Individualitate Si Structuri de Identitate
INDIVIDUALITATE ȘI STRUCTURI DE IDENTITATE
TERAPIA STRUCTURILOR DE IDENTITATE
CUPRINS
INTRODUCERE
Structuri de identitate: încadrare conceptuală
Sinele în diferite curente psihologice (si Beton, in TEZA-Materiale_teza)
2.1. Abordarea sinelui în psihologia introspecționistă
2.2. Conceptul de sine în behaviorism
2.3. Sinele în psihologia gestaltistă
2.4. Psihologia umanistă despre conceptul de sine
2.5. Locul sinelui în psihologia transpersonală
2.6. O încercare de poziționare a sinelui în teoriile cognitiviste
2.7. Conștiința de sine: date neuropsihologice (Neuropsychology and neurophisiology of self-cosciousness, TEZA si Self_Comes to mind… si Synaptic Self)
Tipuri posibile de sine (oyserman-proof_1, TEzA-Materiale_teza). Sinele și identitatea socială (Self, social identity and physical health in Structuri de identitate) si oyserman_2001 in TEZA-Materiale_teza
Abordări psihologice ale identității. (Measuring identity, pg. 345 si rezumat teza doctorat macovei in Identitate) Structurile de identitate – interfețe între individualitatea psihică și mediu
4.1. Ontogeneza și dezvoltarea sinelui. Rol, status și social
Stadiile dezvoltării psihosociale.
Adolescența și structurarea identității individuale.
Rol, status și comunicare cu socialul.
Abordarea structurilor de identitate din punct de vedere medical, psihologic și antropologic
Sinele în medicină (si Self, social identity and physical health in Structuri de identitate)
Stresul și perturbarea echilibrului psihosomatic
Tulburările anxioase
Tulburarea de adaptare cu simptomatologie anxioasă. Tulburarea acută de stres. Tulburarea de stres posttraumatică
Tulburarea depresivă
Psihocardiologie
Abordarea psihologică a sinelui
Sinele ca și concept antropologic
Aspecte spiritual – religioase
Împlinirea sinelui. Programarea
Inventarul Structurilor de Identitate (ISI): descriere
Identitatea fizică (imoprtant in TEZA- Materiale_teza)
Identitatea socială
Identitatea culturală
Identitatea familială
Identitatea profesională
Stima de sine
Comportamentul față de sine
INTRODUCERE
În ultima perioadă, în literatura de specialitate, mai cu seamă în cea americană, conceptul de sine (self) s-a impus ca reprezentând, în principal, o “colecție de crezuri despre noi înșine” (Taylor et al., 1994), sau, cu alte cuvinte, imaginea unui individ despre propria persoană. Această concepție despre sine este una de adâncime, ea ține de partea profundă și subtilă a personalității, modificându-se odată cu dezvoltarea individuală și cu schimbările durabile în sfera personalității.
Deși noțiunea de sine se folosește în repetate rânduri în abordările psihologice și antropologice, destul de des se întâmplă ca această noțiune să fie interșanjabilă cu cea de “eu”, cu toate că cei doi termeni nu se suprapun, conform viziunilor din ultimele decenii, dar și a celor psihanalitice, considerate ca fiind originea termenilor de „sine” și „eu”. Aceasta duce la o confuzie teoretică și practică între cele două aspecte și la abordări teoretice și ipoteze eronate în cercetarea științifică, ce conduc, în final, la unele orientări practice ineficiente în tratamentul unor afecțiuni cu fond psihic. Mai mult, orizontul practic al sinelui a fost mai puțin studiat până acum în mod riguros în zona științifică europeană, confuzia dintre sine și eu amplificându-se din ce în ce mai mult în abordările moderne.
Dificultatea tratării și chiar a explicării conceptului de sine devine cu atât mai accentuată, cu cât există diferiți termeni, în diferite limbi, care se circumscriu în parte aceleiași arii tematice ca și sinele. Astfel regăsim în limba franceză Ça, Moi, Je, Soi, în germană Ich, Sebst, în spaniolă Yo etc., termeni care pendulează între ceea ce reprezintă eul și ceea ce reprezintă sinele. Cu toate acestea, așa cum am mai arătat, deși ambele se referă la identitatea personală, cele două concepte sunt diferite din mai multe puncte de vedere:
sinele este profund, reprezintă o parte intimă a personalității, pe când eul este în mare măsură un construct social, reprezentat de roluri și statusuri și care se poate schimba mult mai ușor decît sinele;
cunoașterea sinelui presupune un efort de explorare interioară susținut de partea reglatorie (volitivă) a personalității și de autocontrol;
sinele reprezintă un nucleu al personalității, nu este perceptibil în mod total conștient la o persoană obișnuită, pe când eul poate fi perceput conștient prin identificări ale individului cu diverse părți ale corpului său sau diferite poziții sociale.
Mai mult, o parte dintre abordările moderne identifică două mari tipuri de sine:
sinele individual, a cărui explorare îl poate ajuta pe individ să-și definească personalitatea și modul de acțiune în viață;
sinele social, cu implicații profunde în valorizarea de sine, stima de sine, autocontrol, implicare socială și, în general, tot ceea ce ține de viața în comunitate.
Conform diverselor abordări, funcțiile sinelui și al dinamicii proceselor acestuia sunt utilizate în cadrul evoluției personalității pentru (Harter, 1999):
organizare;
motivare;
protecție.
Funcțiile de organizare ale sinelui permit atribuirea de semnificații ierarhizate experiențelor de viață și servesc la menținerea coerenței sistemului personalității în raport cu lumea înconjurătoare. Combs și Snygg (1959) arătau că sinele este un centru stabil în psihismul individual și această percepție internă este crucială pentru echilibrul intern și chiar supraviețuire. Nevoia unui individ de a se percepe stabil, în stare de echilibru, este atât de puternică încât schimbările din personalitatea lui, pe care un observator extern le surprinde, nu sunt percepute ca atare de individ. Pe de altă parte, funcția de organizare a sinelui este relaționată cu contextul social.
Funcția de motivare realizată de sine energizează individul și îl determină să aleagă și să urmărească anumite scopuri și să își stabilească propriile standarde de evoluție. În acest context funcțiile cognitive, în special funcțiile mnezice și gândirea, sunt esențiale pentru abilitatea de proiecție mintală a individului în viitor odată cu amintirea realizărilor din trecut, astfel încât acesta să-și poată crește eficiența comportamentală. Bineînțeles că și aici realitatea socială percepută are un rol major.
Nu în ultimul rând, funcția de protecție a sinelui presupune asigurarea existenței individuale, maximizarea sentimentelor pozitive, a plăcerii și diminuarea percepției elementelor neplăcute. Este o funcție hedonică, dar care asigură supraviețuirea și satisfacția persoanei mai ales în raport cu mediul social.
Este necesar să menționăm că cele trei funcții ale sinelui nu sunt independente unele de altele, ci lucrează în manieră sistemică, interdependent.
CAPITOLUL 1
STRUCTURI DE IDENTITATE: ÎNCADRARE CONCEPTUALĂ
CAPITOLUL 1
ASPECTE TEORETICE.
CONCEPTE FUNDAMENTALE. ACCEPȚIUNI ALE SINELUI
1.1. Amplasarea temei în context internațional
În general discuțiile despre noțiunea de “sine” pornesc de la aspectele psihologice implicate în acest vast concept (americanii denumesc sinele prin termenul “self-concept” pentru a-l diferenția de alte cuvinte sau noțiuni care implică termenul “self”). Deși a fost studiată dezvoltarea sinelui la copil, culminând cu stabilirea identității la adolescent, de foarte puține ori s-a discutat însă despre conceptul de sine în relație cu anumite afecțiuni sau cu vârsta adultă și/sau vârsta a treia.
La nivel internațional și național, din datele existente până în prezent, sunt extrem de puține studii care să explice măcar parțial funcționarea unor structuri de identitate individuale și sociale în relație cu vârsta adultă și cu starea de sănătate individuală și populațională. În plus, deși în mediul internațional, în special în țările occidentale, există un interes crescut pentru rezolvarea problemelor vârstei a treia, accentul este pus pe încetinirea unor procese biologice, vindecarea unor afecțiuni (acolo unde este posibil) și mult mai puțin pe latura psihologică a îmbătrânirii.
Menționăm că folosirea termenului de “structuri de identitate” în această lucrare desemnează acele structuri cu care un individ se identifică, acele structuri care îl definesc pe un individ din punct de vedere biologic, psihologic, social, economic etc., adică antropologic. Structurile de identitate reprezintă sinele individual în dinamica sa rezultată din relaționarea individului cu mediul în care trăiește.
Conceptul de vârstă a câștigat în ultima perioadă o atenție mai mare în mediile academice referitoare la comunicare – discutăm aici inclusiv despre comunicarea între generații ca element cheie al incluziunii sociale (Coupland și Nussbaum, 1995; Nussbaum et al., 1996). De exemplu, s-a demonstrat că o persoană deduce care este vârsta interlocutorului și îl categorizează într-o grupă de vârstă după elemente cum ar fi vocea (Mulac și Giles, 1996) și trăsăturile faciale (Hummert, 1990; Hummert și Shaner, 1994). Mai mult, există studii care arată că persoanele se pot angaja în discuții despre vârsta lor pentru a determina registrul lingvistic optim pe care să îl adopte în continuare în comunicare (Nishida, 1991). Vârsta relativă poate influența conversația în mai multe moduri subtile, contribuind la problemele de comunicare asociate cu îmbătrânirea (de exemplu, acapararea unei discuții de cineva mai în vârstă, care nu ascultă ce spun persoanele mai tinere – apud. Rodin și Langer, 1980; Ryan et al., 1995).
Vârsta reprezintă cu mult mai mult decât un punct pe un continuum cronologic de la naștere la moarte. Ea reprezintă un marker social. În multe culturi vârsta poate fi un factor hotărâtor pentru ca un individ să ocupe o poziție socială sau de putere în societate (Harwood et al., 1994). Mai mult, vârsta reprezintă experiențe colective ale diverselor grupe de indivizi. Oamenii din aceeași categorie de vârstă pot împărtăși unele aminitiri comune (de exemplu, un eveniment social marcant: un razboi; fuga unui dictator etc.) proces care conduce la identificarea persoanelor cu un anumit grup de vârstă. Vârsta devine astfel o categorie antropologică, plină de însemnătate care constituie o importantă parte a sinelui, o identitate socială sau, altfel spus, o definire a sinelui în termenii apartenenței persoanei la un grup social (Deaux et al., 1995; Ethier și Deaux, 1994; Garstka et al., 1997; Tajfel și Turner, 1986). Când este activată identitatea de vârstă, numeroase alte aspecte antropologice apar. Stereotipuri, norme, discriminare după vârstă, amintiri ale unor experiențe intergeneraționale pot fi invocate și activități care întăresc identitatea pot fi derulate spontan (Kite și Johnson, 1988; Harwood et al., 1996; Ho, 1994; Gallois et al., 1999; Sung, 1995; Garstka et al., 1997; Williams și Giles, 1998; Williams et al., 1997; Harwood, 1999a; 1999b). Studiile internaționale arată că vârsta subiectivă a unei persoane (Barak, 1987), vârsta ideală (Barak et al., 1988) și sinele proiectat în viitor sunt toate, la un anumit nivel, produse ale comunicării interpersonale. Există, de asemenea, studii care arată că identitatea de vârstă reprezintă un factor de mediere în satisfacția adulților tineri în interacțiunile intergeneraționale (Harwood & Williams, 1998).
Studiile internaționale se opresc însă aici. Lucrarea prezentă propune un nou nivel de studiu al vârstei a treia și a sinelui (structurilor de identitate) în contextul antropologiei medicale și culturale, ca și al psihologiei antropologice în special.
1.3. Aspecte teoretice
Pornim în acest demers de la câteva premise teoretice, deja bine cunoscute în mediile psihologice, nu înainte însă de a sublinia că abordarea prezentă nu își propune să facă o trecere în revistă a tuturor teoriilor despre sine, ci doar să puncteze acele orientări antropologice și psihologice majore în studiul sinelui și care pot constitui repere ale unui drum complex către sine.
Din multitudinea punctelor de vedere se conturează cel puțin trei dictator etc.) proces care conduce la identificarea persoanelor cu un anumit grup de vârstă. Vârsta devine astfel o categorie antropologică, plină de însemnătate care constituie o importantă parte a sinelui, o identitate socială sau, altfel spus, o definire a sinelui în termenii apartenenței persoanei la un grup social (Deaux et al., 1995; Ethier și Deaux, 1994; Garstka et al., 1997; Tajfel și Turner, 1986). Când este activată identitatea de vârstă, numeroase alte aspecte antropologice apar. Stereotipuri, norme, discriminare după vârstă, amintiri ale unor experiențe intergeneraționale pot fi invocate și activități care întăresc identitatea pot fi derulate spontan (Kite și Johnson, 1988; Harwood et al., 1996; Ho, 1994; Gallois et al., 1999; Sung, 1995; Garstka et al., 1997; Williams și Giles, 1998; Williams et al., 1997; Harwood, 1999a; 1999b). Studiile internaționale arată că vârsta subiectivă a unei persoane (Barak, 1987), vârsta ideală (Barak et al., 1988) și sinele proiectat în viitor sunt toate, la un anumit nivel, produse ale comunicării interpersonale. Există, de asemenea, studii care arată că identitatea de vârstă reprezintă un factor de mediere în satisfacția adulților tineri în interacțiunile intergeneraționale (Harwood & Williams, 1998).
Studiile internaționale se opresc însă aici. Lucrarea prezentă propune un nou nivel de studiu al vârstei a treia și a sinelui (structurilor de identitate) în contextul antropologiei medicale și culturale, ca și al psihologiei antropologice în special.
1.3. Aspecte teoretice
Pornim în acest demers de la câteva premise teoretice, deja bine cunoscute în mediile psihologice, nu înainte însă de a sublinia că abordarea prezentă nu își propune să facă o trecere în revistă a tuturor teoriilor despre sine, ci doar să puncteze acele orientări antropologice și psihologice majore în studiul sinelui și care pot constitui repere ale unui drum complex către sine.
Din multitudinea punctelor de vedere se conturează cel puțin trei modalități distincte de a defini sinele:
1) prin sublinierea locului și rolului lui în structura personalității;
2) prin stabilirea proprietăților lui;
3) prin referiri la componența și structura lui psihică.
Conform unor definiții, sinele se referă la “structurile de identitate ale personalității, înglobează tendințele inconștiente și orientează activitatea psihică a individului” (Șchiopu, U., 1997). Sinele poate fi material – fizic (imaginea de sine), spiritual (imagine de sine pe plan cultural, informativ) și social (identitate socială). Conform aceluiași autor există trei tipuri de influențe asupra sinelui: succese/eșecuri; opiniile celorlalți și rezonanța psihica (care rezultă din relația dintre ceea ce face și cum trăiește individul și ceea ce ar trebui sa facă/traiască în conformitate cu normele sociale și cele proprii).
Unii autori preferă să diferențieze Self-ul de Ego, alții folosesc un termen în locul celuilalt. Eul este însoțit de diferite adjective care, pe lângă precizări și diferențieri, introduc și distorsiuni. De exemplu, Gordon Allport (1991) propune înlocuirea termenului de eu (care cuprinde doar aspectele particulare ale acestuia) cu cel de „proprium”, concept integrator și mult mai cuprinzător decât primul. Traducerea unei lucrări dintr-o limbă în alta introduce noi dificultăți. După cum precizează M. Zlate în lucrarea “Eul și personalitatea” (1999), Selful lui W. James devine în traducere franceză le Moi, în timp ce Selful lui M. Mead devine le Soi. Cu deosebire în psihologia socială americană conceptul de sine s-a cristalizat ca reprezentând în esență “colecția de crezuri despre noi înșine”, partea intențional-reflexivă a personalității, concepția despre ce ești și ce poți deveni. În literatura de specialitate de la noi, substitutul sinelui este eul. Trebuie însă observat că termenii nu sunt interșanjabili, sinele cuprinzând accentul sporit pe focalizarea cognitivă a individului asupra lui însuși (nu spunem imaginea de eu, ci imaginea de sine). Sinele înglobează și rezultatele autoobservațiilor și autoanalizelor, el ființând concomitent ca subiect și obiect al reflecțiilor despre calitățile persoanei, relațiile cu ceilalți, locul și rostul în lume. Sinele se dovedește a fi inițiator și emanator de judecăți și acțiuni către ceilalți și către lumea din afară, în general, dar și receptor a ceea ce vine din interior. La aceasta se referă în principal distincția lui M. Mead (1934) între I și Me. Componenta I este sinele ca subiect creator, spontan, dinamic, energizator, componenta Me fiind cea care controlează și dă direcție acțiunilor noastre. În literatura noastră, eul și mine-ul ar fi echivalentele pentru I și Me, iar Sinele – conceptul sintetizator (Self). Analizând interpretările lui Mead, Zlate menționa “Minele este ființa biologică a omului, ansamblul de atitudini bine organizat și structurat în individ ca urmare a contactelor lui interpersonale, deci atitudinile altora pe care ni le asumăm noi înșine. Eul este reacția Minelui la atitudinile altora. Minele este un personaj convențional care există întotdeauna și permite individului să intre în experiența altora. Eul este un construct sintetic și personal care izvorăște din simțire, urcă la reflexie și se exprimă în conduită, fiind susținut permanent afectiv-motivațional. Prin Eu individul se conceptualizează pe Sine, se evaluează și își anticipă comportamentul. Eul este o formă de adaptare a Minelui la solicitările sociale, prin care se aduc modificări atât Minelui cât și societății. Minele și Eul constituie împreună Sinele, adică personalitatea individului. Rolul activ revine însă Eului.”
