DE LICENȚĂ

2016

UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

ZI

Inducerea în eroare

a organelor judiciare

2016

LISTĂ DE ABREVIERI

1. art. – articol;

2. alin. – alineat;

3. C. C. – Curtea Constituțională;

4. C. proc. civ. – Codul de procedură civilă;

5. dec. – decizia;

6. Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție;

7. lit. – litera;

8. M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I;

9. O. G. – Ordonanță de Guvern;

10. O.U.G. – Ordonanță de urgență a Guvernului;

11. R.R.D. – „Revista română de drept”;

12. S.C.A. – Secția de contencios administrativ;

13. sent. – sentința;

14. s. n. – sublinierea noastră;

15. Trib. jud. – Tribunalul județean.

CUPRINS

CAPITOLUL I – Noțiuni introductive

Secțiunea I – Considerații generale privind infracțiunile contra înfăptuirii justiției

Secțiunea a II-a – Aspecte comune ale infracțiunilor contra înfăptuirii justiției

Secțiunea a III-a – Structura și conținutul juridic al infracțiunilor contra înfăptuirii justiției

III.1. Obiectul infracțiunii

III.2. Subiecții infracțiunii

III.3. Latura obiectivă

III.4. Latura subiectivă

CAPITOLUL II – Analiza infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare

Secțiunea I – Cadrul legal și caracterizarea infracțiunii

Secțiunea a II-a – Condiții preexistente infracțiunii

II.1. Obiectul infracțiunii

II.2. Subiecții infracțiunii

II.3. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

Secțiunea a III-a – Latura obiectivă a infracțiunii

III.1. Elementul material

III.2. Urmarea socialmente periculoasă

III.3. Legătura de ccauzalitate

Secțiunea a IV-a – Latura subiectivă a infracțiunii

IV.1. Forme

IV.2. Modalități

IV.3. Sancționarea infracțiunilor contra înfăptuirii justiției

Secțiunea a V-a – Aspecte de drept comparat privind infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută de Noul Cod Penal și infracțiunea de denunțare calomnioasă prevăzută de Vechiul Cod Penal

CAPITOLUL III – Aspecte deontologice ale judecătorilor și avocaților raportate la infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare

Secțiunea I – Etică și deontologie

Secțiunea a II-a – Exemple de practică judiciară

Secțiunea a III-a – Situații ipotetice de încălcare a obligațiilor deontologice de către judecători și avocați care ar constitui și infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare

CAPITOLUL IV – Aspecte de drept comparat

Secțiunea I – Codul Penal olandez

Secțiunea a II-a – Codul Penal spaniol

Secțiunea a III-a – Codul Penal german

CAPITOLUL V – Exemple de practică judiciară

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I – Noțiuni introductive

Secțiunea I – Considerații generale privind infracțiunile contra înfăptuirii justiției

Secțiunea a II-a – Aspecte comune ale infracțiunilor contra înfăptuirii justiției

Secțiunea a III-a – Structura și conținutul juridic al infracțiunilor contra înfăptuirii justiției

III.1. Obiectul infracțiunii

III.2. Subiecții infracțiunii

III.3. Latura obiectivă

III.4. Latura subiectivă

III.5. Forme și sancțiuni

Secțiunea I – Considerații generale privind infracțiunile contra înfăptuirii justiției

Infracțiunile contra înfăptuirii justiției din noul Cod penal sunt prevăzute în mod distinct în Titlul IV din Partea specială (art. 266 – 288). Denumirea de „Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției” a fost înlocuită cu cea de „Infracțiuni contra înfăptuirii justiției”, întrucât prin aceste infracțiuni nu este întotdeauna împiedicată efectiv înfăptuirea justiției, putându-se produce doar o stare de pericol pentru realizarea actului de justiție, așa cum reiese din expunerea de motive la noul Cod penal.

Legiuitorul a justificat modificările aduse Codului penal cu privire la aceste infracțiuni prin necesitatea asigurării legalității, imparțialității, independenței și fermității în înfăptuirea justiției.

Astfel, au fost introduse noi incriminări, precum „asistența și reprezentarea neloială”, „obstrucționarea justiției”, „compromiterea intereselor justiției”, „încălcarea solemnității ședinței”, „răzbunarea pentru ajutorul dat justiției”.

De asemenea, au fost regândite alte fapte penale care erau deja incriminate, precum „favorizarea infractorului”, „nedenunțarea”, „influențarea declarațiilor”, „mărturia mincinoasă”, „tăinuirea”.

Conform doctrinei, „rațiunea modificărilor stă în necesitatea adaptării legislației penale la realitățile actuale ale unei societăți democratice, la prevederile normelor europene, precum și la cerințele instituite de doctrină și jurisprudență.”.

Astfel, noul Cod penal a inclus în domeniul prin care se realizează protecția penală a activității de înfăptuire a justiției 23 de incriminări, față de Codul penal din 1969 în care erau prevăzute 17 infracțiuni.

Viziunea noii legislații penale este preponderent preventivă, față de cea represivă a Codului penal din 1969, ceea ce se reflectă atât în dispozițiile din partea specială, cât și în modificările aduse instituțiilor din partea generală a Codului penal.

Codul penal din 1969, ca și noul Cod penal, nu a realizat o împărțire a incriminărilor în funcție de modul în care se realizează funcțional înfăptuirea justiției, datorită omogenității pe care o prezintă valoarea socială ocrotită.

Unele dintre incriminări au existat, sub aspecte diferite, în toate legislațiile penale din țara noastră, începând cu Codul penal din 1864.

Pentru noile incriminări, se impune o analiză a conformității cu principiul minimei intervenții și a caracterului subsidiar al dreptului penal. Această necesitate vine din faptul că o parte a doctrinei a criticat noile prevederi, considerând nejustificate unele dintre noile infracțiuni, cu privire la care s-a susținut că reprezintă un exces de reglementare.

De asemenea, reacțiile unor categorii profesionale (presa, corpul avocaților) a criticat apariția în noul Cod penal a infracțiunilor de compromiterea intereselor justiției (art. 277) ori asistența și reprezentarea neloială (art. 284).

Din modalitatea în care au fost incriminate în noul Cod penal, Infracțiunile contra înfăptuirii justiției pot fi împărțite în patru categorii.

Astfel, pot fi incluse în categoria infracțiuni cu privire la sesizarea justiției nedenunțarea (art. 266), omisiunea sesizării (art. 267), inducerea în eroare a organelor judiciare (art. 268) și influențarea declarațiilor (art. 272).

În categoria infracțiunilor cu privire la exercitarea activității judiciare pot fi incluse compromiterea intereselor justiției (art. 277), obstrucționarea justiției (art. 271), cercetarea abuzivă (art. 280), mărturia mincinoasă (art. 273), sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri (art. 275), favorizarea făptuitorului (art. 269), tăinuirea (art. 269) și represiunea nedreaptă (art. 283).

Infracțiunile contra autorității justiției și hotărârilor judecătoreșt sunt: ultrajul judiciar (art. 279), încălcarea solemnității ședinței (art. 278), evadarea (art. 285), înlesnirea evadării (art. 286), nerespectarea hotărârilor judecătorești (art. 287), neexecutarea sancțiunilor penale (art. 288).

