Individualism Si Integrare In Nuvelistica Romaneasca Interbelica

Individualism și integrare în nuvelistica românească interbelică

CUPRINS

Introducere

I.NUVELA

1.1.Începuturile nuvelei românești

1.2.Particularități ale nuvelei interbelice

II.INDIVIDUALISM ȘI INTEGRARE

2.1.Individualismul –repere teoretice

2.2.Rolul individului în societate

III. ASPECTE PSIHICE ȘI FIZICE ALE PERSONAJELOR DIN NUVELA INTERBELICĂ

3.1.Elemente specifice nuvelistului Liviu Rebreanu

3.2.Trăsături definitorii personajelor lui Gib.I. Mihăescu

3.3.Specificul Hortensiei Papadat-Bengescu

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Lucrarea de față constă în analiza operele unor cunoscuți autori din perioada interbelică, și anume ne vom axa pe nuvelistica lui Liviu Rebreaanu, Gib.I. Mihăescu și Hortensia Papadat-Begescu pentru a vedea rolul individului în societate din trei unghiuri diferite. Pe baza acestor nuvele vom încadra personajele create în operele celor trei autorii în două categorii,în cea a integraților în mediul existent sau cea a neintegraților,neadaptaților.

În nuvele pe care le vom analiza vom vedea că lumea construită are la bază elemente specifice modernismului cât și tradiționalismului.

Lucrarea este structurată pe trei capitole esențiale, introducere, sinteză și concluzii.

Primul capitol, NUVELA cuprinde două subcapitole. Primul subcapitol, Începuturile nuvelei românești, conține repere teoretice referitoare la apariția primelor mari nuvele românești. Cel de-al doilea subcapitol, Particularități ale nuvelei interbelice constă în prezentarea a câteva trăsături ale nuvelei interbelice și punerea acestora în relație cu unele trăsături specifice nuvelei de la început.Ne-am axa pe unele nuvele de la apariția ei pentru a observa temele care se reiau în perioada interbelică.

Cel de-al doilea subcapitol, intitulat, INDIVIDUALISM ȘI INTEGRARE, este structurat,

de asemenea pe două capitole.Primul subcapitol ,Individualismul, constă în analiza teoretică privind trăsăturile individului tradiționalist și modernist identificând tendințele acestora.În cel de-al doilea subcapitol, Rolul individului în societate vizează identificarea elementelor moderne și tradiționale regăsite în opera celor trei autori.

ASPECTE FIZICE ȘI PSIHICE ALE PERSONAJELOR IN NUVELA INTERBELICĂ este titlul ultimului capitol al acestei lucrări.Acest capitolul își propune o analiză apofundată a nuveleor celor trei scriitori.Aici vom vedea vedea mullt mai bine situația individului în lumile create.Capitolul este format din trei subcapitole,fiecare subcapitol fiind dedicat câte unui autor în parte.Primul subcapitol intitulat Elemente specifice nuvelistului Liviu Rebreanu își propune analiza personajelor acestuia pentru a vedea din ce categorie face parte.Celelalte subcapitole sunt centrate pe operele lui Gib.I. Mihăescu și Hortensia Papdat-Bengescu și își propune, de asemenea, identificarea individului.Subcapitolele sunt intitulate Trăsături definitorii personajelor lui Gib.I. Mihăescu și Specificul Hortensiei Papadat-Bengescu.

Concluziile lucrării vor exemplifica câteva elemente asemănătoare și distincte dintre cei trei autori,de asemenea va fi exemplificat rolul individului în cele trei etape,etapa rebreniană,mihăesciană și bengesciană folosindu-ne de infrmațiile din capitolul doi.

I.Nuvela

Începuturile nuvelei românești-repere teoretice

Nuvela este o specie a genului epic în proză.Ca întindere este mai mică decât romanul și mai mare decât schița și povestirea.Din cauza poziției intermediare,de-a lungul timpului au exitat situații de confuzie între aceste specii literare.De exemplu Moara cu noroc a lui Ioan Slavici a fost considerată un mic roman.Alexandru I. Odobescu spune că are o reținere în a atribui termenul nuvelă pentru scene istorice.

La început în limba română cuvântul nuvelă circula sub forma de novelă.Termenul nuvelă provine din latinescul novella care înseamnă a crea, a inventa.

Nuvela românească se face cunoscută prin intermediul lui Costache Negruzzi.Nuvelă ce se află între melodramatism și realism. Alexandru Lăpușneanul contribuie la afirmarea prozei românești .A fost publicată în 1840 în revista ieșiană Dacia Literară.

Titlul nuvelei pune în evidență momentul esențial, acțiunea se desfășoară în timpul celei de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu în Moldova.

Nicolae Manolescu vorbește despre melodramatismul din opera lui Costache Negruzzi și mărturisește că „Negruzzi a respirat în atmosfera romantică înainte de a scrie el însuși literatură.”Același critic observa în nuvela Zoe o influență a lui Hugo. Scena în care Zoe își întâmpină iubitul își are originea în Angelo a scriitorului romantic francez Hugo.

Tot în1840 apar și nuvelele Zoe, O alergare de cai. Referitor la aceste nuvele, G .Ivașcu spune: „când peste trei decenii, Filimon va veni cu detaliul realistic în romanul său, procedeul putea părea învechit și uzat, modelul în proza română fiind acesta, a lui C.Negruzzi”.Tot în acest an apare Buchetiera de la Florența de Vasile Alecsandri. Este o nuvelă de factură romantică. Relatarea întâmplărilor este făcută la persoana întâi ceea ce îi oferă naratorului un carater confesiv.

Un alt autor care a contribuit la afirmarea nuvelei este Nicolae Filimon cu nuvela Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala publicată în 1861. După o clasificare făcută de G.Muntean, Vasile Alecsandri împreună cu Nicolae Filimon sunt numiți reprezentanți ai nuvelei exotice.

Următorul an reprezentativ pentru proza românească este 1877. În acest an în Convorbiri literare este publicată nuvela Moș Nechifor Coțcariul de Ion Creangă. Este o operă umoristică ceea ce o apropie de anecdotă.

Alți autori care au avut o mare și importantă contribuție în dezvoltarea literaturii române sunt Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale precum și Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu, cel mai mare poet român , contribuie la afirmarea nuvelei fantastice publicând Sărmanul Dionis. Acest tip de nuvelă este considerată prima din literatura română.

Ion Luca Caragiale este considerat de către George Călinescu naturalistul nostru prin excelență. A avut o activitate bogată fiind numit cel mai mare dramaturg român. Acesta a publicat și diverse nuvele precum: O făclie de Paști, În vreme de război, Două loturi, La hanul lui Mânjoală, În vreme de război.

În anul 1881, Ioan Slavici publică volumul de nuvele Novele din popor. Majoritatea nuvelelor lui au un caracter moralizator, de exemplu Moara cu noroc, Popa Tanda. Există în nuvelele lui o voce care analizează, sancționeză și îndrumă cum este preotul Trandafir și soacra lui Ghiță din Moara cu noroc.

Până la izbucnirea primului război mondial proza românească a cunoscut o perioadă de expansiune. Nuvela ca gen literar este într-o perioadă de înflorire, intrând în atenția cititorului, precum și a criticilor.

Vom vedea mai departe că situația nuvelei din perioada interbelică nu este aceeași. În aceasta perioadă nuvela intră într-o stare de declin , intrând în concurență cu romanul.

Criticul Vladimir Streinu observă că „proza narativă se află, de la un timp, la impunătoarea vârstă a romanului.”

Romanul devine un gen răspândit, nuvela este pusă în umbră.

Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade , Anton Holban , Gib.I.Mihăescu , Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian se înnumără printre cei care au publicat în această perioadă.

Majoritatea scriitorilor care au publicat în această perioadă au câștigat pe deplin aprecierile criticilor precum si ale publicului prin intermediul romanului.

Apropierea de modernitate a diminuat importanța nuvelei. În Antologie de nuvele românești Dumitru Tiutiuca exprimă ideea că modernizarea societății a contribuit la diminuarea importanței nuvelei , el spune că „Literatura română, ca toate genurile de fapt, nuvela a avut momentele ei de flux și reflux și acesta din mi multe motive (….), o dată cu modernizarea societății, cititorul modern fiind mai grăbit, mai marcat de interesul pentru noutatea informației.”

Odată cu apariția influențelor moderniste, atenția cititorului se îndreaptă către scrierile mai complexe. Acestă înclinație a cititorului către roman se explică și din curiozitatea acestuia de a explora alt gen literar.

În subcapitolul următor ne vom axa pe nuvela din perioada interbelica, îndeosebi pe nuvelistica lui Liviu Rebreanu, Gib.I. Mihăescu și Hortensia Papadat-Bengescu.Vom încerca să evidențiem câteva asemănării și deosebirii tematice dintre nuvela de până la izbucnirea primului război mondial și cea din perioada interbelică.

1.2. Particularități ale nuvelei din perioda interbelică

Am notat în capitolul anterior că nuvela românească s-a remarcat din perioada pașoptistă prin apariția nuvelei istorice Alexandru Lăpușneanul. Opera lui Costache Negruzzi este bazată pe un eveniment istoric din Moldova. Acțiunea nuvelei descrie cea de-a doua perioadă a domniei lui Alexandru Lăpușneanul și conflictele acestuia cu poporul și cu boierii.

Firul narativ este dat de fapte și evenimente extrase din patura bogată a societății. Avem reliefată o viață de domnitor , ce are un rol bine stabilit și acest aspect reiese din motto-ul din primul capitol Dacă voi nu mă vreți,eu vă vreau… .Fiecare capitol are câte un motto semnifictiv, acesta arată asprimea și autoritatea domnitorului.

Aceast conflict dintre domnitor-popor sau individ-societate îl întâlnim și în nuvelistica din perioada interbelica.

În nuvelele lui Ion Luca Caragiale În vreme de război și O făclie de Paști întâlnim tema obsesiei, a halucinațiilor. Stravache din nuvela În vreme de război încurcă planul real cu cel imaginar, ceea ce vom vedea că acestă problemă se confruntă destul de des cu eroii lui Gib.I.Mihăescu. Obsesia și lăcomia îl dezumanizează pe hangiul Stravache. În cazul eroilor lui Gib.I.Mihăescu vom vedea că obsesia le dirijează viața ducându-i de cele mai multe ori spre un destin tragic.

Alte personaje din nuvelistica lui Ion Luca Cargiale care își găsesc corespondenți în nuvela interbelică sunt cele din nuvela Două Loturi. Lefter Popescu împreună cu soția lui trăiesc aproape aceeași experiența ca Dumitrache Cântăreanu și Didina din nuvela Culcușul a lui Liviu Rebreanu.

În aceste nuvele atmosferă sufocantă determină individul să participe la jocurile de noroc.În ambele situații femeile sunt inferioare bărbaților, fiind dese ori tratate cu violență.

Lupta pentru un trai mai bun, dorința de a avea mai multe bunuri matriale și de a-ți facilita viața o întâlnim în Moara cu noroc a lui Ioan Slavici.În perioada intrbelică această temă nu este la fel de accentuată.

Vom vedea că personajele nuvelisticii interbelice luptă destul de des pentru a supraviețui.Tema războiului predomină și vom vedea că războiul este unul din factorii principali care contribuie la dezumanizarea individului.

Nuvelă ce reliefează condițiai omului de geniu într-o societate ostilă este Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu. Acestă temă este însă,ocolită de scriitorii din perioada interbelică. Elementele specifice romantismului nu mai reprezintă o preocupare.

Realismul lui Liviu Rebreanu și natura dominată de aspecte hidoase specifică expresionismului din nuvelele Urâtul și Frigul a lui Gib.I.Mihăescu îndepărtează elementele specifice romantismului. Fiind scriitori anticalofili,opera lor , de asemenea , este anticalofilă.

Putem spune că în nuvelele Hortensiei Papadat-Bengescu este prezentă tema condiției individului în societate . Personajele ei fac parte dintre intelectualii mediului citadin, dar acestea de cele mai multe ori se confruntă cu probleme de ordin sentimental, de exemplu personajele trăiesc drama unei iubiri neîmpărtășite cum este Manuela din Femeia în fața oglinzii.

În alte nuvele precum Romanul Adrianei și Pe cine a iubit Alisia? întâlnim personaje care reprezintă o expresie a plictisului provincial. Protagonistele Adriana și Alisia sunt nemulțumite de statutul lor, mediul este unul neprielnic,sufocant .

Un alt motiv care face trimitere la romantism este acela al Ste ori se confruntă cu probleme de ordin sentimental, de exemplu personajele trăiesc drama unei iubiri neîmpărtășite cum este Manuela din Femeia în fața oglinzii.

În alte nuvele precum Romanul Adrianei și Pe cine a iubit Alisia? întâlnim personaje care reprezintă o expresie a plictisului provincial. Protagonistele Adriana și Alisia sunt nemulțumite de statutul lor, mediul este unul neprielnic,sufocant .

Un alt motiv care face trimitere la romantism este acela al Sburătorului , pe care îl întâlnim în nuvela Pe cine a iubit Alisia?. Din perspectiva lui Moș Darie, unchiul Alisiei, cel care i-a schimbat nepoată este o ființă suparanaturală. Pentru că iubirea Alisiei rămâne un mister, situația este pusă pe seama Sburătorului.

Având în vedere tematica, putem spune că există asemănări între nuvela interbelică și cea de la început.Teme ca: cea a obsesiei individului, cea a condiției sociale, cea a iubirii neîmpărtășite reprezintă puncte comune, dar aceste sunt devoltate din perspective diferite.

Putem spune că interesul pentru nuvelă a fost diminuat de apariția imediată a romanului. După apariția romanului, nuvela unor autori ca Gib.I. Mihăescu și Liviu Rebreanu nu a mai avut parte de aceeași atenție. Atenția cititorilor a fost îndreptată către Rusoaica , respectiv Ion.

În capitolul următor vom face o cercetare a individului din perspectivă modernistă și tradiționalistă pentru a facilita încadrarea personajelor din perioada interbelică în categoria adaptaților sau neadaptaților în societate.

II.INDIVIDUALISM ȘI INTEGRARE

2.1. Individualismul-repere teoretice

Personajele nuvelisticii interbelice și îndeosebi personajele din nuvelele lui Liviu Rebreanu , Gib.I Mihăescu și Hortensia Papadat-Bengescu au o evoluție controversată și o relație de inadaptabilitate cu societatea.

Privind din prisma conceptului de individualism această relație este analizată din mai multe unghiuri explicand astfel diverse atitudini, pe care le vom detalia ulterior, după ce vom discuta conceptul de individualism și diverse acțiuni ale individului față de mediul în care trăiește.

Conform definiției,conceptul de individualism are ca obiectiv și ca principal punct de plecare individul.

„ Individualismul este văzut ca o teorie care consideră individul drept valoare supremă în toate domeniile vieții (economie, politică, morală etc.) și are tendința de a proteja valorile și drepturile individului rupt de societate,de aseamenea reprezintă o atitudine a individului care se preocupă în mod exclusiv de propria persoană, ignorând interesele altora.”

Pornind de la aceste definiții deducem că în operele autorilor enumerați mai sus întâlnim personaje bine conturate și interesate de propriul eu..Avem de-a face cu personajul care are ca preocupare fundamentală propriul scop, este interesat de sine și se integrează în masă cu un anumit motiv.

Într-un studiu amplu Eseu asupra individualismului de Louis Dumont, individualismul este definit ca fiind esența modernității, modernitatea a creat individul autonom, individul liber care nu depinde de mediile sociale sau familiale, nu depinde de nimeni.

Antropologul francez Louis Dumont ne îndreapă spre două forme de individualism. Individualismul ,,care ne este atât de familiar azi” este forma care are în centru individul care se bucura de autonomie în fața divinității și individualismul care are ceva în comun cu primii creștini, formă ce pune accent pe omul care este în relație cu divinitatea.

Cel de-al doilea tip de individualism ,după Louis Dumont,este într-o relație strânsă cu creștinismul și îi oferă acestuia mai multă autonomie asupra societății .Am putea spune că a aparut prin intermediul creștinismului.

Individualismul ,,de azi” tinde să elimine ideologiile creștine din structura sa, individul se vede atotștiutor și atotcunoscător, ca forma de mântuire pledează pentru cultură, acesta înlocuiește creștinismul cu cultura.

În funcție de rolul pe care îl îndeplinește individul în societate pot fi delimitate două tipuri de societate. O societate în care omul este ființa supremă, deci avem o societate inferioară individului, și o societate în care individul este ființa inferioară și acționează după anumite legi.

În perioada interbelică individul a trecut prin diverse situații, a oscilat de la starea de superioritate la cea de inferioritate, întâlnim o situație în care individul are libertăți care devansează normele sociale și invers.

Instabilitatea de după primul război mondial a contribuit la apariția unor ideologii extremiste care au pus indvidul într-o postură inferioară. Acesta depinde de societate și este nevoit să acționeze și pentru interesele altora nu numai pentru ale lui. Aceste ideologii pledau pentru o societate prosperă, atrag mulțimea prin acțiuni benefice lor dar pe de altă parte îi deposedează de alte drepturi.

Din perspectiva celui de-al doilea tip de individualism, individul este responsabil de ceea ce face și este nevoit să suporte consecințele acțiunilor lui, pentru el libertatea nu are un loc prioritar ci mai importantă este comuniunea dintre membrii societății. Individul se afla într-o permanentă relație cu societatea, sunt într-o relație de interdependență. Individul poate fi liber , dar nu în totalitate pentru că depinde de normele societații. Simplul fapt că aparține unui sistem îl face responsabil și îl subordonează unor regulii.

