Individualizarea Masurilor de Siguranta
=== 2b5914ee6418e2d5c45a8fbdba3bfe813067a184_441879_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I OBLIGAREA LA TRATAMENT MEDICAL
Noțiune. Condiții
Conținut. Executare
Durata
Înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical
CAPITOLUL II INTERNAREA MEDICALĂ
Noțiune. Condiții
Conținut. Executare
Durata
Menținerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale
CAPITOLUL III INTERZICEREA OCUPĂRII UNEI FUNCȚII SAU EXERCITAREA UNEI PROFESII
Noțiune. Condiții
Conținut. Executare
Durata
CAPITOLUL IV CONFISCAREA SPECIALĂ
Noțiune. Condiții
Conținut
Executarea măsurii confiscării speciale
CAPITOLUL V CONSFISCAREA EXTINSĂ
Noțiune. Condiții
Conținut. Executare
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
C.A.B. – Curtea de Apel București
C.D – Culegere de decizii
C.pen. – Codul penal al României
C.pr. pen. – Codul de procedură penală
C.P. Ad. – Codul penal adnotat
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.D.P. – Revista de Drept Penal
T.M.B – Tribunalul Municipiului București
vol. – volumul
INTRODUCERE
Măsurile de siguranță sunt sancțiuni penale cu caracter preventiv constând în măsuri de constrângere care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și prevenirea săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală. Aplicarea măsurilor de siguranță este determinată de existența unei stări de pericol. Se impune a preciza că măsurile de siguranță sunt imprescriptibile și revocabile, scopul imediat al măsurilor de siguranță fiind înlăturarea unei stări de pericol, iar scopul mediat al acestora îl constituie preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
Nu este întotdeauna necesar pentru dispunerea unei măsuri de siguranță ca fapta comisă să constituie infracțiune; măsurile de siguranță se pot dispune și dacă fapta săvârșită este tipică (prevăzută de legea penală) și antijuridică (nejustificată), chiar dacă îi lipsește trăsătura esențială a imputabilității.
În situația în care se constată că lipsește tipicitatea obiectivă sau subiectivă a faptei, ori dacă există o cauză justificativă, nu se va putea aplica o măsură de siguranță.
Nu constituie impediment pentru dispunerea unei măsuri de siguranță faptul că organele judiciare au constatat existența unei cauze de neimputabilitate (de pildă, iresponsabilitatea, intoxicația etc.) ori a unei cauze de nepedepsire (de exemplu, desistarea, împiedicarea producerii rezultatului), dacă există o stare de pericol care să justifice temerea săvârșirii în viitor a unei noi fapte prevăzute de legea penală.
Măsurile de siguranță pot fi luate față de inculpatul în privința căruia s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, întrucât pentru dispunerea acestor soluții trebuie să existe o faptă prevăzută de legea penală, săvârșită de către inculpat în mod nejustificat.
De asemenea, măsurile de siguranță pot fi luate și față de minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și nejustificată, chiar dacă instanța reține că minorul nu a săvârșit fapta cu discernământ.
Potrivit dispozițiilor noii legislații penale sunt măsuri de siguranță:
obligarea la tratament medical;
internarea medicală;
interzicerea de a ocupa o funcție sau profesie;
confiscarea specială și confiscarea extinsă:
Înterzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea și interzicerea de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată, care erau prevăzute ca măsuri de siguranță în Codul penal anterior, au fost incluse de NCP în categoria pedepselor complementare, având în vedere caracterul acestora preponderent punitiv.
CAPITOLUL I
OBLIGAREA LA TRATAMENT MEDICAL
Noțiune. Condiții
Obligarea la taratment medical este măsura de siguranță ce constă în obligația făptuitorului, care prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, de a se prezenta în mod regulat la tratament medical, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. Această măsurăse poate dispune împotriva persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală nejustificată (nu este necesar ca fapta să fie infracțiune) și care prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, în cazul în care instanța apreciază că prin luarea măsurii obligării la tratament medical starea de pericol poate fi înlăturată.
În principiu, aplicarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical este facultativă; ca excepție,, luarea măsurii obligării la tratament medical este obligatorie în cazul săvârșirii infracțiunii de contaminare venerică, prevăzută de art. 353 NCP.
Măsura de siguranță a obligării la tratament medical se poate lua și cu privire la făptuitorii față de care nu s-a dispus o soluție de trimitere în judecată ca urmare a existenței unei cauze de iresponsabilitate, deoarece textul de lege nu face nicio distincție, arătând că această măsură se ia față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, înțelegându-se prin aceasta și persoane care nu răspund pentru faptele lor.
Conținut. Executare
Măsura de siguranță presupune obligația impusă de instanța de judecată făptuitorului de a se prezenta în mod regulat la tratament medical, până la însănătoșire (care echivalează cu înlăturarea stării de pericol) sau până Ia obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Măsura de siguranță a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală autorității de sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat această măsură, respectiv administrației locului de deținere în cazul în care obligarea la tratament medical însoțește pedeapsa închisorii ori a detențiunii pe viață sau privește o persoană aflată în stare de deținere.
Autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care urmează să efectueze tratamentul, ia unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligată să comunice instanței de executare:
dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul, în ipoteza prezentării se procedează la luarea în evidența unității sanitare a persoanei obligate la tratament medical și la prescrierea tratamentului și eventual al datelor la care acesta trebuie administrat ori a periodicității cu care persoana trebuie să se prezinte pentru evaluare medical în vederea adecvării tratamentului bolii de care acesta suferă;
dacă persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea tratamentului după prezentare; astfel în cazul în care după prima prezentare persoana obligată la tratament nu se mai prezintă chiar și la o singură programare ulterioară trebuie efectuată de îndată comunicarea;
dacă, din cauza înrăutățirii stării de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, este necesară internarea medicală; dacă starea de sănătate nu se înrăutățește nu există temei pentru înlocuirea obligării la tratament medical cu internarea medicală; odată cu comunicarea unitatea sanitară trebuie să facă și recomandările medicale necesare;
dacă, datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura de siguranță a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune; odată cu comunicarea unitatea sanitară trebuie să facă și recomandările medicale necesare; nu se va face această comunicare în ipoteza ameliorării stării de sănătate care impune stabilirea unui alt tratament medical (nu încetarea tratamentului), unitatea sanitară având obligația de a prescrie tratamentul medical adecvat.
În cazul când unitatea sanitară nu se află în circumscripția instanței de executare, comunicarea prevăzută la lit. b)-d) de mai sus se face judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară; rezultă că, în ceea ce privește prezentarea persoanei pentru a urma tratamentul, comunicarea se va face numai instanței de executare-, așadar, supravegherea executării măsurii de siguranță a obligării la tratament medical revine instanței de executare, (dacă unitatea sanitară se află în circumscripția acesteia, precum și cu privire la obligația de prezentare la tratament), respectiv judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară (dacă unitatea sanitară nu se află în circumscripția instanței de executare.
Aspectele care pot apărea pe parcursul executării măsurii de siguranță (sustragerea de la tratament medical, înrăutățirea situației de sănătate ce impune luarea măsurii internării medicale, respectiv ameliorării stării de sănătate ce face ca tratamentul să nu mai fie necesar) indiferent dacă persoana obligată la tratament medical este în stare de libertate sau de detenție trebuie aduse la cunoștința instanței de executare (dacă unitatea sanitară se află în circumscripția acesteia), respectiv judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară (dacă unitatea sanitară nu se află în circumscripția instanței de executare). În acest ultim caz nu prezintă importanță competența materială a instanței de executare, încunoștințarea trebuind să fie făcută întotdeauna judecătoriei (de pildă, chiar dacă instanța de executare este tribunalul, comunicările nu se vor face tribunalului în a cărui circumscripție se află unitatea sanitară, ci judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară). Costurile tratamentului medical sunt acoperite de la bugetul de stat.
Obligarea la tratament medical poate fi dispusă și în mod provizoriu, ca măsură procesuală, în cursul urmăririi, de judecătorul de drepturi și libertăți, al procedurii de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, sau al judecății, de către instanță.
Durata
Obligarea la tratament medical se dispune pe durată nedeterminată, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. Dacă aceasta nu a intervenit până la terminarea executării pedepsei, condamnatul va continua tratamentul și după ce a executat pedeapsa sau după ce aceasta este considerată ca executată; în acest caz, nu se schimbă natura măsurii, ci numai modul de executare.
În situația în care temeiurile care au impus luarea măsurii au încetat se dispune încetarea obligării la tratament medical.
Înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical
Trebuie menționat că se impune a fi realizată o distincție în funcție de incidentele ce pot apare în cursul executării măsurii de siguranță după cum urmează:
dacă instanța de executare primește comunicarea unității sanitare cu privire la faptul că persoana supusă la tratament medical nu s-a prezentat pentru a urma tratamentul, fară a exista o justificare obiectivă dispune internarea medicală a acestuia;
atunci când instanța de executare (în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară), respectiv judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară (dacă unitatea sanitară nu se află în circumscripția instanței de executare) primește comunicarea unității sanitare cu privire la faptul că persoana supusă la tratament medical se sustrage tratamentului medical, va evalua dacă în cauză se reține o absența justificată sau o sustragere de la tratament, iar în acest din urmă caz va dispune internarea medicală.
În cele două cazuri de mai sus procedura se desfășoară în ședință publică, cu citarea persoanei obligate la tratament medical și participarea procurorului; în aceste cazuri nu este obligatorie efectuarea expertizei medico-legale, fiind posibilă administrarea probei cu înscrisuri sau cu martori. Instanța competentă va asculta concluziile procurorului, ale persoanei față de care este luată măsura de siguranță și ale avocatului acesteia (dacă persoana față de care s-a luat măsura de siguranță nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu, asistența juridică fiind obligatorie) urmând a se pronunța prin sentință care poate fi atacată cu contestație. Întocmirea minutei în două exemplare este obligatorie.
în situația în care instanța de executare (în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară), respectiv judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară (dacă unitatea sanitară nu se află în circumscripția instanței de executare) primește comunicarea unității sanitare cu privire la faptul că datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura de siguranță a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune, sau că, din cauza înrăutățirii stării de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, este necesară internarea medicală dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei față de care este luată măsura de siguranță; efectuarea expertizei medico-legale este obligatorie; deopotrivă, este posibilă administrarea probei cu înscrisuri sau cu martori.
Persoana obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată și de un medic de specialitate desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanței de executare, respectiv judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară. Dacă persoana obligată la tratament medical refuză să se prezinte la examinare în vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală.
După primirea raportului de expertiză medico-legală și, după caz, a concluziilor medicului de specialitate instanța de executare, în ședință publică, ascultă concluziile procurorului (prezența acestuia fiind obligatorie la procedură), ale persoanei față de care este luată măsura de siguranță și ale avocatului acesteia (dacă persoana față de care s-a luat măsura de siguranță nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu, asistența juridică fiind obligatorie), precum și ale expertului și medicului desemnat de aceasta, atunci când consideră necesar, și dispune prin sentință, fie încetarea măsurii obligării la tratament medical, fie internarea medicală; sentința pronunțată poate fi atacată cu contestație; întocmirea minutei în două exemplare este obligatorie. Copia hotărârii definitive a judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară se comunică instanței de executare.
Persoana față de care a fost luată măsura nu poate solicita instanței de executare modificarea tratamentului, mutarea la o altă unitate sanitară, astfel de cereri fiind inadmisibile.
Astfel de cereri pot fi adresate autorității de sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat această măsură.
CAPITOLUL II
INTERNAREA MEDICALĂ
Noțiune. Condiții
Internarea medicală este măsura de siguranță privativă de libertate care se poate dispune față de persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată (nu este necesar ca fapta să fie infracțiune) și care prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli psihice, a consumului cronic de substanțe psihoactive sau a unei boli infecto-contagioase (de exemplu, sifilis, holeră), când instanța apreciază că prin luarea măsurii obligării la tratament medical starea de pericol poate fi înlăturată; aplicarea ei este așadar facultativă. Se impune a prcciza că aplicarea măsurii de siguranță a internării medicale este facultativă.
Prin substanțe psihoactive se înțeleg substanțele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătății; internarea medicală se poate dispune și în cazul în care nu este respectată măsura de siguranță a obligării la tratament medical (neprezentare sau sustragere de la tratament) sau când această din urmă măsură este ineficientă față de înrăutățirea stării de sănătate a persoanei suspuse la tratament.
În cazul în care instanța dispune internarea medicală a făptuitorului, nu îl poate supune pe acesta, concomitent, și măsurii de siguranță a obligării la tratament medical.
Conținut. Executare
Măsura de siguranță presupune internarea făptuitorului care are o boală sau o tulburare psihică, inclusiv cea produsă de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, într-o unitate sanitară de specialitate.
Măsura de siguranță a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a unei copii de pe raportul de expertiză medico-legală autorității de sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat această măsură.
Judecătorul delegat cu executarea care funcționează la instanța de executare comunică judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care aceasta s-a efectuat, în vederea luării în supraveghere. Autoritatea de sănătate publică este obligată să asigure internarea, încunoștințâna despre aceasta instanța de executare.
În cazul în care persoana față de care s-a luat măsura internării medicale refuzi să se supună internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de poliție; în vederea executării măsurii internării medicale, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, (fie în domiciliul sau reședința persoanei față de care s-a dispus internarea medicală, fie în domiciliul sau reședința altei persoane unde se bănuiește că s-ar afla persoana care trebuie internată), precum și în sediul unei persoane juridice fară învoirea reprezentantului legal al acesteia și fară a fi necesară prezentarea unui mandat de percheziție domiciliară sau de vreo încuviințare din partea judecătorului delegat cu executarea sau a instanței de executare; legea nu prevede (ca în cazul percheziției domiciliare un interval orar în care organele de poliție pot pătrunde în domiciliul sau reședința persoanei fizice, respectiv în sediul persoanei juridice, aceasta putându-se realiza oricând, nu doar în intervalul orar 6.00-20.00.
Dacă persoana față de care s-a luat măsura internării medicale nu este găsită, autoritatea de sănătate publică sesizează organele de poliție pentru darea în urmărire, precum și pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al sesizării adresate organelor de poliție se trimite instanței de executare.
Sustragerea de la executarea măsurii internării medicale constituie infracțiunea de neexecutare a sancțiunilor penale, prevăzută de art. 288 alin. (1) NCP.
Internarea medicală poate fi dispusă și în mod provizoriu, ca măsură procesuală, în cursul urmăririi, de judecătorul de drepturi și libertăți, al procedurii de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, sau al judecății, de către instanță.
Durata
Internarea medicală se dispune pe o perioadă nedeterminată și durează până la însănătoșire ori până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
În caz de ameliorare a sănătății celui internat, internarea medicală poate fi înlocuită cu măsura de siguranță a obligării la tratament medical.
Menținerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale
judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară la care s-a făcui internarea are competența de a se pronunța cu privire la menținerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale. Judecătorul delegat cu executarea de la judecătoria în a cărei circumsripție se află unitatea sanitară are obligația de a verifica, dar nu mai târziu de 12 luni, dacă internarea medicală mai este necesară; în acest scop, judecătorul delegat cu executarea (nu instanța de executare) dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura internării medicale pentru a se stabili dacă cel internat s-a însănătoșit și nu mai prezintă pericol pentru societate .
După primirea expertizei medico-legale, indiferent de concluziile acesteia, judecătorul delegat cu executarea are obligația de a sesiza judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menținerii, înlocuirii sau încetării măsurii.
Încetarea sau înlocuirea măsurii internării medicale poate fi solicitată și de unitatea sanitară la care s-a făcut internarea; aceasta are obligația, în cazul în care consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoștințeze judecătoria în a cărei circumscripție se găsește unitatea sanitară, judecătoria, după primirea încunoștințării dispune efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se stabili dacă cel internat s-a însănătoșit și nu mai prezintă pericol pentru societate.
Încetarea sau înlocuirea măsurii internării medicale poate fi cerută și de persoana internată sau de procuror, și în această ipoteză judecătoria în a cărei circumscripție se găsește unitatea sanitară dispune efectuarea expertizei medico-legale.
Având în vedere necesitatea respectării drepturilor persoanei internate cât și cea a efectuării expertizei medico-legale cu respectarea dispozițiilor art. 173 NCPP, persoana internată poate solicita ca un expert-parte desemnat de aceasta să participe la efectuarea expertize medico-legale.
