Indici Bursieri Si Utilizarea Acestora
INTRODUCERE 1
CAPITOLUL I
Determinarea indicilor bursieri 3
1.1. Scurt istoric al indicilor bursieri 3
1.2. Clasificarea indicilor bursieri 4
1.3. Metodologia determinării indicilor 7
1.3.1. Principiile folosite în determinarea indicilor 7 1.3.2. Etapele construcției unui indice 8
1.3.2.1. Selecția valorilor mobiliare ce intră în componența indicelui 8
1.3.2.2. Atribuirea de ponderi 12
1.3.2.3. Stabilirea datei de referință 12
1.3.3. Metodologia de calcul 13
1.3.4. Modificări în metodologia de calcul 15 1.3.4.1. Modificări determinate de acordări de dividende 16
1.3.4.2. Modificări determinate de creșteri de capital 16
1.3.4.3. Modificări determinate de reduceri de capital 17
1.3.4.4. Modificări determinate de schimbarea valorii nominale 17
1.3.4.5. Modificari determinate de fuziuni 17
CAPITOLUL II
Principalii indici bursieri 19
2.1. Indici bursieri pe piața internațională 19
2.1.1. Indici bursieri pe piața americană 19
2.1.2. Indici bursieri în Japonia 24
2.1.3. Indici bursieri în Marea Britanie 27
2.1.4. Indici bursieri în Germania 28
2.1.5. Indici bursieri în Franța 29
2.2. Indici bursieri în România 30
2.2.1. Indicele BET 30 2.2.1.1. Metodologia de calcul 31 2.2.1.2. Regulile selecției acțiunilor componente 32
2.2.2. Indicele BET compozit 33 2.2.3. Indicele BET FI 33
2.2.4. Sistemul de indici RASDAQ 34
2.3. Exemplu practic de analiză a evoluțiilor bursiere pe o
săptămână (BVB și Rasdaq) 36
CAPITOLUL III
Contracte futures pe indici bursieri 42
3.1. Caracteristicile contractelor futures 42
3.1.1. Scurt istoric 42 3.1.2. Principalele piețe futures 43
3.1.3 Contracte futures în comparație cu contracte forwards 43
3.2 Contracte futures pe instrumente financiare 47
3.2.1. Contractul futures pe indici bursieri 48 3.2.2 Mecanismul tranzacționării contractelor futures 49
3.2.2.1 Participanții la tranzacții 49 3.2.2.2 Tipuri de ordine 50 3.2.2.3 Derularea tranzacțiilor 51 3.2.2.4 Lichidarea tranzacțiilor 53
3.3 Determinarea prețului contractelor futures pe indici bursieri 54
3.3.1 Factori care influențează valoarea prețului 54 3.4 Modelul de evaluare a contractelor futures (Cost of Carry Model) 55 3.4.1 Modelul Cost of Carry pentru futures pe indici bursieri 58
3.5 Utilizări ale contractelor futures pe indici bursieri 58
3.5.1 Hedging 58
3.5.2 Rolul hedgingului 58 3.5.3 Determinarea raportului de hedging 59
3.5.4 Măsurarea volatilității portofoliului de acțiuni 61
3.5.5 Modalități de management al riscului unui portofoliu de acțiuni 62
3.5.6 Hedging folosind contracte futures pe indici 63 3.5.7 Modificarea lui Beta cu ajutorul contractelor futures 64
3.6 Spreading 66
CAPITOLUL IV
Opțiuni pe indici bursieri 69
4.1 Caracteristicile opțiunilor care au ca suport indici bursieri 69
4.1.1. Scurt istoric 69
4.1.2. Avantaje oferite de opțiuni 70 4.1.3. Tipuri de opțiuni 71 4.1.4. Riscuri asociate opțiunilor 72 4.1.4.1. Riscuri speciale ale opțiunilor pe indici bursieri 74
4.1.5. Elemente caracteristice ale opțiunilor 75
4.1.5.1. Valoarea timp și valoarea intrinsecă 78
4.1.5.2. Factori care influențează mărimea primei 80
4.2. Mecanismul de tranzacționare al opțiunilor 83
4.3. Strategii cu opțiuni 86 4.3.1. Strategii simple 86 4.3.1.1. Long call 86
4.3.1.2. Long put 88
4.3.1.3. Short call 89 4.3.1.4. Short put 90
4.3.2. Strategii complexe 91
4.3.2.1. Strategii speculative 91 4.3.2.2. Hedging 98
CONCLUZII 101
BIBLIOGRAFIE 103
=== Indici Bursieri si Utilizarea Acestora ===
INTRODUCERE 1
CAPITOLUL I
Determinarea indicilor bursieri 3
1.1. Scurt istoric al indicilor bursieri 3
1.2. Clasificarea indicilor bursieri 4
1.3. Metodologia determinării indicilor 7
1.3.1. Principiile folosite în determinarea indicilor 7 1.3.2. Etapele construcției unui indice 8
1.3.2.1. Selecția valorilor mobiliare ce intră în componența indicelui 8
1.3.2.2. Atribuirea de ponderi 12
1.3.2.3. Stabilirea datei de referință 12
1.3.3. Metodologia de calcul 13
1.3.4. Modificări în metodologia de calcul 15 1.3.4.1. Modificări determinate de acordări de dividende 16
1.3.4.2. Modificări determinate de creșteri de capital 16
1.3.4.3. Modificări determinate de reduceri de capital 17
1.3.4.4. Modificări determinate de schimbarea valorii nominale 17
1.3.4.5. Modificari determinate de fuziuni 17
CAPITOLUL II
Principalii indici bursieri 19
2.1. Indici bursieri pe piața internațională 19
2.1.1. Indici bursieri pe piața americană 19
2.1.2. Indici bursieri în Japonia 24
2.1.3. Indici bursieri în Marea Britanie 27
2.1.4. Indici bursieri în Germania 28
2.1.5. Indici bursieri în Franța 29
2.2. Indici bursieri în România 30
2.2.1. Indicele BET 30 2.2.1.1. Metodologia de calcul 31 2.2.1.2. Regulile selecției acțiunilor componente 32
2.2.2. Indicele BET compozit 33 2.2.3. Indicele BET FI 33
2.2.4. Sistemul de indici RASDAQ 34
2.3. Exemplu practic de analiză a evoluțiilor bursiere pe o
săptămână (BVB și Rasdaq) 36
CAPITOLUL III
Contracte futures pe indici bursieri 42
3.1. Caracteristicile contractelor futures 42
3.1.1. Scurt istoric 42 3.1.2. Principalele piețe futures 43
3.1.3 Contracte futures în comparație cu contracte forwards 43
3.2 Contracte futures pe instrumente financiare 47
3.2.1. Contractul futures pe indici bursieri 48 3.2.2 Mecanismul tranzacționării contractelor futures 49
3.2.2.1 Participanții la tranzacții 49 3.2.2.2 Tipuri de ordine 50 3.2.2.3 Derularea tranzacțiilor 51 3.2.2.4 Lichidarea tranzacțiilor 53
3.3 Determinarea prețului contractelor futures pe indici bursieri 54
3.3.1 Factori care influențează valoarea prețului 54 3.4 Modelul de evaluare a contractelor futures (Cost of Carry Model) 55 3.4.1 Modelul Cost of Carry pentru futures pe indici bursieri 58
3.5 Utilizări ale contractelor futures pe indici bursieri 58
3.5.1 Hedging 58
3.5.2 Rolul hedgingului 58 3.5.3 Determinarea raportului de hedging 59
3.5.4 Măsurarea volatilității portofoliului de acțiuni 61
3.5.5 Modalități de management al riscului unui portofoliu de acțiuni 62
3.5.6 Hedging folosind contracte futures pe indici 63 3.5.7 Modificarea lui Beta cu ajutorul contractelor futures 64
3.6 Spreading 66
CAPITOLUL IV
Opțiuni pe indici bursieri 69
4.1 Caracteristicile opțiunilor care au ca suport indici bursieri 69
4.1.1. Scurt istoric 69
4.1.2. Avantaje oferite de opțiuni 70 4.1.3. Tipuri de opțiuni 71 4.1.4. Riscuri asociate opțiunilor 72 4.1.4.1. Riscuri speciale ale opțiunilor pe indici bursieri 74
4.1.5. Elemente caracteristice ale opțiunilor 75
4.1.5.1. Valoarea timp și valoarea intrinsecă 78
4.1.5.2. Factori care influențează mărimea primei 80
4.2. Mecanismul de tranzacționare al opțiunilor 83
4.3. Strategii cu opțiuni 86 4.3.1. Strategii simple 86 4.3.1.1. Long call 86
4.3.1.2. Long put 88
4.3.1.3. Short call 89 4.3.1.4. Short put 90
4.3.2. Strategii complexe 91
4.3.2.1. Strategii speculative 91 4.3.2.2. Hedging 98
CONCLUZII 101
BIBLIOGRAFIE 103
Așa cum evoluția prețului (cursului) unei acțiuni în bursă ne oferă imaginea valorii de piață și, în ultimă instanță, a performanței firmei emitente, tot astfel indicele bursier exprimă performanța întregii piețe bursiere, a ansamblului de titluri care cotează în bursă. În rapoartele statistice periodice, rata medie a dobânzii măsoară performanța pieței monetare, iar indicele bursier caracterizează evoluția pieței de capital, permițând calculul ratei de rentabilitate generală a acestei piețe.
Ca și indicele general al prețurilor bunurilor și serviciilor din economie, indicele bursier este prețul mediu al tuturor titlurilor sau numai al celor mai reprezentative titluri ce cotează în bursă. Indicele bursier poate fi prețul unui portofoliu format din titlurile de mai sus în proporție egală sau în proporții diferite (în funcție de mărimea prețurilor sau de ponderea capitalizării bursiere a fiecărui titlu în total piață bursieră). Problema determinării indicelui bursier este deci echivalentă cu problema determinării unui preț mediu reprezentativ pentru bursă.
Reprezentativitatea pentru bursă se asigură prin includerea în compoziția indicelui bursier:
a) a tuturor titlurilor care cotează în bursă sau numai a celor mai active și mai reprezentative, astfel încât să se caracterizeze ansamblul bursei;
b) în proporții egale sau în proporții diferențiate în raport cu mărimea prețurilor fiecărui titlu sau în raport cu capitalizarea bursieră al fiecărui titlu.
c) a cotației în timp real (continue) a cursului titlurilor din portofoliul pieței.
Chiar dacă un indice exhaustiv (al tuturor titlurilor care cotează în bursă) cuprinde ansamblul pieței, este preferabil totuși un indice reprezentativ al celor mai tranzacționate titluri. Acesta reflectă mai bine modificările structurale ale pieței, fluctuațiile în activitatea economică și procesul de capitalizare, eliminând în același timp influențele nereprezentative ale fluctuațiilor exagerate și temporare ale unor titluri “rebele”.
Selecționarea celor mai reprezentative titluri pentru portofoliul pieței pune problema modificării frecvente a structurii indicelui și a comparabilității în timp a informațiilor.
Indicii prezentați reprezintă o panoplie a celor mai reprezentative instrumente de a cuantifica evoluția unei piețe bursiere. Ei pot fi priviți ca o oglindă a activității economice dintr-o anumită ramură economică, țară și chiar evoluții economico-financiare mondiale.
Experiența ne-a demonstrat că un indice bursier reprezentativ joacă un rol central în sistemul de instrumente cu care lucrează o piață financiară puternică.
1.1 Scurt istoric
Indicii bursieri sunt produse sintetice ale pieței de capital. Necesitatea introducerii indicilor bursieri era determinată de inexistența unui produs bursier prin care să se realizeze urmărirea în ansamblu a pieței respective și care să nu reflecte doar evoluția unui singur titlu cotat.
Așadar, principala funcție a unui indice bursier e aceea de a reflecta evoluția de ansamblu a pieței bursiere respective. Pe lângă această funcție indicii se constituie ca un important suport pentru tranzacțiile cu contracte futures și opțiuni, efectuate atât în scopul obținerii unui câștig, cât și în scopuri de acoperire împotriva unor posibile riscuri (hedging).
O etapă nouă în evoluția indicilor bursieri a reprezentat-o apariția în ultimele decenii a indicilor așa ziși din “categoria a doua” care includ un număr mult mai mare de acțiuni componente din diverse sectoare ale economiei, ducând la o caracterizare mai bună a pieței bursiere și la o mai bună satisfacere a nevoilor de informație cu privire la aceasta.
Deși, inițial, indicii bursieri au fost determinați doar pentru acțiuni, astăzi există indici care urmăresc evoluția altor titluri de valoare cum ar fi obligațiunile sau titlurile emise de fondurile mutuale. Diversificarea indicilor bursieri este și o consecință directă a diversificării produselor bursiere și a pieței de capital, în general.
O altă tendință în evoluția indicilor este dată și de extinderea lor din planul unei singure piețe de capital, localizată într-o anume țară, în planul pieței financiare mondiale, fapt pus în evidentă prin apariția indicilor mondiali.
În țara noastră deși piața bursieră a funcționat și în perioada interbelică și apoi din nou din 1995, primul indice bursier oficial a apărut abia în septembrie 1997, respectiv indicele BET (Bucharest Exchange Trading) sau Indicele Bursei de Valori București. Acest indice măsoară evoluția a zece din cele mai importante acțiuni ce sunt tranzacționate la prima categorie a Bursei de Valori București.
Indicele BET a fost urmat la scurt timp de BET-C, indice compozit care urmărește mișcarea majorității acțiunilor tranzacționate la Bursa de Valori București, lansat în primăvara anului 1998, ca și de indicele oficial al pieței extrabursiere, RASDAQ-C, lansat la 1 august 1998.
În concluzie indicii bursieri reprezintă unul din cele mai interesante și atractive produse bursiere, atât sub aspectul capacității de sintetizare a evoluției întregii piețe, cât și prin prisma avantajelor pe care le oferă investitorilor prin folosirea ca suport pentru tranzacții bursiere sub forma contractelor.
