Indiviziunea Succesorala Si Imparteala Mostenirii

INDIVIZIUNEA SUCCESORALĂ ȘI ÎMPĂRȚEALA MOȘTENIRII

Plan de expunere

Capitolul 1 Indiviziunea succesorală

1.1. Noțiune.

1.2. Regimul juridic al indiviziunii succesorale.

1.3. Dreptul fiecărui copărtaș asupra bunului sau bunurilor indivize în întregul lui (lor). Aspecte generale.

1.3.1. Actele materiale. Enumerare.

1.3.2. Folosința materială.

1.3.3. Dispoziția materială.

1.3.4. Actele de dispoziție juridică.

1.3.5. Dreptul fiecărui copărtaș asupra cotei-părți ideale ce-i aparține.

1.4. Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieșirea din indiviziune.

Capitolul 2 Împărțeala moștenirii

2.1. Noțiuni generale.

2.2. Partajul (împărțeala). Definiție.

2.2.1. Reglementare legală.

2.2.2. Titularii acțiunii în împărțeală.

2.2.3. Capacitatea de exercițiu necesară pentru a cere și a participa la împărțeala moștenirii.

2.2.4. Obiectul împărțelii.

2.2.5. Formele partajului. Enumerare.

2.2.6. Efectele împărțelii moștenirii.

2.2.7. Drepturile creditorilor cu privire la împărțeală.

2.2.8. Desființarea împărțelii.

2.3. Raportul succesoral.

2.3.1. Raportul donațiilor.

2.3.2. Corelația dintre raport, reducțiune și împărțeala moștenirii.

2.3.3. Condițiile obligației legale de raport al donațiilor.

2.3.4. Donațiile supuse raportului.

2.3.5. Donațiile exceptate de la raport.

2.3.6. Modalități de efectuare a raportului donațiilor.

2.3.7. Raportul datoriilor.

Capitolul 3 Partajul de ascendent

3.1. Definiție și reglementare.

3.2. Condiții de validitate ale împărțelii de ascendent. Condiții de fond.

3.2.1. Persoanele îndreptățite a face împărțeala de ascendent.

3.2.2. Persoanele între care se face împărțeala de ascendent.

3.3. Obiectul împărțelii.

3.4. Modul de efectuare a partajului.

3.4.1. Condițiile de formă.

3.5. Efectele partajului de ascendent.

3.5.1. Efectele partajului realizat prin donație.

3.5.2. Efectele partajului-donație înainte de deschiderea succesiunii.

3.5.3. Efectele partajului-donație după deschiderea succesiunii.

3.5.4. Efectele partajului realizat prin testament.

3.6. Ineficacitatea împărțelii de ascendent. Cauze de ineficacitate de drept comun

3.6.1. Cauze de ineficacitate de drept comun ale partajului de ascendent realizat prin donație.

3.6.2. Cauze de ineficacitate de drept comun ale partajului de ascendent realizat prin testament.

3.6.3. Cauze de ineficacitate speciale.

Capitolul 1

Indiviziunea succesorală

1.1. Noțiune.

Adeseori se pune semnul egalității între două noțiuni: coproprietate – indiviziune. Deși la o sumară analiză cele două noțiuni sunt similare, totuși între ele există diferențe cel puțin de natură cantitativă.

Astfel, în timp ce coproprietatea se referă la un bun individual determinat, indiviziunea poartă asupra unei universalități de bunuri. În aceste condiții, coproprietatea apare ca o modalitate a dreptului de proprietate asupra unui bun, în timp ce indiviziunea s-ar defini ca o modalitate a patrimoniului.

Tot astfel, în literatura de specialitate s-a apreciat că între coproprietate și indiviziune „există apropieri esențiale cât privește regimul juridic”, iar deosebirea o găsim în privința obiectului. Pe câtă vreme proprietatea comună are ca obiect un bun individual, indiviziunea are ca obiect o universalitate d& bunuri. În același sens, s-au pronunțat și alți autori care, de asemenea, au considerat că la baza delimitării celor doi termeni prin care se desemnează dreptul de proprietate comună, trebuie să stea obiectul acestui drept.

Cu toate că există această diferențiere cantitativă a celor două noțiuni, practica de specialitate Ie-a dat o abordare unitară. Această unitate de tratament se desprinde cu precădere din faptul că în Codul civil român nu există o tratare diferențiată a coproprietății, în schimb, indiviziunea are „privilegiul” de a fi tratată într-o mare parte a acestui act normativ.

Plecând de la acest aspect, precum și de la faptul că cele mai dese cazuri de naștere a stării de coproprietate provin din succesiune, în literatură și în practică cele două noțiuni sunt folosite ca și unitare. Aceasta este posibil, întrucât în ambele cazuri fiecare copărtaș sau coindivizar are doar o cotă-parte ideală, matematică, abstractă din drept și nu o porțiune determinată în materialitatea sa din bunul ce face obiectul coproprietății sau un anumit bun din cele ce alcătuiesc indiviziunea.

Deși coproprietatea și indiviziunea pot lua naștere și în alte moduri decât prin succesiune – convenție, uzucapiune etc. – totuși, în rezolvarea aspectelor legate de proprietatea comună pe cote-părți, practica judiciară și literatura de specialitate s-au întemeiat pe principiile enunțate de legiuitor în materia succesiunilor, unde cazurile de indiviziune sunt cele mai frecvente, fiind rare situațiile în care masa succesorală s-ar compune dintr-un singur bun individual determinat.

Art. 728 și urm. Cod civil reglementează „împărțirea succesiunii”, ca modalitate de ieșire din „indiviziune”, dar nu definește aceste noțiuni.

Indiviziunea nu este specifică moștenirii, deși este reglementată în Titlul I al cărții a lll-a, „Despre succesiuni”, ea poate izvorî și din contractul de vânzare-cumpărare, din contractul de societate, precum și din comunitatea matrimonială de bunuri.

În cele ce urmează, nu ne vom referi la proprietatea comună în devălmășie a soților (nu interesează materia indiviziunii succesorale), deoarece prin moartea unuia dintre soți, ea se transformă în proprietate comună pe cote-părți, cotele de contribuție ale soților la dobândirea bunurilor comune stabilindu-se prin acordul moștenitorilor cu soțul supraviețuitor, iar în caz de neînțelegere pe cale judecătorească, numai cota-parte ce revine soțului decedat formând obiectul masei succesorale. Succesorii soțului decedat – inclusiv soțul supraviețuitor – moștenesc cote-părți, iar nu proprietate devălmașă.

Astfel, regulile prevăzute de Codul civil în art. 728-799 sunt de aplicație generală, oricare ar fi izvorul indiviziunii.

Dreptul fiecărui indivizar cu privire la indiviziunea succesorală este un drept real și nu un drept de creanță și poartă atât asupra unei cote-părți ideale din întreaga moștenire, cât și asupra fiecărei particule din fiecare bun succesoral.

Spre deosebire de drepturile din patrimoniul succesoral, obligațiile și sarcinile succesiunii se divid de drept între succesori de la data deschiderii succesiunii, în raport cu cota ce îi revine fiecărui moștenitor cu vocație succesorală universală sau cu titlu universal (art. 777 și art. 1060 Cod civil).

Indiviziunea – în toate formele ei – presupune o pluralitate de titulari ai dreptului de proprietate. În ceea ce privește indiviziunea succesorală se precizează că ea presupune dobândirea moștenirii de mai mulți erezi și anume de mai multe persoane cu vocație universală.

Într-adevăr, legatul cu titlu particular – având ca obiect proprietatea exclusivă asupra unui (unor) bunuri individual determinate – nu creează indiviziune. În schimb, dacă există doi sau mai mulți moștenitori legali sau legatari universali ori cu titlu universal, ei dobândesc bunurile succesorale în stare de indiviziune, cu excepția moștenitorilor care sunt rude în linie descendentă și între care defunctul a făcut o împărțeală de ascendent.

Nu excludem însă indiviziunea, cel puțin parțială, nici în ipoteza existenței unui singur moștenitor cu vocație universală. Avem în vedere, de exemplu, culegerea moștenirii de către unicul succesor al defunctului în condițiile renunțării la moștenire (sau nedemnității succesorale) a soțului supraviețuitor. În această ipoteză, se stabilește cota-parte ce revine defunctului din bunurile comune ale soților, cotă-parte ce se moștenește de către unicul moștenitor, care va rămâne în indiviziune cu soțul supraviețuitor cu privire la aceste bunuri până la încetarea ei pe cale de partaj.

Unicul moștenitor se va afla în indiviziune (coproprietate) și cu privire la bunurile care au fost coproprietatea defunctului cu alte persoane sau în ipoteza legatarului cu titlu particular, care a dobândit prin testament o cotă-parte din proprietatea unui bun determinat.

Prin urmare, indiviziunea presupune o pluralitate de titulari, dar nu neapărat mai mulți moștenitori cu vocație universală.

1.2. Regimul juridic al indiviziunii succesorale.

În dreptul francez, indiviziunea are un regim juridic special, organizat prin legi ca: Legea din 31.12.1976 cu privire la organizarea indiviziunii, Legea nr. 6-557/ 10.07.1965 privind statutul coproprietății imobilelor construite și Decretul nr. 67-223/17.03.1967 pentru aplicarea acestei legi.

În dreptul românesc, însă, conturarea unui regim juridic adecvat al coproprietății obișnuite sau temporare, a fost lăsată în sarcina doctrinei și a jurisprudenței.

În acest sens, pornindu-se de la unele reglementări ale Codului civil în materie de succesiuni, considerată cea mai frecventă cauză a indiviziunii, a fost statornicit regimul juridic al indiviziunii.

Astfel, s-a statuat că regimul juridic al indiviziunii are la bază două importante principii care-l guvernează:

a. nici unul dintre comoștenitori (coindivizari) nu are un drept exclusiv asupra unui anume bun (sau bunuri) din indiviziune sau asupra unei părți materiale de terminate din bunurile aflate în indiviziune;

b. fiecare comoștenitor (coindivizar) are un drept exclusiv numai asupra unei cote-părți ideale, abstracte, matematice, din dreptul de proprietate asupra bunurilor aflate în indiviziune

În funcție de aceste două principii, se stabilește dreptul fiecărui comoștenitor (coindivizar) asupra întregii moșteniri ori asupra bunurilor ce compun masa succesorală, precum și dreptul fiecărui comoștenitor (coindivizar) asupra cotei-părți ideale din dreptul de proprietate, cotă-parte ce-i aparține.

1.3. Dreptul fiecărui copărtaș asupra bunului sau bunurilor indivize în întregul lui (lor). Aspecte generale.

Din interpretarea principiului potrivit căruia „nici unul dintre comoștenitori (coindivizari) nu are un drept exclusiv asupra unui anume bun (sau bunuri) din indiviziune sau asupra unei părți materiale determinate din bunurile aflate în indiviziune”, pe cale de consecință se desprinde concluzia că toate actele cu privire la bunul respectiv, privit în materialitatea lui, pot fi făcute numai cu acordul unanim al copărtașilor, deci prin aplicarea așa numitei reguli a unanimității.

Cu alte cuvinte, atunci când un comoștenitor (coindivizar) face acte sau fapte juridice în legătură cu un bun aflat în indiviziune sau cu o parte materială din el fără acordul celorlalți comoștenitori (coindivizari), înseamnă că acesta face acte sau fapte cu privire la un bun străin patrimoniului său.

În literatura de specialitate și în practica judiciară, acest principiu al unanimității nu a fost aplicat cu rigurozitate, atenuându-i-se caracterul absolut, în sensul că s-a considerat că unele atribute ale dreptului de proprietate – posesia, folosința – pot fi exercitate, în anumite limite, de fiecare comoștenitor (coindivizar), cu privire la întregul bun.

În literatura de specialitate și în practica judiciară, s-a făcut distincție, pe de o parte, între acte juridice și acte materiale în legătură cu bunul aflat în indiviziune, iar pe de altă parte, între actele de conservare, de administrare și de dispoziție în legătură cu respectivul bun.

1.3.1. Actele materiale. Enumerare.

Actele materiale constau în posesia, folosința și dispoziția materială pe care comoștenitori (coindivizarii) le pot exercita asupra bunului aflat în indiviziune.

1.3.1.1. Posesia.

În cadrul indiviziunii, posesia (animus condomini), reprezintă atributul fiecărui comoștenitor (coindivizar) de a exercita o stăpânire materială a bunului indiviz, concomitent și simultan cu ceilalți comoștenitor (coindivizari) și de a se comporta ca un adevărat proprietar față de acesta.

În această situație fiecare comoștenitor (coindivizar) are un atribut propriu al posesiei și în consecință, are la îndemână calea acțiunii posesorii (în complângere și în reintegrare) în cazul în care esteoprietate, cotă-parte ce-i aparține.

1.3. Dreptul fiecărui copărtaș asupra bunului sau bunurilor indivize în întregul lui (lor). Aspecte generale.

Din interpretarea principiului potrivit căruia „nici unul dintre comoștenitori (coindivizari) nu are un drept exclusiv asupra unui anume bun (sau bunuri) din indiviziune sau asupra unei părți materiale determinate din bunurile aflate în indiviziune”, pe cale de consecință se desprinde concluzia că toate actele cu privire la bunul respectiv, privit în materialitatea lui, pot fi făcute numai cu acordul unanim al copărtașilor, deci prin aplicarea așa numitei reguli a unanimității.

Cu alte cuvinte, atunci când un comoștenitor (coindivizar) face acte sau fapte juridice în legătură cu un bun aflat în indiviziune sau cu o parte materială din el fără acordul celorlalți comoștenitori (coindivizari), înseamnă că acesta face acte sau fapte cu privire la un bun străin patrimoniului său.

În literatura de specialitate și în practica judiciară, acest principiu al unanimității nu a fost aplicat cu rigurozitate, atenuându-i-se caracterul absolut, în sensul că s-a considerat că unele atribute ale dreptului de proprietate – posesia, folosința – pot fi exercitate, în anumite limite, de fiecare comoștenitor (coindivizar), cu privire la întregul bun.

În literatura de specialitate și în practica judiciară, s-a făcut distincție, pe de o parte, între acte juridice și acte materiale în legătură cu bunul aflat în indiviziune, iar pe de altă parte, între actele de conservare, de administrare și de dispoziție în legătură cu respectivul bun.

1.3.1. Actele materiale. Enumerare.

Actele materiale constau în posesia, folosința și dispoziția materială pe care comoștenitori (coindivizarii) le pot exercita asupra bunului aflat în indiviziune.

1.3.1.1. Posesia.

În cadrul indiviziunii, posesia (animus condomini), reprezintă atributul fiecărui comoștenitor (coindivizar) de a exercita o stăpânire materială a bunului indiviz, concomitent și simultan cu ceilalți comoștenitor (coindivizari) și de a se comporta ca un adevărat proprietar față de acesta.

În această situație fiecare comoștenitor (coindivizar) are un atribut propriu al posesiei și în consecință, are la îndemână calea acțiunii posesorii (în complângere și în reintegrare) în cazul în care este tulburat în posesia sa de către ceilalți comoștenitor (coindivizari) potrivit art. 674 C. proc.civ.

În jurisprudență s-a arătat că noțiunea de coposesie „este aplicabilă din punct de vedere logic tuturor drepturilor susceptibile de a fi exercitate concurent. Ea se referă totuși in accepțiune obișnuită, la situația mai multor posesiuni exercitate concurent și animus condomini asupra unui bun indiviz. Coposesiunea ar fi astfel manifestarea concretă a coproprietății, așa cum posesia exclusivă este manifestarea concretă a proprietății.

Există așadar, în cadrul indiviziunii, o pluralitate de posesii ce se exercită asupra aceluiași bun comun. Comoștenitorii (coindivizarii) nu dețin bunul comun cu titlu precar, ci cu titlu de proprietate, fiecare în parte având o cotă-parte din dreptul de proprietate ce are ca obiect bunul comun.

Comoștenitorii (coindivizarii) exercită, de regulă, împreună atributul de posesie asupra bunului sau bunurilor comune, însă ei pot stabili și un alt mod de exercitare a posesiei, în sensul că este posibil ca un singur comoștenitor (coindivizar) să posede bunul comun sau, de asemenea, prin voința comoștenitorilor (coindivi-zarilor), posesia asupra bunului comun poate fi exercitată și de o terță persoană.

În situația în care posesia se exercită de un singur copărtaș, s-a pus problema, în doctrină și jurisprudență, dacă o astfel de posesie poate sau nu să ducă la dobândirea proprietății pe calea prescripției achizitive (uzucapiunea).

Pornind de la premisa că posesia are într-o asemenea ipoteză un caracter echivoc (deci este viciată), deoarece se pornește de la principiul potrivit căruia fiecare copărtaș este presupus a stăpâni bunul și pentru ceilalți copărtași, soluția îmbrățișată a fost aceea că o astfel de posesie, nefiind utilă, nu este aptă de a fundamenta, de a înlesni dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive (uzucapiune) numai de unul dintre comoștenitori (coindivizari).

De la soluția amintită” anterior, s-a divagat pe cale de excepție, în sensul că s-a considerat că posesia unui copărtaș poate deveni utilă (în sensul art. 1847 C. civ. – posesiunea să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar) și poate constitui pilonul dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în situația în care ea se intervertește din coposesie în posesie exclusivă.

În această ipoteză, copărtașul devenit posesor exclusiv al bunului indiviz, poate să invoce uzucapiunea în condițiile prevăzute de lege și să devină proprietarul său exclusiv.

Această soluție a fost îmbrățișată de instanțele noastre judecătorești, arătându-se că „un moștenitor care stăpânește ca proprietar un imobil succesoral în mod exclusiv poate invoca față de comoștenitorul său prescripția achizitivă de 30 ani. Argumentul pe care se sprijină această soluție, îl regăsim în dispozițiile art. 729 C. civ., conform căruia împărțeala nu mai poate fi cerută atunci când unul dintre comoștenitori opune prescripția achizitivă.

1.3.2. Folosința materială.

Atributul folosinței materiale constă în dreptul comoștenitorilor (coindivizarilor) de a utiliza bunul comun în propriul lor interes, dobândind în proprietate fructele (naturale, civile și industriale) și veniturile pe care le pot obține din acel bun.

În pofida faptului că folosința ca atribut al dreptului de proprietate, prezintă o importanță deosebită, prin intermediul său asigurându-se însuși procesul de valorificare a însușirilor bunului pentru satisfacerea nevoilor de ordin patrimonial ale titularilor. Codul civil nu cuprinde nici o prevedere prin care să reglementeze dreptul de folosință asupra bunului comun.

Cum era și firesc, literatura de specialitate și practica judiciară, lovindu-se de acest gol legislativ, a pus în discuție modul de exercitare a atributului de folosință evidențiind astfel principalele particularități sau condiții care trebuie să guverneze atitudinea comoștenitorului (coindivizarului), și anume: de a nu schimba destinația bunului și de a nu împiedica exercițiul concurent și simultan al atributului de folosință al celorlalți comoștenitori (coindivizari).

În virtutea acestui atribut, comoștenitorii (coindivizarii) sunt îndreptățiți să culeagă fiecare fructele (naturale, industriale sau civile) produse de bunul indiviz, să perceapă orice venituri rezultate din exploatarea bunului indiviz și, de asemenea, să perceapă productele acestuia în proprietate exclusivă, proporțional cu cota lor parte.

Cu toate acestea nici o dispoziție legală nu prevede, și nici practica judiciară nu se opune ca, prin consimțământul lor unanim, comoștenitorii (coindivizarii) să stabilească un alt mod de exercitare a atributului de folosință. Astfel, comoștenitorii (coindivizarii), pe baza acordului lor de voință, pot stabili ca numai unul dintre ei sau chiar o terță persoană să exercite atributul de folosință materială asupra bunului comun.

Așadar, exercițiul atributului de folosință asupra bunului indiviz se poate face în mod simultan și concurent de către toți comoștenitorii (coindivizarii) sau aceștia, prin consimțământul lor unanim, pot stabili un alt mod de exercitare a folosinței.

Există o fecundă practică judiciară legată de dreptul la fructe al comoștenitorilor (coindivizarilor) ce nu au avut folosința materială a bunului indiviz. S-a recunoscut dreptul acestora de a obține foloasele bunului, atât odată cu ieșirea din indiviziune, cât și înainte de efectuarea partajului.

În legătură cu exercitarea atributului de folosință prin încasarea chiriei asupra unui imobil, bun indiviz, în practica judiciară s-a ridicat problema dacă este posibil ca un comoștenitor (coindivizar) să pretindă chirie de la celălalt comoștenitor (coindivizar) al imobilului sau să ceară evaluarea acestuia pe motiv că întinderea cotei sale părți este mult mai mare decât a celuilalt. În rezolvarea acestei probleme, fostul Tribunal Suprem a indicat în mod constant instanțelor judecătorești că „în timpul stării de indiviziune care nu încetează decât prin partaj, comoștenitorii, chiar dacă drepturile lor succesorale sunt neegale, au deopotrivă calitatea de comoștenitori (coindivizari) și, ca atare, parte, dintre ei nu pot pretinde chirie de la ceilalți.

Tot în practica judiciară s-a statuat că, dacă, cu ocazia exercitării atributului de folosință, bunului indiviz i-au fost produse degradări sau i-a fost schimbată destinația „… oricare dintre comoștenitori (coindivizari) poate, în virtutea dreptului său propriu, să ceară remedierea degradărilor aduse bunului indiviz, desființarea lucrărilor noi sau despăgubiri, fără a avea nevoie de consimțământul celorlalți sau de o împărțeală prealabilă a bunului, în temeiul art. 998-999 C. civ..

De asemenea, un comoștenitor (coindivizar) nu poate, fără consimțământul celorlalți, să aducă bunului comun transformări, renovări sau să efectueze orice alt act material susceptibil a-i schimba destinația și aceasta indiferent de întinderea cotei sale părți.

În privința dreptului copărtașilor de a culege fructele bunului indiviz, practica judecătorească și doctrina au manifestat o fluctuație de opinii.

Astfel, într-o primă fază, instanțele au dat soluții prin care comoștenitorul (coindivizarul) care pe parcursul stării de indiviziune a folosit în întregime bunul (imobil în speță), a fost obligat să aducă la masa de partaj toate fructele civile și naturale culese din momentul nașterii stării de indiviziune.

În literatura de specialitate și în practica judiciară s-au făcut unele precizări cu privire la prescriptibilitatea dreptului la acțiune pentru aducerea la masa partajabilă a fructelor bunurilor succesorale sau a echivalentului lipsei de folosință, ajungându-se la concluzia că acțiunea este imprescriptibilă dacă fructele naturale mai există în materialitatea lor la momentul sesizării instanței și este prescriptibilă atunci când acțiunea se referă la fructele civile (chirii) și sumele de bani reprezentând echivalentul fructelor naturale (care nu mai există în materialitatea lor) sau al lipsei de folosință, în termenul general de prescripție, care va începe să curgă de la data când s-au născut creanțele.

Aceste teze relative la dreptul comoștenitorilor asupra fructelor au fost motivate prin prisma existenței între comoștenitori (coindivizari), fie a unui mandat tacit (dacă sunt îndeplinite condițiile mandatului), fie a unei gestiuni de afaceri.

Soluția s-a dovedit a fi neechitabilă, motiv pentru care ulterior, instanța supremă și-a schimbat optica, făcând distincție între fructele civile (ex. chirii, dobânzi) și fructele industriale, care necesită o activitate a omului pentru a putea fi produse și ulterior culese. Făcându-se această disociere, s-a considerat că fructele civile se cuvin tuturor copartajanților, dat fiind faptul că ele nu sunt rodul muncii unuia sau mai multor comoștenitori (coindivizari). Ele pot fi cerute de comoștenitori (coindivizari) în limita cotei lor din bun, de la cel care a folosit întregul bun, calculul lipsei de folosință făcându-se după criteriile ce rezultă din actele normative referitoare la chirii”.

În ce privește a doua categorie de fructe, respectiv fructele industriale, s-a considerat că ele se cuvin doar acelui comoștenitor (coindivizar) care a depus efort fizic și material, financiar) pentru obținerea lor. Această soluție este justificată de Tribunalul Suprem prin prisma instituției abuzului de drept, calificând în acest fel pretenția acelor comostenitori (coindivizari) care pretind acest gen de fructe fără să-și fi adus contribuția la obținerea lor. Acest principiu a fost aplicat în dublu sens, fiind recunoscut dreptul comoștenitorului „(coindivizarului) de a cere obligarea la predarea fructelor sau la plata contravalorii lor atunci când, deși ele au fost rezultatul muncii mai multor comoștenitori (coindivizari), au fost culese numai de unul dintre ei sau, dacă s-a făcut dovada că, deși un comoștenitor (coindivizar) a cerut să lucreze terenul, a fost împiedicat de ceilalți comoștenitori (coindivizari), caz în care abuzul de drept este imputabil comoștenitorilor (coindivizarilor) deținători.

Chiar și în prezent, când arendarea terenurilor este reglementată prin lege, se consideră că atitudinea comoștenitorului (coindivizarului) care a stat în pasivitate, acceptând ca ceilalți comoștenitori (coindivizari) să lucreze terenul, de a pretinde partea sa din recoltă, ar putea fi asimilată abuzului de drept.

În condițiile legislative actuale, situația analizată trebuie raportată și la obligația propter rem instituită prin dispozițiile art. 74 din Legea nr. 18/1991 republicată, care stabilește în sarcina deținătorilor de terenuri obligația de a le cultiva și de a asigura protecția solului. Or, a lăsa doar pe unul dintre comoștenitori (coindivizari) să muncească pământul, iar după obținerea fructelor (a recoltei), ceilalți comoștenitori (coindivizari) să solicite partajarea acestora, pare și mai evident un abuz în exercitarea dreptului prevăzut de art. 483 C. civ., conform căruia proprietarul culege și fructele.

Așa cum am mai arătat și cu altă ocazie considerăm o astfel de soluție puțin forțată, fiind de părere că instituția abuzului de drept este incompatibilă situației mai sus analizate. În sprijinul acestei afirmații aducem următorul exemplu: situația unui teren agricol aflat în indiviziune, dar care este exploatat doar de către unul dintre coindivizari, acesta efectuând toată suita de lucrări specifice. Pretenția celorlalți comostenitori (coindivizari) la recolta obținută nu trebuie respinsă prin invocarea abuzului de drept, ci mai degrabă prin prisma faptului că fructele (industriale) obținute din cultivarea terenului sunt bunuri proprii ale comoștenitorului (coindivizarului) care l-a muncit. În această situație, caracterul de fructe ale respectivului bun se golește de conținutul său juridic pur, păstrând mai mult un simplu conținut literar.