Societatea contribuie la formarea individului, el nu poate acționa după propriile impulsuri pentru că este controlat, acesta este ca o substanța care prin fluiditatea sa se strecoară acolo unde îi este bine ,iar faptul că regulile societății se schimbă face ca această substanță să-și modifice dimensiunile și implicit perspectivele, poate determina individul să-și modifice ținta.

Schimbările din mediul social produc schimbari și în alte medii precum cel familial, politic. Individul este afectat în mod direct sau indirect de aceea el este nevoit să lupte petru autonomie în fața societății , dar de asemenea este posibil să nu fie a fectat. În această situație el este în mod cert o ființă adaptată situației.

De cele mai multe ori individul este nevoit să se adapteze în mediul în care trăiește, este nevoit să accepte regulile impuse, doar acei indivizi care se mulțumesc cu ceea ce le este oferit se pot numi ființe integrate.

Regulile unei societăți nu pot fi schimbate pentru un singur individ ci pentru masă, mulțimea deține puterea de aceea individul nu poate fi declarată o ființă independentă.

Individul poate avea putere doar asupra unei mici părți a societății, de exemplu el poate domina și își poate exercita puterea aupra mediului familial din care el face parte. În acest mediu el își poate exercita forța, îi este lăsat dreptul la libera gândire și are dreptul să-și exprime în mod direct gândurile și sentimentele fără a ține cont de consecințe.

În operele unor autori români ca Liviu Rebreanu, Gib.I. Mihaescu întâlnim gânditori ce fac aluzie la individ în relație cu ceilalți, adoptă o viziune ce face posibilă o analiză înde-aproape a individului ca membru al unei societații.

Individul poate fi văzut din două perspective, poate fi văzut ca un mic element ce ajută la formarea întregului sau ca un element central al întregului. Individul ca parte centrală a întregului face trimitere către un curent ideologic și anume către liberalism.

Acest curent se află în strânsă legatură cu individualismul și și-a făcut simțită prezența și în perioada interbelică în anul 1929 când este format Partidul Național Liberal-Brătianu.Am spus că liberalismul este în strânsă legătură cu individualismul pentru că are în centru o piesă a societății și anume individul, iar pe plan național a militat pentru independența poporului.

Liberalismul oferă individului posibilitatea de a se crea pe sine și separă statul de viața sa personală devenind astfel eu de sine stătător,o fire rațională care se controlează pentru a nu depăși și pentru a nu ieși din ordinea firească caracteristică ființei umane.

Individul încearcă să distrugă acele legături care devin insuportabile,parcurge anumite etape pentru eliberare care echivalează cu o formă de libertate.

Libertatea este un concept care de cele mai multe ori nu echivalează cu fericirea,cu o bună condiție materială.Isaiah Berlin în eseul său Două concepte de libertate mărturisește:

„Totul este ceea ce este: libertatea e libertate, nu egalitate, sau corectitudine, sau justiție, sau cultură, sau fericire omenească, sau o conștiință împăcată.”

Ceea ce ne sugerează filosoful englez este ideea că libertatea nu trebuie privită numai dintr-o perspectivă pozitivă.Libertatea unui individ poate constrânge libertatea unui alt individ.

Libertatea este văzută în mai multe moduri.Oamenii se află într-o relație de interdependență de aceea Isaiah Berlin face o analiză a conceptului de libertate din două perspective,una negativă și una pozitivă.Semnificația libertății diferă de la un individ la altul. Atenția individului nu este centrtată numai pe obținerea libertații.

Avem indivizii cu scopuri diferite.

Pentru a obține ceea ce își dorește individul intră în conflict cu alți indivizi,îi constrânge iar „a constrânge pe cineva înseamnă să-l lipsești de libertate”.Așadar libertatea unui individ este o restrângere pentru altul.

A fi liber înseamnă a face ceea ce îți propui fără ca altcineva să se implice în activitățile tale, faci ceea ce vrei dar aceste activității implică riscul de ai peturba pe cei din jur și riscul de a dezinstaura legile firești ale naturii.

Independența creează individul egoist și poate produce haos în societate. Libertatea devine un concept perceput negativ atunci când individul acționează greșit și nu îți este permis să-l controlezi.

Totuși individul trebuie lăsat să trăiască așa cum vrea, trebuie lăsat să-și creeze propriul mediu deoarece acesta este o cale ce duce către spotaneitate, autonomie, originalitate, către o cunoaștere de sine. Individul trebuie să acționeze pentru a-și descoperi calitațile și pentru a-și dovedi aptitudinile, aceasta fiind o cale de a descoperi originalitatea fiecărei ființe.

„Sensul pozitiv al cuvântului libertate derivă din dorința individului de a fi propriul său stăpân.” În acest caz individul este sclavul propriei dorințe, el dorește să fie responsabil de ceea ce face, să fie autonom, să fie cineva nu ceva.

Individul își exprimă dorința de a nu mai fie folosit de nici o forță superioară. Tocmai asest control pe care îl au ființele superioare asupra individului dă naștere protestelor care dezechilibrează sistemul, iar aceste proteste la rândul lor sunt produsul unor concepții individualiste ale omului.

Toate aceste perspective le putem atribui lumii moderne reliefate în operele lui Liviu Rebreanu,Gib.I.Mihăescu și Hortensia Papadat-Bengescu.În aceste perioade lupta pentru individualtate a fost făcută vizibilă prin intermediul operelor.

În societatea actuală aceste concepte se anulează deoarece din moment ce ne naștem suntem dominați de conceptul de libertate, din moment ce ne naștem suntem numiți ființe individualiste.

Armonia universului este creată de către acei indivizii care își ating obiectivele fără a-i deranja pe cei din jur. În acest caz avem de-a face cu acei indivizi care cooperează pentru a instaura o atmosferă pașnică și nu doresc decât ceea ce cred că pot avea.

„Trebuie să mă eliberez de dorințele pe care știu că nu le pot împlini.”

În acest caz avem individul care se retrage în sine, interiorul său este ca un refugiu. Își ascunde în interior dorințele pe care că nu le poate împlini, el privește realitatea într-un mod rațional și este dispus să respecte principiile care îl împiedică să-și faciliteze traiul. În acest fel el dovedește că are capacitatea să reziste tentațiilor.

Isaiah Berlin spune că metoda adevărată de a obține libertatea e aceea „a folosirii rațiunii critice,a înțelegerii a ceea ce este necesar și a ceea ce este contingent.”

Indivdul se afla între ceea ce este rațional și ceea ce este irațional.Imaginația,iluziile, pasiunile sunt moduri de a exploata psihicul.De cele mai multe ori aceste elemente dau naștere dorințelor iraționale .

Cunoaștere este o bună metodă de a elimina aceste dorințe iraționale și de a scoate individul din dificultate, din acea luptă cu sine însuși. Respectarea principiului rațiunii formează o societate în care nimeni nu domină și nimeni nu este dominat, cel slab nu este dominat de cel puternic, influent, energic.

În studiul său (Două concepte de libertate),Isaiah Berlin spune că această dorință de dominare este o manifestare a iraționalității ,dar dacă individul liber are capacitatea de a se stăpâni și elimină obstacolele din calea voinței lui nu mai reprezintă un pericol pentru cei din jur.

Oamenii raționali sunt cei care își scot adevăratul eu la suprafață, implicit își dezvăluie latura individualistă.

Universul creat pe principiul rațiunii este unul bine planificat, acesta va fi aspru doar pentru cei care nu-l percep din perspectivă rațională. Acești indivizii sunt cei care nu-și cunosc în totalitate eul interior.

Din eseul lui Isaiah Berlin putem concluziona că individul își poate obține autonomia și autoritatea prin intermediul unei gândiri raționale și prin tratarea legilor societății cu responsabilitate și serioizitate.Individul devine o problemă pentru societate din momentul în care,din lipsa educației sau din neputința de a distinge ceea ce este bine sau rău,interpretează și vede greșit regulile naturii.Acești indivizii sunt cei care nu-și cunosc propria persoană ,nu-și cunosc aptitudinile.

Aceste perspective despre libertate ale lui Isaiah Berlin putem indentifica în operele lui Liviu Rebreanu,Hortensia Papadat-Bengescu și Gib.I. Mihăescu.Acești autori sunt cunoscuți ca fiind reprezentanți ai perioadei dintre cele două războaie mondiale ,o perioadă în care dreptul individului nu ocupă un loc prioritar din cauza instabilității sociale.

Operele lor analizate pe tema relației dintre individ-societate ne oferă o latură individualistă a fiecărui autor.

Individualismul a fost văzut ca o amenințare la adresa societății și îndeosebi la adresa păturii sociale superioare. În studiul lui Immanuel Kant întâlnim concepte ce favorizează individualismul. El încearcă să demonstreze că scoaterea individului din starea de minorat nu diminuează importanța statului și nu ia din puterea acestuia.

,,Luminarea este ieșirea omului dintr-o stare de minorat,de care se face vinovat el însuși.”

Filosoful german,Kant vrea să sublinieze faptul că individul este singurul vinovat de starea în care se află..Minoratul reprezintă neputința individului de a se servi de propria inteligență,individul se lasă condus de alții .

Kant sugerează ideea că nu trebuie să servești altuia deoarece în fiecare individ există putere și unicitate. Rațiunea este văzută ca o lumină, iar ieșirea individului din minorat îi permite acestuia să gândească liber, îi este permisă folosirea propriei gândirii , el fiind o ființă dotată cu această capacitate.A scoate omul din minorat înseamnă a-i acorda o putere ce contribuie la îmbogățirea societății.

,,Pentru luminare nu se cere însă nimic altceva decât libertate.”(Ideea critică,p.31).Procesul de luminare este unul inevitabil dacă indivizii manifestă interes și nu sunt constrânși de factorii societății.

A te servi de propria rațiune înseamnă a te bucura de o libertate neîngrădită.Luminarea este un proces văzut ca un drept sacru al omenirii ce se produce treptat,putem spune că trăim într-o epocă a luminării sau ,,secolul lui Friedrich” cum spune Kant și nu într-o epocă luminată.

Asociem automat termenului de individualism o serie de termeni precum autenticitate,autonomie,libertate.

Din studiul lui Charles Taylor ,,Etica autenticității” aflăm că autenticitatea a apărut spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și are ca punct de plecare concepția ,,potrivit căreia ființele umane sunt înzestrate cu un simț moral ,cu un sentiment intuitiv al binelui și răului.”

Cu ajutorul intuiției individul poate atinge culmile succesului deoarece el are capacitatea de a acționa corect, el este înzestrat cu o libertate autodeterminantă care îl eliberează de alte obligații și îl determină să acționeze de unul singur.Din dorința de afirmare individul devine competitivă, așadar unicitatea devine principala armă.

Sociologul german Max Weber în studiul său „Etica protestantă și spiritul capitalismului” sugerează ideea că individul a fost influențat de cultura protesantă, arată cum protestantismul a influențat în mod pozitiv capitalismul.

Spiritul protestant este caracterizat de individul marcat de incertitudine. El este în relație strânsă cu biserica și știe că Dumnezeu a delimitat oamenii în două categorii:cei aleși și cei damnați.

Ceea ce îi creează individului stări de neliniște este faptul că el nu știe din ce categorie face parte, pentru a nu fi preocupat continuu de acest aspect îi este sugerat să creadă că face parte din categoria celor aleși . Ceea ce apropie individul de divinitate și îi oferă individualitate este munca permanentă, pietatea, simplitatea și controlul pe care îl are în tot ceea ce face.

Pentru spiritul capitalist munca nu mai este văzută ca un act divin, este o datorie care dusă la bun sfârșit oferă o satisfacăție personală. Prin intermediul muncii individul își descoperă vocația.

La Weber spiritul capitalismului are caracteristici ce se află în opoziție cu o tendință pe care o numește tradițională.

Comportamentul tradițional este specific individului care are luptă pentru supraviețuire, el nu dorește bunuri materiale,ci preferă să trăiască într-un mod obișnuit și sigur.

Este vorba despre indivizii care nu percep schimbările ca acte ce îmbunătățesc traiul ci le văd ca pe acte peturbatoare.Ei nu tind pentru schimbarea mediului ci îl adoptă pe cel existent cu avantajele și dezavantajele caracteristice.Acest spirit a fost cel mai puternic opozant al spiritului capitalist.

„Spiritul capitalismului a trebuit să lupte pentru a-și croi drum către supremație împotriva unei lumi întregi pline de forțe ostile.”

Ceea ce ne sugerează Weber este că spiritul capitalist formează indivizi ce au un spirit dezvoltalt al responsabilității.Au voința de a îndeplini o acțiune ca pe un scop absolut.Pentru ei munca este îndeplinită cu o astfel de voință, de asemenea munca este văzută ca un proces de educație continuu.

„Munca în slujba unei organizări raționale pentru aprovizionarea omenirii cu bunuri materiale le-a părut dintotdeauna,cu siguranță,reprezentanților spiritului capitalist unul dintre cele mai importante scopuri ale vieții active.”

Individul capitalist se adaptează mediului și acceptă condițiile care duc spre succes.Este tolerant în ceea ce privește schimbările și manifestă devotament față de muncă pentru a-și dobândi o vocație.

Apariția individualismului nu poate fi privită ca o mișcare ce peturbă societatea deoarece aceasta nu creează individul egoist interesat profund numai de propria persoană ci scoate la iveală valoarea ființei umane, evidențiază individul evoluat care folosește sieși și coopereză și cu cei din jur.Individul egoist este cel care distruge regulile sistemului

Având în vedere aceste caracteristici ale individualismului putem să îl clasăm în două mari părți. Poate exista individualismul în sens slab care are în centru individul ce ține cont de latura sa creștină, este condiționat de dogma creștină, el este un membru al societății care acționează pentru propriile lui scopuri fără a peturba pe cei din jur și cea de-a doua parte reprezentat de individualismul în sens tare care formează individul autonom, cel care cooperează cu ceilalți membrii ai unui grup cu scopul de a-i duce pe o cale a evoluție.

Este vorba despre individul care se află într-o continuă competiție cu ceilalți pentru a scoate cu ușurința la iveală valorile societății.

Prin această metodă societatea are de câștigat pentru că evoluează și nu pierde din putere, iar individul este pe o cale de autocunoaștere ce îi facilitează existența, așadar putem concluziona că individualismul adoptă atitudini care sunt benefice omului cât și societății.Această perspectivă este susținută și de studiul lui Imanuel Kant „Ce este luminarea”.

Pentru a nu se produce dezordine trebuie să existe un echilibru între ins și societate, acțiunile pe care le îndeplinește individul fără a fi subordonate de anumite reguli poate dezechilibra sistemul.

În interiorul fiecărui ins există un dialog care îl ajută să se actualizeze.Individul își pune psihicul în raport cu ceea ce se petrece în jurul lui, funcționând ca un mecanism de auto-descoperire.Ființa se poate realiza și descoperi pe sine interacționând și folosind mijloacele pe care i le oferă societatea.

În literatură sunt reliefate diferite situații în care individul se află în relație cu societatea, de fapt el este continuu conectat cu mediul înconjurător din momentul în care el se naște și pâna la sfârșitul vieții.

Indivizii sunt cei care alcătuiesc o societate: fiind întemeiată, aceasta își creează regulile pentru a instaura ordinea.Elemente precum ocupație,educație sau clasă socială diferențiază indivizii , dar deasemenea pot fi și elemente comune. Individul trebuie să-și cunoască statutul său real pentru a putea să-și manifeste comportamentul profesional, el alege singur ceea ce vrea sa fie și ceea ce vrea să facă.

Complexitatea mediului a facilitat apariția individualismului, faptul că trăim într-o societate complexă ne motivează și ne determină să explorăm culmi necunoscute, în alte cuvinte muncim pentru a ne atinge scopul, ne transformăm în ființe raționale care gândesc pentru a ne creea propriul drum .

Orice societate are o cultură, individul are nevoie de această cultură , el o obține apoi este nevoit să lupte pentru ea.Cultura diferențiază indivizii deoarece fiecare din ei o percepe diferit,ea influențează modul de a gândi,de a vorbi și modul de a te comporta într-un mediu.Cultura este un element esențial care contribuie la instaurarea ordinii,de asemenea ajută la o bună cooperarea între membrii comunității.

Războiul,o mare problemă a societății, a avut efecte negative asupra individului, deoarece el a fost nevoit să renunțe la mediul lui în favoarea societăți. Aceste efecte au fost incluse și în literatură de autorii care au trăit dramele acelei perioade.

Toate aceste trăsături ale individului, care par că nu fac parte din literatură , ne va ajuta să descoperim rolul individului în societațile create în nuvela unor autori din perioada interbelică.

2.2. Rolul individului în societate

Cum am spus mai sus,individul și societatea se afla într-o relație de interdependență,nu putem vorbi despre societate făcând abstracție de elementul ei component individul, la fel cum nu putem vorbi despre un autor făcând abstrație de opera lui. Individul și societatea sunt două elemente complementare ce alcătuiesc universul,așa cum scriitorul și opera lui alcatuiesc o valoare a societății.

Având în vedere toate cele spuse despre individualism ne vom îndrepta către opera lui Liviu Rebreanu,Gib.I. Mihăescu și Hortensia Papadat-Bengescu, luând ca studiu gânditorii din operele acestora și îndreptându-ne în mod special către nuvelistică.