Judecătoria în a cărei circumscripție se găsește unitatea sanitară sesizată fie de judecătorul delegat cu executarea în urma verificării periodice a stării de sănătate a celui internat, fie de procuror sau de persoana internată, fie încunoștințată de unitatea sanitară se pronunță asupra sesizării după ascultarea concluziilor procurorului (prezența acestuia fiind obligatorie la procedură), ale persoanei față de care este luată măsura internării, atunci când aducerea acesteia în fața instanței este posibilă, ale avocatului său (dacă persoana față de care s-a luat măsura de siguranță nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu, asistența juridică fiind obligatorie), precum și ale expertului care a întocmit expertiza medico-legală, atunci când consideră necesar;
instanța se pronunță prin sentință, putând dispune menținerea internării medicale, încetarea acesteia sau înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical; sentința pronunțată poate fi atacată cu contestație.
O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus menținerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanței de executare.
Astfel, într-o cauză, măsura internării medicale s-a luat pe baza concluziilor expertizei medico-legale psihiatrice efectuate la cererea procurorului, în dosarul nr. 2680/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, în care cel în cauză era urmărit pentru tentativă la infracțiunea de omor săvârșită la 3 decembrie 1996. Revocarea măsurii de internare medicală s-a dispus fără să se verifice dacă temeiurile pentru care măsura a fost luată au încetat. Ca și prima instanță, instanța de apel și-a motivat soluția prin luarea în considerare a unor acte medico-legale dintr-o altă cauză, în care inculpatul a fost condamnat la închisoare cu obligarea la tratament medical, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, comisă după ce a fugit din instituția medicală în care fusese internat pe baza sentinței penale nr. 188/1997 a Tribunalului București, secția a II-a penală. Așa cum rezultă din motivarea deciziei atacate, prin expertiza medico-legală pe baza căreia s-a dispus obligarea inculpatului la tratament medical s-a constatat că este bolnav, având din această cauză un discernământ diminuat, și s-a recomandat să fie obligat la tratament medical pe timpul executării pedepsei. Ținând seama de pericolul grav pentru societate pe care îl prezintă petentul datorită bolii psihice de care suferă se impune, în vederea soluționării cererii de revocare a măsurii de internare medicală, să se dispună efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice și să se solicite avizul unității sanitare în care acesta a fost internat.
CAPITOLUL III
INTERZICEREA OCUPĂRII UNEI FUNCȚII SAU EXERCITAREA UNEI PROFESII
Noțiune. Condiții
Interzicerea ocupării unei funcții sau exercitarea unei profesii este măsura de siguranță constând în interdicția de a ocupa o anumită funcție ori de a exercita o anumită profesie sau meserie ori de a desfășura o altă activitate, care se poate lua când fapta prevăzută de legea penală și nejustificată a fost săvârșită de făptuitor datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze ce îl fac inapt pentru ocuparea acelei funcții ori pentru exercitarea respectivei meserii, profesii sau activități.
Se poate dispune împotriva persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și nejustificată (nu este necesar ca fapta să fie infracțiune) în exercitarea unei funcții, profesii, meserii sau activități și care prezintă pericol pentru societate datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze ce îl fac inapt pentru ocuparea acelei funcții ori pentru exercitarea respectivei meserii, profesii sau activități, în cazul în care instanța apreciază că prin luarea măsurii de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii starea de pericol poate fi înlăturată. Aplicarea măsurii de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii este facultativă și se poate dispune alături de alte măsuri de siguranță, și chiar alături de pedeapsa complementară a interzicerii de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, meserie sau activitate de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) NCP, având temeiuri diferite.
Măsura de siguranță este menită să înlăture o stare de pericol de o anumită intensitate, când inaptitudinea inculpatului poate genera consecințe grave sau ireparabile. Nu constituie un indiciu al existenței stării de pericol de natură să atragă luarea măsurii de siguranță încălcarea oricăror norme privitoare la circulația rutieră. Particularizând, instanța trebuia să aibă în vedere urmările produse, atitudinea inculpatului și orice alte cauze care îl fac impropriu pentru desfășurarea activității de șofer.
Față de șoferul găsit vinovat pentru producerea unui accident de circulație se poate lua măsura de siguranță a interzicerii exercitării profesiei, dacă se stabilește că inaptitudinea sau lipsa sa de pregătire în ce privește exercitarea profesiei constituie un pericol pentru viața cetățenilor, justificând temerea că va mai comite astfel de fapte.
Conținut. Executare
Măsura de siguranță presupune interdicția de a ocupa o anumită funcție ori de a exercita o anumită profesie, meserie ori altă ocupație, în exercitarea căreia a fost săvârșită fapta prevăzută de legea penală;
punerea în executare a măsurii de siguranță a interzicerii ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii se face prin comunicarea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii persoanei juridice în cadrul căreia persoana exercită respectiva funcție, profesie, meserie sau activitate, precum și, dacă este cazul, persoanei juridice care asigură organizarea și coordonarea exercitării profesiei sau activității respective (de pildă, organelor asociațiilor profesionale sau organelor de poliție din localitatea în care condamnatul nu are permisiunea de a se afla);
În cazul în care interdicția vizează o meserie sau altă activitate, comunicarea se face inspectoratului județean de poliție în a cărui circumscripție își are domiciliul condamnatul.
Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a măsurii de siguranță a interzicerii ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii constituie infracțiunea de neexecutarea sancțiunilor penale, ce poate fi reținută în concurs cu infracțiunea de uzurpare de calități oficiale sau cu infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități.
Durata
Măsura de siguranță se dispune pe o perioadă nedeterminată și durează până la încetarea inaptitudinii celui căruia i s-a interzis exercitarea unei funcții sau profesii, dar nu mai puțin de
1 an. Persoana cu privire la care s-a luat măsura de siguranță a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori o altă activitate poate cere, după trecerea a cel puțin un an de la data punerii în executare, revocarea măsurii, când temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat; competența de soluționare a cererii de revocare aparține instanței de executare, procedura desfășu- rându-se în ședință publică, cu citarea persoanei față de care este luată măsura; nu este obligatorie prezența acesteia, procedura putându-se desfășura și în absența persoanei supuse măsurii de siguranță, care a fost legal citată; asistența juridică și participarea procurorului la soluționarea cererii de revocare sunt însă obligatorii; instanța poate dispune, prin sentință, admiterea (dacă se constată că făptuitorul poate exercita funcția, profesia, meseria sau activitatea ce i-a fost interzisă, fără să creeze o stare de pericol pentru societate) sau respingerea cererii de revocare; sentința pronunțată poate fi atacată cu contestație.
În cazul în care cererea de revocare este respinsă, o nouă cerere poate fi formulată doar după trecerea unui termen de cel puțin 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a respins cererea de revocare anterior formulată.
CAPITOLUL IV
CONFISCAREA SPECIALĂ
4.1. Noțiune. Condiții
Confiscarea specială reprezintă măsura de siguranță ce constă în trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Trebuie subliniat că este o sancțiune penală, ce are caracter personal (nu sunt aplicabile prevederile referitoare la indivizibilitatea sau solidaritatea răspunderii civile) și irevocabil, față de caracterul personal al răspunderii penale nu este posibilă confiscarea echivalentului valoric al bunului care nu a fost găsit de la succesorii legali sau testamentari ai inculpatului în ipoteza în care față de inculpat s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a constatării decesului.â
Se dispune împotriva persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și nejustificată, în cazul în care se apreciază că există o stare de pericol prin lăsarea în circulație a anumitor bunuri, iar prin luarea măsurii de siguranță a confiscării starea de pericol poate fi înlăturată; nu prezintă importanță cine este deținătorul sau posesorul bunului la momentul în care este executată măsura confiscării.
În mod întemeiat s-a arătat în doctrină că pentru a fi dispusă măsura confiscării speciale trebuie ca instanța să rețină proporționalitatea sancțiunii penale cu scopul urmărit; astfel s-a arătat că „atât în cazul confiscării simple, cât și al celei extinse, măsura constituie o ingerință în dreptul de proprietate. în aplicarea acestei sancțiuni, instanța de judecată va examina dacă restricția dreptului îndeplinește exigențele art. 53 din Constituție, respectiv va examina: prevederea în lege; scopul urmărit; caracterul necesar; caracterul proporțional, astfel încât, deși obligatorie, măsura nu se va aplica ope legis. Instanța trebuie să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între confiscare, ca modalitate de asigurare a interesului general și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să impună o sarcină individuală excesivă (CEDO, Ismayilov c. Rusia, §34)”.
Noul Cod penal nu a mai menținut limitarea generală a măsurii confiscării din vechiul Cod, putându-se dispune confiscarea bunului chiar dacă acesta face parte din mijloacele de existență, de trebuință zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale.