În ce privește folosința materială a bunului indiviz, pot exista și alte forme ale manifestării acestui atribut, diferite de cele referitoare la perceperea fructelor, veniturilor și productelor.

Astfel, poate fi situația folosirii în comun a unui imobil – construcție sau teren, în această situație se pot isca divergențe între comoștenitori (coindivizari) în legătură cu folosința în comun a respectivului bun. În soluționarea unor astfel de divergențe, în practica judiciară s-a apreciat că acești comoștenitori (coindivizari) au la îndemână calea încetării indiviziunii prin partaj.

Trebuie precizat faptul că în măsura în care instanțele de judecată sunt sesizate cu o astfel de cauză, ele sunt, în principiu, competente să soluționeze temporar această divergență administrând un „partaj de folosință”.

Se impune cu necesitate remarcarea diferenței dintre partajul propriu-zis, respectiv partajul dreptului de proprietate, și partajul de folosință care urmărește doar rezolvarea modului în care până la sistarea stării de indiviziune va fi exercitat atributul folosinței de către fiecare dintre copărtași.

În general, în prezent, instanțele sunt reticente la rezolvarea pozitivă a unei asemenea solicitări și aceasta datorită unui vid legislativ în legătură cu această problemă.

Nici modificările aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G nr. 138/2000 și O.U.G. nr. 59/2001 nu s-a realizat o consacrare expresă a posibilității realizării unui astfel de partaj, prin stabilirea unor principii, a unor reguli care să-l guverneze. Tocmai de aceea, de lege ferenda, propunem reglementarea expresă a acestei situații, benefică de altfel pentru numeroasele situații în care între coproprietari există divergențe mari relativ la folosința bunului comun.

1.3.3. Dispoziția materială.

În ce privește actele de dispoziție materială asupra unui bun aflat în indiviziune, acestea pot fi exercitate numai dacă există acordul tuturor comoștenitorilor (coindivizarilor), cu respectarea regulii unanimității. Aici trebuie făcută o distincție între actele de dispoziție materială.

Astfel, s-a statuat, așa cum am mai arătat, că „oricare dintre comoștenitori (coindivizari) poate, în virtutea dreptului său propriu, să ceară remedierea degradărilor aduse bunului comun, desființarea lucrărilor noi sau despăgubiri, … În temeiul an. 998-999 C. civ.. În această situație este vorba de așa-zisele acte de dispoziție materială care în mod cert beneficiază bunului indiviz și, bineînțeles, comoștenitorilor (coindivizarilor)

Dimpotrivă, un comoștenitor (coindivizar) nu poate fără acordul celorlalți să exercite lucrări de transformare, renovare sau orice altă lucrare de natură a schimba destinația bunului, deoarece prin executarea unor astfel de lucrări s-ar aduce o știrbire a dreptului de proprietate al celorlalți.

1.3.3.1. Actele juridice. Enumerare.

Actele juridice încheiate în legătură cu un bun indiviz sunt diferențiate în acte de conservare, acte de administrare și acte de dispoziție juridică. În consecință, regimul juridic aplicabil acestora capătă nuanțe diferite.

Aplicarea în mod scrupulos a principiului unanimității a fost adeseori dăunătoare sub aspect economic, motiv pentru care s-a ajuns la unele divagări sau atenuări ale aplicării lui, făcându-se disocierea precizată mai sus.

1.3.3.2. Actele de conservare..

Actele de conservare au ca scop menținerea unui bun sau a unui drept în starea lui actuală, salvarea patrimoniului sau a unui drept ori bun ce intră în compunerea patrimoniului, de la un pericol iminent, în schimbul unor cheltuieli de importanță mai redusă.

Spre exemplu, constituie act de conservare, cheltuielile făcute pentru repararea unui imobil care amenință să se prăbușească, dacă sumele cheltuite sunt infime în raport cu valoarea imobilului, actele prin care se întrerupe o prescripție, transcrierea unui act de vânzare-cumpărare, înscrierea unei ipoteci, cererea de inventar etc.

Pentru a ști dacă un act este sau nu de conservare, este necesar să se verifice dacă sunt îndeplinite concomitent următoarele două condiții:

a. să existe un pericol care amenință pieirea unui bun sau a unui drept;

b. actul săvârșit să necesite o cheltuială minimă în raport cu valoarea bunului sau dreptului salvat.

Prin natura lor, aceste acte sunt indispensabile pentru însăși ființa bunului ori dreptului salvat, de ele profitând toți comoștenitorii (coindivizarii). Aceasta este rațiunea pentru care astfel de acte de conservare pot fi făcute de un singur comoștenitor (coindivizar) fără a avea nevoie de consimțământul celorlalți.

Efectuarea unor asemenea acte de către un singur comoștenitor (coindivizar) se întemeiază din punct de vedere juridic pe principiul gestiunii de afaceri, sau în temeiul unui mandat tacit, ori aplicându-se când este cazul regulile de la contractul de societate. În acest sens, fostul Tribunal Suprem a arătat că: „În situația în care un bun aparține în indiviziune ori devălmășie mai multor proprietari și numai unul sau unii dintre ei fac acte de conservare sau administrare asupra lui, acestea profită și sunt opozabile și celorlalți în condițiile gestiunii de interese, prevăzute de art. 987și urm. C. civ..

Această soluție este unanim admisă în prezent, cu toate că au existat și soluții contrare, în sensul că efectuarea actelor de conservare și administrare cu privire la un bun comun, necesită consimțământul unanim al tuturor comoștenitorilor (coindivizarilor).

1.3.3.3. Actele de administrare.

Actele de administrare normală și curentă au scopul de a face productiv un patrimoniu sau un bun prin perceperea, încasarea și întrebuințarea fructelor și veniturilor.

În acest sens pot fi date următoarele exemple: încasarea unei chirii pentru un bun dat în locațiune sau încasarea dobânzilor pentru o anumită sumă dată cu împrumut etc. Aceste acte se realizează prin procedee normale de aplicație curentă și sunt de importanță mijlocie.

În literatura de specialitate și în practica judiciară, s-a statuat că efectuarea actelor de administrare propriu-zise cu privire la bunul comun necesită consimțământul unanim al tuturor comoștenitorilor (coindivizarilor), stabilindu-se că „acțiunea în evacuare este un act de administrare care nu se poate exercita decât cu consimțământul tuturor coindivizarilor”.

Regula unanimității în privința actelor de administrare însă a fost supusă unor serioase și prodigioase critici. În această privință susținerea de ordin juridic, și nu numai economic, a opiniei adoptate astăzi în cvasiunanimitate de practica judiciară că actele de conservare și administrare pot fi efectuate fără ca regula unanimității să fie respectată în toată rigoarea ei, există și constă în considerarea ca valabile a actelor efectuate de către un singur comoștenitor (coindivizaf) fără acordul celorlalți, în temeiul gestiunii de afaceri sau în temeiul unui mandat tacit ori aplicându-se, când este cazul, regula de la contractul de societate.

1.3.4. Actele de dispoziție juridică.

În privința actelor de dispoziție juridică, regula unanimității este absolută, astfel încât un comoștenitor (coindivizar) nu poate face acte de înstrăinare sau grevare a unui bun indiviz sau a unei părți materiale din acesta fără acordul unanim al celorlalți coindivizari

Această regulă generală, statornicită în literatura de specialitate și în practica judiciară, se justifică prin aceea că fiecare coindivizar având asupra bunului indiviz numai o cotă-parte din dreptul de proprietate, nu poate să dispună de părțile din bun ce nu-i aparțin.

Cu toate acestea, nu arareori au fost încheiate acte juridice de înstrăinare sau grevare a bunurilor comune, doar de către un comoștenitor (coindivizar) fără a avea acordul celorlalți, și bineînțeles s-a pus problema găsirii unor soluții salutare în această chestiune.

În această direcție au fost emise opinii diferite, care și-au pus pecetea pe soluțiile jurisprudențiale ale perioadelor respective.

Astfel, în jurisprudență, s-a hotărât că inexistența acordului copărtașilor determină nulitatea actului juridic, dacă bunul nu cade ulterior în lotul copărtașului care l-a înstrăinat.

O altă teză, la care și noi achiesăm, și care constituie în prezent temeiul majorității hotărârilor judecătorești, este aceea potrivit căreia actul juridic de înstrăinare încheiat de un comoștenitor (coindivizar) fără consimțământul celorlalți este recunoscut a fi valabil, dar nu pur și simplu, ci sub condiția rezolutorie ca bunul să cadă la partaj în lotul altui coindivizar decât cel al înstrăinătorului.

Din rațiunea acestei teorii rezultă că, dacă unul dintre comoștenitori (coindivizari) face un act de dispoziție având ca obiect o parte materială din bunul indiviz sau un bun indiviz în întregul său, fără consimțământul celorlalți comoștenitori (coindivizari), valabilitatea acestui act va depinde de rezultatul partajului:

a. dacă bunul sau partea materială înstrăinată cade la partaj în lotul comoștenitorului (coindivizarului) vânzător, contractul de vânzare-cumpărare se va consolida, iar titlul va deveni cu efect retroactiv, pur și simplu, neafectat de vreo modalitate, în virtutea efectului declarativ de drepturi al partajului;

Comoștenitorul (coindivizarul) înstrăinător devine astfel proprietar exclusiv al bunului înstrăinat, putând în acest fel să-și exercite obligația contractuală de înstrăinare a proprietății lucrului vândut;

b. dacă bunul sau partea materială din el care a fost înstrăinată cade în lotul altui comoștenitor (coindivizar) decât coindivizarul înstrăinător, atunci actul juridic de înstrăinare se va desființa.

În ipoteza aceasta, comoștenitorul înstrăinător este considerat că a înstrăinat un bun față de care nu este proprietar, fiind astfel, din propria-i culpă, în imposibilitatea de a transfera proprietatea bunului cumpărătorului. Imposibilitatea îndeplinirii acestei obligații contractuale va duce în mod inerent la rezoluțiunea convenției și la restituirea reciprocă a prestațiilor executate.

De asemenea, important de reținut este și faptul că actul astfel încheiat poate fi ratificat de ceilalți coindivizari ce nu și-au dat consimțământul la încheierea lui, fapt ce echivalează cu renunțarea la orice drept asupra bunului față de terțul dobânditor, urmând a se face desocotirea cu proprietarul înstrăinător.

Dacă soluția mai sus prezentată este expresia regimului juridic al actului analizat, din punct de vedere al dobânditorului sub condiție rezolutorie (cumpărătorul), se impune a analiza aceeași chestiune și din punct de vedere al coindivizarilor neînstrăinători care doresc refacerea dreptului lor, încălcat de coindivizarul vânzător prin nerespectarea regulii unanimității. Care sunt soluțiile juridice? Și această chestiune a fost controversată în literatura de specialitate și în practica judiciară.

O primă opinie avansată în acest sens, a fost aceea că persoanele în cauză își pot valorifica drepturile încălcate intentând o acțiune în revendicare fie împotriva înstrăinătorului, fie împotriva cumpărătorului.

Această soluție este nefondată, întrucât, așa cum s-a statuat și în practica judiciară și în doctrină reclamantul într-o astfel de acțiune trebuie să fie titularul unic și exclusiv al dreptului de proprietate, or, pe toată durata indiviziunii, nici unul dintre coindivizari nu are un drept exclusiv asupra bunului în materialitatea lui sau asupra unei părți materiale din el. Acest drept nu poate fi dobândit decât prin ieșirea din indiviziune pe calea partajului, pe timpul stării de indiviziune fiecare copărtaș având numai o cotă ideală, matematică, abstractă, care nu conferă un drept unic și exclusiv asupra bunului.

Din cele mai sus arătate, este lesne de înțeles că acțiunea în revendicare nu poate fi considerată ca fiind o cale prin care coindivizarii nevânzători să-și apere și să-și recapete drepturile. Singura lor posibilitate este de a solicita partajul în scopul atribuirii bunului vândut în lotul unuia sau altuia dintre coindivizari și de a stabili apoi, în funcție de rezultatul partajului, care este soarta actului juridic de înstrăinare încheiat de coproprietarul vânzător cu un terț.

Partajul, se poate realiza, conform art. 730 C. civ. pe cale amiabilă, prin acordul de voință al comoștenitorilor (coindivizarilor). În situația în care aceștia nu ajung la un punct comun, iscându-se între ei un conflict de interese, partajul se va face pe cale judecătorească.

La realizarea împărțelii, instanța sesizată cu o astfel de cauză, va trebui să ia în considerare anumite criterii care sunt folosite în mod constant în astfel de cauze: folosința bunului de către un copărtaș, cota pe care fiecare o are din acel bun, utilitatea mai mare pentru unul din copărtași etc. Aceste criterii sunt prevăzute în mod expres în cuprinsul art. 6739 C. proc. civ. nou, introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă.

Anterior acestei modificări legislative (impusă de soluțiile practicii) au fost și situații în care chiar fosta instanță supremă (Tribunal Suprem) a recomandat instanțelor ca la efectuarea împărțelii judiciare, să țină seama și de unele situații speciale, printre care și cea în care unul dintre copărtași a avut bunul indiviz. În asemenea situație, instanța ar fi trebuit să atribuie bunul în lotul coindivizarului vânzător, consolidând astfel vânzarea și apărând dreptul cumpărătorului.

Nu împărtășim o asemenea teză, și ca atare ne realiem opiniilor potrivit cărora acest criteriu propus de instanța supremă este unul subiectiv, părtinitor, neviabil, el nefăcând altceva decât să încurajeze asemenea atitudini arbitrare ale coindivizarilor vânzători. Mai mult decât atât, ar fi foarte limpede în asemenea condiții că rezultatul partajului s-ar cunoaște de la început, astfel că acțiunea ar fi absolut lipsită de sens.

Criteriile utilizate în partaj trebuie să fie obiective, tranșante, cu caracter de imparțialitate, astfel încât hotărârea pronunțată de instanță să nu favorizeze pe unii și să defavorizeze pe alții.

Foarte important de precizat este și faptul că potrivit art. 786 C. civ., împărțeala este un act juridic declarativ de drepturi și ca urmare a acestui efect, fiecare copărtaș este considerat a fi proprietar exclusiv al bunurilor revenite în urma partajului, retroactiv, încă din momentul nașterii stării de indiviziune.

Odată cu acțiunea în partaj, copartajanții au dreptul de a cere cumpărătorului să nu efectueze diferite lucrări sau să nu altereze substanța lucrului indiviz.

În acest sens, se consideră greșită atitudinea instanței de judecată care a respins o cerere de ordonanță președințială a unor comoștenitori, pentru a se dispune încetarea lucrărilor de construcții și de tăiere a pomilor de pe terenul cumpărat de pârât de la unul dintre comoștenitorii aflați în indiviziune.

Și cumpărătorul poate participa la partaj prin intervenție (în condițiile Codului de procedură civilă) sau opoziție (în condițiile Codului civil).

1.3.5. Dreptul fiecărui copărtaș asupra cotei-părți ideale ce-i aparține.

Deoarece fiecare copărtaș are un drept exclusiv și propriu asupra unei cote-părți ideale și matematice din bun, fiecare coindivizar poate înstrăina valabil, total sau parțial, cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului prin acte cu titlu oneros sau gratuit, prin acte juridice între vii și acte juridice pentru cauză de moarte, situație în care dobânditorul (care poate fi un alt copărtaș sau o terță persoană) se subrogă în drepturile celui care și-a înstrăinat cota, astfel că situația juridică a bunului nu se schimbă.

Totodată, copărtașii pot greva, fiecare, cota sa parte, cu drepturi reale, pentru că prin acest act nu se afectează integralitatea juridică a prerogativelor ce le au ceilalți comoștenitor (coindivizari asupra aceluiași bun.

Evident, atâta timp cât cota-parte reprezintă o fracțiune din dreptul de proprietate asupra bunului indiviz, dreptul de dispoziție al fiecărui comoștenitor (coindivizar) se limitează doar la dispoziția juridică asupra cotei sale părți, nu și asupra bunului în materialitatea sa, întrucât cota lor parte nu are ca obiect o parte determinată materialicește din bunul comun. Dreptul de dispoziție materială asupra bunului comun indiviz, aparține, așa cum am mai spus, tuturor comoștenitorilor (coindivizarilor) și poate fi exercitat numai cu respectarea regulii unanimității.

În jurisprudență s-au ivit și situații în care interpretarea dată de judecător actului dedus judecății s-a dovedit a fi nelegală, și tocmai de aceea, se impune analiza unui asemenea exemplu negativ, pentru sublinierea soluției legale.

Astfel, în speță, în calitate de coindivizar, X și-a înstrăinat cota sa indiviză din dreptul de proprietate asupra unui imobil. Instanța a considerat valabilă vânzarea, însă, surprinzător, nu pură și simplă, ci sub condiția rezolutorie care se îndeplinește dacă în urma partajului bunul nu a fost atribuit lui.

Soluția, evident, este una greșită, în contradicție cu regula enunțată mai sus. Din materialitatea faptei rezultă că X a înstrăinat o cotă ideală, abstractă, matematică și nu o materialitate, o parte materială din bunul comun. Or, cum fiecare copărtaș are un drept de proprietate propriu și exclusiv asupra cotei-părți ideale pe care o deține din dreptul de proprietate, înseamnă că poate dispune de ea în mod liber, fără a fi nevoie de consimțământul unanim al celorlalți comoștenitori (coindivizari). În această situație, regimul juridic al bunului aflat în coproprietate nu se schimbă, pentru că dobânditorul cotei-părți ideale substituindu-se în drepturile comoștenitorului (coindivizarului) vânzător, devine el copărtaș și poate participa liber la un eventual act de partaj.

Plecând de la același principiu al dreptului fiecărui comoștenitor (coindivizar) de a înstrăina valabil, total sau parțial, cota sa parte din dreptul de proprietate, în practica judiciară, s-a statuat că este admisibilă acțiunea în rezoluțiune introdusă de comoștenitorul (coindivizarul) vânzător, atunci când comoștenitor (coindivizarul) cumpărător nu a plătit prețul la data scadenței, întemeiată pe art. 1365 C. civ. conform cărora „dacă cumpărătorul nu plătește prețul, vânzătorul poate cere rezoluțiunea vânzării”. Admiterea acțiunii în rezoluțiune, chiar dacă prin convenția de vânzare se .pune capăt stării de indiviziune, are ca efect restabilirea raporturilor de indiviziune.

Justificând cu dorința de a asigura protejarea intereselor tuturor comoștenitorilor (coindivizarilor) și a eluda nașterea unor conflicte de interese în exercitarea prerogativelor asupra bunului indiviz între terțul dobânditor al cotei-părți ideale și ceilalți comoștenitori (coindivizari), în literatura de specialitate s-a propus recunoașterea, în favoarea celorlalți comoștenitori (coindivizari) a unui drept de preemțiune la dobândirea cu titlu oneros a cotei de proprietate a unui alt comoștenitor (coindivizar), față de orice persoană căreia la un preț egal, comoștenitorul (coindivizarul) ar dori să-i vândă cota sa parte.

În acest sens, s-a considerat că dreptul de preemțiune al comoștenitorilor (coindivizarilor) ar trebui să se întindă numai cu privire la înstrăinarea cotei-părți prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare, nu și la cazurile în care comoștenitorul (coindivizarul) dispune de cota sa parte printr-un act cu titlu gratuit.

Această soluție a găsit ecou legislativ doar în privința actelor juridice de înstrăinare a terenurilor agricole din extravilan, când într-adevăr, coproprietarilor (alături de alte persoane expre prevăzute de lege – art. 5 din Legea nr. 54/1,998) li se recunoaște un drept de preemțiune la dobândirea cotei ideale din dreptul de proprietate asupra imobilului, care se înstrăinează.

O teză interesantă a fost emisă, relativ la efectele înstrăinării cotei-părți a unui coproprietar către ceilalți comoștenitori (coindivizari), dacă printr-o astfel de operație juridică se pune capăt indiviziunii, arătându-se că o asemenea vânzare trebuie asimilată partajului. Astfel, s-a arătat că vânzarea de către un comoștenitor (coindivizar) a cotei sale părți către celălalt comoștenitor nu este propriu-zis o vânzare, cum ar fi în cazul în care cumpărătorul este o terță persoană.

Între comoștenitori (coindivizari), orice act cu titlu oneros care pune capăt stării de coproprietate, trebuie asimilat partajului, deoarece unul dintre comoștenitori (coindivizari) dobândește în proprietate deplină și exclusivă bunul comun, iar celălalt (care și-a înstrăinat cota sa parte) primește prețul, care de fapt este o sultă valorică. În astfel de cazuri, se arată în amintita opinie, vânzarea, fiind asimilată partajului, ea este supusă efectului declarativ, astfel încât comoștenitorul (coindivizarul) cumpărător este socotit a fi proprietarul bunului din momentul nașterii coproprietății.

În schimb, dacă înstrăinarea cotei-părți către alt comoștenitor (coindivizar) nu pune capăt indiviziunii, această înstrăinare este translativă. Ea are numai menirea de a reduce numărul comoștenitorilor (coindivizarilor) și a mări în mod corespunzător cota-parte a comoștenitorului (coindivizarului) cumpărător, fără să înceteze raportul de indiviziune între ei. De asemenea, înstrăinarea cotei-părți către o terță persoană va avea întotdeauna caracter translativ.

O importantă distincție practică, se impune a se face între înstrăinarea având ca obiect cota-parte ce poartă asupra unui bun determinat și înstrăinarea având ca obiect cota-parte ce poartă asupra unei universalități de bunuri.

În prima situație, convenția este supusă, sub aspectul condițiilor de fond și de formă, prevederilor Codului civil, care reglementează contractul de vânzare-cumpărare. Dacă înstrăinarea are loc cu titlu gratuit (donație, legat etc.) actul juridic va trebui să respecte condițiile de fond și formă a unui astfel de act.

În cea de-a doua situație, când înstrăinarea are ca obiect o cotă-parte ce poartă asupra unei universalități de bunuri, ne aflam în prezența instituției juridice a cesiunii de drepturi succesorale reglementată în art. 1399-1401 C. civ.

Dreptului fiecărui comoștenitor (coindivizar) de a dispune neîngrădit de cota sa parte din dreptul de proprietate, conferă acestuia și posibilitatea de a ipoteca cota sa parte.

1.4. Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieșirea din indiviziune.

Principiul imprescriptibilității dreptului de a cere ieșirea din indiviziune este consacrat de art. 728 alin. (1) Cod civil, care prevede că „nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând cere împărțeala succesiunii, chiar când ar exista convenții sau prohibiții contrarii”.

Legiuitorul român de la 1864, ostil oricărei forme de proprietate în comun, pornind de la faptul că starea de indiviziune, într-un regim social bazat pe respectul proprietății private, a fost întotdeauna privită ca fiind antieconomică și ca un izvor de neînțelegere, a stabilit principiul că nici un coindivizar nu poate fi obligat să rămână în indiviziune, oricât de veche ar fi și a interzis orice convenție sau clauză care ar avea ca scop să mențină o indiviziune veșnică.

Principiul își are originea în dreptul roman, în Legea celor XII table, în care se dispunea că „nimeni nu poate fi silit să-și păstreze bunurile în indiviziune cu alții (in communione vel societate nemo compellitur invintus dețineri), iar cu privire la nulitatea convențiilor care interziceau ieșirea din indiviziune se dipunea că „dacă părțile au convenit ca un lucru comun să nu fie niciodată împărțit, este evident că această convenție nu poate produce nici un efect” (si conveniato ne omnino divisi fiat, hujusmodipactum nulla vires habere manefestissimum est).

Astfel că, spre deosebire de dreptul de a accepta moștenirea, care este prescriptibil în termen de șase luni de la data deschiderii succesiunii (art. 700 Cod civil), ieșirea din indiviziune poate fi cerută oricând, de către oricare dintre coindivizari, indiferent de cât timp a trecut de la data deschiderii moștenirii și indiferent de cine a stăpânit în fapt masa indiviză.

Împotriva cererii de partaj se poate opune numai existența unei convenții de partaj voluntar încheiată între toți coindivizarii sau prescripția achizitivă, dacă unul dintre coindivizari a exercitat o posesie utilă pe o durată de treizeci de ani asupra unor bunuri succesorale.

Art. 728 alin. (2) Cod civil stabilește că între coindivizari poate interveni o convenție în vederea menținerii stării de indiviziune pe un termen de cel mult cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii acesteia la expirarea termenului.

Convenția încheiată pe o durată nedeterminată este nulă absolut, deoarece imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea de ieșire din indiviziune este apreciată a fi de ordine publică.

De asemenea, clauza testamentară prin care testatorul ar impune starea de indiviziune între comoștenitori, chiar și pe un termen scurt (mai mic de cinci ani) este lovită de nulitate absolută, o astfel de convenție putând fi încheiată numai de către coindivizari.

Dispozițiile art. 728 C. civ. sunt imperative, interesând ordinea publică.

Capitolul 2

Împărțeala moștenirii

2.1. Noțiuni generale.

Încetarea stării de indiviziune este prevăzută de legiuitor ca o soluție realizabilă oricând și de preferință cât mai degrabă. Dificultățile administrării bunurilor în timpul acestei stări, abuzurile săvârșite de unii comostenitori (coindivizari) care profită de faptul că se găsesc în posesia bunului, pericolul uzurpării bunurilor prin uzucapare etc, au fost de natură să-l determine pe legiuitor să preconizeze o cât mai grabnică lichidare a indiviziunii.

Acestea sunt rațiunile care au determinat edictarea dispoziției art. 728 C. civ., potrivit căreia „nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune”, astfel că oricare dintre comostenitori (coindivizari) poate cere sistarea stării de indiviziune, solicitând partajul oricând, întrucât acest drept este imprescriptibil sub aspect extinctiv.

Regula instituită prin art. 728 C. civ. are caracter imperativ, motiv pentru care sunt nule absolut convențiile prin care se renunță la dreptul de a cere partajul sau prin care se instituie obligația de a rămâne perpetuu în indiviziune. Regula instituită prin art. 728 C. civ. poate fi paralizată prin uzucapiunea de 30 ani, dacă unul dintre coproprietari înțelege să transforme coposesia în posesie exclusivă pentru sine și exercită o posesie utilă, pe care o va opune celorlalți coproprietari (art. 729 C. civ.).