În categoria altor infracțiuni contra înfăptuirii justiției sunt incluse asistența și reprezentarea neloială (art. 284), răzbunarea pentru ajutorul dat justiției (art. 274), supunerea la rele tratamente (art. 281), tortura (art. 282) și presiuni asupra justiției (art. 276).

Secțiunea a III-a – Structura și conținutul juridic al infracțiunilor contra înfăptuirii justiției

III.1. Obiectul

Obiectul juridic generic al infracțiunilor care împiedică înfaptuirea justiției îl constituie valorile sociale privitoare la înfăptuirea justiției în țara noastră. Aceste valori sociale, reglementate de norme juridice, vor deveni ele însele raporturi juridice cu un continut complex de drepturi și obligații conexe, la a căror ocrotire concură și legea penală.

La majoritatea infracțiunilor obiectul juridic este complex deoarece, alături de justiție sunt ocrotite și alte valori sociale cum ar fi: libertatea, demnitatea persoanei sau avutul său (art. 259 – denunțarea calomnioasă , art. 262 – nedenunțarea unei infracțiuni, art. 267 – supunerea la rele tratamente și altele din codul penal român) ori relațiile de serviciu.

În general, infracțiunile care împiedică înfaptuirea justiției au un obiect material, în masura în care considerăm ca facând parte din sfera valorilor concret ocrotite de norma incriminatoare, însăși actele materiale pe care le întocmesc sau le efectueaza organele de justiție. Deci acest obiect nu este comun pentru toate infracțiunile din aceasta categorie (unele infracțiuni din categoria celor menționate mai sus au obiect material altele nu au).

III.2. Subiecții

Subiectul activ al unora din infractiunile care împiedică înfaptuirea justitiei poate fi orice persoană cu capacitate penală. La altele se cere ca subiectul activ să îndeplinească o anumită calitate, stabilită explicit sau implicit pentru fiecare infracțiune în parte (exemple: calitatea de expert, de funcționar sau salariat pentru infracțiunea de omisiune a sesizarii organelor judiciare – art. 263 din Codul penal, martor sau interpret pentru infracțiunea de marturie mincinoasă – art. 260 din Codul penal ).

La unele infracțiuni, calitatea persoanei constituie o circumstanță agravantă (de exemplu : persoana cu funcție de conducere într-o organizație publică sau persoana cu atribuții de control, art. 263, alin. 2 Cod penal, pesoana care avea îndatorirea de a păzi pe cel evadat, art.270, alin. 1 și 2 Cod penal ).

Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt, de regulă, susceptibile de a fi savârsite cu participație.

Subiectul pasiv al infracțiunilor care împiedică înfaptuirea justiției este statul ca titular al valorii sociale ocrotite "înfăptirea justiției".

În afară de subiectul pasiv principal, unele infracțiuni au și subiect pasiv secundar, adiacent și anume persoana fizică vătămată prin săvârșirea infracțiunii în integritatea ei corporală sau în libertatea ori în demnitatea sa.

De regulă, acest subiect pasiv poate fi orice persoană. Totuși, la unele infracțiuni, legea prevede explicit necesitatea existenței unor calități sau condiții speciale a subiectului pasiv (de exemplu, la infracțiunile de omisiunea de încunoștiința organele judiciare, arestarea nelegală și cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente).

Dar, subiectul pasiv secundar poate fi și o organizație din cele prevazute în art. 145 Cod penal, ale cărei interese sunt vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni care împiedică înfaptuirea justiției (de exemplu – marturia mincinoasă, reținera și distrugerea de înscrisuri).

III.3. Latura obiectivă

Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt, în general, infracțiuni comisive, elementul lor material realizându-se printr-o acțiune. La unele infracțiuni însă, elementul material se realizează printr-o inacțiune (nedenunțarea unor infracțiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare, omisiunea încunostiințării organelor judiciare).

Urmarea socialmente periculoasă constă, în principal, în primejduirea bunei desfașurări a activității de justiție, fără ca, de regulă, să fie necesar să se ajungă la un asemenea rezultat.

În subsidiar, poate apărea și o altă urmare constând în periclitarea libertății, demnității persoanei sau a sanatății și integrității ei corporale (de exemplu: supunera la rele tratamente – art. 267 Cod penal, represiunea nedreaptă – art. 268 Cod penal, nerespectarea hotarârilor judecătorești – art. 271 Cod penal).

Raportul de cauzalitate se naște, de regulă, din materialitatea însăși a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului.

III.4. Latura subiectivă

Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției, fiind în majoritatea lor infracțiuni de acțiune, se comit, de regulă, cu intenție, fie directă, fie indirectă. O singură excepție privește infracțiunea de înlesnire a evadării, care poate fi savârșita și din culpa (art. 270 alin. 4 Cod penal).

La infracțiunile de inacțiune, potrivit dispoziției art. 19 alin. ultim din codul penal, elementul subiectiv este caracterizat fie prin intenție, cât și din culpă (nedenunțarea unor infracțiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare, omisiunea de a încunoștiința organele judiciare).

III.5. Forme și sancțiuni

Tentativa acestor infracțiuni este incriminată numai în ceea ce privește infracțiunile de tortură, represiunea nedreaptă, evadarea și înlesnirea evadării.

Legiuitorul a prevăzut pentru infracțiunile contra justiției, în general, pedepse cu închisoarea, datorita importanței valorilor sociale ocrotite de normele juridice din acest capitol.

Cauze speciale de înlaturare a raspunderii penale există la infracțiunea de marturie mincinoasă, nedenunțarea unor infracțiuni, favorizarea infractorului, omisiunea de a încunoștiința organele judiciare.

Circumstanțe atenuante speciale sunt prevăzute pentru denunțarea calomnioasă și mărturia mincinoasă. În sfârșit, există circumstanța personală de atenuare a răspunderii penale (nedenunțarea unor infracțiuni și favorizarea făptuitorului) și chiar agravarea acesteia (omisiunea sesizării organelor judiciare, înlesnirea evadării).

CAPITOLUL II – Analiza infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare

Secțiunea I – Cadrul legal și caracterizarea infracțiunii

Secțiunea a II-a – Condiții preexistente infracțiunii

II.1. Obiectul infracțiunii

II.2. Subiecții infracțiunii

II.3. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

Secțiunea a III-a – Latura obiectivă a infracțiunii

III.1. Elementul material

III.2. Urmarea socialmente periculoasă

III.3. Legătura de cauzalitate

Secțiunea a IV-a – Latura subiectivă a infracțiunii

IV.1. Forme

IV.2. Modalități

IV.3. Sancționarea infracțiunilor contra înfăptuirii justiției

Secțiunea a V-a – Aspecte de drept comparat privind infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută de Noul Cod Penal și infracțiunea de denunțare calomnioasă prevăzută de Vechiul Cod Penal

Secțiunea I – Cadrul legal și caracterizarea infracțiunii

Declanșarea și desfășurarea procesului penal – în special în fazele de urmărire și judecată a acestuia – sunt esențial dependente de sesizarea organelor jududiciare prin denunț sau plângere sau prin probele efectuate pentru stabilirea adevărului cu privirea la fapta prevăzută de legea penală care formează obiectul învinuirii, împrejurarea în care au fost comise, autorul/autorii și vinovăția acestuia/acestora.

Denunțul sau plângerea trebuie formulate, iar dovezile aduse, toate cu bună credință, așa încât ele să contribuie la înfaptuirea justiției penale și la stabilirea adevărului și aplicarea justă a legii penale.