Confiscarea are caracterul unei sancțiuni de drept penal, și nu de despăgubire civilă. Caracterul de sancțiune de drept penal al confiscării speciale exclude posibilitatea unei obligații solidare. Dacă o infracțiune s-a comis în participate și folosul a fost împărțit între participanți, aceștia nu pot fi obligați în solidar la plata sumelor reprezentând valorile confiscate, ci fiecare va plăti în raport de partea care i-a revenit.
4.2. Conținut
Măsura de siguranță presupune trecerea în patrimoniul statului a unor categorii de bunuri strict și limitativ prevăzute de lege. Sunt supuse confiscării speciale:
bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală;
Aceste bunuri sunt produse, fabricate, create prin acțiunea ce constituie elementul material al faptei prevăzute de legea penală [de exemplu, bunurile rezultate ca urmare a săvârșirii infracțiunilor de: falsificare de monede (art. 310 NCP), falsificare de timbre sau efecte poștale (art. 312 NCP), falsificare sau substituire de alimente sau alte produse (art. 357 NCP)];
Nu sunt bunuri produse prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală cele pe care făptuitorul și le-a însușit de la persoanele vătămate (de pildă, prin comiterea unui furt, a unei înșelăciuni etc.); acestea vor putea fi confiscate dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. e) NCP;
Nu este necesar ca fapta să constituie infracțiune, măsura de siguranță putând fi dispusă și în situația în care se constată că fapta este prevăzută de legea penală și nejustificată, lipsind trăsătura esențială a imputabilității;
Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea. În cazul în care bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală nu se mai găsesc ori au fost distruse de făptuitor, nu se va putea dispune confiscarea prin echivalent.
Dacă bunurile produse prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sunt înstrăinate, vom distinge între următoarele situații:
dacă dobânditorul este de rea-credință, se va dispune confiscarea bunului, indiferent dacă deținerea acestuia este permisă sau nu de lege; în cazul în care înstrăinarea bunului a cărui deținere este interzisă de lege a fost realizată cu titlu oneros, vor fi confiscați și banii pe care făptuitorul i-a obținut din înstrăinarea bunului;
când dobânditorul este de bună-credință, vom distinge între următoarele situații: (i) când deținerea bunului este permisă de lege, nu se va dispune confiscarea acestuia, ci numai a sumei de bani obținute de făptuitor (în ipoteza înstrăinărilor cu titlu oneros); (ii) când deținerea bunului este interzisă de lege, se va dispune confiscarea bunului, iar dacă înstrăinarea bunului a fost realizată cu titlu oneros, vor fi confiscați și banii pe care făptuitorul i-a obținut din înstrăinarea bunului.
bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
Pentru a se dispune măsura confiscării este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții:
să se fi săvârșit cu intenție sau praeterintenție o infracțiune ori o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată;
Nu este necesar ca fapta să constituie infracțiune, măsura de siguranță putând fi dispusă și în situația în care se constată că fapta este prevăzută de legea penală și nejustificată, lipsind trăsătura esențială a imputabilității (de pildă, în cazul faptei de furt săvârșite de un minor în vârstă de 12 ani); în cazul în care fapta este infracțiune ea poate fi comisă în forma tentativei, poate fi consumată, sau comisă în formă continuă sau continuată
Fapta prevăzută de legea penală trebuie să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție; nu se va putea dispune confiscarea unui bun ce constituie mijlocul de săvârșire a unei infracțiuni din culpă (de exemplu, o scândură cu care făptuitorul a lovit-o din greșeală pe victima infracțiunii de vătămare corporală din culpă). Nu se va putea dispune confiscarea în cazul faptelor săvârșite prin presă.
bunurile să fi fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea infracțiunii sau a faptei prevăzute de legea penală, nejustificată;
Bunurile trebuie să fi fost folosite efectiv la comiterea faptei, indiferent de modalitatea în care au fost utilizate, sau să fi fost destinate să fie folosite la comiterea faptei – nefiind in concreto folosite (de exemplu, arma folosită pentru săvârșirea unei infracțiuni de omor, calculatorul, în cazul săvârșirii infracțiunii de acces ilegal la sisteme informatice etc.).
NCP include în această categorie și bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei, dacă au fost folosite efectiv la comiterea acesteia, care, potrivit Codului penal anterior, puteau fi confiscate pe un temei distinct (de exemplu, cheile mincinoase produse pentru a pătrunde într-o locuință, autoturismul ce a fost modificat sau adaptat pentru a transporta în mod ilicit droguri).
bunurile să fi fost proprietatea făptuitorului/infractorului la momentul comiterii faptei, respectiv ale unui terț care a cunoscut scopul folosirii lor;
Bunurile pot fi deținute de autor, coautor, complice ori instigator, în proprietate exclusivă sau coproprietate; are calitatea de complice și persoana care a încredințat bunul autorului/coautorului, cunoscând că urmează a fi folosit la săvârșirea faptei.
În cazul în care făptuitorul/infractorul a înstrăinat aceste bunuri, se poate dispune confiscarea acestora și de la terțul dobânditor de rea-credință, care a cunoscut scopul folosirii lor; dacă terțul dobânditor este de bună-credință, necunoscând scopul folosirii lor, se va dispune confiscarea acestora în echivalent bănesc de la făptuitor/infractor.
Când bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei aparțin altei persoane, confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de faptuitor/infractor cu știința proprietarului. În acest caz, se poate reține participația proprietarului la săvârșirea infracțiunii sub forma complicității.
În cazul în care proprietarul bunurilor este o terță persoană (nu făptuitorul/infractorul) care a cunoscut la momentul încredințării sau ulterior scopul folosirii lor, bunurile urmează a fi confiscate; dacă proprietarul bunurilor nu a cunoscut scopul folosirii bunurilor se va confisca echivalentul lor în bani de la făptuitor/infractor.
bunurile folosite sau destinate a fi folosite la comiterea faptei să fi fost găsite;
Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă prin echivalent bani și bunuri până la concurența valorii acestora.
valoarea bunurilor supuse confiscării să nu fie vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei.
Dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta;
ca excepție, dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime, indiferent de valoarea acestora.
Măsura de siguranță a confiscării speciale a mijlocului de transport se dispune numai în cazul în care acesta a servit efectiv la realizarea uneia dintre modalitățile de săvârșire a infracțiunilor prevăzute în art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, precum și în cazul în care se dovedește că mijlocul de transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat cu scopul de a servi la comiterea acelorași infracțiuni, dacă este al infractorului
În cazul comiterii unei tentative la infracțiunea de omor prin lovirea victimei cu un autovehicul, acesta constituie un lucru ce a servit la comiterea faptei și ca urmare va fi supus confiscării. Pentru luarea măsurii confiscării nu se cere ca lucrul să fie dintre cele cu care în mod obișnuit se comit astfel de fapte.
Atâta timp cât cuțitul ce a servit la săvârșirea infracțiunii nu a fost recuperat, iar scopul măsurii de siguranță este îndepărtarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii de noi infracțiuni, confiscarea corpului delict nu se impunea. în plus, această măsură, dacă ar fi luată, nu ar putea fi pusă în executare, bunul menționat nefiind ridicat și depus la camera de corpuri delicte.
Autoturismul cu care făptuitorul a venit din străinătate având asupra sa, în buzunarul hainei, o cantitate de droguri ce urma să fie vândută în România nu este supus confiscării, deoarece drogul nu a fost ascuns în autoturism și, ca atare, acesta nu a servit la săvârșirea infracțiunii.
bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei intenție sau praeterin- tenție, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
Acest caz de confiscare a fost introdus prin NCP și se poate dispune atunci când îndeplinite următoarele condiții:
să se fi săvârșit o infracțiune ori o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată;
Nu este necesar ca fapta să constituie infracțiune, măsura de siguranță putând fi dispusă și în situația în care se constată că fapta este prevăzută de legea penală și nejustificată, lipsind trăsătura esențială a imputabilității; în cazul în care fapta este infracțiune ea poate fi comisă în forma tentativei, poate fi consumată, sau comisă în formă continuă sau continuată. Fapta prevăzută de legea penală trebuie să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție.
