Individualismul

Am aratat cum,in vremurile de egalitate,fiecare om iși caută in el insuși credințele;vreau să arăt cum,in aceleași vremuri,iși indreaptă toate sentimentele numai catre sine (Alexis de Tocqueville).Individualismul este o expresie recent aparută dintr-o idee nouă.Stramoții nostri nu cunosteau decat egoismul.Egoismul inseamnă o dragoste inflacarătă si exagerată față de sine insusi care il face pe om sa nu raporteze nimic decat la el insuți și sa se prefere pe sine inaintea tuturor.Insa individualismul este un sentiment calm si moderat care il predispune pe cetățean să se izoleze de multimea semenilor săi si sa stea la o anume distantă,impreună cu familia și prietenii lui;astfel incâtt,după ce și-a creat o mică societate pentru folosul său,lasă marea societate in seama ei.Egoismul se naște dintr-un instinct orb:individualismul apare mai curând dintr-o judecată greșita dintr-un sentiment imoral.El iși are rădăcinile atât in defectele spiritului,cat și in viciile inimii.Egoismul usucă germenul tuturor virtuțiilor,individualismul seacă toate celelalte si va fi absorbit,in cele din urmă,de egoism.Egoismul este un viciu tot atât de vechi cât si lumea.El nu aparține unei forme de societate mai mult decât alteia.Individualismul este de origine democratică si amenintă sa se dezvolte pe masură ce conditiile se egalizează. Pe masură ce individualismul se dezvoltă,scrie Tocqueville, există din ce in ce mai mulți indivizi care,nefiind nici destul de bogați,nici destul de puternici pentru a exercita o influenta mare asupra soartei semenilor lor,au capătat totuși sau au pastrat suficiente cunostinte și bunuri pentru a-și asigura nevoile.Acesta a sesizat izolarea spre care sunt înclinati americanii ca amenintatoare pentru viitorul libertății noastre.Tocmai această izolare este intotdeauna incurajată de despotism.Si astfel Tocqueville,este in mod special interesat de toate tendintele de contracarare care ii imping pe oameni din izolarea lor inspre relatii sociale.
Individualismul stă chiar in miezul culturii americane.Fiecare din cele patru tradiții pe care le-am scos in evidentă este intr-un sens profund individualistă.Există un individualism biblic si un individualism civic,dupa cum există unul utilitar si altul expresiv.Oricare ar fi diferențele între tradiții și diferențele care decurg in ințelesurile lor cu privire la individualism,există unele lucruri pe care toate traditiile le impărtășesc,lucruri care sînt fundamentale pentru identitatea americană.Noi credem in demnitatea,chiar in sacralitatea individului.Orice ar viola dreptul nostru de a gandi prin noi inșine,de a judeca prin noi inșine,de a lua propriile noastre decizii,de a ne trăi viețile asa cum credem de cuviintă,nu este doar gresit din punct de vedere moral,ci este un sacrilegiu.Aspiratiile noastre cele mai inalte si nobile,nu doar pentru noi inșine,ci pentru cei la care ținem,pentru societatea noastră și pentru lume,se leagă strâns de individualismul nostru.Nu susținem că americanii ar trebui să-si abandoneze individualismul,asta ar insemna să ne abandonăm indentitatea cea mai profundă.Insă individualismul a ajuns sa insemne atât de multe lucruri si să conțina asemenea contradicții si paradoxuri,incât chiar a-l pastra implică analizarea tendinței care l-ar distruge din interior.