Înfaptuirea justiției penale poate fi împiedicată sau deturnată printr-o învinuire mincinoasă facută printr-un denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.

Săvârșirea unor asemenea fapte îngreunează sau împiedică activitatea organelor judiciare cu atribuții în procesul penal în faza de urmărire penală sau judecată, creându-le acestora reale și uneori greu surmontabile dificultăți, punând în pericol înfăptuirea eficientă a justiției penale, creând astfel stări de pericol pentru relațiile sociale referitoare la acestea.

Socotind periculoase social asemenea fapte, și constatând justificat că pentru prevenirea și combaterea lor, este necesară intervenția legii penale, legiuitorul le-a incriminat sub denumirea de denunțarea calomnioasă.

Sub denumirea marginală de inducere în eroarea a organelor judiciare a fost prevăzută ca infracțiune prin reglementările noului Cod penal.

Inducerea în eroare a organelor judiciare este infracțiunea ce constă în sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.

În viziunea Noului Cod Penal sesizările mincinoase prin care se învederează săvârșirea unor fapte prvăzute de legea penală care nu au avut loc, sau se impută săvârșirea unei fapte prvăzute de legea penală de către o anumită persoană aduc atingere înfăptuirii justiției, deoarece determină organele de urmărire penală să își îndeplinească obligația procedurală pozitivă de a efectua o anchetă efectivă însă pentru acuzații fictive risipind astfel resurse de personal, timp, mijloace investigative sau, mai grav, să propună sau să dispună măsuri privative sau restrictive de libertate sau de alte drepturi fundamentale, ori ingerința în dreptul la viață privată.

Prin regândirea denunțării calomnioase, legiuitorul noului Cod penal a elaborat conceptul infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare care se prezintă sub două variante, corespunzătoare celor două alineate ale art. 268. Varianta tip sau de bază, reglementată în alin. (1), prezintă la rândul său două modalități alternative de comitere a faptei, elementul de noutate fiind prima dintre modalități care nu a mai existat până acum în legislația noastră. Dacă în reglementarea anterioară, era de esența infracțiunii de denunțare calomnioasă ca făptuitorul să învinuiască pe nedrept o anumită persoană de comiterea unei infracțiuni, în noul Cod penal este prevăzută și modalitatea comiterii infracțiunii prin sesizarea penală nereală a existenței unei fapte prevăzute de legea penală, fără a se face referire la un anumit făptuitor.

Varianta agravată, prevăzută în alineatul (2), se poate comite în patru modalități alternative. „Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi o faptă prevăzută de legea penală” este modalitatea incriminată pentru prima dată în legislația noastră. S-au menținut și modalitățile de comitere ce erau prezente și la infracțiunea de denunțare calomnioasă realizate prin acțiunile de „producere sau ticluire de probe nereale, în scopul de a dovedi comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de către o anumită persoană”. Incriminarea a căpătat un conținut extins prin aducerea în domeniul penal a unor acțiuni care ar putea să determine declanșarea nejustificată a procesului penal sau chiar crearea condițiilor pentru condamnarea unor persoane nevinovate.

Secțiunea a II-a – Condiții preexistente infracțiunii

II.1. Obiectul infracțiunii

Prin incriminarea faptelor care definesc infracțiunea de inducerea în eroare a organelor judiciare sunt apărate, în special, relațiile sociale referitoare la înfaptuirea justiției penale. Acest mănunchi de relații sociale constituie obiectul juridic special al infracțiunii.

Numai în teza a doua, atunci când sesizarea e facută prin denunț sau plângere, privește săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către anume persoane, infracțiunea are și un obiect juridic secundar, constituit de relațiile sociale referitoare la demnitatea, onoarea și prestigiul persoanei.

Așadar, obiectul juridic special este constituit de relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală sunt strâns legate de înfăptuirea justiției penale, de apărarea acesteia împotriva pericolului deturnării ori blocării prin formularea de învinuiri mincinoase, prin denunțuri sau plângeri și prin producerea sau ticluirea de probe mincinoase în scopul unei învinuiri nedrepte.

Infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare nu prezintă un obiect material, fiind o infracțiune de pericol. Atât plângerea și denunțul, cât și probele mincinoase produse sau ticluite, sunt mijloace de realizare a infracțiunii sau produse ale acesteia și nu obiectul ei material.

II.2. Subiecții infracțiunii

Subiect activ al infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare poate fi orice persoană fizică sau juridică cu capacitate penală.

În ceea ce privește subiectul pasiv, se va face o delimitare cu privire la subiectul pasiv principal și cel secundar. Astfel, statul constituie subiectul pasiv principal, având în vedere pericolul adus înfăptuirii justiției. Mai mult decât atât, statul deține calitatea de subiect pasiv la toate modalitățile de comitere a faptei, pe când persoana fizică sau juridică acuzată pe nedrept de săvârșirea unei infracțiuni poate avea calitatea de subiect pasiv secundar doar în cazul în care există o învinuire adusă expres acesteia de către făptuitor. În doctrină există și opinii conform cărora subiectul pasiv principal este persoana învinuită în mod mincinos prin sesizările penale, statul rămânând doar un subiect pasiv secundar.

În ceea ce privește participația, aceasta este posibilă. Participația proprie este posibilă în forma autoratului, a instigării și complicității. În privința coautoratului, apreciem că și acesta este posibil, fiind îndeplinite exigențele legale privind reținerea acestuia atunci când sesizarea mincinoasă este redactată de mai mult de o persoană ori când probele false sunt produse ori ticluite de mai multe persoane.

Participația improprie, în modalitatea intenției și culpei, este posibilă. Modalitatea intenției și lipsa de vinovăție poate subzista, de asemenea, dacă autorul se află într-una din cauzele justificative ori de neimputabilitate (de exemplu: starea de necesitate, constrângerea fizică și cea morală, intoxicația, eroarea).

II.3. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

Legea nu prevede condiții speciale de loc ori de timp pentru săvârșirea infracțiunii. Ele vor fi, eventual, luate în considerare la individualizarea răspunderii.

Secțiunea a III-a – Latura obiectivă a infracțiunii

III.1. Elementul material

Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare constă în sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală. Acesta poate fi săvârșit doar prin comisiune, constând în acțiunea de a sesiza organele judiciare cu privire la săvârșirea unei, respectiv în producerea sau ticluirea de probe nereale, așa cum este prevăzut la alin. 2.

Prima modalitate de săvârșire a elementului material al laturii obiective a infracțiunii, constă în sesizarea penală prin plângere sau denunț cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că acesta este nereală.

Făptuitorul trebuie să sesizeze organele de urmărire penală prin formularea unei plângeri sau a unui denunț cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală, indiferent de sfera de competența materială, personală sau teritorială a acestora, nefiind necesar, pentru existența infracțiunii, ca actele de sesizare să respecte toate condițiile prevăzute în legea procesual penală, astfel că este importantă intenția făptuitorului de a induce în eroare organele judiciare.

Sesizarea făcută trebuie să fie mincinoasă, în sensul că faptele prevăzute de legea penală ce formează obiectul sesizării trebuie să fie nereale, iar făptuitorul să cunoască acest lucru.

Această primă modalitate este împărțită de unii autori în două modalități distincte, respectiv „sesizare mincinoasă” și „învinuire mincinoasă”.