Ieșirea din indiviziune, respectiv prevederile art. 728 C. civ. pot fi suspendate prin încheierea de către copărtași [potrivit art. 728 alin. (2) C. civ.] a unei convenții (dând eficiență principiului prevăzut de art. 969 C. civ., potrivit căruia convenția este legea părților), prin care aceștia hotărăsc menținerea stării de coproprietate. Această convenție se încheie pe o durată de 5 ani [„se poate face învoire pentru suspendarea diviziunii pe termen de 5 ani „ – art. 728 alin. (2) C. civ.], cu posibilitatea de a o reînnoi după expirarea perioadei de 5 ani [„după trecerea acestui timp, învoirea se poate reînnoi” – art. 728 alin. (2) C. civ.].

Starea de indiviziune nu încetează numai, prin partaj, ci și prin alte moduri:

a. un coproprietar poate deveni proprietar exclusiv al bunului comun prin cumpărare, donație, succesiune sau uzucapiune.

Așadar, unul din cosuccesori poate dobândi un drept de proprietate exclusivă asupra bunurilor comune sau asupra unora din acestea prin prescripția achizitivă (uzucapiune).

Uzucapiunea însă, nu se poate împlini decât printr-o posesiune de 30 ani, oricare ar fi natura bunurilor, pentru că în raporturile dintre succesori sau coproprietari nici unul dintre ei nu poate – în lipsa unei împărțeli – să aibă față de ceilalți un just titlu de proprietate exclusivă a nici unuia din bunurile comune, această prescripție achizitivă presupunând neapărat o posesiune publică, adică neclandestină, pașnică și continuă, exercitată de unul față de ceilalți cu titlu neechivoc de proprietate exclusivă. De asemenea, transmisiunile succesorale de drepturi asupra bunului indiviz produc efectul lichidării indiviziunii, dacă acestea sunt culese de un singur moștenitor.

b. de comun acord coproprietarii înstrăinează bunul unui terț, acesta devenind proprietar exclusiv al bunului respectiv.

Dacă „înstrăinarea s-ar face către mai mulți achizitori, starea de indiviziune ar continua în privința acestora. Înstrăinarea poate avea loc cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, deci ori prin vânzare, ori printr-o donație adresată aceleiași persoane. Interesează rezultatul final, astfel că înstrăinarea poate avea loc concomitent sau succesiv din partea înstrăinătorilor, dobânditorul putând primi fie deodată, fie pe rând drepturile indivizarilor. Dacă înstrăinarea nu are loc concomitent, se produce o ieșire parțială din starea de indiviziune, pe măsură ce fiecare dintre coproprietari își alienează dreptul său. Față de coproprietarul care și-a înstrăinat dreptul, indiviziunea încetează ca necesitate, dar ea continuă să existe între indivizarii anteriori și noul dobânditor.

c. prin expropriere, bunul este trecut în proprietatea statului, care devine proprietar exclusiv al acestuia.

d. întregul bun dispare din caz fortuit sau de forță majoră.

Indiviziunea mai poate înceta prin lipsa lucrului, a obiectului material asupra căruia poartă drepturile coproprietarilor, cu deosebire în materie de bunuri mobile.

Situația este posibilă și în privința imobilelor, în materie de superficie, când se suprapun două proprietăți distincte, terenul aparținând unui titular, iar construcția altuia.

2.2. Partajul (împărțeala). Definiție.

Modul specific de încetare din punct de vedere juridic a indiviziunii succesorale este partajul (împărțeala).

Împărțeala este „operațiunea juridică prin care se pune capăt stării de coproprietate sau indiviziune, în sensul că bunul sau bunurile stabilite în comun pe cote-părți sunt împărțite materialmente între copărtași, fiecare dintre aceștia devenind proprietar exclusiv asupra unei părți determinate și asupra unui bun din cele ce formează obiectul coproprietății.

2.2.1. Reglementare legală.

Sediul materiei îl constituie art. 728-799 C. civ., Legea nr. 603/1943 privind simplificarea împărțelii judiciare și art. 6731- 67314 C. proc. civ.

2.2.2. Titularii acțiunii în împărțeală.

Acțiunea în împărțeală, indiferent de cine este intentată, dă loc la un judicium duplex, în care fiecare copărtaș are calitatea de reclamant, întrucât privește partea sa, și totodată de pârât, întrucât privește părțile celorlalți. Aceasta înseamnă că aceeași capacitate și aceleași abilitări care se cer pentru a intenta acțiunea, se cer și pentru a răspunde la acțiunea intentată de altul. Dacă printre cei interesați în cauză se află minori sau persoane puse sub interdicție, împărțeala se poate face însă numai cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, precum și, dacă este cazul, a ocrotitorului legal (art. 7434 C. proc. civ.).

Împărțeala se poate provoca și pretinde de oricare dintre coproprietari, oricare ar fi cauza din care ar proveni starea de indiviziune; ea trebuie neapărat, pentru a pune sfârșit stării de indiviziune, să se facă între toți copărtașii; îndată ce unul dintre ei n-a fost cuprins în împărțeală, operațiunea este în ceea ce-i privește inexistentă.

Împărțeala poate fi cerută, în primul rând, de către coindivizari (moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal). Legatarul cu titlu particular, neavând calitatea de coindivizar, deoarece acesta dobândește un drept real asupra unui bun individual determinat, nu are calitatea de a cere ieșirea din indiviziune. În situația în care obiectul legatului cu titlu particular este o cotă-parte ideală asupra unui bun determinat, legatarul poate cere ieșirea din indiviziune, însă aceasta va fi supusă regulilor specifice coproprietății.

2.2.2.1. Succesorii în drepturi al coindivizarilor – titulari ai acțiunii în împărțeală.

Succesorii în drepturi ai coindivizarilor care se subrogă în drepturile lor, pot, de asemenea, cere împărțeala sau continua acțiunea începută de autorul lor.

Astfel sunt dobânditorii prin acte între vii (cesionarii) de drepturi succesorale, iar în caz de moarte a unui coindivizar, moștenitorii lui, care se bucură de drepturile succesorale prin retransmitere (succesiuni succesive).

În acest din urmă caz, dacă coindivizarul decedat are mai mulți moștenitori, se creează două stări de indiviziune (mase indivize).

În această situație se impune partajul acestora în ordinea deschiderii succesiunilor, separat sau în cadrul aceluiași dosar.

În cadrul procedurii succesorale notariale, dacă succesiunile succesive se dezbat deodată, se întocmește un singur certificat de moștenitor – în atâtea exemplare câți moștenitori sunt, în conformitate cu art. 83 din Legea nr. 36/1995 -, dar se stabilesc pentru fiecare dintre autorii succesiunii, în mod corespunzător, calitatea și drepturile fiecărui moștenitor, potrivit art. 83 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, bunurile putând fi împărțite prin bună învoială, certificatul de moștenitor indicând în acest caz bunurile succesorale atribuite fiecăruia potrivit art. 81 și 83 din Legea nr. 36/1995.

2.2.2.2. Creditorii personali ai coindivizarilor – titulari ai acțiunii în împărțeală.

Creditorii personali ai coindivizarilor pot cere împărțeala sau continua acțiunea de împărțeală promovată de coindivizarul debitor, pe calea acțiunii oblice, în temeiul art. 1825 C. civ. și art. 493 alin. (1) C. proc. civ., dreptul de a cere ieșirea din indiviziune neavând caracter exclusiv personal (art. 974 C. civ.).

2.2.2.3. Alți titulari ai acțiunii în împărțeală.

Împărtășim opinia potrivit căreia, deși legea nu prevede, și creditorii succesiunii pot cere partajul pe cale oblică, „aflându-se într-o situație similară celei a creditorilor personali ai succesorilor.

Cererea poate fi făcută și de procuror, în cazul necesității apărării unor interese generale.

Indiferent de cine o cere, împărțeala se poate efectua – atât prin bună învoială, cât și pe cale judecătorească – numai cu participarea tuturor coindivizarilor, sub sancțiunea nulității (inopozabilității) actului de partaj, chiar dacă s-ar fi „rezervat” bunuri coindivizarului lipsă, fie și corespunzătoare cotei sale părți.

2.2.3. Capacitatea de exercițiu necesară pentru a cere
și a participa la împărțeala moștenirii.

Deși partajul are efecte declarative și nu translative de drepturi, având în vedere consecințele pe care le produce asupra patrimoniilor coindivizarilor, împărțeala moștenirii este asimilată unui act juridic de dispoziție, iar nu de administrare a patrimoniului.

Astfel, pentru toți coindivizarii participanți la împărțeala moștenirii este necesară capacitatea de exercițiu deplină. În situația în care există coindivizari lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, aceștia trebuie reprezentați sau, respectiv, asistați de către ocrotitorul legal, nefiind suficientă o simplă încuviințare. În caz de contrarietate de interese între ocrotitor și ocrotit (de exemplu, descendentul și soțul supraviețuitor al defunctului sunt ambii coindivizari) este necesară numirea unui curator special, în condițiile art. 105 și art. 132 Codul familiei. Dacă sunt mai mulți incapabili cu interese contrare, pentru fiecare se va numi un curator. Numirea unui curator de către autoritatea tutelară este necesară și în cazul în care unul dintre coindivizari este dispărut.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 603 din 1943, precum și art. 81 alin. (3) din Legea nr. 36 din 1995 stabilesc că va fi necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare în cazul coindivizarilor lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, numai atunci când se face un partaj prin bună învoială sau în cadrul procedurii succesorale notariale. În cazul partajului judiciar această încuviințare nu este necesară, interesele incapabilului prezumându-se a fi ocrotite de instanța de judecată și, oricum, refuzul autorității tutelare nu ar putea împiedica împărțeala, căci „nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune” (art. 728 C. civ.). Atunci când coindivizarii încheie o tranzacție judiciară este necesară o autorizație a autorității tutelare, deoarece instanța pronunță o hotărâre de expedient (art. 271-273 C. proc. civ.), prin care ia act de tranzacția intervenită, care va constitui dispozitivul acestei hotărâri.

În sfârșit, precizăm că pentru partajul folosinței bunurilor indivize, părțile nu trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, fiind suficient să aibă, respectiv să îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru încheierea actelor de administrare a patrimoniului.

2.2.4. Obiectul împărțelii.

În principiu, obiectul împărțelii succesorale îl constituie numai bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ale defunctului transmise asupra moștenitorilor.

Drepturile de creanță ale defunctului, precum și pasivul succesoral se divid de drept între moștenitorii universali și cei cu titlu universal, proporțional cu cota succesorală a fiecăruia (art. 1060 C. civ.) – nomina hereditaria ipso jure inter heredes divisa sunt.

Astfel, numai drepturile reale asupra bunurilor succesorale se dobândesc în stare de indiviziune de către moștenitori, ele nu sunt susceptibile de o diviziune prin efectul legii, moștenitorii dobândind cote-părți ideale din drepturile reale asupra bunurilor, astfel încât drepturile exclusive asupra bunurilor concrete se vor stabili pe calea partajului (dacă defunctul nu a făcut o împărțeală de ascendent).

Cu toate că obiectul indiviziunii și, în consecință, al împărțelii îl constituie bunurile asupra cărora poartă drepturile reale moștenite, în procesul de ieșire din indiviziune între moștenitori trebuie să fie lichidate, fiind conexe, toate pretențiile reciproce dintre ei cu privire la averea succesorală.

De la regula că obiectul împărțelii îl constituie numai bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ale defunctului există două excepții, și anume:

1. bunurile existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moștenirii, care nu sunt supuse partajului:

2. bunurile care formează obiectul împărțelii succesorale, deși nu au făcut parte din masa succesorală la data deschiderii succesiunii:

Dacă folosința unui bun succesoral a fost exercitată (de exemplu, casa a fost locuită) de un comoștenitor, el va fi obligat să aducă la masa de împărțit echivalentul bănesc al folosinței, dacă nu justifică un titlu pentru folosința gratuită a bunului peste cota-parte ce-i revine (de exemplu, un comodat convenit cu comoștenitorii, dreptul de abitație al soțului supraviețuitor).

2.2.5. Formele partajului. Enumerare.

Vorbindu-se despre formele partajului, în doctrină s-a distins în funcție de modul în care coproprietarii înțeleg să facă partajul, între: partajul amiabil (împărțeala convențională) și partajul judiciar (împărțeala judecătorească).

2.2.5.1. Partajul amiabil (împărțeala convențională).

Împărțeala convențională, după cum reiese din însăși titulatura sa, se realizează prin acordul de voință al tuturor coproprietarilor (art. 730 C. civ.j.

Copărtașii capabili sunt liberi de a se învoi spre a împărți deocamdată, numai unele bunuri comune, lăsând să substituie indiviziunea în privința celorlalte; ei pot, de asemenea, să convină a cuprinde în aceeași operațiune de împărțeală mai multe moșteniri (de pildă, moștenirile ambilor părinți); asemenea împărțeli parțiale sau cumulative produc în privința bunurilor împărțelii aceleași efecte ca și împărțirea completă a unei singure moșteniri.

Pornindu-se de la prevederile art. 730 alin. (1) C. civ. s-au stabilit câteva reguli minimale pentru valabilitatea unui partaj amiabil. Astfel, pentru ca un partaj voluntar să fie valabil, trebuie îndeplinite următoarele condiții de fond:

a. toți coproprietarii trebuie să fie prezenți cu ocazia efectuării partajului, sub sancțiunea nulității relative.

De îndată ce unul nu voiește să convină împărțeala propusă de ceilalți sau nu poate să convină, fie din cauză că nu e prezent nici în persoană, nici prin mandatar special împuternicit, fie din cauză că e incapabil, adică minor sau interzis, împărțeala nu se poate face decât pe cale de acțiune („… Împărțeala trebuie să se facă în fața judecătoriei” – art. 747 C. civ.).

Și în acest caz, toți coproprietarii vor trebui să fie chemați, incapabilii (minorii și interzișii) fiind în mod obligatoriu reprezentați, respectiv asistați de ocrotitorul lor legal și având încuviințarea autorității tutelare.

În caz de contrarietate de interese între ocrotitor și cel ocrotit (de exemplu, ambii sunt coindivizari), este necesară numirea unui curator special în condițiile art. 105 și 132 C. fam. Dacă sunt mai mulți incapabili cu interese contrarii, pentru fiecare se va numi un curator special. Numirea unui curator de către autoritatea tutelară este necesară și în cazul în care unul dintre coindivizari este dispărut.

b. toți coproprietarii să aibă capacitate de exercițiu (să fie majori), iar dacă printre ei sunt minori sau interziși, este necesar și acordul ocrotitorului legal, după caz, și în ambele situații autorizația autorității tutelare asupra convenției de partaj.

c. coproprietarii să ajungă la un acord cu privire la modalitatea împărțelii bunului aflat în coproprietate și cu privire la clauzele convenției.

În cazul în care se dovedește că între coindivizari s-a realizat în mod valabil un partaj voluntar, o nouă operațiune de partaj este inadmisibilă.

Partajul voluntar poate fi realizat atât extrajudiciar, cât și în fața instanței de judecată, printr-o tranzacție cuprinsă într-o hotărâre de expedient [art. 3 alin. (1) Legea nr. 603/1943]. De asemenea, partajul voluntar poate fi realizat și în carul procedurii succesorale notariale [art. 81 alin. (3) din Legea nr. 36/1995].

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 603/1943 partajul voluntar în fața instanței de judecată se poate realiza și atunci când printre coindivizari există minori sau interziși judecătorești, cu condiția ca actul de partaj să fie făcut cu autorizarea autorității tutelare.

Partajul voluntar se poate realiza de către coindivizari în oricare din modalitățile prevăzute de lege, adică: în natură, prin atribuirea bunurilor în întregime unuia dintre coindivizari cu despăgubirea celorlalți, prin tragere la sorți, prin vânzarea bunurilor succesorale la licitație și împărțirea sumei rezultate etc, inclusiv prin atribuirea nudei proprietăți unora dintre moștenitori și uzufructul (eventual cu o sultă) celorlalți, fiind suficient ca prin învoiala lor să înceteze starea de indiviziune a proprietății.

În ceea ce privește condițiile de formă ale partajului voluntar, legislația civilă în vigoare nu prevede ad validitatem încheierea partajului voluntar într-o anumită formă (conform art. 730 C. civ. – împărțeala se poate realiza „ fără îndeplinirea vreunei formalități”).

În cazul în care în masa indiviză se găsesc terenuri, se pune întrebarea dacă realizarea împărțelii voluntare necesită sau nu respectarea formei autentice prevăzută ad validitatem de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor [fost art. 46 alin. (1) din Legea nr.-18/1991].

Împărtășim opinia potrivit căreia cerința formei autentice nu este aplicabilă partajului, deoarece partajul are efect declarativ (retroactivează până la deschiderea moștenirii), iar nu translativ de proprietate, deci nu reprezintă „înstrăinare dobândire” în sensul dispoziției citate, iar legea nu menționează necesitatea formei autentice pentru împărțeală.

Numai dacă ieșirea din indiviziune se face, nu prin împărțirea terenului între coindivizari, sau prin atribuirea lui unuia dintre ei, ci prin înstrăinarea terenului către un terț, va fi necesară, evident, sub sancțiunea nulității absolute, încheierea contractului cu terțul dobânditor în formă autentică.

În acest din urmă caz, dacă terenul este agricol și este situat în extravilan, va trebui să fie respectat și dreptul de preemțiune prevăzut de art. 5-11 din Legea nr. 54/1998.

2.2.5.2. Partajul judiciar (împărțeala judecătorească).

În ipoteza în care acordurile de voință ale coproprietarilor nu se întâlnesc, nu converg pentru a se putea realiza partajul voluntar, precum și în situația în care nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de fond prevăzute de art. 730 alin. 2 C. civ. (de exemplu, autoritatea tutelară refuză să autorizeze împărțeala), singura modalitate de sistare a coproprietății este partajul judiciar. Cererea de partaj judiciar nu este condiționată de încercarea prealabilă de împărțeală prin bună învoială, oricare dintre coindivizari putându-se adresa direct justiției.

Potrivit art. 6732 C. proc. civ., reclamantul este obligat să arate în cererea de partaj persoanele între care urmează a avea loc împărțeala, titlul pe baza căruia se cere împărțeala, toate bunurile supuse împărțelii, evaluarea lor, locul, unde acestea se află, precum și persoana care le deține sau le administrează.

În conformitate cu art. 673” C. proc. civ. instanța, în tot cursul procesului va stărui ca părțile să împartă bunurile prin bună învoială. Dacă părțile ajung la o înțelegere cu privire la împărțirea bunurilor, instanța va hotărî potrivit învoielii lor. În cazul în care înțelegerea privește numai o parte din bunuri, instanța va lua act de această învoială și va pronunța o hotărâre parțială, continuând procesul pentru celelalte bunuri.

Dacă părțile nu se învoiesc, instanța va stabili bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii față de alții.

Partajul efectiv poate urma una din următoarele forme: partajul în natură (prin formarea de loturi); atribuirea bunului supus împărțelii unuia (unora) dintre coproprietari și obligarea acestuia la plata de sulte valorice pentru ceilalți; înstrăinarea bunului și împărțirea prețului obținut.

În principiu, partajul judiciar se face în natură, instanța procedând în această ipoteză la formarea loturilor și la atribuirea lor în mod direct participanților la partaj, adică foștilor coproprietari, întrucât în conformitate cu prevederile art. 736 C. civ. „fiecare dintre coerezi poate cere partea sa în natură din imobilele sau mobilele succesiunii”.

Potrivit art. 673g C. proc. civ., la formarea și atribuirea loturilor instanța va ține seama după caz, și de acordul părților, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăruia din masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții, îmbunătățiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.

Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operații de măsurătoare, evaluare și alte asemenea, pentru care instanța nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va indica elementele arătate la art. 6735 alin. (1) C. proc. civ., prin care va dispune totodată și efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor [art. 6736 alin. (1) C. proc. civ.]. În cazul în care după pronunțarea acestei încheieri, dar mai înainte de pronunțarea hotărârii de împărțeală, se constată că există și alți coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărțelii, fără ca, privitor la acești coproprietari sau la acele bunuri, să fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanța va putea da o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz, și coproprietarii sau bunurile omise.

Numărul loturilor care se formează este în funcție de numărul coindivizarilor. Partajul în natură reprezintă prima și cea mai importantă modalitate de realizare a partajului judiciar, prin ea dându-se cel mai bine eficiență intereselor economice ale copărtașilor și realizând o egalitate reală a acestora, ei primind în urma partajului, tot un drept real de proprietate și nu un substitut al acestuia.

În cazul în care împărțeala în natură a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia, ori ar modifica în mod păgubitor destinația economică, la cererea unuia dintre coproprietari, instanța, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun [art. 67310 alin. (1) C. proc. civ.].

Potrivit art. 67310 alin. (1) C. proc. civ., instanța va stabili în încheierea de atribuire provizorie a întregului bun unuia dintre coproprietari, și termenul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este obligat să depună sumele ce reprezintă cotele-părți cuvenite celorlalți coproprietari (este vorba despre sultele valorice proporționale cu cotele de proprietate pe care le-au avut ceilalți coproprietari).

Dacă coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul depune, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța prin hotărâre asupra fondului procesului, îi va atribui bunul definitiv. Dacă, dimpotrivă, coproprietarul căruia i-a fost atribuit bunul provizoriu, nu depune în termen sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța va putea atribui bunul altui coproprietar [art. 673 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ.], care solicitase și el, prin cerere, atribuirea bunului.

Procedura enunțată mai sus nu este singura care se impune a fi urmată, deoarece alin. (4) al art. 67310 C. proc. civ. complinește oarecum acest articol, stabilind că, la cererea unuia dintre coproprietari, instanța, ținând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice (de exemplu, solvabilitatea dovedită a unui coproprietar care a făcut cerere de atribuire și care întrunește criteriile prevăzute de lege pentru a avea prioritate la atribuirea bunului), va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărâre asupra fondului procesului, stabilind totodată sumele ce se cuvin celorlalți coproprietari și termenul în care este obligat să le plătească.

În cazul în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deși acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus în termenul stabilit de instanță prin încheierea de atribuire provizorie, sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța va dispune prin încheiere vânzarea bunului, stabilind totodată dacă vânzarea se va face de către părți prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc (în caz de neînțelegere între părți) prin scoatere la licitație publică.

După rămânerea irevocabilă a încheierii prin care s-a dispus vânzarea prin executorul judecătoresc, acesta va proceda la efectuarea vânzării la licitație publică, în cel mult 30 zile (pentru bunurile mobile) și 60 zile (pentru bunurile imobile) de la data primirii încheierii irevocabile. Executorul judecătoresc este obligat să înștiințeze coproprietarii despre data, ora și locul vânzării, prin întocmirea și afișarea unei publicații de vânzare, cu cel puțin 5 zile înainte de acel termen (pentru bunurile mobile) și cu cel puțin 30 zile înainte de termenul de licitație (pentru bunurile imobile).

Conform art. 67311 alin. (5) C. proc. civ., coproprietarii pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la orice preț oferit de participanții la licitație. De asemenea, la cererea uneia dintre părți, instanța poate proceda la împărțeala bunurilor pentru care nu a dispus vânzarea.

În toate cazurile asupra cererii de împărțeală, instanța se va pronunța prin hotărâre care poate fi supusă apelului.

Sumele depuse de unul dintre coproprietari pentru ceilalți, precum și cele rezultate din vânzare, vor fi împărțite de instanță potrivit dreptului (cotei-părți) fiecărui coproprietar.

Privitor la cheltuielile de judecată, părțile suportă deopotrivă aceste cheltuieli în raport cu cota ce le revine, deoarece hotărârea de sistare a stării de indiviziune (coproprietate) profită tuturor.

2.2.6. Efectele împărțelii moștenirii.

2.2.6.1. Generalități.

Fără a face distincție între împărțeala prin buna învoială și împărțeala judecătorească, art. 786 C. civ., statuează că „fiecare coerede este prezumat că a moștenit singur și imediat toate bunurile care compun partea sa sau care i-au căzut prin licitație și că n-a fost niciodată proprietar pe celelalte bunuri ale succesiunii”.

Așadar, ca efect al partajului, dreptul fiecărui coproprietar asupra cotei-părți ideale din masa bunurilor indivize devine un drept exclusiv asupra unui anumit bun sau asupra anumitor bunuri determinate în materialitatea lor, fiecare coindivizar devenind proprietar exclusiv al bunurilor ce i-au fost atribuite, considerându-se că a dobândit acele bunuri direct de la defunct din momentul deschiderii succesiunii și că ceilalți coindivizari nu au fost proprietari asupra acelor bunuri niciodată. Este lesne de înțeles, că într-o atare situație, nu operează un transfer de drepturi între coindivizari, deci împărțeala nu are caracter translativ, ci declarativ de drepturi și ca atare retroactivează până în momentul deschiderii moștenirii.

Datorită faptului că, în virtutea efectului declarativ al partajului, perioada de indiviziune se prezumă că nu a existat, actele săvârșite de fiecare dintre coproprietari, în mod separat, asupra bunului aflat în coproprietate sunt subordonate rezultatului partajului, în sensul că se consolidează sau se desființează, în raport cu împrejurarea dacă bunul moștenit cade în lotul său sau al altui copărtaș.

În principal, efectul declarativ al împărțelii produce următoarele consecințe:

a. actele de înstrăinare sau de grevare încheiate de unul dintre copărtași cu privire la bunul comun, vor fi sau nu eficace, după cum prin împărțeală bunul a revenit sau nu copărtașului înstrăinător;

b. partajul nefiind translativ sau constitutiv de drepturi, iar copărtașul atributar dobândind dreptul exclusiv provenind din succesiune, acesta va fi opozabil față de terți chiar dacă nu se respectă regulile de publicitate imobiliară (art. 711 C. proc. civ., art. 28 din Legea nr. 7/1996);

c. atât actul de partaj, cât și hotărârea judecătorească de partaj, nefiind translative de proprietate, nu pot servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 ani, dacă în masa indiviză a fost trecut un imobil care nu era proprietatea defunctului;

d. împărțeala nu este un act sinalagmatic, ceea ce înseamnă că neexecutarea obligațiilor rezultate din partaj, de către unii dintre copărtași, nu dă dreptul celorlalți să ceară rezoluțiunea;

e. având în vedere faptul că efectul declarativ al partajului „prezumat” de lege (art. 786 C. civ.) nu este o regulă imperativă, de ordine publică, coindivizarii pot anihila consecințele lui, hotărând de exemplu, ca actul (de uzufruct, de ipotecă etc.) încheiat de unul dintre ei asupra unui bun în timpul indiviziunii, să rămână valabil indiferent de beneficiul atribuirii sau că pentru neplata sultei, se poate cere rezoluțiunea actului de împărțeală.