bunurile să fi fost folosite efectiv, în orice mod, imediat după săvârșirea faptei pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut;
Bunurile pot fi folosite de făptuitor sau de o altă persoană (favorizator). Aceste bunuri sunt folosite efectiv imediat după comiterea faptei pentru a asigura scăparea făptuitorului ori păstrarea folosului sau produsului obținut (lucrurile produse sau dobândite); de exemplu, motocicleta cu care a fugit făptuitorul de la locul tâlhăriei. Nu prezintă importanță dacă scopul urmărit a fost atins sau nu (de pildă, tâlharul fuge de la locul faptei cu motocicleta având asupra sa bunul sustras, însă este prins în scurt timp de organele de poliție)
Dacă bunurile erau pregătite pentru a fi folosite pentru a asigura scăparea făptuitorului ori păstrarea folosului sau produsului obținut însă din orice motiv nu au efectiv folosite nu vor fi suspuse confiscării. În ipoteza în care bunul folosit pentru a se asigura scăparea este aceleași cu cel pe care făptuitorul l-a folosit la comiterea faptei, confiscarea se va dispune în temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) NCP, iar nu în baza art. 112 alin. (1) lit. c) NCP [de pildă, după sustragerea unor bunuri dintr-o locuință, făptuitorul amenință cu ranga (pe care ofolosise și la spargerea ușii de la intrarea în locuință) pe un organ de poliție, pentru a-și asigura scăparea și păstrarea bunurilor furate.
bunurile să fi fost proprietatea făptuitorului/infractorului la momentul comiterii faptei sau a unui terț care a cunoscut scopul folosirii lor
Bunurile pot fi deținute de autor, coautor, complice ori instigator în proprietate exclusivă sau coproprietate. Dacă bunurile aparțin unui terț, acesta trebuie să fi cunoscut scopul folosirii lor.
În cazul în care făptuitorul/infractorul a înstrăinat aceste bunuri, se poate dispune confiscarea acestora și de la terțul dobânditor de rea-credință, care a cunoscut scopul folosirii lor; dacă terțul dobânditor este de bună-credință, necunoscând scopul folosirii lor, se va dispune confiscarea acestora în echivalent bănesc de la făptuitor/ infractor.
bunurile să fi fost găsite;
Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă prin echivalent bani și bunuri până la concurența valorii acestora.
Valoarea bunurilor supuse confiscării să nu fie vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei.
Dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta.
bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
Nu este necesar ca fapta să constituie infracțiune, măsura de siguranță putând fi dispusă și în situația în care se constată că fapta este prevăzută de legea penală și nejustificată, lipsind trăsătura esențială a imputabilității; în cazul în care fapta este infracțiune, ea poate fi comisă în forma tentativei, poate fi consumată, sau comisă în formă continuă sau continuată.
Este necesar ca bunurile (bani sau alte valori patrimoniale) să fi fost date (iar nu promise sau oferite) înainte de comiterea faptei, pentru a determina săvârșirea acesteia, sau după comiterea acesteia, ca o recompensă a făptuitorului.
Remiterea bunurilor trebuie să fie voluntară, iar nu urmare a unei constrângeri. Se va dispune confiscarea și în ipoteza în care autorul comite o altă infracțiune decât cea pentru care au fost date bunurile (de pildă, bunurile sunt date pentru ca autorul să o vatăme corporal pe victimă, însă, în urma loviturilor aplicate, aceasta din urmă decedează, comițându-se astfel infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte). Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă prin echivalent bani și bunuri până la concurența valorii acestora. Se va putea dispune confiscarea și în cazul infracțiunilor săvârșite prin presă.
Bunurile promise a fi date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni sau pentru a răsplăti pe infractor nu pot fi confiscate, întrucât textul de lege prevede cerința ca acestea să fi fost efectiv remise. Confiscarea nu s-ar putea dispune nici pe un alt temei, întrucât aceste bunuri nu au servit și nu au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni.
Lucrurile date pentru determinarea săvârșirii unei infracțiuni sunt supuse confiscării și atunci când cel ce le-a primit nu a săvârșit infracțiunea, chiar și atunci când nu a existat intenția de a o săvârși, înșelând, sub acest aspect, pe cel de la care le-a primit.
bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia (de exemplu, bunuri dobândite prin săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, delapidare, trafic de persoane, șantaj etc.);
Nu este necesar ca fapta să constituie infracțiune, măsura de siguranță putând fi dispusă și în situația în care se constată că fapta este prevăzută de legea penală și nejustificată, lipsind trăsătura esențială a imputabilității; în cazul în care fapta este infracțiune ea poate fi consumată, sau comisă în formă continuă sau continuată. Dobândirea acestor bunuri este, în principiu, urmărită prin comiterea faptei prevăzute de legea penală. Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea;
dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora. Se va putea dispune confiscarea și în cazul infracțiunilor săvârșite prin presă.
Instanța este obligată să determine sumele obținute ilicit și este nelegală înlăturarea aplicării confiscării speciale, cu motivarea că sumele obținute de către inculpată nu pot fi determinate cu certitudine.
Când inculpatul plătește celui păgubit, în cursul procesului, o sumă de bani reprezentând valoarea lucrului sustras, banii obținuți din vânzarea lucrului nu pot fi confiscați.
În cazul infracțiunii de dare de mită se va dispune confiscarea în baza art. 290 alin. (5) NCP (temei special al confiscării) a banilor, valorilor sau oricăror alte bunuri necuvenite oferite (chiar dacă nu au fost acceptate) sau date, iar dacă nu se găsesc, infractorul va fi obligat la plata echivalentului lor în bani; nu vor fi confiscați banii sau foloasele necuvenite promise.
bunurile a căror deținere este interzisă de lege (de exemplu, bunuri falsificate, piratate, arme sau muniții deținute cu încălcarea dispozițiilor legale, droguri etc.);
Nu este necesar ca fapta să constituie infracțiune, măsura de siguranță putând fi dispusă și în situația în care se constată că fapta este prevăzută de legea penală și nejustificată, lipsind trăsătura esențială a imputabilității. Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă prin echivalent bani și bunuri până la concurența valorii acestora.
banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită, în măsura în care nu se restituie mituitorului;
Potrivit art. 289 alin. (3) NCP (temeiul special al confiscării) în cazul infracțiunii de luare de mită banii, valorile sau orice alte bunuri primite (remise efectiv) sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se găsesc, se va dispune confiscarea prin echivalent; art. 289 alin. (3) NCP nu limitează sfera persoanelor de la care se poate dispune confiscarea doar la persoana condamnatului, având în vedere posibilitatea dispunerii și a confiscării extinse; deopotrivă, nu este limitată măsura confiscării doar la echivalentul în bani a foloaselor primite, orice bun susceptibil a fi evaluat putând fi supus confiscării.
În cazul participației penale, de la fiecare participant se va confisca prin echivalent valoarea bunurilor de care a profitat efectiv prin săvârșirea infracțiunii. Nu sunt supuse confiscării bunurile, valorile sau orice alte bunuri necuvenite pretinse ori cele ce fac obiectul unei promisiuni acceptate, dacă nu au fost remise efectiv.
De asemenea, nu pot fi confiscați banii, valorile sau orice alte bunuri date, dacă acestea au fost date de mituitorul constrâns [care beneficiază de cauza de neimpu- tabilitate specială prevăzută de art. 290 alin. (2) NCP] sau de mituitorul care beneficiază de cauza de nepedepsire specială prevăzută de art. 290 alin. (3) NCP (denunțarea faptei înainte de sesizarea organelor de urmărire penala), dacă au fost date după efectuarea denunțului; în ambele cazuri banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat.
Tot astfel, nu pot fi confiscate sumele de bani puse la dispoziția mituitorului pentru realizarea flagrantului la infracțiunea de luare de mită, acestea restituindu-se organelor de urmărire penală. Dacă banii, valorile sau orice alte bunuri au fost date de mituitor înainte de realizarea denunțului, chiar dacă acesta beneficiază de cauza specială de nepedepsire, aceste bunuri vor fi supuse confiscării.
În cazul în care cel mituit este surprins în flagrant primind banii puși de către poliție la dispoziția denunțătorului, aceștia se restituie poliției, nepu- tându-se dispune confiscarea sumei de la inculpat.
banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite care au făcut obiectul infracțiunii de trafic de influență, dacă nu au fost restituite persoanei care le-a dat.
Potrivit art. 291 alin. (2) NCP, în cazul infracțiunii de trafic de influență banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă de la persoana care le deține, iar dacă nu se găsesc, se vor confisca prin echivalent; aceste bunuri pot fi restituite cumpărătorului de influență care a denunțat fapta sa organelor de urmărire penală înainte ca acestea să se fi fost sesizate, cu condiția să fi fost date după efectuarea denunțului; dacă banii, valorile sau orice alte bunuri au fost date de cumpărătorul de influență înainte de realizarea denunțului, chiar dacă acesta beneficiază de cauza specială de nepedepsire, aceste bunuri vor fi supuse confiscării.