Pentru comiterea faptei sub forma „sesizării mincinoase” nu este necesar să fi fost identificat și făptuitorul și se referă la sesizarea prin denunț sau plângere doar cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără a indica autorul acesteia.

În cazul „învinuirii mincinoase”, plângerea penală sau denunțul fătuitorului sunt îndreptate împotriva unei persoane determinate, cunoscând totuși faptul că aceasta din urmă este nevinovată.

Dacă prin același act de sesizare sau prin acte de sesizare succesive sunt învinuite mincinos mai multe persoane, se va reține concursul de infracțiuni.

Învinuirea mincinoasă poate fi realizată și printr-un denunț anonim, dacă ulterior este identificată persoana care a facut sesizarea.

Sesizarea nereală sau mincinoasă, care nu este făcută prin denunț sau plângere, nu constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii, ci, eventual, a celei de mărturie mincinoasă. De exemplu, în cazul învinuirii făcute cu ocazia ascultării unui martor.

Plângerea sau denunțul determină existența elementului material al infracțiunii numai atunci când sunt adresate organelor de urmărire penală, chiar dacă acestea nu sunt competente după materie, calitatea persoanei sau teritoriu. În caz contrar (nu sunt adresate acestor organe specializate ale statului), chiar dacă se referă la o învinuire mincinoasă, nu determină existența infracțiunii, pentru că ele nu sunt acte care să declanșeze fără intervenția și filtrul altora, urmărirea penală sau judecata.

Sesizarea cu privire la săvârșirea unui delict civil sau unei contravenții, abateri disciplinare sau de altă natură, chiar dacă este formulată prin denunț sau plângere, nu determină existența elementului material al infracțiunii.

A doua modalitate de săvârșire a elementului material al laturii obiective a infracțiunii, constă în producerea de probe nereale, mincinoase, sau ticluirea unor asemenea probe în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană.

Producerea de probe nereale sau mincinoase înseamnă prezentarea unor probe false în fața unui organ de urmărire penală sau a unei instanțe de judecată, cu scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală și/sau acuzării pe nedrept de săvârșirea unei asemenea fapte a unei persoane nevinovate.

Este sancționată activitatea de fabricare a unor probe false, chiar în cazul în care acestea dovedesc o faptă care există în realitate sau sunt create pentru a acuza adevăratul autor al faptei prevăzute de legea penală. (Spre exemplu, atunci când făptuitorul, pentru a dovedi săvârșirea unei vătămări de către adevăratul autor, îi sustrage acestuia un obiect personal pe care se află urme papilare și pe care îl plasează la locul săvârșirii faptei).

Prin această extindere a urmăririi, respectiv prin introducerea alin. 2 al acestei infracțiuni în noile prevederile legale, se urmărește prevenirea riscului ca organele judiciare să își întemeieze soluțiile sau măsurile pe probe false, adevărul judiciar neputând fi stabilit în nicio situație pe probe nereale.

Ticluirea de probe reprezintă construirea de probe mincinoase, crearea unor bunuri, urme sau scenarii mincinoase, cu scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală și/sau acuzării pe nedrept de săvârșirea unei asemenea fapte a unei persoane nevinovate.

În cazul în care producerea sau ticluirea de probe mincinoase constituie ea însăși o infracțiune (de exemplu, falsificarea unor înscrisuri oficiale), se va reține concursul cu infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare.

Pe de altă parte, se va reține unitatea naturală de infracțiune, iar nu concursul de infracțiuni în cazul în care sunt realizate concomitent ori în baza aceleiași rezoluții toate modalitățile alternative ale elementului material cu privire la aceeași învinuire.

Dacă producerea sau ticluirea de probe este realizată de un organ de cercetare penală, procuror sau judecător se va reține forma asimilată de cercetare abuzivă prevăzută de art. 280 alin. 2 NCP.

III.2. Urmarea socialmente periculoasă

Săvârșirea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare nu are un rezultat socialmente periculos, fiind o infracțiune de pericol, urmarea acesteia fiind starea de pericol pentru înfăptuirea actului de justiție penală și, după caz, pentru cinstea, onoarea, demnitatea sau libertatea persoanei

III.3. Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate întregește latura obiectivă a infracțiunii și constă în raportul de determinare de la cauza la efect ce trebuie să existe între elementul material al acesteia și urmarea imediată, rezultând ex re.

Secțiunea a IV-a – Latura subiectivă a infracțiunii

Forma de vinovăție

În varianta normativă prevăzută la alin. 1 al art. 268 Cod Penal, în plan subiectiv, infracțiunea se săvârșește cu intenție directă. Fără să fie prevăzută în mod expres intenția directă cu care trebuie să acționeze făptuitorul – forma de vinovăție care caracterizează latura subiectivă a infracțiunii – rezultă implicit din cerința impusă de lege ca denunțătorul sau autorul plângerii să cunoască împrejurarea că fapta săvârșită sau săvârșirea acesteia de o anume persoană sesizate organelor judiciare sunt nereale.

Din cerința cunoașterii de către denunțător sau semnatarul plângerii a împrejurării că că fapta prevăzută de legea penală sau săvârșirea acesteia de o anume persoană sesizate organelor judiciare sunt nereale, sunt mincinoase se desprinde implicit intenția directă cu care trebuie să acționeze făptuitorul.

Forma de vinovăție a intenției indirecte, eventuale, este exclusă de condiția cunoașterii de făptuitor a caracteruluinereal, mincinos al sesizării adresate prin denunț sau plângere organelor judiciare.

Cunoscând caracterul nereal al sesizării sale, făptuitorul a dorit și urmărit producerea rezultatului socilmente periculos, caracterizând și definind astfel intenția directă cu care acționează acesta.

În modalitatea normativă prevăzută în alin. 2 al art. 268 Cod penal, latura subiectivă a infracțiunii este definită de intenția directă calificată de scop.

Cel care produce sau ticluiește probele nereale trebuie să acționeze în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de o anume persoană, formularea legii în această privință fiind clară, fără echivoc.

Existența laturii subiective a infracțiunii și deci a acesteia sunt condiționate de stabilirea, fixarea unui scop, nu și de realizarea lui.

Nu interesează sub aspectul existenței infracțiunii mobilul sau scopul cu care au fost săvârșite, acstea pot fi avute în vedere de instanță la individualizarea pedepsei.

IV.1. Forme

Actele pregătitoare, deși posibile, nu sunt incriminate de lege și, deci, nici pedepsite. Forma tentată, de asemenea, nu este pedepsită, deși considerăm că ar putea fi posibilă, mai ales în ce privește a doua variantă normativă.

Infracțiunea se consumă în momentul în care acțiunile incriminate (depunerea plângerii sau a denunțului ori folosirea probelor mincinoase produse sau ticluite) au fost realizate și se poate înfățișa sub forma infracțiunii simple. 

Cât privește forma infracțiunii continue, apreciem că, în principiu, ea nu este posibilă, acțiunea infracțională (iter criminis) neputând a se prelungi în timp.

Infracțiunea poate îmbrăca forma continuată, atunci când, la diverse intervale de timp, autorul, în baza aceleiași rezoluții infracționale și împotriva aceluiași subiect pasiv, acționează pentru realizarea elementului material al faptei. În acest caz, infracțiunea se epuizează la momentul realizării ultimului act de executare. Dacă nu se va putea stabili, în concret, unitatea de rezoluție infracțională, vom putea fi chiar în prezența a unui concurs real (omogen) de infracțiuni.