2.2.6.2. Obligația de garanție între coindivizari.

Art. 787 Cod civil prevede: „coerezii sunt datori garanți unul către altul despre tulburările și evicțiunile ce preced dintr-o cauză anterioară împărțelii”.

Această dispoziție legală creează egalitatea dintre copărtași, astfel încât aceasta să nu fie afectată din cauze ulterioare finalizării partajului.

Obligația de garanție devine operantă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– unul dintre coindivizari a suferit o tulburare (evicțiune) în exercitarea prerogativelor de proprietar sau ale altui drept consolidat în persoana sa prin efectul partajului.

– tulburarea sau evicțiunea trebuie să fie de drept (pentru simpla tulburare de fapt, fără temei juridic copărtașii nu răspund, cei în cauză putându-se apăra singur, de exemplu, prin acțiunea posesorie) și să provină de la un terț (dacă tul burarea ar proveni de la un copărtaș se poate invoca excepția de garanție – quem de evictione tenet actio eundem agentem repellit exceptio – ca și în materia vânzării-cumpărării).

Cu toate că legea nu prevede în mod expres, ca în materia vânzării – cumpărării, se admite că obligația de garanție funcționează și în cazul viciilor ascunse, reprezentând tulburări ale folosinței.

– tulburarea sau evicțiunea să aibă o cauză anterioară partajului.

Ca și în materia vânzării, copărtașii nu răspund de împrejurări ivite după împărțeală, de exemplu, exproprierea – în tot sau în parte – a bunului;

– tulburarea sau evicțiunea să nu fie imputabilă copărtașului care a suferit pierderea (art. 787 alin. (2) C. civ.).

– obligația de garanție să nu fi fost înlăturată printr-o clauză stipulată în actul de împărțeală [art. 787 alin. (2) C. civ.].

O astfel de clauză trebuie să fie expresă (nu este suficientă cunoașterea pericolului evicțiunii) și specială (nu generală), arătând cauzele de evicțiune sau viciile pentru care garanția este înlăturată.

2.2.7. Drepturile creditorilor cu privire la împărțeală.

2.2.7.1. Generalități.

Art. 785 Cod civil prevede: „creditorii unuia din coîmpărțitori, ca nu cumva împărțeala să se facă cu viclenie în vătămarea drepturilor lor, pot pretinde să fie prezenți la împărțeală, pot dar să intervină cu spezele lor; nu pot însă să atace o împărțeală săvârșită, afară numai dacă s-a făcut în lipsă-le și fără a se ține seama de opoziția lor”.

Rațiunea acestui text de lege este de a-i proteja pe creditorii personali ai coindivizarilor de eventualele fraude pe care aceștia din urmă le-ar putea comite cu prilejul împărțelii averii succesorale (de exemplu, atribuirea copărtașului debitor de bunuri care se pot ascunde ușor, atribuirea imobilului grevat de unul dintre copărtași în timpul indiviziunii, altui copărtaș etc).

Potrivit art. 975 Cod civil, actele viclene făcute de debitori în prejudiciul drepturilor creditorilor pot fi atacate de aceștia pe calea acțiunii pauliene. În materie de împărțeală succesorală, acțiunea pauliană poate fi exercitată numai în condiții restrictive, așa cum rezultă din dispozițiile art. 976 și art. 785 Cod civil.

2.2.7.2. Opoziția creditorilor.

Din dispozițiile art. 785 Cod civil rezultă că creditorii pot interveni la partaj pentru a supraveghea desfășurarea acestuia. Coindivizarii implicați în efectuarea partajului nu au obligația de a chema creditorii la efectuarea împărțelii, aceștia putând interveni din proprie inițiativă.

Participarea creditorilor la partaj, pe calea unei opoziții, se poate face printr-o declarație formală, ori prin orice act din care reiese intenția creditorului de a participa la partaj (cerere de împărțeală făcută pe calea acțiunii oblice, urmărirea unui bun succesoral, acțiunea pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil succesoral etc). Opoziția creditorilor poate fi atât anterioară procedurii de partaj, cât și ulterioară declanșării acesteia, însă înaintea finalizării partajului (judiciar sau extrajudiciar).

2.2.7.3. Efectele opoziției.

Exercitarea opoziției de către creditor produce următoarele efecte:

a. Copărtașii sunt obligați să-l cheme pe creditorul oponent să participe la operațiunile de împărțeală.

Dacă creditorul nu a fost chemat la împărțeală, actul de partaj poate fi atacat pe calea acțiunii pauliene, frauda copărtașilor în acest caz prezumându-se.

b. Creditorul oponent are dreptul să supravegheze regularitatea operațiunilor de împărțeală (de exemplu, împărțirea în natură a bunurilor dacă sunt comod partajabile, formarea de loturi egale în valoare etc), dar nu poate pretinde ca aceasta să se efectueze potrivit intereselor sale (de exemplu, nu poate pretinde ca imobilul succesoral să fie atribuit debitorului său, dacă criteriile de preferință pledează în favoarea altui copărtaș).

c. Opoziția are valoare de poprire, astfel încât bunurile succesorale care cad în lotul copărtașului debitor devin indisponibile, coindivizarul nemaiputând încasa sumele ce i se cuvin din moștenire și dispune de bunurile atribuite.

2.2.7.4. Efectele lipsei opoziției.

Creditorii care nu au procedat la opoziție înainte de efectuarea partajului sau în timpul desfășurării acestuia, nu mai au dreptul de a cere revocarea actului de partaj pe cale pauliană, chiar dacă s-a făcut cu fraudarea drepturilor lor.

În practica judiciară și în literatura de specialitate1 se admite că în cazul în care partajul este fictiv, acesta poate fi atacat de creditori pe calea acțiunii în simulație, în condițiile dreptului comun (art. 1175 Cod civil), fără a fi necesar ca acești creditori să fi formulat opoziție la partaj.

2.2.8. Desființarea împărțelii.

2.2.8.1. Generalități.

În cazul în care împărțeala moștenirii se face cu încălcarea legii, ea este supusă desființării.

Astfel, potrivit art. 790 alin. (1) C. civ., împărțelile pot fi desființate pentru dol și violență. Dar cum, violența și dolul constituie cauze de anulare a actului juridic, rezultă că textul de lege menționat se referă la împărțelile făcute prin acordul de voință al coindivizarilor (prin bună învoială sau tranzacție judiciară, iar nu și la cele făcute de către instanța de judecată fără acordul coindivizarilor.

Referitor la eroare ca viciu de consimțământ, în literatura de specialitate s-a spus că nu a fost menționată de legiuitor, pentru că cel în cauză are la dispoziție alte acțiuni (în special acțiunea în garanție și petiția în ereditate).

Dacă nu sunt îndeplinite condițiile acestor acțiuni speciale (de exemplu, co-părtașul a fost în eroare asupra calităților substanțiale – error in substantia – ale unui bun inclus în lotul său, cum ar fi copia unui tablou, iar nu originalul), împărtășim soluția posibilității anulării pentru viciul erorii, potrivit dreptului comun.

Un caz aparte de ratificare a partajului anulabil pentru vicii de consimțământ este prevăzut la art. 793 C. civ. Conform acestui text de lege, acțiunea în anulare nu mai poate fi introdusă de coindivizarul care, cunoscând viciile actului de partaj, și-a înstrăinat în tot sau în parte porțiunea sa ereditară.

2.2.8.2. Efectele desființării împărțelii.

În ceea ce privește efectele desființării împărțelii pentru nulitate absolută sau relativă, acestea constau în renașterea stării de indiviziune cu efect retroactiv de la data partajului, ca și când acesta nu ar fi avut loc niciodată. În principiu, nulitatea actului de împărțeală este totală, deoarece el este format din clauze indivizibile, astfel încât nici o clauză nu poate fi suprimată sau schimbată fără anularea întregului act.

În cazul nulității relative pentru participarea la partaj a unui moștenitor aparent, nu este exclusă totuși posibilitatea efectuării doar a unui supliment de împărțeală pentru bunurile căzute în lotul persoanei străine de moștenire.

În virtutea desființării cu efect retroactiv a împărțelii, coindivizarii trebuie să înapoieze masei succesorale indivize bunurile pe care le-au primit în temeiul partajului, împreună cu fructele culese de la data împărțelii, dacă nulitatea este absolută, iar dacă nulitatea este relativă, de la data cererii de anulare (art. 483-487 C. civ.).

De asemenea, actele de înstrăinare sau de constituire de drepturi reale în favoarea terților, consimțite de copărtași după data partajului și până la desființarea acestuia, se desființează și ele cu efect retroactiv, în virtutea principiului resolutojure dantis, resolvitur jus accipientis. Terțul dobânditor de bună-credință, însă, se va putea apăra în cazul bunurilor mobile în condițiile art. 1909 C. civ., iar în cazul bunurilor imobile prin invocarea uzucapiunii de la 10 la 20 ani sau a principiului error communis facit ius (principiul validității aparenței în drept – în speță, teoria moștenitorului aparent). În cazurile în care actul se menține, copărtașul va fi obligat la restituire prin echivalent bănesc, după cum a fost de bună sau de rea-credință.

2.3. Raportul succesoral.

Art. 738 Cod civil prevede că „fiecare erede raportează la masa succesiunii…, donațiunile ce a primit și sumele ce este dator către succesiune”.

Astfel, raportul succesoral reprezintă obligația anumitor moștenitori de a aduce la masa succesorală donațiile primite de la defunct și datoriile pe care Ie-a avut față de defunct, acesta realizându-se la cererea unor persoane anume prevăzute de lege pentru a realiza un echilibru între moștenitori.

2.3.1. Raportul donațiilor.

Raportul donațiilor este obligația pe care o au descendenții și soțul supraviețuitor ai defunctului, între ei, unii față de ceilalți, atunci când vin efectiv la succesiune, împreună, acceptând-o chiar și sub beneficiu de inventar, de a readuce la masa succesorală – în natură sau prin echivalent bănesc – bunurile primite cu titlu de donație de la de cujus, cu excepția cazului când donatorul a scutit donația de raport (art. 751 Cod civil și art. 3 din Legea nr. 319 din 1944). Aceste donații au constituit doar un avans acordat moștenitorului donatar asupra moștenirii ce i se va cuveni, donatorul neintenționând să îl avantajeze pe donatar cu bunul donat în detrimentul celorlalți moștenitori legali.

Obligația de raport nu este imperativ prevăzută de lege, donatorul putându-l scuti pe donatar de această obligație. În acest caz donația nu va constitui un simplu avans asupra moștenirii, ci va avea caracter definitiv, preciputar (care poate fi supusă reducțiunii dacă este excesivă), de care moștenitorul beneficiar va profita peste cota sa legală din moștenire (în limitele cotității disponibile).

Spre exemplu, dacă a intervenit căsătoria unuia dintre cei doi copii, iar tatăl îi face acestuia o donație de 10.000.000 lei și ulterior încetează din viață, lăsând un activ de 50.000.000 lei. În această situație, copilul donatar va trebui să raporteze donația (liberalitatea nu este excesivă și, în consecință, nu este supusă reducțiunii), astfel încât fiecare dintre cei doi copii vor primi 30.000.000 lei, asigurându-se egalitatea între ei. În cazul în care la moștenire vine și soția supraviețuitoare, raportul donației nu va mai asigura egalitatea între toți moștenitorii, ci un echilibru legal care se realizează prin cotele legale succesorale (soția supraviețuitoare primește bunuri în valoare de 15.000.000 lei, iar fiecare copil câte 22.500.000 lei).

Obligația de raport al donației există doar în cazul în care donatarii au acceptat succesiunea, iar nu și atunci când au renunțat la ea, în acest caz donația fiind păstrată de cel gratificat în limitele cotității disponibile.

Raportul donațiilor este datorat numai de către moștenitorii expres prevăzuți de lege – descendenții și soțul supraviețuitor; această prevedere este imperativă, astfel încât testatorul nu va putea, prin voința sa, să stabilească și alți moștenitori obligați la raport, deoarece aceasta ar contraveni principiului irevocabilitătii donațiilor, în legislația noastră, obligația de raport nu funcționează dacă donația a fost făcută moștenitorilor defunctului în linie ascendentă sau colaterală. Ea are deci, în acest caz, potrivit legii, caracter definitiv, preciputar. De exemplu, dacă la moștenire vin doi frați buni ai defunctului sau doi părinți, ei vor împărți activul succesoral în mod egal, fără a ține seama de donația primită de unul dintre ei, indiferent de valoarea bunului donat (în cazul fraților) și cu condiția asigurării rezervei părintelui care nu a fost gratificat (în cel de-al doilea caz). Este adevărat că principiul irevocabilitătii donațiilor operează imperativ și poate cunoaște derogări numai în cazurile prevăzute de lege, cum este și cazul raportului datorat de descendenți și de soțul supraviețuitor, când vine la moștenire împreună cu descendenții.

2.3.2. Corelația dintre raport, reducțiune și împărțeala moștenirii.

Atât raportul, cât și reducțiunea au ca efect principal readucerea – în natură sau prin echivalent – a bunului care formează obiectul liberalității la masa succesorală, lipsind pe beneficiarul ei, în folosul comoștenitorilor, de exclusivitatea avantajului ce i s-a făcut. Cele două instituții nu trebuie însă confundate, pericolul confuziei existând mai ales în cazul în care liberalitatea este făcută în favoarea unuia dintre moștenitorii rezervatari. În acest caz, dacă liberalitatea este excesivă, ea va fi supusă reducțiunii în favoarea comoștenitorilor rezervatari. În schimb, dacă liberalitatea este raportabilă, ea va fi supusă acestei operațiuni indiferent de faptul dacă valoarea ei depășește ori nu cotitatea disponibilă. Rezultă că raportul înlătură necesitatea reducțiunii, deci cele două operațiuni sunt într-o strânsă corelație.

Pentru acest motiv, considerăm că tratarea problemei raportului donațiilor este indicat să se facă după analiza instituției reducțiunii. În mod tradițional, raportul donațiilor se analizează în cadrul instituției partajului succesoral, împărțeala și raportul fiind reglementate și în Codul Civil în două secțiuni alăturate, în același capitol. Pe de altă parte, raportul donațiilor este cerut de moștenitori, în mod frecvent, în cadrul partajului succesoral, ca de altfel și reducțiunea liberalităților excesive, dacă este cazul.

2.3.3. Condițiile obligației legale de raport al donațiilor.

Pentru a exista obligația de raport, legea impune următoarele condiții, care trebuie să fie îndeplinite cumulativ:

a. Succesorul să fie chemat la moștenire în calitate de descendent al celui care lasă moștenirea sau în calitate de soț supraviețuitor, care vine la moștenire în concurs cu descendenții (art. 751 C. civ. și Legea nr. 319/1944).

Descendenții, fie că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, dacă au vocație legală, datorează raportul, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul și indiferent că vin la moștenire prin reprezentare (de exemplu, descendentul copilului decedat al defunctului vine la moștenire prin reprezentare împreună cu copilul în viață) sau în nume propriu (de exemplu, nepotul defunctului – unicul copil fiind nedemn sau renunțător – vine la moștenire împreună cu soțul supraviețuitor).

Succesorii legali din celelalte clase de moștenitori, precum și testamentari nu au obligația de a raporta donațiile primite de la defunct. Ei suportă numai reducțiunea liberalității excesive.

b. Donația să fi fost făcută fără scutire de raport.

Scutirea de raport constituie ea însăși o liberalitate și va trebui să fie făcută prin act autentic sau prin testament [art. 862 alin. (2) Cod civil].

Scutirea de raport trebuie să fie expresă, ea trebuie să rezulte neîndolielnic din contractul de donație, testament sau alt act autentic, dar nu trebuie să fie formulată în termeni sacramentali. Obligația de raport a donatarului va exista chiar dacă la data încheierii contactului de donație nu avea vocație la moștenirea donatorului (art. 753 Cod civil). De exemplu, nepotul donatar și moștenitor va datora raportul, chiar dacă în momentul donației nu avea vocație succesorală, deoarece părintele său era atunci în viață.

Dacă donația este făcută altor moștenitori sau unor terți, scutirea de raport nu trebuie să fie prevăzută, căci donația nu este – potrivit legii – raportabilă. La fel, dacă este vorba de legate, indiferent de persoana legatarului. În cazul acestor liberalități, obligația raportării, iar nu scutirea, trebuie să fie stipulată.

În toate cazurile, scutirea de raport nu are nici o influență cu privire la reducțiunea liberalității, o dată ce ea este excesivă; dacă prin donația făcută cu scutire de raport s-a adus atingere rezervei comoștenitorilor, donatarul-moștenitor nu va datora raportul, dar va suporta reducerea ei în limitele cotității disponibile, la care se adaugă – prin cumul – și cota sa de rezervă, reducțiunea operând pentru surplus.

Tot astfel, dacă defunctul a făcut o donație copilului său, care nu moștenește, fiind nedemn sau renunțător, și la moștenire vine în nume propriu descendentul acestuia (de exemplu, în concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului), donația făcută părintelui nu se raportează, chiar dacă tatăl donatar ar fi murit și el, iar moștenirea lăsată de el ar fi fost acceptată de descendentul său, care îl moștenește și pe bunicul donator (art. 755 fraza a ll-a C. civ.). Cu toate că a putut beneficia de bunul donat prin intermediul moștenirii lăsate de tatăl său, nu va fi obligat să-l raporteze la moștenirea lăsată de bunic, deoarece este vorba de două moșteniri distincte (nu moștenire prin retransmitere) și culege moștenirea bunicului în nume propriu, fără a avea calitatea și de donatar.

Prin excepție, vor fi obligați la raportul donațiilor descendenții care vin la succesiune prin reprezentare (ascendentul fiind decedat la data deschiderii succesiunii); aceștia vor readuce la masa succesorală donațiile primite de autorul lor (și chiar dacă ar fi renunțat la moștenirea ascendentului reprezentat – art. 755 fraza a ll-a C. civ.), nu însă și cele primite personal. Soluția este valabilă chiar dacă după deschiderea moștenirii defunctului (bunicului), tatăl donatar ar muri, iar moștenitorul ar accepta și ar culege succesiunea acestuia. Soluția este fundată pe principiul că moștenitorul datorează raportul doar pentru sine și nu pentru altul.

c. Bunul donat să nu fi fost scos din circuitul civil printr-o dispoziție a legii sau să nu fi pierit în mod fortuit.

În acest caz obligația de raport al donației se stinge, deoarece în ambele situații prezentate nu se mai poate realiza echilibrul între moștenitorii defunctului.

d. Moștenitorul obligat la raport să fi acceptat moștenirea, pur și simplu sau sub beneficiu de inventar.

În caz de renunțare la moștenirea legală, descendentul sau soțul supraviețuitor nu mai are obligația de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotității disponibile (art. 752 C. civ.).

Persoanele care sunt îndreptățite să ceară raportul donațiilor sunt descendenții donatorului, atunci când vin în concurs la succesiune cu alți descendenți sau cu soțul supraviețuitor și soțul supraviețuitor, atunci când vine la moștenire în concurs cu descendenții.

De asemenea, pot solicita raportul donațiilor primite de la defunct creditorii personali ai moștenitorului îndreptățit să ceară raportul, prin intermediul acțiunii oblice (art. 974 C. civ.) și creditorii succesorali, atunci când moștenitorul donatar a acceptat succesiunea pur și simplu, în acest caz creditorii succesorali devenind și creditorii personali ai succesorului acceptant.

În schimb, creditorii succesiunii, în cazul acceptării moștenirii sub beneficiu de inventar, nu pot pretinde raportul (art. 763 C. civ.), pentru că față de ei bunurile donate au ieșit definitiv și irevocabil din patrimoniul defunctului (sub rezerva fraudei pauliene), deci nu mai sunt sub incidența dreptului lor de gaj general.

Dacă moștenirea a fost acceptată pur și simplu, va opera o confuziune între patrimoniul succesoral și patrimoniul personal al moștenitorului. Astfel, creditorii succesorali vor deveni creditorii personali ai moștenitorului și în această calitate ei vor putea cere raportul pe calea acțiunii oblice, ca orice creditor personal.

Existența donației supuse raportului succesoral poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege, deoarece moștenitorul care exercită acțiunea de raport este un terț față de donația defunctului și revine celui care cere raportul (onus probandi incumbit ei qui dicit, non ei qui negat – sarcina probei revine celui care afirmă, nu celui care neagă).

2.3.4. Donațiile supuse raportului.

Art. 751 Cod civil stabilește că obligația de raport revine pentru „tot ce a primit de la defunct prin dar, atât direct, cât și indirect…”. Așa cum am arătat, vor fi supuse raportului doar donațiile, iar nu și legatele. În categoria donațiilor intră atât cele încheiate prin act autentic, cât și cele făcute sub forma darului manual, a donației deghizate (dacă din împrejurările de fapt nu rezultă neîndoielnic intenția donatorului de scutire de raport) ori a donației indirecte. În căzui donației cu sarcini, va fi supusă raportului numai diferența între valoarea bunului donat și contravaloarea sarcinii impuse.

Art. 758 Cod civil prevede că sunt supuse raportului cheltuielile făcute de către defunct pentru: procurarea carierei (de exemplu, cumpărarea unui fond de comerț, de instalații și instrumente necesare exercitării unei profesii etc), dotarea fiicelor, precum și cele făcute pentru plata datoriilor personale ale succesibilului, dacă datoria reprezenta o obligație civilă perfectă (iar nu imperfectă, naturală, de exemplu, o datorie prescrisă, sau pe care debitorul nu putea fi obligat să o execute din alte cauze, cum ar fi nulitatea, fie și relativă).

De asemenea, este supus raportului dreptul care rezultă din renunțarea lui de cujus la el. Beneficiarul renunțării, dacă vine la moștenirea renunțătorului, va trebui să raporteze comoștenitorilor emolumentul cules prin efectul renunțării. Nu are relevanță dacă renunțarea a fost făcută în favoarea cuiva sau este abdicativă. Ea trebuie făcută însă cu intenția de a gratifica un descendent sau pe soțul supraviețuitor. Intenția de liberalitate este prezumată până la proba contrară în cazul renunțărilor la drepturi.

2.3.5. Donațiile exceptate de la raport.

Sunt exceptate de la raport, potrivit art. 759 și art. 762 Cod civil, următoarele donații:

Cheltuielile făcute de către defunct pentru hrana, întreținerea, educația și învățarea unei meserii de către succesibil, pentru nunta acestuia, precum și darurile obișnuite făcute cu ocazia unor evenimente, deoarece acestea sunt considerate a fi făcute în executarea obligației de întreținere care le revine părinților și, deci, nu sunt considerate liberalități.

Fructele sau veniturile bunurilor supuse raportului până la data deschiderii succesiunii, deoarece se consideră că donatorul l-a avantajat pe donatar tocmai cu folosința anticipată a bunului donat (donatorul va putea permite donatarului să păstreze fructele și veniturile bunului donat până la împărțeală).

Este nulă clauza prin care s-ar stipula obligația donatarului de a raporta fructele sau veniturile bunurilor donate anterior deschiderii succesiunii, deoarece aceasta ar constitui un pact asupra unei succesiuni nedeschise. Dispozițiile art. 762 Cod civil sunt aplicabile atât în cazul în care fructele sau veniturile bunului donat sunt accesorii acestuia, cât și atunci când reprezintă obiectul principal al donației.

De la data deschiderii moștenirii fructele sunt raportabile fără punere în întârziere (fructus omnes augent hereditatem – fructele măresc succesiunea), însă este valabilă clauza prin care moștenitorul-donatar ar fi scutit de raportul lor până la partaj.

2.3.6. Modalități de efectuare a raportului donațiilor.

Codul civil prevede în art. 764 două moduri de executare a raportului donațiilor, respectiv, în natură sau prin luare de mai puțin (prin echivalent).

Raportul în natură este acela în care moștenitorul obligat la raport readuce la masa succesorală însuși bunul primit cu titlu de donație de la de cujus (raport real).

Raportul prin luare de mai puțin este acela prin care succesorul gratificat păstrează obiectul donației, readucând la masa succesorală numai valoarea acestuia.

Raportul prin luare de mai puțin se realizează practic în următoarele modalități:

a. prin preluare, caz în care moștenitorii cărora li se datorează raportul vor culege mai întâi din masa succesorală o parte egală cu valoarea donației (pe cât posibil bunuri de același fel), iar după această operație, bunurile rămase se împart între toți succesorii.

Art. 739 C. civ. prevede că fiecare comoștenitor ia din masa succesorală „o parte egală” cu bunul donat, ceea ce este exact în cazul în care comoștenitorii sunt copiii defunctului cu drepturi succesorale egale (sau cu descendenții lor care moștenesc pe tulpini – art. 740 C. civ.), ipoteză vizată de lege.

În cazul soțului supraviețuitor preluarea unei „părți egale” poate avea loc numai dacă vine la moștenire în concurs cu trei copii ai defunctului (printre care și cel gratificat), caz în care drepturile succesorale sunt egale (câte un sfert).

De exemplu, dacă la moștenire vin trei copii – A, B, C – împreună cu soțul supraviețuitor, iar A a beneficiat de o donație în valoare de 10 milioane lei, B, C și soțul supraviețuitor vor lua din masa succesorală fiecare câte 10 milioane lei, restul fiind împărțit între cei patru moștenitori tot în mod egal (art. 740 C. civ.).

În schimb, dacă numărul copiilor este mai mic sau mai mare de trei, se va ține seama de cotele succesorale, raportându-se proporția dintre ele (1/4 soțul supraviețuitor și 3/4 împărțiți la numărul copiilor). De exemplu, dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu doi copii, dintre care A este gratificat cu 10 milioane lei, B va prelua din moștenire tot o valoare de 10 milioane, iar soțul supraviețuitor 6,66 milioane, restul moștenirii împărțindu-se tot potrivit cotelor legale (1/4 soțul supraviețuitor și câte 3/8 pentru copii). Preluarea proporțională se va aplica si în cazul în care cel gratificat este soțul supraviețuitor, obligat la raport față de descendenți.

a. prin imputație, caz în care valoarea donației se scade din partea cuvenită moștenitorului obligat la raport, iar cel obligat la raport va culege efectiv o parte care reprezintă diferența dintre partea sa succesorală și valoarea donației.

b. Practic valoarea donației raportabile se adaugă prin calcul, în mod fictiv, la valoarea masei succesibile, rezultatul se împarte între moștenitori potrivit cu cota succesorală a fiecăruia, după care valoarea donației se scade din partea moștenitorului obligat la raport, care primește numai diferența până la valoarea cotei sale din moștenire.