1.2 Clasificarea indicilor bursieri
Indicii bursieri se pot clasifica după mai multe criterii, astfel:
a) După valorile mobiliare care constituie suportul indicelui, se pot deosebi următoarele categorii de indici:
1) Indici bursieri pentru acțiuni.
Aceștia sunt cei mai răspândiți indici și se calculează în aproape toate țările din lume unde există o piață de capital. Printre cei mai cunoscuți indici se numără Dow Jones Industrial Average, Standard & Poor’s 500 și Nasdaq 100 (în S.U.A.), indicii FT-SE (în Marea Britanie), DAX (în Germania), Nikkei și Topix (în Japonia), CAC-40 (în Franța).
În România cei mai cunoscuți indici sunt BET (care reflectă evoluția a 10 acțiuni cotate la prima categorie a Bursei de Valori), BET-C și indicele pieței extrabursiere Rasdaq-C.
2) Indici bursieri pentru obligațiuni
3) Indici ai volatilității
4) Indici pentru titlurile emise de fondurile mutuale și alte instituții de acest fel.
b) După modalitatea de calcul indicii pentru acțiuni se împart în:
1) Indici din prima generație, care se calculează, în general, ca o simplă medie aritmetică a cursului acțiunilor componente, ajustată cu un divizor care să exprime diversele modificări ce se petrec asupra acțiunilor componente, cum ar fi fuziuni și modificări de capital. Aceștia sunt cei mai vechi indici bursieri calculați și au o tradiție puternică. Din această categorie fac parte Dow Jones, creat în 1896 și indicele Nikkei, cel mai vechi indice bursier de pe piața japoneză, creat în 1950 și revizuit ulterior.
Indicii din prima categorie prezintă o capacitate de informare limitată și, inițial cuprindeau numai acțiunile unor emitenți aparținând unui singur domeniu de activitate. În ultima vreme indicii din prima categorie au fost supuși unui proces de revizuire pentru a ține pasul cu cerințele utilizatorilor.
2) Indicii bursieri din generația a doua se caracterizează prin următoarele:
– cuprind un număr mai mare de firme (500 în cazul S&P, 2000 sau chiar 3000 în cazul indicilor Frank Russell);
– acțiunile componente aparțin mai multor domenii de activitate (mai puțin în cazul indicilor sectoriali);
– metodologia lor de calcul presupune, de cele mai multe ori, ponderarea acțiunilor cu cursul bursier sau capitalizarea bursieră.
c) În funcție de gradul de cuprindere indicii bursieri se clasifică astfel:
1) Indici generali ai pieței, care cuprind acțiuni aparținând mai multor domenii de activitate, căutând să exprime cât mai bine structura pieței respective.
Indicii generali ai pieței reflectă evoluția economiei în ansamblu.
2) Indicii sectoriali
Acești indici reflectă evoluția unui singur sector al economiei prin intermediul firmelor aparținând acestui sector care sunt cotate la bursă.
d) în funcție de intervalul la care sunt calculați, indicii se împart în:
indici calculați în timp real, de obicei la intervale cuprinse între 15 secunde și un minut (majoritatea indicilor existenți la ora aceasta în lume);
indici calculați doar la sfârșitul zilei de tranzacționare (BET compozit).
e) în funcție de numărul de piețe financiare care intră în calculul indicelui avem:
indici ce cuprind în portofoliul lor acțiuni cot pe o singură piață bursieră, fie acțiunile unor firme autohtone, fie ale unor firme străine cotate și pe piața respectivă;
indici mondiali, care iau în calcul acțiuni ce cotează pe diverse piețe ale lumii care au criterii suplimentare referitoare la țările care intră în calcul, pe lângă criteriile stabilite pentru un titlu individual.
f) în funcție de tipul pieței de capital pe care sunt calculați indicii există:
– indici calculați pe piața bursieră, cum este indicele BET;
– indici ai pieței extrabursiere (indicele RASDAQ-C pe piața românească).
g) în funcție de instituția care calculează indicele avem:
– indici oficiali, calculați de către organismele pieței de capital respective, cum este cazul indicelui BET;
– indici calculați de aceste instituții în colaborare cu publicații financiare, cum ar fi DJIA (calculat în colaborare cu The Wall Street Journal), indicii FT-SE calculați de Financial Times, în colaborare cu bursa din Londra;
– indici calculați de diverse publicații economico-financiare;
– indici calculați de către societăți de valori mobiliare, firme de consultanță și alte instituții financiare.
În țara noastră indicii din aceste ultime două categorii au precedat apariția celui oficial.
1.3 Metodologia determinării indicilor bursieri
1.3.1. Principiile folosite in determinarea indicilor
Aceste principii au fost definite ca atare de către Bursa din Londra și ziarul Financial Times și sunt folosite la calculul indicilor de pe piața londoneză, dar se regăsesc în construcția tuturor indicilor bursieri, indiferent de locul sau modul de determinare al acestora. Ele pot fi sintetizate astfel:
1) Indicii bursieri, statisticile și orice alte materiale referitoare la acestea sunt utilizate în mod primar în analiza strategiilor de investiții și ca măsură a performanței portofoliilor pentru investitori profesionali cum ar fi fonduri de pensii, societăți de asigurări, fonduri mutuale și alți investitori instituționali.
2) Metodele de calcul ale indicilor bursieri vor trebui să reflecte întotdeauna realitatea.
3) Utilizatorii indicilor trebuie să fie capabili să replice indicii ori de câte ori este nevoie. Ca urmare, metodele de calcul ale indicilor nu trebuie sa prezinte o complexitate deosebită, iar informațiile și datele folosite la determinarea indicilor trebuie să fie disponibile oricui.
4) Informațiile folosite în calculul indicilor trebuie să aibă la origine surse autorizate. In cazul indicilor care țin seama de evenimente cum ar fi creșteri sau scăderi de capital, acordări de dividende, emisiuni de drepturi de subscriere, datele folosite trebuie să provină de la compania respectivă și se urmărește folosirea datelor cu cât mai puține modificări fată de cele existente în documentele publicate de firma respectivă. Acest principiu este folosit și pentru calculul indicatorilor cum ar fi PER sau DY.
5) În orice moment trebuie să se asigure continuitatea și comparabilitatea cu momentele anterioare, în măsura posibilităților.
6) Consistența datelor și a metodelor de calcul trebuie menținută, oriunde este posibil.
Aceste două principii presupun ca metodele de calcul și determinare a indicilor să rămână, pe cât posibil, aceleași și, de asemenea, datele să provină de la aceleași surse. În general datele folosite provin de la instituțiile pieței de capital, ceea ce face ca sursele să fie stabile.
7) Toți cei implicați în activitatea bursieră, inclusiv brokerii și investitorii, trebuie să fie implicați în mod activ în determinarea celor mai bune practici și metode care trebuie folosite în calculul indicilor și să se asigure că indicii continuă să satisfacă nevoia de informații existentă pe piața bursieră și să facă orice fel de propuneri pe care le consideră utile în acest domeniu.
1.3.2 Etapele construcției unui indice bursier
Principalele etape în construcția unui indice bursier sunt:
1) Selectarea acțiunilor ce intră în portofoliul indicelui
Acest proces se face cu respectarea anumitor condiții referitoare la capitalizarea bursieră, lichiditatea, proveniența, domeniul de activitate al emitentului sau alte criterii în legătură cu acțiunile ce urmează să intre în componența indicelui.
2) Atribuirea unei anumite importanțe fiecărei acțiuni, aici existând mai multe posibilități:
– ponderi egale atribuite fiecărei acțiuni;
– ponderarea cu capitalizarea bursieră;
– stabilirea construcției indicelui fără atribuirea de ponderi.
3) Alegerea datei de referință, pentru care indicele se echivalează cu 100, 1000 sau 10000 de puncte.
1.3.2.1. Selecția valorilor mobiliare ce intră în componența indicelui
O importanță deosebită prezintă etapa selecției valorilor mobiliare care intră în componența indicelui. Criteriile folosite pentru determinarea acțiunilor care vor fi selectate diferă mult de la indice la indice.
Unul din criteriile prezente la determinarea componenței multor indici este acela conform căruia acțiunile trebuie să fie cotate la prima categorie a pieței bursiere respective.
Acest criteriu este folosit în cazul indicelui Nikkei 225, FT-SE 30 și a multor altor indici, inclusiv a indicelui BET. De obicei acest criteriu se aplică la calculul celor mai importanți indici de pe piața respectivă, indici care conțin acțiunile considerate “blue chips” ale pieței de capital respective. în multe cazuri, ca de exemplu pentru Nikkei 225, retrogradarea unui titlu la categoria a doua a bursei duce la excluderea automată a acestuia din componența indicelui.
De asemenea, sunt căutate acțiunile emise de firme puternice, stabile, cu o creștere susținută a activității, și ale căror indicatori economici le recomandă ca o bună investiție. În cazul indicelui Dow Jones, formularea este “companii puternice, cu o creștere susținută și care prezintă interes pentru investitori”.
Acțiunile intrate în componența indicelui trebuie să reprezinte cât mai bine piața bursieră respectivă, în cadrul indicilor generali ai pieței, sau sectorul economic respectiv, în cadrul indicilor sectoriali. În cadrul indicilor generali ai pieței se urmărește ca structura valorilor mobiliare ce compun indicele să urmeze repartiția pe sectoare de activitate a titlurilor înscrise la Cota oficială a bursei.
Un criteriu des prezent în determinarea acțiunilor componente ale indicilor este lichiditatea definită ca volum al tranzacțiilor efectuate cu un anumit titlu de valoare într-o anumită perioadă de timp, urmărindu-se ca aceasta să fie cât mai mare.
Lichiditatea se poate urmări și ca procent al volumului tranzacțiilor desfășurate cu acțiunile ce intră în componența indicelui din totalul tranzacțiilor desfășurate pe piața respectivă. În cazul indicelui BET se urmărește ca acest procent să fie mai mare de 60.
În alte cazuri lichiditatea este privită ca volum minim al tranzacțiilor zilnice pentru un anumit titlu. Este cazul indicelui NASDAQ 100 care are drept condiție a includerii unui titlu în portofoliul său un volum minim de 100000 de acțiuni tranzacționate zilnic.
Un alt criteriu esențial se referă la capitalizarea bursieră a acțiunii respective. De remarcat că această condiție apare și în cazul unor indici care nu sunt ponderați cu capitalizarea bursieră.
Explicația acestui criteriu rezidă în faptul că prin construcția indicelui se urmărește o reflectare cât mai bună a pieței respective și aceasta se poate realiza cel mai bine dacă indicele include în componența sa acțiuni a căror capitalizare bursieră însumată să reprezinte o pondere cât mai mare din capitalizarea bursieră totală a pieței. Anumiți indicii cum sunt Dow Jones, FT-SE 100 Nikkei sau DAX-100 ajung să reprezinte, prin acțiunile pe care le includ peste 90 % din capitalizarea totală a pieței respective.
În cazul indicelui BET lichiditatea celor zece acțiuni luate în calcul trebuie să reprezinte cel puțin 60% din capitalizarea întregii piețe bursiere.
Un criteriu întâlnit la mai mulți indici, printre care FT-SE 1 00, indicii Nasdaq sau DAX se referă la necesitatea ca acțiunile incluse în structura indicelui să fie emise de o companie autohtonă. În cazul indicilor calculați pe piața londoneză necesitatea ca toate acțiunile componente să fie ale unor firme autohtone este determinată și de introducerea unui indice care reflectă evoluția companiilor multinaționale, respectiv al unuia care exprimă mișcarea acțiunilor emise de firme străine, dar care cotează și la Londra.
În opoziție cu acești indici care urmăresc doar evoluția companiilor dintr-o anumită tară sau listați doar la o anumită bursă, există indici mondiali. Aceștia iau în considerare acțiuni cotate pe diverse piețe și, astfel, generează noi criterii legate de selecția titlurilor componente, în sensul că aceasta este precedată de o selecție a țărilor componente, respectiv a țărilor pe a căror piețe de capital cotează acțiunile care vor fi luate în calculul indicelui.
De asemenea, în cazul unor indici care urmăresc și acțiuni autohtone și străine, se poate întâmpla ca pentru titlurile străine să fie stabilite și unele condiții speciale, de multe diferite de cele impuse acțiunilor emise de companii ce își au sediul în țara respectivă.
Astfel, indicele Nasdaq – 100 are drept condiție obligatorie pentru acțiunile străine o valoare de piață mondială de cel puțin 10 milioane‚ coroborată cu o valoare de piață minimă de 4 milioane dolari pe piața americană. De asemenea acțiunile străine trebuie să aibă un volum de tranzacționare de cel puțin 200000 de acțiuni zilnic.
Desigur că în cazul altor indici mondiali pot apărea și alte criterii, în funcție de specificul indicilor respectivi.
Un criteriu întâlnit la unii indici, cum ar fi Topix sau indicii Nasdaq se referă la intervalul de timp care s-a scurs de la momentul listării acțiunilor pe piața respectivă.
De exemplu, indicele Nasdaq – 100 stabilește condiția referitoare la vechimea listării acțiunilor în legătură cu capitalizarea bursieră, astfel:
– acțiunile care se află în primele 25% în ceea ce privește capitalizarea bursieră trebuie să fi fost cotate timp de cel puțin un an;
– celelalte acțiuni trebuie să fi fost cotate timp de cel puțin doi ani;
Un alt criteriu comun multor indici se referă la tipul valorilor mobiliare luate în calculul indicelui. Acesta diferă în funcție de tipul indicelui.
Astfel, pentru indicii pentru acțiuni, acțiunile luate în calcul trebuie să fie acțiuni comune sau acțiuni preferențiale participative (acțiuni care au dreptul la un dividend mai mare decât cel fix, stabilit prin prospectul de emisiune, dividend care devine egal cu acel ce revine pe o acțiune proporțională. Această prevedere se aplică numai în cazul în care dividendul ce rămâne pentru o acțiune comună, după deducerea celui fix este mai mare decât dividendul fix.). În calculul anumitor indici se includ doar acțiunile comune, fără a le lua în calcul pe cele preferențiale, indiferent de tipul lor. De obicei, acțiunile preferențiale neparticipative nu se iau în calculul indicilor bursieri.