IV.2. Modalități

Infracțiunea se prezintă sub două modalități normative de bază, fără a exista modalități agravate, dar se poate prezenta sub multiple modalități faptice de săvârșire.

IV.3. Sancționarea infracțiunilor contra înfăptuirii justiției

Pentru forma tip prevăzută de art. 268 alin.1 NCP: închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

Pentru varianta agravată prevăzută de art. 268 alin.2 NCP: închisoarea de la 1 la 5 ani.

Art. 268 alin.3 NCP prevede o cauză de nepedepsire în cazul în care făptuitorul declară, înainte de reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale.

Secțiunea a V-a – Aspecte de drept comparat privind infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută de Noul Cod Penal și infracțiunea de denunțare calomnioasă prevăzută de Vechiul Cod Penal

În contextul separației puterilor în stat, activitatea de înfăptuire a justiției prezintă o însemnătate deosebită, motiv pentru care legiuitorul s-a preocupat de incriminarea ca infracțiuni a unor fapte prin care s-ar aduce atingere acestei importante activități. Inducerea in eroare a organelor judiciare a fost introdusă de art. 268 NCP, se apropie ca și conținut constitutiv de denunțarea calomnioasa dar având ca sursă de inspirație și o serie de reglementări din Europa, cum este C.P. spaniol, olandez și german, iar ea introduce o serie de elemente diferite de cele anterioare.

În primul rând observăm că obiectul special incriminării nu se mai referă la o parte vătămată care ar fi fost prejudiciată prin denunțul calomnios, ci se referă la modul de sesizare a organelor judiciare, aspect care se reliefează de altfel și în schimbarea denumirii infracțiunii.

Schimbarea de optică a legiuitorului se explică și prin prisma faptului că denunțarea calomnioasă era o formă specială a calomniei, ori dispărând din terminologia C.P. această din urmă infracțiune, era firesc ca și denumirea noii infracțiuni să fie schimbată pentru a corespunde și terminologiei procesual penale. Prin urmare incriminarea are în vedere sesizarea organelor judiciare.

În același timp o astfel de schimbare de abordare se observă și în conținutul constitutiv al faptei, pentru că legiuitorul se folosește de noțiunea de „învinuire” în vechiul cod, pe când în noua reglementare folosește sintagma de „sesizare”.

Bineînțeles în conținutul constitutiv al infracțiunii se remarcă și o serie de alte modificări. În prezent legiuitorul ne vorbește de fapta penală, de asemenea se referă și la existența unei fapte nereale și nu neapărat la o persoană determinată ca în vechea reglementare.

Această schimbare se referă și la alin. 2 al textului de lege, ceea ce înseamnă că probele mincinoase avute în vedere pot avea ca obiect fie existența unei fapte prevăzute de legea penală, nu și comiterea ei de către o anumită persoană, fie comiterea unei astfel de fapte de către o persoană determinată, făptuitorul acționând în sprijinul unei învinuiri nedrepte.

În sfârșit, modificări se observă și în privința regimului sancționator al infracțiunii, iar în ceea ce privește cauza de reducere a pedepsei din vechiul cod, aceasta este înlocuită cu o cauză specială de nepedepsire

CAPITOLUL III – Aspecte deontologice ale judecătorilor și avocaților raportate la infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare

Secțiunea I – Etică și deontologie

Secțiunea a II-a – Exemple de practică judiciară

Secțiunea a III-a – Situații ipotetice de încălcare a obligațiilor deontologice de către judecători și avocați care ar constitui și infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare

Secțiunea I – Etică și deontologie

.

Conform art. 4.4 din Codul deontologic al avocatului, avocatul nu trebuie, în nici un moment, să furnizeze judecătorului, cu bună știință, o informație falsă ori vreo informație de natură să îl inducă pe acesta în eroare.

Se poate aprecia că un avocat nu respectă obligația deontologică față de magistrați dacă formulează o sesizare penală prin denunț sau plângere cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o persoană anume, cunoscând că aceasta nu este reală.

Într-o astfel de situație, fapta avocatului poate constitui, în același timp, și o încălcare a obligației sale profesionale, dar și infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare. Cu alte cuvinte încălcarea acestei obligații deontologice capătă un caracter ilicit penal prin infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare.

Raportat la infracțiunea infracțiunea de Inducere în eroare a organelor judiciare, conform art. 3 alin. 2 din Codul Deontologic al judecătorilor și procurorilor, „judecătorii și procurorii trebuie să-și exercite funcția cu obiectivitate și imparțialitate având ca unic temei legea și au îndatoria să promoveze supremația legii, statul de drept și să apere drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor”.

Având în vedere atât rolul judecătorilor și al avocaților în înfăptuirea actului de justiție, este necesară elaborarea unor reguli de conduită procesuală comune pentru judecători, procurori și avocați, care să aibă la bază respectul reciproc, integritatea morală, onestitatea și mai ales buna-credință în aplicarea dispozițiilor procedurale.

De asemenea, este necesar să se asigure independența pentru judecător și pentru avocat, să se evite orice acțiuni, manifestări, atitudini de natură să creeze suspiciuni cu privire la imparțialitatea sau corectitudinea judecătorului, dar și cu privire la pregătirea profesională a judecătorului sau avocatului.

Secțiunea a II-a – Exemple de practică judiciară

Cazuistica mai veche nu ne oferă foarte multe exemple și din acest punct de vedere nici jurisprudența CEDO nu este foarte bogată în oferirea unor exemple de acest gen.

Exemple de practică judiciară:

Pe fondul Tribunalului Constanța a existat o cauză, definitiv soluționată, în care un inculpat cercetat pentru infracțiunea de trafic de persoane într-o altă cauză, formulează un denunț organelor de urmărire penală în care reclamă viitoarea săvârșire a unei infracțiuni de trafic internațional de droguri. Această faptă a fost una fabricată, un scenariu pus la cale de către acestă persoană și alți patru participanți care au introdus în România o cantitate de droguri, în scopul de a obține beneficii de reducere la jumătate a pedepselor în cauzxa în care erau cercetați. La momentul formulării denuunțului, inculpații deja primiseră o condamnare în primă instanță, astfel încât, în apel, au înțeles să uzeze de dispozițiile unei legi speciale care prevedea înjumătățirea pedepselor prin formularea acestui denunț, care în realitate s-a dovedit a fi nereal. Evident au fost trimiși ulterior în judecată și în acea cauză pentru trafic de droguri și condamnați definitiv.

Secțiunea a III-a – Situații ipotetice de încălcare a obligațiilor deontologice de către judecători și avocați care ar constitui și infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare

1. În strategia de apărare pe care avocatul o aplică în apărarea clientului său care ar putea să fie cercetat pentru comiterea unei infracțiuni pentru care împăcarea este posibilă, avocatul ar putea să îl sfătuiască, să îl determine pe clientul său să formuleze la rândul său o plângere penală împotriva persoanei care a făcut un denunț împotriva clientului său, creând pentru acesta astlef o stare de temere și dând posibilitatea unor negocieri pentru a interveni împăcarea între ei. În aceste condiții ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare în forma alin. 1. Dacă avocatul face și demersuri în vederea producerii și ticluirii de probe pentru susținerea plângerii pe care a făcut-o, atunci sunt întrunite și elementele agravante prev de alin. 2.