Efectuarea raportului prin imputație este ilustrarea cea mai elocventă a ideii că donația făcută de de cujus moștenitorului obligat la raport constituie un avans din partea sa succesorală primit înainte de deschiderea succesiunii.

c. În bani, caz în care moștenitorul obligat la raport aduce la masa succesorală o sumă de bani care reprezintă contravaloarea donației primite (mai puțin partea corespunzătoare cotei succesorale a moștenitorului obligat la raport).

Această modalitate poate fi utilizată dacă bunurile din masa succesorală nu sunt suficiente pentru a permite raportul prin preluare sau prin imputatie, iar donatarul nu poate renunța la moștenire (pentru a păstra donația), fiind întrunite condițiile acceptării forțate a moștenirii sau ale decăderii din beneficiul de inventar.

În principiu, raportul în natură are ca obiect bunurile imobile, iar raportul prin echivalent bunurile mobile.

2.3.6.1. Raportul imobilelor.

Art. 765 Cod civil stabilește principiul că raportul imobilelor se efectuează în natură.

Consecința acestui raport este că donația se desființează cu efect retroactiv de la data deschiderii succesiunii, bunul imobil reintrând în masa succesorală indiviză, comoștenitorii devenind proprietari indivizi, iar donatarul-moștenitor devenind debitor al obligației de restituire a bunului. În principiu, donațiile de bunuri imobile supuse raportului sunt încheiate sub condiție rezolutorie.

Consecințele practice care decurg din cele prezentate mai sus sunt următoarele:

a. în cazul în care imobilul piere fortuit, donatarul nu suportă riscul pieirii fortuite și, deci, va fi liberat de obligația de a raporta donația, riscul suportându-l moștenirea (art. 760 C. civ.).

b. donatarul este răspunzător pentru toate degradările și deteriorările care au micșorat valoarea bunului, cauzate prin fapta sa ilicită

c. bunul imobil se va întoarce la masa succesorală liber de orice sarcini, cu excepția ipotecilor (cu care trebuie asimilate privilegiile imobiliare, art. 1720 și 1737 pct. 4-5 C. civ.);

Astfel, sarcinile reale (uzufruct, servitute) constituite de donatar înaintea deschiderii succesiunii se vor desființa cu efect retroactiv ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii [art. 769 coroborat cu art. 765 alin. (1) C. civ.].

De la regula potrivit căreia raportul donațiilor imobiliare se face în natură există și excepții, atunci când raportul imobilelor se va face prin luare de mai puțin sau prin echivalent, astfel:

a. în cazul în care donatorul a prevăzut în actul de donație că efectuarea raportului se va face prin echivalent. O asemenea clauză este valabilă deoarece raportul donațiilor nu este reglementat prin norme imperative, existând – după cum am văzut – chiar și posibilitatea scutirii de raport;

b. în cazul pieirii imobilului din culpa celui obligat la raport, acesta va suporta fie valoarea integrală a imobilului în cazul distrugerii totale, fie echivalentul părții distruse în cazul pieirii parțiale (art. 760 și 767 C. civ.);

c. în caz de înstrăinare sau ipotecare a imobilului înainte de data deschiderii succesiunii [art. 765 alin. (1) C. civ.]. Trebuie asimilată înstrăinării și constituirea dreptului de superficie asupra terenului.

În toate aceste cazuri de raport al imobilelor evaluarea se va face după valoarea bunului din momentul deschiderii succesiunii.

2.3.6.2. Raportul mobilelor.

Spre deosebire de raportul imobilelor care, potrivit regulii prezentate, se raportează în natură, raportul bunurilor mobile se execută prin luare de mai puțin, în afară de cazurile în care donatorul a impus raportul în natură (art. 772-773 C. civ.).

În acest caz, contractul de donație nu se rezoluționează, din aceasta rezultând că donatarul rămâne proprietarul bunurilor donate. De aici decurg următoarele consecințe:

a. riscul pieirii fortuite a bunurilor individual determinate îl suportă donatarul, care va fi obligat să aducă la masa succesorală contravaloarea bunului primit (res perit domino);

b. actele juridice de înstrăinare sau grevare făcute de donatar rămân valabile.

Valoarea care se raportează este aceea pe care bunul mobil o avea la încheierea actului de donație, apreciată după statul estimativ anexat donației, iar în lipsa acestuia, prin expertiză (art. 772 C. civ.). În caz de deghizare, interpunere de persoane, donație indirectă și dar manual sunt aplicabile regulile de dovadă admise în materia donațiilor.

2.3.6.3. Căile prin care se realizează raportul donațiilor.

Reglementările în materia raportului donațiilor nu sunt de ordine publică, astfel încât nimic nu-i împiedică pe succesori să procedeze la executarea raportului donațiilor prin bună-învoială în cadrul procedurii succesorale notariale, notarul public luând act de înțelegerea părților și eliberând certificatul de moștenitor în consecință. Faptul că art. 82 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 se referă expres numai la posibilitatea reductiunii liberalităților excesive cu acordul tuturor moștenitorilor nu are semnificația interzicerii raportului în cadrul procedurii succesorale notariale. Raportul se poate realiza și pe calea împărțirii bunurilor, prin bună-învoială [art. 81 alin.(3)].

Dacă există neînțelegeri între moștenitorii îndrituiți să ceară raportul donațiilor și cei obligați la acesta, acestea pot fi soluționate pe calea unei acțiuni în justiție pentru raportul donațiilor (art. 78 din Legea nr. 36/1995).

De regulă, o astfel de acțiune se rezolvă în cadrul procesului de partaj, însă ea poate fi promovată distinct, înaintea partajului, sau chiar după acesta.

Precizăm că acțiunea de raportare a donației nu poate fi paralizată de moștenitorul obligat la raport prin invocarea uzucapiunii; indiferent de perioada de timp scursă de la data încheierii contractului de donație și până la data deschiderii succesiunii, donatarul nu poate uzucapa fiindcă a posedat bunul ca proprietar (nu ca uzurpator), titlul său emanând de la adevăratul proprietar.

Acțiunea pentru efectuarea raportului donațiilor profită tuturor comoștenitorilor, chiar dacă a fost introdusă numai de către unul dintre aceștia, întrucât obligația de raport este indivizibilă prin natura sa.

2.3.7. Raportul datoriilor.

Potrivit art. 738 Cod civil, fiecare erede va raporta la masa succesiunii și „sumele ce este dator către succesiune”. Rezultă că în ipoteza în care moștenitorul a avut anumite datorii față de cel care lasă moștenirea, indiferent de izvorul acestora (contractual, delictual, gestiune de afaceri, îmbogățire fără justă cauză etc), este obligat să le raporteze, adică să le readucă la masa succesorală.

Prin urmare, dacă un moștenitor are o datorie față de succesiune, ea se lichidează nu prin plată sau prin dare în plată, ci prin instituția raportului în modalitatea luării mai puțin.

De exemplu, de cujus a împrumutat unuia dintre cei doi copii ai săi suma de 10 milioane lei și, în afara creanței respective, a mai lăsat bunuri în valoare de 30 milioane lei. Ca urmare a raportului datoriei, moștenitorul debitor va lua numai 10 milioane lei din bunurile succesorale, dat fiind că în lotul său a fost cuprinsă și datoria (raport prin imputație) ori pentru că fratele său a preluat bunuri din masa succesorală până la concurența datoriei (raport prin preluare). Dacă datoria nu ar fi raportabilă, ar fi luat din bunurile succesorale 1/2 parte, datoria sa stingându-se prin confuziune în aceeași proporție, rămânând debitor față de comoștenitor pentru cealaltă jumătate. Numai că, în acest caz, comoștenitorul său ar fi venit în concurs cu creditorii personali ai debitorului, suportând riscul insolvabilității sale, soluție inechitabilă, contrară echilibrului legal ce trebuie asigurat între moștenitori.

Prin instituirea acestei obligații, comoștenitorii beneficiază de următoarele avantaje:

a. înlătură concursul creditorilor personali ai moștenitorului debitor obligat la raport;

b. au dreptul la dobândă pentru datoria menționată de la data deschiderii succesiunii;

c. raportul datoriilor este permis și pentru datorii neajunse la scadență. Desigur, comoștenitorul debitor poate fi urmărit în calitate de debitor de către ceilalți comoștenitori care, prin efectul deschiderii succesiunii, au devenit creditori, fiecare pentru o parte din datorie.

Raportul datoriilor se realizează în aceleași modalități ca și raportul donațiilor, într-o asemenea ipoteză, comoștenitorii au dreptul să ia din masa succesorală, înainte de a fi împărțită, bunuri în limita cotei de creanță la care au dreptul; în acest mod comoștenitorii sunt satisfăcuți în drepturile lor, iar egalitatea lor este respectată.

Dacă debitorul are mai multe datorii care nu sunt acoperite cu partea sa din moștenire, ele se sting proporțional prin raport, în limita cotei din moștenire pe care o are; fiind vorba de raport, iar nu de plată, nu sunt aplicabile regulile imputației plății. Numai restul rămas va fi guvernat de regulile aplicabile plății.

Capitolul 3

Partajul de ascendent

3.1. Definiție și reglementare.

Art. 794 Cod civil, prevede că „tatăl, mama și ceilalți ascendenți pot face împărțeala bunurilor lor între fii și ceilalți descendenți”.

Partajul de ascendent este reglementat de Codul civil în art. 795 – 799.

Împărțeala de ascendent este un act juridic între vii sau pentru cauză de moarte prin care o persoană împarte între descendenții săi bunurile sale, realizând între aceștia cu privire la aceste bunuri raporturi juridice specifice împărțelii. Astfel, bunurile succesorale sunt dobândite de către aceștia divizat, în mod individual, iar nu în cote-părți ideale, ce caracterizează starea de indiviziune.

Codul civil consacră partajul de ascendent în secțiunea VI al capitolului VI al Titlului I din Cartea a lll-a, intitulat „Despre împărțeala făcută de tată, mamă sau de alți ascendenți între descendenții lor”. Sediul acestei instituții speciale a dreptului succesoral, partajul de ascendent, se află așadar în șase articole ale Codului civil, respectiv art. 794-799.

Lato sensu, prin împărțeală se înțelege o operațiune de distribuire, de repartizare ori una de separare, de despărțire de bunuri. Noțiunea de partaj are un înțeles mai restrâns înțelegându-se prin ea: „o operație de împărțire a unei averi între mai multe persoane îndreptățite să o stăpânească ori actul în care se consemnează o astfel de operație”.

În literatura și practica judiciară cele două noțiuni, partaj și împărțeală, sunt folosite ca sinonime. În acest sens, fosta instanță supremă a statuat că: „Prin partaj (împărțeală) se înțelege acea operațiune juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune, în sensul că bunurile stăpânite pe cote-părți sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor respective cuvenite, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari.

Prin noțiunea de descendenți se înțeleg persoanele care coboară unele din altele în linie directă până la infinit.

Art. 794 C. civ. statuează că: „tatăl, mama și ceilalți ascendenți pot face împărțeala bunurilor lor între fii și ceilalți descendenți”.

Pornind de la această definiție legală a instituției partajului de ascendent, în literatura de specialitate s-au formulat mai multe definiții, dar care converg toate spre definiția legală citată mai sus. În continuare vom reda câteva dintre definițiile formulate, care, considerăm noi, vor fi suficiente pentru a obține o privire de ansamblu și generală asupra instituției pe care o vom analiza în continuare:

În esență, partajul de ascendent este actul juridic între vii sau pentru cauză de moarte prin care o persoană împarte între descendenții săi bunurile sale, în tot sau în parte, creând între aceștia cu privire la acele bunuri raporturi juridice specifice împărțelii.

De asemenea, „…partajul de ascendent poate fi definit drept un act juridic Intre vii (donație) sau pentru cauză de moarte (testament) prin care ascendentul împarte între toți descendenții săi cu vocație succesorală la deschiderea moștenirii bunurile sale – în tot sau în parte – aceste bunuri fiind dobândite de către aceștia divizat, în mod individual, iar nu în cote-părți ideale, ce caracterizează starea de indiviziune”.

Într-o altă opinie împărțeala de ascendent este actul juridic, între vii sau din cauză de moarte, prin care un ascendent divide, în tot sau în parte, bunurile sale între eventualii săi moștenitori din clasa descendenților, creând între ei, prin acel act, raporturi de împărțeală.

În aceeași idee, împărțeala de ascendent a fost calificată ca fiind actul juridic Intre vii sau pentru cauză de moarte, prin care un ascendent împarte bunurile care-i aparțin descendenților săi.

În ceea ce ne privește, definim instituția împărțelii de ascendent ca fiind acea operațiune juridică prin care un ascendent împarte, în totul sau în parte, bunurile sale între descendenții săi, prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.

3.2. Condiții de validitate ale împărțelii de ascendent. Condiții de fond.

Potrivit art. 795 Cod civil, împărțeala de ascendent trebuie să îndeplinească condițiile de fond de drept comun (capacitate, consimțământ, obiect etc.) prevăzute de lege (art. 948 C. civ.) pentru validitatea donațiilor, respectiv a dispozițiilor testamentare.

În afara condițiilor de drept comun, legea prevede anumite condiții speciale pentru validitatea partajului de ascendent, referitoare la persoanele care pot face și între care se poate realiza această împărțeală și anume:

3.2.1. Persoanele îndreptățite a face împărțeala de ascendent.

Persoanele îndreptățite a face împărțeala de ascendent sunt potrivit legii numai părinții și ceilalți ascendenți (din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție) – art. 794 C. civ.

Conform art. 794 C. civ.: „Tatăl, mama și ceilalți ascendenți pot face împărțeala bunurilor lor între fii și ceilalți descendenți”.

Din această normă rezultă că persoanele îndreptățite să facă partaj de ascendent se încadrează strict în noțiunea de ascendent, care înseamnă rudă în linie directă care face parte dintr-o generație anterioară.

Pentru a face o analiză corectă a instituției partajului de ascendent este necesar să determinăm sfera persoanelor care intră în noțiunea de „tatăl, mama și ceilalți ascendenți” folosită de legiuitor.

Ascendenții sunt cei firești, fără deosebire dacă ei sunt din căsătorie sau din afara ei.

În cazul adopției, trebuie să deosebim între cea cu efecte depline și cea cu efecte restrânse, deoarece, chiar dacă în prezent nu se mai fac adopții cu efecte restrânse în trecut, ele au existat și efectele lor se produc și în prezent. Astfel, în cazul în care a intervenit o adopție cu efecte depline, ascendenții care pot face împărțeala sunt adoptatorul și ascendenții acestuia, cu excluderea părinților firești ai adoptatului și a celor din care aceștia coboară. În cazul adopției cu efecte restrânse în cuprinsul termenului de ascendent folosit de legiuitor în art. 794 C. civ. intră adoptatorul, însă cu excluderea ascendenților acestuia, precum și rudele firești în linie dreaptă ascendentă ale adoptatului.

Pentru a face un partaj de ascendent, ascendentul trebuie să aibă capacitatea de a dispune de acel bun, deoarece presupune un act de împărțeală, dar, în același timp, și un act de dispoziție, de atribuire, ceea ce presupune capacitatea de înstrăinare.

Concluzionând, arătăm ca rudele colaterale și străinii pot face donații și pot lăsa legate prin testament potrivit dreptului comun, dar nu pot face o împărțeală sub această formă specială.

De exemplu, dacă defunctul a lăsat întreaga sa avere celor doi frați (legatari universali), ei o vor dobândi în indiviziune, căci dacă defunctul a individualizat bunurile ce revin fiecăruia vom avea legate cu titlu particular, eventual cu titlu universal, fără a exista între ei raporturi de împărțeală.

3.2.2. Persoanele între care se face împărțeala de ascendent.

Potrivit art. 794 C. civ. „tatăl, mama și ceilalți descendenți pot face împărțeala bunurilor lor între fii și ceilalți descendenți”.

În înțelesul legii, prin descendenți înțelegem copiii, nepoții, strănepoții și celelalte rude în linie directă descendentă până la infinit ai ascendentului dispunător.

Prin noțiunea de copil înțelegem atât copiii legitimi, din căsătorie sau din afara căsătoriei, cât și cei înfiați.

Copilul din afara căsătoriei se bucură, potrivit art. 63 C. fam, de aceeași situație legală, și prin urmare, de aceeași vocație succesorală ca aceea a copilului din căsătorie, fără deosebire între moștenirea lăsată de mamă sau de tată.

Potrivit legislației familiei, adoptatul dobândește față de adoptator, prin efectul adopției, aceleași drepturi ca și copiii naturali ai adoptatorului.” Precizăm din nou că, în prezent, se cunoaște doar adopția cu efecte depline ceea ce determină ca adoptatul să poate veni numai la moștenirea adoptatorului-ascendent, dar nu și la succesiunea părinților săi firești. În cazul adopției cu efecte restrânse, adoptatul avea vocație succesorală atât în ce privește moștenirea părinților săi adoptivi, dar nu și a celorlalți ascendenți, precum și la moștenirea ascendenților săi firești.

Pentru a determina corect sfera persoanelor care pot beneficia de împărțeala de ascendent, trebuie să avem în vedere dispozițiile legale în vigoare cu privire la ordinea în care moștenitorii prezumtivi vin efectiv la moștenire. Această împărțeală se face între fii și ceilalți descendenți, care ar fi venit la succesiunea ab infestat a antecesorului lor, deoarece se presupune un drept preexistent în persoana acelora care se folosesc de ea, astfel încât valabilitatea împărțelii nu poate fi cunoscută decât în momentul morții ascendentului dispunător.

Astfel, va fi considerată nulă împărțeala făcută de un tată între un fiu al său și copiii acestui fiu, nepoții ascendentului, căci nepoții nu vin la moștenirea bunicului lor cât timp tatăl lor se află încă în viață. Ei ar putea primi de la bunicul lor donații ori ar putea beneficia de moștenire ca succesori universali, cu titlu universal sau cu titlu particular în limitele cotității disponibile din moștenire.

Bunicul va putea face un partaj de ascendent între nepoții săi în următoarele ipoteze:

a. fiul sau fiii sunt predecedați;

b. fiul sau fiii sunt nedemni;

c. fiul sau fiii renunță la moștenire.

Aceasta deoarece, descendenții între care se face împărțeala trebuie să aibă vocație succesorală concretă, deci efectivă și utilă, în nume propriu sau prin reprezentare, să nu fie nedemni și să fi acceptat moștenirea expres sau tacit.

În acest sens, fostul Tribunal Suprem a decis că, în cazul în care un descendent a fost omis de la partajul de ascendent, dar nu are nici un act de acceptare expresă or tacită a moștenirii, el nu se mai poate plânge de neregularitatea partajului de ascendent, întrucât prin neacceptarea moștenirii a înțeles să renunțe la ea și nu mai are nici un drept. Așadar, nulitatea partajului de ascendent prevăzut de art. 797 C. civ., nu se referă la cazul în care cei omiși de la partaj și-au pierdut dreptul asupra succesiunii, deoarece, în această situație, potrivit art. 696 C. civ., sunt considerați că n-au fost niciodată moștenitori.

În toate cazurile, vocația succesorală a descendenților se va aprecia la data deschiderii moștenirii, data morții donatorului ori a testatorului, indiferent de data încheierii contractului de donație sau a testamentului.

De asemenea, ar fi nulă împărțeala făcută de ascendent între copiii soțului său dintr-o căsătorie anterioară. În această ipoteză, actul făcut ar putea fi considerat testament sau donație, dar în nici un caz partaj.

Împărțeala donație conjunctivă a soților se poate face numai între descendenții comuni. Dacă doi soți împart averea lor copiilor unuia dintre soți născuți dintr-o căsătorie anterioară, acest partaj nu poate fi considerat ca un partaj de ascendent, ci ca o donațiune între vii, cu excepția cazului în care soțul a adoptat copiii celuilalt soț din căsătoria anterioară a acestuia din urmă.

În situația în care împărțeala testamentară cuprinde pe toți descendenții, dar unii dintre ei nu vin la moștenire fiind predecedati și nu au descendenți care să vină la moștenire prin reprezentare, sunt nedemni ori renunțători, împărțeala rămâne valabilă între ceilalți descendenți. În acest caz, fiecare devine proprietar pe partea lăsată lui prin partajul de ascendent, iar bunurile rămase în urma înlăturării de la moștenire a unora dintre descendenți se vor dobândi în indiviziune de către succesorii cu vocație efectivă și utilă la moștenire.

În cazul împărțelii-donație, donatarul care nu vine la moștenire (succesorul lui în caz de deces) va putea păstra donația în condițiile dreptului comun. Astfel, dacă un copil cuprins în împărțeala de ascendent este nevrednic sau renunțător, iar partajul s-a făcut prin act între vii, nevrednicul își păstrează donația, în limitele cotității disponibile, dacă aceasta nu este revocată judecătorește pentru neexecutarea sarcinilor sau ingratitudine, deoarece prin renunțare sau nedemnitate el este străin de moștenire, dar nu pierde dreptul asupra liberalităților între vii.

3.3. Obiectul împărțelii.

Art. 796 C. civ. dispune: „Dacă toate bunurile, ce ascendentele a lăsat la moartea sa, nu au fost cuprinse în împărțeală, bunurile necuprinse se vor împărți conform cu legea”.

Din această dispoziție a legii reiese faptul că obiectul partajului de ascendent îl poate constitui totalitatea bunurilor aflate în proprietatea exclusivă a ascendentului sau numai o parte din aceste bunuri.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia: „Bunurile asupra cărora ascendentul nu are decât un drept de indiviziune, nu pot face obiectul unei împărțeli de ascendent, căci, în acest caz, actul nu ar face să înceteze coproprietatea, și, prin urmare, nu ar putea constitui decât o donație ordinară sau un legat, după caz”.

Considerăm criticabilă această teză, pentru următoarele considerente.

Scopul împărțelii de ascendent este de a preveni starea de indiviziune ce s-ar naște după decesul ascendentului între descendenții acestuia, cu privire la averea succesorală.

În cazul de față, lăsarea către unul dintre descendenți a unei cote-părți din proprietatea unui bun, nu se referă la indiviziunea ce s-ar naște între descendenții dispunătorului, ci la o indiviziune deja existentă. Pe de altă parte, coproprietarii pot dispune de cota lor parte ideală din dreptul de proprietate, iar donarea sau testarea acestei cote nu este altceva decât un act de dispoziție.

Așadar, descendentul care primește ca moștenire cote-parte dintr-un bun indiviz nu se va afla în stare de indiviziune cu ceilalți descendenți, ci, substituindu-se în drepturile autorului său, se va afla în indiviziune cu ceilalți coproprietari ai bunului respectiv.

Desigur, ascendentul dispunător nu va putea cuprinde în partajul de ascendent bunuri asupra cărora nu are decât un drept în devălmășie. Astfel, trebuie să subliniem faptul că soții nu pot face un partaj de ascendent pentru bunurile lor comune decât pe calea donației, căci ei nu pot dispune de bunurile comune, cele care fac obiectul proprietății devălmașe, decât împreună [art. 35 alin. (2) C. fam.], iar testamentul conjunctiv este prohibit de lege, sub sancțiunea nulității absolute (art. 857 C. civ.).

Așa cum am arătat, partajul de ascendent poate avea ca obiect toate bunurile ascendentului sau numai o parte din ele.

În acest din urmă caz împărțeala de ascendent fiind parțială, ascendentul poate face mai multe împărțeli succesive.

Dacă ascendentul împarte numai, o parte din bunurile sale între descendenții săi, bunurile nepartajate vor fi moștenite de către descendenți în stare indiviză, ei putând proceda la o împărțeală de drept comun, respectiv pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească.

În acest sens s-au pronunțat și instanțele judecătorești, statuând că: „s-a reținut că prin patru testamente autentice, autorul părților a realizat în conformitate cu art. 794 C. civ. un partaj de ascendent, trecând încă din timpul vieții în folosința moștenitorilor patru terenuri. Alte două terenuri au rămas neincluse în testamente și instanța era datoare să-și limiteze partajul numai la acestea. Totuși, respectând voința reală a testatorului de a-și împoseda încă din timpul vieții sale moștenitorii, instanțele erau datoare ca în conformitate cu art. 799 C. civ. să estimeze valoarea bunurilor testate în raport cu imperativul garantării rezervei succesorale cuvenite fiecărui moștenitor și odată această operațiune realizată, ceea ce depășește rezerva, plus cele două terenuri necuprinse în partajul de ascendent urmând să fie împărțite pe cale judecătorească.

Instanțele, încălcând dispozițiile art. 794, 796 și 798 C. civ., au pronunțat o soluție nelegală, deoarece au procedat doar la partajarea celor două terenuri cuprinse în partajul de ascendent, fără să se preocupe de asigurarea rezervei succesorale ce revine descendenților”.

Se pune problema, dacă numai bunurile prezente pot face obiectul partajului de ascendent sau și cele viitoare.

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să avem în vedere prevederile art. 795 alin. (2) C. civ., care statuează că „împărțeala făcută prin acte între vii nu poate avea de obiect decât bunurile prezente”.

Așadar, în cazul împărțelii făcute prin donație, aceasta nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente și nu și cele viitoare, acest lucru fiind o consecință a principiului irevocabilitătii donațiilor prevăzut de art. 822 și următoarele C. civ.

În privința sancțiunii ce ar trebui aplicată în cazul donației de bunuri viitoare, în literatura de specialitate se susține că în acest caz actul de partaj este lovit de o nulitate parțială, fiind nul în privința bunurilor viitoare, dar perfect valabil în privința bunurilor prezente.

Totuși, doctrina nu este unanimă în a considera partajul bunurilor viitoare nul în privința acestor bunuri.

Astfel, bazându-se pe argumentul că există o inadvertență de text în redactarea art. 821 și art. 795 C. civ, o parte a doctrinei susține că împărțeala-donație a bunurilor viitoare este revocabilă.