În structura unor anumiți indici pentru acțiuni se mai pot include alte titluri, cum ar fi unități de participare ale fondurilor mutuale și alte valori emise de acestea.
În concluzie, principalele criterii în funcție de care se stabilește componența indicilor bursieri se pot sintetiza astfel:
1) condiții privind capitalizarea bursieră;
2) condiții privind lichiditatea acțiunilor;
3) condiții privind cotarea la prima categorie a pieței respective;
4) condiții privind domeniul de activitate al firmei emitente, îndeosebi în cadrul indicilor sectoriali;
5) condiții privind apartenența sau nu la o anumită țară a emitentului;
6) condiții privind ponderea din totalul acțiunilor care trebuie sa fie disponibile pe piață;
7) condiții privind necesitatea trecerii unui anumit interval de timp de la listare;
8) alte condiții specifice unor anumiți indici.
La aceste condiții se adaugă condițiile necesare cotării la bursă.
1.3.2.2 Atribuirea de ponderi
Atribuirea de ponderi este o etapă importantă, deși nu se regăsește în construcția tuturor indicilor bursieri. În general, ponderile cu care sunt luate în calcul acțiunile apar la indicii din a doua categorie.
Atribuirea unor anumite ponderi indicilor bursieri este justificată de necesitatea de a se evita situația în care evoluția cursului unei anumite acțiuni ar avea o influență prea mare asupra indicelui.
De exemplu, dacă am construit un indice bursier care ar avea în componență următoarele acțiuni.
1) A, cu o valoare nominală de 25.000 lei
2) B, cu o valoare nominală de 1.000 de lei și
3) C, cu o valoare nominală de asemenea de l.000 de lei.
Cursurile celor trei acțiuni la 13 mai sunt: A 92.500 lei, B 650, iar C 4.500.
Presupunem că indicii sunt luați în calcul fără nici un fel de pondere, nivelul indicelui ar fi determinat prin calculul mediei aritmetice a cursurilor acțiunilor ce fac parte din portofoliul indicelui.
Formula de calcul va fi:
Valoare indice =
Ca urmare, pe 20 noiembrie, indicele ar avea valoarea de (92.500 + 650 + 4.500) /3 /100, adică 325,5 puncte, unde 100 este un factor de corecție introdus pentru a se lucra cu valori mai reduse ale indicelui.
Capitalizarea bursieră a celor trei acțiuni este:
A – 10.000 de acțiuni pe piață x 92.500 u.m. / acțiune adică 925.000.000 u.m.
B – 5 milioane acțiuni pe piață x 650 u.m. / acțiune, adică 3.250.000.000 u.m.
C – 400.000 acțiuni pe piață x 4.500 u.m. / acțiune, adică 1.800.000.000 u.m.
Pentru a se evita fenomene de tipul celui prezentat mai sus indicii sunt construiți folosindu-se un sistem de ponderi. Există două modalități:
ponderi egale atribuite fiecărei acțiuni;
ponderarea cu capitalizarea bursieră;
În primul caz, dezavantajele influenței unei acțiuni sunt eliminate în totalitate, deoarece fiecărei acțiuni i se atribuie o astfel de pondere încât modificarea fiecărei acțiuni cu un anumit procent va imprima indicelui o modificare identică.
În al doilea caz, acțiunile sunt ponderate cu capitalizarea bursieră ceea ce va face ca o modificare cu un anumit procent a unei acțiuni cu o pondere importantă în capitalizarea totală a pieței va avea o influentă mai mare asupra indicelui decât o modificare cu același procent a unei acțiuni mai puțin importantă sub aspectul capitalizării.
1.3.2.3 Stabilirea datei de referință
Data de referință este o dată cu o semnificație deosebită pentru indicele bursier respectiv. Pentru data respectivă indicele primește valoarea de 100, 1000 sau 10000 de puncte, după caz.
Deseori data de referință este data de la care începe calculul indicelui, cum este cazul cu indicele BET, a cărui dată de referință este 19 septembrie 1997, pentru care indicelui i s-a atribuit valoarea de 1000 de puncte.
Data de referință este folosită în cadrul analizei evoluției indicilor, prin compararea valorii indicelui la o anumită dată cu cea din data de referință. Indicele aferent oricărei alte perioade exprimă întotdeauna o creștere sau o scădere față de perioada de bază.
1.3.3 Metodologia de calcul
Metodologia de calcul este diferită în funcție de tipul indicelui. Astfel, în cazul indicilor din prima categorie, indicele se calculează ca o medie aritmetică a prețurilor (cursurilor) acțiunilor componente, ajustate cu un divizor a cărui valoare se modifică periodic, în funcție de modificările petrecute cu acțiunile componente.
Formula de calcul este:
Valoare indice =
În cazul indicilor ponderați se ține cont de capitalizarea bursieră, cursul acțiunilor fiind înmulțit cu numărul de acțiuni.
Formula de calcul este:
Indext =
unde:
n = numărul acțiunilor ce intră în componența indicelui;
pi0 = prețul acțiunii i la data de referință;
qi0 = numărul acțiunilor companiei i la data de referință;
pit = cursul acțiunii i la momentul t;
qit = numărul acțiunilor companiei i la momentul t;
KT = divizor;
cit = factorul de corecție pentru acțiunea t;
O formulă mai simplă unde nu există factori de corecție pentru fiecare acțiune, ci doar un factor general de corecție care ia în considerare modificările petrecute cu acțiunile componente, se folosește pentru indicele BET, astfel:
BETt =
unde :
n = 10 este numărul de acțiuni din portofoliul indicelui
pi0 = prețul mediu ponderat al acțiunii i la momentul de referință t = 0 (19 septembrie 1997)
pit = prețul mediu ponderat al acțiunii i la momentul curent t
qi0 = numărul total de acțiuni emise din acțiunea i la momentul t = 0
f = factor de corecție recalculat, ori de câte ori se produc modificări cu acțiunile componente
1.3.4 Modificări în metodologia de calcul
În cadrul determinării indicilor bursieri apar o multitudine de momente în care metodologia de calcul a indicelui trebuie să se modifice, datorită acțiunii unor diverse împrejurări. Aceste modificări trebuie înțelese drept modificări în formula de calcul a indicelui și nu schimbări în însuși conținutul indicelui, cum ar fi trecerea, de exemplu, de la ponderarea cu capitalizarea bursieră la calculul indicelui fără a se folosi ponderi.
Principalele evenimente care generează ajustări ale formulei de calcul a indicelui sunt:
acordări de dividende;
creșteri de capital;
reduceri de capital;
modificări în valoarea nominală a titlurilor de valoare din componența indicelui;
conversii de acțiuni preferențiale în acțiuni comune;
fuziuni ale firmelor din structura indicelui;
adăugări sau ștergeri de firme în / din portofoliul indicelui.
Aceste modificări nu generează modificări în formula de calcul a tuturor indicilor bursieri pentru acțiuni, ci numai pentru acei indici care țin seama în determinarea lor de aceste evenimente. Esențial este că nu toți indicii bursieri suportă modificări.
În cazul indicilor din categoria întâi orice modificare de acest tip se reflectă în modificarea divizorului la care se împarte suma cursurilor acțiunilor.
În cazul indicilor care conțin în formula lor de calcul un divizor general, cum este și cazul indicelui BET, o modificare în sensul celor prezentate mai sus determină o schimbare a valorii divizorului respectiv.
Factorul de corecție este modificat în ziua în care are loc schimbarea, pentru a se putea realiza continuitatea și comparabilitatea valorilor indicelui.
1.3.4.1 Modificări determinate de acordări de dividende
În acest caz ci se va calcula astfel:
unde:
pi, t – 1 = prețul acțiunii respective în ziua anterioară acordării de dividende
Di,t = valoarea dividendului respectiv acordat
Aceste modificări nu sunt reflectate de către toți indicii bursieri, ci numai de anumiți indici, care mai sunt denumiți și indici ai performanței acțiunilor care se calculează îndeosebi în S.U.A. și Germania.
1.3.4.2 Modificări determinate de creșteri de capital
În acest caz, coeficientul ci va avea următoarea formulă:
unde:
pi, t – 1 = prețul acțiunii respective în ziua anterioară acordării de dividende;
BRi,t-1 = valoarea drepturilor de subscriere;
pb = prețul drepturilor de subscriere
BV = rata de subscriere
DN = dezavantajul dividendului
În cazul creșterilor de capital prin încorporarea de rezerve, pb este 0.
1.3.4.3 Modificări determinate de reduceri de capital
În acest caz ci se determină astfel:
unde Vit este rata reducerii capitalului.
Aceste modificări sunt luate și în calculul indicilor neponderați sau a celor care au un singur factor de corecție general.
1.3.4.4 Modificări generate de schimbarea valorii nominale
În acest caz se presupune că prețul (cursul) acțiunilor se va modifica în același sens cu valoarea nominală. Această presupunere se reflectă și în formula de calcul‚ prin modificarea coeficientului acțiunii respective, astfel:
unde este vechea valoare nominală a acțiunii, iar este noua valoare nominală.
1.3.4.5Modificări determinate de fuziuni
Pot apărea următoarele cazuri:
a) ambele firme sunt în componența indicelui
În acest caz firma absorbită prin fuziune este eliminată din calcul, iar pentru cealaltă firmă este modificată ponderea, respectiv numărul de acțiuni tinându-se seama de raportul de conversie dintre acțiunile celor două firme;
b) numai firma care își consolidează poziția prin fuziune intră în componența indicelui.
În acest caz ponderea cu care această companie este luată în calcul se modifică, fie în momentul fuziunii, fie la prima ajustare periodică a indicelui;
c) numai firma absorbită face parte din structura indicelui
În acest caz firma respectivă este eliminată iar divizorul indicelui se modifică.
Indicii bursieri pe lângă aceste modificări ale modului de calcul generate de evenimente excepționale sunt supuși și unor revizuiri periodice (trimestriale, semestriale sau anuale). În cadrul acestor revizuiri firmele care nu mai îndeplinesc criteriile de selecție sunt scoase automat din portofoliul indicelui iar formula de calcul se modifică în consecință.
Principalii indiei bursieri pe plan internațional se grupează astfel:
– indici bursieri pe piața americană;
– indici bursieri pe piața japoneză;
– indici bursieri pe piața britanică;
– indici bursieri pe piața germană;
– indici bursieri pe piața franceză;
– indici mondiali.
2.1 Indici bursieri pe piața internațională
2.1.1 Indici bursieri pe piața americană
Indicele Dow Jones Industrial Average (DJIA)
DJIA este un indice care reflectă evoluția a 30 din cele mai reprezentative acțiuni cotate pe piața americană, acțiuni denumite “blue – chips”. Este cel mai vechi indice de pe piața S.U.A. și chiar din întreaga lume, având o vechime de peste 100 de ani. Cele 30 de acțiuni luate în calcul reprezintă aproximativ o cincime din valoarea de piață a tuturor acțiunilor nord-americane și un sfert din capitalizarea bursieră a NYSE.
Dow Jones face parte indicii bursieri din prima categorie, indici caracterizați prin faptul ca acțiunile componente sunt luate în calculul indicelui fără a folosi nici un fel de pondere.
Denumirea “Dow Jones” vine de la numele celor ce au calculat pentru prima dată acest indice, Charles H. Dow și Edward Jones.
Denumirea de “average” (medie) provine de la modul original de calcul al indicelui, care era o simplă medie aritmetică a cursului celor 30 de acțiuni componente. În ziua de azi metodologia de calcul este aproximativ identică, dar a fost introdus un divizor‚ folosit pentru reflectarea modificărilor apărute în legătură cu acțiunile componente și cu scopul de a asigura continuitatea istorică și comparabilitatea datelor.
Prima valoare a indicelui‚ medie aritmetică a cursului acțiunilor, a fost de 40,94 de puncte, pe data de 26 mai 1896.
Denumirea de “industrial” provine de la componența inițială a DJIA, fiind incluse doar societăți industriale, nu și din domeniul comercial sau al serviciilor. Astăzi în componența indicelui sunt incluse și societăți neindustriale ca J.P. Morgan sau McDonald’s.
Numărul inițial de acțiuni luate în seamă în calculul indicelui era de 12, doar din 1928 trecându-se la 30 de acțiuni.
Titlurile de valoare ce intră în componența indicelui sunt selectate de editorii ziarului “Wall Street Journal”, fiind eligibile cele emise de companiile care nu își desfășoară activitatea în domeniul transporturilor și utilităților publice (deoarece există indici speciali pentru aceste domenii). Sunt căutate companiile ce se bucură de o creștere susținută a activității economice și a performanțelor, ca și cele care stârnesc interesul investitorilor.
Componenta indicelui Dow Jones suferă modificări ce au o frecvență destul de mică în ceea ce privește acțiunile componente. Principalele motive ce duc la asemenea schimbări sunt fuziunile și achizițiile de companii. De asemenea, Dow Jones înregistrează modificări determinate de evenimente ce privesc una din companiile aflate luate în calculul indicelui, cum ar fi o nouă emisiune de acțiuni.
Ultima modificare în componența DJIA a avut loc la 17 martie 1997, când au fost introduse patru noi titluri : Hewlett – Packard, Johnson & Johnson, Traveler’s Group și Wal – Mart Stores. Acestea au înlocuit titlurile Woolworth Corp., Westinghouse Electric, Texaco și Bethlehem Steel.
Modalitatea de calcul este:
Valoare indice =
Inițial, divizorul era echivalent cu numărul de acțiuni luate în calcul. Modificările petrecute de-a lungul timpului, generate de evenimente cum ar fi divizarea acțiunilor unei companii în acțiuni de valoare mai mică (ceea ce ar determina o scădere puternică a cursului bursier pentru noile acțiuni, cu efecte asupra valorii indicelui) au determinat ajustarea periodică a acestui divizor, de obicei în sensul scăderii valorii lui.
Principala diferența între Dow Jones și majoritatea indicilor de pe piața mondială este faptul că în calculul acestui indice acțiunile nu sunt luate eu nici un fel de pondere, ceea ce face ca modificarea cursului oricărei din acțiuni să aibă același efect asupra indicelui, indiferent de capitalizarea bursieră a acțiunii respective.