Opere precum „Ion”, ,, Pădurea spânzuraților”, „Rusoaica”, „Concert de muzică Bach” sunt cele care i-au axat pe creatorii lor pe scara succesului.

Chiar dacă nuvelistica celor trei autori se află în spatele romanului din punct de vedere valoric ea este larg deschisă analizei și interpretării.Preferința publicului pentru roman ca gen literar a diminuat importanța nuvelei.

În cazul lui Liviu Rebreanu compoziția nuvelei a fost reluată în structura romanului, fapt ce a afectat evoluția nuvelei.

Am ales operele celor trei autorii deoarece au caracteristici ce îi apropie,dar de asemenea au și elemente dinstincte care ajută la formarea individualității fiecăruia,dar această perspectiva o vom dezvolta în capitolul următor.Toți cei trei prozatori au creat în nuvelele lor indivizii ce au perspective diferite referitoare la mediul existent.

Romanul ca specie literară are mai multe planuri narative,personajele sunt diverse și se fac remarcabile prin rolul pe care îl au de îndeplinit,în nuvele de cele mai multe ori întâlnim personaje care se confruntă cu problemele cotidiene specifice omului comun de la țară sau de la oraș.

Individul lor este complexat, aflat într-un continuu conflict fie cu sine, fie cu ceilalți. Societatea pe care o alcătuiesc în opera lor este una care nu are ca element fundamental egalitatea. De exemplu ,în mediul familial femeia nu are aceleași drepturi ca bărbatul, ea este subordonată bărbatului.

De cele mai multe ori femeia nu-și exprimă trăirile, ea își ascunde dorințele pentru că nu are puterea să lupte pentru a le îndeplini.Pe de altă parte, societatea și doctrina creștina nu au creat concepții care să îi aducă beneficii.

Personajele create de ei sunt lipsite de siguranță,au incertitudini și întrebări referitoare la locul și scopul lor în societate.

Iubirea, gelozia și alte trăiri le cauzează acestora mari tensiuni. Nuvelele lor sunt bazate pe obsesiile și muncile psihice ale personajelor condiționate de societate.Ele nu vor să rămână în aceasta situație,în termenii lui Kant,ele vor să se lumineze.

Hortensia Papadat-Bengescu își exprimă în mod direct preferința pentru personaje de gen feminim pe motiv că acestea sunt mai interesante decât cele de gen masculin.

Războiul a fost o temă abordată de toți cei trei autori, așadar în operele cu această temă putem observa cu ușurință efectele pe care le-a avut războiul asupra individului. Putem observa cum starea individului este modificată de această problemă a societății .

Fiecare operă are creată o lume nouă ceea ce contribuie la formarea unei literaturii diversificate.

Pentru Liviu Rebreanu „literatura înseamnă creație de oameni și de viață”, în opera lui , dar și a altora creația de noi vieții reprezintă materialul esențial.

Nuvelele specifice mediului rural ale lui Liviu Rebreanu au în centru viața omului de la țară. Prin aceste scrieri de influență rurală arată clar preferința lui Rebreanu pentru mediul rural.

Temele inspirate din mediul citadin rămân într-un plan secund.În mediul rural,raportul individ-societate este mult mai amplu,sărăcia este un aspect ce amplifică viața țăranilor.

Avem de-a face cu încă o situație în care individul este subordonat problemelor societăți.Personajele mediului rural apațin laturii individualiste slabe iar pe cele din mediul citadin le putem încadra ca elemente componente ale individualismului în sens tare.

În lumea creată de Rebreanu cât și în operele celorlalți doi,a Hortensiei Papadat-Bengescu și a lui Gib.I.Mihăescu personajele sunt clasate ierarhic în funcție de clasa lor socială.De cele mai multe ori personajele cu un statut inferior sunt nevoite să se resemneze deoarece relitatea în care trăiesc nu corespunde cerințelor lor.

Societatea în care trăiesc aceste personaje este la fel de problematică precum natura lor,seamănă cu o lume bolnavă,cu o lume de mahala.Principiile indivizilor s-au pierdut în natura bolnavă a mediului.

În aceste nuvele femeia este un obiect de care bărbatul se folosește pentru a se susține, ea este subordonată bărbatului, fiind nevoită să îi îndure și să-i îndeplinească orice capriciu.

Având în vedere natura acestor personaje,observăm că socitatea existentă este dezechilibrată și are efecte și asura personajelor.

Relația individ-societate este diferită de la un gen la altul, bărbatul creat de acești autori este autoritar și este în relație directă cu societatea ,iar femeia prin intermediul bărbatului ia parte la viața socială, ea este tipul gânditorului care nu are putere de se manifesta pentru a obține credibilitate și autonomie în fața celorlalți.

Înainte de regulile impuse de societate ea este subordonată de natura masculina,așadar cu viața socială,femeie are o relație indirectă, imaginea ei ce reliefează poziția în mediul care acționează este slab dezvoltată. Ea este un personj interiorizat și obligat să se integreze.

Personajele lui Liviu Rebreanu și unele din nuvelistica lui Gib.I. Mihăescu au diferite funcții,sunt funcționari,proprietari,miltari care au aspirați mărunte,ele nu depun mult efort pentru a-și depăși situația, uneori nu fac nimic pentru a depăși o anumită limită.

Personajele Hortensiei Papadat-Bengescu au o natură aparte,ele au un statut social suerior,fac parte din categoria burghezilor din mediul citadin spre deosebire de personajele lui Liviu Rebreanu,care sunt mărunte,tărani sau mici funcționari.

Micii burghezi ai lui Mihăescu nu oferă o poziție prioritară femeii.În acestă perioadă protectorul ei este soțul, neavând o condiție materială bună, ea fiind mereu dependentă de soț,este nevoită să-și accepte statutul.

Femeia rămâne pentru soțul ei un simplu trup și nu o ființă care are sentimente și dorințe. În general femeile din opera lui Mihăescu sunt femei frumoase. Bărbații sunt adesea măcinați de gândul că de trupurile soțiile lor ar putea abuza altcineva.

Ei tind pentru normele impuse de societate în ceea ce privește fidelitatea,ei doresc femei fidele dar nu pierd ocazia de a avea relați cu alte femei amgajate într-o altă relație.Ei fac orice pentru imaginea lor în societate de aceea se vor ființe respectate.Pentru ei nu conteză ceea ce sunt ci ceea ce par,iar ceea ce par trebuie să fie obligatoriu o imagine înnobilată de principii și calității.

De cele mai multe ori mariajul pentru femei este ca o adevărată tortură.Afirmarea femeii pe plan social ar scoate-o pe aceasta din teritoriul bărbatului,ea și-ar obține autonomie și putere în fața bărbatului, dar din acest punct de vedere eroinele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt mai curajoase.

Femeia lipsită de sprijinul societății are un singur statut și anume acel de soție. Relația ei cu cel care ar trebui să fie protectorul ei este una lipsită de armonie, căsătoria este o modalitate de a o deposeda de anumite drepturi, de a o deposeda de libertate și de dreptul la libera opinie.

Relația este bazată pe suspiciune și nu pe încredere cum ar fi normal, așa se explică existența bărbaților geloși. Unele eroine depășesc limitele impuse de căsătorie și din necesitate întrețin relați extraconjugale, devin infidele sau în cea mai gravă faptă pe care o fac este să se sinucidă.

Infidelitatea și suicidul devin elemente de dezrobire. Lumea întâlnită în unele nuvele este de o situație precară, ființe simple sunt nevoite să suporte umilințe pentru a avea un nivel de trai mai bun..Aceste trăsături sunt specifice lui Mihăescu,lui Rebreanu cât și Hortensiei Papadat-Bengescu.

Femeile specifice nuvelisticii interbelice au rolurii de mame și de amante.Oamenii au crize de personalitate și sunt în relații de rivalitate.Fiecare vrea să domine, dar rămân cam pe aceeași lungime de undă.

Această dorința de a domina îi transformă în ființe iraționale.Scopul lor principal este de a-și menține existența la suprafață, dar dificultatea

constă în descoperirea căii ce duce spre suprafață.

Prin acceptarea normelor societății individul este inclus într-o comunitate,neacceptarea acestora favorizează apariția indivizilor izolați care au propriile reguli.Din momentul în care acesta are propriile reguli, ceilalți membrii ai ocietății îl ignoră.

Având în vedere diversitatea situațiilor prin care personajele trec putem spune că cei trei nuveliștii ai perioadei interbelice au creat în operele lor mici răzvrătiți împotriva naturii, indivizi care nu au capacitatea de a se adapta mediului.

Ei nu privesc relitatea dintr-o perspectivă rațională ceea ce le amplifică existența. Personalitatea lor nu este bine închegată ceea ce explică apariția conflictelor de natură interioară cât și exterioară. Des intră în conflict cu sine și cu ceilalți membrii ai societății.

Toate aceste trăsături le vom întări în capitolul următor,unde vom lua operele în parte petru a face cât mai vizibil statutul individului. Vom vedea lumile create de cei trei scriitori enumerați mai sus ,precum și specificul fiecăruia.

III.Aspecte fizice și psihice ale personajelor din nuvelistica interbelică

3.1.Elemente specifice nuvelistului Liviu Rebreanu

„E de prisos să arăt ce greșeală ar face cine ar crede că niște creații artistice sunt identice cu făpturi din viața de toate zilele.Artistul nu copiază realitatea niciodată.Realitatea pentru mine a fost un pretext pentru a-mi putea crea o altă lume,nouă,cu legile ei, cu întâmplările ei.Un personagiu al meu,chiar cel mai neînsemnat are trăsături din cine știe câte persoane văzute sau observate de mine,plus altele pe care a trebuit să le adaog pentru a motiva anume gesturi sau fapte ale sale.”

Aceste mărturisiri clarifică de fapt conținutul operelor și având în vedere reperele teoretice din capitolul anterior vom vedea diversitatea lumilor create precum și a membrilor ei.

Liviu Rebreanu începe activitatea literară în anul 1908. În revista sibiană Luceafărul a debutat cu schița Codrea numită apoi Glasul inimii.

În 1912 apare volumul de nuvele și povestiri Frământări publicat la o editură românească din Orăștie apoi în 1916 apare Golanii.

Primele lui schițe și nuvele nu au reușit să rețină atenția publicului din cauză că nuvelistica se făcuse cunoscută prin intermediul altor autori precum Constantin Negruzzi,Ion Luca Caragiale,Ioan Slavici.În perioada interbelică, nuvela pare un gen uzat. Dar în ciuda acestui demers, Liviu Rebreanu își continuă drumul anevoios și publică alte nuvele.

Nuvelele și schițele publicate în Luceafărul au ca sursă de inspirație lumea satului. După anii primului război mondial Liviu Rebreanu trece la o nuvelă de altă factură care are ca temă războiul. Mărturisirile de mai sus fac delimitarea exactă a ceea ce este scris și a ceea ce reprezintă realitatea vremii. Nuvele ca Hora morții apărută în 1916, Catastrofa (1919) și Ițic Ștrul dezertor(1919) au ca temă centrală războiul și reliefează atitudinile personajului într-un astfel de moment.

Prin diversitatea ei, nuvelistica impune o cercetare amănunțită. Ea reprezintă un preludiu a ceea ce urma să apară în 1920. În acest an apare Ion , roman ce îl aduce pe Liviu Rebreanu în atenția criticii literare și îl încadrează printre cei mai importanți prozatori.

Romanele Ion, Pădurea spânzuraților apărute în anul 1922, anunță apariția romanului modern românesc așadar, putem spune că este dominată de concepții moderniste.

Personajele rebreniene migrează de la un gen la altul, de la nuvelă la roman.Între nuvelă și roman exista unele puncte de contact, există unele situații din nuvele care sunt amplificate în roman. De exemplu conținutul nuvelei Catastrofa are elemente ce se topesc în acțiunea romanului Pădurea spânzuraților. De asemenea Hora morții are în compoziția ei imagini ce reflectă lumea satului și condițiile de pe front, ceea ce o apropie tot de Pădurea spânzuraților.

Personajele lui Liviu Rebreanu au diferite funcții, sunt mici funcționari, proprietari, miltari. Țăranii lui, dar și personajele specifice mediului urban au aspirații mărunte.De cele mai multe ori ele se mulțumesc cu ceea ce li se oferă. Nu au dorința de a strânge averii și nu depun efort pentru a-și creea confortul vieții.

Între personajele rebreniene nu există competiție,ele muncesc doar pentru strictul necesar.Ele își obțin autonomie prin rolul care îl au de îndeplinit în comunitate însă, personalitate lor se dezechilibrează în momentul în care acționează asupra lor ființe superioare, de exemplu atunci când societatea își supune membrii nevoilor ei sau un alt exemplu este dat de relația dinte funcționar-țăran din nuvela Proștii, aici este vizibil caracterul tolerant al țăranului și caracterul egoist al funcționarului.

În nuvela Catastrofa persoajul principal este David Pop.Acesta este fiul unui țăran, tânar în vârstă de 30 de ani întemeiază cu Elvira o familie și împreună au un copil pe nume Titi. Tatăl lui David ar fi dorit ca fiul lui să devină avocat, dar David nu îmbrățișează această meserie. El face armata și devine sublocotenent de rezervă.

Pâna în acest moment viața lui David Pop se află în echilibru, el este un tânar țaran care nu are aspirații înalte, nu devine avocat așa cum tatăl său și-a dorit ci, păstrează imaginea de cap de familie.În scurte cuvinte el se bucura de privilegiile existente din acel moment.

Echilibrul din viața lui David Pop este peturbat din moment ce se anunță apariția războiului. David Pop anticipează că va trebui să plece pe front. Fără ezitări el își părăsește familia și pleacă pentru a servi comunității, pentru a-și face datoria față de stat. Faptul că a uitat să-și sărute fiul atunci când a plecat de acasă îl ia ca un semn de bun augur,considerând că se va întoarce în curând.

În prima fază David Pop se face remarcat prin starea lui calmă și atitudinea lui optimistă de pe front. Această stare îl ajută să acționeze cu luciditate ceea ce îl aduce în fruntea regimentului.

Această stare calmă în fața pericolului,în fața morții îl apropie pe David Pop de Apostol Bologa, protagonistul romanului „Pădurea spânzuraților”.

Starea lui se tulbură din moment ce regimentul se apropie de românii din Ardeal și din cauza scrisorilor primite de la soția sa, care îl fac să reflecte asupra propriului destin. Faptul că va fi nevoit să tragă în români îi provoacă mustrări de conștiință.

„Echilibrul său se ruinează lent, dar sigur, până se împacă definitiv că împlinirea datoriei nu poate fi adusă de binefacerea morții.”

Ceea ce reiese din citatul lui Ion Simuț este ideea că personajul își pierde din optimism, ajungând la concluzia că viața personală nu trebuie sacrificată pentru îndeplinirea datoriei. Personajul este dominat de dorința de a trăi pentru a ajunge din nou alături de familia lui.Același lucru vom vedea mai departe că se întâmplă și cu Ion Haramu din Hora morții; acesta este dominat de pesimism în faza de început a războiului.Pe parcurs intervine dorința de a trăi și își îndepărtează gândul că va muri.

Faptul că va fi nevoit să acționeze împotriva fraților lui de sânge îi amplifică starea interioară, el este supus unui test psihologic. Pentru a nu fii numit dezertor David Pop luptă împotriva aceluiași neam, luptă împotriva românilor.

În apropierea Făgărașului are loc prima bătălie și în această luptă David Pop este ucis. Firul narativ al acestei nuvele scoate la iveală dezechilibrul provocat de intervenția războiului și de mustrările de conștiină ale personajului. Războiul pătrunde în sufletul personajului. Prin urmare, fiecare personaj participant la acest eveniment are de suferit,existând puține excepții.

Ceea ce a inclus Liviu Rebreanu în această nuvelă este o lume în care mediul familial se află în conflict cu cel social,iar în final cel familial este eliminat.

David Pop este o dovadă în acest sens deoarece el pleacă la război și are neșansa de a-și mai recupera mediul lui familial.

El dovedește a fi un individ inofensiv în raport cu ceilalți membrii ai societății.El își acceptă mediul și statutul fără a riposta și nu aspiră la ceea ce nu poate avea. Din acțiunile lui îndeplinite pe front deducem că este o ființă rațională al cărei drum spre autenticitate și spre descoperirea de sine s-a scurtat pe frontul din Făgăraș.

Având în vedere natura lui David Pop putem să-i asociem acestuia ceea ce Max Weber spune că se află în opoziție cu spiritul capitalist și anume un spirit tradițional. David Pop nu este interesat de acea funcție care îi va crea probabil o situație materială mai bună, și anume de funcția de avocat, ci el vrea să trăiască într-un mod obișnuit, înconjurat de familia care îi asigură confort și stabilitate în mică măsură .

Spunem stabilitate în mică măsură din cauză că societatea cu problemele ei contribuie la dezechilibrul fizic și psihic al individului.Așadar David Pop își obține autonomie prin faptele lui care dau dovadă de o gândire rațională. Activitățile pe care le are de îndeplinit le privește cu seriozite și duce la bun sfârșit.

Faptul că este trimis pe front nu-l transformă într-un rival al societății,el nu îmbrățișează imaginea de victimă și cu devotament și curaj vrea să depașească momentul.