Nu se vor confisca banii, valorile sau orice alte bunuri pretinse sau cele cu privire la care a fost acceptată promisiunea că vor fi date.
De asemenea, nu pot fi confiscate sumele de bani puse la dispoziție pentru realizarea flagrantului la infracțiunea de trafic de influență, acestea restituindu-se organelor de urmărire penală.
Măsura de siguranță a confiscării speciale se poate dispune, după caz, de instanța de judecată, prin hotărârea de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, sau de judecătorul de cameră preliminară, la sesizarea procurorului care a dispus clasarea sau renunțarea la urmărire penală.
În vederea garantării confiscării speciale, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată pot lua în cursul procesului penal măsuri asigurătorii.
4.3. Executarea măsurii confiscării speciale
Potrivit art. 79 din Legea nr. 253/2013 măsura de siguranță a confiscării speciale se execută după cum urmează:
lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii;
Potrivit art. 232 C.proc.fisc., confiscările dispuse de instanțele de judecată se duc la îndeplinire de către Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Administrației și Internelor sau, după caz, de către alte autorități publice abilitate de lege. prin organele competente, stabilite prin ordin comun al conducătorilor instituțiilor în cauză; chiar dacă asupra bunurilor cu privire la care a fost dispusă confiscare specială exista instituită o măsură asigurătorie în cursul procesului penal aducerea la îndeplinire a dispoziției instanțe se va realiza tot prin organele enumerate mai sus, iar nu prin intermediul organelor de urmărire penală; potrivit pct. 2.3. raportat la pct. l.l.b) al anexei la Ordinul ministrului finanțelor publice/ANAF nr. 2.605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în cazul măsurilor asigurătorii dispuse de instanță organele de executare sunt cele competente, potrivit legii, din cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice, organelor fiscale teritoriale subordonate acestora și al Direcției generale de administrare a marilor contribuabili.
Valorificarea bunurilor și valorilor confiscate se face de organele competente ale Ministerului Economiei și Finanțelor, conform legii.
Potrivit art. 2 din lit. a) din O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului sunt organe de valorificare Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, administrațiile județene ale finanțelor publice și administrațiile finanțelor publice ale sectoarelor municipiului București și alte structuri ale Ministerului Finanțelor Publice, stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice, pentru bunurile intrate în proprietatea privată a statului aflate pe teritoriul României, precum și structurile de specialitate cu atribuții în acest sens din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, pentru bunurile intrate în proprietatea privată a statului, care nu se află pe teritoriul României.
Predarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului se face de către deținători (persoane fizice sau juridice) la organele de valorificare; potrivit art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007, până la predarea efectivă deținătorii au obligația să inventarieze bunurile respective, luând în același timp și măsurile de securitate, de păstrare și de conservare corespunzătoare, bunurile vor fi predate organelor de valorificare, care sunt obligate să le preia în termen de 10 zile de la data primirii de către deținător a documentului care constituie titlu de proprietate al statului asupra acestora; după preluarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului, o comisie de evaluare va proceda la evaluarea acestora în termen de 21 de zile de la preluare.
Ca excepție, bunurile de consum alimentar cu grad ridicat de perisabilitate sau care, prin trecerea timpului, pierd din greutate ori din valoare, inclusiv animalele, păsările vii și plantele, se valorifică de îndată. Bunurile se predau imediat persoanelor juridice specializate sau persoanelor fizice autorizate pentru comercializarea acestor bunuri către populație, la prețul de piață. Valorificarea acestor bunuri se face fară efectuarea procedurilor de evaluare; instituțiile abilitate prin lege să ateste calitatea bunurilor, pentru bunurile supuse valorificării, sunt obligate să emită avizul constatator în termenul solicitat de organul de valorificare, cu excepția bunurilor perisabile, pentru care avizul constatator se va emite de îndată;
Valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului care se află pe teritoriul României se face prin bursele de mărfuri, prin magazine proprii, licitație publică, în regim de consignație sau direct de la locul unde acestea se află; dacă bunurile care se află în străinătate, valorificarea se face prin licitație publică sau alte proceduri legale, potrivit legislației aplicabile din statul pe teritoriul căruia se află;
Veniturile încasate din valorificarea bunurilor confiscate se varsă la bugetul de stat, după deducerea cheltuielilor efectuate conform prevederilor legale în vigoare, precum și a altor rețineri prevăzute prin legi speciale în cazul organelor abilitate, în termen de 5 zile lucrătoare de la încasare.
dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliție sau a altor instituții, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se află.
După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau în termen de 30 de zile organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispozițiilor legii. La cererea organelor care se ocupă de valorificare, bunurile pot rămâne în custodia poliției până la valorificare;
când confiscarea privește sume de bani ce nu au fost consemnate la unități bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării confiscării, potrivit dispozițiilor privind creanțele bugetare;
când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate (de pildă, bunurile dovedite că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală), dacă prin lege nu se prevede altfel, aceasta se face în prezența unei comisii formate din judecătorul delegat cu executarea al instanței de executare, un reprezentant al parchetului de pe lângă aceeași instanță, un reprezentant al inspectoratului județean de poliție, gestionarul camerei de corpuri delicte în gestiunea căruia se aflau bunurile supuse distrugerii și. dacă este cazul, reprezentanți ai altor autorități cu competențe în domeniu desemnați de judecătorul delegat.
Comisia întocmește un proces-verbal, care se trimite, în copie, spre a fi depus la dosarele privind cauzele în care s-a dispus confiscarea respectivelor bunuri. în cazul în care distrugerea nu are loc în circumscripția instanței de executare, din comisie face parte judecătorul delegat cu executarea de la instanța corespunzătoare în grad în circumscripția căreia are loc distrugerea. Un exemplar al proce- sului-verbal se trimite instanței de executare
Distrugerea drogurilor, precursorilor, medicamentelor, materialelor consumabile de utilitate medicală, materialelor de natura obiectelor de inventar medicale și a aparaturii medicale, substanțelor toxice și a materialelor radioactive confiscate se efectuează în condițiile prevăzute în legile speciale care reglementează regimul acestor substanțe.
CAPITOLUL V
CONFISCAREA EXTINSĂ
Noțiune. Condiții
Confiscarea extinsă este măsura de siguranță ce constă în trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri (altele decât cele pentru care se dispune măsura de siguranță a confiscării speciale), în cazurile și în condițiile prevăzute de lege
Confiscarea extinsă reprezintă o sancțiune penală, ce are caracter personal (nu sunt aplicabile prevederile referitoare la indivizibilitatea sau solidaritatea răspunderii civile) și irevocabil.
Pentru a se dispune confiscarea extinsă, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
să fî fost comisă una sau mai multe dintre următoarele infracțiuni limitativ prevăzute de lege:
infracțiuni privind traficul de droguri și de precursori;
infracțiuni privind traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile
infracțiuni privind frontiera de stat a României;
infracțiunea de spălare a banilor;
infracțiuni din legislația privind prevenirea și combaterea pornografiei;
infracțiuni din legislația privind combaterea terorismului;
constituirea unui grup infracțional organizat;
infracțiuni contra patrimoniului;
nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive;
falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;
divulgarea secretului economic, concurența neloială, nerespectarea dispozițiilor privind operații de import sau export, deturnarea de fonduri, infracțiuni privind regimul importului și al exportului, precum și al introducerii și scoaterii din țară de deșeuri și reziduuri;
infracțiuni privind jocurile de noroc;
infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
infracțiuni de evaziune fiscală;
infracțiuni privind regimul vamal;
infracțiuni de fraudă comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice;
traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană.
În ceea ce privește sfera infracțiunilor pentru care este permisă luarea confiscării extinse, observăm că în enumerarea limitativă a NCP lipsesc infracțiunile de proxenetism și traficul de migranți. Aceasta nu însemnă că potrivit legii noi măsura confiscării nu poate fi luată în aceste cazuri, întrucât legiuitorul a făcut trimitere la titlurile capitolelor în care sunt incluse aceste infracțiuni. Astfel, pentru infracțiunea de proxenetism (art. 213 NCP), observăm că aceasta se încadrează în cazul prevăzut la lit. b), iar traficul de migranți (art. 263 NCP) aparține categoriei infracțiunilor privind frontiera de stat, caz prevăzut la lit. c).