Principalele momente în evoluția indicelui Dow Jones pot fi sintetizate astfel:
după o creștere susținută până la mijlocul anilor ‘20, în timpul crizei din 1929 – 1933, indicele pierde peste 70 % din valoare, îndeosebi în anii 1930 și 1931;
anunțarea intrării S.U.A. în războiul din Coreea în 1950 provoacă o creștere puternică a indicelui datorită anunțării de către președintele Truman a unui masiv program de înarmare care a dus la creșterea cursurilor pentru acțiunile componente ale indicelui, în special cele din industria de apărare și petrolieră;
asasinarea președintelui Kennedy la 22 noiembrie 1963 a determinat o scădere de asemenea dimensiuni a cursurilor bursiere încât Bursa din New York a stopat temporar tranzacțiile;
crahul bursier din octombrie 1987 a reprezentat ultima scădere de proporții a Dow Jones, acesta ajungând rapid de la aproximativ 2800 de puncte la 1800;
începând cu anul 1991 indicele a crescut puternic, ajungând să depășească 11000 de puncte în anul 2000;
atacul terorist din 11 septembrie 2001 a determinat o scădere gravă a indicelui, ceea ce a făcut ca toate bursele să stopeze temporar tranzacțiile.
Evoluție pe 12 luni DJIA:
Indicele S & P 500
Indicele Standard & Poor’s 500 a fost lansat în 1926, iar din 1957 apare în forma care există și azi. Indicele cuprinde 500 de acțiuni cotata la NYSE, AMEX ca și pe piața extrabursieră americană.
Acțiunile ce intră în componența indicelui sunt selectate cu scopul de a reflecta economia americană, fiind căutate cele mai bune firme din fiecare domeniu de activitate. Indicele are în componență companii americane, cu excepția câtorva și este luat în considerare și la calculul indicelui mondial S&P.
Cele mai importante acțiuni cuprinse în indicele S&P din punct de vedere al capitalizării sunt Microsoft, General Electric, Intel‚ Wal-Mart Stores, Cisco Systems, Lucent Technologies, Merck & Co, Citigroup Inc, Exxon Corp și I.B.M. După cum se observă indicele cuprinde și unele companii care nu intră în componența Dow Jones, dar au o importanță deosebită pentru piața bursieră americană, cum ar fi Microsoft.
Indicele S&P 500 ca și toți indicii Standard & Poor’s este ponderat cu capitalizarea bursieră.
Principalele criterii urmărite la includerea unui titlu în portofoliul indicelui sunt:
– capitalizarea bursieră;
– ponderea din totalul acțiunilor care este disponibilă pentru tranzacționare;
– volumul tranzacțiilor;
– valoarea principalilor indicatori financiari;
Printre cauzele care pot duce la excluderea unei acțiuni din cadrul indicelui
se numără:
– achiziție de către o altă firmă
– faliment;
– apariția unor împrejurări care duc la nerespectarea condițiilor de admitere.
Indicele S&P face obiectul unor tranzacții cu contracte futures și opțiuni și, de asemenea, a generat un fond mutual administrat tot de compania Standard & Poor’s care are portofoliul identic sub aspectul structurii cu portofoliul indicelui.
Indicele Nasdaq – 100
Indicele Nasdaq este alcătuit din 100 de acțiuni ale celor mai mari companii americane și non-americane listate pe piața NASDAQ. Din acest indice lipsesc companiile care își desfășoară activitatea în domeniul financiar.
Printre sectoarele preponderente ale economiei incluse în indicele Nasdaq se numără informatica, telecomunicațiile și comerțul.
Nasdaq – 100 este un indice ponderat cu capitalizarea bursieră, iar pentru ca o acțiune să intre în portofoliul indicelui trebuie să aibă un volum minim zilnic de 100.000. de acțiuni tranzacționate. Componența indicelui este revăzută și ajustată anual.
Indicele Frank Russell 3000
Indicele Frank Russell 3000 măsoară evoluția celor mai mari 3000 de companii americane din punctul de vedere al capitalizării bursiere. Companiile incluse sunt listate pe AMEX, NYSE sau NASDAQ și acțiunile trebuie sa îndeplinească o serie de criterii legate de:
preț minim de tranzacționare, care trebuie să fie de cel puțin 1 USD;
tipul acțiunii : sunt admise doar acțiunile comune (ordinare);
trebuie să fie emise de companii americane; companiile străine nu sunt admise;
În fiecare an, la 31 mai are loc o revizuire a indicelui iar companiile care nu depun până la această dată documentația care să ateste că îndeplinesc în continuare criteriile de admitere sunt automat excluse din cadrul indicelui.
Alte criterii de excludere sunt legate de falimente, fuziuni, achiziții sau retragere de la tranzacționare a unor titluri.
Calculul indicelui a început la 31.12.1978 cu o valoare de start de 100.
Indicele Frank Russell 3000 este împărțit în Russell 1000, care cuprinde cele mai mari 1000 de companii din structura indicelui Russell 3000 și Russell 2000 care include celelalte 2000 de acțiuni din cadrul indicelui. Pe lângă aceștia se mai calculează încă aproximativ 20 de indici din care unul mondial.
2.1.2 Indici bursieri în Japonia
Indicele Nikkei
Indicele Nikkei este cel mai utilizat indice bursier de pe piața japoneză. Nikkei datează din 1950, din 1971 este determinat de Nihon Kheizai Shimbun, iar din 1985 este calculat odată la un minut, în timpul fiecărei ședințe de tranzacționare.
Modul de calcul al Nikkei este foarte asemănător cu cel al indicelui Dow Jones, acesta fiind tot un indice din prima categorie.
Componentele indicelui Nikkei sunt 225 de acțiuni cotate la prima categorie a bursei de valori din Tokio. Compoziția indicelui este reanalizată anual, acțiunile fiind înlocuite pe principiul lichidității.
Principalele cauze care duc la eliminarea unei acțiuni din componența indicelui sunt:
a) compania care a emis acțiunile intră în faliment;
b) încetarea existenței unei companii datorită preluării prin fuziune de către o altă companie;
c) încetarea listării companiei la Bursă
d) compania este retrogradată la a doua categorie a Bursei
Pe lângă aceste criterii un număr de până la șase companii pot fi eliminate anual datorită lichidității scăzute.
Procedura adăugării unor companii, care le înlocuiesc pe cele scoase din componența indicelui este următoarea:
selectarea industriei din care trebuie să facă parte societatea admisă în funcție de ponderea pe care o ocupă fiecare din cele 36 industrii de bază ale economiei japoneze în cadrul celor 225 de companii, pondere stabilită de către Nihon Kheizai Shimbun
selectarea firmei din industria respectivă care va intra în componența Nikkei
Noile componente trebuie să îndeplinească și următoarele criterii:
să fi fost listate pe piață timp de cel puțin trei ani;
să aibă un număr de cel puțin 60 de milioane de acțiuni pe piață (acest număr este calculat la o valoare de 50 de yeni pe acțiune în cazul acțiunilor cu o valoare nominală mai mare acestea sunt “convertite” la o valoare de 50 de yeni)
Formula de calcul a indicelui Nikkei este:
Valoare indice =
După cum se observă este aceeași formulă ca și pentru Dow Jones.
Prețurile folosite sunt cursurile bursiere ale acțiunilor în momentul calculării indicelui sau, dacă o acțiune nu a fost încă tranzacționată în ziua respectivă, prețul este cel de la închiderea zilei precedente.
Metodologia de calcul a indicelui este ajustată în următoarele cazuri:
emisiune de drepturi de subscriere sau atribuire;
reduceri de capital
modificarea acțiunilor ce intră în componența indicelui;
Principalele momente cronologice în evoluția indicelui au fost:
în 1950 la Bursa din Tokio începe calculul indicelui Nikkei;
în 1971 numărul de acțiuni este stabilit la 225;
în 1986 începe tranzacționarea contractelor futures pe indicele Nikkei;
în 1989 începe tranzacționarea opțiunilor pe indicele Nikkei;
începând din 1991 componența indicelui este revizuită anual.
Indicele Topix
Indicele Topix este cel mai semnificativ indice de categoria a doua calculat în Japonia. Topix este de fapt denumirea unei familii de indici care cuprinde Topix Core 30 (care ia în calcul “blue chips” – urlie pieței japoneze), Topix Large 70, Topix 100, Topix Mid 400 și Topix Large 500, care se deosebesc între ei prin cuprinderea unui număr mai mic sau mai mare de companii, în funcție de dimensiunea firmelor respective. Acești indici au fost lansați la 1 aprilie 1998 și înlocuiesc vechiul indice Topix, calculat din 1969.
Indicii Topix sunt ponderați cu capitalizarea bursieră, iar valoarea de bază a fost de 1000 de puncte pentru fiecare din ei. Ca și la majoritatea indicilor bursieri și în formula de calcul a acestor indici se petrec modificări cauzate de adăugări sau ștergeri de acțiuni din portofoliu, sau de modificări petrecute la nivelul firmelor (fuziuni, achiziții, modificări de capital, conversii de acțiuni).
Indicii Topix sunt calculați în timp real pe parcursul fiecărei ședințe de tranzacționare.
Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un titlu financiar pentru a fi inclus în componența Topix se referă la lichiditate, capitalizare bursieră (mai cu seamă pentru Topix Core și Topix 75) și perioada de timp care a trecut din momentul listării la Bursă.
Indicele TSE 2 cuprinde acțiunile care nu sunt incluse în TOPIX dar sunt cotate la Bursa din Tokio.
Acest indice nu include companiile cotate pe piețe bursiere locale sau pe piața extrabursieră japoneză. Este un indice ponderat cu capitalizarea bursieră și cuprinde circa 750 de acțiuni.
2.1.3 Indici bursieri în Marea Britanie
Cei mai importanți indici bursieri de pe piața de capital londoneză sunt cei din familia de indici FT – SE. Acești indici sunt determinați de către ziarul Financial Times în colaborare cu Bursa de Valori din Londra și Facultatea de Științe Economice de la Universitatea din Londra.
Indicii FT — SE se împart în două categorii:
a) indicii calculați în ti mp real, cei mai importanți fiind FT – SE 100 și FT – SE Mid 250;
b) indici calculați la sfârșitul zilei de tranzacționare, cum ar fi FT – SE Small Cap, precum și indicii sectoriali (44 la număr);
Pentru ca o anumită acțiune să intre în componența unuia din indicii FT – SE trebuie ca firma emitentă să fie înregistrată în Marea Britanie. De asemenea, o companie care este o filială sau sucursală a unei alte companii este exclusă din portofoliul indicilor FT – SE pentru a se evita o dublă luare în calcul. În calculul unora din indicii FT – SE pot intra și titlurile emise de fonduri de investiții.
În același timp, o acțiune trebuie să îndeplinească următoarele criterii pentru a face parte din componența indicilor FT – SE:
cel puțin 25% din titlurile emise de compania respectivă trebuie să fie la dispoziția publicului larg și o pondere de maxim 75% din acțiuni să se af1e în mâna unui investitor sau mai multor investitori care acționează în comun;
acțiunile pentru care nu se înregistrează tranzacții în cel puțin 100 de zile pe parcursul unui an calendaristic sunt în mod automat eliminate din cadrul indicilor;
Acțiunile luate în considerare în calculul indicilor FT – SE au o pondere de aproximativ 98 – 99 % din capitalizarea totală a pieței bursiere din Londra.
Indicii FT – SE sunt indici din categoria a doua, fiind calculați ca o medie ponderată a cursurilor bursiere ale acțiunilor componente, titlurile fiind ponderate cu capitalizarea bursieră.
În categoria indicilor FT – SE se include și indicele FT – 30 care este cel mai vechi indice de pe piața britanică și ia în calcul un număr de 30 de “blue chips” ale bursei londoneze.
Indicii FT – SE sunt supuși unui proces de revizuire anuală în ceea ce privește acțiunile componente, cu scopul de a determina acțiunile care nu mai corespund criteriilor, îndeosebi criteriilor de lichiditate, pentru ca acestea să fie înlocuite.
Indicele FT – SE 100 include cele mai mari 100 de companii britanice, în ordinea capitalizării bursiere, iar FT – SE Mid 250 pe următoarele 250, după același criteriu.
Împreună acești doi indici formează indicele FT – SE Actuaries 350. Acțiunile care nu intră în calculul acestui indice sunt urmărite printr-un altul, respectiv FT – SE Actuaries All Share.
2.1.4 Indici bursieri în Germania
Indicele DAX este considerat ca fiind cel mai reprezentativ indice calculat la bursa din Frankfurt. DAX cuprinde un număr de 30 de acțiuni ale celor mai importante companii germane, incluzând BMW, Allianz, Deutsche Telekom, Metro, BASF, Mannesmann.
Alături de indicele DAX se mai calculează indicii DAX 100, MDAX, CDAX (indice compozit), NEMAX 50, care reflectează diferite segmente ale pieței germane, precum și un număr de peste 30 de indici sectoriali.
DAX este calculat la fiecare 15 secunde pe baza cursurilor acțiunilor componente și publicat în ziarul bursei din Frankfurt și alte publicații de specialitate.
DAX este un indice ponderat cu numărul de acțiuni ale companiilor componente. Criteriile de selecție ale celor 30 de acțiuni sunt lichiditatea, dată de volumul tranzacțiilor cu titlurile respective într-o anumită durată de timp și capitalizarea bursieră a acțiunilor respective.
DAX este calculat ca o medie ponderată a cursului celor 30 de acțiuni înmulțită cu un factor de corecție K. Acest factor se modifică de fiecare dată când o acțiune este adăugată sau eliminată din componența indicelui.
În calculul indicelui DAX se ține seama și de modificările care se petrec în legătură cu acțiunile componente cum ar fi modificări de capital, acordări de dividende, emisiune de drepturi de subscriere cu ocazia majorărilor de capital.
Data de bază a indicelui este 30 decembrie 1987, când indicele a avut valoarea de 1000 de puncte.