Pe parcursul existenței lui el devine victima propriului eu în momentul în care se apropie de românii din Ardeal. Acesta este un scurt moment în care David Pop se pierde și lasă spațiu pentru instaurarea muncii interioare.

Dorul de familia sa intră în conflict cu necesitatea de a lupta pe front pentru apărarea neamului.Aceste două situații îl pun pe David în dificultate deoarece sunt două situații care se elimină una pe cealaltă.

Finalul arată ca David a ales să actioneze în favoarea celei de-a doua.Rămâne pe front ca un erou însă își pierde șansa de a-și mai revedea familia. În alte cuvinte are loc un conflict între dorință și datorie.

Scurtul fir narativ al nuvelei ne oferă imaginea individului care intră în conflict cu propriul eu, dar acest conflict este determinat de situația incontrolabilă a momentului, situație dată de nevoia de a lupta împotriva neamului.

Atenția naratorului este concentrată pe acțiunile individuale ale lui David Pop. Faptul că autoritatea individului se bazează pe relația rațional-legal anunță prezența unei societății moderne ai cărei indivizi sunt în curs de transformare.

În continuare vom lua ca suport o altă nuvelă care are în compoziția sa imagini specifice războiului și anume pe Hora morții (1916).

Această nuvelă ca și cea anterioară are în compoziția sa o lume care gravitează în jurul războiului.Personajele centrale ale nuvelei sunt Ion Haramu, Boroiu și Ileana. Aici este vorba de un triunghi amoros care declanșează un conflict între Haramu și Boroiu. Nu numai conflicte de ordin exterior au loc ci și de ordin interior, de exemplu conflictul interior pe care îl suportă Haramu. Caracteristicile personajelor reies din acțiunea și rolul lor.

Acțiunea este creată în jurul celor trei personaje.

Ion Haramu,un țăran cu o bună condiție materială , se căsătorește cu Ileana. Acesta își întemeiază o familie și au împreună trei copii.Dar el își părăsește familia pentru a merge pe front cu scopul de a apăra interesele țării.

În aceeași situație se află și Boroiu, dar spre deosebire de Haramu acesta nu este căsătorit. Ceea ce a creat o atmosferă tensionată între cei doi a fost relația pe care Boroiu a avut-o cu Ileana înainte de a se căsători. Haramu, țăran bogat,știind că mariajul lui a fost forțat ,se teme că el va muri în război iar, alături de soția sa va rămâne Boroiu. Dar cei doi au destine tragice deoarece amândoi își pierd viața pe front.

Încă de la începutul nuvelei incertitudinile lui Ion Haramu ies la iveală. Cu pesimismul lui dovedește a fi un individ cuprins de teama morții și de teama de a pierde ceea ce posedă, și anume moșia și familia pe care și-a format-o.

Teama de a nu pierde bunurile materiale este caracteristică țăranului avar, care vede pământul ca pe singura cale de a-și menține existența.

Ion Haramu se confruntă cu un dezechilibru psihic ceea ce îl situează pe o cale a involuției. În relație cu cei din jur el dă dovadă de neutralitate, dar o excepție este Boroiu față de care manifestă suspiciune.

Fiecare personaj din lumea expusă în acestă nuvelă are propria individualitate. Avem o lume cu elemente specifice lumii moderne, unde accentul cade pe natura individului și nu pe natura colectivității. Mentalitățile specifice individului tradițional sunt într-un plan secund. Casătoria întemeiată prin intermediul familiei oferă operei o latură tradiționalistă și este specifică mediului rural unde oamenii pun mare accent pe starea materială a fiecărui individ.Mariajul este făcut în funcție de starea materială a individului.

În continuare, nu vom părăsi sfera mediului rural și vom dezvolta tema familiei construite sub influența condiției materiale.

Firul narativ al nuvelei Răfuială este construit în jurul a trei personaje.Ca și în cazul nuvelei anterioare avem tabloul unui triunghi amoros alcătuit din doua personaje de gen masculin, Toma Lotru și Tănase Ursu, și un personaj de gen feminin Rafila. În lumea acestor trei indivizi dorințele femeii sunt lipsite de importanță.

Rafila se căsătorește cu Toma deși sentimentele ei se înclinau către Tănase.

„A plâns mult Rafila când a făcut tocmeală cu Toma Lotru,și de la tocmeală până la cununie nici nu i s-au zvântat lacrimile.Măcar că Toma era flăcău voinic și bogat,iar Tănase sărac ca degetul..”

Este ușor de dedus din acest fragment drama pe care o trăiește Rafila. Ea își sacrifică sentimentele și se căsătorește cu Toma.Condiția precară a Rafilei nu se compatibilizează cu a lui Tănase, ci cu a lui Toma.Ea, la fel ca Tănase, provine dintr-o familie săracă.

Mariajul ei cu Toma o scoate din mediul sărăciei dar o supune suferinței. Rafila își acceptă traiul refuzând să lupte pentru fericirea ei.

În această nuvela Liviu Rebreanu a inclus fragilitatea femeii și incapabilitatea ei de a fi independentă,de a ieși de sub tutela bărbatului.

Drama mariajului construit fără sentimente și sub influența condiției materiale nu este simțită numai de Rafila ci și de Toma.Acesta cade pradă gândurilor și este nesigur în ceea ce privește relația soției lui cu Tănase.

El își pierde raționalitatea din moment ce este cuprins de gelozie.

„În creierii lui se plămădeau fel de fel de gânduri,se învălmășeau fel de fel de planuri.”

Toma Lotru își pierde luciditate și din cauza geloziei pe care nu o controlează devine violent cu Tănase al cărui „geamăt dureros, slab, prelungit, bâjbâi prin aer, apoi niște gâfâituri grele, pe urmă și acestea se împrăștiară pe aripile vântului șuierător…”

Atitudinea lui Toma este specifică ființei lașe, iraționale care îl vede pe Tănase ca o amenințare a mediului familial. El cade pradă minții bolnave și închipuirii ceea ce l-a condus la pierderea de sine.

Având în vedere natura celor două personaje de gen masculin, observăm că sunt contrastive.

Finalul este unul tragic, Tănase, încă burlac, sfârșește fiind sugrumat de Toma.

Având în vedere rolul acestor personaje putem spune că Toma este individul care face orice pentru a avea o imagine bună în societate.El acordă o mare importanță a ceea ce se spune despre el pe când Tănase își acceptă cu calm condiția, iar căsătoria Rafilei cu Toma nu a creat pentru el sentimente de invidie.Dovedește a fi un individ puternic care nu a lăsat să pătrundă în suflet ura pentru cel bogat.El acceptă totul ca pe un dat iar sentimentele le îngropă în sine pentru a nu face rău celor din jur.

Toma nu are această capacitate ceea ce duce la încheiere tragică a acțiunii.Între ei are loc o adevărată răfuială care se încheie definitiv pentru Tănase.

Urmărind firul narativ al nuvelei observăm că mediul familial se construiește în funcție de condiția individului în mediul social ceea ce nu asigură un trai armonios ,dimpotrivă duce la eșec în ambele medii și pe ambele planuri ale individului. În prim plan lumea creată pare a fi supusă,dar când este vorba de înșelătorie indivizii depășesc limitele firești.

Liviu Rebreanu în această nuvelă ,precum și în nuvelele Dintele, Nevasta, Ofilire și Hortensia Papadat-Bengescu în nuvelele Femeia în fața oglinzii , Fetița, Cucoana Ileana, Vecinătate se axează pe evoluția femeii.

Vom vedea că drepturile acesteia sunt puse în umbră,femeia este ca un mecanism al societății care se mișcă în funcție de alții lăsându-și interesele într-un loc secund,ea este dominată de normele masculine. De cele mai multe ori căsătoria acesteia este aranjată de cei care le subordonează,astfel existența lor devine una dramatică sau chiar tragică.

Femeia din Dintele , Aglaia Bujor la vârsta de treizeci și nouă de ani este măcinată de o durere banală de dinte. Durerea fizică rămâne în al doilea plan, durerea interioară este mult mai mare deoarece o face să conștientize că timpul a trecut și ea a ajuns în pragul bătrâneții.

Acest fapt arată cât de greu este pentru cucoana Aglaia să accepte schimbarile cauzate de trecerea anilor,viața ei este lâncedă și îngrădită de evenimente cotidiene.

Lumea creată în această nuvelă nu captează atenția cititorului din cauza firului epic simplist care se axează pe evenimentele din viața Aglaiei.

Enumerând evenimente fără vreo simbolistică aparte, Liviu Rebreanu nu folosește un limbaj îmbogățit cu figuri de stil pentru a descrie evenimente de viață cotidiană, ci își menține latura sa specifică obiectivă.

„Dăscălița Aglaia se gândi deodată că,așa cum e priveliștea asta mohorâtă,întocmai așa este și viața ei.”

Cucoana Aglaia este conștientă de viața nesemnificativă pe care o duce. Este tipul de ființă care nu știe ce vrea și nu-și gasește sensul vieții ceea ce o pune într-o „așteptare nelămurită și nepricepută.” Își acceptă rolul de soție și nu manifestă dorința de a-și părăsi mediul ,ci în continuare încearcă să-și explice legile naturii.

Dăscăliței Aglaia ,Liviu Rebreanu îi asociază imaginea țărăncuței care acordă importanță aspectului fizic. Este măcinată de cuvântul „babă” pe care soțul ei i-l adresează cu blândețe destul de des, și de faptul că ea a îmbătrânit și încă nu știe care este fericirea vieții.

„Viața,ei nu i-a adus nimic,nimic.S-a măcinat așa,ca o moară pustie,fără să-i scîrție baremi roțile..”

În schița Nevasta avem femeia care se bucură de moartea soțului ei.Moartea acestuia este văzută de femeie ca pe o eliberare din lagărul suferinței și torturii.În momentul în care ea mărturisește că nu regretă moartea soțului pentru că i-a mâncat viața , sătenii interpretează spusele femeii întocmai pe dos și spun că i-a fost atât de drag bărbatul încât pierderea lui o duce pe calea nebuniei.

Schița se centrează pe naivitatea țăranilor care nu observă și nici nu recunosc care este adevărata suferință a nevestei.Ei pun totul sub semnul durerii și nebuniei. Nevasta este sufocată de interpretările greșite ale mulțimii.

În nuvela Ofilire, Liviu Rebreanu reliefează trairile unei tinere fete. Saveta trăiește drama iubirii neîmpărtășite . Acțiunea este ,de asemenea, ruptă din lumea mediului rural. Saveta se îndrăgostește de feciorul popii ,dar acesta după scurt timp se căsătorește cu o altă fată din sat, Florica , fapt ce o împinge pe tânăra Saveta să se arunce în iaz unde cade pradă valurilor care „o înhață repede și o aruncă pe iaz la vale,în mijlocul vârtejului spumos și alb ca laptele strecurat.”

O altă nuvelă a spațiului rural este Proștii. Aici personajele dovedesc a fi compatibile doar cu mediul în care trăiesc . Părăsirea acestui mediu îi aduce pe aceștia în situații greu de suportat. Conflictul țăran-funcționar dezorganizează latura lăuntrică a personajului, devine una anarhică.

Nicolae Tabără împreună cu fiul sau sunt respinși de ce din jur din cauza simplului fapt că fac parte dintr-o clasă socială inferioară. Deși sosesc foarte devreme în gară pentru a porni spre Salva, Nicolae Tabără pierde trenul din cauza iresponsabilității celor din clasa superioară și în acestă situație din cauza funcționarului desemnat pentru vinderea biletelor.

Personajele sunt nemulțumite de statutul lor, așa se poate explica apariția cât mai multor conflicte.Tocmai acesta zbatere de a-și depăși condiția încadrează personajele în categoria celor individualiste.Aici este clar că lumea se bazează pe principiul „domină cine poate, cine nu, suportă consecințele ”avem personaje cu un caracter tare și altele cu un caracter mai slab.

Personajele cu caracter tare sunt cele care se impun fără a ține cont de norme, iar personajele cu un caracter slab sunt cele care pun accent pe elemente ce țin de religie. Cele din urmă sunt personaje care înainte de a acționa anticipează sfârșitul acțiunii.

În Ocrotitorul , nuvelă a spațiului citadin, întâlnim un astfel de personaj care luptă pentru un statut mai bun. Filibaș,un familist cu șapte copii,speră la o avansare din partea șefului. Chiar dacă face parte din mediul citadin situația lui este la fel de precară precum a țăranilor.

El se confruntă cu aceeași problemă dată de sărăcie, de aceea singura lui poartă spre un trai mai bun ar fi acea avansare din partea șefului, pe care îl vede ca pe un ocrotitor. Această avansare nu a fost făcută, așadar Filibaș îsi acceptă cu lacrimi în ochi situația.

Îndreptându-ne spre alte nuvele observăm că sărăcia face noi victime și îngreunează existența.

În Golanii, Culcușul banii sunt cei care pun personajele într-o relație conflictuală.

Didina din „Culcușul” ajunge să fie bătută de Cântăreanu pentru că nu-i ofera bani pentru jocurile de noroc.

Aceștia sunt reprezentanți ai lumii de mahala, lume ce nu se bazează pe anumite reguli, ci este dominată de haos.Ei dau dovadă de indisciplină ceea ce arată că în mediul în care trăiesc nu are o bună funcționare, adică mediul lor specific de mahala este lipsit de reguli și norme ceea ce permite instaurarea haosului.

Personajele își creează propriile reguli, ele par să fie extenuate de jocul existenței și sunt orbite de mizeria înconjurătoare,ajungând în cele din urmă să aleagă forma cea mai simplă a existenței, și anume ajung să trăiască de pe urma jocurilor de noroc.

În Golanii caracterul lui Gonea Bobocel are puncte comune cu cel al lui Cântăreanu.El își menține existența cu ajutorul femeilor, având o personalitate slabă lipsită de idealuri. Are libertatea să-și îmbunătățească condiția pe care o are dar nu o face din cauza lenii.

Acțiunea acestei nuvele se învârte în jurul acestui personaj și scoate la iveală natura bolnavă a mediului citadin ai cărui membrii nu par a fi mai străluciți decât cei din mediul rural. În acest mediu ca și în cel rural violența este arma individului slab pe care o folosește pentru a obține autoritate în fața celorlalți membri.

Prin diversitatea situațiilor pe care Liviu Rebreanu le include în nuvele lui, arătă de fapt greutatea cu care personajele acceptă schimbările din jurul lor. În cazul personajelor din Golanii, Culcușul nu poate fi vorba de schimbări deoarece aceștia nu-și cunosc aptitudinile și nici nu sunt dornici de a schimba ceva la natura lor, ci aleg calea cea mai simplă și se acceptă așa cum sunt. Ideea că ei se pot schimba încă nu este percepută,nu este înțeleasă.

Printre nuvelele lui Rebreanu de natură superioară se încadrează Ițic Ștrul,dezertor, nuvelă a cărei acțiune are loc într-un interval de timp scurt,dar totuși creează o imagine bogată a personajelor.

Viața lui Ițic Ștrul pare a fi ștearsă, el se înrolează în armată deși este o fire fricosă.La început dă dovadă de nepricepere , dar pe parcurs el capătă îndemânare și devine un adevărat membru al armatei .Activitatea pe front contribuie la descoperirea propriului eu. Acestă activitate se încheie în momentul în care căprarul Ghioagă primește ordin de la superiori să-l ucidă pe Ițic Ștrul și să-l desemneze dezertor.

Căprarul,fiind prietenul lui Ițic,îi spune despre ordinul primit și îi oferă șansa să trăiască dar numai că din proprie inițiativă trebuie să dezerteze,îi oferă șansa să fugă la inamic pentru a-și salva viața.Căprarul Ghioagă lasă la o parte ordinul dat de locotenent, ceea ce arată că între indivizii cu același statut există o relație armonioasă.Dar această soluție oferită de căprar nu este acceptată de Ițic Ștrul .

Acest moment tensionat îi declanșează lui Ițic Ștrul o puternică luptă interioară și îl transformă într-un individ demn care preferă moartea decât să se numească trădător al țării, așadar el se sinuide. Accest act îi oferă o puternică individualitate și îl încadrează printre personajele reprezentative ale lui Liviu Rebreanu.

Natura simplistă de la început se îmbogățește pe parcursul activității lui pe front. Finalul tragic îl încadrează pe Ițic printre eroii rebrenienii.El nu acționează așa cum membrii grupului au propus, ci își urmează propria cale.

Nuvele din mediul rural dezvăluie condițiile de trai dramatice ale personajelor într-o societate în care sărăcia și bogăția sunt prezente. Dușmania dintre Toma Lotru și Tănase Ursu din „Răfuială” se naște din cauza condiției materiale.

Spre nefericirea lui Tănase, care era sărac, Ileana se căsătorește cu Toma. Dramele pe care le simt aceste personaje sunt cauzate de mentalitatea greșită a societății care spune că baza mariajului este averea.

Saveta,o adolescentă își pierde prima iubire tocmai din cauză că este săracă, ea pierde în favoarea aceleia care are o bună condiție materială.F emeile mediului rural sunt controlate de către soți sau tați.Traiul lor este dramatic din acestă cauză,viața lor privată este invadată de către aceștia.

Liviu Rebreanu arată în nuvele lui cum sărăcia și societatea mizeră fac multe victime. Diferențierea socială oferă prilejul micilor burghezi,slujitori ai statului,să-i umilească pe țăranii răbdători.