Nu se poate dispune confiscarea extinsă dacă fapta este prevăzută de legea penală, nejustificată, dar neimputabilă. Față de exprimarea generică a legii, infracțiunile enumerate mai sus pot fi reglementate fie de Codul penal, fie de vreo lege specială ce cuprinde dispoziții penale (de pildă, infracțiunile contra patrimoniului sau cele de corupție).
legea să prevadă pentru infracțiunea/infracțiunile enumerate mai sus pedeapsa închisorii de 4 ani sau mai mare;
Confiscarea extinsă poate fi dispusă chiar dacă pedeapsa concret stabilită infractorului este amenda penală sau închisoarea mai mică de 4 ani, atâta vreme cât maximul special prevăzut de lege pentru sancționarea infracțiunii în formă consumată este de 4 ani sau mai mare.
instanța să fi dispus condamnarea inculpatului pentru vreuna dintre infracțiunile enumerate mai sus. Nu se poate dispune confiscarea extinsă de procuror, de judecătorul de cameră preliminară (sesizat în urma dispunerii unei soluții de clasare sau renunțare la urmărirea penală) sau de instanța de judecată care a dispus achitarea, încetarea procesului penal, renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Nu este necesar pentru dispunerea confiscării extinse ca soluția de condamnare să vizeze aplicarea pedepsei închisorii cu executare în regim de detenție, putându-se dispune și atunci când instanța decide suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
infracțiunea concretă pentru care s-a dispus condamnarea să fie susceptibilă să îi procure infractorului un folos material. Prin folos material trebuie înțeles orice avantaj de natură patrimonială, nu doar câștigurile financiare.
valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, să depășească în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit (criteriul temporal și cel al proporționalității);
La calculul perioadei de referință ce urmează a fi avută în vedere, se pornește de la data emiterii rechizitoriului, a încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției sau a pronunțării hotărârii judecătorului prin care este admisă plângerea formulată împotriva soluției de netrimitere în judecată, cu reținerea cauzei spre judecare, dată de la care se va calcula înapoi termenul de 5 ani (termen de regresiune.
La aprecierea caracterului vădit disproporționat al bunurilor dobândite de infractor față de veniturile licite ale acestuia, în perioada de referință, se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate cu titlu oneros sau gratuit de către persoana condamnată sau de un terț unui membru de familie (în sensul art. 177 NCP) ori persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deține controlul; față de scopul urmărit prin reglementarea confiscării extinse, vor fi avute în vedere atât actele prin care bunurile au fost transferate în mod real, efectiv persoanelor enumerate mai sus, cât și actele prin care bunurile au ajuns să figureze, în mod fictiv, ca aparținând acestor persoane, fiind, în realitate, achiziționate prin mijloacele financiare ale infractorului (în această ultimă ipoteză, bunurile aparținând unor proprietari fictivi nu trebuie să facă obiectul confiscării speciale).
La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor (nu la o dată anterioară sau ulterioară dobândirii) și cheltuielile făcute de persoana condamnată sau de un membru de familie ori de persoanele juridice asupra cărora persoana condamnată deține controlul; dispozițiile art. 112² alin. (5) C.pen. nu reușesc să clarifice dacă în intenția legiuitorului a fost ca prin cheltuielile făcute de acuzat sau de terții apropiați ai acestuia se au în vedere numai cheltuieli făcute cu bunurile dobândite (transferate) sau și alte cheltuieli (care pot fi acoperite din sume cu proveniență ilicită, de regulă cheltuieli extravagante).
Spre deosebire de NCP român, în Codul penal belgian se are în vedere creșterea patrimoniului și cheltuielilor persoanei. în plus, cheltuielile extravagante pot consuma în egală măsură produsul infracțional, la fel ca investițiile imobiliare sau cele bancare. Având în vedere referința la cheltuielile terților apropiați, intenția legiuitorului pare a fi să limiteze textul la cheltuielile cu bunurile dobândite, deși este foarte probabil ca o parte din profitul ilicit să fie cheltuit în mod direct și nu investit în bunuri (dobândite/transferate).
Bunurile care au făcut obiectul confiscării speciale (de pildă, bunurilor dobândite prin comiterea infracțiunii) ori cele cu privire la care instanța a dispus măsura restituirii către partea civilă ori către persoana căreia îi aparțin nu vor fi avute în vedere pentru stabilirea bunurilor dobândite de infractor, în scopul aplicării confiscării extinse.
instanța să aibă convingerea că bunurile dobândite provin din activități infracționale de natura celor enumerate mai sus;
Activitățile din care provin bunurile supuse confiscării extinse nu sunt avute în vedere la pronunțarea hotărârii de condamnare (altfel s-ar fi dispus confiscarea specială), ci sunt de natura acestora.
să existe o stare de pericol prin lăsarea în circulație a acestor bunuri, iar prin luarea măsurii de siguranță a confiscării extinse starea de pericol poate fi înlăturată
Din prezentarea condițiilor de mai sus rezultă că, spre deosebire de măsura de siguranță a confiscării speciale, nu se poate reține existența unei legături de cauzalitate directe între bunurile supuse confiscării extinse și infracțiunea pentru care s-a dispus condamnare (aceste nefiind obiectul, produsul sau instrumentul infracțiunii), iar proveniența ilicită a bunurilor se prezumă relativ (în baza disproporției dintre venituri și bunuri deținute, precum și din alte indicii temeinice ce rezultă din cauză).
Conținut. Executare
Măsura de siguranță presupune trecerea în patrimoniul statului a bunurilor mobile (inclusiv sume de bani) ori imobile ori a contravalorii unor servicii obținute de persoana condamnată care au o valoare economică.
Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora. Sunt supuse confiscării, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării.
Limita generală a măsurii confiscării extinse: confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite în perioada de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, care excedează nivelul veniturilor licite ale persoanei condamnate.
În vederea garantării confiscării extinse, procurorul sau instanța de judecată pot lua, în cursul procesului penal, măsuri asigurătorii.
Executarea măsurii de siguranță a confiscării extinse se realizează în aceleași condiții ca și executarea măsurii confiscării speciale.
Conform jurisprudenței Curții, măsura confiscării reprezintă o „pedeapsă”, în sensul
art. 7 din Convenție, fiind aplicabile exigențele privind legalitatea pedepsei și interdicția aplicării retroactive în defavoarea inculpatului și, prin urmare, instanța de judecată nu poate aplica confiscarea extinsă dacă aceasta nu era prevăzută de legea în vigoare la momentul săvârșirii faptei. Având în vedere legile succesive, putem deduce următoarele ipoteze de aplicare a principiului legalității pedepsei.
faptele săvârșite înainte de 22 aprilie 2012 și bunurile dobândite anterior acestei date- măsura confiscării extinse nu poate fi dispusă;
faptele săvârșite între 22 aprilie 2012 și 1 februarie 2014 și bunurile dobândite după data de 22 aprilie 2012- Măsura confiscării extinse poate fi luată numai cu privire la faptele pentru care pedeapsa prevăzută de C.pen. din 1968 este închisoarea mai mare de 5 ani;
faptele săvârșite după data de 1 februarie 2014 și bunurile dobândite după data de 22 aprilie 2012 – Măsura confiscării extinse poate fi luată numai cu privire la faptele pentru care pedeapsa prevăzută de NCP este închisoarea mai mare de 4 ani.
Prin Decizia nr. 356/2014 Curtea Cosntituțională a arătat că dispozițiile art. 118² alin. 2 lit. a) C. pen. Din 1968 sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarrea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
Ulterior, în același sens, însă cu referire la NCP, în data de 15 ianuarie 2015 Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) NCP sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; așadar, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 11 din 15 ianuarie 2015 privind dispozițiile art. 1122 alin. (2) lit. a) NCP sunt suspuse confiscării extinse numai bunurile care dobândite după intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 (22 aprilie 2012) în cazul în care infracțiunea pentru care se dispune condamnarea a fost comisă după 22 aprilie 2012.
Confiscarea face parte din cadrul politicilor de prevenire a infracționalității și, fiind prevăzută de lege, confiscarea extinsă a vizat un scop legitim.
Cu privire la proporționalitatea cu scopul vizat, Înalta Curte a verificat dacă procedurile care s-au derulat în fața instanțelor a oferit acuzatului și soției sale, ținând cont de gravitatea măsurilor ce au fost aplicate, o ocazie adecvată de a-și susține cauza în fața autorităților competente. Înalta Curte a constatat că această condiție a fost îndeplinită, câtă vreme cauza a fost examinată în fond și recurs, în urma unor proceduri contradictorii. În plus, s-au examinat faptele într-o modalitate obiectivă fără să se bazeze pe o simplă bănuială, analizând situația financiară a acuzatului și soției sale pentru a concluziona că bunurile confiscate nu puteau fi cumpărate decât grație folosirii unor profituri ilicite.