DAX este și el revizuit periodic sub aspectul componentei, ultima modificare petrecându-se la 19 iunie 1998, când Bayern Hypo und Wechsel Bank a fost înlocuită de Adidas – Salomon.
În Germania se mai calculează indicele FAZ, calculat de ziarul Frankfurter Allgemeiner Zeitung, care ia în considerare 100 de titluri din 15 sectoare de bază ale economiei germane.
2.1.5 Indici bursieri în Franța
Indicele CAC-40 este cel mai important indice calculat pe piața de capital franceză. Numele complet al indicelui este Compagnie des Agents de Change 40 Index și cuprinde 40 dintre cele mai importante titluri tranzacționate la bursa din Paris.
Principiul de construcție al indicelui este ponderarea cu capitalizarea bursieră. CAC-40 este calculat la fiecare 30 de secunde, începând cu data de 30 decembrie 1987. Valoarea de bază a indicelui a fost stabilită la 1000 de puncte.
Acțiunile componente trebuie să fie tranzacționate pe piața cu reglementare lunară (reglement mensuel). Criterii de selecție:
capitalizarea bursieră; cele 40 de acțiuni trebuie să fie în primele 100 de titluri tranzacționate la bursa din Paris din punctul de vedere al capitalizării;
lichiditatea sub aspectul volumului de acțiuni vândute și cumpărate;
volatilitatea, sub aspectul diferenței între prețul de vânzare și cel de cumpărare, calculat sub formă de procent la valoarea medie a tranzacțiilor;
Indicele cunoaște modificări în următoarele cazuri:
retragerea de la cotare a unuia din titlurile componente;
adăugarea unor noi acțiuni în componența indicelui;
divizări de acțiuni
fuziuni
emisiuni de noi acțiuni, reduceri ale capitalului, modificări ale valorii nominale pentru una sau mai multe din acțiunile componente;
conversii de acțiuni
emisiuni de acțiuni care generează drepturi de subscriere;
Printre principalele companii incluse în indicele CAC-40 se numără: Alcatel, Banque Nationale de Paris, France Telecom, Danone, Elf, L’Oreal, Lafarge, Michelin, Peugeot, Paribas, Renault, Societe Generale și Suez Lyonnaise des Eaux.
Indicele CAC-40 face obiectul unor tranzacții cu instrumente derivate pe piața de la Paris.
Pe piața franceză se calculează și un alt indice important, SBF sau CAC general, care cuprinde 239 de acțiuni cotate pe piața cu reglementare lunară și pe cea la vedere.
2.2 Indici bursieri în România
2.2.1 Indicele BET
Numele oficial al indicelui este în limba română “Indicele Bursei de Valori București”, iar în limba engleză Bucharest Exchange Trading (abreviat BET).
Data de referință a indicelui este 19 septembrie 1997, data de start 22 septembrie 1997, iar valoarea de start 1000 de puncte.
BET se calculează și se publică atât în lei (BET ROL), cât și în dolari.
Indicele BET este un indice ponderat cu capitalizarea bursieră și este creat pentru a reflecta tendința de ansamblu a celor mai lichide zece acțiuni tranzacționate la prima categorie a Bursei de Valori București.
Una din cele mai importante funcții ale indicelui BET, ca și a altor indici bursieri este faptul că se constituie drept suport pentru tranzacții derivate (futures și opțiuni).
Contractele futures pe indici bursieri sunt utilizate într-o mulțime de scopuri, cele mai importante fiind operațiuni de investiții ca și de hedging.
2.2.1.1 Metodologia de calcul
Indicele BET este calculat ca o medie ponderată cu capitalizarea bursieră a prețurilor celor mai lichide acțiuni cotate la Bursa de Valori București. Valoarea prețurilor din fiecare zi este raportată la prețurile corespunzătoare din data de referință.
Formula de calcul este:
unde:
pi0 = prețul mediu ponderat al acțiunii i la data de referință;
pit = prețul mediu ponderat al acțiunii i la data curentă;
qi0 = numărul total de acțiuni i emise la momentul de referință.
Pentru a compensa orice efect artificial asupra prețului de tranzacționare datorat măsurilor de:
a. divizări sau consolidări de acțiuni, fuzionări ale firmelor;
b. orice modificări ale capitalului social al unei acțiuni aflate în portofoliul indicelui, valoarea indicelui este ajustată, respectiv indicele este racordat cu un factor de corecție f, în ziua în care are loc schimbarea care afectează prețul. Astfel se realizează continuitatea și comparabilitatea valorilor indicelui.
În cazul în care există acțiuni care nu mai corespund regulilor de includere în portofoliul indicelui și alte acțiuni care sunt tranzacționate corespund acestor reguli, se procedează la o actualizare a portofoliului indicelui. și în acest caz factorul de corecție f este recalculat pentru a compensa această modificare. Astfel, se asigură cerința ca indicele să reflecte zilnic schimbările de prețuri ale acțiunilor față de prețurile acelorași acțiuni la un moment de referință.
Toate modificările portofoliului indicelui se fac periodic și se decid de către Comitetul Indicelui al Bursei de Valori București care analizează și decide trimestrial actualizarea acestuia conform celor de mai sus.
2.2.1.2 Regulile selecției acțiunilor componente
Regulile selecției celor zece acțiuni care formează portofoliul indicelui sunt următoarele:
1. acțiunile trebuie să fie cotate la categoria I a Bursei de Valori București
2. acțiunile trebuie să aibă cea mai mare capitalizare bursieră. De asemenea se urmărește ca suma capitalizărilor firmelor ale căror acțiuni sunt incluse în portofoliul indicelui să depășească 60 % din capitalizarea bursieră totală.
3. acțiunile trebuie alese astfel încât să se asigure diversificarea portofoliului indicelui.
4. acțiunile trebuie să fie cele mai lichide, această caracteristică fiind aproximată prin totalul valorii tranzacțiilor pentru acțiunea respectivă. Se urmărește ca suma valorii totale a tranzacțiilor acțiunilor din portofoliul indicelui să fie de cel puțin 70% din valoarea totală tranzacționată.
2.2.2 Indicele BET compozit
Indicele BET compozit a fost lansat de către Bursa de Valori București pe data de 14 aprilie 1998. Scopul pentru care acest indice a fost creat este de a reflecta evoluția pieței bursiere ținând cont de toate titlurile care se tranzacționează și nu numai de cele mai lichide zece acțiuni tranzacționate la prima cotă.
Principiile de funcționare ca și modul de calcul ale indicelui BET compozit sunt aceleași ca și pentru indicele BET, cu precizarea că nu există o selecție ale acțiunilor ce intră în componența portofoliului indicelui, intrând toate titlurile ce cotează la Bursa de Valori București, indiferent de lichiditate, capitalizare, performanțe economice sau alte criterii.
Numele complet al indicelui în limba engleză este Bucharest Exchange Trading Index – Compozit.
Data de referință a indicelui este 14 aprilie 1998, valoarea de start 1000 de puncte. Și calculul acestui indice se face în timp real. BET compozit se calculează și publică atât în lei (BET-C ROL), cât și în dolari (BET-C USD).
Justificarea calculului și publicării și în valută a indicilor bursieri de la Bursa de Valori București este dată de necesitatea de a se oferi investitorilor străini o măsură a evoluției pieței de capital din România exprimată în dolari SUA, în măsura în care aceștia doresc acest lucru.
2.2.3 Indicele BET FI
Acest indice a fost lansat la 1 noiembrie 2000, având o valoare inițială de 1.000 de puncte. Indicele se actualizează zilnic.
Este primul indice sectorial lansat de BVB și reflectă tendința de ansamblu a prețurilor fondurilor de investiții tranzacționate în cadrul BVB.
Metoda de calcul este identică cu cea aplicată pentru indicii BET și BET – C. Factorul de ponderare pentru un simbol inclus în indicele BET – FI este numărul de acțiuni al simbolului respectiv.
Evenimente care determină ajustări:
Principalele evenimente care determină ajustarea indicelui sunt următoarele:
divizări (splits) sau consolidări ale acțiunilor incluse în coșul indicelui;
adăugarea sau ștergerea unui simbol în / din coșul indicelui ca urmare a listării, respectiv delistării;
modificări de capital pentru o societate ale cărei acțiuni sunt incluse în coșul indicelui.
2.2.4 Sistemul de indici RASDAQ
Piața Națională de Valori Mobiliare RASDAQ a lansat în august 1998 propriul sistem de indici bursieri. În acest sens Raportul de tranzacționare din 3 august 1998 a cuprins prima calculare a variației indicelui RASDAQ COMPOZIT (data de referință în care indicele a luat valoarea de start fiind 31 iulie 1998).
Valoare de start a fost stabilită la 1000 de puncte ca și în cazul indicilor BET și BET compozit.
Sistemul de indici RASDAQ are următoarele componente:
1. indicele RASDAQ Compozit care include în calcul toate societățile listate pe piața over the counter. Printre titlurile cu cea mai mare pondere se numără Romcim Lafarge, Combinatul Siderurgic Sidex Galați, Petromidia Constanța, Romcif Fieni, Alprom Slatina, Moldocim Bicaz, Asirom. Se observă importanța deosebită pe care o au fabricile producătoare de ciment.
Ponderea titlurilor în calculul indicelui este dată de capitalizarea bursieră.
2. indicele RADSDAQ 50 ce reflectă activitatea societăților cu o pondere majoră în trendul pieței.
3. un subsistem de indici ce delimitează evoluțiile societăților grupate prin prisma apartenenței la un anumit sector de activitate.
4. un subsistem de indici ce grupează societățile lista te din punct de vedere al capitalului social
5. un subsistem de indici ce grupează societățile lista te din punct de vedere al localizării geografice
Sistemul urmărește sintetizarea în informație utilă a următoarelor elemente:
tendința globală a prețurilor acțiunilor emise de societățile listate pe RASDAQ;
tendința grupului de societăți ce prin activitatea bursieră pe care o generează si prin caracteristicile economico – financiare proprii membrilor grupului, se situează în prim planul pieței RASDAQ;
evoluții sectoriale ale acțiunilor societăților listate.
Pe lângă indicii calculați în mod oficial, în România există o mulțime de indici calculați de societăți de valori mobilare (indicele Vanguard), de publicații cotidiane sau periodice (indicele ZF, Bursa), de societăți de investiții (indicele BIG)
Indicele RASDAQ Compozit
Piața Națională de Valori Mobiliare RASDAQ a lansat la 3 august 1998, propriul indice cu caracteristică bursieră. în acest sens, “Raportul de tranzacționare” din 3 August a cuprins prima calculație a variației indicelui RASDAQ COMPOZIT, data de referință în care indicele a luat valoarea de start de 1.000 de puncte, fiind 31 iulie 1998.
Indicele RASDAQ Compozit include în calculație toate societățile listate pe piața RASDAQ. El urmărește sintetizarea tendinței globale a prețurilor acțiunilor emise de societățile listate pe piața RASDAQ.
Din punct de vedere al metodologiei de calcul, indicele RASDAQ COMPOZIT se încadrează în familia de indici bursieri ponderați prin capitalizarea de piață. Elementele ce definesc calculația sunt:
Co – Capitalizarea de piață inițială a unei societăți comerciale — reprezintă valoarea de piață a numărului total de acțiuni emise de respectiva societate în momentul de referință; Se calculează ca produs între prețul de închidere al acțiunilor societății respective în ziua de referință și numărul total de acțiuni emise de respectiva societate;
Cc – Capitalizarea de piață curentă a unei societăți comerciale – valoarea de piață curentă a numărului total de acțiuni emise de respectiva societate în momentul de referință; Se calculează ca produs între prețul ultimei tranzacții realizată cu acțiunile societății respective și numărul total de acțiuni emise de respectiva societate;
Do – Divizorul în momentul de referință;
Io – Valoarea inițială a indicelui – 1000 de puncte;
I – Valoarea curentă a indicelui
N – Numărul de societăți comerciale cuprinse în portofoliul indexului;
Valoarea divizorului în momentul de referință se calculează ca:
Valoare curentă a indexului se calculează ca:
Pentru a compensa efectele generate asupra indicelui RASDAQ Compozit în fata diverselor procese economice cum ar fi divizări / consolidări de acțiuni, fuzionări, lichidări, modificări în capitalul social se utilizează următorul algoritm:
– se recalculează capitalizarea portofoliului;
– se ajustează valorile divizorului în mod corespunzător.
Astfel se asigură continuitatea evoluției indicelui RASDAQ Compozit, fără a perturba comparabilitatea cu perioadele precedente. Orice modificări de asemenea natură sunt puse la dispoziția Societăților de Valori Mobiliare și date publicității.
2.3 Exemplu practic de analiză a evoluțiilor bursiere (BVB și Rasdaq)
BVB in aprilie
Bursa de Valori București a avut o evoluție de excepție in luna aprilie cu creșteri spectaculoase ale preturilor acțiunilor celor mai atractive societăți înscrise la cota BVB, evoluție explicata prin intrarea in piață a noi fonduri destinate investițiilor de portofoliu. In timp ce cifra de afaceri a pieței a scăzut fata de luna precedenta, respectiv cu 8,8% la 240 de miliarde de lei, indicele BET a câștigat 34,67% pe parcursul lunii depășind pragul de 1000 de puncte și încheind luna la valoarea de 1184,84 puncte. Pe fondul creșterii preturilor, capitalizarea pietei a crescut de asemenea pana la 1,93 miliarde USD (+49,45% fata de luna precedenta).
Sumarul tranzacțiilor lunare aprilie 2002
Cele mai mari creșteri lunare
Cele mai mari scăderi lunare
Totalul tranzacțiilor (mld. ROL)
Săptămâna valoarea tranzacțiilor
BVB in aprilie
Bursa de Valori București a avut o evoluție de excepție in luna aprilie cu creșteri spectaculoase ale preturilor acțiunilor celor mai atractive societăți înscrise la cota BVB, evoluție explicata prin intrarea in piață a noi fonduri destinate investițiilor de portofoliu. In timp ce cifra de afaceri a pieței a scăzut fata de luna precedenta, respectiv cu 8,8% la 240 de miliarde de lei, indicele BET a câștigat 34,67% pe parcursul lunii depășind pragul de 1000 de puncte și încheind luna la valoarea de 1184,84 puncte. Pe fondul creșterii preturilor, capitalizarea pietei a crescut de asemenea pana la 1,93 miliarde USD (+49,45% fata de luna precedenta).