În nuvela „Proștii”este foarte vizibilă durerea și umilința pe care o simte țăranul Nicolae Tabără. Este vizibil că în această societate există o barieră între țărani și micii funcționari. Este vorba de o societate care pune în umbră valoarea țăranului, lăsând libertate micilor burghezi să împrăștie și să impună legi negândite.

Violența ,de asemenea, este prezentă și nu este pedepsită.Mizeria tulbură sufletele oamenilor iar suferințele adunate în sufletele acestora se descarcă pe persoanele nevinovate. Pesonajele devin mânioase și devin agresive cu propria familie.Acesta este și cazul lui Toader Căpățână din „Pozna”.Toader este bătut de către șeful său,dar fără să știe de ce.Ajuns acasa acesta își descarcă supărarea devenind agresiv cu soția sa,pe care o ia la bătaie.

„Copiii se porniră pe țipete disperate și se amestecară printre picioarele părinților încăierați.Femeia rabdă un răstimp loviturile,apoi începu să blesteme și,în cele din urmă,fugi afară urmată de copiii speriați.”

Prozatorul nu are nicio reținere în a descrie astfel de tablouri,se folosește de un limbaj dramatic pentru a scoate cât mai ușor la lumină nedreptatea socială, aspecte ale sărăciei și nesiguranța zilei de mâine pe care o simt personajele. Astfel de probleme întunecă mintea individului,îi provoacă un zbucium interior ceea ce îl împinge să recurgă la fapte iraționale.

Încă de la începutul activității Liviu Rebreanu și-a îndrepatat atenția către mediul rural, către condiția țăranului. Firul narativ al nuvelei de debut Glasul inimii redă viața plină de trudă și osteneală a unei simple familii de la țară.Codrea și Firoana se luptă pentru a-și acoperi neajunsurile și pentru a rezista traiului crud.

Deznădejdea și dezamăgirea sunt elemente ce au contribuit la formarea mediului mizer.Codrea este profund dezamăgit de cei șapte copii ai săi pentru că aceștia au fugit de la armată.

„Pâinea ce-o mânca era străbătută de sudorile muncii necontenite. Truda și zoala îi mistuiră puterile și pofta de viață. Seara,toropit de greutatea nevoilor, multe ori gemea, urla de cruzimea traiului.”

Acest tablou este tipic familiilor de la țară și redă problema majoră cu care se confruntă cei mai mulți dintre ei.

Prin suferințele personajelor, prin iubirile neîmplinite, căsătoriile bazate pe principii ce duc la un sfârșit dramatic, prin efectele negative ale geloziei, prin dezamăgirea pe care o simt aceste personaje, Liviu Rebreanu accentuiază drama existenței, acestea fiind și principalele teme pe care le include în operele sale care au în centru satul. Pentru cele mai multe personaje rebreniene moartea „apare ca o posibilitate de ieșire din impas și leac împotriva durerii.” Acesta este cazul lui Ițic Ștrul,al lui Boroiu,Haramu,Savetei,Tănase Ursu și nu numai.

Având în vedere natura personajelor și rolul acestora în societate ceea ce reiese este discrepanța dintre modernism și tradiționalism. În opera lui Liviu Rebreanu întâlnim o îmbinare între elementele specifice individului tradiționalist și elemente specifice individului modern.

În nuvelele Golanii, Culcușul este evidentă mentalitatea tradițională a individului care privește femeia ca pe un obiect.Tocmai această viziune a femeii obiect este opusă ideilor despre modernism ale lui Isaiah Berlin din eseul său Două concepte de libertate , care sugerează că individul trebuie să fie un subiect al societății și nu un obiect, el trebuie să folosească sieși, nu să fie folosit.

Pentru a-și îmbunătăți traiul individul este nevoit uneori să-și sacrifice sentimentele ceea ce duce la un sfârșit dur. El luptă pentru o bună condiție materială însă partea interioară se descompune.Lupta pentru avuție provoacă ducea la dezumanizarea individului.

Liviu Rebreanu este numit de către Ovidiu S. Crohmălniceanu „un romancier al mulțimilor” ,dar această remarcă o putem atribui și nuvelelor deoarece în nuvele ca și în romane Liviu Rebreanu este preocupate de colectivitate și nu de un singur individ. Individualitatea personajelor reiese din relația pe care o au cu alte personaje și din rolul pe care acestea îl au în mediul în care există,în mediul rural sau urban.

Pe Liviu Rebreanu nu-l preocupă țăranul singuratic. Liviu Rebreanu și-a creat eroii prin prisma altor personaje.Personalitatea lor este descoperită prin intermediul acțiunii și nu prin intermediul informațiilor ce țin de natura fizică.Liviu Rebreanu nu se folosește de detalii legate de vestimentație pentru a oferi individualitate personajului,ci î-l pune într-o continuă relație cu cei din jur.

Lumea satului, respectiv a orașului este compusă din obiceiurile și îndeletnicirile personajelor, iar natura personajelor reiese tocmai din aceste obiceiuri și îndeletniciri.

Liviu Rebreanu își pune personajul în conflict încă din primele pagini,îl pune în situații ce îi creează zbuciumul sufletesc ceea ce contribuie la finalul dramatic.

Latura biografică a personajelor este introdusă în cadrul desfășurării acțiunii, o modalitate ce evidențiază trăsăturile realiste ale autorului.

Scenele violente (bătăile pe care le suportă Didina din Culcușul sau Margarta din Golanii), universul haotic,neclar(întâlnit în lumea de mahala,în lumea micilor funcționari), sfârșitul aproape întotdeauna tragic (Saveta se aruncă în iaz, Boroiu și Haramu sunt uciși în război, Filibaș la fel ca Gonea Bobocel izbucnește în lacrimi din cauza condiției materiale precare) de asemenea evidențiază realismul autorului pe care îl exprimă printr-un limbaj dur.

„De un realism dur,nuvelele lui Rebreanu trădează evidente înclinații veriste.Autorul se mișcă de preferință în zonele vieții instinctuale,îi place să urmărească firi mânate de porniri violente și să surprindă gesturi dictate de reacții elementare.”

Acest citat întărește observațiile de mai sus iar un alt critic ce a observat realismul lui Liviu Rebreanu este Tudor Vianu care spune că „niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră,înfruntând cu mult curaj urâtul și dezgustătorul.”

Sfârșitul tragic, de cele mai multe ori, al nuvelelor este descris prin tablouri ale naturii(vântul șuieră fioros, soarele scăldat în sânge, luna se rostogolește calmă) .De asemenea arătă neputința personajelor de a depăși necazurile și asupririle.

În prefața cărții „Golanii”,Nicolae Gheran mărturisește ceea ce Șerban Cioculescu a remarcat cum că „Rebreanu anticipează și dă impuls creaților de mai târziu ale unui Gib.I Mihăescu (La Grandiflora ) și Cezar Petrescu (Simfonia fantastică)” ,așadar în continuare ne von îndrepta către nuvelistica lui Gib.I Mihăescu.

Fara verificare.

3.2.Trăsături definitorii personajelor lui Gib.I. Mihăescu

„Nuvelele lui Gib.I. Mihăescu sunt mai mult fișe clinice ale sentimentelor observate[…].Interesul autorului se îndreaptă aici în primul rând către descripția stărilor sufletești dominate de un sentiment chinuitor(spaima,gelozia,dorința de posesiune etc).”

Pornind de la ceea ce criticul Ovidiu S. Crohmălniceanu a remarcat ne vom îndrepta către nuvelistica tânărului prozator, unde vom evidenția elementele ce țin de natura interioară a personajelor. Gib. I. Mihăescu este inclus de către Ovidiu S. Crohmălniceanu printre „prozatorii noștri cei mai înzestrați,apăruți după primul război mondial.” Datorită activității care a reușit să rămână în atenția criticii, Gib.I. Mihăescu a fost încadrat printre prozatorii remarcabili de după primul război mondial.El a primit aprecieri din partea multor critici precum Perpessicius,Vladimir Streinu,Tudor Vianu,Șerban Cioculescu și alții.Perpessicius mărturisește:

„Între tinerii prozatori de după război, care nu numai că au decolat cu grație sigură dar au și realizat zboruri din cele mai frumoase alături de Ionel Teodoreanu, de Cezar Petrescu, de Emanoil Bucuța, de Matei Ion Caragiale-se așează cu merite din cele mai personale, cu o activitate bogată și susținută numele domnului Gib.I. Mihăescu.”

Același critic observă influența lui Liviu Rebreanu, acesta este precum un ascendent al lui Gib.I. Mihăescu. Am putea spune că limbajul riguros al lui Liviu Rebreanu reprezintă un punct de plecare pentru tânărul Mihăescu, îndepărtându-se astfel de lirismul specific nuvelei „Hanul Ancuței” a lui Mihail Sadoveanu.

Primele nuvele apar în Gândirea, Sburătorul și Viața Românească. „La Grandiflora” este publicată pentru prima dată în Viața Românească(1928) împreună cu alte nuvele apoi au mai apărut într-un modern volum editat de Scrisul Românesc.

Debutul îl face la revista Luceafărul cu schițe Linia întâi, În tren, Cel din urmă cârd ajutat de cel care îi descoperă talentul și anume Al.Busuioceanu. La acestă revistă Gib.I. Mihăescu citește prima variantă a nuvelei „Vedenia” , care este apoi finlizată în 1929.

Realitatea prozatorului este tulburată de izbucnirea războiului, el este trimis pe front ca elev-ofițer. Primele lui povestiri se dovedesc a fi scrierii autobiografice,reliefând consemnări ale experiențelor din război.

După ce i se joacă pe scena Teatrului Național din București Pavilionul cu umbre (1927-1928) apare volumul de nuvele La Grandiflora, care nu se bucură de o bună apreciere din partea tuturor criticilor.Obsesiile erotice ale personajelor ,caracterul patologic,prezența elementelor comune,chiar banale axează nuvelistica pe o linie descendentă.De exemplu Eugen Lovinescu mărturisește în Istoria literturii române contemporane că „nici un scriitor nu s-a coborît mai adânc în extravaganță , în vulgaritate, în trivial și bombastic ca Gib.I. Mihăescu”.

Făcând analiza personajelor lui Mihăescu vom observa că în compoziția nuvelelor acestuia întâlnim elemente ce sunt caracteristice personajelor rebreniene.Neliniștea și tensiunile interioare ale personajelor reprezintă puncte comune pentru cei doi prozatori.Tot din analiza nuvelistcii vom descoperi cum universul imaginar este spațiul predominant al lui Gib.I. Mihăescu.Închipuirile și halucinațiile gravitează în jurul fiecărui personaj.Cu toate sunt victime ale halucinațiilor care produc o falsă realitate, astfel individul este adus în pragul pieirii.

În nuvelistică Gib.I. Mihăescu aprofundează tema obsesiei.Prin această metodă el de fapt se îndepărtează de realitatea ce cuprinde dramele războiului, oferind personajelor lui alte perspective asupra vieții.

Nicolae Manolescu susține că „un romancier nu creează personaje doar ca să se exprime pe sine prin intermediul lor, ci și ca să se dezică uneori de sine însuși” .Înțelegem din acest citat că prozatorul nu creează personaje pentru a-și exprima propria natură, propriile gândirii sau experiențe ci , se îndepartează pentru a oferi personajelor individualitate. Prozatorul se desprinde de ceea ce ține de natura sa creînd personaje cu o nouă realitate.Includerea personajelor într-un mediu al imaginarului îndepărtează opera de subiectivitate.

Nuvelistica lui Gib.I.Mihăescu pare un joc, o oscilație continuă între vis și realitate. Funcția ludică își face simțită prezența și contribuie la crearea universului imaginar al personajelor.Prin intermediul acesteia sunt create lumile imaginare care intră în conflict cu realitatea, distrugând astfel echilibrul interior al personajelor.Această trecere din planul real în cel imaginar afectează natura individului,care nu mai are luciditatea de a distinge ceea ce este bine sau rău..Else pierde între realitate și irealitate devenind nesigur de ceea ce face.Această situație o vom evidenția și o vom argumenta suplimentar pornind de la nuvele ca Semnele lui Dănuț, Vedenia.

Ceea ce vom mai demonstra în paginile viitoare va fi preferința prozatorului pentru spații dominate de elemente ce produc disconfort individului creat, preferința pentru elemente ce țin de natură precum frigul și urâtul existențial.Vom vedea cum individul este pus în situații care îi creează profunde și puternice emoții,senzații halucinante,obsesii,frustrării și confuzii.Individul ajunge să nu mai știe care este realitatea,el este pus în situații greu de suportat de către propria închipuire.

Opera evidențiază că autorul ei este atras de spațiile necunoscute și tenebroase ale sufletului și de spațiile pe care le crează imaginația individului.El este preocupat de ceea ce se află în lăuntrul personajului.

„La Grandiflora” este considerată nuvela cea mai reușită a lui Gib.I. Mihăescu.

„În grădină,adică în petecul de fîneață tunsă,cu trei pruni,din dosul cârciumii,în chip de pavilion,prietenii sărbătoresc întoarcerea lui Mănaru de la țară.”

În centru acțiunii se situiază Mănaru. El ocupă și rolul personajului personal. Om cu o bună stare materială, avea o moșioară la țară, trecut de 40 de ani,este preocupat de refacerea propriei imaginii în societate. Imagine ce a fost pusă în umbră de infidelitatea soției. Mănaru este cuprins de boala geloziei. El crede că soția l-a înșelat cu unul dintre cei mai buni prieteni, și anume cu Ramură. Îl bănuiește pe acesta, iar acesta la rândul lui se simte bănuit. După o discuție purtată cu Ramură, bănuielile lui se întăresc, sunt confirmate.

De durerea lui Mănaru află întreaga gașcă de prieteni, care au ascultat discuția purtată de cei doi. Deranjat de indiscreția prietenilor, Mănaru pune la cale o modalitate de a se răzbuna.

Manaru este tipul individului care este foarte preocupat de imaginea lui în societate. Din acest punct de vedere se apropie de unele personaje din nuvelistica rebreniană. Infidelitatea în acest caz, îi distruge orgoliul.

Pentru a-și reface orgoliul rănit,Mănaru se transformă într-un Don Juan de provincie, care abuzează de ospitalitatea prietenilor lui, strecurându-se dese ori în patul acestora alături de soțiile lor. Această acțiune vine ca o pedeapsă pentru indiscreția lor. Mănaru începe să seducă soțiile prietenilor pentru a se răzbuna și pentru a-i pune pe aceștia într-o situație asemănătoare lui.

Infidelitatea reprezintă o adevărată dramă pentru Mănaru care se simte acum subiectul de batjocoră al prietenilor lui.Din acest punct de vedere este privită infideliatatea de către el și din acest motiv este supus închipuirilor, infidelitatea nu reprezintă pierderea iubirii ci rănirea profundă a orgoliului.El nu valorifică sentimentele femeii de alături,ci le ignoră dacă nu se vede amenințat de posibili amanți. Din moment ce simte prezența unui rival devine autoritar și recurge la orice pentru a-și apăra drepturile și pentru a nu pica în situații ridicole .Iubirea este plasată într-un loc secund din cauză că Mănaru este interesat mai mult de ceea ce se spune despre el și nu de ceea ce simte.

Ceea ce contează este ceea ce este în văzul tuturor, pentru a-și construi o imagine sacră și pentru a apăra acestă imagine personajele lui Mihăescu recurg la fapte imorale și sunt supuse unor închipuiri care se dovedesc a fi născătoare de tragedii.

De exemplu, răzbunarea lui Mănaru contribuie la dezmembrarea unui cuplu armonios precum cel al Morarilor. El seduce pe rând soțiile prietenilor lui până în moment ce întâlnește rezistența doamnei Moraru. Această rezistență reprezintă o puternică tentație, și de asemenea îi produce din nou un zbucium interior.Doamna Moraru devine o obsesie erotică pe care o seduce recurgând la forța fizică.

Atitudinea doamnei Moraru îl determină să reflecte la cazul soției lui.Împotrivirea ei dovedește că nu toate femeile sunt la fel.

„…toate femeile pe la care am trecut, șuieră el printre dinți, mi-au dovedit că nu-i decât o glumă, o nebunie trecătoare. Mi-au limpezit sufletul de veninul roșu , și iată,acum, mi l-ai turnat iarăși înăuntru…”

Ajungând să-și înșele soțul morărița nu suportă acestă situație și se sinucide ceea ce amplifică și starea lui Mănaru care, începe să aibă vedenii, el este bântuit de imaginea unui călăreț decapitat.

Mănaru cade victimă propriului joc, lăsându-se pradă nebuniei. Îl ucide pe Ramură, de la care mai întâi află ceea ce îl măcina, află că și Frosica s-a împotrivit inițial amantului, dar această lămurire nu mai ajută cu nimic deoarece în final pentru Mănaru „totul se șterge dinainte-i,totul se umple de văzduhul gol,și pe geana orizontului apare capul tăiat și fioros,plutind încet și galben,ca un astru al iadului.”

Gelozia, complexul de inferioritate și teama de a nu ajunge în situații ridicole reprezintă principalele elemente ce au contribuit la demembrarea psihică a lui Mănaru.Încercările de a ocoli ridicolul și tot ceea ce l-ar pune într-o poziția care nu îl favorizează îl trimit într-un alt plan unde este sufocat de vedenii terifiante asemănătoare unor imagini din infern.