Individualismul modern s-a ivit din lupta impotriva autoritați monarhice si aristocratice,care a aparut arbitrară si opresivă cetațenilor gata sa-și afirme dreptul de a se autoguverna.În acea luptă, filozofia politică clasică si religia biblică au constituit importante resurse culturale.Republicanismul clasic a evocat o imagine a cetațeanului activ contribuind la binele public. In crestinismul reformat,atat in formele puritane,cat si sectare,a inspirat idea unui guvernământ bazat pe participarea voluntară a indivizilor.Totuși ambele tradiții au plasat autonomia individuală într-un context al obligației morale si religioase ,care a justificat in anumite context obedienta ca si libertate.Esenta pozitiei lockeene este un individualism aproape ontologic.Individul este anterior societății,care ajunge sa existe doar prin intermediul contractului voluntar al indivizilor incercând sa-și maximileze propriul lor interes.Din aceasta poziție ne-am dobândit noi tradiția individualismului utilitar.Dar deoarece putem sa facem ce ne este util doar consultându-ne dorintele si sentimentele,ea este pana la urma si sursa tradiției individualismului expresiv.Individualismul modern a coexistat multă vreme in republicanismul clasic si religia biblică.Conflictul din presupozițiile lor fundamentale era pus inițial in surdină deoarece toate subliniau in forme din cele mai comune in America,demnitatea si autonomia individului.Insă în masura in care individualismul modern a devenit mai dominant in statele Unite ,iar republicanismul clasic si religia biblică mai putin efective,cateva din dificultățile acestuia au început sa devină evidente.In această privintă,este sugestiv ethosul terapeutic,deoarece este modul in care americanii contemporani pun in practică tezele individualismului modern.Dupa cum a scris Robert Coles,pentru psihologie sinele este “singura sau principala formă de realitate”.Problema este daca poate fi cu adevărat sustinut un individualism in care sinele a devenit principala formă de realitate
Raportandu-ne la individualismul care există in fiecare dintre noi,partea pozitivă a individualismului nostru,sentimentul nostru de demnitate,de valoare si autonomie social,cultural si institutional care ne mentine pe linia de plutire,parte din viata noastră pe care nu o controlăm,de care nu suntem conștienți,sau nici macar responsabili,pe care o primim ca pe o favoare pe care o infruntăm ca pe o tragedie,lucruri la care americanii de obicei preferă să nu se gandească.Până la urmă noi nu suntem pur si simplu țeluri prin noi inșine,nici ca indivizi,nici ca societate.Suntem părti ale unui întreg mai larg,pe care nici nu-l putem uita si nici reflecta in propria noastră imagine,fără a plati un mare preț.Acestea sunt probleme pe care nu le putem ignora,daca vrem să nu avem un sine care atarna in gol,leganat ușor de vânt.Când adoptăm individualismul radical,există adevaruri pe care noi nu le vedem.Ne descoperim pe noi inșine nu independent de alți oameni și instituții ci prin intermediul lor.Nu ajungerm prin noi inșine la capătul sinelui nostru.Descoperim ce suntem față in față si unul alături de altul,cu ceilalți,in muncă,dragoste si invătare.Toată activitatea noastră se desfasoară in relații,grupuri,asociatii si comunităti.
Ambiguitatea si ambivalența individualismului american derivă simultan din contradicții culturale si sociale.Insistăm,probabil mai mult decât oricând inainte,sa ne descoperim sinele nostru autentic,independent de orice influențe culturale sau sociale,fiind responsabili doar fată de acel sine si facând din implinirea sa chiar semnificația vieților noastre.Cu toate acestea,noi ne petrecem o mare parte din timp navigând in cadrul unor structuri birocratice imense,universități gigantice,manipulând si fiind manipulate de alții.Descriind această situație,Alaisdair a vorbit de “individualism birocratic”,formă de viata ilustrată de manager si terapeut.In individualismul birocratic,ambiguitaăților si contradicțiilor individualismului le este descoperit chipul infricoșător ,in masura in care libertatea de a lua decizii private este cumpărata cu prețul transferării majorității deciziilor publice majorității magagerilor birocratici si experților.Un individualism birocratic in care consintământul celui guvernat,prima condiție a individualismului luminat modern ,a fost abandonat intru totul cu excepția formei,ilustrează tendința individualismului de a-și distruge propriile condiții.

In ceea ce priveste parerea mea in legatură cu acest subiect si anume individualismul,consider că deși este descris ca fiind o tendință a individului de a fi motivat in primul rând de scopurile si preferintele personale,de a pune pe primul loc binele personal,individual si nu cel colectiv,există un individualism care nu inseamnă numai însingurare,egoism si respingere a celorlalti.Dimpotrivă,implică grație conștientizării propriei slăbiciuni derivate din izolare si a lipsei avantajului in fața celoralalti-nevoia apropierii de ceilalți atât in vederea auto- protecției, cât si in scopul indeplinirii proiectelor personale.Aceasta nu inseamna ca individualismul se transforma intr-o doctrină sau intr-o atitudine orientată spre inter-relationare si colaborare.Ea rămâne mentalitatea specifică a persoanei orientate in principal catre sine,concentrată asupra scopurilor sale si,mai ales,dornică să și le indeplineasca singură,nestingherită de lumea din jur.Asadar,cooperarea cu ceilalti este subsumată acestor scopuri,fiind in definitiv un mijloc pentru a ajunge unde-ți dorești.În același timp, insă,apropierea de ceilalți in condiții de autosuficientă individuală aruncă o lumină neasteptată asupra autonomiei dar si asupra modului in care a fost conceput subiectul uman in perioada modernă.