CNVM suspenda sanctiuni
Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare (CNVM) a suspendat toate sanctiunile aplicate celor cinci Societati de Investitii Financiare (SIF-uri) privind depasirea limitelor de detinere în portofoliu a actiunilor unui emitent, pana la aparitia noii legi care reglementeaza statutul SIF-urilor. Este posibil ca in noua lege plafonul de detinere de % din capitalul unei societati sa fie majorat la 10% din activele nete al SIF-ului, desi reprezentantii SIF-urilor pledeaza pentru un nivel de 20%.
Rafo SA – complet privatizata
Consortiul format din firmele Canyon Servicos Lda din Portugalia si Imperial Oil din Bacau a cumparat de la APAPS pachetul de actiuni rezultat din conversia datoriilor rafinariei catre Stat in actiuni. Suma platita de cele doua firme a fost de peste 360 de miliarde de lei, reprezentînd circa 11 milioane de dolari. Imperial Oil Bacau si Canyon Servicos Lda din Portugalia au cumparat in octombrie 2001 pachetul de 59,961% din actiunile rafinariei Rafo SA Onesti.pentru 7,48 milioane USD. Rafo Onesti este ultima rafinarie la care statul mai avea actiuni.
Piata RASDAQ in aprilie
Piata RASDAQ a avut un trend ascendent în luna aprilie atat ca valoare a tranzactiilor cat si ca nivel general al preturilor. Aceasta evolutie a fost sustinuta de valoarea ridicata a ofertelor publice derulate. Valoarea trazactiilor a crescut cu 41% fata de luna precedenta, ajungand la 223 miliarde de lei, in timp ce Indicele Rasdaq Composite care masoara trendul preturilor pe piata a incheiat luna la nivelul de 828,4 puncte, in crestere cu 6,74%.
Capitalizarea pietei a crescut de asemenea cu 2,9% ajungand pe 30 aprilie la valoarea de 1,16 miliarde de USD.
Evoluție săptămânală 8 – 12 iulie 2002
La Bursa volumul săptămânal al tranzacțiilor a fost de 115.01 mld. lei, fata de 108.55 mld. lei săptămâna precedentă. Valoarea medie a tranzacțiilor zilnice a fost de 23 mld. lei, iar valoarea maxima de 62.13 mld. lei s-a atins în sesiunea din 12 Iulie.
Cele mai mari ponderi in valoarea tranzacțiilor au aparținut titlurilor Banca Romana de Dezvoltare (BRD) – 54.10%, SNP Petrom (SNP) – 6.33%, SIF Oltenia (SIF5) – 4.84% și SIF Banat – Crișana (SIF1) care a deținut 4.73% din valoarea totala a săptămânii de referință.
În aceasta săptămâna s-a încheiat o singura tranzacție deal, în ședința de vineri 12 iulie: pentru Banca Romana de Dezvoltare (BRD), cu 105,300 de acțiuni la un preț de 20,800 lei/acțiune.
Printre societățile cu cele mai mari creșteri săptămânale se numără Arctic Găești (ARC) care in cele 5 zile de tranzacționare a câștigat 29.03 procente, COS Târgoviște (COS) (+12.28%) și Banca Romana de Dezvoltare (BRD) care s-a apreciat cu 8.26%, ultimul preț mediu fiind de 21,884 lei/acțiune.
RASDAQ
În săptămâna 8-12 Iulie 2002, valoarea totala a tranzacțiilor pe piața RASDAQ a fost de 44.99 mld. lei, cu o valoare maxima de 19.78 mld. lei în ședința din 10 Iulie 2002.
Cele mai tranzacționate societăți, în funcție de valoarea realizată în aceasta săptămână, au fost Casial Deva (CSIA) cu o pondere de 38.99% în valoarea totală tranzacționata, Napolact (NAPP) cu o pondere de 16.36% în valoarea totală și Ana-Imep Pitești (IMEP) cu o pondere de 12.56%.
Casial Deva (CSIA) rămâne și în aceasta săptămână în fruntea celor mai tranzacționate societăți după valoarea transferată, cu un volum total de 1,104,820 de acțiuni tranzacționate, din care cea mai mare parte o reprezintă tranzacția speciala cu 1,100,434 acțiuni în valoare de 17,535,415,790 de lei raportată în ședința de miercuri 10 Iulie.
Napolact Cluj (NAPP) ocupa locul doi în acest top, fiind totuși cea mai tranzacționată societate după numărul de tranzacții încheiate în piață în această săptămâna, cu 110 tranzacții fata de 5 tranzacții încheiate pentru prima clasata, respectiv 9 pentru a treia. De fapt, Napolact Cluj (NAPP) a fost cea mai tranzacționata societate a fiecărei ședințe a acestei săptămâni după numărul tranzacțiilor realizate. Numărul total de acțiuni transferate în aceasta săptămâna a fost de 195,712 în valoare de 7,361,536,000 lei.
Acțiunile Ana – Imep Pitești (IMEP) s-au tranzacționat în patru din cele cinci ședințe ale săptămânii, cea mai mare parte a acțiunilor (3,643,950 din 3,843,216 de acțiuni tranzacționate în întreaga săptămâna) fiind transferata prin tranzacția speciala raportata in ședința de luni 8 Iulie, valoarea acesteia fiind de 5,367,538,350 lei.
Piața Financiară – Statistici Săptămânale (10 – 14 iulie 2002)
3.1 Caracteristicile contractelor futures
3.1.1 Scurt istoric
Contractele futures (sau contractele la termen cum sunt denumite în literatura de specialitate franceză) s-au consacrat ca unul din cele mai atractive și importante produse bursiere, îndeosebi în ultimele decenii.
Contractele futures au început să fie tranzacționate în secolul al nouăsprezecelea. La început obiectul contractelor futures l-au constituit doar bunurile, în special cerealele și alte produse alimentare. Începând cu 1972, odată cu trecerea la cursuri de schimb flotante au apărut și contracte futures care aveau ca suport valutele, declanșând apariția “contractelor financiare futures”. În 1976 pe piața americană au apărut instrumentele derivate având ca suport T-bond – urile emise de trezoreria S.U.A.
Odată cu începutul anilor 80 au apărut și contractele futures pe indici bursieri. Primul contract futures ce avea ca suport un indice bursier a fost tranzacționat începând cu 16 februarie 1982 la bursa din Kansas City, și avea ca suport indicele Value Line. În scurt timp au apărut contracte futures ce aveau ca suport indicii bursieri și la bursele din New York și Chicago, astfel: la 21 aprilie la Chicago Mercatile Exchange a început tranzacționarea contractelor futures având ca suport indicele S&P 500. La data de 6 mai în același an la New York a început tranzacționarea contractelor futures pe indicele NYSE.
Partea a doua a anilor ‘80 a însemnat extinderea contractelor futures (ca și a altor instrumente derivate și sintetice) dincolo de granițele Statelor Unite ale Americii.
Începând cu anul 1998 contractele futures ce au ca suport indicii bursieri au apărut și în România. Primul pas a fost lansarea la 1 septembrie 1998 a contractului futures pe indicele BET ROL. Prin contract între Bursa de Valori București și Bursa Monetar – Financiară și de Mărfuri Sibiu, aceasta din urmă a obținut exclusivitatea tranzacționării, pentru o perioadă de 3 ani (cu posibilitate de prelungire până la 10 ani) a contractului ce are ca suport indicele oficial al pieței de capital din țara noastră.
3.1.2 Principalele piețe futures
În prezent contractele futures sunt tranzacționate pe un număr din ce în ce mai mare de piețe bursiere. Principalele centre financiare unde se tranzacționează acest tip de produse bursiere sunt următoarele:
Chicago Board of Trade
Chicago Mercantile Exchange
Philadelphia Stock Exchange
Kansas City Board of Trade
New York Futures Exchange
London International Financial Futures Exchange, în Marea Britanie
Tokyo International Financial Futures and Options Exchange;
Hong Kong Futures Exchange
Hong Kong Exchanges and Clearing
New York Board of Trade
În țara noastră contractele futures sunt tranzacționate Ia Bursa Monetar Financiară și de Mărfuri Sibiu, precum și la Bursa Română de Mărfuri. La aceasta din urmă încă nu sunt tranzacționate contracte futures care au ca suport indicii bursieri.
Se consideră că următoarele condiții sunt necesare a fi îndeplinite pentru a se putea desfășura tranzacții cu titluri derivate de tipul contractelor futures și a opțiunilor:
1) potențialul de transfer al riscului. Orice investitor dispus să își asume un risc prin inițierea unui contact futures trebuie să aibă posibilitatea de a găsi în orice moment drept contrapartidă un alt investitor dispus să își asume și el riscul unui asemenea contract;
2) volatilitatea prețului activului suport. Daca instrumentul financiar sau orice activul real ce face obiectul contractului nu ar înregistra nici un fel de evoluție sau aceasta ar fi pe deplin previzibilă, contractele futures nu și-ar mai avea rostul (și nici instrumentele de tipul opțiunilor);
3) lichiditate. Piața trebuie să dea celor ce au poziții deschise în contracte la termen să își transforme eventualele profituri virtuale generate de asemenea contracte în profituri reale. În cazul contractelor ce au ca suport mărfurile sau alte active reale (cum ar fi valutele);
4) standardizare. Entitatea care face obiectul contractului trebuie să poată fi standardizată, pentru a se putea determina cu precizie ceea ce se cumpără și respectiv vinde.
În general o piață futures este caracterizată de doi indicatori principali:
volumul pieței, calculat, de regulă, zilnic și egal cu numărul total al contractelor vândute și cumpărate în ziua respectivă;
numărul pozițiilor deschise la sfârșitul unei zile de tranzacționare.
Contractul futures este un acord de voință între două părți de a cumpăra sau vinde o cantitate determinata dintr-un activ, la o anumită data în viitor și la un preț stabilit în momentul încheierii contractului.
Similar contractelor forward, contractele futures mizează pe prețul de livrare futures.
Între cele douã contracte forward și futures există asemănări și deosebiri prezentate în tabelul de mai jos:
3.1.3 Contracte futures în comparație cu contracte forwards
Contractul futures reprezintă angajamentul ferm dintre părți de a livra o cantitate standard dintr-un activ-suport (mărfuri, valute, titluri etc.) de o calitate standard, la un preț prestabilit (F), ce va fi plătit la o scadentă standard (sfârșit de trimestru, ultima zi lucrătoare).
Ca și forwards, contractele futures se încheie în general pentru patru categorii de active – suport: mărfuri agricole, metale, minerale și produse energetice, valute și titluri financiare: obligațiuni, acțiuni, indici bursieri, rate de dobândă, opțiuni.
Ceea ce diferențiază în primul rând un futures de forward este standardizarea contractelor futures în ceea ce privește calitatea și cantitatea activului-suport, precum și data livrării (scadența) acestui activ. Standardizarea contractelor futures elimină posibilitatea încheierii unor contracte pentru calități și cantități specifice ale activului-suport și la date de livrare convenabile ambelor părți contractante, așa cum se face într-un contract forward. In schimb, lipsa de flexibilitate (pentru condiții particulare) a contractelor futures este compensată de avantajul lichidității acestora pe piața secundară, prin revânzarea lor ușoară (fiind standardizate), la prețuri de piață ale raportului cerere-ofertă din fiecare moment al tranzacției de futures.
Creșterea prețului futures în bursă va determina un câștig pentru cumpărătorul unui contract future și el va fi creditat în contul de marjă cu diferența Ft – Ft-1 dintre prețul zilei curente (Ft, mai mare) și cel al zilei anterioare (Ft-1, mai mic). În același timp, contul de marjă al vânzătorului de future va fi debitat cu aceeași diferență Ft – Ft-1, ca urmare a pierderii înregistrate de acesta.
Un contract futures este deci un joc economie cu sumă nulă, cu câștiguri însumate la toate pozițiile deschise favorabile, care egalează pierderile însumate la toate pozițiile nefavorabile. Fiecare poziție lungă este compensată de o poziție scurtă. Profitul net agregat de la toți investitorii pe piața futures tinde spre zero și aceasta este expunerea netă a fluctuațiilor de preț al activelor-suport. Ca urmare a compensației totale a fluctuațiilor de preț future favorabile cu cele nefavorabile, piața futures a unui activ-suport nu trebuie să influențeze prețul spot al respectivului activ-suport.
În caz de scădere a prețului futures din bursă, efectele asupra cumpărătorului și vânzătorului se vor inversa. În consecință, primul va fi debitat, iar al doilea va fi creditat cu diferența dintre prețul zilei curente și cel al celei anterioare.
Scăderea marjei depuse de una dintre părți nu poate să depășească un prag fixat în jur de 75% din marja inițială (M0), pentru a nu pune în pericol lichiditatea pieței contractelor futures. Această limită minimă este numită marjă de menținere (Mm). Depășirea ei este imediat însoțită de un apel de marjă, respectiv solicitarea pentru debitor de a suplimenta contul de marjă cu depășirea: . În caz de nevirare a lichidităților de către debitor se va proceda la o ajustare (diminuare) forțată a numărului de contracte futures al respectivei părți contractante, astfel încât acesta să se încadreze în marja Mm. Brokerul care intermediază acest debitor va lichida forțat în piață atâtea contracte descoperite până când suma din cont acoperă marja Mm a contractelor rămase în poziția debitorului.
În limbajul de specialitate al pieței financiare, această ajustare zilnică a valorii contractului future cu corecțiile necesare în conturile de marjă ale cumpărătorului și vânzătorului de future poartă denumirea de marcare la piață (marked to market). Din acest punct de vedere, contractul future se diferențiază semnificativ de unul forward (privind același activ-suport și aceeași dată de livrare).