Urmărind evoluția istorică a teoriilor referitoare la eu/sine și orientându-ne pe surprinderea problemelor nodale ale eului, cele mai multe dintre ele controversate, și anume: natura psihică, relația eu-personalitate, tipuri de euri, se pot evidenția cele patru etape importante: psihofilozofică (până în 1900), psihanalitică și interacționistă (1900-1940), psihologia umanistă (1940-1980), psihologia socială (din 1980). William James face pentru prima dată distincția dintre eu ca obiect al cunoașterii și eu ca subiect al cunoașterii, deci între cel ce este cunoscut și cel care cunoaște. Eul este analizat în termeni de părți constitutive, ca sumă totală a ceea ce consideră individul despre sine, dar și despre familie, prieteni, activitățile sale. Eul desemnează tot ceea ce un om recunoaște ca fiind al său, nu numai corpul și facultățile psihice, ci și îmbrăcămintea, prietenii, operele sale. Eul este analizat după elementele sale integrante (eu material, social, spiritual), sentimentele și emoțiile provocate de eu sau conștiința valorii sale, actele prin care eul tinde să se afirme și să se apere (instinctele de conservare, expansiune, apărare). James a anticipat și facilitat apariția celorlalte concepte “grup de referință” elaborate de M. Sherif, “proprium” propus de G. Allport.
Alte abordări consideră sinele ca “ansamblul impulsiilor primare, instinctele, ceea ce este inconștient, energia care ne pune în mișcare și orientează acțiunile noastre” (Sillamy, N., 1996). Sinele tinde la satisfacerea trebuințelor de bază ale omului. Pentru Freud sinele este prelungirea inconștientă a eului, iar pentru Jung este o entitate supraordonată eului, incluzând nu numai conștientul și inconștientul, ci și “scopul vieții”.
Tot Jung (1998) arăta că “este de neimaginat că ar putea exista o figură determinantă, care să exprime nedeterminarea arhetipală. În consecință, m-am văzut silit sa numesc arhetipul corespunzător sine”. “Sinele trimite către propria reprezentare centrală”, “este nedeterminat, dar conține, în mod paradoxal, caracterul determinării, chiar al unicității”, “Sinele este o contopire a contrariilor”, este totalitate. “Totalitatea înseamnă ego plus non-ego”.
În aceeași lucrare Jung reprezintă schematic, printr-un cerc, cele patru funcții ale conștiintei. Centrul cercului, ca expresie a totalității, s-ar suprapune nu cu eul, ci cu sinele, ca esență a personalității totale (fig. 1).
Fig. 1. Reprezentarea schematică a celor patru funcții ale conștiinței. Gândirea este vazută ca funcție principală și de aceea apare în centrul jumătății luminate, sentimentul însă ca funcție inferioară în partea întunecată a jumătății de cerc, în timp ce cele două funcții auxiliare se află parte în stânga, parte în dreapta (preluare după C.G. Jung , 1998)
Sinele este reprezentat în cele mai multe teorii psihologice ca fiind un centru, un miez, o entitate interioară. Mai mult, în mandalele orientale (din care s-a inspirat și pe care le-a studiat foarte mult și Jung), care au o formă circulară în cele mai multe cazuri, există un centru, un loc al “liniștii”. Mulți autori au pornit ulterior de la această imagine a unui cerc în reprezentarea sinelui.
Din punct de vedere antropologic sinele se circumscrie unei largi arii tematice care cuprinde entități ca: persoana, conștiința, subiectivitatea, identitatea, spațio-temporalitatea specific antropologică, relaționarea socială sau cunoașterea lumii.
Psihologia și psihopatologia, în calitatea lor de științe antropologice, se centrează tradițional pe individualul persoanei conștiente. Aceasta are la bază corporalitatea biologico-cerebrală a speciei umane, cu toate potențialitățile și capacitățile sale și cu tot ceea ce aceasta înmagazinează ca și cunoaștere. Procesele mintale inconștiente, sau implicite, sunt însă mai rar abordate și cu mai multe rezerve de către cercetători, pe de o parte datorită lipsei unor dovezi palpabile despre viața inconștientă, lucru care face dificilă o abordare pragmatică, iar pe de altă parte datorită neînțelegerii depline a instanțelor și proceselor implicite (inconștiente) ale ființei umane. Cu toate acestea instanțele și procesele inconștiente ocupă un loc de o importanță majoră în viața psihologică, somatică și socială a individului și, ca o dovadă a acestei afirmații, aducem procesele fiziologice vegetative, automate, dar și inconștiente totodată, fără de care viața individului nu ar fi posibilă. Între aceste instanțe sinele ocupă un loc central, cu multe implicații sistemice.
1.3.1. Abordarea sinelui în psihologia introspecționistă
De la Socrate până la Henri Bergson psihologia a fost fundamentată pe metoda subiectivă a introspecționismului. Viața psihică interioară este, poate, cea mai raspândită modalitate de concepere a obiectului psihologiei, cu referire la conceptul de sine (sinele ca subiect și ca obiect al introspecției), apărută și promovată mai ales în perioada de început a psihologiei. Această abordare a fost obiectivată în mai multe forme, dintre care structuralismul, funcționalismul și psihanaliza ocupă cele mai importante poziții.
Introspecția, ca metodă însărcinată cu descrierea și explicarea fenomenelor psihice, descinde din filozofia clasică (fenomenologia lui Edmund Husserl) din care psihologia s-a desprins și reprezintă o extensie a meditației și contemplării asupra vieții psihice individuale (P.Popescu Neveanu).
Urmare a concepțiilor filozofice, introspecția psihologică apare într-o dublă accepțiune: atât în calitate de concepție, cât și în calitate de metodă de cercetare psihologică.
Introspecționismul își are originea în Germania, în laboratorul de psihologie înființat de Wundt in 1879. El a recurs la introspecție în studiul conștiinței ca fapt mintal neobservabil direct și care nu poate fi experimentat într-un mod direct. Deși Wundt considera că psihologia, ca știința naturală ce-și are modelul în fiziologie, nu va progresa decât dacă va fi practicată în laborator, masurând și specificând relații, el a recurs la introspecție în studiul conștiinței ca fenomen mintal care nu poate fi observat direct.
Cercetătorul german spera sa obțină concluzii valide despre fenomenele interne corelând cauzele și efectele observabile ale fenomenelor psihice cu descrierile subiecților care fuseseră antrenați în exerciții introspective.
Abordările introspecționiste consideră psihicul ca o serie de fenomene care își au izvorul în ele însele fără nici o legătură determinativă cu exteriorul. Psihicul devine astfel o lume interioară, formată din trăiri exclusiv subiective, dar în care sinele are un rol fundamental. Sinele este astfel cel ce reflectă trăirile și fenomenele psihice ca entitate la care se raportează acestea. Psihicul este, în concepția introspecționistă, o “lume închisă în sine”, fără legătură cu lumea materială exterioară. Edward Titchener (1867 – 1927), exponent al curentului structuralist și cel care a adus introspecționismul în America, era de părere că atunci când oamenii își relatează trăirile sau ideile ei fac referire la obiectul percepției, reprezentării, sentimentului sau al gândirii, ceea ce el a numit eroarea stimulului (stimulus error). Așadar, în loc de a caracteriza trăirea, ei se referă la stimulul ei.
Introspecția devine astfel o formă de observație și supraveghere a propriei persoane, în care sinele ocupă un loc central, metodă asupra conținutului propriei conștiințe, folosită de către școala psihologică de la Würzburg.
După Titchener (și alți cercetători), introspecția nu este un produs de „privire în interior”, ci o tehnică înaltă prin care se analizează evenimentele interne. El face din psihic o existență suigeneris, independentă de lumea exterioară, ajungând astfel la un existențialism psihologic. Titchener exprima sugestiv ideea „conținutul psihicului este pur, el nu are nici o legatură cu lumea externă, materială” prin eroarea stimulului.
Pentru a studia realitatea interioară cercetătorul trebuie să se dedubleze în obiect și subiect al cercetării, ceea ce reprezintă regula sine qua non a metodei introspecției. Deoarece dedublarea amintită nu poate oferi ca posibilitate cercetătorului decât să studieze propriile trăiri, senzații și funcții psihice, introspecționiștii recomandă empatia, adică transpunerea cercetătorului în trăirile și stările psihice ale altor persoane. Empatia este utilizată și astăzi ca și tehnică fundamentală în psihoterapie, unde, deși există mijloace de măsurare și cuantificare a unei multitudini de stări cognitiv-emoționale, este necesar ca terapeutul să se transpună cât se poate de mult în trăirile pacientului. Totodată capacitatea empatică reprezintă și o necesitate a unei părți fundamentale a actului medical și anume în dialogul medic – pacient.
Din punct de vedere al conceptului de sine, empatia reprezintă o aplicare pe propriul sine a unei imagini sau matrici cognitiv-comportamentale și emoționale preluată de la pacient.
Toate condițiile descrise de Titchener sunt menite să transforme introspecția într-o metodă experimentală validă, iar actul însuși într-o activitate complexă de cunoaștere. De altfel în toate metodele folosite în psihologie există o componentă introspectivă care are printre alte funcții și pe aceea de a controla și a valida diferite ipoteze.
Introspecționiștii situează în centrul științei despre psihicul uman studierea fenomenelor conștiente, ceea ce a determinat o alta denumire data introspecției: psihologia conștiinței. Titchener concepea conștiința ca pe o structură globală subiacentă tuturor conduitelor, ea constituind unicul și autenticul obiect de studiu al psihologiei. Sinele, ca parte integrantă a stării de conștiență, devine automat atât obiect de studiu al introspecției, cât și cel care studiază fenomenele psihice prin raportare la el însuși. Din perspectiva structuralismului, sarcina psihologică constă în a dezmembra structuri psihice complexe în elementele lor componente și a le studia pe fiecare după o serie de criterii (conținut, calitate, intensitate).
În contradicție cu alți reprezentanți ai diverselor curente psihologice din acea vreme (zoopsihologia, funcționalismul), Titchner consideră că psihologia nu trebuie să-și formuleze scopuri practice, singurul ei scop fiind acela al unei mai bune cunoașteri a conștiintei prin introspecție. Părerea sa era contrară altei orientări psihologice ce se desfășura concomitent cu structuralismul: funcționalismul, promovat de William James (1842 – 1910) și doi dintre studenții săi, John Dewey si James R.Angell.
Dupa opinia lui James, conștiința nu este un simplu epifenomen, adică un produs derivat, secundar, ci îndeplinește importante funcții adaptative. Funcționalismul se preocupă de importanța, semnificația și rolul funcțiilor psihice în vederea adaptării individului și a organismului său la condițiile de mediu. Studiind emoțiile, James ajunge la concluzia că nu centrii nervoși superiori, ci cei periferici au o mare importanță, cauza emoției fiind modificarea fiziologică ce apare în organism. Potrivit acestei teorii, râdem nu pentru ca suntem veseli, ci suntem veseli pentru că râdem; fugim nu pentru ca ne este frică, ci ne este frică pentru că fugim. Această concepție duce la o îndepărtare a psihologiei de studiul vieții psihice interne și la o apropiere accentuată de proprietățile fiziologice ale organismului. Sinele este minimalizat în acest caz, ca și întreaga conștiință.
Teoria introspecționistă determină apariția altor poziții în controversă cu aceasta. Reacțiile împotriva introspecționismului au venit mai întâi din partea filozofiei. Unul dintre curentele care se opuneau introspecționismului a fost pragmatismul, care identifica realitatea obiectivă cu reacțiile subiective față de ea, obiectul cunoașterii cu procesul cunoașterii. Potrivit pragmatiștilor, nu există idei adevărate, ci numai idei ce devin adevărate pe parcursul activității practice a individului.
Auguste Comte arăta că transformarea introspecției în metodă psihologică de cunoaștere este similară cu încercarea ochiului de a se vedea pe sine (fără oglindă) sau este asemenea dorinței absurde a omului de a se privi din camera lui pe fereastră, cu intenția de a se vedea plimbându-se pe stradă.
Pornind de la certitudinea că trăirea psihică se schimbă în momentul când devine obiect de observație, A. Comte arată că atunci când are cine să observe, nu are ce observa, iar atunci când există obiectul de observat nu are cine să observe.
Lalande (1867 – 1963), pe de altă parte, aducea următoarele reproșuri introspecției:
faptul observat se alterează prin actul însuși al observării;
stările afective intense sunt mai puțin accesibile observării interne;
nu se pot sesiza decât fenomenele psihice conștiente, care nu constituie decât o parte din viața psihică a individului;
ideile preconcepute falsifică interpretarea fenomenelor proprii într-o mai mare masură decât în observarea îndreptată asupra altora.
La Jean Piaget întâlnim idei asemănătoare. Din pricina dedublării cercetătorului, subiectul este transformat de obiectul pe care urmărește să-l cunoască. Pe de altă parte, introspecția modifică chiar fenomenele observate. Sub raport cognitiv introspecția oferă informații despre rezultatele externe și nu despre mecanismul intern al activității intelectuale.
Critica ce se aduce și azi introspecției se sprijină pe faptul că nu este posibil să se îndrepte atenția asupra conștiinței însăși fără să dispară conținuturile vizate, iar în cazul că se reușește această fixare, este absolut imposibilă consemnarea celor observate deoarece consemnarea se anulează și contraface.
Paul Popescu-Neveanu (1926 – 1994) arăta că introspecția (wundtiana) se desfașoară într-un cadru individual, ori știința se desfășoară asupra generalului. Actul de dedublare la care se recurge, subiectul psiholog devenind concomitent actor și spectator, este dificil și limitat. Apoi datele introspecției sunt mijlocite prin verbalizare și relatate verbal.
După cum au fost exprimate numeroase opinii ale cercetătorilor, nu tot ceea ce constituie simțire și afectivitate este susceptibil de a fi exprimat verbal. Wundt a recunoscut că introspecția se prezintă ca relatare verbală și el este nevoit să accepte compromisul între experimentul de laborator și introspecția tradițională.
În concluzie, afirmarea introspecției și negarea ei au contribuit la elaborarea unui nou sens al observației interne, înțelegere care reprezintă o sinteză între subiectiv și obiectiv, intern și extern, cunoaștere și acțiune, teorie și practică.
În ceea ce privește rolul sinelui în această concepție introspecționistă, Lucian Blaga ia în considerație atât conștiința de lume, cât și cea de sine care se acceptă și se descoperă integrându-se. Tainele nu sunt ușor relevate din cauza frânelor transcendente puse sistematic de Marele Anonim și de aceea filozoful român vede omul tentat sa opereze cu plasmuiri fanteziste – metafore plasticizante si revelatorii.
Fenomenologia, prin E. Husserl, arată că unica realitate a obiectului se află în însuși actul intențional de conștiință care-l constituie (adecvarea la obiect). Nu există conștiintă pură, detașată de lume și ca atare a fi eu comportă totdeauna o posibilitate de-a fi contra-eu.
Sigmund Freud despre explicarea fenomenelor psihice
Psihanaliza înglobează o serie de concepții dezvoltate de Sigmund Freud (1856 – 1939) privind explicarea fenomenelor psihice, bazate în primul rând pe cercetarea proceselor desfășurate în inconștient și a relațiilor sale cu conștientul, din care rezultă procedee terapeutice aplicate în cazul tulburărilor psihopatologice. Aceste concepții s-au extins la explicarea fenomenelor socio-culturale.
Psihanaliza este considerată:
un procedeu de cercetare a proceselor psihice cu scopul de a investiga semnificația faptelor și reprezentărilor ce au loc în inconștient;
o metodă de terapie a tulburărilor psihice, în cadrul căreia se tinde la rezolvarea acestora prin aducerea la suprafață și clarificarea semnificației rezistențelor, transferurilor și dorințelor ascunse ale pacienților;
un sistem complex de teorii cu privire la efectele proceselor psihice inconștiente asupra trăirilor, gândirii și activității oamenilor. Elementele acestor teorii derivă din cercetarea proceselor psihice și terapia stărilor psihopatologice.
Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud la începutul secolului al XX-lea ca teorie generală a inconștientului. Modalitatea funcțiunii proceselor psihice a fost dedusă de Freud în special din studiul semnificației viselor, interpretate de el ca realizare imaginară a îndeplinirii dorințelor ce derivă din aspirațiile refulate ale copilăriei. Calea recomandată pentru accesul în înconștient este înțelegerea sensului viselor și a actelor ratate (lapsus-uri).
Psihanaliza a devenit azi extrem de familiară publicului larg (din occident) după ce o vreme îndelungată a fost fie respinsă, fie adulată. Dar succesul din deceniul al cincilea, de pildă, mai ales în Europa, a înstrăinat-o, paradoxal, de esența ei. Acest curent s-a răspîndit pretutindeni nu numai datorită interesului stârnit de terapia psihanalitică. S-ar putea spune chiar că terapia a fost eclipsată de virtuțile psihanalizei aplicate. Psihanaliza aplicată în literatură, sociologie, antropologie și etnologie, în religie și mitologie a stârnit interesul unui public care nu avea chemare pentru sfera clinică. În fine, psihanaliza s-a remarcat și prin mediatizarea pe căile cele mai comune: radio, TV sau prin intermediul scenariilor filmelor de cinema. Filme celebre au adus în prim plan psihanaliști. A existat chiar un film dedicat lui Sigmund Freud, care surprindea anii de incertitudine ai începuturilor sale în psihanaliză.
Inconștientul
Noutatea concepțiilor lui Freud a constat în recunoașterea importanței proceselor psihice inconștiente. Acestea se desfășoară după alte reguli decât faptele conștiente. Sub influența inconștientului, gânduri și simțiri, care sunt legate unele de altele, se pot disocia și îndepărta, până la atingerea unei stări conflictuale. Regulile logice, indispensabile gândirii conștiente, nu se aplică proceselor psihice inconștiente. Prin analiza acestora, Freud a interpretat visele ca mecanisme de protecție împotriva impulsurilor care tind să se exteriorizeze și care sunt în strânsă legătură cu amintiri refulate ale copilăriei. În felul acesta, gânduri și impulsuri inacceptabile, numite și conținut latent al visului, se transformă într-o trăire conștientă, care nu mai este înțeleasă nemijlocit și care devine un "vis manifest". Cunoașterea acestor mecanisme inconștiente permite psihanalistului să inverseze în decursul procesului (transformarea visului latent în vis manifest) și, astfel, să descopere semnificația traumei care îi stă la bază.
Teoria impulsurilor
Freud consideră că procesele conflictuale ce au loc în inconștient sunt în strânsă legătură cu impulsuri, care își au originea în copilărie. Dacă aceste conflicte inconștiente sunt recunoscute de pacient cu ajutorul analizei, ele pot găsi o soluție, care în psihicul imatur al unui copil nu era posibilă.
În concepția lui Freud asupra sexualității la copii, impulsul sexual al adulților este rezultatul final al unui proces în dezvoltare ("Libido-Entwicklung"). Începutul are loc în copilărie și comportă mai multe faze:
faza orală (0 – 1 an)
faza anală (1 – 3 ani)
faza genitală (oedipală, falică) infantilă (3 – 6 ani)
Aceste trei faze denumesc în același timp cele trei centre ale dezvoltării impulsului sexual în prima copilărie. Primele două faze dispar cu timpul sau se transferă în parte în sexualitatea adulților. A fost meritul lui Freud de a fi recunoscut că omul este o ființă sexuală încă de la naștere. O semnificație deosebită o are așa zisă fază "oedipală", în care copilul dezvoltă pentru prima dată o legătură emoțională cu părintele de sex opus, asemănătoare atracției sexuale a adultului față de partener. Copilul reacționează în același timp ca rival față de părintele de același sex. Imaturitatea psihică complică această situație, de neînțeles la vârsta copilăriei, ceea ce conduce la anxietate în raport cu propriile fantezii. Măsura în care copilul poate domina aceste fantezii sau dimpotrivă este dominat de ele sub formă de teamă sau frustrații este determinantă pentru dezvoltarea ulterioară la vârsta adultă, în special pentru relațiile cu sexul opus.
Modelul celor trei instanțe: sine, eu și supra-eu
Acest model a fost expus de Freud în 1923: "das Es", "das Ich", "das Über-Ich". Eul și supra-eul sunt instanțe cu conținut conștient sau inconștient, sinele este totdeauna inconștient. În felul acesta se rezolvă în mod elegant problema localizării instanței de cenzură a proceselor psihice.
Sinele este un rezervor primitiv și neorganizat de impulsuri, izvorul emoțional al impulsurilor și al dorințelor impulsive, locul reprezentărilor și comportărilor arhaice și al refulărilor.
Eul se găsește la limita între conștient și inconștient, este instanța trecerii la acțiune, a funcției de adaptare la realitate și de investigare a realității. Eul derivă din sine și reprezintă sinele în viața reală conștientă, cu alte cuvinte, modulează necesitățile impulsive într-o formă adaptată la realitate.
Supra-eul este instanța superioară, domeniul conștiinței, al valorilor, al idealurilor, al preceptelor și interdicțiilor, al reprezentărilor morale.
Pentru a se apăra de impulsuri inacceptabile, eul dezvoltă strategii sub forma unor mecanisme de protecție, cum ar fi refulările (excluderea impulsurilor din percepția conștientă), proiecțiile (atribuirea propriilor dorinți inconștiente altor persoane), adoptarea unui comportament în totală contradicție cu puternicul impuls inconștient. Categorisirea unui impuls ca inacceptabil rezultă de regulă în urma unor interziceri, a unor norme morale sau a unei cenzuri exercitate de supra-eu. Când exigențele supra-eului nu se îndeplinesc, persoana respectivă poate dezvolta un sentiment de rușine sau culpabilitate.
Anxietatea
Unul din fundamentele teoriei psihanalitice moderne îl constituie conceptul de anxietate, care în anumite condiții de pericol poate declanșa un mecanism corespunzător de apărare. Aceste situații periculoase pot fi:
teama părăsirii sau pierderii unei ființe iubite
riscul pierderii iubirii din partea partenerului
pericolul unor represalii sau pedepse
imputarea nemeritată a unei culpabilități
Simptomele și sublimările rezultate din aceste situații reprezintă totdeauna niște compromisuri, care nu sunt altceva decât forme ale adaptării la realitate, în care forțele aflate în conflict ajung mai mult sau mai puțin la o stare de împăcare aparentă.
Nevroza
Din cele de mai sus rezultă că nevroza reprezintă starea de refulare a unei amintiri, a unui impuls inacceptabil, precum și simptomele ce decurg din aceste procese. Eul refulează fanteziile, dar "libido"-ul legat de aceste fantezii continuă să persiste provocând tulburări somatice de natură isterică, stări de anxietate sau fobii obsesive.
Concepția lui Carl Gustav Jung despre conceptul de sine
Spre deosebire de Freud (care face din Ego centrul psihismului nostru, reducând inconștientul la "coținuturi psihice refulate", un fel de groapă de gunoi a conștientului), Jung (1875 – 1961) consideră că există un ansamblu psihic care înglobează în egală măsură și conștientul și inconștientul, deci incluzând în egală măsură ego-ul și ceea ce el numește sinele, eul fiind subordonat sinelui.
Acest sine este expresia prin care inconștientul caută să se reveleze ego-ului conștient.
Sinele reprezintă Imago Dei, imaginea lui Dumnezeu, acea sămânță de divinitate pe care orice ființă umană o are înlăuntrul ei, acea împărăție a lui Dumnezeu din lăuntrul nostru. Este cea mai înaltă intensitate de viață, ideea pe care ne-o putem face despre Dumnezeu și iubirea necondiționată.
Sinele reprezintă un centru organizator de unde emană o acțiune regulatoare și în același timp, o sursă de imagini onirice. Putem spune că sinele este un fel de ghid interior, distinct de personalitatea conștientă, pe care nu-l putem sesiza decât prin intermediul analizei propriilor noastre vise și prin experiența personală directă.
Exact ca și în cazul misterelor antice, al mitologiilor și religiilor, atingerea acestui nucleu psihic este obiectivul principal al psihologiei analitice, dar procesul evolutiv se face predominant prin interpretarea limbajului simbolic al imaginilor din vis.
Concepția lui Jung despre sine este una dintre cele mai complexe, dar, totodată și unul dintre fundamentele cel mai des utilizate în diverse tipuri de terapie psihologică. Jung se referă la sine nu ca la o instanță singulară, ci o instanță care coexistă în psihismul uman cu alte trei instanțe majore: eu-l, umbra, anima și animus.
Fig. 2 – Reprezentarea, sub formă de mandala, a concepției jungiene despre eu, arhetipuri, conștient și inconștient
Eu-l
În abordarea sa psihologul elvețian arată că:
“Ocupându-mă de psihologia inconștientului, am fost confruntat cu fapte care cereau definirea unor concepte noi. Unul din conceptele acestea este cel de sine. El se referă la o entitate care nu o înlocuiește pe cea desemnată până acum prin conceptul de eu, ci mai degrabă o include pe aceasta în sfera sa, ca un supraconcept. Prin eu se înțelege acel factor complex la care se raportează toate conținuturile conștientului. El constituie oarecum centrul câmpului conștientului, iar în măsura în care acesta include personalitatea empirică în sfera sa, eu-l este subiectul tuturor actelor personale ale conștientului. Raportarea unui conținut psihic la eu reprezintă criteriul conștienței acestuia, deoarece nici un conținut nu este conștient dacă nu este reprezentat unui subiect” Tot despre eu Jung arată că acesta își are baza pe două temeiuri diferite: întâi pe unul somatic și apoi pe unul psihic. “Baza somatică se deduce din totalitatea senzațiilor endosomatice, care sunt, la rândul lor, deja de natură psihică și legate de eu, așadar conștiente și inconștiente”, deși o mare parte a lor se desfășoară inconștient, subliminal.
Despre temeiul psihic se arată că se poate discuta despre el numai pentru acea zonă în care se poate demonstra că voința este în stare să schimbe procesul reflex, respectiv instinctual.
Umbra
Un arhetip care personifică partea cea mai arhaică și mai obscură a psihismului uman și care constituie zona cea mai joasă a personalității, este umbra.
Jung spune: "crusta noastră de civilizație ascunde un soi de brută cu aspect preistoric…"
Tot ce este mai primitiv, mai bestial și violent în natura umană este atributul umbrei, în abordarea jungiană.
Această figură arhetipală care sălășluieste în tenebrele inconștientului cuprinde elemente psihice personale sau colective care se opun tendințelor constiente sau care nu au fost trăite ca experiențe concrete. Ea este compusă din două aspecte ale psihismului uman: pe de o parte semnifică zona psihică cea mai puțin evoluată, mai întunecată, prin raportarea la normele morale ale unei conștiinte civilizate. Pe de altă parte este suma tuturor defectelor, slăbiciunilor, tendințelor nefaste, care sunt respinse de către ego-ul individului.
Aspectul terific al umbrei, care se revelează în vise sub forma unor apariții detestabile, diabolice, dușmănoase, criminale, este expresia instinctelor bestiale, animalice, a poftelor sexuale incontrolabile, a pasiunilor oarbe și dezlănțuite, care populează straturile cele mai ascunse din profunzimile insondabile ale inconștientului.
Arhetipul umbrei este personalizat de către diavol, cel care dezbină, cel care tentează…
Este într-un fel opusul arhetipului sinelui, simbolizat prin Dumnezeu, cel care unește armonios ființa umană.
Această violență intrinsecă a aspectelor cele mai reprobabile și josnice ale personalității individului, egoismului cel mai acerb, barbariei, orgoliului mistuitor si vindicativ, se dezlănțuie la nivel colectiv cu ocazia războaielor nimicitoare, ca o desfășurare oarbă de ură distructivă.
Dar ea este prezentă, de asemenea, în viața de zi cu zi, în conflictele familiale, la locul de muncă, în viața politică, disputele religioase etc., unde dorința de dominație, de aservire si pofta nesăbuită de putere sunt expresia acelorași pulsiuni obscure ale primitivismului unei naturi psihice neevoluate. Umbra, pe care o purtăm cu toții în adâncul ființei noastre, este partea din noi care trebuie prelucrată, materialul brut care, supus procesului de analiză și transformare, ne obligă să ieșim din propria ignoranță si permite, în final, evoluției să se desfășoare.
Anima și Animus
Psihologia profunzimilor a lui Jung, pune în evidență un alt aspect al psihismului uman: energia psihică – libidoul – este bisexuată. Natura umană, în esența sa, este bisexuată, ea conține în egală măsură principiul feminin și masculin care coexistă și se manifestă în interrelație în cadrul aceluiași individ.
Principiul masculin, corespunde logosului creator, este principiul activ, rațional, care prin analiză logică și constructivă, estimează, critică și organizează atât valorile materiale cât și cele spirituale. Prin voință și inițiativă, diferențiază, ordonează și clarifică elementele constitutive ale lumii interioare și exterioare entității individuale. El permite accesul la lumina unei cunoașteri superioare.
Principiul feminin, corespunde erosului instinctiv, este principiul pasiv, irațional, sentimental, sensibil. Exprimând pasiuni arzătoare si emoții poate perturba realizarea proiectelor. Poate conduce la gelozii devastatoare dar și la împlinirea iubirii fără limite. Principiul feminin trăiește experiența, cel masculin o înțelege.
În exces, principiul feminin duce la întunecarea rațiunii și a gândirii, în timp ce, principiul masculin, în exces, duce la incapacitatea de a resimți fluxul emoțional.
Evoluția presupune îmbinarea armonioasă a celor două principii: a logosului și a erosului.
Jung arată că, deși bărbatul se percepe ca masculin în plan conștient, el are în structura sa inconștientă o componentă feminină; la fel femeia, care la nivel conștient se percepe feminină, posedă o componentă masculină în structura sa inconștientă.
El denumeste Anima zona inconștientă a bărbatului și Animus sfera inconștientă a femeii.
Sexualitatea, care se exprimă în vise prin imagini extrem de frecvente și semnificative, este mai degrabă o expresie simbolică a uniunii acestor două polarități care tind spre îngemănare armonioasă și nu trebuie luată explicit, ca expresie a uniunii fizice bărbat – femeie.
Din cauză că bărbatul tinde să reprime aspectul său feminin, iar femeia să refuleze aspectul său masculin, conflictele și tensiunile care se nasc la nivel inconștient duc la tulburări psihice care pot lua forma nevrozelor.
Și în acest caz, visele își afirmă rolul defulator, orientativ și, într-o oarecare măsură, curativ.
Individuarea
Individuarea reprezintă la Jung, așa cum el însuși spunea, “conceptul central al psihologiei mele”, anume lărgirea sferei conștiinței și a vieții psihice conștiente și devenirea individului, transformarea acestuia în alt mod decât o cer normele sociale. Jung afirma că individuarea înseamnă “a deveni o ființă individuală, iar în măsura în care prin individualitate înțelegem unicitatea noastră cea mai intimă, ultimă și necomparabilă, înseamnă a deveni propriul sine” (apud Jaffé, 1996). Prin individuare fiecare devine el însuși, își integrează treptat sinele, inconștient și atemporal, în personalitatea conștientă.
Jung arată că procesul de individuare poate fi înfăptuit atât conștient, cât și inconștient: “dacă se desfășoară inconștient, așa cum a făcut-o întotdeauna, el nu semnifică nici mai mult nici mai puțin decât transformarea unei ghinde în stejar, a unui vițel în vacă și a unui copil în adult. Dar, dacă procesul de individuare este conștientizat, conștientul trebuie confruntat în acest scop cu inconștientul și trebuie găsit un echilibru între contrarii” (Jung, 1997).
Psihologul elvețian subliniază în repetate rânduri diferența existentă între sine și eu și între realizarea de sine și realizarea eului: “văd mereu cum procesul de individuare este confundat cu realizarea conștienței eului, eul fiind astfel identificat cu sinele, ceea ce duce, firește, la o nefastă confuzie de idei. Căci astfel, procesul de individuare devine pur egocentrism și autoerotism. Sinele cuprinde însă infinit mai mult decât un eu, după cum o dovedește din vechi timpuri simbolistica lui: el este deopotrivă același și altul decât eul. Individuarea nu exclude, ci include lumea” (Jung, 1994).
O teorie a sinelui în psihanaliza post-freudiană
Deși psihanaliza este ea însăși un puternic curent psihologic, este totuși circumscrisă teoriei mai largi a introspecționismului, datorită obiectului său de studiu care se referă la viața psihică internă.
Karen Horney (1885 – 1952) este reprezentantul psihanalizei care a expus poate cel mai clar conceptul de nevroză în termenii imaginii de sine. Pentru ea sinele reprezintă inima sau nucleul ființei umane, potențialul acesteia. O persoană sănătoasă are o concepție corectă despre cine este, sau cel puțin se află pe drumul corect în direcția realizării de sine și a potențialului propriu. În acest fel crește și gradul de libertate în realizarea propriului potențial și al realizării de sine.