Astfel, ținând cont de interesul general referitor la combaterea fenomenului infracțional, Înalta Curte a considerat că ingerința nu este disproporționată față de scopul vizat, Înalta Curte, analizând condițiile dispunerii unei astfel de măsuri deduse din textul menționat, reține întrunirea cumulativă a acestora astfel: Obiectul judecății în prezenta cauză se referă la infracțiuni de corupție, respectiv infracțiunea de trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C.pen., cu aplicarea art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în forma autoratului sau complicității.
Sancțiunea prevăzută de lege, potrivit caracterizării în drept a activității infracționale, este închisoarea de la 2 la 12 ani, maximul special fiind în cuantumul determinat potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, majorat cu 2 ani față de norma de incriminare din C.pen. Fapta de corupție a fost aptă, iar nu numai susceptibilă, să-i procure participantului un folos material.
Astfel inculpatului P.l.A. a obținut un folos injust constând în suma de bani remisă, iar activitatea sa ilicit penală în perioada iunie 2008 – iunie 2012 i-a creat condițiile realizării plăților către unitățile bancare. Soții P. au achiziționat două apartamente cu sume de bani obținute din contracte de credit ipotecar pentru care ratele lunare aferente au fost achitate din sume obținute ilicit.
CONCLUZII
Ca cetățeni liberi într-un stat de drept, democratic trebuie să conștientizăm drepturile și libertățile de care dispunem, să privim cât mai realist posibil regulile după care este condusă societatea și să luăm în considerare faptul că fiecare acțiune a noastră este urmată de o reacțiune, astfel încât trebuie să avem grijă de orice faptă pe care ne hotărâm să o facem.
Din acest punct de vedere, în societate printre cele mai importante aspecte de care trebuie să ținem seama este legea, în speciat legea penală, care sancționează cel mai aspru încălcarea regulilor pe care le impune. Doctrina dreptului penal prezintă trei instituții fundamentale, și anume: infracțiunea, răspunderea penală și sancțiunile penale, între aceste instituții existând o legătura foarte strânsă, infracțiunea fiind „cauza răspunderii penale, iar răspunderea penală este cauza pedepsei; răspunderea penală este efectul infracțiunii, iar pedeapsa este efectul răspunderii penale”.
Instituția juridică a sancțiunilor penale este formată din pedepse, măsuri de siguranță și măsurile educative.
Așa cum am încercat a evidenția în prezenta analiză în doctrină există dispute în ceea ce privește apartenența măsuri de siguranță la categoria sancțiunilor penale, deoarece se consideră, de către unii autori, că acestea sunt luate în beneficiul făptuitorului, adică i se face acestuia o favoare mai degrabă decât să îi fie aplicată o sancțiune, arătându-se că aceste măsuri „nu au caracter de constrângere, deoarece ocrotirea sănătății unei persoane, nu poate avea caracter de constrângere și prin ele nu se aduce o restrângere a libertății persoanei”.
În schimb alți teoreticieni ai dreptului penal, susțin contrariul argumentând că măsura de siguranță prevăzută de art. 109 NCP. – obligarea la tratament medical – și cea prevăzută de art. 110 NCP C. pen. – internarea medicală – sunt „indiscutabil măsuri de constrângere, deoarece prin ele se aduce o restrângere sau chiar o privare de libertate a persoanei și pot fi impuse împotriva voinței persoanei în cauză, prin forța coercitivă a organelor de stat abilitate în acest scop”. Același autor argumentează în continuare că însăși denumirea pe care legiuitorul a folosit-o, și anume termenul de obligare, implică ideea de contrângere.
Că sunt sancțiuni penale ne confirmă însăși legiuitorul prin art. 107 al. 2 C. pen. în care se prevede că „măsurile de siguranță se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, nejustifcată”, ele fiind luate ca urmare a săvârșirii de către făptuitor a unei fapte prevăzute de legea penală, fiind de asemenea, măsuri de constrângere dispuse de organele judiciare.
Autorii care se opun ideii conform căreia măsurile de siguranță cu caracter medical-curativ ar fi sancțiuni penale susțin că aceste măsuri nu au caracter de constrângere și din cauza faptului că ele pot fi dispuse și în mod provizoriu de catre organele de urmărire penală, în timp ce numai organele de judecată pot aplica sancțiuni penale.
Dar autori ca V. Pașca, susțin că împotriva faptului că aceste măsuri pot fi luate în mod provizoriu de către organele de urmărire penală, nu înseamnă că ar trebui să fie negată natura juridică de sancțiuni penale a acestor măsuri, pentru că și alte acțiuni pot fi luate în mod provizoriu, în folosul societății, până la confirmarea lor de către instanțele judecătoreși, „adjectivul provizoriu nu neagă natura juridică a măsurii, ci determină doar durata măsurii dispuse”.
Alin. 1 al art. 107 NCP prevede caracteristicile primordiale al tuturor măsurilor de siguranță respectiv: 1. înlăturarea unei stări de pericol și 2. preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Astfel că prin aplicarea unei astfel de obligații, societatea este subiectul principal vizat de lege, nu fătuitorul, pentru că prin internarea acestuia sau prin obligarea lui la un tratament medical se înlătură un pericol care vizează societatea din care face parte și făptuitorul, iar acțiunile lui ar putea afecta populația.
De asemenea, prin luarea unei astfel de măsuri se preîntâmpină săvârșirea unei infracțiuni pe viitor, pe care făptuitorul ar fi mult mai dispus să o săvârșească dacă nu i s-ar aplica o astfel de măsură de siguranță, preventivă săvârșirii unei fapte mai grave.
Pe lângă faptul că obligarea la tratament medical (art. 109 NCP) și internarea medicală (art. 110 NCP) sunt sancțiuni penale care întrunesc toate condițiile prevăzute de legiuitor a unor astfel de scncțiuni, acestea mai au și caracteristici proprii, care decurg din metodele și mijloacele folosite pentru realizarea scopului lor, si anume înlăturarea stării de periculozitate socială a făptuitorului, făptuitorul fiind supus, în timpul executării lor, unui tratament medical, care are ca scop însănătoșirea acestuia, înlăturarea simpțomelor pe care le prezintă, sau chiar înlăturarea în tot sau în parte a stării de dependență de consum de alcool, stupefiante, sau alte substanțe toxice.
O altă caracteristă a celor două măsuri de siguranță – obligarea la tratament medical și internarea medicală – este rezultatul caracterului lor medical-curativ, ele fiind interșanjabile – una putând să o înlocuiască pe cealaltă. Datorită acestei caracteristici, ele nu pot coexista, iar în situația unui concurs de fapte penale, se va reține doar una dintre măsurile de siguranță cu caracter medical-curativ, în funcție de particularitățile pe care le prezintă nevoia făptuitorului, coroborat cu riscul pe care îl prezintă pentru societate.
Aceste măsuri de siguranță se iau pe o durată nederminată, regula fiind că ele durează până la însănătoșirea făptuitorului sau până la ameliorarea simptomelor pe care le prezintă și în considerarea cărora s-a dispus respectiva măsurii. Ele pot fi, din acestă cauză, revocabile, instanța care le-a dispus putând să le prelungească sau să dispună încetarea lor în funcție de starea ulterioară și acțiunile făptuitorului.
BIBLIOGRAFIE
Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;
Damaschin, M. Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București 2010;
David, B. Drept procesual penal, Partea generală și specială, Editura Pro Universitară București 2003;
Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;
Hanga, V. Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, 1977;
Ivan, Ghe. , M.C. Ivan Drept penal. Partea generală conform Noului Cod penal, ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, Buucrești 2015;
J. Larguier, Procédure pénale, 17e édition, Ed. Dalloz, Paris, 1999;
Mateuț, Ghe. Procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura Chemarea, Iași 1994;
Mitrache, C-tin, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura Universul Juridic, București 2014;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a II-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2010;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a III-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;
Oancea, I. Drept penal. Partea generală, București, Editura Didactică și Pedagogică 1971;
Rămureanu, V. Competența penală a organelor judiciare, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1980;
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;
Traversi Alessandro La défence pénale. Techniques de l’argumentasion et de l’art ortaroire, Ed. Bruylant, Bruxelles 1999;
Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014;
Udroiu,M. Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, București 2015;
Legislație
*** Constituția României revizuită
*** Codul penal român
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Individualizarea Masurilor de Siguranta (ID: 116539)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.