3.2 Contractele futures pe instrumente financiare
Contractele futures pe instrumente financiare (financial futures) sunt relativ noi. Cunoscute în SUA încă din anii ‘70, prin activitatea de la Chicago și New York, ele se extind și în Europa Occidentală, în urma deschiderii pieței futures la bursa londoneză în 1982, iar ulterior și în Extremul Orient. Operațiunile cu contracte futures financiare reprezentau în 1990 cca 80% din volumul tranzacțiilor la Chicago Mercantile Exchange (CME) și la Chicago Board of Trade (CBOT).
Piețele futures pe instrumente financiare s-au format prin extinderea principiilor care guvernează activitatea piețelor futures pentru mărfuri asupra activelor monetare sau diferitelor titluri financiare (instrumente de datorie).
3.2.1 Contractul futures pe indici bursieri
Primul contract futures pe instrumente sintetice de tipul indicilor bursieri a fost introdus în februarie 1982, la Bursa de Mărfuri din Kansas City, fiind vorba despre Value Line Composite Average. În același an, a fost lansat și contractul futures pe S&P 500 Index la CME.
În tabel sunt prezentate principalele contracte futures pe indici:
Caracteristicile contractului futures pe indici bursieri
Tranzacțiile futures pe indici bursieri reprezintă un segment foarte activ al pieței bursiere, datorită atractivității pe care o prezintă aceste contracte atât pentru investitorii instituționali cât și pentru particulari. Utilizarea indicilor bursieri ca suport în contractele la termen presupune transformarea modului lor de exprimare.
Un contract futures pe indici presupune vânzarea sau cumpărarea indicelui la cursul futures al bursei și cedarea sau primirea la scadență a unei sume cash egală cu produsul dintre multiplicatorul pieței respective și diferența între valoarea indicelui în ultima zi de tranzacție a contractului și prețul contractului futures.
Dacă prețul spot al indicelui este superior prețului futures, câștigă cei care au poziții deschise long. Dacă indicele este sub prețului futures, cei cu poziții long vor plăti celor cu poziții short.
3.2.2 Mecanismul tranzacționării contractelor futures
3.2.2.1 Participanții la tranzacții
Participanții la tranzacțiile cu contracte futures ce au ca suport indicii bursieri sunt aceiași ca și pentru orice tip de contract futures și anume cei ce tranzacționează efectiv în ringul bursier (participanții direcți) și cei ce participă la tranzacții prin intermediul celor direcți investind capitalurile de care dispun (clienți sau participanți indirecți).
Participanții direcți (membrii bursei) sunt cei care în mod efectiv tranzacționează contracte futures în incinta bursei (pit). Toți cei ce negociază contractele sunt brokeri sau traderi.
Brokerii (commission brokers) execută tranzacții în numele și pe contul unor terți. Ei primesc din partea clienților ordine de tranzacționare pe care le execută contra unui comision aplicat la valoarea tranzacției. În funcție de reglementările fiecărei piețe bursiere, brokerii pot avea diverse calități, dar de obicei sunt fie angajați ai unor case (firme) de brokeraj fie independenți.
Firmele de brokeraj sunt de regulă membri ai bursei. Dacă o firmă de brokeraj nu este membră a Bursei ‚ atunci pentru a realiza tranzacțiile ce au fost inițiate de clienții săi trebuie să apeleze la o firmă membră.
Traderii sunt persoane fizice care acționează în nume și pe cont propriu. Ei urmăresc obținerea unui profit din cumpărarea de contracte futures la un preț dat
și revânzarea lor la un preț mai mare. Ei se constituie într-o importantă sursă de lichidități pentru participanții la tranzacții. Traderii își asumă un risc și obțin profit ca urmare a abilității și cunoștințelor în domeniu la care se adaugă intuiția privind evoluția pieței. Venitul lor este dat efectiv de diferența dintre prețul de revânzare al contractelor și cel de cumpărare și este influențat direct de rezultatul tranzacțiilor, spre deosebire de brokeri care au un venit sigur din comision indiferent dacă tranzacțiile se dovedesc sau nu.
Participanții indirecți sunt cei care participă la tranzacționare prin intermediul brokerilor, prin ordine de tranzacționare adresate acestora. Aceștia sunt investitori ce au capital disponibil și doresc să îl fructifice prin intermediul contractelor futures sau doresc să își protejeze un portofoliu de acțiuni prin cumpărarea sau vânzarea contractelor pe indici bursieri, diminuând astfel riscul de piață.
3.2.2.2 Tipuri de ordine
Ordinele se pot clasifica după mai multe criterii. După sensul tranzacției ordinele se clasifică în ordine de vânzare și ordine de cumpărare.
După intervalul de timp în care își mențin valabilitatea, ordinele sunt:
– ordine la zi (day orders) care trebuie executat numai în cursul zilei în care a fost lansat. În cazul în care ordinul nu a fost executat la sfârșitul zilei de tranzacționare, acesta este anulat automat;
– ordine cu valabilitate prestabilită de către investitor. Valabilitatea maximă este de 6 luni, investitorul putând anula ordinul oricând înainte de executarea lui.
După tipul ordinului, acestea se clasifică în:
a) ordinele la piață
Ordinul la piață este o instrucțiune dată de către un client unui agent de bursă de a executa imediat o tranzacție la prețul existent pe piață. Brokerul va executa ordinul la cel mai bun curs pe care îl găsește în piață.
b) ordinele limită pun accentul pe prețul la care se va efectua tranzacția.
Clientul solicită ca tranzacția să aibă loc la un anumit preț limită sau unul mai avantajos. Ordinul are 2 forme: una de așteptare, până când piața atinge prețul limită, moment când ordinul se declanșează pentru execuție, și una de execuție, dacă sunt întrunite condițiile solicitate de client.
c) ordinele stop
Ordinul stop este ordinul care devine ordin la piață daca piața ajunge la prețul specificat de client.
d) ordinul de tranzacționare stop limită este ordinul care la declanșare devine ordin limită în loc de ordin la piață. El se declanșează la valoarea stop, dar se execută numai dacă va îndeplini condițiile impuse de ordinul limită.
e) ordinele spread sunt ordine de a cumpăra un contract futures pe un indice și de a vinde simultan un alt contract pe același indice, dar la alt termen.
f) ordinele la deschidere cer brokerului să execute ordinul la prețul înregistrat la deschiderea ședinței de tranzacționare. Dacă nu este executat în momentul respectiv ordinul este anulat automat.
g) ordinele la închidere sunt cele care solicită efectuarea tranzacției în ultimele 30 de secunde ale zilei de tranzacționare. Executarea acestui tip de ordin nu este întotdeauna garantată.
h) ordinele fill or kill presupun executarea imediată într-o singură etapă a tranzacției, la prețul stabilit. În caz contrar, ordinul este anulat.
i) ordinele all or none (totul sau nimic) cer tranzacționarea unui pachet de contracte futures în totalitate sau deloc.
j) ordinele imediat sau anulează au ca efect executarea imediată, totală sau parțială. În cazul executării parțiale, partea rămasă neexecutată a ordinului se anulează.
3.2.2.3 Derularea tranzacțiilor
Etapele derulării unei tranzacții așa cum ele apar în cadrul tranzacțiilor de la Bursa Monetar – Financiară și de Mărfuri Sibiu sunt prezentate în continuare.
Decizia inițierii unei tranzacții aparține clientului unei agenții de brokeraj. Prioritară tranzacției este existența unui cont în marjă pe numele clientului și de asemenea, existenta în acest cont a marjei inițiale.
Etapele sunt:
– lansarea ordinului de tranzacționare constă în inițiativa clientului care solicită efectuarea unei operațiuni în contul său. Pe baza ordinului scris transmis agentului de bursă, acesta fixează condițiile în care dorește să aibă loc tranzacția, utilizând o anumită categorie de ordin.
– clientul completează formularul denumit “ordin de tranzacționare” document ce cuprinde datele necesare privind titularul de cont, piața, titlul financiar (indicele), tipul ordinului (vânzare sau cumpărare), cantitatea, eventualul preț limită sau stop, scadenta, comisionul, marja inițială totală, rezerva.
– agentul completează formularul cu numărul de cont al clientului, data și ora recepționării ordinului și îl înregistrează în centralizatorul de ordine;
– agentul de bursă confirmă clientului lansarea tranzacției.
Agentul transmite ordinul spre execuție. În cazul în care firmele de brokeraj nu sunt membre ale bursei, ele sunt obligate să plaseze ordinele clienților lor unei alte firme de brokeraj, membră a bursei respective.
– ordinul este executat de către brokerul de incintă (floor broker)
– confirmarea executării ordinului. Imediat după executarea fiecărui ordin agentul de bursă contactează clientul și raportează verbal acestuia despre executarea ordinului, specificând prețul și cantitatea la care a fost executat ordinul. La sfârșitul zilei se trimite o confirmare scrisă a tranzacției și a situației contului la adresa specificată de client.
– înregistrarea tranzacției în contul clientului, care are loc imediat după primirea situației cumulate de la casa de compensație. Rolul și locul caselor de compensație vor fi discutate în paragraful următor.
– decontarea și compensarea tranzacțiilor efectuate pe contul clientului se realizează de către agenția de brokeraj.
Sistemul de evaluare a riscului (SER)
SER înlocuiește de la 1 iunie 2000 sistemul de marje folosit până la această dată.
Marjele inițiale și de menținere ale contractelor se înlocuiesc cu o evaluare a întregului portofoliu (futures și opțiuni) de pe un tip de contract. Evaluarea se face pe un interval situat sub și peste prețul de cotare curent și dă ca rezultat pierderea maxima care poate apare pe acest interval.
Evaluarea se face concret prin cotarea pozițiilor deschise ale portofoliului la prețurile de exercitare cuprinse în interval și cu prinde pozițiile deschise futures și opțiunile care în intervalul stabilit intră în bani, indiferent de prețul lor de exercitare. Riscul maxim apare în cazul unui portofoliu format doar din poziții deschise futures sau doar din vânzări de opțiuni.
În cazul în care în portofoliu apar poziții deschise care își diminuează riscul reciproc, respectiva diminuare va fi reflectată în riscul calculat pe acel contract și scadență, valoarea sa minimă fiind zero.
1. În cazul unui portofoliu format doar din poziții deschise futures, riscul său este același, indiferent dacă pozițiile sunt de cumpărare sau de vânzare.
2. În cazul unui portofoliu de opțiuni vândute, riscul său este format din diferența între prețul lor de exercitare și capătul intervalului Ia care se înregistrează pierdere.
3. În cazul unui portofoliu combinat de futures și opțiuni la diverse prețuri de exercitare, se vor evalua fiecare în parte și combinat, iar riscul calculat pe întregul portofoliu va fi dat de pierderea maximă pe care o poate atinge portofoliul pe acest interval.
Prin introducerea SER, contul agențiilor va reflecta riscul calculat pe întregul portofoliu de futures și opțiuni, pe toate contractele și scadențele, separat pe conturile de clienți și house. Suma disponibilă și apelul în marjă vor fî calculate ca diferența dintre suma din cont și riscul calculat.
3.2.2.4 Lichidarea tranzacțiilor
Contractele futures pe indici bursieri se lichidează în numerar și nu prin livrarea acțiunilor ce intră în componența indicelui. La lichidare prețul de lichidare este dat de produsul dintre multiplicatorul indicelui respectiv și valoarea indicelui comunicată de autoritatea care îl calculează pentru ziua respectivă. Această valoare este comparată cu valoarea contractului la data încheierii tranzacției.
Diferența care reprezintă profitul și respectiv pierderea pentru cei doi operatori (vânzător, respectiv cumpărător) nu este plătită dintr-o dată la scadență, ci zilnic, în rate succesive de marjă care încep din ziua următoare declanșării tranzacției și continuă până la scadență sau la lichidarea contractului prin inițierea unei operațiuni de sens contrar.
Procedeul prin care profitul, respectiv pierderea sunt actualizate zilnic se numește marcare la piață (marking to market).
3.3. Determinarea prețului contractelor futures pe indici bursieri
În determinarea prețului unui contract futures ce are ca suport un indice bursier trebuie să avem în vedere două aspecte: nivelul curent al indicelui (spot) și prețul futures dat de valoarea indicelui respectiv.
Diferența între cele două mărimi dă “basis”-ul indicelui respectiv. Ca urmare:
Basis = preț spot – preț futures
Se folosește și basis-ul exprimat ca diferență inversă, între valoarea prețului futures și cea a prețului spot.
3.3.1 Factorii care influențează valoarea prețului
1) Profiturile înregistrate de societățile ce intră în componența indicelui
Dacă se înregistrează o creștere a profiturilor înregistrate de aceste societăți, cursurile acțiunilor lor vor crește, la rândul lor. Ca urmare va crește și cursul indicelui, ca medie simplă sau ponderată a cursurilor acțiunilor componente. În aceste condiții în mod normal va crește și prețul contractelor futures pe indicele respectiv.
2) Rata dobânzii
Dacă rata dobânzii tinde să crească, fluxurile reprezentând capitalurile disponibile din economie vor migra de pe piața financiară către cea monetară. Se va înregistra o tendință de lichidare a plasamentelor în acțiuni prin vânzarea acestora, ceea ce va duce la scăderea cursurilor bursiere. Ca urmare va scădea și indicele.
3) Situația generală a economiei
O economie puternică generează obținerea unor profituri mari de către firme și ca urmare o creștere a prețurilor acțiunilor. Totodată o economie în expansiune generează și rate mari ale dobânzilor, inclusiv ca politică macroeconomică pentru frânarea accesului la credite, pentru a evita supraîncălzirea economiei, în timp ce o economie în recesiune generează efecte inverse.
3.4 Modelul de evaluare al contractelor futures (Cost of Carry Model)
Relația dintre modificarea valorii contractului futures și modificarea valorii activului protejat este numită corelație. Stabilirea corelației implică compararea evoluției prețurilor pe piața futures cu evoluția prețurilor pe piața spot.
Dacă prețul futures este superior celui spot, se vorbește despre o situație de contango. Dacă îi este inferior, avem de-a face cu o situație de backwardation. Diferența dintre cele două prețuri (spot și futures) se numește bază (basis), care poate fi deci negativă în primul caz și pozitivă în cel de-al doilea caz.