În argumentarea acestei opinii, minoritare de altfel, se arată că, Codul civil român este o copie fidelă, în cea mai mare parte, a Codului civil francez de la 1804, iar legea franceză declară nule donațiunile bunurilor viitoare, spre deosebire de legea română care le consideră doar revocabile. Așadar, s-a considerat că: „… Împărțirea făcută de ascendent, pentru bunurile viitoare, când este făcută cu act intre vii, va fi revocabilă, în cât privește aceste bunuri, astfel încât partajul-donație va fi valid pentru bunurile prezente și revocabil pentru bunurile viitoare.

Alături de majoritatea autorilor, susținem și noi opinia potrivit căreia partajul de ascendent realizat în formă de donație este nul în ceea ce privește împărțirea bunurilor viitoare.

Astfel, potrivit art. 821 C. civ., donația de bunuri viitoare este, în principiu, numai revocabilă.

Dar, art. 795 alin. (2) C. civ., aplicabil în materia partajului de ascendent, derogă de la regula validității donațiilor de bunuri viitoare, în sensul că, în măsura în care împărțeala ar cuprinde și bunuri viitoare, ea va fi nu numai revocabilă, ci chiar nulă. Așadar, în această situație, partajul va fi nul în întregime numai în ipoteza în care împărțirea bunurilor viitoare nu ar putea fi despărțită de cea a bunurilor prezente.

Dacă împărțeala de ascendent se face prin testament, ea poate cuprinde și bunuri viitoare, deoarece art. 795 alin. (2) C. civ. se referă numai la donația bunurilor viitoare, regula irevocabilității donațiilor nu este aplicabilă prevederilor testamentare, iar împărțeala făcută prin testament nu produce efecte, după cum vom vedea, decât la moartea testatorului. După cum se arată în literatură, în cazul partajului de ascendent prin testament: „ascendentul, care săvârșește o asemenea împărțeală, va face ceea ce se numește «loturi de speranță», adică loturi ce cuprind bunurile, pe care el nădăjduiește că le va avea în patrimoniul său, la încetarea lui din viață.

În cazul neîmpărțirii tuturor bunurilor de către ascendent, acesta va putea face o nouă împărțeală privind bunurile nepartajate; ascendentul are, deci, facultatea de a face mai multe împărțeli succesive.

În caz contrar, bunurile nepartajate vor fi moștenite în stare indiviză, succesorii devenind coproprietarii bunurilor nepartajate și proprietarii bunurilor împărțite de către ascendent.

În privința bunurilor neîmpărțite de către ascendent, descendenții vor putea face un supliment de împărțeală, fie de comun acord, fie pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun în materie de partaj.

În caz de împărțeală parțială, numai bunurile neîmpărțite de ascendent, quarum testator non facit mentionem, se vor împărți din nou. În ceea ce privește bunurile împărțite mai înainte, împărțeala rămâne valabilă.

3.4. Modul de efectuare a partajului.

Pentru realizarea partajului de ascendent, trebuie să se întrunească următoarele condiții:

a. împărțeala trebuie să fie efectivă, în sensul de a partaja în mod efectiv, de a diviza material, bunurile între descendenți și nu doar prin indicarea unor cote-părți ideale din acele bunuri.

Împărțeala de ascendent trebuie să preîntâmpine efectiv indiviziunea succesorală între descendenți pentru a evita, pe cât posibil, neînțelegerile dintre ei cauzate de comunitate și partaj.

În acest sens, jurisprudența, într-o soluție de speță, a decis: „partajul de ascendent având ca scop să înlăture discuțiile și neînțelegerile dintre moștenitori la împărțeala unei succesiuni ab intestat, urmează că acest partaj pentru ca să fie valabil, trebuie să cuprindă o împărțire a bunurilor care fac obiectul partajului și scopul partajului de ascendent nu ar mai putea fi atins dacă s-ar admite că ascendentul ar putea lăsa moștenitorilor săi bunuri indivize în proporția dreptului lor la moștenire”.

b. împărțeala de ascendent trebuie să fie făcută cu respectarea părții legitime, adică a rezervei succesorale, a fiecărui descendent.

Astfel, cel vătămat în dreptul la rezervă poate ataca împărțeala prin acțiunea în reducțiune a liberalităților excesive, potrivit art. 798-799 C. civ.

În cadrul partajului de ascendent, spre deosebire de partajul voluntar ori judecătoresc, nu operează principiul egalității între comoștenitori, ascendentul putând favoriza pe unii dintre descendenții săi, dar, evident, numai în limitele cotității disponibile. Rezultă, deci, că loturile nu trebuie să fie egale valoric.

În altă ordine de idei, tocmai neobligativitatea respectării celor două principii ale partajului sus-menționate este unul din avantajele acestei instituții, ascendentul având în acest sens o libertate limitată doar în privința respectării rezervei fiecărui descendent. Așadar, ascendentul poate alcătui loturile din bunuri diferite, imobile într-unui, mobile într-altul, ori chiar să atribuie bunurile unora, iar altora o sultă de bani pusă în sarcina celor dintâi, dacă are un just temei să facă acest lucru.

c. Împărțeala trebuie să constituie, cel puțin din punct de vedere intelectual, un singur act și să fie făcută cu concursul ori sub influența ascendentului.

Din acest punct de vedere partajul testamentar nu ridică probleme deosebite, deoarece acesta este rezultatul unei singure voințe – testatorul, și este exprimat într-un singur act – testamentul.

În cazul partajului realizat în formă de donație, se pot ivi mai multe situații. Astfel, dacă partajul s-a făcut prin mai multe acte de donație între acestea trebuie să existe o legătură, în sensul că s-a făcut în scopul realizării partajului, în caz contrar acestea vor fi simple donații și nu vor putea naște efectele specifice acestei instituții.

De asemenea, ascendentul donator trebuie să participe efectiv la împărțeală, în sensul că aceasta trebuie să se facă în prezența și cu concursul ori cu consimțământul acestuia sau cel puțin sub influența lui, după instrucțiunile sale, astfel încât să fie autorul moral al împărțelii.

3.4.1. Condițiile de formă.

Astfel, prin noțiunea de „forma” înțelegem în acest context formele externe, solemnitățile instrumentare ce trebuie observate pentru valabila existență a partajului de ascendent.

Potrivit art. 795 Cod civil, partajul de ascendent trebuie făcut cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de lege pentru donații și testamente.

În acest sens s-a remarcat că ascendentul poate, fără a-și împărți bunurile sale, să facă descendentului său o liberalitate prin acte între vii sau prin testament. Dacă actul său constituie o simplă liberalitate sau o împărțeală, aceasta este o chestiune de intenție, care se apreciază în mod suveran de instanțele de fond.

Astfel, pentru donațiile având ca obiect bunuri imobile, precum și bunuri mobile, cu excepția darurilor manuale, este obligatorie forma autentică a actului (art. 813 Cod civil).

Partajul de ascendent, prin acte între vii, încheiat cu nerespectarea formei autentice, va fi nul dacă nu îndeplinește condițiile de-validitate ale unui testament olograf. Iar împărțeala testamentară va fi nulă și dacă testamentul este conjunctiv, împărțeala de ascendent cuprinsă într-un testament conjunctiv este nulă, chiar dacă moștenitorii au posedat separat, încă din timpul vieții testatorului, bunurile astfel cum au fost împărțite prin testament. În schimb, împărțeala-donație conjunctivă este valabilă dacă a fost făcută în folosul descendenților comuni, în cazul bunurilor comune ale soților împărțeala-donație conjunctivă este singura posibilă prin acte între vii.

După deschiderea moștenirii (moartea ascendentului împărțitor) nulitatea donației sau a testamentului pentru vicii de formă (sau alte excepții) poate fi acoperită în condițiile art. 1167 alin. (3) C. civ., astfel că beneficiarii împărțelii o pot „ratifica” prin executarea dispozițiilor partajului de ascendent, cu bună-știință, cunoscând cauza de nulitate.

Partajul de ascendent – donație realizată prin act autentic

Spre deosebire de dreptul comun, care consacră principiul consensualismului în materie de contracte, în ceea ce privește contractul de donație, consimțământul trebuie să fie exprimat în formă autentică, donația fiind un act solemn, potrivit prevederilor art. 813 C. civ.

Este de principiu că ori de câte ori ascendentul își împarte averea sa prin acte între vii, sub sancțiunea nulității, va trebui să observe toate formele, regulile și condițiile ce cârmuiesc liberalitățile propriu-zise, adică donațiile.

În aceste condiții, împărțeala de ascendent-donație va fi obligatoriu făcut în formă autentică, conform art. 813 C. civ., cu excepția mobilelor, care pot fi date și prin dar manual.

În cadrul partajului de ascendent făcut prin acte între vii putem întâlni și donații indirecte, cum este de pildă remiterea de datorie făcută de ascendent în favoarea unuia dintre descendenții săi ori renunțarea la un drept în favoarea descendentului.

În aceste cazuri nu este necesară respectarea formei autentice, deoarece acestea nu sunt contracte de donație, ci liberalități efectuate pe calea altor acte juridice. În consecință, în aceste ipoteze se cere respectarea formei prevăzute de lege pentru valabilitatea acelui act juridic.

Împărțeala de asecendent-donație trebuie să fie acceptată de toți descendenții capabili, prin însuși actul de donație sau printr-un act autentic ulterior (art. 814 C. civ.).

Din împrejurarea că ascendentul a înțeles să facă, cu titlu de împărțeală, o donațiune colectivă, către toți descendenții săi, indivizibilă în unitatea sa, iar nu mai multe donațiuni individuale și izolate, rezultă că donațiunea nu va fi perfectată decât în urma acceptării de către toți descendenții, personal sau prin mandatari. Astfel, refuzul unuia din descendenți de a primi donațiunea o împiedică de a-și produce efectele sale chiar în privința acelora care au acceptat-o.

Pentru ca o asemenea împărțeală să fie valabilă, ascendentul trebuie să fie capabil de a dispune prin acte între vii, iar descendenții capabili de a primi prin donațiune (art. 806, 808 C. civ.).

În ceea ce-i privește pe descendenții incapabili, aceștia vor putea accepta donațiunea potrivit dreptului comun, adică prin intermediul reprezentantului legal. Astfel, ascendentul, care face împărțeala nu poate să accepte donațiunea pentru descendentul său minor, căci el nu va putea figura în același act atât ca donator, cât și ca donatar. În acest caz, în lipsa unui alt ascendent, descendentului minor i se va numi un curator, potrivit prevederilor Codului familiei, care să primească donația în numele și pentru incapabil.

În ceea ce-l privește pe ascendent, pentru ca un partaj de ascendent făcut prin acte între vii să fie valabil, ascendentul trebuie să se desesizeze de bunurile dăruite imediat și în mod irevocabil, deoarece, dacă ascendentul își rezervă dreptul de a dispune ulterior de bunurile dăruite, partajul nu este valabil.

În privința obiectului împărțelii de ascendent – donație care cuprinde obiecte mobile, pentru a fi valabilă, trebuie să fie însoțită de actul estimativ prevăzut de art. 827 C. civ., semnat de donator si donatar.

Actul estimativ trebuie să cuprindă descrierea și evaluarea, cel puțin globală a bunurilor dăruite. Actul estimativ poate fi cuprins în actul de donație, sau într-un înscris separat, chiar sub semnătură privată, deoarece în acest caz nu este cerută forma autentică ad validitatem.

Bazându-se pe dispozițiile art. 772 C. civ., care statuează că, în lipsa actului estimativ evaluarea bunurilor mobile donate se face prin expertiză, o parte a doctrinei consideră, cu just temei, că lipsa statului estimativ nu atrage nulitatea absolută sau relativă a donației, acesta fiind cerut numai ad probationem și nu ad validitatem. Acest punct de vedere este însă controversat, o parte a doctrinei considerând că actul estimativ în cazul donației bunurilor mobile este cerut de lege sub sancțiunea nulității absolute.

Partajul de ascendent – donație realizată prin dar manual

Art. 644 C. civ. menționează darul manual printre modurile de a dobândi și transmite proprietatea, care pe lângă condiția de drept comun a acordului de voințe dintre părți, trebuie să îndeplinească o singură condiție specială, și anume, tradițiunea, predarea efectivă și reală (materială) a bunului dăruit (de mânu ad manum). Prin această condiție darul manual este un contract real, pentru valabilitatea lui nefiind necesară vreo condiție anume.

Pentru ca darul manual să existe, tradiția lucrului dăruit nu este suficientă, ci se mai cere ca această tradiție să fie făcută în mod irevocabil de către un dăruitor capabil de a dispune, cu intenția de a gratifica un donatar capabil de a primi.

Astfel, Tribunalul Suprem a decis că darurile manuale, odată făcute, devin irevocabile. În consecință, ele devin bunuri proprii ale persoanei gratificate, iar cel ce Ie-a făcut nu poate pretinde restituirea lor.

Donatarul nu trebuie să accepte donațiunea în formă autentică, fiind suficient să o accepte potrivit dreptului comun, iar consimțământul său se va manifesta prin primirea lucrului dăruit.

Tradiția, necesară pentru perfectarea darului manual, nu este posibilă decât în cazul bunurilor mobile corporale, cum sunt banii, productele, deci numai în cazul lor este posibil să se transmită proprietatea prin intermediul darului manual. În această direcție, Tribunalul Suprem a decis că, pentru transferul proprietății unor sume de bani, nu este neapărat nevoie ca banii respectivi să fie predați efectiv în mâna donatarului, ci ei pot fi înmânați, de exemplu, de donator direct vânzătorului imobilului pe seama cumpărătorului-donatar, pentru validitatea darului manual nefiind necesară forma autentică.

Imobilele și mobilele incorporale (creanțele – quae in jure consistunf) nu pot fi dăruite de mânu ad manum, deoarece pentru primele se cere forma autentică ad validatem, iar pentru cele din urmă un act de cesiune.

Creanțele constatate printr-un titlu la purtător, prin excepție de la regula de mai sus, pot face obiectul unui dar manual, pentru că, în asemenea caz, creanța este încorporată titlului și aparține purtătorului.

În ceea ce ne privește, alături de alți autori, considerăm că în privința bunurilor mobile, ascendentul poate face între descendenții săi o împărțeală de ascendent sub forma darului manual, sub rezerva îndeplinirii tuturor condițiilor de fond și formă cerute de art. 794-799 din Codul civil.

Partajul de ascendent – donație realizata prin înzestrări la căsătorie

Potrivit art. 795 alin. (1) C. civ., împărțeala de ascendent se poate face, sub sancțiunea nulității absolute, numai cu respectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru donații și testamente.

În literatura și practica judiciară apare însă ca o constantă problema situației juridice a partajului de ascendent făcut prin înzestrarea copiilor la încheierea căsătoriei fără respectarea formei autentice.

Majoritatea doctrinei mai vechi sau mai noi, precum și practica judiciară s-a pronunțat în sensul că înzestrarea unui copil în vederea căsătoriei, având caracterul unei donații, este nulă în lipsa formei autentice.

Așadar, forma autentică fiind cerută de lege ad solemnitatem, înseamnă că dovada unei donații nu poate fi făcută cu martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă.

În acest sens într-o recentă soluție de speță s-a pus problema decis dacă reclamanții care au fost înzestrați cu suprafețe de teren, fără ca actele să fie întocmite în formă autentică, pot fi obligați să raporteze la masa succesorală suprafețele primite, înscrise în titlurile de proprietate emise numai în beneficiul lor.

Curtea a decis că „actul de înzestrare fiind un act cu titlu gratuit (donație) nu poate să producă efecte decât dacă este întocmit în formă autentică, iar în lipsa actului autentic donația este nulă absolut, neputând fi validată printr-un act confirmativ al donatorului. De aceea, în cazul înzestrărilor neefectuate în formă autentică, actul fiind nul, bunul donat nu a ieșit din patrimoniul donatorului și se include în masa de împărțit, fără să se pună problema raportului, ca și în cazul donațiilor”.

În ceea ce ne privește considerăm însă, că problema nulității pentru lipsa formei a înzestrărilor făcute de către părinți în vederea căsătoriei copiilor lor, trebuie analizată nuanțat, deoarece de la regula enunțată în art. 813 C. civ. există derogări în chiar cuprinsul Codului civil.

Astfel, potrivit art. 1167 alin. (3) C. civ., confirmarea sau ratificarea, ori executarea voluntară a unei donațiuni, făcută de către erezi sau de reprezentanții donatorului, după moartea sa, ține loc de renunțare, atât în privința viciilor de formă, cât și în privința oricărei alte excepții, la care se adaugă darul manual, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate în condițiile art. 644 din Codul civil.

În aceste condiții susținem că partajul de ascendent prin înzestrarea copiilor la încheierea căsătoriei, nu este întotdeauna nul pentru lipsa formei autentice, iar această opinie se întemeiază atât pe art. 1167 alin. (3) C. civ., cât și pe consi-derațiuni de ordin practic.

Astfel, este de notorietate că atât în perioada de dinaintea cooperativizării, cât și după această dată părinții și-au înzestrat copiii și cu bunuri imobile, fără însă să îndeplinească formalitățile instrumentare cerute de lege.

Dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții de valabilitate ale partajului de ascendent, în sensul de a-i cuprinde pe toți descendenții care vin efectiv la moștenire, în nume propriu sau prin reprezentare, suntem de acord și noi cu opinia potrivit căreia în acest caz, bunurile ce fac obiectul acestei împărțeli s-au dobândit individual, divizat, de către fiecare descendent și nu pe cote-părți ideale, cum este caracteristic stării de indiviziune.

Prin urmare, în ipoteza existenței partajului de ascendent prin înzestrări la căsătorie, nul pentru vicii de formă, dar necontestat- de către descendenți, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor primite ca zestre de către descendenți, pe care aceștia l-au înscris în C.A.P., se face separat, pe numele fiecăruia dintre ei și nu prin emiterea unui titlu comun. Dispoziția art. 13 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, conform căreia titlul de proprietate se emite cu privire la suprafața de teren determinată pe numele tuturor moștenitorilor, urmând ca ei să procedeze potrivit dreptului comun, nu este aplicabilă în situația în care terenul a fost cuprins într-un partaj de ascendent valabil.

Acest lucru trebuie admis cu atât mai mult cu cât sunt numeroase cazurile în care, în baza partajului de ascendent, descendenții au fost netulburați zeci de ani cu privire la terenurile cu care au fost înzestrați, au edificat construcții pe ele, le-au sporit valoarea prin investiții. O partajare judecătorească egală acum, între toți descendenții, ar fi aproape imposibil de realizat și ar însemna și nesocotirea voinței ascendentului.

Partajul de ascendent realizat prin testament

Ori de câte ori ascendentul își împarte averea sa printr-un act de ultimă voință, care va produce efecte doar la încetarea lui din viață (art. 802 C. civ.), el va trebui să recurgă la una din cele trei forme ordinare de testament prevăzute în art. 858 și următoarele C. civ., și anume: testamentul olograf, mistic ori cei autentic, ori la una din formele de testament privilegiat.

Astfel, dacă partajul-testamentar este cuprins într-un testament olograf, el trebuie să fie scris în tot, datat și semnat de mâna testatorului, astfel cum prevede art. 859 C. civ.

Partajul de ascendent, pentru a fi cuprins într-un testament autentic, trebuie să fie învestit, în condițiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, prin încheiere, cu formă autentică de către notarul public, potrivit prevederilor art. 860 C. civ. și art. 65 din Legea nr. 36/1995.

Pentru ca un partaj de ascendent să fie făcut în forma unui testament mistic, acesta trebuie să fie semnat de testator, strâns și sigilat și prezentat judecătoriei în vederea efectuării formalităților de suprascriere.

În cazul în care împărțeala de ascendent este cuprinsă într-unui din formele de testament privilegiat, trebuie respectate, după caz, dispozițiile art. 868-886 C. civ.

Deși dispozițiile art. 1167 alin. (3) C. civ. („Confirmarea sau ratificarea, ori executarea voluntară a unei donațiuni, făcută de erezi sau de reprezentanții donatorului, după moartea sa, ține loc de renunțare atât în privința viciilor de formă, cât și în privința oricărei alte excepții.”) se referă la donații, ele au fost extinse de jurisprudență asupra oricăror liberalități, așadar, și cu privire la testamente.

În acest sens s-a statuat că „în situația în care moștenitorii, în mod conștient, execută un partaj de ascendent printr-un testament nul în mod absolut pentru vicii de formă, unul dintre moștenitori sau toți succesorii nu se mai pot prevala de nulitatea absolută a testamentului, de vreme ce – astfel cum rezultă din probele dosarului – ei l-au executat voluntar si conștient.

Ascendentul va trebui să observe în acest caz atât condițiile de formă prevăzute pentru dispozițiile de ultimă voință, cât și regulile statornicite pentru ase menea acte.

Acest lucru antrenează următoarele consecințe:

a. împărțeala făcută prin testament poate fi revocată prin voința testatorului, după dreptul comun în ceea ce privește revocarea dispozițiilor testamentare.

b. împărțeala bunurilor nu va putea fi făcută prin testament conjunctiv, adică de către doi ascendenți prin unul și același act, art. 857 C. civ. prohibind expres testamentul conjunctiv.

c. împărțeala-testamentară va putea fi făcută numai în favoarea descendenților concepuți în momentul morții testatorului [art. 808 alin. (2) C. civ.].

d. Ascendentul trebuie să aibă capacitatea de a dispune de bunurile sale. Intervenția descendenților în testament pentru a accepta împărțeala este inutilă, dar nu afectează valabilitatea partajului-testamentar.

3.5. Efectele partajului de ascendent.

Efectele partajului de ascendent diferă după cum acesta s-a realizat prin donație sau prin testament.

3.5.1. Efectele partajului realizat prin donație.

Partajul de ascendent realizat în formă de donație își produce toate efectele sale din momentul în care a intervenit, aceasta fiind rațiunea lui de a fi.

Așadar, dacă partajul s-a realizat pe cale de donație, vom avea două categorii de raporturi juridice, respectiv, raporturi între ascendentul-donator și descendenții-donatari, raporturi ce derivă din contractul de donație, și raporturi între donatari, care derivă din actul de partaj. Aceste raporturi izvorăsc din caracterul mixt al partajului de ascendent realizat prin actul juridic al donației, respectiv partaj și donație.

Partajul de ascendent realizat prin donație va produce efecte atât în timpul vieții donatorului, cât și după decesul acestuia – de aceea, se impune să analizăm efectele acestuia distinct în funcție de cele două momente.

3.5.2. Efectele partajului-donație înainte de deschiderea succesiunii.

a. Raporturile dintre ascendentul-donator și descendenții donatari.

În intervalul de timp cuprins între momentul încheierii donației și momentul deschiderii succesiunii, între descendenți și ascendentul donator se nasc raporturi de donație ce se caracterizează prin următoarele aspecte:

1. transferul dreptului de proprietate are loc la data încheierii actului de partaj.

În aceste condiții descendenții pot să dispună liber de bunurile atribuite, fără să mai aștepte deschiderea succesiunii ascendentului donator.

În acest sens Tribunalul Suprem a decis că: „…partajul de ascendent făcut sub forma donației face ca proprietatea bunurilor să se transfere de la ascendentul donator la descendentul donatar, pe data efectuării partajului de ascen-dent^astfel că din acel moment descendentul beneficiar poate dispune de bunul atribuit fără să mai aștepte deschiderea succesiunii ascendentului”.

În cazul imobilelor, este necesară respectarea formelor de publicitate imobiliară.

2. descendenții nu au obligația de a plăti datoriile succesiunii (fiind dobânditori cu titlu particular), cu excepția cazului când o astfel de obligație Ie-a fost instituită ca sarcină;

În această privință, în literatura juridică mai veche s-a exprimat și o altă opinie, potrivit căreia ascendentul dăruitor care își împarte întregul său patrimoniu între descendenții săi nu putea să-i scutească de plata datoriilor sale actuale decât cu intenția de a-și frauda creditorii. De aceea, se arată, în baza principiului bona non intelliguntur, nisi deducto aere alieno, descendenții sunt obligați la plata datoriilor actuale ale donatorului.

Dacă ascendentul donator ar impune descendenților gratificați să plătească în tot sau în parte datoriile sale viitoare, partajul-donație ar fi nul, căci încalcă principiul irevocabilității donațiilor, potrivit art. 823 C. civ.

3. creditorii succesiunii pot ataca donația cu acțiunea pauliană în condițiile dreptului comun, fără să dovedească complicitatea la fraudă a descendenților donatari, actul fiind cu titlu gratuit;

4. valoarea donației va trebui să fie reunită fictiv la activul net al succesiunii pentru calculul cotității disponibile și al rezervei succesorale;

5. donația poate fi revocată pentru neîndeplinirea sarcinilor sau pentru ingratitudine, în condițiile dreptului comun.

În acest caz, problema revocării donației pentru survenire de copil nu se pune, deoarece donatarul este descendentul donatorului.

Motivele de ingratitudine prevăzute de art. 831 C. civ. sunt: descendentul donatar a atentat la viața ascendentului dispunător ori a fost găsit vinovat de comiterea unor cruzimi, delicte sau grave injurii pe seama lui, sau, fără temei, i-a refuzat asistența alimentară. Pentru aceste motive, donația – partaj de ascendent poate fi revocată la cererea dispunătorului, ceea ce nu atrage însă pierderea dreptului de a succede donatorului la moartea acestuia din urmă, desigur dacă nu există vreunul din motivele de ingratitudine.

Ca efect al revocării, bunurile ce alcătuiau lotul descendentului donatar împotriva căruia s-a pronunțat reintră în patrimoniul ascendentului libere de orice sarcină, fără a aduce atingere transmisiunii de proprietate ce s-a făcut în folosul celorlalți donatari, deoarece revocarea este o pedeapsă, care nu poate să lovească decât pe donatarul în culpă.

În acest caz, descendentul donatar nu ar putea cere o nouă împărțeală pe motiv că a fost înlăturat de la partaj. Așadar, împărțeala prin acte între vii este

definitivă, iar faptul că ulterior împărțelii cineva a pierdut calitatea de donatar, din culpa sa, nu poate lipsi pe ceilalți donatari de drepturile dobândite în mod valabil prin partajul de ascendent.

Descendentul nu își pierde ca efect al revocării judecătorești al donației calitatea de moștenitor rezervatar, cu excepția cazului în care s-ar găsi într-una din cazurile de nevrednicie. Așadar, el va putea obține rezerva sa fie din bunurile ascendentului, care nu au fost împărțite, fie prin reducțiunea liberalităților făcute celorlalți descendenți.