Starea lui Mănaru de pe parcursul traseului trebuie subliniată deoarece el este permanent lucid de ceea ce face.Echilibrat și rațional,el știe când să-și viziteze amantele și știe ce trebuie să spună. El are o traiectorie bine stabilită pe care o formează nu pentru a-și satisface nevoile sexuale, ci din dorința de a nu se mai simți inferior prietenilor lui și din dorința de a-i face pe aceștia să nu-l mai privească batjocoritor.

Setea de răzbunare nu crește numai din cauza clevetitorilor din jurul lui, ci este amplificată de gestul Frosicăi pe care Mănaru nu reușește să și-l explice.

Mănaru dovedește că este conștient de faptele lui imorale, dar asta nu exclude doza de nebunie de care ajunge să fie stăpânit în final. Acestă doză de nebunie se amplifică după impactul cu morărița, refuzul și gestul ei tragic îi tulbură mintea.

Scopul lui Mănaru de a aduce toate femeile la condiția nevestii lui și de a pune bărbații acestora în aceeași situației ridicolă asemănătoare lui a fost înplinit deoarece de voie, de nevoie morărița,singura femeie care a luptat pentru a-și apăra onoarea, a cedat în final ceea ce i-a oferit satisfacție.

Gib Mihăescu nu-și lasă personajul nepedepsit pentru faptele lui imorale și îl supune închipuirilor infernale.

Mai departe vom vedea un alt personaj care trăiește cu teama de a nu fi pus în situații ridicole. Individ dominat de prejudecăți și preocupat de imaginea lui în societate este căpitanul Naicu din nuvela „Vedenia”.

Căpitanul Naicu, personajul principal al nuvelei,se află în plină acțiune în regimentul din Bulgaria. Departe de casă „amintirile veneau acum buluc;toată viața lui casnică din ultima vreme și toate petrecerile de la Panaioti,cu sau fără Aurelia,îi năpădiră gândul”. Pentru Naicu, ființa care crea o atmosferă plăcută în jurul lui,devenind plăcut chiar și pe dușmani, cade pradă gândurilor.

Munca interioară este destul de accentuată deoarece Naicu ca și Mănaru este personajul pentru care opinia celor din jur este foarte importantă,el este preocupat de ceea ce se spune despre el și nu dorește ca acțiunile greșite să-i strice imaginea formată.

În acestă nuvelă este abordată tema războiului. Finalizarea războiului ar oferi personajelor liniștea și stabilitatatea de care ei au nevoie. Problemele societății sunt și problemele individului,Naicu este o dovadă în acest sens.Pentru el îndepărtarea de familie îi tulbură existența. Plecarea lui la război este un act de conștiință,el este conștient de faptul că ceea ce face îl face demn de existență , dar pe de-o parte îi ia din liniștea interioară.

Gelozia, boală a creierului, sentiment chinuitor și obsedant îl cuprinde. În cazul lui Naicu vom vedea că provine din complexul de inferioritate față de soția lui.El este cuprins de gândul că Aurelia, soția lui , l-ar putea înșela cu Anton „namila de ordonanță cu priviri de gușter, pe care a lăsat-o acasă lângă doamna Naicu”.

Din analiza limbajului reiese faptul că problema lui Naicu este destul de avansată .Preferința soție lui de a rămâne acasă în compania lui Anton, pe motiv că este voinic și ar putea înfrunta cu ușurință greutățile, accentuiază stare de neliniște a lui Naicu. Diferența de vârstă dintre cei doi este văzută de Naicu ca un element ce îl defavorizează și îl plasează într-un cadru inferior .

Frumusețea soției lui devine acum principala problemă și „îi amintiră că ea mai avea mult până să împlinească treizeci de ani, pe când el, chiar în toamna aceea, avea să serbeze jubileul unei jumătăți de secol.”

Naicu devine din ce în ce mai ursuz și tulburat de gândul că de frumusețea Aureliei ar putea profita „namila”de Anton. Boala mintală a lui Naicu ajunge într-un punct extrem, vrea să-și însceneze moartea pentru a vedea atitudinea soției lui într-un moment de disperare, el vrea să devină pentru soția lui o vedenie.

Infidelitatea soției nu mai reprezintă acum o simplă bănuială ci este o certitudine.Ceea ce Naicu proiectează în mintea lui pune în aplicare. Așadar subinconștientul se materializează pentru a dovedi infidelitatea soției.

Prin intermediul lui Sbierea, căpitanul Naicu trimite o telegramă soției în care își anunță decesul, urmând ca în toiul nopții să meargă acasă pentru a vedea atitudinea soției, pentru a vedea daca aceasta se aruncă în brațele ordonanței.

Conform planului,Naicu apare pentru a tulbura liniștea soției.

„I se părea că vede pe bărbatu-său alăturea,un holeric muribund,râzând sălbatec,privind-o dezmățat,gata să o apuce cu mâinile lui ca niște gheare.”

Soția lui Naicu ajunge în brațele lui Anton, dar nu pentru a-și găsi alinarea trupului ci de spaima pe care a trăit-o la vederea vedeniei. Naicu, orbit de furie, interpretează greșit apropierea celor doi, urmând să pună la cale un plan pentru a se răzbuna.

Naicu își pierde complet luciditatea. În timpul jocului de-a vedenia , el însuși are parte de un eveniment ciudat.El însuși vede pare o vedenie care pare că seamămă cu Anton, ordonanța. Ciocăniturile din geam îi provoacă și lui teamă nu numai soției.

Acest joc de-a vedenia nu a ajutat la soluționarea problemei, subinconștientul personajului nu favorizează realitate,dimpotrivă o amplifică. Naicu devine victima propriului joc. Și dn cauza acestui joc Aurelia ajunge în brațele ordonanței.

Finalul nuvelei este indecis asemănător unei vedenii.

Refugiul în lumea imaginară nu reprezintă pentru indivizii lui Gib.I.Mihăescu o rezolvare a problemelor pe care nu le pot depăși.Mai degrabă, ei sunt trași de o forță magnetică în acestă lume, neavând capacitatea și forța de a se împotrivi și de a se salva.

În nuvela Semnele lui Dănuț este mult mai vizibilă incapacitatea individului de a părăsi sfera imaginarului.

Supus tensiunii de fantasmele minții se află Grigore Dănuț, un mic funcționar care lucra ca șef de gară într-o localitate provincială. Experiențele dureroase prin care a trecut, pierderea mai multor copii, a cinci copii mai exact, l-a transformat pe Dănuț într-o ființă care se teme de tot ceea ce în jurul lui, luând ca semn ce prevestește răul simpla zbatere a ochiului stâng.

„Și ochiul stâng, care dis-de-dimineață nu-l mai slăbise din bătut, se pornea atunci să se zbată și mai nervos în orbită, parcă ar fi vrut să sară din strâmta-i închisoare.”

Încrezător în acest semn Grigore Dănuț își pierde din control, lăsându-se cuprins de teama de a-și pierde ultimul copil.

Firul narativ al nuvelei evidențiază impactul pe care Dănuț îl are cu realitatea. Șeful gării din Bobeni, în preajma Crăciunului își așteaptă fiica să vină acasă de la pensionul din Craiova de unde învăța. Frosica urma să vină acasă cu acceleratul din Prundeni.

Până în acest moment evenimentele decurg într-un mod normal, însă semnele rău prevestitoare (ochiul stâng bate mereu) declanșează conflictul interior al lui Grigore Dănuț. Aceste semne,în care Dănuț este încrezător, creează un univers imaginar , în care Dănuț se scufundă.

El părăsește sfera realității închipuindu-și imaginea fetei sale moartă în tren de friguri.

Pierdut în această lume chinuitoare a vedeniilor, Grigore Dănuț nu mai este conștient de ceea ce se întâmplă în jurul lui.

Călător pe tărâmul imaginar, nu observă faptul că Loloi lasă cale liberă trenului de Călugărești, care circula în sens opus acceleratului în care se afla Frosica.

Neștiind de acest fapt, la apropiere acceleratului de Prundeni, Grigore Dănuț spune că linia este liberă ceea ce duce la ciocnirea dintre cele două trenuri, cel de Călugăreni și cel de Prundeni.

Finalul nuvelei este deschis, lasă loc interpretării.Ne putem imagina că cele două trenuri s-au prăbușit din cauza starii psihice a lui Dănuț, sau accidentul a fost evitat ca prin minune.

În această nuvelă impactul individului cu societatea sau cu planul real, mai exact este exclus de planul imaginar. Conflictul se bazează pe natura psihologică a individului. Evenimentele oscilează între cele două planuri,punându-se accent pe cel imaginar.

Vedeniile tulburătoare și violente cad peste realitatea, pe care o modifică, o deformează.În cazul acesti nuvele realitatea este peturbată de halucinațiile lui Grigore Dănuț.

Nuvelele lui Gib.I.Mihăescu cunt dominate de categori psihanalitice precum închipuiri,vedeni,vise,halucinați.Observăm că eroii lui își construiesc o lume nouă prin intermediul acestor categorii.

În nuvela Visul personajul pincial este Dr. Alexandru Calomfir. Ofițer al armatei țariste, Calomfir ia parte la revoluția din 1917 pe frontul polonez. Atmosfera haotică specifică războiului îl determină pe Calomfir să renunțe și să se refugiaze la moșia frumoasei lui soți Natalia Alexandrovna,unde ajunge cu greu.

Aici, Calomfir nu gasește pe nimeni și nimic.Întreaga familie dispăruse.Află de la un trecător că cei doi cumnați ai lui,împreună cu socrul au fost împușcați și același lucru e posibil să se fi întâmplat și cu soția, dar ultima mărturisire este nesigură deoarece exista posibilitatea ca aceasta să fi scăpat pe motiv că femeile ies mai ușor din încurcături.

În mintea lui Calomfir se întipărește sintagma femeile ies mai ușor din încurcături ceea ce îi dă speranța că frumoasa lui soție trăiește.

După mult timp Calomfir află de existența unei dansatoare care are numele ca al soției lui, Natalia. Calomfir decide să meargă pentru a vedea dacă dansatoarea este soția lui dar înainte acesta are un vis.

Acesta visează că merge la Cernăuți la un spectacol unde dansatoarea urma să-și desfășoare activitatea. El se refugiază în spatele sălii pentru a nu fi observat și de acolo analizează dansatoarea. În final Calomfir este sigur că acea dansatoare este soția lui. Această situație devine tensionată pentru Calomfir deoarece este cuprins între două stări. Una este aceea de a se bucura de revederea soției,și de a se bucura pentru faptul că trăiește , iar cea de-a două stare este dată de dezamăgirea pe care o simte la vederea statutului ei decadent.

Bucuria de a-și revedea soția și mâhnirea pe care o produce decăderea ei nu-i permit lui Calomfir să fie una și aceeași persoană, astfel declanșându-se un zbucium interior. Dar spre final Calomfir se convinge că totuși dansatoarea nu este soția lui deoarece nu are acel semn deasupra genunchiului stâng,pe care soția lui îl avea.

Toate aceste s-au pertrecut însă, în interiorul visului , în care Calomfir se scufundă adânc.Calomfir se reîntoarce în planul real schimbat, de fapt el transpune secvențe din vis în realitate. Este din nou convins că apariția soției lui este reală și se comportă ca un nebun, fiind surprins de târgoveți alergând în noapte. Visul îl apropie pe Calomfir de nebunie, faptul că aleargă în noapte fără motiv dovedește că el nu mai este stăpân pe faptele sale.

În acestă nuvelă, Gib.I.Mihăescu reliefează drama prin care trece moșierul Caliomfir. Drama socială pe de-o parte, el este surprins pe front și drama spirituală pe de altă parte. Pierdere soței îl determină pe Calomfir să plece în căutarea ei, însă pe parcurs acesta se prăbușește,pierzându-și capacitățile mintale.

Gib.I. Mihăescu arată cum absurdități ca visele,închipuiruile pătrund în planul real, distrugând astfel ordinea firească a evenimentelor.

Situațiile limită în care eroii lui Mihăescu ajung evidențiază capacitatea acestora de a transforma realitatea așa cum vor ei.

În nuvelea Frigul avem reliefat un cadru diferit de cele anterioare.Aici, Gib Mihăescu pune în centrul acțiunii un personaj de gen feminin.Încă de la începutul nuvelei este dezvăluită slăbiciunea acestui personaj

Eroina are o frică teribilă de frig.

„Frigul. Dihania asta mare și nevăzută ca zarea, cuprinzându-te pe nesimțite, strângându-te în aripile de gheață…”

Prin intermediul acestei dihanii Gib.I. Mihăescu creeză starea de neliniște din sufletului personajului,care trăiește mereu cu teama de a fi prinsă de acest însuflețit fenomen natural.

De această dată, zbuciumul interior al eroine este cauzat de un fenomen exterior.Încă din copilărie ea a fost marcată profund de acest fenomen.

„Ea o cunoștea de mult(dihania)……își aduce aminte…..odată….ningea pe atunci n-avea șoșoni…era în vremuri de război și trebuia să aștepte la șir dinaintea unei brutării.”

Această etapă nefericită a vieții este lăsată în urmă deoarece eroina are o viață nouă pe care o trăiește „în iatacul mare,cu geamuri spre apus și miazăzi”

Cele două etape prin care eroina a trecut, cea din copilărie și cea actuală, evidențiază evoluția individului și în același timp a societății.

Eroina își reamintește aceste secvențe dureroase din copilărie în interiorul conacului unde este îngrădită de gelozia soțului ei, Mircea , prin intermediul a 40 de dulăi fioroși.

Complexitatea situației este dată de imaginea de femeie adulterină pe care Gib .I. Mihăescu o include.

Pentru eroina din această nuvelă frigul devine din nou un element apăsător atunci când analizează dificultatea drumului pe care îl are de parcurs amantul Dinu pentru a pătrunde în conac.

Deși Mircea este cel care îi oferă confortul fizic și o stabilitate economică ea preferă brațele amantului care alungă frigul din preajmă ei și este locul în care ea găsește căldura de care are nevoie.

Finalul nuvelei arată ca această idilă are loc doar în imaginația personajului, Frigul este amantul care o înspăimântă, dar este și acel care o ridică pe culmile dominate de căldură.

„…….iar Frigul o cuprinse îndată și o sărută pe buze.Ea surâse biruită amantului infinit,care o aștepta de-atâta amar de vreme.”

Prin intermediul vedeniilor, halucinațiilor sau viselor personajele lui Gib.I. Mihăescu cunosc fericirea sau groaza.

Personajele din nuvela Troița , Pălălaie, Mandin, Miercan trăiesc situații groaznice, acestea fiind produsul minții lor. În plină iarnă, ei fac focul dintr-o cruce pentru a se încălzi , însă concepțiile religioase îi trimit pe tărâmul imaginarului, în special pe dascălul Pălălie, unde par a fi pedepsiți pentru fapta lor imorală.

Secvențele care alcătuiesc universul imaginar sunt de-a dreptul apocaliptice.

„Totul este căzut, răsturnat,dărăpănat(….).Lăzile sfinților cădeau(…).Draci cuceriseră cerul….(…).Iar Tohatinul era șters de pe suprafața pământului.”

Aceste imagini apocaliptice sunt însă numai proiecții ale imaginției personajelor.Întreaga acțiune este centrată pe seama halucinațiilor lor, care reprezintă și punctul de înaltă tensiune.

Întâlnim în acestă nuvelă două lumi, una este cea pe care personajele o proiectează iar cea de-a doua este reprezentată de situația reală lor reală. Ele ajung în acest plan halucinatoriu din cauza condițiilor aprige din mediul în care trăiesc. În această nuvelă este abordată de către Gib.I. Mihăescu o temă pe baza războiului care evidențiază degradrea fizică și psihică a individului. Individul nu este adaptat situației, el are numai viața socială, elemente ce țin de un mediu familial stabil nu sunt prezente.

Un alt personaj care nu acceptă mediul în care trăiește îl întâlnim în nuvela Urâtul. În această nuvelă Gib.I. Mihăescu pune totul sub semnul urâtului. Naratorul este și personaj, acesta este un tânăr plecat din orășelul său natal spre capitală pentru a-și găsi un loc de muncă. Ceea ce observă acest tânăr este faptul că totul din jurul lui este înconjurat de urât, de oribilul cotidianului.

„Nu știți ce e urâtul? Eu l-am întrezărit întâi rînjindu-mi din mucegaiul percepției orășelului natal.El trona acolo peste oamenii fiscului, și tronează pretutindeni peste micii slujbași,ori unde-i umezeală, umilință și groază.”

Din acest citat observăm că mediul este unul bolnav. Naratorul descrie o societate bolnavă, coruptă unde individul este supus unor regului negândite.

Drama acestui tânăr constă în faptul că el este nevoit să se încadreze în această atmosferă a micilor burghezi. Urâtul din mediul social îl urmărește și îl obsedează, el ajunge să lucreze la Percepție apoi se căsătorește cu urâta nepoată a perceptorului. El este invadat de banalul cotidianului din toate părțile.Tânărul este o victimă a urâtului,acesta triumfă.

Din trăirile acestui tânăr personaj-narator reiese imposibilitatea de a schimba mulțimea. Urâtul predomină și acesta nu poate fi schimbat doar de un singur individ.El se integrează în acestă societate acceptând lumea și lucrurile din jurul lui așa cum sunt. Dar,totuși are un gand ascuns,acela de a patrunde în interiorul urâtului până în momentul în care va putea să-l condamne, luându-i astfel din teritoriul pe care îl domină.