2. Situația în care clientul apărat de avocat este cercetat pentru o anumită infracține și pentru a beneficia de înjumătățirea limitelor de pedeapsă potrivit art. 19 din 682/2002 priv protecția martorilor sau prev de art. 15 din legea 143/2000 priv prevenirea traficului și consumului de droguri, îl sfătuiește să formuleze o plângere sau un denunț cu privire la o faptă nereală comisă de o altă persoană, putând de asemenea și în acest caz să producă sau să ticluiască probe.

3. Situația în care fie clientul apărat de avocat, fie avocatul, formulează o plângere chiar împotriva judecătorului care soluționează o cauză, scopul fiind acela de a scoate judecătorul din cauza respectivă, prin formularea unei cereri de abținere sau formularea unei cereri de recuzare împotriva judecătorului, întemeiat pe cazul de incompatibilitate prev de art. 64 lit. F privind lipsa de imparțialitate din partea judecătorului împotriva căruia s-a depus plângerea penală.

4. În cadrul unui proces, în cursul unei ședințe de judecată, judecătorul să constate cu rea-credință, în condițiile art. 360 C.P.P, comiterea unei infracțiuni de audiență de către avocat, de exemplu infracțiunea de încălcare a solemnității ședinței prev. de art. 278 C.P. și trimite procurorului încheierea de ședință în care sunt consemnate aspecte nereale, fapta judecătorului constituind astfel fapta de inducere în eroare a organelor judiciare în forma alin. 1 și 2 deoarece încheierea de ședință reprezintă un mijloc de probă pentru susținerea infracțiunii de audiență.

CAPITOLUL IV – Aspecte de drept comparat

Secțiunea I – Codul Penal olandez

Legislația penală din Olanda sancționează prin prevederile art. 188 din Codul penal olandez fapta persoanei care înaintează o acuzație sau o plângere prin care susține comiterea unei infracțiuni penale, având cunostință de faptul că aceasta nu a fost comisă.

Persoana în cauză este pasibilă de o pedepsă cu închisoare până la un an și plata unei amenzi de categoria a treia.

Secțiunea a II-a – Codul Penal spaniol

În legislația penală din Spania sunt incriminate două fapte asemănătoare inducerii în eroare a organelor judiciare din Codul penal român.

Astfel, în capitolul V al Codului penal spaniol, intitulat Acuzațiile și denunțurile false și simularea delictelor, la art. 456 se prevede că: ’Persoanele care, având cunoștință despre falsitatea acestora și în dispreț față de adevăr, impută unei persoane fapte care, dacă ar fi adevărate ar constitui infracțiune penală, dacă această imputare s-ar face în fața unui funcționar judiciar sau admininstrativ care are îndatorirea de a proceda la verificarea acestora, vor fi sancționate.’

Sancțiunile sunt diferite în funcție de gravitatea faptei imputate. Vor fi pedepsite persoanele care au comis infracțiunea:

a) cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani și amendă de la 12 la 24 de luni, dacă se impută un delict grav;

b) cu amendă de la 12 la 24 de luni, dacă se impută un delict mai puțin grav;

c) cu amendă de la 3 la 6 de luni, dacă se impută o vină.

Conform aliniatului 2 al aceiuși articol din legislația spaniolă nu se va putea începe acțiunea judiciară împotriva denunțătorului sau acuzatorului decât după rămânerea definitivă a sentinței sau a hotărârii judecătorești de neurmărire sau după ce judecătorul sau Tribunalul a luat la cunoștință de infracțiunea imputată. Aceștia vor dispune, din oficiu, începerea acțiunii judiciare împotriva denunțătorului sau acuzatorului, când din cauza principală rezultă suficiente indicii privind falsitatea faptelor imputate, fără a se aduce atingere urmăririi, de asemenea, a faptei, în baza denunțului prealabil al persoanei prejudiciate.

Spre deosebire de legislația din țara noastră, Codul penal spaniol prevede și sancționează, la art. 457, autoînvinuirea mincinoasă: Persoana care, în fața unuia din funcționarii menționați în articolul anterior, simulează că este răspunzătoare sau că este victima unei infracțiuni penale sau denunță una inexistentă, provocând demersuri judiciare, va fi pedepsită cu amendă de la 6 la 12 luni.

Secțiunea a III-a – Codul penal german

În legislația din Germania valorile sociale protejate în țara noastră prin prevederile art. 268 din Codul penal sunt ocrotite prin 3 articole din Codul penal german.

Astfel, la art. 145d din Cod este prevăzută și sancționată infracțiunea de Simularea comiterii unei infracțiuni:

1. Instanța aplică pedeapsa cu închisoarea de până la 3 ani sau o amendă, dacă fapta nu este prevăzută la art. 164, 258 sau 258a, persoanei care simulează, cu bună știință, în fața unei autorități sau la un serviciu desemnat cu consemnarea denunțurilor:

a. că s-ar fi comis o faptă ilegală

b. că urmează să se comită o faptă ilegală prevăzută la art. 126 al. 1 (tulburarea liniștii publice prin amenințarea cu comiterea de infracțiuni)

2. Aceeași pedeapsă primește și persoana care, cu bună știință, încearcă să inducă în eroare un organ menționat la alin. 1 cu privire la participanții:

a. la o faptă ilegală

b. la o faptă ilegală prevăzută la art. 126 al. 1 (tulburarea liniștii publice prin amenințarea cu comiterea de infracțiuni) ce urmează a fi comisă.

De asemenea, art. 164 din Codul penal german prevede și sancționează Denunțarea calomnioasă:

1. Instanța aplică pedeapsa cu închisoarea de până la 5 ani sau o amendă persoanei care face, cu bună știință, un denunț la un organ, la un funcționar public care are competența de a primi denunțuri, la un superior militar sau în public – cu privire la săvârșirea, de către o anumită persoană, a unei infracțiuni sau a unei încălcări a unei obligații de serviciu, cu intenția de a se începe sau de a se continua împotriva acestei persoane o procedură oficială sau alte proceduri oficiale.

2. Aceeași pedeapsă primește și persoana care face, cu bună știință, vreo altă afirmație cu privire la o altă persoană, având aceeași intenție de mai sus, la unul din organele de la alin. 1 sau în public, cu scopul de a se începe sau de a se continua împotriva acelei persoane o procedură oficială sau alte proceduri oficiale.

În art. 165 din Codul penal din Germania se prevede că dacă fapta prev. la art. 164 a fost săvârșită în public sau prin răspândirea de înscrisuri și făptuitorul a primit o pedeapsă pentru această faptă, instanța poate dispune, în baza plângerii prealabile a persoanei vătămate, ca această condamnare pentru denunțare calomnioasă să fie făcută publică. Dacă persoana vătămată decedează, dreptul de a introduce plângerea trece asupra membrilor de familie menționați la art. 77 alin. 2.

Secțiunea a IV-a – Codul penal francez

9 „Art. 369 din C. pen. italian – Autoînvinuirea: „Cel care, printr-o declarație dată uneia din autoritățile indicate la articolul precedent, chiar dacă este dată printr-un înscris anonim sau sub nume fals ori printr-o mărturie în fața autorității judiciare, se acuză pe sine de o infracțiune care știe că nu s-a produs sau de o infracțiune comisă de alții, este pedepsit cu închisoare de la 1 la 3 ani”.