– descendenții care beneficiază de împărțeală nu au calitatea de moștenitori, deoarece ascendentul este în viață, ci dobândesc bunurile împărțite în calitate de donatari;

– descendenții donatari vor putea cere predarea bunurilor împărțite, cu excepția cazului în care ascendentul donator și-a rezervat anume uzufructul acestor bunuri, de unde rezultă că:

b. Raporturile dintre donatari

Raporturile dintre descendenții donatari sunt raporturi specifice persoanelor între care s-a realizat un partaj, astfel:

– descendenții au dreptul la o acțiune în garanție, unul împotriva celuilalt, pentru a suporta, în mod proporțional, evicțiunea;

– dacă prin actul de partaj s-a stipulat plata unei sulte, aceasta va fi garantată cu un privilegiu asupra imobilelor supuse împărțelii de ascendent. Neplata sultei nu dă dreptul descendentului creditor să ceară rezolutiunea partajului de ascendent, afară numai dacă ascendentul donator nu a dispus contrariul în actul de împărțeală-donație.

Plata sultei și aceea a oricărei creanțe rezultând din executarea împărțelii este garantată între descendenții donatari prin privilegiul copărtașului (art. 1741 C. civ.)

3.5.3. Efectele partajului-donație după deschiderea succesiunii.

La moartea ascendentului-donator împărțeala prin act între vii devine o adevărată împărțeală succesorală, iar descendenții donatari devin succesibili, rămânând însă în continuare donatari.

Din faptul că donatarii devin succesibili rezultă că pentru a veni la moștenire aceștia trebuie să existe la deschiderea ei și să aibă o vocație succesorală utilă, adică să nu fie nedemni sau renunțători.

Descendenții care beneficiază de partajul de ascendent au dreptul să accepte sau să refuze succesiunea. Dacă aceștia acceptă succesiunea:

a. au dreptul să păstreze fiecare ceea ce au primit prin donație; bunurile care nu au făcut obiectul împărțelii de ascendent vor fi dobândite de moștenitori în stare de indiviziune, potrivit dreptului comun;

b. au obligația să achite sarcinile și datoriile succesiunii, proporțional cu partea ereditară a fiecăruia, intra sau ultra vires hereditatis, după cum acceptarea moștenirii a fost sub beneficiu de inventar sau pură și simplă;

c. descendentul căruia i s-a încălcat rezerva succesorală are dreptul să solicite reducțiunea loturilor celorlalți descendenți;

Pentru calculul rezervei și al cotității disponibile vor trebui reunite fictiv și valoric (prin calcul pe hârtie) la activul net al moștenirii toate donațiile făcute prin împărțeala de ascendent (inclusiv pentru calculul rezervei soțului supraviețuitor, dacă este cazul);

d. descendenții nu sunt obligați la raportul donației, deoarece ei au fost gratificați printr-un act prin care s-a realizat o lichidare anticipată a succesiunii.

Raportul ar echivala în acest caz cu anularea împărțelii de ascendent. Întrucât donațiile-împărțeală nu sunt supuse raportului, chiar dacă formal dispunătorul nu a prevăzut scutirea de raport, ele se impută asupra rezervelor succesorale ale descendenților și numai în măsura depășirii lor, asupra cotității disponibile.

Așadar, bunurile donate în cadrul împărțelii prin acte între vii alcătuiesc o lichidare anticipată a moștenirii între toți descendenții și, prin urmare, nu sunt supuse raportului.

Donațiile-împărțeală nefiind supuse raportului, ele se impută asupra rezervelor succesorale ale descendenților și, numai în măsura depășirii lor, ele se vor imputa asupra cotității disponibile. În această direcție a decis și practica judiciară, începând cu înalta Curte de Casație și Justiție, care a dispus că: „împărțeala de ascendent poate fi făcut prin acte între vii sau testament. Dacă este făcută prin acte între vii are caracterul unei liberalități și atribuie descendentului calitatea de donatar. Partajul făcut prin testament îi atribuie calitatea de moștenitor și în acest caz poate fi obligat la raport.” (art. 794 și 795 C. civ.).

Descendenții care au renunțat la succesiune vor beneficia de donație, numai în limitele cotității disponibile; calitatea de donatar a descendentului și efectele donației nu sunt condiționate de venirea lui la moștenire.

3.5.4. Efectele partajului realizat prin testament.

Partajul de ascendent realizat prin testament produce efecte de la data deschiderii succesiunii, neproducând nici un efect în timpul vieții testatorului, care îl poate modifica sau revoca până în ultima clipă a vieții, potrivit dreptului comun.

2.5.4.1. Efectele partajului-testament înainte de deschiderea succesiunii.

Datorită faptului că împărțeala de ascendent cuprinsă într-un testament este în primul rând o dispoziție mortis causa, aceasta nu va produce nici un efect în timpul vieții testatorului, așa cum prevede art. 802 C. civ.

Astfel, ascendentul poate modifica sau revoca împărțeala-testamentară până în ultima clipa a vieții sale, potrivit dreptului comun cu privire la testamente.

Dacă până în momentul deschiderii succesiunii sale ascendentul a înstrăinat, în totul sau în parte, bunurile cuprinse în lotul unuia dintre descendenți, trebuie să deosebim două situații.

Dacă bunurile care potrivit testamentului alcătuiau lotul unuia dintre descendenți au fost înstrăinate de către testator, acel descendent se consideră că a fost omis de la împărțeală și, prin urmare, poate cere anularea partajului testamentar în temeiul art. 797 C. civ.

Dacă au fost înstrăinate de către testator în timpul vieții sale numai o parte din bunurile ce alcătuiau lotul unuia dintre” descendenți, acest descendent va putea cere, prin acțiunea în reducțiune, reîntregirea rezervei sale, în măsura în care ar fi vătămat în rezerva ce i se cuvine potrivit legii (art. 798 C. civ.).

Așadar, în materia partajului testamentar nu sunt aplicabile dispozițiile art. 923 C. civ., astfel că înstrăinarea de către ascendent a totalității sau numai a unei părți din bunurile ce compun lotul unuia dintre descendenții săi nu va fi considerată ca o revocare tacită a partajului testamentar.

3.5.4.2. Efectele partajului-testament după deschiderea succesiunii.

Între moștenitori nu subzistă nici un moment starea de indiviziune cu privire la bunurile cuprinse în testament, acestea se vor transmite în mod individual, în deplină proprietate, conform voinței defunctului. În literatura de specialitate s-a exprimat și opinia potrivit căreia bunurile succesorale se dobândesc de către descendenții beneficiari ai unui partaj de ascendent, în virtutea legii și nu a testamentului.

În funcție de această apreciere, s-a arătat că descendenții nemulțumiți de partaj nu vor putea renunța la testament, solicitând o împărțire a moștenirii în temeiul legii, astfel încât descendenții ori acceptă moștenirea, ori renunță la aceasta definitiv.

Într-adevăr, deși prin împărțeala făcută, ascendentul putea favoriza pe unii dintre descendenți în detrimentul altora (fără a aduce atingere rezervelor succesorale), se admite că ei nu devin legatari, ci păstrează calitatea de moștenitori legali. Actul de împărțeală nu modifică titlul cu care descendenții dobândesc moștenirea (așa cum o împărțeală prin bună învoială, potrivit dreptului comun, făcută cu nerespectarea cotelor legale, nu modifică calitatea copărtașilor de moștenitori legali). Prin împărțeala de ascendent, acesta își exercită dreptul special conferit de lege de a împărți bunurile lăsate moștenire între descendenții săi. Actul valorează împărțeală și nu liberalitate testamentară.

În consecință descendenții pot să accepte moștenirea sau să renunțe la ea astfel cum le-a fost lăsată, adică împărțită de ascendent, în virtutea dreptului pe care i-l conferă legea.

În calitate de succesibili descendenții au dreptul la opțiune succesorală, adică de a accepta sau nu succesiunea.

În literatura de specialitate s-au purtat discuții cu privire la faptul dacă descendenții beneficiari ai unui partaj de ascendent dobândesc bunurile atribuite lor prin partajul testamentar cu titlu de legat sau de moștenire legală.

Într-o primă opinie se consideră că moștenirea se va dobândi în virtutea testamentului lăsat de ascendentul dispunător, descendenții dobândind calitatea de legatari și nu cea de moștenitor ab intestat, deoarece împărțeala testamentară este un act de dispoziție prin care se dobândește și se transmite proprietatea.

Dacă li considerăm pe descendenții beneficiari ai unei împărțeli testamentare ca fiind -legatari, ei vor trebui să aibă capacitatea de a primi un legat, aplicân-du-se dispozițiile art. 930-931 C. civ.

De asemenea, descendenții ar putea să renunțe la moștenirea testamentară, care cuprinde împărțeala, și să primească succesiunea ab intestat, căci ei fiind legatari, legatarul care este moștenitor ab intestat, poate să renunțe la legat și să primească succesiunea legitimă. Continuând această idee, dacă împărțeala a fost numai parțială și nu implică dispoziții universale sau cu titlu universal, ci numai dispoziții particulare, descendenții fiind legatari particulari nu contribuie la plata datoriilor.

Opiniei exprimate mai sus i se poate aduce următoarea critică: testamentul în cazul unui partaj de ascendent este doar o condiție de formă a acestuia, el necuprinzând un testament în adevăratul sens al cuvântului, ci un act de partaj ca exercitare a dreptului de dispoziție asupra bunurilor proprii ale ascendentului testator, care este de altfel o prerogativă legală a testatorului. În acest sens, art. 795 alin. (1) C. civ. dispune că „Această împărțeală se poate face prin acte între vii sau prin testament cu formele, condițiile și regulile prescrise pentru donațiuni între vii și testamente”. Așadar, chiar textul legal are în vedere condițiile de formă, iar nu cele de fond ale testamentului, pentru a se putea realiza un partaj testamentar.

Într-o a doua opinie, majoritară și la care aderăm și noi, se susține că succesiunea se dobândește în temeiul legii, partajul realizat în formă de testament având scopul exclusiv de a preîntâmpina starea de indiviziune.

În acest sens s-a statuat că: „actul de împărțeală nu modifică titlul cu care descendenții dobândesc moștenirea (așa cum o împărțeală prin bună învoială, potrivit dreptului comun, făcută cu nerespectarea cotelor legale, nu modifică calitatea copărtașilor de moștenitori legali). Prin împărțeala de ascendent, acesta își exercită dreptul special conferit de lege de a împărți bunurile lăsate moștenire între descendenții săi. Actul valorează împărțeală, iar nu liberalitate testamentară”.

Așadar, putem conchide că întreaga materie a împărțelii de ascendent este dominată de principiul că împărțeala testamentară produce efectele unei împărțeli obișnuite, de aceea nu poate anula vocația ereditară a descendenților. Testamentul ascendentului este numai un act de ultimă voință, prin care ascendentul își împarte bunurile într-un anumit mod, pentru a scuti pe descendenții săi de toate greutățile unui partaj judiciar și, în multe cazuri, pentru a curma eventualele certuri și neînțelegeri.

De aceea, se consideră că descendenții succesibili nu au facultatea de a renunța la testament solicitând împărțirea moștenirii în temeiul legii, astfel încât

descendenții ori acceptă moștenirea, ori renunță la ea, în mod definitiv, astfel cum a fost împărțită de ascendent, în virtutea puterii pe care i-o dă legea.

Așadar, descendenții nu pot să renunțe la succesiunea testamentară care cuprinde împărțeala și să primească succesiunea ab infestat ca avere neîmpărțită.

În susținerea acestei opinii se mai arată că, în cazul în care unul dintre descendenți se consideră neîndreptățit prin actul de partaj, el are la dispoziție acțiunea în reducțiunea liberalităților excesive.

Așadar, deși partajul testamentar îmbracă forma legatului, „această prerogativă nu metamorfozează titlul cu care operează transferul moștenirii din moștenire legală, ab infestat, într-una testamentară, testament heredis institutio; pe cale de consecință, descendenții, din moment ce acceptă moștenirea, nu se vor găsi în stare de indiviziune cu privire la bunurile care au fost partajate de ascendentul de cujus, ci, doar, în raporturi de împărțeală..”.

În acest sens s-a pronunțat și jurisprudența, dispunând că: „împărțeala de ascendent, făcută prin acte între vii, sau testament, este dominată de principiile de la partaj și numai forma acestui partaj este aceea a unei donațiuni sau testament; că de aceea beneficiarii acestui partaj nu sunt legatari sau donatari, ci sunt moștenitori”.

Dacă în exercitarea dreptului la opțiune descendenții succesibili acceptă moștenirea și îndeplinesc și celelalte condiții prevăzute de lege pentru a moșteni (au capacitate succesorală efectivă și utilă și nu sunt nedemni), se produc următoarele efecte:

a. Descendenții dobândesc bunurile atribuite prin partajul-testamentar în deplină proprietate, dacă este cazul, și în stare divizată, din chiar momentul deschiderii succesiunii.

Voința testatorului preîntâmpină în acest caz starea de indiviziune.

În acest sens a decis și fosta instanță supremă, dispunând că: „partajul de ascendent își produce efectele pe data deschiderii succesiunii dispunătorului, iar la această dată fiecare dintre descendenți devine, în temeiul împărțelii de ascendent, proprietarul bunului sau bunurilor anume determinate și atribuite. În consecință, între moștenitori nu mai există o stare de indiviziune, ci fiecare dobândește un drept de proprietate exclusivă asupra bunurilor respective, fără a mai fi cazul de a efectua un partaj succesoral”.

b. Între descendenți se nasc raporturi de împărțeală la deschiderea moștenirii în aceste condiții aceștia își datorează garanție în calitate de copărtași și se bucură de privilegiul imobiliar al copărtașului, potrivit dreptului comun în materie de împărțeală.

c. Partajul are caracter declarativ și în acest caz.

În această situație, dacă bunurile atribuite unui descendent prin partajul testamentar nu mai există la data deschiderii succesiunii, acesta poate cere constatarea nulității actului de împărțeală în temeiul art. 797 C. civ., ori introduce acțiunea în reducțiunea loturilor copărtașilor avantajați, în temeiul art. 798 C. civ., dacă primește mai puțin decât rezerva la care are dreptul potrivit legii.

d. Partajul de ascendent realizat în formă de testament nu se poate rezilia dacă nu se plătesc sultele prevăzute de testator, deoarece și în această materie, ca și în cazul partajului obișnuit, există excepție de la regula înscrisă în art. 1020 C. civ.

e. În privința datoriilor, dacă defunctul nu a prevăzut lichidarea acestora în mod expres prin testamentul partaj, fiecare dintre comoștenitori este ținut de achitarea lor în măsura părții sale ereditare.

În cazul partajului realizat în formă de testament nu sunt aplicabile dispozițiile art. 924 C. civ., potrivit cărora orice dispoziție testamentară devine caducă atunci când acela în favoarea căruia a fost făcută a murit înaintea testatorului.

Într-o astfel de situație, chiar dacă unul dintre descendenți încetează din viață înaintea testatorului ascendent, fără descendenți, partajul de ascendent nu va fi nul, ci partea respectivului descendent se va. atribui celorlalți descendenți pe calea dreptului de acrescământ.

Spre deosebire de partajul de ascendent realizat prin donație, împărțeala prin testament poate cuprinde nu numai bunurile prezente, adică cele care există în momentul întocmirii testamentului, dar și bunuri viitoare, adică cele pe care testatorul le va avea la moartea lui.

3.6. Ineficacitatea împărțelii de ascendent. Cauze de ineficacitate de drept comun

Partajul de ascendent poate deveni ineficace potrivit dreptului comun, din cauza anulării (pentru incapacitate sau vicii de consimțământ) ori din cauza nulității absolute (de exemplu, pentru nerespectarea formei solemne a actului de împărțeală).

Împărțeala testamentară poate fi ineficace și din cauze care, potrivit legii, atrag caducitatea, în măsura în care, în această materie, nu operează reguli speciale.

Donația prin care s-a realizat împărțeala poate deveni ineficace în privința descendentului culpabil și prin revocare pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine. Iar creditorii ascendentului donator pot cere revocarea actului de împărțeală-donație prin acțiunea pauliană.

3.6.1. Cauze de ineficacitate de drept comun ale partajului de ascendent realizat prin donație.

Împărțeala de ascendent realizată în formă de donație fiind un act juridic, va fi anulabilă dacă emană de la un ascendent incapabil de a face un asemenea act ori dacă este rodul unei voințe viciate prin doi, eroare sau violență.

În acest context trebuie să precizăm însă, că art. 812 C. civ. sancționează cu nulitatea absolută numai liberalitățile făcute în favoarea incapabililor arătați în art. 810 C.civ. (incapacitățile speciale de a primi prin donație menționate mai sus), iar nu și liberalitățile făcute minorilor.

Potrivit art. 815 C. civ., donațiile făcute minorilor se acceptă de tutore sau părinte; această dispoziție de ocrotire a intereselor unor incapabili, alții decât cei la care se referă art. 812 C. civ., este sancționată și ea, în caz de nesocotire, cu nulitatea, dar cu o nulitate relativă, care poate fi invocată exclusiv de incapabil.

Din economia prevederilor art. 147 coroborat cu art. 129 C. fam., s-a conchis că persoanele puse sub interdicție judecătorească nu pot face donații nici personal și nici prin reprezentanții lor legali sau cu încuviințarea acestora, fiind necesară și încuviințarea autorității tutelare.

În acest sens s-a pronunțat și jurisprudența, statuând că: „în cazul în care donatorul intenționează să doneze un imobil (construcție, cu destinație de locuință), rezervându-și uzufructul viager al bunului donat, iar donatarul, deși major și nepus sub interdicție, este totuși debil mintal – în imposibilitate de a-și apăra interesele -, motiv pentru care a fost desemnat un curator ad-hoc, acesta din urmă nu poate accepta donația, ce depășește limitele unui act de administrare, fără o încuviințare în atare sens a autorității tutelare conform art. 155 alin. (2) C. fam”.

Așadar, pentru acceptarea unui partaj de ascendent realizat în formă de donație, de către un debil mintal, chiar dacă el nu este pus sub interdicție, este necesar acordul autorității tutelare.

În privința acțiunii în anularea unui partaj de ascendent realizat în formă de donație pentru vicii de voință, practica judiciară a decis că aceasta este o acțiune personală, dar care are caracter patrimonial și, deci, poate fi exercitată de moștenitori, iar nu numai continuată de ei.

Așa cum am mai arătat, împărțeala de ascendent realizată prin donație este de principiu nulă absolut dacă nu s-a făcut cu respectarea formei autentice prevăzute de art. 813 C. civ.

În practica judiciară s-a decis însă, în mod constant, că, în cazul în care partajul de ascendent realizat în formă de donație este nul pentru lipsa formei autentice, ea trebuie examinată pentru a se vedea dacă îndeplinește condițiile unui testament olograf sau al altei forme de testament. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Supremă de Justiție, arătând într-o soluție de speță că „Actul de împărțire … nefiind întocmit în forma cerută pentru a realiza un partaj de ascendent prin acte între vii – trebuie examinat ca un posibil act de împărțeală prin testament olograf, impunându-se a fi verificată întrunirea celor trei condiții de valabilitate prevăzute de art. 859 din Codul civil”.

După cum am analizat anterior, împărțeala de ascendent, făcută prin înzestrări la încheierea căsătoriei, este nulă pentru lipsa formei autentice cerută de art. 813 C. civ., iar donatorul nu poate acoperi prin confirmare viciile donației nule în privința formei.

În schimb, moștenitorii donatorului, după moartea lui, pot confirma, ratifica sau executa voluntar o donație lipsită de forme legale, întrucât între moștenitorii donatorului donația nu este nulă, ci doar anulabilă, iar acțiunea este prescriptibilă. Prin urmare, vor fi aplipabile în aceste cazuri prevederile art. 1167 alin. (3) C. civ., potrivit cărora: „Confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntară a unei donațiuni, făcută de către erezi sau reprezentanții donatorului, după moartea sa, ține loc de renunțare, atât în privința viciilor de formă, cât și în privința oricărei alte excepții.”

Împărțeala prin act între vii va putea fi judecătorește revocată pentru neexecutare de sarcină sau ingratitudine, dar numai în privința descendentului culpabil, revocarea fiind în acest caz doar parțială. În acest sens, fosta instanță supremă a decis că revocarea donației pentru ingratitudine nu poate fi admisă decât numai împotriva acelora dintre donatari care s-au făcut vinovați de ingratitudine (art. 829 și 831 C. civ.).

Donatorul ascendent poate să își rezerve uzufructul bunurilor donate ori poate face donația sub sarcina rentei viagere, a întreținerii sau poate rezerva dreptul de uzufruct viager asupra imobilului donat.

În caz de neexecutare a acestor sarcini donația, deci și partajul de ascendent realizat în formă de liberalitate prin act între vii, poate fi revocat pe cale judecătorească.

Partajul de ascendent făcut prin act între vii, are între descendenții copărtași caracterele unui simplu partaj, astfel că dacă unul dintre donatari nu îndeplinește sarcinile actului de partaj stipulate în favoarea altui donatar, partajul de ascendent nu poate fi revocat, ci copărtașul beneficiar al acelei condiții este garantat în dreptul său numai cu privilegiul copărtașului prevăzut de art. 1741 C. civ.

De asemenea, partajul de ascendent realizat în forma darului manual poate fi afectat de sarcini, întocmai ca și o donație obișnuită. Așadar, partajul realizat în formă de dar manual poate fi revocat pentru neexecutare de sarcină în ceea ce-l privește pe donatarul culpabil ori donatorul ascendent poate cere executarea sarcinii potrivit art. 1021 C. civ..

Împărțeala de ascendent făcut prin acte între vii va fi nulă absolut, dacă se prevede în act ca descendenții să plătească toate datoriile prezente și viitoare ale sale.

3.6.2. Cauze de ineficacitate de drept comun ale partajului de ascendent realizat prin testament.

Împărțeala de ascendent realizată în formă de testament va fi anulabilă dacă emană de la un ascendent incapabil de a dispune pentru cauză de moarte ori dacă actul este rodul unei voințe viciate prin doi, eroare sau violență.

Ca modalitate de viciere a voinței, dolul se înfățișează în materia legatelor prin captație și sugestie, dacă faptele sunt exercitate prin manopere dolosive sau viclene, în scopul de a determina pe dispunător să facă o liberalitate, pe care altfel nu ar face-o și nici nu ar avea motive să o facă.

Practica judiciară a hotărât: „corespund, în principiu, înțelesului noțiunii de manopere viclene și dolosive, atât izolarea, cât și îndepărtarea testatorului de rude sau prieteni, sechestrarea sa, insinuarea unor calomnii la adresa rudelor, abuzul de influență sau de autoritate și alte fapte asemănătoare.

Simpla simulare de grijă și afecțiune, ca și prestarea interesată a unor servicii și îngrijiri, nu sunt suficiente pentru anularea unei liberalități testamentare”.

Captația și sugestia constituie cauze de nulitate a liberalității numai dacă mijloacele folosite au fost dolosive, frauduloase și au avut ca rezultat alterarea voinței dispunătorului, în sensul că, fără exercitarea lor, acesta nu ar fi făcut actul de liberalitate..

Partajul de ascendent fiind un act solemn, va fi nul dacă nu a fost întocmit într-una din formele de testament prevăzute de lege: olograf, mistic sau autentic.

Trebuie însă să subliniem faptul că, deși dispozițiile art. 1167 alin. (3) C. civ. („Confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntară a unei donațiuni, făcută de erezi sau de reprezentanții donatorului, după moartea sa, ține loc de renunțare atât în privința viciilor de formă, cât și în privința oricărei alte excepții”) se referă la donații, ele au fost extinse de jurisprudență asupra oricăror liberalități, așadar, și cu privire la testamente.

Astfel, în situația în care moștenitorii, în mod conștient, execută un partaj de ascendent dintr-un testament nul absolut pentru vicii de formă, unul dintre moștenitori sau toți succesorii nu se mai pot prevala de nulitatea absolută a testamentului, de vreme ce, astfel cum rezultă din probele dosarului, ei l-au executat în mod voluntar și conștient.

Două persoane neputând dispune pentru cauză de moarte prin același înscris, împărțeala de ascendent cuprinsă într-un asemenea testament este nulă, chiar dacă descendenții au posedat fiecare separat, din timpul vieții testatorilor, anumite bunuri, astfel cum au fost împărțite prin testament (ari. 857 C. civ.).

În testamentul prin care se face un partaj de ascendent pot coexista dispoziții privitoare la împărțeala bunurilor între moștenitorii descendenți ai testatorului și dispoziții privitoare la lăsarea unui legat către o persoană care nu e rudă cu testatorul.

Împrejurarea că testatorul a impus prin testament unuia dintre moștenitori obligația de a-l întreține, nu duce la anularea testamentului – indiferent dacă această clauză a fost sau nu executată – deoarece nu prejudiciază pe ceilalți moștenitori. Dacă o asemenea obligație nu este îndeplinită în timpul vieții testatorului, viitorul beneficiar al testamentului nu poate fi constrâns s-o execute, de vreme ce testamentul nu produce efecte decât după moartea testatorului; acesta din urmă nu poate, în timpul vieții, decât să revoce testamentul, dar de vreme ce n-a făcut-o, actul nu poate fi anulat de ceilalți moștenitori (art. 920 C. civ.).

3.6.3. Cauze de ineficacitate speciale.

Împărțeala de ascendent este nulă pentru omisiunea unui descendent chemat efectiv la moștenire (art. 797 C. civ.), iar în cazul în care prin împărțeală sau alte acte s-a adus atingere rezervei succesorale, descendentul vătămat poate ataca împărțeala cu acțiunea în reducțiune (art. 798 C. civ.), care are drept efect, în această materie, „rectificarea împărțelii”, adică reîntregirea rezervei prin micșorarea loturilor copărtașilor avantajați.

3.6.3.1. Omisiunea unuia sau mai multor copii.

Art. 797 C. civ. prevede în primul alineat că: „Este nulă împărțeala în care nu s-au cuprins toți copiii în viață la deschiderea moștenirii și descendenții fiilor premuriți.”

Care este înțelesul acestui text? Răspunsul îl găsim în termenii folosiți de legiuitor: „copiii în viață la data deschiderii moștenirii și descendenții fiilor premuriți”, adică în determinarea înțelesului termenilor „copii și descendenți” și fixarea momentului când se va cerceta dacă toți aceștia au fost cuprinși în partajul de ascendent.