Nevroticul are un mod diferit de a vedea lucrurile. Sinele nevroticului este divizat în sinele disprețuit (sinele respins) și sinele ideal. Alți teoreticieni postulează existența sinelui “văzut prin ochelari”, adică a modului în care subiectul crede că este perceput de ceilalți. Dacă o persoană privește în jur și percepe (în mod corect sau incorect) că ceilalți o disprețuiesc, atunci transferă acest lucru în interior ca pe sinele său real (deși aceasta este o eroare). Mai mult, din exterior se pot transfera în interior norme sociale sub formă de “trebuie” și se crează un sine “ideal” din acești “trebuie”. Numai că acest sine nu este cel real, nu reprezintă ceea ce este și ceea ce își dorește cu adevărat persoana. Când înțelege acest lucru (și mai ales faptul că sinele ideal nu reprezintă un obiectiv pozitiv neapărat), persoana nevrotică simte că undeva este nerealistă și pendulează între a se disprețui și a pretinde că este perfectă.
Horney a descris această oscilație sau întindere a sinelui între sinele disprețuit și cel ideal ca pe “tirania lui trebuie” și lupta nevrotică pentru “glorie”. Persoana compliantă, docilă, crede că “trebuie să fiu îngăduitor, să mă sacrific, să am o atitudine de sfânt”. Persoana agresivă își spune că “trebuie să fiu puternic, recunoscut de toți, un învingător”. Nu în cele din urmă, o persoană retrasă își spune “trebuie să fiu independent, distant și perferct”. Și în timp ce oscilează între aceste două imposibile noțiuni de sine (disprețuit și ideal), nevroticul se îndepărtează de adevăratul său nucleu, de sinele real, îndepărtându-se totodată și de actualizarea potențialului său real.
Teoria nevrozelor emisă de Karen Horney oferă o viziune diferită asupra acestor afecțiuni și explică concret rolul sinelui în tulburările nevrotice. În mod specific ea vede nevroza ca pe o modalitate de a face viața “suportabilă”, ca pe un mod de coping și control interpersonal.
În experimentele sale clinice Horney distinge zece modele de nevoi nevrotice. Acestea sunt bazate pe nevoi pe care le are orice persoană sănătoasă, dar care au fost distorsionate în diverse moduri de dificultățile prin care a trecut în viață nevroticul.
Putem lua ca exemplu prima nevoie, cea de afecțiune și aprobare socială. Cu toții avem nevoie de afecțiune, dar nevoia de acest tip a nevroticului este nerealistă, nerezonabilă și nediscriminatorie. De exemplu, cu toții avem nevoie de afecțiune, dar nu ne așteptăm să o primim de la toate persoanele pe care le întâlnim, spre deosebire de nevrotic. De multe ori nu ne așteptăm la revărsări de afecțiune nici de la prieteni apropiați și realizăm că există perioade de timp în viață când trebuie să fim autonomi, fără a aștepta afecțiunea sau aprecierea celorlalți. În al doilea rând, nevoia nevroticului este mult mai intensă și el sau ea va resimți o puternică anxietate dacă nevoia nu este satisfăcută, sau chiar dacă doar pare că s-ar putea să nu fie satisfăcută în viitor. Pentru nevrotic afecțiunea trebuie arătată clar, în orice moment, în orice circumstanță, de către toate persoanele cu care intră în contact, altfel se instalează panica. Nevroticul transformă nevoia într-un scop central al existenței sale.
Conform teoriei lui Horney nevoile nevroticului se clasifică în:
1. Nevoia nevrotică de afecțiune și aprobare, nevoia nediscriminativă de a face plăcere altora și de a fi plăcut de aceștia.
2. Nevoia nevrotică de un partener, de cineva care să aibă grijă de viața nevroticului. Aceeasta include și ideea că dragostea va rezolva toate problemele nevroticului.
3. Nevoia nevroticului de a-și restrânge viața în interiorul unor limite înguste, de a fi satisfăcut cu foarte puțin, teama de a nu fi o povară pentru ceilalți, de a fi cât mai discret, neremarcabil.
4. Nevoia nevrotică de putere, de a-i controla pe alții, nevoia de omnipotență. Este adesea acompaniată de plângeri ale nevroticului despre ceea ce el consideră slab și o încredere puternică în propriile puteri.
5. Nevoia nevrotică de a-i exploata pe ceilalți și de a obține tot ce se poate de la ei. În cazul nevrozelor aceasta se transformă în tendința de manipulare a altora și în convingerea că oamenii sunt acolo pentru a fi folosiți. Poate include, de asemenea, și teama nevroticului de a nu fi folosit, de a nu părea ușor de păcălit.
6. Nevoia nevrotică de recunoaștere socială și de prestigiu. Ca toate celelalte nevoi, în anumite limite este o nevoie normală, dar nevroticul se preocupă peste măsură de aparența sa socială și de popularitate. Personalitatea nevrotică se teme de a fi ignorată, de a nu fi considerată “plată”, neintegrată.
7. Nevoia nevrotică de admirație personală. Simțim nevoia să fim admirați pentru calitățile noastre interioare ca și pentru cele exteriorizate; simțim nevoia să fim valorizați. Dar nevroticul accentuează până la disperare această nevoie și ține să amintească tuturor cât de important este. Teama lui este aceea de a se simți neimportant, fără sens, “nimeni”.
8. Nevoia nevrotică de acumulări personale. Nevroticul este obsedat de aceasta, el trebuie să fie numărul unu în tot ceea ce face. Acolo unde nu pot fi în frunte în ceea ce fac, nevroticii de acest tip desconsideră acea zonă.
9. Nevoia nevrotică de autonomie și independență. Fiecare persoană își cultivă un anumit grad de autonomie, dar nevroticul din această categorie simte că nu are nevoie de nimeni niciodată. El tinde să refuze orice sprijin și este adesea împotriva unei relații apropiate.
10. Nevoia nevrotică de perfecțiune. Persoanele din această categorie se străduiesc obsesiv să nu aibă nimic imperfect. Ei simt nevoia să se controleze tot timpul pentru a fi perfecți.
Pe măsură ce Karen Horney a investigat aceste nevoi la nevrotici, ea a propus și trei strategii de coping (gestiune) a nevrozelor:
I. Supunerea, care include nevoile unu, doi și trei.
II. Agresiunea, incluzând nevoile de la patru la opt.
III. Retragerea, care include nevoile nouă, zece și trei. Ea a adăugat nevoia trei și aici pentru că a considerat că este crucial să-ți limitezi viața în fața nevoilor iluzorii de independență totală și perfecțiune.
1.3.2. Conceptul de sine în behaviorism
J.B.Watson (1878 – 1958) se opune introspecționismului, fiind nemulțumit de sterilitatea și lipsa de aplicație practică și științifică a celor două orientari introspecționiste: structuralismul și funcționalismul. În ce măsură descompunerea stărilor mintale în elementele lor componente este utilă omului pentru a-și ghida conduita, a se adapta la mediu, dar și cercetătorului care are nevoie de elemente măsurabile în activitatea sa? Watson este inițiatorul orientării behavioriste, a studiului comportamentelor umane în diverse situații. El susținea că analiza psihologică subiectivă promovată de Titchener nu a permis psihologiei nici să devină științifică, nici să progreseze, datele ei fiind neverificabile.
În teoria sa Watson pune accentul pe comportamentul “extern” al oamenilor și pe reacțiile acestora în situații date, mult mai mult decât pe starea internă, starea mintală a indivizilor. În opinia sa analiza comportamentelor și reacțiilor era unica metodă obiectivă de a studia și înțelege acțiunile umane. El prezenta patru prezumții care formau teoria behavioristă inițială într-o formă radicală. Prima prezumție era continuitatea evoluționistă, ceea ce implica faptul că legile comportamentale se aplică în același mod atât la animale cât și la om. Datorită acestui fapt cercetătorii pot studia reacțiile animalelor ca modele simple ale răspunsurilor umane complexe. A doua prezumție, numită reducționism, arăta că toate comportamentele sunt reduse la legile fiziologiei. Aceasta presupune că oamenii sunt organisme biologice care reacționează la influențele mediului extern. A treia prezumție, numită determinism, arată că oamenii nu acționează liber, din proprie inițiativă sau la libera voință, ci doar răspund într-un mod programat la stimulii externi. Empirismul, ultima prezumție a lui Watson, arăta că psihologia trebuie să introducă în metoda ei studiul comportamentului observabil și nu introspecția sau analiza sinelui (după unii autori autoanaliza).
Clasicismul comportamentalist al lui Watson, care exclude viața psihică internă a ființei umane, este pus în evidență de un faimos citat al acestuia din 1930:
„Dați-mi o duzină de copii sănătoși, bine alcătuiți și asigurați-mi lumea specificată de mine pentru a-i introduce pe acești copii în ea și vă garantez că îl pot lua pe oricare dintre ei, la întâmplare și îl pot pregăti să devină orice tip de specialist la alegere – medic, avocat, artist, negustor și, da, chiar cerșetor sau hoț, indiferent de talentul său, slăbiciuni, tendințe, aptitudini, înclinații și rasa strămoșilor săi.”
„Lumea” solicitată de Watson nu era altceva decât un mediu în care el să folosească raportul stimul – răspuns în formarea oricăruia dintre cei 12 copii. Deși în același context psihologul american recunoaște că poate exagerează, totuși se observă că el nu face absolut nici o referire la psihologia internă a fiecărui individ, excluzând cu desăvârșire sinele din orice discuție și chiar neținând cont nici de înclinații și aptitudini individuale sau informația genetică preluată de la strămoși.
Behaviorismul se dezvoltă după teoria lui Watson trecând prin mai multe etape:
Metodologică: studiul obiectiv al comportamentului a trei persoane (datele psihologiei trebuie verificate la mai mulți subiecți) – a fost absorbită în psihologia experimentală și cea cognitivă
Radicală: behaviorismul fondat de B.F. Skinner (1904 – 1990); este considerat radical deoarece extinde principiile comportamentale la procese din interiorul organismului. Ipotetic stările interne nu sunt considerate cauze ale unui comportament. Întregul sistem al lui B. F. Skinner este bazat pe condiționarea operantă. Organismul este în proces de a “opera” în mediu. În timpul acestui act de operare organismul întâlnește un tip special de stimul, denumit stimul de reîntărire. Acest tip special de stimul are efectul de a crește nivelul operant al organismului, ceea ce este de fapt nivelul comportamental. Altfel spus în condițonarea operantă comportamentul este urmat de un rezultat și natura acestui rezultat modifică tendința organismului de a repta acel comportament în viitor.
Logică (Gilbert Ryle), teleologică, teoretică, biologică și interbehaviorismul (J.R. Kantor).
În ceea ce privește cunoașterea și evaluarea sinelui, metoda introspecționistă constituie până în prezent unicul mod de a obține date despre sine într-un mod nemijlocit, chiar dacă datele sunt de natură subiectivă. Comportamentul (behavior) analizat de către behavioriști este un rezultat al reacțiilor sinelui, el constituie materializarea în mediu a trăirilor psihologice.
Un alt reper important în teoriile behavioriste este Hans Eysenck (1916 – 1997) care folosește conceptul de nevrotism în explicarea personalității umane. O idee comună a teoriilor despre nevrotism este aceea că în cazul persoanei nevrotice instanța psihică centrală, sinele, se află în conflict cu alte instanțe, de obicei construite social. Eysenck a folosit și alte idei în teoriile sale, legând conceptul de nevrotism de cel de moștenire genetică. Deși behaviorist (consideră că obiceiurile învățate au o importanță majoră), teoria sa se bazeaza foarte mult pe fiziologie și genetică. El afirmă că diferențele de personalitate între indivizi își au originea în moștenirea genetică.
Ca și cercetător, Eysenck a pus la punct o metodă de analiză psihologică statistică denumită analiză factorială, prin care se poate extrage un număr de dimensiuni sau caracteristici dintr-o bază de date foarte mare. De exemplu, daca se dau liste lungi de adjective unui mare număr de persoane și li se cere acestora să aleagă adjectivele care îi caracterizează se obține o astfel de bază de date foarte mare, care este utilizată ca “materie primă” pentru analiza factorială. Mai concret se poate imagina un test care include cuvinte ca: timid, introvert, extrovert, sălbatic etc. În mod firesc majoritatea persoanelor timide vor pune scoruri mari la primele două caracteristici și scăzute la ultimele două. Extroverții este de așteptat să facă invers. Analiza factorială extrage din întreaga masă de informații a testului dimensiunile sau factorii de interes. Cercetătorul examinează datele și denumește factorii (în exemplul de mai sus factorul este introversie – extroversie).
În urma acestui mod de cercetare, Eysenck a identificat două dimensiuni majore ale temperamentului: nevrotism și extroversie-introversie.
Nevrotismul
Nevrotismul este denumirea acordată de Eysenck acelei dimensiuni care trece prin diferite faze, de la calm, liniștit până la starea de “nervos” a unei persoane. Cercetările sale au arătat că aceste persoane “nervoase” au tendința de a suferi mult mai frecvent de o largă varietate de afecțiuni nervoase, denumite nevroze, de unde și denumirea acestei dimensiuni. Este necesar să subliniem că Eysenck nu a susținut că toate persoanele cu scoruri mari pe scalele de nevrotism sunt neapărat și nevrotice. Pe de altă parte el a fost convins că de vreme ce orice persoană se încadrează undeva pe această axă, de la normalitate până la nevrotism, această caracteristică poate defini temperamentul persoanei respective pe baze genetice (o dimensiune a personalității explicată fiziologic). Mai mult, Eysenck a emis ipoteza că unii oameni au un sistem nervos simpatic mai sensibil la stimuli decât alții. Unele persoane rămân calme în situații de criză, altele simt unele emoții și frică, iar altele sunt îngrozite chiar și de incidente minore. Cercetătorul german a sugerat că cei care fac parte din ultima categorie au o problemă legată de hiperactivitatea simpatică, ceea ce-i face candidați principali la tulburările nevrotice, una dintre cele mai cunoscute fiind atacul de panică.
Unul dintre lucrurile interesante care pot fi observate la un subiect care suferă un atac de panică (și care este, implicit, nevrotic) este acela că subiectul reacționează mai mult la propria sa frică (panică) decât la cauza originară care a determinat frica.
Extraversia – introversia
A doua dimensiune este reprezentată de axa extraversie – introversie. Conceptul lui Eysenck este același cu cel întâlnit la Jung referitor la personalitatea extrovertă și cea introvertă, această dimensiune regăsindu-se în orice persoană. Explicația fiziologică dată de Eysenck este însă puțin mai complexă, el emițând ipoteza că extraversia – introversia este legată de echilibrul dintre excitație și inhibiție în sistemul nervos central. Această idee se regăsește și în teoria lui Pavlov care explica astfel diferențele identificate între reacțiile câinilor din experimentele sale. Conform acestor teorii excitația se referă la intrarea sistemului nervos într-o stare de alertă, iar inhibiția este liniștirea sistemului nervos central, fie datorată relaxării în vederea intrării în starea de somn, fie în sensul autoprotecției în cazul unei stimulări peste limitele admise.
Eysenck arăta că o persoană extravertă are o inhibiție puternică: dacă este confruntată cu o situație traumatică (de exemplu un accident auto) cortexul extravert se autoinhibă, devine “amorțit” și astfel persoana își va aminti foarte puțin din ceea ce s-a întâmplat. După accident persoana extravertă se poate simți ca și când a fost legată la ochi și poate apela la ceilalți martori pentru a-și completa informațiile. Deoarece nu resimt din plin urmările psihologice ale accidentului, aceste persoane pot conduce chiar de a doua zi fără probleme majore.
Introvertul, pe de altă parte, are o inhibiție slabă. Dacă este implicat în același accident auto, sistemul său nervos nu-l va proteja prin inhibiție destul de repede. El rămîne atent și își poate aminti foarte multe detalii ale accidentului în care a fost implicat. Unii dintre introverți ar putea spune chiar că au “văzut” accidentul într-o mișcare “încetinită”. Este foarte puțin probabil ca un introvert să dorească să conducă o perioadă de cel puțin câteva zile după accident, fiind posibil ca unii dintre ei să nu mai dorească să conducă deloc.
Una dintre descoperirile lui Eysenck referitoare la această teorie a fost aceea că persoanele foarte violente sau criminalii violenți au tendința către extraversie non-nevrotică.