10 Funcționarii la care face referire textul de lege sunt menționați în art. 456, fiind vorba despre funcționarii judiciari sau administrativi care au îndatorirea de a proceda la verificarea denunțurilor sau sesizărilor. incriminarea faptei de inducere în eroare a organelor judiciare, pentru a se respecta principiul legalității incriminării, previzibilitatea legii penale și caracterul cert al acesteia, propunem ca, de lege ferenda, în conținutul normei din art. 268 să se precizeze că sesizarea penală poate fi făcută și prin plângere sau denunț, chiar dacă sunt anonime ori sub nume fals, dacă au determinat începerea urmăririi penale.

O incriminare similară există și în Codul penal italian, în art. 367, având denumirea marginală „simularea infracțiunii”. Textul de lege este asemănător celui din legislația noastră, acceptând însă posibilitatea ca denunțul să fie anonim ori sub nume fals, cu condiția să se fi început urmărirea penală.15

15 Codul penal italian incriminează în art. 367 „Simularea infracțiunii” cu următorul conținut: „Cel care prin denunț (art. 331 și art. 333 din Codul de procedură penală), reclamație (art. 336 și următoarele din Codul de procedură penală), cerere sau petiție (art. 342, art. 341 din Codul de procedură penală), chiar dacă este anonimă sau sub nume fals, adresată instituției judiciare sau unei alte instituții decât cea căreia ar avea obligația să se adreseze, afirmă în mod fals, că a avut loc o infracțiune sau simulează urmele unei infracțiuni, astfel încât să se înceapă o urmărire penală pentru confirmare, este pedepsit cu închisoare de la 1 la 3 ani”.

Atunci când selectează valorile sociale pe care le protejează prin norme penale, legiuitorul trebuie să formuleze incriminarea cu suficientă claritate dar și generalitate pentru a putea să fie sancționate toate acele atingeri aduse valorilor și intereselor ocrotite.

Avându-se în vedere că în toate situațiile în care se constată neregularități procedurale cu privire la sesizarea prin plângere sau denunț, organele de urmărire penală se vor sesiza din oficiu, existând premisele începerii urmăririi penale sau chiar trimiterii în judecată a unei persoane, considerăm că legiuitorul trebuia să dea o formulare mai generală textului de lege, incluzând în latura obiectivă a infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare atât denunțul sau plângerea anonimă ori sub nume fals, înaintate instituției judiciare sau altei instituții decât celei căreia avea obligația să i se adreseze persoana care formulează această sesizare.

În acest sens, în Codul penal francez este prevăzută o infracțiune cu privire la atingerea respectului datorat justiției (art. 434-26) ce sancționează „denunțarea în mod mincinos, la autoritatea judiciară sau administrativă a faptelor constitutive ale unei crime sau delict care au expus autoritățile judiciare la cercetări inutile”. Din conținutul normei legale rezultă că învinuirea mincinoasă se poate face atât în fața autorității judiciare cât și a celei administrative.

CAPITOLUL V – Exemple de practică judiciară

În Decizia penală nr. 611/2015 a Curții de Apel Constanța este prevăzut că

’Din mijloacele de probă ce au fost administrate rezultă că, în ziua de 22.01.2013, inculpatul […] a depus la poliția din comuna „23 August” o declarație în care a afirmat că persoane necunoscute îi furaseră în ziua precedentă autoutilitara care-i aparținea, lucru ireal, întrucât aceasta era chiar aceea cu care transportase bunurile furate de el și pe care o abandonase în ziua precedentă pentru a nu fi prins de lucrătorii de poliție care-l urmăreau.

Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea de fals în declarații prevăzută de art. 326 din Codul penal presupune o declarație necorespunzătoare adevărului, făcută unei unități dintre cele prevăzute de art. 175 Cod penal.

Această declarație trebuie să îndeplinească, între altele, cerința de a fi aptă să servească, prin însuși faptul că a fost făcută, la producerea unei consecințe juridice. Sesizările organelor de urmărire penală nu fac parte dintre declarațiile ce au însușirea de a produce, potrivit legii, consecințe juridice în sensul art. 326 Cod penal.

În sens procesual, dreptul de a sesiza organele judiciare vizează posibilitatea persoanei de a se adresa organului jurisdicțional competent în vederea apărării unui drept încălcat, fără ca aceasta să implice în mod necesar și obținerea protecției juridice a acelui drept. 

Nu sunt generatoare de consecințe juridice și nu pot conduce la reținerea infracțiunii de fals în declarații susținerile neadevărate a denunțătorului, deoarece ele sunt supuse verificării ulterioare, obligatorii, de către organele jurisdicționale, iar părțile au dreptul de a contesta cele reclamate și de a face proba contrarie.

Curtea reține, de asemenea, că nu prezintă relevanță sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de fals în declarații, modul în care denunțătorul și-a exercitat dreptul de a se adresa autorităților competente, (cu bună-credință sau rea-credință) și nici dacă acesta a dobândit calitate în cadrul procesului penal, ceea ce este relevant fiind aceea ca scopul urmărit să nu poată fi realizat decât prin declarațiile nereale în fața autorităților în drept. Ori simplul denunț nereal nu a avut nicio relevanță și nu a produs consecințe juridice.

Potrivit art. 268 C.penal constituie infracțiunea de inducerea în eroare a organelor judiciare, sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.

Deși fapta inculpatului […], care în ziua de 22.01.2013, a depus la poliția din comuna „23 August” o declarație în care a afirmat că persoane necunoscute îi furaseră în ziua precedentă autoutilitara care-i aparținea, aspect ireal, întrucât aceasta era chiar aceea cu care transportase bunurile furate de el și pe care o abandonase în ziua precedentă pentru a nu fi prins de lucrătorii de poliție care-l urmăreau, ar putea întruni elementele constitutive ale infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, Curtea constată că norma de incriminare ce sancționează infracțiunea prevăzută de art. 268 Cod penal a intrat în vigoare în data de 01.02.2014, astfel încât dispozițiile legale nu pot fi aplicate retroactiv.

În acest sens, potrivit art. 3 Cod penal, legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât se află în vigoare, excepție făcând situația în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, situație față de care se aplică legea penală mai favorabilă.

Aceste prevederi sunt aplicarea principiului neretroactivității prevăzut în art. 15 alin. 2 din Constituția României, potrivit căreia legile, cu excepția celei penale sau contravenționale mai favorabile, nu pot avea caracter retroactiv.

Constatând că infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare nu era prevăzută de legea penală în data de 22.01.2013, Curtea va respinge schimbarea încadrării juridice a infracțiunii reținute în sarcina inculpatului […] din infracțiunea prevăzută de art. 326 Cod penal în infracțiunea prev. de art.268 Cod penal.’