În miezul acestei nuvele avem creată imaginea tânărului student care luptă pentru a-și menține existența. Pedepsit de tatăl lui pentru că nu mai frecventa cursurile de la facultate, el este nevoit să-și mențină statutul de pe urma propriilor acțiuni. Însă acest drum este dificil, lumea întâlnită are nevoie de schimbări, poate fi vorba de un conflict al generațiilor. Tânărul student nu este atras de lumea micilor burghezi ,nu este atras de o lume în care nu sunt reguli bine stabilite. Pentru el acestă lume în care a pătruns pare dezorganizată și lipsită de vitalitate. Totul pare facut din necesitate și nu din plăcere.

În această nuvelă este evidențiată dificultatea cu care studentul trece de la statutul de adolescent la cel de tânăr familist.

În final tânărul pare că este eliberat de obsesile urâtului, astfel el pătrunde într-un alt mediu în care pare totul curat și sănătos.

Mediile întâlnite în nuvelele lui Gib.I. Mihăescu sunt constituite astfel încât aduc inividul în situații-limită.Personajele se află la interferența dintre realitate și vis.Trec des din planul real în cel imaginar unde sunt chinuite de propriile închipuiri.

Temele din întâlnite în nuvelele lui Gib.I. Mihăescu evidențiază preferința acestuia pentru mediile obsesive.Indivizii creați de acesta au o natură complexă, ei au dese tensiuni interioare ceea ce îi împiedică să se încadreze într-un plan social normal, îi împiedică să evolueze.

În cel de-al treilea subcapitol ne vom îndrepta către nuvelistica unei mari scriitoare din literatura română,și anume către nuvelistica Hortensiei Papadat-Bengescu, unde vom întâlni ca și la Liviu Rebreanu și Gib.I. Mihăescu imaginea individului neadapat și complexat de elemente din mediul social, dar vom observa că de data aceasta individul nu ajunge în planul halucinațiilor și obsesiilor. Putem spune că în opera scriitoarei întâlnim imaginea unui individ mai echilibrat.

3.3 Personajul bengescian

„Proza Hortensiei Papadat-Bengescu propune contemplației o lume de deasupra societății românești,o lume restrânsă de descendenți din tată în fiu de mari moșieri, prinți ai spiritului și chiar prinți de sânge, mai mult o societate decât o lume și poate mai mult un clan decât o societate.Oamenii aceștia sunt nite devitalizați.”

Hortensia Papadat-Bengescu este încadrată printre marii scriitori ai literaturii noastre. După epoca marilor clasici, perioada interbelica reprezintă un al doilea moment important în evoluția literaturii române. Din citatul de mai sus remarcăm faptul că scriitoarea se axază pe mediul citadin. Prin intermediul romanului ea este încadrată fără ezitări în acest mediu.

Personajele au o bună condiție materială, lupta pentru a dobândi lucruri materiale nu reprezintă o principală preocupare pentru acestea.

Creatoarea romanului nostru citadin s-a născut la Ivești, județul Galați.Î n viața ei au avut loc multe schimbări determinate de variația slujbei soțului ei. În 1896 Hortensia Bengescu se căsătorește, fără acordul tatălui generalul, Dimitrie Bengescu, cu magistratul Nicolae Papadat. În 1905 ea își urmează soțul, transferat cu slujba la Buzău. Locuiește în acest oraș timp de șase ani apoi se mută în Focșani .La Focșani scriitoarea se stabilește pe o perioadă de aproape un deceniu. În perioada primului război mondial 1916-1917 lucrează ca soră de caritate în cadrul Organizației de Cruce Roșie din gara Focșani și la spitalul de răniți din aceeași localitate.

Garabet Ibrăileanu este cel care observă talentul scriitoarei și este cel care o încurajează.

Debutul editorial are loc în anul 1916 cu volumul Ape adânci apărut în paginile „Vieții românești”. Din acest an Hortensia Papadat-Bengescu începe colaborarea cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu. Ea începe colaborarea cu revista Sburătorul, revistă ce avea ca obiectiv promovarea modernismului.

În 1920 Hortensia Papadat-Bengescu este nevoită din nou să-și schimbe domiciliul.Ajunge în Constanța unde va rămâne pentru alți zece ani. Tot în acest an publică Sfinxul în Viața Românească, fiind comentat de către George Topârcenu cu care legase o prietenie încă din anul 1914.

În 1921 este publicat volumul Femeia în fața oglinzii, volum primit elogios de către Eugen Lovinescu.

Capodopera Hortensiei Papadat-Bengescu este reprezentată de romanele ciclului Hallipa, si anume Fecioarele despletite, Concert de muzică Bach, Drumul ascuns și Rădăcini.

În anul 1933, cu soțul ei magistratul Nicolae Papadat, se stabilește la București definitiv. La vârsta de 70 de ani Hortensiei Papadat-Bengescu i-a fost decernat Premiul Național pentru literatură, de către o comisie al cărei președinte a fost Mihail Ralea.

Pe data de 5 martie 1955 Hortensia papadat-Bengescu încetează din viață.

Ca și autorii studiați anterior Hortensia Papadat-Bengescu acordă o importanță aparte laturii psihologice a personajelor, însă aseasta își centrează acțiunea pe seama personajelor de sex feminin.

„Eroii scriitoarei circulă pe bulevarde, intră în magazine, iau tramvaiul, se internează în sanatorii, se întâlnesc la concerte și serate,fără a avea nici o clipă impresia că fac ceva neobișnuit.”

Această afirmare a lui Ov.S. Crohmălniceanu ne va ajuta să evidențiem poziția individului în societatea construita de Hortensia Papadat-Bengescu.Vom descoperi prin intemediul nuvelisticii că este o societate în centrul căreia se află sufletul feminin, femeia este de data aceasta cea care are contact direct cu mediul înconjurător. În nuvelele scriitorilor anterior analizați femeia era pusă în umbră de autoritatea bărbatului.

Nuvela Femeia în fața oglinzi publicată în anul 1921 reprezintă o analiză amănunțită a sufletului, o analiză a ceea ce este real și a ceea ce este imaginat. Am putea spune ca este o analiză a individului din fața oglinzii și o analiză a celui a cărui imagine se reflectă în oglindă.

Personajul principal al nuvelei este Manuela, nume ale cărui trăsături de află în concordanță cu protagonista, fire care „impune respect cand se dedica unei cauze, unei idei, iar devotamentul ei este atunci un mod de a inflori, departe de o viata stricata sau prea burgheza”.

Din punctul meu de vedere Femeia în fața oglinzii ar mai putea fi numită Imaginea sufletului meu deoarece este o scriere care se axează mai mult pe starea interioară a protagonistei și nu pe chipul acesteia.Nu chipul interesează ci ceea ce se află în interiorul acestuia.

Manuela este tânără care încearcă să-și descopere sufletul prin intermediul oglinzii, atunci când se privește în olglindă nu-și analizează chipul, așa cum toate femeile fac,ci își analizează sufletul considerând că este imaginea reală care trebuie descoperită și înțeleasă.

Pentru Manuela oglinda nu este obiectul care este folosit pentru a falsifica o imagine ci este mai degrabă un obiect în fața căruia contemplează,reflectă asupra propriei existențe.

În fața oglinzii Manuela se întoarce în tecut,un trecut care pare mort ,unde existau chipuri și clipe care nu se șterseseră și care îi mai surâdeau uneori.

Din această ipostază a femeii care reflectă asupra unor momente de neuitat în fața oglinzii scoate la iveală melancolia de care este prinsă protagonista,o melancolie care o ține pe loc,nepermițându-i să acționeze.

Manuela este o fire blândă „…ca un râu de aur moale curgea în ea bunătatea” dar în același timp misterioasă „privirea ei cercetătoare,întoarsă din adâncuri înspre lumea exterioară…”, este o fire care nu se lasă descoperită, suflet închis ale cărui mistere doar oglinda le știe. Bunătatea era o modalitate de a ieși din starea de melancolie.

Această stare a Manuelei este asemănătoare cu a individului care este respins de societate,de mediul în care trăiește sau este individul care nu acceptă societatea așa cum este.

Conținutul nuvelei clarifică acest aspect, evidențiază faptul că Manuela face parte din categoria indivizilor care nu acceptă societatea așa cum este.

„Aș vrea să mor….aș vrea să mor.”

Este o sintagmă care confirmă pe deplin faptul că Manuela nu acceptă mediul în care trăiește.Acest refuz reiese din faptul că ea nu-și poate trăi povestea de dragoste cu Vâlcan,ea consideră că lumea este împotriva lor. Ea simte urerea provocată de iubire. Zilele însorite par că o sufocă de aceea preferă zilele mohorâte, ploiase. Mărturisește la un moment dat că ploaia plânge în locul ei, ceea ce îi oferă o liniște interioară.

Vreme urâtă, ploioasă adună toți oameni la un loc, și buni și răi, astfel se construiește universul pe care ea îl dorește.

Ea se refugiază în fața oglinzii pentru a vedea urmele pe care sentimentele le lasă pe chipul ei, acest fiind și un bun moment de a se ascunde de lumea înconjurătoare de care este profund dezinteresată.

Manuela este des prezentată plimbându-se singură ceea ce evidențiază indiferența față de cei din jurul ei, singura persoana în jurul căruia o întâlim este sora ei Alina. Împreună cu acesta Manuela merge la serate, unde nu dă dovadă de prea mult interes , deasemenea vorbește cu rezerve.

Ne-am axat pe imaginea Manuelei deoarece evenimetele se centrează pe stările ei,evenimentele sunt mărunte dar evidențiază complexitatea ființei umane,în special a femeii.

Parafrazândul pe Tudor Vianu putem spune că nuvela se încheie atunci când adevărata acțiune începe, Manuela se reîntoarce la viață în momentul în care din întâmplare își sparge oglinda cu mâner de os, în care privea dese ori pentru a vorbi cu sine și pentru a se găsi pe sine. Privește din nou în oglinda spartă însă nu mai vede nimic,oglinda nu-i mai spune nimic.

Din acest moment ea privește în jur , privește la societatea pe care vede că nu o poate schimba în favoarea ei.

„Scriitoarea noastră nu înfățișează niciodată voințe și niciodată nu redă fapte(….).Ea se oprește tocmai acolo unde viața începe cu activitatea.”

Finalul nuvelei poate fi văzut ca o pierdere a mustrărilor e conștiință pe care Manuela le avea în momentul în care se afla în fața oglinzii

„Manuela privise mereu înainte în cristalul mic al oglinzii,icoana ei neînsemnată,oglinda durerosului adevăr ”

Din acest citat reiese atitudinea fermă și aspră a Manuelei față de propria persoană și durerea cu care privește realitatea,fiind membră a mediului citadin putem spune că locul ei nu se află printre micii burghezi.Spargerea oglinzii poate fi văzută și ca o eliberare de complexe.

O altă nuvelă care înfățișează o viață fără acțiune și în interiorul căreia sunt povestite fapte fără acțiune este nuvela Femei între ele. Ca și în nuvela precedentă întâlnim o atmosferă monotonă care prezintă viața personajelor din diverse unghiuri.

Este o nuvelă în care predomină taifasul dintre patru femei.Doamna Ledru, o femeie aflată între două vârste, o elvețiană văduvă, doamna M, soția unui belgian „Înaltă, elegantă, cu mersul ușor unduiat(….)cu părul alb ce parea un lux, o cutezătoare cochetărie de femeie frumosă, cu trăsături fine, cu ovalul bogat (…).”,Mamina, cea mai tânără și Miss Mary o fată modernă.

Acțiunea este plasată în jurul conversației dintre aceste patru femei care este asemănătoare conversațiilor de după cină, la țigară dintre bărbați.

Observăm natura femeilor că este una independentă, liberă, ele nu depind în totalitate de protectorii lor. Sunt preocupate de ființa lor, rezervându-și timp liber pentru taifasuri. Cadrul în care sunt prezente este unul relaxant,e ste unul fin ceea ce oferă un rafinament aparte personajelor. Discuția este purtată pe terasa unei vile.

Acest cadru plăcut ne face să credem că mediul în care trăiesc aceste personaje nu este mizer și aspru cum am întâlnit la cei doi prozatori discuutați anterior.

Acest cadru alcătuiește imaginea individului integrat care este preocupat strici de nevoile personale. Societate cu regulile ei nu este adusă în discuție. Conversația este purtată în jurul mediul familial, care de această dată nu mai este exclus de nevoile societății.

În această nuvelă întâlnim imaginea individului modern „Mary, cu mâna care ținea țigara departe în aer, cu capul dat pe spate, urmărea cu atenție o lungă spirală de fum imaginar.”

Din acestă imagine ducem statutul femeii în societatea respectivă, ea nu este supusă normelor masculine ci are posbilitatea de a acționa pentru a-și crea propriul statut.

Vom vedea mai departe că personajele Hortensiei Papadat-Bengescu nu sunt lipsite de complexe.Vom observa că conflictul dintre personaje este înlocuit cu secretele pe care le ascund personajele, este înlocuit de relațiile extraconjugale ale acestora. Vom observa că de data aceasta personajele de sex feminin sunt des prinse în relați extraconjugale. Tocmai subiectul discuției este purtat pe seama aventurilor extraconjugale.

Atmosfera pare că este una de meditație, este un moment în care cele patru doamne se întorc în trecut pentru a-și reaminti aventurile avute. Pare o situație mai puțin obișnuită ce dovedește lipsa de reticențe a personajelor.

Acest cadru meditativ nu se schimbă și este menținut până la șfârșitul nuvelei. Întreaga nuvelă este constituită din pasajele povestite de cele patru doamne referitoare la viața de familie, acestea făcând referire și la alte prietene care nu erau de față.

Discuția este asemănătoare unei discuți de investigare a mai multor stiluri de viață.Din experiențele povestite de fiecare femeie se pot deduce defectele personajelor și implicit a mediului în care acestea trăiesc.

În acestă nuvela societatea nu reprezintă o piedică în formarea individului.Acesta este liber având dreptul de a-și crea propriul destin.Singurele lui probleme sunt cele care sunt acumulate în subinconștient.

Acestă nuvelă face parte din volumul Ape adânci, în care mai sunt incluse Marea,Sephora,Dorința.Am putea spune că din punct de vedere compozițional aceste nuvele se aseamănă.

În Marea întâlnim un mediu meditativ ca și în nuvela precedentă,diferența este data de faptul că în acest mediu avem un singur personaj și acela este naratorul, de fapt avem o naratoare,aceasta se retrage la moșia pretenei sale Alina care îi pregătește o cameră și anume biblioteca.

Naratoarea vede acest spațiu ca o oază de liniște,ea își manifestă preferința pentru un astfel de loc mărturisind „În zgomot și mulțime sunt veșnic singură,și acel eu care,paralel cu viața viețuită,trăiește în mine,e uneori cuminte,blajin,prudent,nu mișcă,nu suflă,de teamă ca cea mai mică adiere să nu mă turbure;alteori ridică în mine furtuni.”

Acțiunea se constituie pe baza unor scrisori pe care naratoarea le găsește în paginile unei cărți din biblioteca Alinei. Faptele rămân într-un loc secund.Accentul este pus pe descriere locului și pe starea interioară a naratoarei.

Prin intermediul scrisorilor sunt prezentate situații de la mare, de la Cazino. Naratoarea se axează mai mult pe actvitățile specifice naturii feminine.

În conținutul acestei nuvele nu întânim conflicte de ordin social. Societatea cu membrii ei nu este descrisă de aceea relația individ-societate nu poate fi descrisă.

Conflictele din acestă nuvelă sunt de ordin exterior, am putea spune că se află în subinconștientul naratoarei, însă acestea nu sunt dezvăluite. Numai preferința pentru spațiile naturale ne face să credem că există ceva în sufletul naratoarei.

Moșia reprezintă un refugiu, un loc ferit de ceea ce înseamnă agitație citadină.

Descrierea ocupă un loc important în proza Hortensiei Papadat-Bengescu. Locurile în care sunt prezente personajele sunt accentuate de diferite simboluri. De exemplu în Marea avem un pasaj descriptiv care scoate la iveală neliniștea din sufletului personajului.„Pe biuroul din mijloc erau,într-un pahar,trei trandafiri albi-de atunci știu ce dulce parfum au trandafirii albi:un parfum de regret și de amintiri.Alături,un divan mic aștepta lenea trupului.”

Cadrul din Dorința și Sephora nu pare să fie mult diferit de cel din nuvelele anterioare.În Dorința avem o perspectiv narativă subiectivă.Conținutul seamănă cu o confesiune,am putea spune că este o destăinuire a femeii în fața oglinzii.

Naratoarea pare că îi vorbește sufletului cu o încărcătură emoțională.Cum sugerează și titlul,conținutul cuprinde o serie de dorințe,dar vom vedea că acestea nu sunt de ordin material,de exemplu:„Aș fi voit să arunc de pe mine hainele ca pe niște poveri,să nimicesc și carnea și sângele,să mă nasc nouă(…).”, „Aș fi vrut ca ochii mei să nu fi văzut niciodată alt cer,nici orizontul altor drumuri…”, „Aș fi vrut ca auzul meu să nu priceapă cuvântul altor limbi(…).”

Acestă serie de dorințe sugerează de fapt regretul naratoarei pentru ceea ce s-a întâmplat deja.

În Sephora avem prezentată o discuție dintre două femei despre o altă femeie.Avem un triunghi al feminității, naratoarea-Myriam-Sephora.

Sephora este femeia despre care se vorbește,frumusețea ei și puritatea sunt principalele teme de discuțe ale celor două doamne.Iubire este un alt subiect abordat de cele două femei.