Nevrotismul și extraversia – introversia
Eysenck a studiat și interacțiunea dintre cele două dimensiuni (nevrotismul și extraversia-introversia) și ce semnifică aceasta în raport cu diverse probleme psihologice. El arăta că, de exemplu, persoanele cu fobii sau tulburări obsesiv-compulsive tind să fie introverte, în timp ce persoanele cu tulburări de conversie (ex.: pareze pe fond isteric) sau tulburări disociative (ex.: amnezii) tind să fie mai mult extraverte. Persoanele nevrotice au o sensibilitate crescută la a răspunde peste limită la stimulii amenințători; dacă sunt introverți, vor învăța să evite situațiile care cauzează panică foarte rapid, până la a ajunge chiar să devină panicați doar la simboluri relaționate cu situațiile de amenințare, dezvoltând astfel fobii. Alți introverți își vor interioriza modele comportamentale care să îi mențină în afara stării de panică – cum ar fi verificarea unor lucruri de mai multe ori sau spălarea repetată și nemotivată a mâinilor.
Persoanele extraverte și cu un scor mare al nevrotismului au tendința de a ignora și uita evenimentele care i-au copleșit/marcat. Ei se angajează în mecanismele clasice de apărare, cum sunt negarea și reprimarea. Ei pot uita o experiență traumatizantă sau, de exemplu, pot “uita” să-și folosească o parte a corpului dacă aceasta este legată de o experiență traumatizantă (de exemplu pot “uita” să-și folosească picioarele).
Psihoticismul
În urma cercetărilor sale, efectuate pe un număr foarte mare de subiecți, Eysenck a observat că, după analiza factorială, rezulta și un al treilea factor în afară de nevrotism și extraversie – introversie, factor pe care l-a denumit psihoticism.
Ca și în cazul nevrotismului, un scor mare la psihoticism nu înseamnă că persoana care l-a obținut suferă de psihoză, ci doar că are anumite caracteristici identificate de obicei în rîndul persoanelor psihotice și că poate fi susceptibilă, în anumite condiții, de a dezvolta o psihoză. Unele dintre caracteristicile întâlnite în cazul acestor persoane sunt: o anume nepăsare, un anume dispreț față de convenții și reguli și un anume grad de expresii emoționale nepotrivite momentului.
Ca o continuare a teoriei lui Eysenck nevrotismul (și chiar extraversia-introversia) au fost relaționate de unii cercetători cu realizarea sau nerealizarea sinelui real. Ca și în teoria lui Karen Horney, un scor crescut al nevrotismului apare în cazul unui conflict al sinelui real cu cel imaginar (conflictul între ce crede o persoană că este, din informațiile sociale pe care le are și cine simte că este cu adevărat).
Din punctul de vedere al neo-behavioriștilor, comportamentul nu mai este rupt de conștiință și de sine. Albert Bandura a observat că întărirea nu are un efect automat de vreme ce conștiința participă permanent la orice acțiune, fapt pentru care reacția condiționată devine un simplu experiment valabil numai în lumea animalelor. Imitația este parțial dependentă de consecințele atitudinii. Astfel, după o perioadă de “mecanicizare” a proceselor psihice se ia din nou în considerare natura umană subiectivă (conștiința de sine și sinele în particular), de data aceasta însă înțeleasă în strânsă interdependență cu fiziologia sistemului nervos central.
Ed. Tolman a observat ca întăririle nu survin automat ci sunt transmise prin hărți cognitive (cognitive maps). Se delimitează în acest fel behaviorismul metodologic contemporan (cibernetica și inteligența artificială) respectiv cel teoretic. Behaviorismul, deși a favorizat conceptualizarea învățării, a ignorat conștiința și lumea subiectivă a omului o perioadă de timp. În prezent, deși există încă cercetători pentru care psihologia este reprezentată în mare parte de behaviorismul clasic, psihologia modernă, în investigațiile sale, ține cont de o serie de factori ai realității fizice, dar și psihice: conștiință și conștiență, sine, comportament, câmp (gestalt) și chiar fizică cuantică.
1.3.3. Sinele în psihologia gestaltistă
Gestaltismul se bazează pe principiul de organizare a informației în câmpuri – fizic / cerebral / perceptiv și astfel se instituie relațiile de izomorfism – identitate de structură aplicată la două ansambluri diferite de elemente – datorită cărora obiectul pe care îl percepem seamănă cu obiectul fizic și nu cu proiecția sa retiniană.
Psihologia gestaltistă încearcă integrarea omului în mediu, într-un mod armonios. În acest proces reglarea granițelor dintre sine și mediu pare să fie unul dintre fenomenele cheie în dinamica integrării ecologice a omului. Pentru a putea crește, atât biologic, cât și psihologic și social, persoana învață să-și regleze granițele cu mediul, pe de o parte diferențiindu-se, pe de altă parte, intrând în contact cu acesta. Atunci când se delimitează de mediu, o persoană își poate descoperi și limitele sale în a fi autonomă sau ea însăși. Intrând în contact, omul învață să diferențieze ceea ce este folositor pentru el de ceea ce nu-i este necesar. Omul preia din mediul său, în sens larg, nu numai aer, apă, hrană, ci și informații. Acestea sunt procesate și “metabolizate” (fiind introdus chiar termenul de metabolism mental) psihologic. Informațiile asimilate se transformă în părți ale eu-lui său acceptat, iar cele care sunt identificate ca fiind toxice, alienate, indezirabile devin părți ale eu-lui neacceptat. Frecvent, aceste părți respinse sunt greu de eliminat spontan de către mental, care le procesează, le sedimentează la nivel subconștient și inconștient, destul de des având tendința de a-și selecta și depozita în profunzimi informațiile negative, “indigeste” blocante sau distructive pentru funcționalitatea psihicului. Granița dintre sine și mediu, pentru a asigura o mai bună autoreglare, trebuie să aibă două caracteristici:
permeabilitate, pentru a permite schimburile;
fermitate, pentru a menține autonomia.
Reglarea graniței dintre sine și alții, dintre sine și non-sine poate să prezinte diverse tipuri de perturbări, oscilând în extremis între pierderea graniței (fuziune, indistincție între sine și altul) și izolare completă (deconectare, ruptură, separare) în psihoză. Când granița dintre sine și alții devine confuză, impermeabilă sau se pierde, se produce o distorsiune a diferențierii între sine și alții, o perturbare atât a contactului cât și a conștientizării acestuia.
Proiecția este un alt tip de perturbare a contactului de graniță ce rezultă din atribuirea, în afara eu-lui a unor caracteristici sau “a ceva” ce aparține sinelui. Rezultă o confuzie a sinelui cu altul, ea fiind un fenomen neconștientizat.
Introiecția constă în absorbirea, captarea, prelucrarea și asimilarea fără discriminare a ceea ce aparține non-sinelui. Valorile introiectate sunt impuse sinelui și conduc la structurarea unui caracter rigid, având la bază prelucrarea unor roluri și comportamente din exterior care devin “osatura nevăzută” a personalității persoanei. Astfel, modele parentale, stereotipii sociale nepersonalizate, integrate nediscriminativ sinelui, se constituie ca un “schelet” rigid ce explică un grad crescut de inautenticitate în modul de a fi și de a acționa al unei persoane. Aceasta se îndepărtează de sine, autofalsificându-se. În termenii psihologiei orientale, am putea spune că omul trăiește mai curând la periferia sinelui decât în centrul acestuia, deși trăiește iluzia că știe cine este, ce vrea și încotro tinde să se manifeste. Omul își poate construi granițe false și rigide între ceea ce percepe falsificat drept sine sau renunțând la sine pentru a fi mereu altcineva sau altceva.
În toate formele sale gestaltismul a devansat și inspirat diverse orientări structuraliste :
structuralismul antropologic al lui Cl. L. Strauss;
structuralismul genetic al lui J. Piaget, care considera structura ca dinamică prin relația ei de interdependență cu dezvoltarea;
structura generativă a lui N. Chomsky ce devine paradigma fundamentală a epistemologiei contemporane, prin care se depășește atât atomismul (asociaționismul) cât și holismul (gestaltismul). Aceasta devansează structuralismul static și susține complementaritatea dintre analiză și sinteză în cunoaștere.
1.3.4. Psihologia umanistă despre conceptul de sine
Mișcarea umanistă se concentrează, prin Abraham Maslow (1908 – 1970), asupra capacității oamenilor de a exercita un control asupra propriului comportament. Umaniștii accentuează unicitatea omului, tendința lui spre auto-actualizare și auto-realizare, depășirea permanentă a propriilor nevoi (meta-motivație) și dezvoltarea potențialului creativ la maximum (piramida trebuințelor umane și „peak-experience”). Valorile transcendentale avansează spre un simț al conștiintei cosmice, al unității dintre sine și univers.
Psihologia umanistă este un curent al anilor ’50, care a apărut ca reacție la behaviorism și psihanaliză. Umaniștii sunt preocupați în special de dimensiunea umană a psihologiei, scopul psihologiei umaniste fiind rezumat de James Bugental (1964) în cele cinci postulate ale acestui curent:
Ființele umane nu pot fi reduse la componentele lor.
Ființele umane au în ele însele un specific uman unic.
Conștiința umană include conștiența de sine în contextul prezenței altor oameni.
Ființele umane au responsabilități și pot face alegeri.
Ființele umane sunt intenționale, ele caută un înțeles (scop), valoare și creativitate în ceea ce fac.
Psihologii umaniști au fost dedicați unei psihologii care să se focalizeze pe dimensiuni umane unice, cum sunt sinele, realizarea de sine, sănătatea, speranța, dragostea, creativitatea, natura, ființa, devenirea, individualitatea și înțelesul vieții, pe scurt înțelegerea a ceea ce înseamnă a fi uman.
În psihologia umanistă sinele ocupă un rol central, unul dintre scopurile fundamentale ale terapiei psihologice fiind acela de a ajuta pacientul să comunice cu el însuși și să aibă un simț al sinelui (identității) mult mai puternic și mai sănătos, proces denumit de unii autori actualizare a sinelui, de alții realizare de sine.
Abraham Maslow consideră că oamenii au o serie de nevoi care sunt instinctuale, înnăscute. Aceste nevoi sunt clasificate în nevoi conative (referitoare la procesele volitive), nevoi cognitive și nevoi estetice. Psihologul american include în teoria sa și nevoile nevrotice, dar ele nu se regăsesc în ierarhia realizată de Maslow în “piramida trebuințelor”.
Maslow a presupus că nevoile sunt așezate într-o anumită ierarhie, în funcție de forța lor. Deși toate nevoile sunt instinctive, unele sunt mai puternice decât altele. Cu cât nevoia este reprezentată pe un nivel mai scăzut al piramidei, cu atât ea este mai pternică și, deci, este mai imperios a fi satisfăcută. Cu cât nevoia se află pe un nivel mai înalt al piramidei, cu atât ea este mai slabă, dar cu atât mai mult este mai umană. Nevoile bazale ale piramidei sunt similare celor ale animalelor, însă numai omul posedă nevoile din partea superioară a piramidei.
Primele patru nivele ale piramidei sunt denumite de Maslow “nevoi ale deficitului” sau nevoi de “tip D”: individul nu simte nimic dacă ele sunt satisfăcute, dar se simte anxios dacă nu sunt satisfăcute. Nevoile de dincolo de cele de tip D sunt nevoi de “creștere”, “valori existențiale”, sau nevoi de “tip B”. Atunci când sunt satisfăcute ele nu dispar, ci mai degrabă motivează în continuare individul.
Baza piramidei este alcătuită din nevoile fiziologice, incluzând nevoia de hrană, apă, aer și somn.
Odată ce nevoile fiziologice sunt satisfăcute, individul se poate concentra pe al doilea nivel al nevoii de securitate și siguranță. Aici sunt incluse nevoile de structurare a mediului, ordine, securitate și predictabilitate.
Cel de-al treilea nivel este cel al nevoii de dragoste și apartenență. Aici sunt incluse nevoile de prieteni și companie, nevoia de o familie suportivă, de identificare cu un grup și nevoia unei relații intime.
La al patrulea nivel Maslow identifică nevoile de stimă. Aici sunt incluse atât nevoia de recunoaștere socială, de prestigiu, acceptare socială și status social, cât și stima de sine care se concretizează în sentimente de adecvare, competență și încredere. Nesatisfacerea nevoii de stimă și apreciere duce la sentimente de descurajare și inferioritate.
În final actualizarea sinelui sau realizarea de sine se află pe culmea piramidei trebuințelor. Schema a fost modificată de Maslow în a doua parte a vieții sale, care a lăsat piramida fără vârf și a adăugat o săgeată care direcționează sinele către transcendent, ajungându-se astfel la comuniunea cu universul ca ultimă finalitate a dezvoltării umane.
Piramida trebuințelor – A. Maslow
În 1970 Maslow a publicat o revizuire a piramidei sale originale din 1954, adăugînd și nevoile cognitive (mai întâi nevoia de a achiziționa cunoștințe, mai apoi nevoia de a înțelege acele cunoștințe sau date achiziționate), deasupra nevoii de realizare a sinelui, precum și nevoi estetice (nevoia de a crea sau experimenta frumosul, echilibrul, structura etc.), pe culmea piramidei.
Maslow arată în teoria sa că nevoile cognitive nesatisfăcute pot fi redirecționate în nevoi nevrotice. De exemplu, copiii ale căror nevoi de securitate nu sunt satisfăcute se pot transforma în adulți care strâng în mod compulsiv bani sau posesiuni. Spre deosebire de celelalte nevoi, satisfacerea nevoilor nevrotice nu îmbunătățește starea de sănătate sau dezvoltarea personală.
Maslow arăta totodată că persoanele care au atins starea de realizare a sinelui pot experimenta starea de transcendență, în care ei devin conștienți nu doar de întregul lor potențial, ci de întregul potențial al ființei umane în general.
Maslow arăta despre persoanele care au atins realizarea de sine că:
Aceștia acceptă faptele și realitățile lumii (incluzându-se aici și pe ei înșiși) în loc de a le respinge sau de a le evita.
Sunt spontani în ideile și acțiunile lor.
Sunt creativi.
Sunt interesați de rezolvarea problemelor; aceasta include deseori și problemele altora. Rezolvarea acestor probleme este deseori unul dintre obiectivele pe care se focalizează în viața lor.
Ei simt o apropiere de ceilalți oameni și, în general, apreciază viața.
Au un sistem al moralității internalizat total și care este independent de orice autoritate externă.
Au discernământul necesar și sunt capabili să vadă toate lucrurile într-un mod obiectiv. Prejudecățile sunt absente.
Pe scurt, realizarea de sine este atingerea întregului potențial al persoanei. Continuitatea către transcendența din vârful piramidei este asociată deseori cu nevoile spirituale ale persoanei. Maslow considera că este necesar să studiem și să cultivăm “experiențele de vârf” ca pe o cale de a furniza un drum către dezvoltarea personală, integrare și împlinire. Experiențele de vârf (ca experiențe unice și speciale, trăiri intense, transcedentale) sunt unificatoare și transcend ego-ul, aducând individului un înțeles și un sens al integrării. Persoanele cel mai probabil de a avea experiențe de vârf sunt cele care au atins rrealizarea de sine, mature în gândire, sănătoase și împlinite. Toți indivizii sunt capabili de experiențe de vârf însă, iar cei care nu le au înseamnă că le rezistă sau le neagă, arată cercetătorul american.
Inițial Maslow a considerat că experiențele de vârf apar cu precădere în rândul indivizilor care au atins realizarea sau actualizarea sinelui, dar, mai târziu el a constatat că experiențele de vârf apar și la persoanele care nu au atins încă realizarea de sine, însă nu la fel de des:
“Recent am găsit că este din ce în ce mai util să fac diferențierea între două categorii de persoane care au atins realizarea de sine, cei care sunt în mod cert sănătoși, dar cu foarte puțină sau fără experiență transcendentală și cei pentru care experiența transcendentală este importantă și chiar centrală… Am aflat că nu doar persoanele care au atins actualizarea sinelui au experiențe transcendentale, dar, de asemenea, și persoanele care nu au o stare de sănătate optimă, nu au atins actualizarea sinelui pot avea experiențe transcendente. Se pare că am identificat grade diferite de transcendență în diverse categorii de persoane, alții decât cei cu sinele actualizat așa cum am definit acest termen…”
Self-ul (sinele) actual și self-ul ideal își dezvoltă – după Carl Rogers (1902 – 1987) – reciproc relații de congruență sau incongruență. Tendința de realizare generală nativă îl ajută pe om să devină ceea ce sinele său este în realitate. Realizarea self-ului presupune deschiderea spre experiență, lipsa de prejudecăți și liberul arbitru antrenat și validat pe domeniul creativității. Condițiile dezvoltării persoanei privesc independența, empatia și congruența în relațiile interpersonale.
Erick Fromm arată că în noi există tendințe inconștiente spre raționalitate, creativitate și iubire. Omul nevoit să oscileze între “a fi” și “a avea” cunoaște criza de identitate care îi amenință prin alienare ființa.
Teoria lui Rogers este rezumată în nouăsprezece enunțuri:
Toți indivizii (organismele) există într-o lume plină de experiențe aflată în continuă schimbare (câmpul fenomenal), în care ei sunt centrul.