Apare ca evident faptul că numai la decesul ascendentului se va ști dacă partajul făcut de ascendent este sau nu valabil.

Se poate ca un partaj imperfect în momentul când a fost făcut, întrucât, nu cuprindea toți copiii atunci în viață, să devină valabil la decesul ascendentului, din cauză că i-au predecedat copiii omiși, cum se poate, de asemenea, ca un partaj perfect în momentul în care a fost făcut, deoarece cuprindea toți copiii existenți în momentul acela, să devină nevalabil la decesul ascendentului, din cauză că, după partaj, acesta a mai avut copii, fie chiar postumi. De aceea, până în momentul decesului ascendentului neputându-se ști dacă partajul de ascendent este valabil, nici acțiunea în nulitatea partajului nu va putea fi exercitată mai înainte de acest eveniment.

Momentul deschiderii succesiunii este important și pentru determinarea sferei persoanelor care au vocație succesorală efectivă și utilă. Astfel, în practică s-a decis că art. 797 C. civ., care prevede nulitatea partajului dacă nu au participat toți moștenitorii, se referă exclusiv la cazul în care cei omiși de la partaj sunt îndreptățiți să beneficieze de bunurile respective, ca urmare a acceptării succesiunii.

Prin urmare, textul nu se referă și la cazul în care cei omiși de la partaj și-au pierdut dreptul asupra succesiunii, situație în care, potrivit art. 696 C. civ., sunt considerați că n-au fost niciodată moștenitori, iar împărțeala rămâne valabilă.

În acest sens s-a decis că, „acest partaj este valabil, chiar când nu ar cuprinde toți moștenitorii, – când cei omiși renunță la succesiune, prin renunțare ei se consideră că nu au fost moștenitori; că în situația aceasta partajul cuprinzând pe toți moștenitorii – fiindcă cei omiși sunt considerați că nu au fost moștenitori -el este un partaj valabil.”

De asemenea, va fi valabil partajul de ascendent în care nu s-a cuprins unul dintre descendenți, dacă acesta decedează înaintea ascendentului său și nu lasă descendenți în linie directă. Dacă însă, descendentul omis de la împărțeală moare înaintea testatorului lăsând moștenitori legali, descendenți în linie directă, partajul de ascendent va fi nul, deoarece aceștia vin la moștenirea autorului lor prin reprezentare.

Cu această ocazie trebuie să subliniem faptul că, în cazul în care în partaj s-au cuprins toți descendenții dispunătorului, iar unul dintre ei predecedează nelăsând moștenitori legali, partea lui devine caducă și va face obiectul unei împărțeli suplimentare, și nu va atrage nulitatea împărțelii de ascendent realizate în formă de testament. În aceeași ipoteză, dacă împărțeala este făcută prin acte între vii, iar ascendentul a stipulat prin act dreptul de reîntoarcere convențională în folosul său, potrivit art. 825 C. civ., partea copilului predecedat îi va reveni. În caz contrar, ea va fi atribuită moștenitorilor săi sau legatarilor pe care i-ar fi instituit.

Putem concluziona, așadar, că nulitatea unei împărțeli de ascendent, care nu cuprinde pe toți copiii, poate fi acoperită în următoarele împrejurări:

a. când copilul omis moare înaintea ascendentului său, fără a lăsa urmași direcți;

b. când la decesul ascendentului copilul omis refuză succesiunea sau

c. când copilul omis de la partaj este declarat nedemn după deschiderea succesiunii.

Se pune problema, dacă un partaj de ascendent nul în mod absolut pentru omisiune de copil poate să producă efecte ca legat sau donație.

În dreptul francez, conform căruia partajul de ascendent care nu cuprinde pe toți descendenții, ce vin la succesiunea ascendentului, este inexistent, se consideră că nu poate fi valid ca legat sau ca donație, deoarece actul care nu are existență legală nu poate să producă nici un efect, potrivit adagiului latin „quod nullum este nullum producit effectus”.

În acest sens s-a pronunțat și doctrina susținând că nulitatea împărțelii pentru omisiunea unui copil face să dispară toate efectele donației și ale partajului. În consecință, se va deschide succesiunea ab infestat a ascendentului defunct și bunurile împărțite se vor întoarce la masa succesorală libere de orice sarcini. Cu toate acestea, s-a adrnis că, dacă actul de împărțeală cuprinde și donații scutite de raport, făcute decî asupra cotității disponibile, aceste donații nu vor fi anulate, ele fiind independente de împărțeală.

În ceea ce ne privește, considerăm că, în cazul în care partajul de ascendent este nul în mod absolut pentru omisiunea unuia dintre descendenți, poate să producă efecte ca legat sau ca donație ordinară, deoarece una dintre premisele acestei instituții este intenția de a gratifica din partea ascendentului.

Pe de altă parte, potrivit principiului conversiunii actelor juridice, precum și regulii conform căreia actul trebuie interpretat în sensul în care produce efecte, iar nu în sensul în care nu produce nici un efect, regulă exprimată prin adagiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, putem deduce că, în cazul în care dispoziția cuprinsă în actul de partaj nul întrunește condițiile de valabilitate ale unui testament, legat, sau ale unei donații, ea poate să producă efecte ca atare, în limitele admise de lege.

În privința naturii nulității care operează în cazul omisiunii de la partajul de ascendent a unui descendent, înalta Curte de Casație, într-o decizie de speță, a statuat că nulitatea care decurge din neobservarea acestei dispoziții nu are caracterul și efectele unei nulități absolute, așa că ea poate fi acoperită printr-o confirmare sau ratificare ulterioară de către comoștenitorul absent, sau care nu a fost legal reprezentat, în ipoteza în care partajul a fost consfințit de o persoană fără calitate.

Atât doctrina, cât și jurisprudența a infirmat această soluție, statuând că omiterea unui descendent din împărțeala făcută de ascendent atrage nulitatea absolută a actului, nulitate care operează de drept. În aceste condiții, descendentul omis sau orice altă persoană interesată poate cere instanței constatarea nulității partajului de ascendent și poate proceda la o nouă împărțeală.

În acest sens, Curtea Supremă de Justiție a decis că: „în cazul în care, încălcându-se dispozițiile Codului civil, în partajul de ascendent nu au fost cuprinși toți descendenții, împărțeala este lovită de nulitate, iar reclamantul (în acțiunea în revendicare) apare doar ca un legatar cu titlu universal, de vreme ce i s-a testat terenul revendicat și toate bunurile mobile.

De aceea, el era în drept să pretindă bunurile ce constituie obiectul legatelor numai în cadrul dezbaterii succesorale, la decesul dispunătorului (în speță, defunctul, prin testament, dispusese doar cu privire la o parte din bunurile sale numai în favoarea soției lui și a reclamantului – unul dintre fiii săi – omițând pe ceilalți șase descendenți, dintre care unul este pârâtul)”.

Considerând acțiunea reglementată de art. 797 C. civ. ca fiind una în constatarea nulității absolute, rezultă că titular al acesteia este orice persoană interesată. De asemenea, acțiunea va putea fi intentată oricând, fie pe cale principală, fie pe cale de excepție (art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă), fiind imprescriptibilă, efectele nulității, adică desființarea împărțelii, producându-se asupra tuturor descendenților, și cu efect retroactiv, respectiv, ca și când nu ar fi existat niciodată.

În acest context, trebuie să subliniem din nou faptul că omisiunea soțului supraviețuitor de la partajul de ascendent nu constituie un motiv de desființare în temeiul art. 797 C. civ., soțul supraviețuitor nefiind descendent în sensul legii. De aceea, pentru întregirea rezervei sale, soțul supraviețuitor are la îndemână acțiunea în reducțiunea liberalităților excesive, prevăzută de art. 847 C. civ.

În ceea ce privește domeniul de aplicare a nulității absolute prevăzute de art. 797 C. civ. trebuie să arătăm ca nulitatea absolută întemeiată pe omisiunea unui descendent desființează partajul, fără însă să aducă atingere validității liberalităților independente de împărțeală, pe care ascendentul Ie-a făcut, în limita cotității disponibile, în cuprinsul aceluiași act.

Într-o decizie a fostei instanțe supreme se arată în acest sens că: „Art. 797 C. civ. anulează exclusiv împărțeala în care nu s-au cuprins toți moștenitorii. Prin urmare, în măsura în care prin același act testatorul a lăsat cotitatea disponibilă unuia dintre ascendenți, această dispoziție, independent de împărțeală, este valabilă și producătoare de efecte juridice, chiar dacă testamentul respectiv nu a cuprins, la împărțeală, pe toți moștenitorii”.

Ce se întâmpiă dacă, deși un descendent este omis de la împărțeală, ascendentul a lăsat bunuri neîmpărțite care prin natura și valoarea lor ar permite să se satisfacă drepturile succesorale ale celui omis?

Într-o primă opinie, dacă, în afara bunurilor împărțite, ascendentul lasă bunuri care permit ca descendentul omis de la împărțeală să se îndestuleze, cu respectarea deplină a principiului egalității, acest descendent sau oricare altă persoană interesată nu ar putea cere constatarea nulității partajului de ascendent.

Susținătorii celei de-a doua opinii, la care subscriem și noi, susțin că în această ipoteză partajul de ascendent va fi nul absolut, deoarece această situație nu se confundă cu cea prevăzută de art. 790 alin. (2) C. civ., potrivit căreia „pentru o simplă omisiune a unuia din obiectele succesiunii nu se strică împărțeala; se face numai un supliment de împărțeală pentru obiectul omis”.

3.6.3.2. Atingerea rezervei cuvenite unuia dintre descendenți.

Potrivit art. 798 C. civ. „împărțeala făcută de ascendent se poate ataca, când ar rezulta dintr-însa sau dintr-alte acte că, prin dispoziția făcută de ascendent, vreunul din acei între care s-au împărțit bunurile s-ar găsi vătămat în partea legitimă”.

Așadar, potrivit art. 798 C. civ., împărțeala făcută de un ascendent poate fi atacată dacă s-a adus atingere rezervei cuvenite vreunuia dintre descendenți, fără a face deosebire, dacă atingerea adusă rezervei rezultă din împărțeală sau din alte acte.

Spre deosebire de dreptul francez, în dreptul românesc resciziunea împărțelii pentru leziune nu este admisă, astfel că acțiunea prevăzută de art. 798 C. civ. nu poate fi decât o acțiune în reducțiune, care derogă însă de la dreptul comun.

Este o acțiune în reducțiune din cel puțin două motive, și anume: presupune o atingere adusă rezervei unuia dintre descendenți, iar, pe de altă parte, nu urmărește desființarea întregii împărțeli, ci numai scăderea avantajelor excesive făcute de ascendent pentru a se asigura reîntregirea rezervei. Rezultă deci că acțiunea în reducțiunea liberalităților excesive nu se va porni împotriva tuturor celor între care s-a făcut împărțeala, ci numai împotriva celor care au fost avantajați prin împărțeală.

Pentru a se ști dacă s-a atins rezerva trebuie să se procedeze conform art. 849 C. civ., ceea ce înseamnă că bunurile dispunătorului vor fi evaluate adău-gându-se prin calcul fictiv, la bunurile lăsate în momentul morții sale, cele de care el a dispus prin împărțeală, ca și cum ar fi vorba despre o liberalitate ordinară.

Acțiunea reglementată de art. 798 C. civ. derogă de la dreptul comun din mai multe puncte de vedere:

a. atingerea adusă rezervei trebuie să fi fost suferită de către un descendent care a fost cuprins în împărțeală.

Rezultă așadar că descendentul care nu a fost cuprins în împărțeală are la îndemână acțiunea în nulitatea partajului de ascendent potrivit art. 797 C. civ., iar nu acțiunea în reducțiune, prevăzută de art. 798 C. civ.

b. Atingerea adusă rezervei unuia dintre descendenți poate rezulta din actul de partaj sau din alte acte.

În acest sens textul codului civil român diferă de cel corespondent, art. 1079, din codul civil francez, prin aceea că întrebuințează cuvântul „sau”, în loc de „și”. Din această schimbare de redactare rezultă că, pe când dreptul francez nu conferă acțiunea în reducțiune decât atunci când unul din descendenți a fost avantajat atât prin împărțeală, cât și prin dispoziții făcute „par preciput”, la noi, din contră, împărțeala poate fi atacată îndată ce unul din descendenți a fost vătămat în rezerva sa, fie că această vătămare s-a pricinuit prin actul de împărțeală, fie prin alte acte anterioare sau posterioare împărțelii. Trebuie să subliniem însă faptul că, în cazul în care loturile descendenților sunt inegale, legea prezumă că ascendentul a dorit să avantajeze pe unii dintre descendenții săi. Desigur, această avantajare este posibilă numai în limita cotității disponibile, în rest putându-se intenta acțiunea în reducțiune, prevăzută de art. 798 C. civ.

c. Dacă atingerea adusă rezervei se datorează unei liberalități deosebite, cel gratificat trebuie să fie unul dintre descendenții cuprinși în împărțeală, deoarece art. 798 C. civ. se limitează doar la raporturile dintre descendenții celui care face împărțeala.

Astfel, dacă liberalitatea prin care se aduce atingere rezervei unuia dintre descendenți este făcută unei terțe persoane, străină de partaj, se va putea intenta numai acțiunea în reducțiune de drept comun prevăzută de art. 847 C. civ., iar nu cea reglementată de art. 798 C. civ.

d. Reducțiunea de drept comun, cu excepția rezervei soțului supraviețuitor, are ca efect reintrarea în masa succesorală a unor bunuri sau valori ieșite prin efectul liberalităților făcute de către defunct, pentru ca acestea să facă obiectul unei transmisiuni succesorale legale.

Acțiunea în reducțiune prevăzută de art. 798 C. civ. are ca efect „rectificarea împărțelii, prin micșorarea loturilor atribuite de ascendent pârâților, cu scopul de a reîntregi rezerva reclamantului”.

Descendentul care nu a primit în întregime partea sa din rezervă are dreptul să promoveze acțiunea în reducțiune, chiar dacă a fost gratificat printr-o liberalitate preciputară, cu întreaga cotitate disponibilă.

Aceasta deoarece, descendentul rezervatar are dreptul să cumuleze rezerva cu cotitatea disponibilă.

Pe de altă parte, dacă donația este anterioară partajului de ascendent, atribuirea, prin împărțeală, descendentului, a unui lot inferior decât rezerva la care are dreptul nu poate fi considerată ca o revocare tacită și parțială a scutirii de raport, deoarece o astfel de revocare contravine principiului irevocabilității donațiilor.

Dacă donația preciputară ar fi posterioară partajului de ascendent este evident, că donatorul și-a manifestat dorința de a atribui unuia dintre descendenți, peste rezerva la care are dreptul, cotitatea disponibilă sau o parte a acesteia, prin această liberalitate ascendentul neputând reduce rezerva la care are dreptul descendentul respectiv.

În acest sens, în jurisprudență s-a statuat că: „în cazul partajului de ascendent, inegalitatea loturilor nu face partajul nevalabil, fiindcă prin ea se învederează că ascendentul a căutat să avantajeze pe un comoștenitor”.

În privința acțiunii prevăzute de art. 798 C. civ., fosta instanță supremă a decis că moștenitorul care se pretinde vătămat în partea sa legitimă se poate îndrepta, nu împotriva terților detentori, ci împotriva comoștenitorilor.

O atare acțiune are deci caracter de acțiune personală și nu reală, prescriptibilă în termen de trei ani, care curge de la deschiderea succesiunii sau, în cazul în car-e titularul dreptului nu a cunoscut existența actului juridic care II prejudiciază, de la data la care a luat cunoștință de el (art. 798 C. civ., art. 3 Decretul nr. 167/1958). Termenul de trei ani se calculează de la data deschiderii succesiunii ascendentului și în cazul în care partajul s-a realizat pe calea donației, deoarece legea prohibește sistemul succesiunii anticipate.

În cazul în care după întocmirea actului de partaj, ascendentul înstrăinează unele dintre bunurile supuse împărțelii, doctrina a statuat că trebuie să se facă diferență după cum ascendentul a înstrăinat numai o parte sau totalitatea bunurilor aflate în lotul unuia dintre descendenții săi.

În ipoteza în care-ascendentul a înstrăinat numai o parte din bunurile ce compun lotul unuia dintre descendenți, acesta din urmă va avea la dispoziție acțiunea în reducțiune întemeiată pe art. 798 C. civ. sau acțiunea în reducțiune de drept comun, prevăzută de art. 847 C. civ., după cum înstrăinarea s-a făcut către un alt descendent cuprins în împărțeală sau către un terț, după caz.

În cel de-al doilea caz, când ascendentul înstrăinează toate bunurile ce compun lotul unui descendent potrivit actului de partaj, partajul de ascendent va fi nul, potrivit art. 797 C. civ., deoarece omite de la împărțeală pe unul dintre descendenți.

Încălcarea rezervei unuia dintre descendenți se poate produce și prin faptul că ascendentul, după întocmirea partajului-testamentar, grevează imobilul atribuit unuia dintre beneficiarii partajului cu o ipotecă.

De asemenea, se va putea uza de acțiunea în reducțiune prevăzută de art. 798 C. civ. și în cazul în care între momentul întocmirii partajului-testament și data deschiderii succesiunii unele bunuri din patrimoniul ascendentului „au suferit fluctuații valorice care fac ca actul de împărțeală să nu mai reflecte echilibrul inițial, încălcându-se rezerva unuia sau altuia dintre moștenitori”.

În acest sens s-a decis că: „Faptul că de cujus, în intențiunea de a diminua drepturile unora dintre erezi, față de alții, a depreciat unele din imobilele testate altora, socotindu-le pe o valoare mai mică decât cea reală, nu dă drept la anularea testamentului, ci numai la reductibilitatea legatelor, dar dacă reductibilitatea n-a fost pusă în discuție la prima instanță, ea nu poate fi invocată pentru prima dată în apel, adăugăm noi că, aceasta deoarece este vorba despre o excepție relativă, sancționată cu nulitatea relativă și deci poate fi confirmată”.

Doctrina și jurisprudența sunt unanime în a considera că acțiunea privind reducțiunea liberalităților excesive pe baza art. 798 C. civ. poate fi făcută atât pe cale principală, cât și pe cale de excepție, atâta timp cât dreptul la acțiune nu s-a prescris. În acest sens, Curtea de Casație a spus că testamentul făcut de un ascendent care dispune de averea sa în favoarea copiilor săi, lăsând cea mai mare parte a bunurilor unuia dintre ei iar celorlalți numai mici legate, poate fi atacat, printre altele, și pe cale de excepție de partea interesată, dacă printr-o dispoziție a partajului de ascendent unul dintre beneficiarii lui s-ar găsi vătămat în partea sa legitimă.

Potrivit art. 799 C. civ. „Copilul care, pentru cauza arătată la articolul precedent, atacă împărțeala făcută de ascendent este dator a plăti înainte cheltuielile estimației. Dacă reclamația nu este fondată, cheltuielile estimației și alte judecăți vor fi în sarcina sa”. Așadar, legea obligă descendentul care pornește acțiunea în reducțiune împotriva împărțelii de ascendent să plătească anticipat cheltuielile de evaluare, care vor rămâne definitiv în sarcina sa în cazul în care acțiunea pornită ar fi respinsă. Această avansare a cheltuielilor din partea descendenților care atacă împărțeala are ca scop să înlăture, pe cât se poate, procesele vexatorii.

Cauzele de ineficacitate speciale ale împărțelii de ascendent sunt prevăzute la art. 797 și 798 C. civ. prin norme imperative. De aceea, orice clauză prin care ascendentul dispunător ar interzice descendenților săi să atace împărțeala de ascendent pentru motivele prevăzute, respectiv omisiunea unuia dintre descendenți ori încălcarea rezervei legale, ar fi nulă în mod absolut.

3.6.3.4. Nerespectarea dispozițiilor art. 741 C. civ.

În literatura de specialitate s-au purtat și se poartă și astăzi discuții dacă în cadrul împărțelii de ascendent, dispunătorul trebuie sau nu să respecte regulile înscrise în art. 741 C. civ., respectiv ca la formarea și compunerea loturilor să se dea pentru fiecare comoștenitor pe cât se poate aceeași cantitate de mobile și imobile, de drepturi sau de creanțe de aceeași natură și valoare.

Într-o primă opinie se susține că prevederile art. 741 C. civ. sunt aplicabile și în materia partajului de ascendent, statuând că: „împărțeala ascendentului este supusă la aceleași reguli ca orice partaj și descendentul când face împărțeala, trebuie să aibă în vedere, ca loturile să cuprindă fiecare aceeași cantitate de mobile și acestea să fie de aceeași natură”.

O parte a doctrinei, care susține aplicabilitatea art. 741 C. civ. și în materia împărțelii de ascendent o nuanțează totuși, susținând că, deși ea se aplică, regula nu este absolută.

Astfel, regula egalității în valoare va trebui să fie respectată în limitele rezervei descendenților, de cotitatea disponibilă ascendentul putând dispune în mod liber, în caz contrar descendentul putând intenta acțiunea în reducțiune. În privința respectării regulii egalității în natură a loturilor, în sensul de a se da fiecărui descendent aceeași cantitate de bunuri mobile și imobile, în această opinie se consideră că, deși ea trebuie respectată în principiu, în cazuri întemeiate se admit și abateri. Astfel, principiul egalității în natură poate fi atenuat, dacă împărțeala în natură ar fi incomodă sau imposibil de înfăptuit chiar și în cazul împărțelii judiciare, de aceea se admite și în cazul partajului de ascendent, cu atât mai mult cu cât ascendentul poate atribui unora imobile, iar altora doar mobile, ori poate atribui un bun unuia dintre descendenți, iar celorlalți numai sulte de bani stabilite în sarcina celui care a primit imobilul.

În sensul acestor susțineri s-a pronunțat și o parte a practicii judiciare arătându-se că, în cazul partajului testamentar, la formarea loturilor trebuie să se aibă în vedere dispozițiile art. 736 și 741 C. civ., dar numai într-o măsură oarecare lăsată la aprecierea judecătorilor.

Alături de majoritatea doctrinei, nu putem fi de acord cu această opinie, căci respectarea principiilor înscrise în art. 741 C. civ. este de esența partajului judecătoresc.

În cazul partajului de ascendent, recunoscându-se o deplină libertate de dispoziție asupra averii, ascendentul poate să împartă după bunul plac componentele averii sale, între -descendenții săi, acest lucru fiind, în același timp, și de esența partajului de ascendent în oricare din formele de realizare.

Cu atât mai mult, susținerea că, dacă partajul de ascendent va fi nul sau nu pentru nerespectarea egalității în natură a loturilor descendenților trebuie lăsată la aprecierea judecătorilor fondului, nu se poate admite. Aceasta, deoarece s-ar introduce părerea subiectivă a instanței într-o materie în care tocmai acest subiectivism provenit de la persoane străine de familia ascendentului se dorește a fi evitat și în același timp s-ar limita mult principiul libertății de dispoziție a persoanei asupra averii sale. În afară de aceste argumente, putem să adăugăm și faptul că, în cazul încălcării rezervei unuia sau unora dintre descendenți, aceștia au la îndemână o acțiune specială, reglementată de art. 798 C. civ.

BIBLIOGRAFIE

A.E.Giffard, Precis de droit romain, I, Paris, 1946;

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. All Beck, București, 2002, vol. III;

C. Turianu, Curs de drept civil. Dreptul de moștenire, Ed. Universitară, București, 2005;

C. Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica, Moștenirea testamentară. Transmisiunea și împărțeala moștenirii, Ed. Actami, București, 1996;

C. St. Tomulescu, Drept privat roman, București, 1973;

C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967;

D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Ed. Rosetti, București, 2003;

D. Macovei, M.S. Striblea, Drept civil. Contracte. Succesiuni, Ed. Junimea, Iași;

D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, Ed. „Ștefan Pricopiu”, 1995;

Emil Molcuț, Drept roman privat, București, 1984;

E. Molcuț, D.Oancea, Drept roman, București 1993;

E.Perrot, Precis elementaires de droit romain, Paris, 1937;

Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moștenire, Universitatea București, 1983;

F. Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, ed. a III-a, Ed. Academiei, București, 1978;

Gh. Comănița, Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, București, 2003;

G. Couturier, La confirmation des actes nuls, LGDJ, Paris, 1972;

Grosso, Studia et documenta historiae et juris, Roma, 7, 1941;

Henri și Leon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçons de droit civil, vol. IV, Paris, 1963;

I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, București, 2003;

I. Mihuță, Probleme de drept din practica pe anul 1976 a Tribunalului Suprem, în R.R.D., nr. 8/1971;

J. Maury, Successions et libéralité, Litec, Paris, 2002;

J. Manoliu, Șt. Răuschi, Drept civil. Succesiuni, Universitatea Al. Ioan Cuza, Iași, 1983;

L. Stănciulescu, Drept civil. Parte specială. Contracte și succesiuni, ed. 2, Ed. All Beck, București, 2004;

M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, București, 1921;

M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., Ed. Academiei, București, 1966;

M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d'ascendants, Litec, Paris, 2000;

M. Mureșan, K. Josef, Succesiuni, Ed. Cordial, Cluj-Napoca, 1996;

N. Corodeanu, Obligațiile și succesiunea, Curs de drept roman, vol. II, 1937;

O. Rădulescu, Condițiile în care este posibilă vânzarea imobilului defunctului de către executorul testamentar, în Dreptul nr. 4/1998;

P.Collinet, Les successions, Paris, 1930;

Ph. Malaurie, Les succesions. Les liberalites, Ed. Cujas, Paris, 1989;

P.Noailles, Les successions a cause de mort, Paris, 1928;

P.C.Timbal, Droit romain et ancient droit francais – Regime matrimoniaux, successions – Liberalites, Paris, 1975;

P.C.Timbal, Revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1940-1941;

Ștefan Cocoș, Drept roman, Ed. Universul Juridic, București, 2004;

V. Neagu, Examen teoretic al practicii judiciare privind acțiunea în reducțiune, în R.R.D., nr. 4/1984;

V. Stoica, Drept succesoral, Ed. Editas, București, 2003;

V.I..Hanga, M.Jacotă, Drept privat roman, București, 1964;

VI. Hanga, Adagii juridice latinești, Ed. Lumina Lex, București, 1998;

Constituția României

Codul civil român

Codul de procedură civilă

Codul civil francez