David este personajul de sex masculin care este dor pomenit,el nu ia parte la acțiune.Se vorbește de o relație e iubire dintre acesta și Myriam,dar Sephora ar putea reprezenta pentru acesta o tentație având în vedere frumusețea despre care vorbește Myriam și naratoarea,dar Sephora este „minunată curăție a naturii”.

Observăm că și în aceste două povestiri, conflictul este legat tot de natura interioară a personajelor,preocupările pentru propria persoană sunt pe primul loc, trăirile sentimentale sunt pe primul loc.

Personajele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt preocupate de exprimarea de sine, și nu de supraviețuire cum am întâlnit la Liviu Rebreanu și Gib.I. Mihăescu. Supraviețuirea este asigurată, nu mai reprezintă o problemă.

Lui Don Juan în eternitate, îi scrie Bianca Proporata publicat în 1920 cuprinde

Pe cine a iubit Alesia? și Romanul Adrianei.

Lui Don Juan în eternitate,îi scrie Bianca Proporata reprezintă o serie de confesiuni ale Biancăi Proporata către Don Juan.

Nuvela are u caracter epistolar și relefează atitudinea femeii în fața dragostei.Prin intermediul a douăzeci și cinci de scrisori, Bianca Porporata își exprimă dragostea față de Don Juan.

Deasemenea accentul este pus pe diversitatea feminină.Din prima scrisoare reiese capacitatea lui Don Juan de a cunoaște femeile.

„Cine știe mai bine decât tine că sunt fel de fel de femei!(…).Unele clipesc la lumină și altele nu văd decât în întuneric.”

Acestă frumosă poveste de dragoste are loc însă în închipuirea Biancăi Porporata. Ea este păzită de către Don Camillo.

Prin intermediul scrisorilor,confesiunilor personajele Hortensiei Papadat-Bengescu își exprimă sentimentele de care nu au parte.Realitatea este cu totul alta,personajele își creează idealul iubirii în închipuire.

În nuvela Pe cine a iubit Alisia? întâlnim mitul Sburătorului.Întrebare dată de titlu rămâne un mister.Alisia nu dezvăluie numele celui care i-a schimbat viața.

Moș Darie este preocupat de transformările nepoatei lui,el încearcă să afle de la Alisia numele celui care îi tulbură viața însă nu reușește.Bătrânul se simte neputincios și este nevoit să apeleze la ajutorul unei bătrâne doice care ete meșteră la descântece.

Moș Darie crede că asupra nepoatei lui se află o putere supranaturală, o nălucire care a transformat-o pe Alisia dintr-o ființă blândă într-una străină și rea.

Pasiunea Alisiei rămâne necunoscută până în final , ceea ce ne facem să credem că totul este o plăsmuire a minții ei.

Romanul Adrianei este o scriere care poate fi văzută ca o nuvela mai lungă și nu ca un roman având în vedere faptul că are un singur fir narativ. Personajele nu sunt numeroase, acțiunea se învârte în jurul personajului principal, și anume în jurul Adrianei.

„Doamna Adriana Praja din elita societăței, soția prefectului dintr-o mare provincie (…), cunoscută tuturor pentru că bărbatul ei era puternic și bogat, pentru că ea era elegantă și mândră, fugise într-o zi cu un oarecare necunoscut, mic slujbaș, mic muziciant(….).”

Din acest fragment aflăm statutul social al Adrianei,precum și intriga nuvelei.Parasirea mediului social este explicată de faptul că Adriana disprețuia mediul provincial.

În acest mediu de provincie Adriana îl cunoaște pe Horăscu.Acesta reprezenta pentru ea „o lume nouă”.Adriana părăsește un mediu în care situația financiară nu reprezenta o problemă în favoarea celui în care predomină talentul, îl părăsește în favoarea unei lumii „superioară prin suflet și talent”.

Naratoare lasă loc de interpretare a gestului Adrianei,nu explică de ce Adriana disprețuia patura socială din care făcea parte, dar având în vedere faptul că ea aprecia tot ce ține de talent putem spune că mediul specific burghezilor este unul superficial unde se pune accent pe putere și nu pe valorile morale ale individului.

Talentul este pus în umbră, nu este recunoscut,ceea ce o determină pe Adriana să-l părăsească.

În Romanță provincială, Hortensia Papadat-Bengescu se axează pe mediul provincial, provincia reprezintă un mediu de care personajele sunt mulțumite și îndeosebi Sabina.

Casa doamnei Vanghele este domiciliul actual al Sabinei de care ea este mulțumită. Ea mărturisește că locul este perfect pentru ea și pentru fiica ei, soțul, ca director de ocol silvic este mai mult plecat.

Sabina vede spațiul închirit ca pe un loc perfect de meditare,însă acesta parcă îi dă sentimente apasatoare. Pare o atmosferă care are ceva tainic.

Portretul doamnei Vanghele atrage atenția cititorului „un corp diformat de obezitate, o față mare, urâtă, cu trei rânduri de guși, ochii mici grași,albaștri” , ea este văduvă de consilier la Curtea de apel.După moartea soțului ea conviețuiește cu un tânăr judecător. Relația acestora nu este condamnată de cei din jur.Toleranța opiniei publice este motivată de faptul că ei nu deranjau pe nimeni.Totuși portretul bătrânei și relația acesteia reprezintă un declin moral.

În Fetița, Cucoana Ileana și Vecinătate accentul este pus pe diversitatea feminină.

În Fetița protagonista este o copilă orășenească de zece ani și șase luni. Natura ei pare să fie diferită de cea a copiilor de vârsta ei .

Ea nu este preocupată de joc, este descrisă ca fiind o fire sălbatică și plapândă. Destinul acestei fetițe, al cărui nume nu este dat, este destul de scurt, ea leșină apoi moare. Lupta ei pentru existență se încheie destul de repede.

Din finalul povestirii reiese regretul pentru pierdere unui suflet pur și fragil.

„Era o fetiță mică care daca ar fi trăit….”.

Chiar dacă firul narativ este simplu, prin intermediul destinului fetiței este reprezentată cruzimea mediului burghez.Acestă nuvelă evidențiază frumusețea dată de inocența fetiței și urâtul din mediul în care acesta trăiește.Sensibilitatea fetiței dă gravitate mediului exterior

O altă nuvelă în interiorul căreia este inclusă tema burghezei este Domnul Kilian. Acesta reprezintă imaginea burghezului nemulțumit cu avutul său și nemulțumit de ceea ce e în jurul lui. Faptul că își reneagă copilul pentru că este fată dă dovadă de cruzime.

În acestă nuvelă femeia nu mai ocupă un rol principal, ea este supusă normelor masculine. Atmosfera este una neprimitoare, indivizii sunt preocupați de propriile activități.

Pentru Hortensia Papadat-Bengescu degradarea spirituală duce la degradarea trupului trupului. Imaginea fizică coincide cu cea interioară. Personajele aspiră la idealul iubirii chiar dacă sunt într-o relație de care sunt nemulțumite, de exemplu Bianca Porporata. Ele cunosc idealul iubirii prin intermediul închipuirii.

Din analiza selectivă a nuvelelor observăm temele specifice Hortensie Papadat-Bengescu se învârt în jurul misterului feminin (Manuela,Alisia,Bianca). Este dominată de sentimentalism (Marea) și subiectivitate. Referitor la subiectivitatea Hortensiei Papadat-Bengescu, Florin Mihăilescu spune în studiul său Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu că:

„O viață întreagă Hortensia Papadat-Bengescu s-a eliberat prin scris de viziunile interioare(…).”De exemplu Balaurul, scriere cu caracter romanesc, are un caracter de jurnal. Prin intermediul Laurei, scriioarea își exprimă momentele trăite în timpul primului război mondial în gara județului Galați. Aici ea lucra ca soră de Cruce Roșie, ajutând la îngrijirea soldaților căzuți pe câmpul de luptă. Această trăire scriitoarea a inclus-o în conținutul Balaurului.

Concluzii

În finalul acestei lucrări, vom evidenția situația personjelor din nuvelele analizate în capitolul anterior.În funcție de cele discutate în capitolul doi vom face o încadrare a individului în categoria adaptaților sau neadaptațiilor în mediul în care trăiește.

Așa cum am indentificat în capitolul anterior, principalele probleme ale individului sunt legate de obsesii, halucinații, de conflictele acestuia cu mediul exterior, sunt legate de căsătoria formată pe baza unor principii tradiționaliste.

Personajele lui Gib.I.Mihăescu au o natură asemănătoare cu cele ale lui Liviu Rebreanu.De exemplu Mănaru din nuvela Vedenia înfruntă aceeași problemă ca David Pop din nuvela Catasrofa. Amândoi cunosc atmosfera specifică războiului, ei își pierd mediul familial și au destine dramatice.David Pop moare ucis pe front iar Mănaru înnebunește apoi moare.Diferența dintre cele două personaje este dată de faptul că Mănaru își grăbește moarte chinuindu-se cu gândul că soția lui îl înșeală.Din curiozitatea de a cunoaște intențiile soției lui, Mănaru își înscenează. Această modalitate se dovedește a fi absurdă,î n final Mănaru fiind cel care cade în propria capcană.

Personajele rebreniene, gibmihăesciene cât și bengesciene au o natură interioară complexă, sunt dese ori afectați de muncile interioare, au mustrării de conștiință, au halucinații cauzate de gelozie, se confruntă cu iubiri pe care numai în subinconșt poate aminti de ele.Cu aceste probleme se confruntă majoritatea dintre ele,de exemplu:David Pop,Ion Haramu, Boroiu, Ileana, Toma Lotru, Tănase Ursu, Rafila, Aglaia Bujor, Ițic, Mănaru (La Grandiflora), Naicu (Vedenia), Grigore Dănuț, Alexandru Calomfir, femeia din Frigul, protagonistul din Urâtul, personajele Hortensiei Papadat-Bengescu, Manuela,Adriana,Alisia,Bianca Proporata.

Toate aceste personaje putem să le includem în categoria neadaptaților deoarece fiecare au câte un aspect de care sunt nemulțumiți.

Având în vedere mediul luxos în care pesrsonajele Hortensiei Papadat-Bengescu ne face să credem că aceste sunt bine integrate și mulțumite de statul lor, dar din monologuri, scrisori observăm că aceste personaje sunt în relați de care sunt nemulțuite,fiind nevoite să-și imagineze idealul iubirii.Problemele lor sunt legate de latura sentimentală pe când la ceilalți doi autorii prblemele sunt legate și de mediul social.

Din condițiile pe care le au personajele din mediul rural cât și citadin putem concluziona că personajele rebreniene și gibhihăesciene nu s-au departat foarte mult de concepțiile tradiționaliste.Ele trăiesc drama existenței neștiind că pot contribui la crearea altui mediu.

După analiza facută a nuvelelor, în special a personajelor, observăm că sunt constituite din elemente tradiționaliste cât și moderniste din acest motiv nu putem clasa personajele într-o singură categorie,modernă sau tradițională.

Având în vedere rolul pe care îl îndelinesc personajele de sex feminin și unele de sex masculin din operele lui Rebreanu și Gib.I. Mihăescu nu putem spune că atmosfera este un modernă deoarece femeia este subordonată naturii masculine și nu îi este permis să-și caute adevărata fericire.Femeile sunt dirijate de către natura masculină și din acest punct de vedere este încălcată concepția lui Isaiah Berlin exprimată în studiul Două concepte de libertate. Parafrazându-l el exprimă ideea că individul trebuie să folosescă sieși și să nu fie folosit.

Având în vedere dezamăgirile pe care personajele le trăiesc și faptul că aceste nu sunt deplin mulțumite de statutul lor, putem să le încadrăm în categoria celor care nu sunt integrații în totalitate în mediul în care trăiesc. Elementele care afectează stabilitatea personajului sunt de ordin interior cât și exterior ce corespund naturii firești a individului.

Bibliografie

Bibliografie suport:

Liviu Rebreanu, Golanii, Ediție îngrijită prefață și note de Nicolae Gheran, Editura Pentru Literatură, 1965.

Gib.I.Mihăescu, Nuvele, Antologie și prefață de Nicolae Balotă, Text stabilit, tabel cronologic și bibliografic de Ion Nistor, Editura Tineretului

Hortensia Papadat-Bengescu, Nuvele,Povestiri, București ,Editura Minerva , 1980.

Hortensia Papadat-Bengescu, Femeia în fața oglinzii, Editura Minerva, 1988.

Liviu Rebreanu, Ițic Ștrul dezertor, București, Editura Cartea Românească.

Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușnenul, Editura Institutul European, 2005.

Ion Luca Caragiale, Nuvele, Editura Gramar, 2007.

Ioan Slavici, Moara cu noroc, Editura Erc Press, 2009.

Bibliografie critică

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, 2008.

G.Ivașcu, Istoria literaturii române,I, București, E.S., 1969.

Vladimir Streinu, Mișcarea prozei, în vol. Pagini de critică literară, II, Editura Pentru Literatură.

Dumitru Tiutiuca, Antologia nuvelei românești,Bucurști , Editura Albatros, 1990.

Louis Dumont, Eseu asupra individualismului, Ed.Anastasia, București, 1997.

Isaiah Berlin, Adevăratul studiu al omenirii, Două concepte de libertate, București, Ed.Meridiane, 2001.

Immanuel Kant, Ideea critică și perspectivele filosofiei moderne, Paidea, 2000.

Charles Taylor, Etica autenticității, Cluj, 2006.

Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Traducere de Alexandru Diaconovici, Editura Antet.

Ion Simuț, Rebreanu dincolo de realism, Oradea,Biblioteca Revistei Familia, 1997.

Gheorghe Glodeanu, Liviu Rebreanu, Ipostaze ale discursului epic, Editura Dacia.

Ov.S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura Pentru Literatură, 1967.

Tudor Vianu apud Ov.Crohmălniceanu , Doi cititori ai romanului nou 1.Liviu Rebreanu, Arta prozatorilor români, Ed.Contemporană, București,1941.

Perpessicius, 12 prozatori interbelici, Editura Eminescu, București, 1980, Piața Scânteii 1.

Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, București, Editura Librăriei Socec S.A, 1937.

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe.Eseu despre romanul românesc, București, Editura Grammar 100+1.

Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, vol.II, București, Editura Pentru Literatură, 1968.

Tudor Vianu, Scriitori români din secolul XX, București, Editura Minerva, 1979

Florin Mihăilescu, Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, București, Editura Minerva, 1975.

Webgrafie

http://dexonline.ro/definitie/individualism

http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Lescu%20Iuliana%20Christine%20-%20Individualismul%20la%20romani/Rezumat%20%281%29.pdf

Bibliografie

Bibliografie suport:

Liviu Rebreanu, Golanii, Ediție îngrijită prefață și note de Nicolae Gheran, Editura Pentru Literatură, 1965.

Gib.I.Mihăescu, Nuvele, Antologie și prefață de Nicolae Balotă, Text stabilit, tabel cronologic și bibliografic de Ion Nistor, Editura Tineretului

Hortensia Papadat-Bengescu, Nuvele,Povestiri, București ,Editura Minerva , 1980.

Hortensia Papadat-Bengescu, Femeia în fața oglinzii, Editura Minerva, 1988.

Liviu Rebreanu, Ițic Ștrul dezertor, București, Editura Cartea Românească.

Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușnenul, Editura Institutul European, 2005.

Ion Luca Caragiale, Nuvele, Editura Gramar, 2007.

Ioan Slavici, Moara cu noroc, Editura Erc Press, 2009.

Bibliografie critică

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, 2008.

G.Ivașcu, Istoria literaturii române,I, București, E.S., 1969.

Vladimir Streinu, Mișcarea prozei, în vol. Pagini de critică literară, II, Editura Pentru Literatură.

Dumitru Tiutiuca, Antologia nuvelei românești,Bucurști , Editura Albatros, 1990.

Louis Dumont, Eseu asupra individualismului, Ed.Anastasia, București, 1997.

Isaiah Berlin, Adevăratul studiu al omenirii, Două concepte de libertate, București, Ed.Meridiane, 2001.

Immanuel Kant, Ideea critică și perspectivele filosofiei moderne, Paidea, 2000.

Charles Taylor, Etica autenticității, Cluj, 2006.

Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Traducere de Alexandru Diaconovici, Editura Antet.

Ion Simuț, Rebreanu dincolo de realism, Oradea,Biblioteca Revistei Familia, 1997.

Gheorghe Glodeanu, Liviu Rebreanu, Ipostaze ale discursului epic, Editura Dacia.

Ov.S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura Pentru Literatură, 1967.

Tudor Vianu apud Ov.Crohmălniceanu , Doi cititori ai romanului nou 1.Liviu Rebreanu, Arta prozatorilor români, Ed.Contemporană, București,1941.

Perpessicius, 12 prozatori interbelici, Editura Eminescu, București, 1980, Piața Scânteii 1.

Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, București, Editura Librăriei Socec S.A, 1937.

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe.Eseu despre romanul românesc, București, Editura Grammar 100+1.

Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, vol.II, București, Editura Pentru Literatură, 1968.

Tudor Vianu, Scriitori români din secolul XX, București, Editura Minerva, 1979

Florin Mihăilescu, Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, București, Editura Minerva, 1975.

Webgrafie

http://dexonline.ro/definitie/individualism

http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Lescu%20Iuliana%20Christine%20-%20Individualismul%20la%20romani/Rezumat%20%281%29.pdf