În Decizie nr. 51/2015 a Curții de Apel Târgu Mureș se arată următoarele –

‘…În motivarea acestei hotărâri, prima instanță în ceea ce privește procesul verbal de constatare a infracțiunii nr. 3.052/14.08.2012, a reținut că în procesul verbal de constatare a infracțiunii nr. 3.052 încheiat la data de 14.08.2012  de către G. E., în calitate de pădurar angajat al O. S. R. G., se menționează că, în zilele de 10,11 și 12 august 2012, partea vătămată N. A. din comuna Remetea, ar fi tăiai de pe picior și ulterior ar fi sustras un număr de 11 arbori, nemarcați, de esență rășinoase, specia molid cu un volum total de 10,262 m3, de pe terenul împădurit aparținând Composesoratului Remetea căruia i-a cauzat o pagubă de 1150,38 lei. 
După efectuarea cercetărilor, Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorgheni a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată sub aspectul săvârșirii de către pădurarul G. E. a infracțiunilor de fals intelectual și de denunțare calomnioasă. 
Astfel, în ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 al. 1 C. pen., s-a reținut că fiind audiat în calitate de făptuitor, N. A. a negat săvârșirea faptelor pentru care este cercetat, arătând că nu a fost prezent la întocmirea procesului verbal de constatare a infracțiunii silvice și nici la cercetarea locului faptei, arătând că datele referitoare la cartea sa de identitate nu mai sunt reale, întrucât în data de 21.06.2011 i-a fost eliberată o nouă carte de identitate cu alte date. 

Fiind audiat, G. E. a recunoscut faptul că doar a presupus că partea vătămată N. A. este autorul tăierii și furtului celor 11 arbori întrucât acesta a mai comis infracțiuni de acest gen și locuiește în apropierea locului faptei.

De asemenea, acesta a recunoscut că nu a întocmit procesul verbal în prezența martorilor și nici nu i-a solicitat părții vătămate N. A. să semneze procesul-verbal, deși în cuprinsul acestuia s-a consemnat că acesta ar fi fost prezent la întocmirea actului și a refuzat să semneze.

Apoi, inculpatul a arătat că în data de 13.08.2012 s-a deplasat la domiciliul acestuia lui N. A. pentru a-i comunica cele constatate ocazie cu care aceasta, ar fi afirmat, pe un ton batjocoritor, că nu se poate lua nici o măsură împotriva sa întrucât nu există martori și că lemnul nu s-ar mai afla în curtea sa, motiv pentru care, a doua zi, s-a deplasat la sediul Ocolului Silvic unde a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii pe numele părții vătămate, folosind datele de identitate ale acestuia, existente în evidențele Ocolului silvic, după care i-a contactat telefonic pe martorii B. C. și P. C. Z., cărora le-a cerut să semneze procesul-verbal în calitate de martori. 
Fiind audiat în instanță, inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, recunoaștere care se coroborează atât cu declarația părții vătămate cât și cu declarațiile martorilor audiați în faza de urmărire penală, respectiv ale martorilor B. C. și P. C. Z., care au arătat că deși au semnat, în calitate de martori, procesul verbal, în realitate săvârșirea infracțiunii nu a fost constată personal de către aceștia. 

În drept, instanța a reținut următoarele: pe parcursul desfășurării procesului penal, la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 187 din 24.10.2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., iar prin acest act normativ au fost aduse modificări multiple prevederilor Codului penal din 1969, aflat în vigoare la momentul comiterii ilicitului penal care formează obiectul cauzei pendinte. 

Potrivit dispozițiilor art. 5 al. 1 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen.: „în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”. 

La momentul comiterii faptei, infracțiunea de fals intelectual era cuprinsă în dispozițiile art. 289 al. 1, limitele pedepsei aplicabile fiind situate între 6 luni și 5 ani închisoare, iar în prezent infracțiunea analizată este reglementată de prevederile art. 321 al. 1 C. pen., limitele pedepsei fiind cuprinse între 1 an și 5 ani închisoare. 
În aceste condiții, instanța a apreciat că legea penală mai favorabilă, raportat la limita minimă a pedepsei, este legea veche, respectiv prevederile Codului penal din 1969. 
În ceea ce privește infracțiunea de denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 al. 1 și 2 C. pen., s-a reținută că după ce a întocmit procesul verbal de constatare a infracțiunii silvice nr. 3052/14.08.2012, inculpatul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorgheni în vederea tragerii la răspundere penală a lui N. A., pentru o infracțiune pe care acesta nu a comis-o, ticluind și producând în același timp probe mincinoase, în sprijinul unei învinuiri nedrepte. 

La momentul comiterii faptei, infracțiunea de denunțare calomnioasă era cuprinsă în dispozițiile art. 259 al. 1 și 2, limitele pedepsei aplicabile fiind situate între 6 luni și 3 ani închisoare, pentru al. 1 și de la 1 la 5 ani închisoare, pentru al. 2, iar în prezent infracțiunea analizată este reglementată de prevederile art. 268 al. 1 și C. pen., sub denumirea de inducerea în eroare a organelor judiciare, limitele pedepsei fiind cuprinse între 6 luni și 3 ani închisoare, pentru al. 1 și de la 1 la 5 ani închisoare, pentru al. 2. 

Însă, alin. 3 al art. 268 din Noul C. pen., menționează o cauză de nepedepsire, fiind prevăzut de legiuitor că: „nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale”. 
În legătură cu acest aspect instanța a reținut că, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului nr. 891/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Gheorgheni, prin rezoluția din data de 12.02.2013 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de N. A., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier național și furt de arbori din fondul forestier național, întrucât fapta nu a fost săvârșită de către acesta. 

Având în vedere că la data de 06.11.2013, prin declarația dată în fața instanței  inculpatul a recunoscut că în mod nereal a consemnat că a surprins partea vătămată în timp ce tăia de pe picior arbori, în realitate acest fapt nu fusese constat personal, întocmind astfel, în fals, procesul verbal de constatare al infracțiunii, iar până la acea dată nu s-a dispus reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii penale față de N. A., instanța a apreciat că sunt incidente prevederile art. 268 al. 3 Cod de procedură penală….’ 

CONCLUZII

În cazul infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare (art. 268) apreciem că legiuitorul a lăsat în afara domeniului penal ipoteza în care o persoană se autoînvinuiește în mod nereal de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală ori produce sau ticluiește probe în scopul dovedirii acestei fapte. Fiind la fel de periculoasă ca și celelalte situații ce au fost incriminate, propunem ca, de lege ferendă, legiuitorul să incrimineze și această situație prin introducerea unui nou alineat, după alin. (2) cu următorul conținut: „constituie infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare și fapta persoanei care printr-o declarație dată organelor judiciare se acuză de o infracțiune despre care știe că nu s-a comis ori a fost comisă de altă persoană, ori produce sau ticluiește probe în scopul dovedirii unei astfel de fapte, fiind pedepsită conform prevederilor alin. (1) sau (2).”

Argumentele pentru care susținem că trebuie reglementată și situația autoînvinuirii sunt următoarele :

– când legiuitorul ajunge la concluzia că un anumit fascicul de relații sociale trebuie protejate, reținând că poate acționa principiul minimei intervenții, atunci protecția pe care o asigură norma penală trebuie să fie deplină, să intervină în orice situație în care organele judiciare ar fi puse să efectueze cercetări cu privire la o persoană care nu este autorul faptei, să aloce timp, resurse umane și materiale pentru un proces penal care, de la început este canalizat pe căi false;

– obiectul juridic special protejat în principal este legat de desfășurarea în condiții normale a activității organelor de urmărire penală și a instanțelor judecătorești care nu trebuie să fie solicitate a acționa pentru fapte nereale sau pretins a fi comise de altă persoană decât autorul real ; 13

– în acest caz, orice acțiune care ar aduce atingere acestor valori trebuie să intre în domeniul de reglementare al preceptului.