Organismele reacționează la influența câmpului după cum îl experimentează și îl percep. Acest câmp perceptiv reprezintă “realitatea” pentru individ.
Organismele reacționează ca un întreg organizat la câmpul fenomenal.
O parte a câmpului total perceput se diferențiază gradual ca sine.
Ca rezultat al interacțiunii cu mediul și, în mod special, ca rezultat al interacțiunii evaluative cu ceilalți, se formează structura sinelui – un model organizat, fluid dar consistent al percepției caracteristicilor și relațiilor dintre “eu” și “mine”, împreună cu valorile atașate acestor concepte.
Organismul are o tendință de bază către actualizarea, menținerea și îmbunătățirea experienței.
Cel mai avantajos punct pentru înțelegerea comportamentului este cel din interiorul sistemului de referință al individului.
Comportamentul reprezintă încercarea îndreptată către un scop a organismului de a-și satisface nevoile după cum le experimentează, în câmpul fenomenal perceput.
Emoțiile acompaniază și, în general, facilitează un astfel de comportament direcționat către scop, tipul emoției fiind legat de semnificația percepută a comportamentului pentru menținerea și dezvoltarea organismului.
Valorile experimentate direct de către organism sunt valori preluate de la alții sau intercalate cu ale altor persoane, dar percepute distorsionat, ca și cum ar fi fost percepute direct.
Pe măsură ce experiențele decurg în viața unui individ ele pot fi: a) simbolizate, percepute și organizate în relație cu sinele; b) ignorate deoarece nu este percepută nici o relație cu structura sinelui; c) percepute printr-o negare a simbolului experienței sau o distorsiune a acestuia deoarece experiența este incompatibilă cu structura sinelui.
Cele mai multe moduri de comportament care sunt adoptate de către organism sunt cele care sunt compatibile cu conceptul de sine (individual).
În unele situații comportamentul poate fi determinat de experiențe și nevoi organice, care nu au fost simbolizate în structura sinelui. Asemenea comportamente ar putea fi incompatibile cu structura sinelui, dar în asemenea situații comportamentul nu “aparține” individului psihologic, este doar o reacție organică.
Reglările psihologice pot apărea numai când toate experiențele viscerale și senzoriale ale organismului sunt, sau pot fi asimilate la un nivel simbolic într-o relație de compatibilitate cu conceptul sinelui.
Dereglările psihologice apar când organismul neagă conștientizarea experiențelor senzoriale și viscerale semnificative, care nu sunt simbolizate și organizate într-o unitate funcțională a structurii sinelui. Când există o astfel de situație, apare o tensiune psihologică bazală sau potențială.
Orice experiență care este incompatibilă cu structura sinelui poate fi percepută ca o amenințare și cu cât sunt mai multe astfel de experiențe, cu atât mai rigid este organizată structura sinelui.
În anumite condiții, care includ absența oricăror amenințări a structurii sinelui, experiențele care sunt incompatibile cu această structură pot fi totuși percepute și examinate și structura sinelui poate fi revizuită pentru a asimila și a include aceste experiențe.
Atunci când individul percepe și acceptă într-un sistem consistent și integrat toate experiențele sale senzoriale și viscerale, atunci el îi înțelege mult mai bine pe ceilalți și îi acceptă ca indivizi de sine stătători.
Cu cât individul percepe și acceptă în structura sinelui său mai multe dintre experiențele sale organice, el se află în situația de a-și înlocui sistemul actual de valori cu un proces continuu de valorizare organică.
Dezvoltarea personalității
Rogers descrie câteva principii de dezvoltare a personalității umane, în loc de obișnuitele stadii de dezvoltare prezentate de alți teoreticieni. Principalul proces în evoluția personalității este dezvoltarea unei concepții despre sine și progresul de la sinele nediferențiat la sinele individualizat, total diferențiat.
“Conceptul de sine . . .gestaltul (forma) consistent și organizat compus din percepții ale caracteristicilor lui “eu” sau “mine” și percepția relațiilor dintre “eu” sau “mine”, alții și diferite aspecte ale vieții, împreună cu valorile atașate acestor percepții. Este un gestalt care este disponibil conștienței, deși nu este în mod necesar conștient. Este un gestalt fluid și schimbător, un proces, dar în orice moment este o entitate specifică”. (Rogers, 1959).
Dezvoltarea optimă, așa cum o vede Rogers în enunțul 14 de mai sus, este un proces mai degrabă decât o stare statică. El descrie aceasta ca viața bună în care organismul tinde continuu către împlinirea totală a potențialului său. El enumeră ca și caracteristici ale unei persoane care își realizează și utilizează din plin potențialul:
O deschidere din ce în ce mai mare către experiență – aceste persoane stau departe de o stare de defensivă și nu au nevoie de mecanisme de apărare psihologice inconștiente.
Un stil de viață în care trăiesc la maximum fiecare moment al vieții, fără a distorsiona momentul respectiv pentru a-l potrivi pe patternul personalității sau al sinelui, ci permițînd personalității proprii și sinelui să își utilizeze experiența. Aceasta se transformă în emoție, îndrăzneală, adaptabilitate, toleranță, spontaneitate și lipsa rigidității.
Creșterea încrederii în propriul organism – se încred în propria judecată și în abilitatea proprie de a alege comportamentul potrivit fiecărui moment. Nu se bazează pe codurile și normele sociale, ci, fiind deschiși la experiențe noi, au încredere în propriul simț a ceea ce este bine și ceea ce este rău.
Libertatea de alegere – nu sunt restricționați de influențele care limitează un individ incongruent în mod curent. Sunt capabili să facă alegeri libere pe o arie mult mai largă. Consideră că joacă un rol important în determinarea propriului comportament și se simt totodată și responsabili pentru propriul comportament.
Creativitate – ca urmare a celor afirmate mai sus ei se simt mult mai liberi de a fi creativi. Dau dovadă de creativitate și în modul în care se adaptează circumstanțelor, fără a simți nevoia de conformitate.
Încredere și constructivism – acționează în mod constructiv. Ca indivizi cu deschidere către propriile nevoi, sunt capabili să mențină o stare de echilibru între nevoile resimțite. Chiar și nevoile de agresivitate vor fi echilibrate de o bunătate interioară la indivizii congruenți.
O viață bogată și plină – Rogers descrie viața individului ajuns la potențialul maxim ca fiind plină, bogată în emoții pozitive. El sugerează că persoanele congruente experimentează mult mai intens orice tip de emoție: bucurie și durere, dragoste și lipsa dragostei, frica și curajul.
Rogers descria în 1961 “viața bună” astfel:
Acest proces al “vieții bune” sunt convins că nu este pentru cei slabi de înger. El implică o creștere personală și o acoperire din ce în ce mai mare a potențialităților individului. El implică pur și simplu curajul de a fi. Implică lansarea deplină a individului cu întregul sine în șuvoiul vieții.
Psihopatologia
Rogers descrie conceptele de congruență și incongruență ca idei de bază în teoria sa. În caracteristica a șasea din descrierea individului care a atins realizarea sinelui și potențialul deplin el se referă la tendința individului către actualizare, direcționarea persoanei către a deveni împlinită, către a-și realiza pe deplin potențialul. În același timp el recunoaște nevoia individului care nu și-a atins potențialul de viziune pozitivă. O persoană congruentă nu este neapărat în căutarea viziunii pozitive, ea este capabilă să trăiască o viață autentică și originală. Indivizii incongruenți, aflați în căutarea viziunii pozitive, trăiesc o viață care include falsitatea și nu-și pot realiza pe deplin potențialul. Condiționările impuse de cei din jur fac ca pentru ei să devină necesar să-și depășească autenticitatea pentru a obține aprobarea altora în ceea ce fac. Ei trăiesc o viață pe care nu o percep în interior ca autentică.
Rogers sugerează că individul incongruent, care este permanent în defensivă, nu poate fi deschis tuturor experiențelor și nu va “funcționa” ideal, ba chiar poate avea “defecțiuni”. Acest tip de persoane muncesc mult pentru menținerea și protejarea individualității lor (a conceptului de sine), așa cum o percep. Deoarece viața lor nu este autentică, acest lucru este dificil de realizat și ei au o senzație de continuă amenințare. Ei derulează atunci mecanisme de apărare pentru a-și proteja individualitatea sau sinele. Psihologul american descrie două mecanisme de apărare: distorsiunea și negarea. Distorsiunea apare atunci când apare o amenințare la adresa sinelui. Persoana își distorsionează percepția până când aceasta se potrivește matricii sinelui ei. Negarea urmează aceeași cale numai că în loc de a distorsiona realitatea, persoana neagă existența vreunei amenințări.
Acest comportament de apărare reduce conștientizarea amenințării, dar nu amenințarea în sine. Astfel, odată cu escaladarea amenințării persoana depune mai mult efort pentru protejarea sinelui și devine din ce în ce mai defensivă și mai rigidă în structura sinelui. Dacă incongruența devine exagerată acest proces poate duce individul într-o stare care poate fi definită ca nevrotică. Funcționarea persoanei devine precară și individul devine vulnerabil psihologic. Dacă situația se înrăutățește este posibil ca apărarea să cedeze total și individul să devină conștient de incongruența situației în care se află. În acest caz personalitatea sa devine dezorganizată și bizară, comportamentul irațional asociat cu negarea unor aspecte ale sinelui.
1.3.5. Locul sinelui în psihologia transpersonală
Psihologia transpersonală apare in California în anii ’70 și pledează pentru ascensiunea personalității prin transcendere și auto-transcendere, cosmizare respectiv sinergie. Această orientare vine în completarea umanismului și are la bază o idee similară cu cea a lui Nietzsche: omul este ceva care trebuie mereu acceptat și depășit.
Psihologii transpersonaliști afirmă că nevoia de împlinire a sinelui unifică, energizează și restructurează individul, este o continuă sursă transformativă. În acest curent se afirmă că dincolo de individ există ceva mai mult decât personalitatea acestuia. Identitatea individului are mai multe laturi, dintre care personalitatea este doar una. În abordarea terapeutică transpersonală unul dintre obiective este punerea în relație a personalității cu sinele întreg al individului.
Stanislav Grof (n. 1931), psihiatru de origine cehă, vorbește despre sinele total ca despre ființa umană în totalitatea ei. Dacă se pune în corespondență personalitatea cu sinele total, atunci acesta din urmă, eliberat din condiționările restrictive ale personalității, va câștiga o poziție dominantă și va determina o mai mare unitate între minte și corp. Rezultatul este o ființă care se bucură de ceea ce-i oferă lumea, într-un mod autentic, conform concepției umanistului Carl Rogers, o ființă care nu-și falsifică trăirile și care ajunge la împlinirea potențialului propriu.
Stanislav Grof începe studiul sinelui în anii ’70 și pune la punct o metodă de studiu și explorare a nucleului ființei, denumită respirație holotropică (gr.: holos = întreg, tot; trepein = a înainta). Denumirea tehnicii înseamnă respirație totală, completă. Această metodă este inspirată din practici șamanice și presupune folosirea respirației accelerate, a hiperventilației pe un fond muzical inductiv (cu ritmuri diferite în timpul aceleiași ședințe, începând de la un ritm activ, culminând cu ritm accelerat și finalizând cu ritm lent) și într-un mediu special amenajat. Metoda induce stări modificate ale conștienței și accesul la nivele profunde ale experienței personale, determinând apariția unor amintiri relevante din copilărie, imagini ale morții și renașterii spirituale și chiar retrăirea senzațiilor din timpul nașterii fizice.
Accesul la nivele profunde ale conștiinței în timpul acestei tehnici, precum și cunoașterea propriului sine desfăcut din învelișul eu-rilor sociale determină o înțelegere profundă a propriei ființe și rezolvarea (chiar vindecarea) unor probleme psihologice ale individului.
Cercetătorul american John Lilly (1915 – 2001), medic și psihanalist, consideră sinele ca pe un centru de liniște, la fel ca centrul unui ciclon în care curenții nu pot acționa și în care există echilibru și calm. Dacă se părăsește centrul acestui ciclon atunci pericolul nu mai poate fi ocolit. Astfel Lilly, printr-o metaforă extrem de sugestivă, sugerează coborârea în centrul ființei, în sine, pentru aflarea liniștii și dezvoltarea potențialului propriu în lipsa oricărui pericol.
În 1977 el introduce conceptul de “deep self” (sinele adânc) prin care dezvoltă o teorie transpersonală abisală. Sinele adânc este o zonă ascunsă și centrală, un nucleu al ființei din care emană o stare de liniște și echilibru interior și care determină un comportament echilibrat și o înțelegere superioară și autentică a vieții.
Pornind de la aceste considerente Lilly dezvoltă o serie de cercetări experimentale și tehnici psihoterapeutice, prin unele dintre acestea introducându-i pe subiecți într-o stare de izolare și solitudine pentru atingerea unor stări modificate ale conștienței. Aceste condiții sunt cunoscute ca izolări profunde. Experimentele de acest tip au modificat concepția prin care creierul era o oglindă sau o adaptare la un mediu interactiv și au creionat ideea conform căreia creierul este un sistem care operează autonom. El se conformează propriului său model, “propriei stări ideale în care granița dintre conștient și inconștient nu există” (apud. Mânzat, 2002 ).
Una dintre tehnicile utilizate de John Lilly a fost privarea senzorială în bazinul de imersie (flotation tank). Subiectul este lăsat să plutească într-un bazin cu apă aflată la o temperatură constantă (36°C), în care s-a adăugat sulfat de magneziu pentru ca plutirea corpului să se realizeze fără nici un efort și în condiții maxime de confort. Bazinul se află într-o cameră izolată din punct de vedere fonic și vizual (întuneric complet). Astfel subiectul este privat de senzații vizuale, auditive dar și tactile. Se ține cont, de asemenea, și de eliminarea pe cât posibil a senzațiilor olfactive. Subiectul nu mai are nici un fel de date despre mediul extern și astfel toată atenția poate fi concentrată în interior pentru explorarea propriei ființe. Pe de altă parte, subiectul nemaifiind constrâns să-și utilizeze o parte a creierului pentru echilibrarea corpului față de acțiunea gravitației, acea parte a encefalului devine disponibilă pentru alte sarcini. Plutind în acest mediu inițial el trăiește o senzație de disconfort și claustrofobie similară cu perioada de dinainte de naștere. Apoi intră într-o stare de profundă relaxare ale cărei explorări neurofiziologice au dus la rezultate care demonstrază că:
activitatea glandei pituitare este diminuată, ca și producerea adrenalinei;
crește nivelul endorfinelor;
se echilibrează activitatea celor două emisfere cerebrale și este stimulată producerea de unde lente (alfa și teta).
Un efect remarcabil al acestei tehnici este activarea emisferei drepte care este intuitivă și senzitivă și care în general este slab energizată în defavoarea emisferei stângi care este cea rațională, analitică. Aceasta duce la amplificarea imaginației vizuale.
Exercițiile de modificare a conștienței în bazinul de imersie duc la o explorare interioară a sinelui și la regăsirea centrului ființei individuale. Ele sunt într-o oarecare măsură similare exercițiilor de meditație orientale, dar intrarea în stare de conștiență modificată se produce mult mai rapid datorită deprivării senzoriale. Este foarte probabil ca psihologia sinelui adânc să-și aibă izvorul în gândirea orientală cu care are foarte multe elemente în comun. Sinele adânc al lui Lilly are o natură spirituală, la fel ca și Brahman din concepția hindusă.
Psihosinteza
Psihosinteza poate fi considerată o direcție a psihologiei transpersonale, care are însă o abordare foarte specifică. Curentul este fondat de Roberto Assagioli (1888 – 1974), un psihiatru italian pregătit și în psihanaliza freudiană, care insistă pe integrarea sau sinteza variatelor funcții psihologice pentru obținerea individului sănătos. În psihosinteză se accentuează nevoia de comuniune cu sinele “înalt” sau “transpersonal” sau atingerea unei stări de existență “transegoice”.
Obiectivele psihosintezei
În “Medicina psihosomatică și Bio-psihosinteza” Roberto Assagioli declară că principiile și sarcinile psihosintezei sunt:
Eliminarea conflictelor și obstacolelor conștiente și inconștiente, care blochează dezvoltarea completă și armonioasă a personalității umane.
Utilizarea unor tehnici active pentru a stimula funcțiile psihice care sunt încă slabe sau nedezvoltate.
Principiile fundamentale ale psihosintezei
Assagioli arată că, pentru ca un sistem să poată fi considerat ca psihosinteză, el trebuie să țină cont de următoarele principii fundamentale, considerate nucleul trainingului în psihosinteză:
Deidentificarea
Sinele personal
Voința
Modelul ideal
Sinteza
Superconștiința
Sinele transpersonal
Diagrama “ou”
În esență psihosinteza este reprezentată de “diagrama ou”, unde:
Inconștientul adânc
Inconștientul mediu
Inconștientul înalt
Câmpul conștiinței
Sinele conștient, sau “eu” (“I”)
Sinele înalt sau transpersonal
Inconștientul colectiv
Simbolismul oului este important în diagrama psihosintezei. Deși coaja unui ou apare ca fiind tare, dură, ea este de fapt permeabilă și de aceeea diagrama este desenată cu linii punctate, pentru a sugera că părțile ființei sunt separate de granițe permeabile.
Funcțiile sinelui
Cele două funcții ale sinelui personal sunt conștiința și voința, în viziunea psihosintezei. Conștiința de sine permite individului să fie întrutotul conștient de ceea ce se întâmplă în interiorul și în exteriorul său, să perceapă fără distorsiuni și fără atitudine defensivă. Aceasta mai este numită și “atitudinea interioară a observatorului”. Dacă se presupune că o persoană poate atinge acest punct pretențiile personalității și tendințele de autojustificare nu-și mai au locul în fața viziunii limpezi și conștiente.
Voința este considerată o exprimare directă a sinelui în psihosinteză și are rezervat un loc central. Prin eliberarea voinței din sine câștigăm libertatea de a alege, responsabilitate personală, puterea de a decide pentru acțiunile noastre și abilitatea de a gestiona multiplele funcții ale personalității. Devenim astfel eliberați de reacții la impulsurile interne și la așteptările altora. Devenim cu adevărat “centrați” și gradual devenim capabili să urmăm o cale care este în armonie cu ceea ce este mai bun în interiorul nostru.
În modelul lui Assagioli putem împărți căile spirituale din viață după întrebarea: cine este protagonistul procesului psiho-spiritual? Aceasta este o întrebare similară cu cea pusă în filozofiile orientale: cine sunt eu?
Ken Wilber (n. 1949) pune accentul pe transcendent și face trecerea de la sinele jungian, ca arhetip central al persoanei la sinele transcendent, pornind în orientarea sa din adâncurile ființei către înălțimile transcendentului.
El arată că: “Probabil că nu-ți amintești ceea ce ți s-a întâmplat acum o lună și totuși ești sine. Așadar ce importanță are că nu-ți amintești ce s-a întâmplat în secolul trecut? Ești transcendent, iar acel sine – unul singur în întreg cosmosul – este același sine care se trezește la viață în fiecare ființă nou-născută, același sine care a privit asupra strămoșilor noștri și va privi asupra descendenților noștri, unul și același sine. Ni se pare că este în fiecare persoană numai pentru că facem greșeala de a identifica sineitatea interioară, transpersonală, cu memoria, mintea și trupul exterioare și individuale, care sunt într-adevăr diferite de la o persoană la alta”. (apud. Mânzat, 2002)
Mai mult, modul de explicare a sinelui pe care îl utilizează Wilber duce și către o formă terapeutică în care individul care înțelege să nu se identifice cu diferite situații și ipostaze ale vieții poate ajunge la propriul sine și își poate implini propriul potențial:
“Ori de câte ori te identifici cu o problemă, o anxietate, o stare mentală, o amintire, o dorință, o senzație sau emoție trupească, te oferi pradă captivității, limitării, fricii, constrângerii și, în ultimă instanță, morții. Toate acestea pot fi văzute și, așadar, nu sunt văzătorul. Pe de altă parte, a rămâne mereu în postura văzătorului, a martorului, a sinelui înseamnă a te distanța de limitări și probleme și, în final, a te elibera de ele.
Este un lucru simplu, dar cere perseverență, iar rezultatele lui constau în nimic mai puțin decât eliberarea în această viață, căci pretutindeni sinele transcendent este recunoscut ca o rază a divinității.
Sinele tău transcendent este de natură divină (indiferent cum îl concepi pe Dumnezeu). Căci în ultimă instanță, în profunzime, Dumnezeu și doar El este cel care privește prin ochii tăi, ascultă cu urechile tale și vorbește cu gura ta. Cum altfel ar fi putut să afirme Sf. Clement că acela care se cunoaște pe sine îl cunoaște pe Dumnezeu? ”
Sinele transcendent al lui Wilber este un centru, dar și o întindere vastă de conștiință. El este “acel tu care nu ești tu”, un martor al tuturor gândurilor, emoțiilor, sentimentelor și dorințelor.
În încercarea sa de a delimita sinele, Wilber propune un exercițiu pe care îl numește “De la tine la infinit” și pe care îl prezentăm în anexa.
1.3.6. O încercare de poziționare a sinelui în teoriile cognitiviste
Psihologia cognitivă studiază detaliat sistemul cognitiv uman și subsistemele sale (memoria, gândirea, limbajul, percepția etc.). Sistemul cognitiv este considerat, în această abordare, ca sistem de prelucrare sau procesare a informației, de aici rezultând faptul că psihologia cognitivă studiază procesările la care este supusă informația între inputul senzorial și outputul motor sau comportamental.
Pe de altă parte psihologia cognitivă are o anumită abordare a fenomenelor psihice și comportamentale din perspectiva mecanismelor informaționale subiacente. Apar astfel teorii cognitive ale emoțiilor sau ale stresului care încearcă stabilirea modului în care procesele cognitive determină, de exemplu, emoțiile sau reacția la stres.
În acest context, deși curentul cognitivist nu respinge conceptul de sine, ci chiar îl utilizează într-o anumită măsură, este destul de dificilă poziționarea clară a sinelui în sistemul cognitiv uman.
Prin prismă cognitivistă, sinele este reprezentat ca nucleu al identității, în jurul căruia se structurează mecanismele cognitive ce nu pot funcționa fără o referire la sistemul identității individului. Un exemplu concret în acest sens este cel al memoriei care nu se poate structura decât egocentric, în jurul unui punct de referință sau al unei origini. Întrebări de genul „amintirile cui?” sau „memoria mea în legătură cu ce?”, precum și expresii de genul „îmi amintesc” arată că memoria umană nu se poate derula ca proces fără a fi identificată cu o persoană. „Mea” și „îmi” sunt direct relaționate cu conceptul de sine. Același lucru este valabil și pentru celelalte procese cognitive, care se desfășoară ca procese care aparțin unei individualități.
Revenind la memorie, și anume la memoria autobiografică, putem afirma că aceasta este poate cel mai important mecanism cognitiv în păstrarea identității individuale sau a structurii sinelui. Ea reprezintă un ansamblu de informații și de amintiri particulare ale unui individ, acumulate începând din prima copilarie și care îi permit construirea unui sentiment de identitate și de continuitate, așa cum afirmă P. Piolino (apud. Ticu C.). Fără identitate și continuitate, mecanismele cognitive funcționează incongruent, în dezechilibru și pot determina apariția unor stări nevrotice.
Memoria informațiilor asimilate prin învațare, sau a celor lipsite de o importanță personală deosebită (detalii ale vieții zilnice) respectă un ritm de disoluție/retenție reprezentat printr-o curbă monoton descrescătoare (curbă logaritmică). Aceasta a fost principala concluzie a studiilor realizate de H. Ebbinghaus, unul dintre primii cercetători ai proceselor de retenție (învațare) și uitare a materialului fără sens: uitarea este mai rapidă la început (în primele minute, ore, zile) si mult mai lentă după un anumit interval de timp (saptamâni, luni, ani).
În schimb informațiile personale (autobiografice), care au o mare importanță pentru individ, respectă o curbă de distribuție/retenție non-monotonă, cu două perioade în care numărul de amintiri evocate este: a) semnificativ mai mare – adolescența și prima tinerețe (între 15 – 25 de ani) și ultima perioadă de viață (ultimele 12 luni); b) semnificativ mai mic pentru prima decadă de viață (amnezia copilăriei) și perioada de după prima tinerețe (după 30 – 35 de ani), evident în special la subiecții de peste 40 de ani.
Un alt aspect al abordării cognitive a sinelui este acela că mecanismele cognitive au un specific individual, ele au caracteristici personale. De exemplu un individ are o memorie recentă mai slabă și o memorie de lungă durată foarte bună; de asemenea el poate avea percepții mai „ascuțite” și, cu siguranță, un limbaj specific (datorat atât particularităților anatomo-fiziologice, cât și modului în care a fost format de mediul cultural de proveniență). Aceasta nu face decât ca mecanismele cognitive să aibă atât caracteristici individuale și, deci, de identificare a persoanei, cât și caracteristici general valabile pentru toată rasa umană (de exemplu, sistemul mnezic este la fel pentru toți oamenii: el reprezintă codarea și stocarea informațiilor ca și actualizarea lor când acest lucru este solicitat).
Atenția, ca procesare selectivă a informației, joacă un rol fundamental în sistemul cognitiv uman, ea fiind într-o strânsă relație cu structura sinelui. Modul în care este procesată selectiv informația nu este determinat numai de resursele cognitive individuale, ci este justificat și de necesitatea asigurării coerenței comportamentului. Pentru ca un comportament sau o acțiune (în sensul de comportament ghidat către un scop) să fie eficient, organismul trebuie să ignore cât mai mult posibil informațiile colaterale. El va evita procesarea unor tipuri de stimuli care ar putea interfera cu procesările reclamate de realizarea unei anumite acțiuni sau s-ar dovedi irelevanți în raport cu sarcina. În acest caz organismul este direcționat către scop de o nevoie provenită din structurile sinelui sau eului său și se poate chiar identifica, în diverse maniere, cu obiectivul sau sarcina de rezolvat.
1.4. Structurile de identitate – interfețe între individualitatea psihică și mediu
În psihologia socială conceptul de sine este explicat ca reprezentând în esență „colecția de crezuri despre noi înșine”, imaginea pe care o avem despre propria persoană, într-o percepție profundă a personalității (apud. Iluț P, 2001). În literatura românească de specialitate termenul de „sine” este folosit interschimbabil cu cel de „eu”, deși, la o analiză atentă cei doi termeni au semnificații diferite din mai multe puncte de vedere. Câteva caracteristici ale sinelui pot demonstra diferența dintre cei doi termeni:
sinele cuprinde accentul sporit pe focalizarea cognitivă a individului asupra lui însuși;
nu se folosește expresia „imaginea de eu”, ci „imaginea de sine”;
sinele încorporează în structura sa și rezultatele autoobservațiilor și autoanalizelor;
sinele este inițiator și emanator de judecăți (prin comparațiile dintre propria ființă și ceea ce este în exterior).
În psihologia socială americană este utilizată distincția dintre „I” și „me”, cele două componente reflectând identitatea, fără însă a se suprapune. Componenta „I” este sinele ca subiect creator, spontan, dinamic, energizator, iar componenta „me” este cel care controlează și dă direcție acțiunilor noastre, este sinele conformist, cuprinzând în esență identificările cu roluri și grupuri sociale (apud Iluț, 2001).
William Doise (1997) examinează raporturile dintre eul psihologic „I”, care, în opinia sa, reprezintă atitudinile și judecățile personale ale indivizilor față de ceilalți și față de lume în general și eul social „me”, ansamblu al atitudinilor și judecăților celorlalți ca grup, asumate de către individ. Doise identifică în limba franceză corespondentul lui „I” ca fiind „le je”, iar al lui „me” „le moi”, cele două componente interacționând mai mult sau mai puțin tensional și formând o unitate dialectică prin self („le soi”).
În limba română „eul” și „mine-ul” sunt echivalente respectiv pentru „I” și „me”, iar sinele pentru „self” (Iluț, 2001). Continuăm ideea cu afirmația că prefixul „auto” face parte din aceeași familie a cuvintelor legate nemijlocit de conceptul de sine (ex.: autocunoaștere, autorealizare, autoafirmare). În acest caz individul face apel la resursele proprii din structura sinelui pentru a realiza activitatea denumită.
Identitatea (împreună cu identificarea) este o realitate psihosocială care este direct relaționată cu problema sinelui. O parte din ceea ce sunt indivizii reprezintă identificări cu obiecte, situații, roluri, persoane, caracteristici ale spațiului social larg sau ale celui interpersonal apropiat. Pe de altă parte individul tinde către o conservare a unității sinelui în fața presiunilor situațiilor și evenimentelor sociale. Atunci când aceasta se întâmplă în limite firești se produce ceea ce se numește păstrarea identității de sine. Prin identificările sociale sinele este profund ancorat în viața socială. Sinele social reprezintă astfel lumea socioculturală interiorizată prin socializare.
În viziunea unor autori identitatea este un termen umbrelă utilizat în științele sociale ca reprezentând înțelegerea unui individ ca entitate separată, individuală. În psihologia cognitivă termenul „identitate” se referă la capacitatea de autoreflexie și la conștiința de sine. Termenul psihologic de identitate este relaționat strâns cu cel de imagine de sine ca un model mental despre sine al unei persoane.
În psihologia socială se pune accent pe conceptul de comportament de rol (role-behavior) în negocierea identității. Noțiunea de negociere a identității poate apărea din învățarea rolurilor prin experimentare personală (experiență proprie). Negocierea identității este un proces în care o persoană “negociază” cu societatea înțelesul și scopul identității sale sociale.
Termenul de identitate este astfel utilizat deseori în psihologia socială și în sociologie pentru a descrie apartenența la un grup. Identitatea unei persoane este strâns legată de identitatea grupului de apartenență. Grupul se identifică, din punct de vedere social, cu un set de norme și valori la care aderă formal sau informal, iar individul, prin apartenența sa la grup și identificarea cu acesta se identifică implicit cu normele și valorile grupului.
Pe parcursul efectuării studiilor din prezenta lucrare, deși am pornit de la noțiunea de sine individual, ca nucleu al ființei umane, am realizat că sinele reprezintă un întreg sistem dinamic, în continuă transformare, dar cu o necesară stabilitate. Echilibrul sistemului sinelui este necesar pentru menținerea continuității personale, pentru formarea și menținerea unei personalități unitare, continuă în timp.
După ce acest aspect a fost observat în repetate rînduri la toate persoanele investigate și după studierea literaturii de specialitate din ultimii ani, am ajuns la concluzia că sinele, în accepțiune antropologică, reprezintă un sistem alcătuit dintr-un nucleu central și dintr-o serie de structuri de identitate, sau, altfel spus, structuri care sunt specifice unui individ și care îi conferă acestuia identitatea. Acestea din urmă joacă rolul unor interfețe între nucleul central despre care vorbește psihologia și care reprezintă individualitatea psihică, unicitatea psihologică a individului și mediul înconjurător. În acest fel structurile de identitate au un rol fundamental adaptativ în integrarea individului în mediu, preponderent prin activitatea de feed-back pe care o realizează între nucleul central al ființei și aspectele materiale (fizice), sociale, culturale și religioase, familiale și profesionale. Acest dialog cu cele cinci aspecte ale mediului menționate duce la formarea altor două structuri ale identității: stima de sine și comportamentul față de sine. Prima reprezintă valorizarea persoanei pentru ceea ce reprezintă din punct de vedere fizic, social, profesional, cultural și familial; stima de sine cuprinde atât credințele individului despre el însuși (de exemplu “sunt competent/incompetent”), cât și emoțiile asociate (de exemplu: triumf/disperare/rușine). Cea de-a doua implică modul în care se comportă persoana cu ea însăși, mod rezultat în principal din nivelul stimei de sine.
După operaționalizarea conceptului de sine am identificat existența a șapte structuri de identitate fundamentale:
sinele fizic (propria corporalitate, caracteristicile bio-fizice personale);
sinele social (identitatea socială);
sinele cultural (identificarea cu o anumită cultură);
sinele familial (identificarea ca membru al unei familii cu propriile modele comportamentale);
sinele profesional (identificarea cu o anumită categorie profesională și cu o anumită slujbă);
stima de sine (respectul persoanei pentru ceea ce reprezintă din punct de vedere fizic, social, profesional, cultural și familial);
comportamentul față de sine (modul în care se comportă persoana cu ea însăși, mod rezultat din nivelul stimei de sine).
Aceste structuri vor fi detaliate mai târziu în capitolul 4, odată cu prezentarea instrumentului propus pentru surprinderea dinamicii lor. În continuarea lucrării vom utiliza conceptul de “structuri de identitate” în accepțiunea de mai sus și, uneori, în locul conceptului de sine global și integrator.
Rol, sine și identitate
În studiul antropologic și psihologic al sinelui apare în mod natural întrebarea: până la ce nivel oamenii din diferite timpuri și locuri au obținut o senzație unitară a sinelui și cum este acest lucru relaționat cu poziția lor istorică și socială? În încercarea de a răspunde la această întrebare trebuie evitate sau tratate cu mare atenție cel puțin două abordări extreme care constituie reale pericole:
abordarea elitistă, conform căreia numai prin antrenament susținut și cultivarea materialului uman de cea mai bună calitate doar câțiva indivizi pot atinge realizarea sinelui;
punctul de vedere „pastoral” conform căruia cei mai săraci, sau cei care sunt mai apropiați de munca agricolă și care trăiesc mai „autentic”, fără conflicte majore în viață, au șanse mai mari în realizarea sinelui față de cei care trăiesc în metropole o viață artificială și au dese conflicte interne. Nu putem însă respinge în totalitate această abordare, pentru că este susținut cu dovezi faptul că unele culturi sunt mai apropiate de un mod de viață mai sănătos și mai funcțional decât altele, fapt care duce la apariția mult mai rară a conflictelor interne dintre sine și eu.
Pe de altă parte nu putem să nu ținem seamă de faptul că ipoteza: „o personalitate integrată, cu un sine securizat și unificat este dezirabilă” poate fi un construct cultural relaționat la o anumită perioadă de timp și un anumit spațiu. De exemplu, din perspectivă marxistă, o persoană individualistă, mobilă social și autoresponsabilă poate fi considerată un produs al societății burgheze.
Individul modern este descumpănit deoarece se află la granița dintre noțiunea de sine multiplu (ca în schizofrenie sau în tulburările de personalitate multiplă), care îl deranjează și cea de disoluție a sinelui (ca în buddhism sau brahmanism), care îl înspăimântă. Acesta este unul dintre motivele pentru care cei mai mulți indivizi din clasa de mijloc a societății, pe de o parte deranjați de conceptul de sine multiplu, pe de o parte înspăimântați de disoluția sinelui, iar pe de alta confuzi datorită suprapunerii noțiunilor de sine și eu, tind să se identifice cu profesiile sau specializările lor, cu rolurile lor sociale din structura ocupațională. Acest lucru duce la perturbări emoționale și cognitive pentru importante categorii sociale care nu se pot identifica cu un rol ocupațional: șomerii, casnicele (așa-numitele gospodine) și pensionarii. Cazuistica ridicată de afecțiuni psihosomatice și tulburări psihologice din rândul acestor categorii sociale poate fi astfel explicată parțial.
O altă trăsătură a societății moderne, prezentă din ce în ce mai des și caracteristică unei anumite categorii sociale, este cea a schimbării partenerului de viață de mai multe ori (divorțuri și recăsătoriri repetate), ceea ce conduce la identități diferite și la creerea de mai mulți „sine” în funcție de condițiile de viață, noua familie, solicitările partenerului, solicitările eventualilor copii rezultați din alte căsătorii etc. Persoana nu mai este stabilă astfel nici față de ea însăși, alegând mereu alt sine, alt mod de identificare, sau, altfel spus, altă identitate, în funcție de evenimentele prin care trece. Antropologii și psihologii americani au observat această tendință în societatea americană a anilor ’60 și au denumit-o „procesul protean” sau (după Proteus, personalitate din mitologia greacă, ce avea puterea de a-și schimba forma după voie). Lifton (1961) sugerează existența a două surse majore pentru procesul protean:
dislocarea istorică a individului – o ruptură în senzația de continuitate pe care oamenii din generațiile trecute o simțeau datorită „simbolurilor vitale și hrănitoare din tradițiile lor culturale” și de care astăzi individul este înstrăinat;
„inundarea imaginației” cu elemente culturale noi, individul fiind supraexpus cursului extraordinar al influențelor post-moderniste cu ajutorul rețelei de comunicare în masă (internet, televizor, comunicații mobile etc.).
Luate împreună aceste forțe ne separă de simbolurile și cultura tradițională, în timp ce ne expun unor elemente culturale „nedigerate” și „nesfârșite alternative parțiale în orice sferă a vieții” (Lifton, 1961).
Bibliografie selectivă
Adler, A., Cunoașterea omului, București: IRI, 1996
Allport, Gordon, Structura și dezvoltarea personalității, Editura didactică și pedagogică, București, 1991
Biberi, Ion, Individualitate și destin (vol. 1), Editura Fundația Regele Mihai I, București, 1945
Biberi, Ion, Individualitate și destin (vol. 2), Editura Fundația Regele Mihai I, București, 1945
Biberi, Ion, Principii de psihologie antropologică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971
Bogdan, Radu, Temeiuri ale cogniției, Editura Bic All, București, 1998
Botez, Angela; Popescu, Bogdan, Filosofia conștiinței și știintele cognitive, Editura Cartea Românească, București, 2002
Coomaraswamy, Ananda K., Hinduism și budism, Editura Timpul, Iași, 1997
David, Daniel, Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Editura Polirom, Iași, 2006
De Scitivaux, Frederic, Lexic de psihanaliză, Editura Institutul European, Iași, 1998
Dobzhansky, T., The biological basis of human freedom, New York, Columbia Universitz Press, 1956
Doron, Roland; Parot Francoise, Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, București, 1999
Eysenk, H., Eysenk, M., Descifrarea comportamentului uman. București: Teora, 1995.
Eysenk, M., Psychology: an international perspective. Psychology Press, 2004.
Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992
Garstka,T.A., Branscombe, N.R. andHummert, M.L., Age group identification across the life span. Unpublished manuscript, Department of Psychology, , 1997.
Golu, Mihai, Particularități ale integrării la nivel psihic, în Aurele corpurilor-interfețe cu cosmosul (coord. C. Guja) Editura Enciclopedică, București, 1993
Grof, Stanislav, Jocul cosmic: explorări ale frontierelor conștiinței umane, Editura Antet, București, 1998
Grof, Stanislav, Psihologia viitorului: lecții din cercetarea modernă asupra conștiinței, Elena Francisc Publishing, București, 2005
Guja, Cornelia (coord.), Aurele corpurilor-interfețe cu cosmosul, Editura Enciclopedică, București, 1993
Guja, Cornelia, Aura corpului uman – introducere în antropologia individului, Editura Polirom, Iași, 2000
Horney, Karen, Direcții noi în psihanaliză, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995
Iluț, Petru, Sinele și cunoașterea lui, Editura Polirom, Iași, 2001
Jaffé, Aniela, C.G. Jung – Amintiri, vise, reflecții, Editura Humanitas, București, 1996
Jung, Carl Gustav, Imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu, Editura Teora, 1997
Jung, Carl Gustav, Personalitate și transfer, Editura Teora, București, 1997
Jung, Carl Gustav, Psihologie și alchimie, în Opere complete, vol 12, Editura Teora, București, 1998
Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului – Antologie – Prima parte – Psihologia analitică. Temeiuri, Editura Anima, București, 1994
Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului – Antologie- A treia parte – Psihologia individuală și socială, Editura Anima, București, 1994
Krunzmann, Peter; Burkard, Franz-Peter; Wiedmann Franz, Atlas de filozofie, Editura RAO, București, 2004
Laing, R., D., The divided self, Penguin Books, NY, 1990
Lifton, Robert, Jay, Thought reform and the psychology of totalism, New York-Norton, 1961
Lupașcu, Ștefan, Universul psihic: sfârșitul psihanalizei, Editura Institutul European, Iași, 2000
Markus, H. and Nurius, P., Possible selves. American Psychologist 41, 954–969, 1986.
Maslow, Abraham H., A Theory of Human Motivation Psychological Review, 50, 370-396, 1943
Maslow, Abraham, Theory Z, Journal of Transpersonal Psychology (Fall), American Transpersonal Association, Palo Alto, California,1969
Mânzat, Ion (coord.), Psihologia sinelui – un pelerinaj spre centrul ființei, Editura Eminescu, București, 2000
Mânzat, Ion, Psihologie transpersonală, Editura Cantes, Iași, 2002
Mânzat, Ion; Brazdău, Ovidiu, Conștiința multidimensională-o perspectivă psiho-sinergetică, Editura Psyche, București, 2003
Mânzat, Ion; Radu-Geng, Lucian, Introducere în psihologia orientală, Editura Psyche, București, 2002
McElroy, Ann; Townsend, Patricia K., Medical anthropology in ecological perspective, Westview Press, 1995
Miclea, Mircea, Psihologie cognitivă – modele teoretico-experimentale, Editura Polirom, , 2003
Nakamura, Hajime, Orient și occident: o istorie comparată a ideilor, Editura Humanitas, București, 1997
Pavelcu, Vasile, Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982
Rampa, Lobsang, Cunoașterea de sine, Editura Herald, București, 1999
Schwartz, Theodore; White, G.,M.; Lutz, C., A., New directions in psychological anthropology, Cambridge Universitz Press, NY, 1992
Sillamy, Norbert, Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996
Sofronie, Corneliu; Pârvănescu, Roxana, Psihologia ordinii – cunoașterea omului prin forme, Editura Fiat Lux, București, 2002
Șchiopu, Ursula (coord.), Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, 1997
Tajfel, H. and Turner, J.C., The social identity theory of intergroup behavior. In S. Worchel and W.G. Austin (eds) Psychology of Intergroup Relations (pp. 7–24). : Nelson-Hall, 1986.
Taylor, S., Peplau, L.A., Sears, D.O., Social Psychology, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1994
Vasile, Cristian, Centrare-decentrare personală, nerealizarea de sine și afecțiunile psihosomatice –Conferința Națională de Psihologie, Cluj, 2006
Wilber, Ken, Fără granițe – abordări orientale și occidentale ale dezvoltării personale, Elena Francisc Publishing, București, 2005
Wilber, Ken, The eye of spirit, Shambhala, Boston, 1997
Wolinski, Stephen, The beginner’s guide to quantum psychology, Printed Canada, 2000
Zamfirescu, Vasile, Dem, În căutarea sinelui, Editura Cartea Românească, 1994
Zlate, Mielu, Eul și personalitatea, Editura Trei, București, 1999
***** – Anuarul statistic al României, 2006
Webliografie:
Preda, Mihai, Jung si Psihologia Analitica – prezentarea conceptelor fundamentale, 1999, http://procod.com/preda/analytic.html
Purkey, William W., An Overview of Self-Concept Theory for Counselors. Highlights, An ERIC/CAPS Digest., 1988, www.ericdigests.org
Strein, William, Assessment of Self-Concept, ERIC Digest, 1995, www.ericdigests.org
Ticu, Constantin, Memoria autobiografică, www.psih.uaic.ro
Harter, S, The construction of the self. A developmental perspective, NY: Guilford Press, 1999
Combs, A., Snygg, D., Individual behavior: A perceptual approach to behavior, Oxford: Harpers, 1959
Bibliografie selectivă
Adler, A., Cunoașterea omului, București: IRI, 1996
Allport, Gordon, Structura și dezvoltarea personalității, Editura didactică și pedagogică, București, 1991
Biberi, Ion, Individualitate și destin (vol. 1), Editura Fundația Regele Mihai I, București, 1945
Biberi, Ion, Individualitate și destin (vol. 2), Editura Fundația Regele Mihai I, București, 1945
Biberi, Ion, Principii de psihologie antropologică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971
Bogdan, Radu, Temeiuri ale cogniției, Editura Bic All, București, 1998
Botez, Angela; Popescu, Bogdan, Filosofia conștiinței și știintele cognitive, Editura Cartea Românească, București, 2002
Coomaraswamy, Ananda K., Hinduism și budism, Editura Timpul, Iași, 1997
David, Daniel, Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Editura Polirom, Iași, 2006
De Scitivaux, Frederic, Lexic de psihanaliză, Editura Institutul European, Iași, 1998
Dobzhansky, T., The biological basis of human freedom, New York, Columbia Universitz Press, 1956
Doron, Roland; Parot Francoise, Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, București, 1999
Eysenk, H., Eysenk, M., Descifrarea comportamentului uman. București: Teora, 1995.
Eysenk, M., Psychology: an international perspective. Psychology Press, 2004.
Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992
Garstka,T.A., Branscombe, N.R. andHummert, M.L., Age group identification across the life span. Unpublished manuscript, Department of Psychology, , 1997.
Golu, Mihai, Particularități ale integrării la nivel psihic, în Aurele corpurilor-interfețe cu cosmosul (coord. C. Guja) Editura Enciclopedică, București, 1993
Grof, Stanislav, Jocul cosmic: explorări ale frontierelor conștiinței umane, Editura Antet, București, 1998
Grof, Stanislav, Psihologia viitorului: lecții din cercetarea modernă asupra conștiinței, Elena Francisc Publishing, București, 2005
Guja, Cornelia (coord.), Aurele corpurilor-interfețe cu cosmosul, Editura Enciclopedică, București, 1993
Guja, Cornelia, Aura corpului uman – introducere în antropologia individului, Editura Polirom, Iași, 2000
Horney, Karen, Direcții noi în psihanaliză, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995
Iluț, Petru, Sinele și cunoașterea lui, Editura Polirom, Iași, 2001
Jaffé, Aniela, C.G. Jung – Amintiri, vise, reflecții, Editura Humanitas, București, 1996
Jung, Carl Gustav, Imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu, Editura Teora, 1997
Jung, Carl Gustav, Personalitate și transfer, Editura Teora, București, 1997
Jung, Carl Gustav, Psihologie și alchimie, în Opere complete, vol 12, Editura Teora, București, 1998
Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului – Antologie – Prima parte – Psihologia analitică. Temeiuri, Editura Anima, București, 1994
Jung, Carl Gustav, Puterea sufletului – Antologie- A treia parte – Psihologia individuală și socială, Editura Anima, București, 1994
Krunzmann, Peter; Burkard, Franz-Peter; Wiedmann Franz, Atlas de filozofie, Editura RAO, București, 2004
Laing, R., D., The divided self, Penguin Books, NY, 1990
Lifton, Robert, Jay, Thought reform and the psychology of totalism, New York-Norton, 1961
Lupașcu, Ștefan, Universul psihic: sfârșitul psihanalizei, Editura Institutul European, Iași, 2000
Markus, H. and Nurius, P., Possible selves. American Psychologist 41, 954–969, 1986.
Maslow, Abraham H., A Theory of Human Motivation Psychological Review, 50, 370-396, 1943
Maslow, Abraham, Theory Z, Journal of Transpersonal Psychology (Fall), American Transpersonal Association, Palo Alto, California,1969
Mânzat, Ion (coord.), Psihologia sinelui – un pelerinaj spre centrul ființei, Editura Eminescu, București, 2000
Mânzat, Ion, Psihologie transpersonală, Editura Cantes, Iași, 2002
Mânzat, Ion; Brazdău, Ovidiu, Conștiința multidimensională-o perspectivă psiho-sinergetică, Editura Psyche, București, 2003
Mânzat, Ion; Radu-Geng, Lucian, Introducere în psihologia orientală, Editura Psyche, București, 2002
McElroy, Ann; Townsend, Patricia K., Medical anthropology in ecological perspective, Westview Press, 1995
Miclea, Mircea, Psihologie cognitivă – modele teoretico-experimentale, Editura Polirom, , 2003
Nakamura, Hajime, Orient și occident: o istorie comparată a ideilor, Editura Humanitas, București, 1997
Pavelcu, Vasile, Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982
Rampa, Lobsang, Cunoașterea de sine, Editura Herald, București, 1999
Schwartz, Theodore; White, G.,M.; Lutz, C., A., New directions in psychological anthropology, Cambridge Universitz Press, NY, 1992
Sillamy, Norbert, Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996
Sofronie, Corneliu; Pârvănescu, Roxana, Psihologia ordinii – cunoașterea omului prin forme, Editura Fiat Lux, București, 2002
Șchiopu, Ursula (coord.), Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, 1997
Tajfel, H. and Turner, J.C., The social identity theory of intergroup behavior. In S. Worchel and W.G. Austin (eds) Psychology of Intergroup Relations (pp. 7–24). : Nelson-Hall, 1986.
Taylor, S., Peplau, L.A., Sears, D.O., Social Psychology, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1994
Vasile, Cristian, Centrare-decentrare personală, nerealizarea de sine și afecțiunile psihosomatice –Conferința Națională de Psihologie, Cluj, 2006
Wilber, Ken, Fără granițe – abordări orientale și occidentale ale dezvoltării personale, Elena Francisc Publishing, București, 2005
Wilber, Ken, The eye of spirit, Shambhala, Boston, 1997
Wolinski, Stephen, The beginner’s guide to quantum psychology, Printed Canada, 2000
Zamfirescu, Vasile, Dem, În căutarea sinelui, Editura Cartea Românească, 1994
Zlate, Mielu, Eul și personalitatea, Editura Trei, București, 1999
***** – Anuarul statistic al României, 2006
Webliografie:
Preda, Mihai, Jung si Psihologia Analitica – prezentarea conceptelor fundamentale, 1999, http://procod.com/preda/analytic.html
Purkey, William W., An Overview of Self-Concept Theory for Counselors. Highlights, An ERIC/CAPS Digest., 1988, www.ericdigests.org
Strein, William, Assessment of Self-Concept, ERIC Digest, 1995, www.ericdigests.org
Ticu, Constantin, Memoria autobiografică, www.psih.uaic.ro
Harter, S, The construction of the self. A developmental perspective, NY: Guilford Press, 1999
Combs, A., Snygg, D., Individual behavior: A perceptual approach to behavior, Oxford: Harpers, 1959
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Individualitate Si Structuri de Identitate (ID: 121623)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.