Diferențe între prețurile futures sau forward și așteptările cu privire la prețurile spot pot apare în două situații distincte: în conformitate cu studiile lui Keynes și Hicks, în general, pozițiile de hedging sunt la nivel net short, ceea ce generează un exces de ofertă care va conduce la reducerea prețului contractelor la termen sub nivelul așteptat pentru viitoarele prețuri spot (pentru riscul asumat, speculatorii care asigură contrapartida pentru hedging cer o primă pentru asumarea riscului fluctuațiilor de preț). Această specificare a relațiilor de preț este cunoscută sub numele de normal backwardation. Sub această ipoteză, prețul la termen reprezintă o așteptare subevaluată a prețului spot viitor, prețul contractelor futures având un trend crescător de-a lungul perioadei de valabilitate. Cea de-a doua situație, când pe piață predomină long-hedgerii, există un exces de cerere care conduce la creștere a prețurilor contractelor futures, piața este caracterizată ca fiind contango. Pentru a stimula speculatorii să-și asume poziții short, prețul contractelor ar trebui să scadă de-a lungul perioadei de valabilitate a contractului. Deci, pe o piață contango prețul contractului futures reprezintă o estimare supraevaluată a prețurilor spot viitoare.
Problematica asupra sau subevaluării prețurilor spot viitoare prin intermediul prețurilor contractelor futures a fost intens studiată. O versiune modificată a teoriei piețelor cu caracteristici de normal backwardation pornesc de la prezumția că funcția speculatorilor este de a oferi o contrapartidă hedgerilor, că speculatorii manifestă aversiune la risc și au capacitatea de a estima prețurile viitoare. Aceste presupuneri implică faptul că profiturile speculatorilor sunt o funcție de riscul asumat și de abilitățile de estimare a prețurilor viitoare. Studiile empirice au demonstrat că marea majoritate a piețelor futures nu prezintă caracteristici de normal backwardation, aceasta fiind remarcată doar în cazul piețelor pentru făină, soia și bumbac. Acest fapt demonstrează că prețurile futures sunt în mod normal estimări corecte ale viitoarelor prețuri spot.
Alte studii au examinat ipoteza evoluției aleatoare (random walk) a prețurilor futures. Teoria piețelor eficiente presupune că evoluțiile pe termen scurt ale prețurilor futures sunt aleatoare și independente, deci analiza tehnică a prețurilor futures nu este relevantă.
Un model simplu de evaluare a contractelor la termen consideră prețul futures ca rezultând din prețul spot plus costul deținerii:
F = S + C
C = costul deținerii (inclusiv al finanțării)
Menținerea acestei relații între prețurile spot și cele futures este realizată prin tranzacții de arbitraj: când prețul contractului futures depășește prețul spot și costul deținerii, arbitrajorii vor vinde contractul futures cumpărând activul de baza spot, ceea ce va crea o presiune pe piața futures în sensul reducerii prețului datorită excesului de ofertă; dacă prețul contractului la termen scade sub prețul spot ajustat cu costul deținerii, arbitrajorii vor vinde activul spot și îl vor cumpăra la termen, se va crea o presiune din partea cererii pe piața futures ceea ce va conduce la creșterea prețurilor futures.
Dacă se iau în considerare și obligațiile de menținere a unui cont în marjă, modelul analizat anterior rămâne valabil. Se presupun următoarele tranzacții: achiziția spot a activului de bază la prețul S și vânzarea unui contract futures la prețul inițial F pentru care trebuie constituit un depozit în marjă în valoare de M, depozit remunerat cu rata dobânzii fără risc, r. La expirarea contractului futures, traderul va livra activul, va încasa f suportând un cost de deținere al activului de C. În plus traderul poate să-și retragă suma din contul în marjă M cu dobândă fructificată. Din moment ce valoarea finală F – C + M + dob este cunoscută de la început, tranzacția este fără risc, deci valoarea finală actualizată ar trebui să egaleze investiția inițială S + M, ceea ce reprezintă revenirea la modelul inițial F = S + C. Acest fapt conduce la concluzia că depozitul în marjă nu afectează modelul de evaluare al prețurilor futures.
Prețul futures este, de regulă, mai mare decât cel spot, datorită așa-numitului cost-de-stocare (cost-of-carry). În SUA, costul-de-stocare era, înainte de 1976, foarte stabil datorită componentei sale financiare, respectiv o rată foarte scăzută a dobânzii la credite. Ultimii ani au dovedit însă o creștere semnificativă a volatilității, astfel încât a intra în tranzacțiile la termen (principala componentă a bazei este rata dobânzii la finanțarea operațiunii) a devenit foarte riscant.
Costul de stocare reprezintă tocmai suma acestor cheltuieli de deținere a activului suport pe o anumită perioadă. De exemplu, în cazul unui contract pe porumb, pe piața americană, a depozita o anumită cantitate de porumb la un depozit public costă mult mai mult decât în cazul în care firma deține ea însăși un depozit, (așa-numitul “full cost-of-carry”, care ia în calcul și o rată maximă a dobânzii). Pe de alta parte, anumite companii importante pot obține o dobândă mult mai avantajoasă de la bănci decât micile companii.
Cea mai importantă componentă a lui C este însă costul finanțării operațiunii. Se asumă că banii necesari pentru cumpărarea și deținerea activului sunt împrumutați (chiar dacă nu sunt împrumutați, se consideră un cost de oportunitate).
Prețurile spot și futures tind a converge la maturizarea contractului. Totuși, cele două prețuri nu se “întâlnesc” de regulă, căci există unele diferențe de ordin tehnic între comercializarea pe piața la vedere a unui activ și livrarea prin contractul futures, prețul cash înregistrând o primă fată de cel futures deoarece principalul inconvenient al acceptării unei livrări fizice constă, pentru cumpărătorul de contracte futures, în faptul că el este Ia dispoziția opțiunii vânzătorului asupra datei exacte de livrare.
Cele două prețuri evoluează în general într-un mod similar, deși nu neapărat în aceeași proporție. Expunerea la risc depinde de gradul de corelare între schimbarea prețului pe piața la vedere și pe cea la termen.
3.4.1 Modelul cost of carry pentru futures pe indici bursieri
În general, costul stocării pentru contractele futures pe active financiare este reprezentat în cea mai mare parte de costul finanțării. Considerând r rata dobânzii fără risc, F prețul futures, S cursul spot, T – t perioada de timp până la scadența contractului, formula de evaluare pentru un contract futures pe indici bursieri fără plată de dividende este:
Deoarece un indice bursier poate fi privit ca un portofoliu de acțiuni, pe durata de viață a contractului futures pot apare plăți de dividende, ce vor fi primite de deținătorul portofoliului. Presupunând o rată a dividendului continuă în timp q, prețul futures pentru un contract pe indice este dat de formula:
În practică, rata dividendului pentru portofoliile indicilor bursieri variază săptămânal. De exemplu, o mare parte a acțiunilor de pe NYSE plătesc dividend în prima săptămână a lunilor februarie, mai, august și noiembrie. Valoarea lui q ar trebui să fie o medie anualizată a ratei dividendului de-a lungul vieții contractului futures
3.5 Utilizări ale contractelor futures pe indici bursieri
3.5.1 Hedging
Hedging-ul este o tranzacție realizată cu scopul de a reduce sau elimina riscul apariției unor schimbări de prețuri pe piața spot. Utilizatorul hedgingului – numit hedger – poate fi investitor (spre exemplu acționar) sau firmă și face această operație urmărind diverse scopuri. Dacă se consideră adevărată faimoasa teoremă Modigliani – Miller, atunci valoarea firmei este independentă de orice decizie financiară, inclusiv hedgingul.
Piețele futures există datorită a două elemente. Primul este faptul că piața futures dă posibilitatea hedgerilor să transfere riscul lor asupra celor care sunt dispuși să-l preia, aceștia fiind speculatorii. În efortul lor de a reduce la maxim expunerea la risc, hedgerii acceptă să piardă ocaziile favorabile în ceea ce privește evoluția prețurilor pe piața cash în favoarea protejării acestor prețuri, în timp ce speculatorii sunt de acord să preia asupra lor riscul altora în speranța realizării de profit.
3.5.2 Rolul hedgingului
Principala funcție economică a piețelor futures este acoperirea riscului (hedgingul). Firmele utilizează hedgingul pentru o varietate de scopuri:
– obținere de facilități fiscale (reducerea impozitului pe profit);
– diminuarea riscului firmei;
– crearea unei imagini favorabile față de creditorii potențiali. Hedgingul este un semnal pozitiv că firma respectivă face eforturi concentrate de a-și proteja valoarea activelor sale;
– interesul managerilor pentru o evoluție pozitivă a firmei pe care o conduc.
Instituțiile financiare, care au poziții deschise pe piața OTC în numele clienților lor, își acoperă riscul rezultat din aceste tranzacții prin cotarea unui spread suficient pentru acoperirea costurilor de hedging și obținere unui profit. În acest fel, ei devin vânzători de servicii de hedging.
3.5.3 DETERMINAREA RAPORTULUI DE HEDGING
Raportul de hedging (hedge ratio) reprezintă numărul de contracte futures necesare pentru a acoperi o anumită expunere pe piața spot.
Există mai multe metode de estimare a raportului de hedging. Cea mai elementară metodă este luarea unei poziții futures de aceeași mărime cu poziția pe piața spot. Această cale nu ia în considerare faptul că variația prețului futures și a celui spot poate fi diferită.
În cazul în care efectuăm operația de hedging luând poziția long pe activ și poziția short pe un contract futures, vom considera portofoliul de hedging de forma:
unde este modificarea prețului spot, modificarea prețului futures, iar numărul de contracte futures vândute sau cumpărate. Pentru ca poziția futures să acopere perfect profitul sau pierderea spot trebuie ca . Numărul de contracte futures va fi:
Obiectivul hedgingului – valabil pentru orice decizie de investire – este maximizarea utilității așteptate de investitor, iar în acest caz, minimizarea riscului. Formula profitului pentru short hedge este:
Variația portofoliului este:
Vom defini raportul optim de hedging ca fiind acela care minimizează variația portofoliului . Prin derivarea formulei de mai sus obținem:
Se obține că raportul optim de hedging este:
Această formulă dă numărul de contracte futures ce vor produce cea mai mică dispersie a profitului.
Eficacitatea hedgingului se poate determina evidențiind procentul de reducere a riscului din poziția neacoperită, utilizând hedgingul:
Exemplu:
Un operator dorește să cumpere peste trei luni o cantitate de 1000000 unități de valută. Pentru a se proteja împotriva fluctuației cursului valutar, el hotărăște să cumpere contracte futures. Valoarea unui contract este de 32.000 um.
Volatilitatea cursului spot pe trei luni este de = 2,5%, iar volatilitatea cursului futures pe trei luni este de 3,4%. Coeficientul de corelație dintre cele două cursuri este de .
Raportul de hedging este
Rezultă că operatorul va trebui să cumpere un număr de:
contracte futures.
Evident că operatorul va cumpăra 20 de contracte futures, ceea ce va da o anumită aproximație operației de hedging.
3.5.4 Măsurarea volatilității portofoliului de acțiuni
Riscul unei investiții în general reprezintă posibilitatea apariției abaterilor de rentabilitate față de cea așteptată (medie) ca urmare a variației neanticipate a fenomenelor economico – financiare care îl determină. În raport cu frecvența acestor abateri și distribuirea lor mai mult sau mai puțin simetrică de o parte și de alta a mediei, se poate anticipa mărimea riscului.
Pentru măsurarea acestuia se pornește de la ipoteza că distribuția abaterilor rentabilităților efective față de media lor este simetrică și urmărește legea normală de distribuție. Cea mai adecvată măsură a riscului o reprezintă astfel dispersia și abaterea medie pătratică.
Dispersia este media pătratelor abaterilor rentabilităților efective față de rentabilitatea medie:
Abaterea medie pătratică este rădăcina pătratică a acestei dispersii:
În general, există două tipuri de risc asociate pieței acțiunilor:
– riscul sistematic (nediversificabil);
– riscul nesistematic.
Primul dintre ele se referă la schimbările de preț la nivelul general al pieței, preț măsurat adesea cu ajutorul indicelui compozit al pieței respective, spre exemplu S&P 500, NYSE Composite Index, BET-C. Acesta este numit și risc nediversificabil, fiind legat de variabilitatea principalilor indicatori macroeconomici (PIB, rata inflației, rata medie a dobânzii, cursul valutar), ce induc o influență mai mare sau mai mică asupra rentabilității titlurilor.
A doua categorie de riscuri se referă la schimbările de preț ale acțiunilor luate individual, fiind numit risc specific sau diversificabil. Riscul specific poate fi împărțit în:
– risc specific fiecărui titlu, determinat de variabilitatea rentabilităților economice, financiare și a trezoreriei nete;
– risc specific ramurii industriale de care aparține întreprinderea emitentă.
3.5.5 Modalități de management al riscului unui portofoliu de acțiuni
Deținătorii de acțiuni pot face ca portofoliul lor să aibă un comportament mult mai asemănător cu cel al pieței, respectiv de a fi mai bine corelat cu piața. Acest lucru poate fi realizat prin diversificarea portofoliului (includerea în portofoliu a cât mai multe acțiuni). Dacă portofoliul ar fi format din acțiuni ale tuturor societăților cotate la bursă, atunci comportamentul portofoliului ar fi aceeași cu evoluția indicelui compozit al bursei respective. Oricum, un portofoliu cu un grad înalt de corelație cu piața poate fi realizat prin introducerea unui număr mai mic de acțiuni, dar cu respectarea ponderilor fiecărei acțiuni în indice.
Managerii de portofolii gestionează riscul specific și pe cel al pieței în două moduri diferite. Mai întâi reduc riscul specific prin diversificarea portofoliului, după care portofoliul va prezenta doar riscul pieței.
Lupta împotriva riscului pieței se poate duce folosind mai multe strategii. Una din aceste strategii ar fi vânzarea, respectiv cumpărarea de acțiuni în portofoliu în funcție de tendința estimată a pieței. Astfel, când piața se estimează că va intra sub semnul taurului (reprezentând o creștere a prețurilor) portofoliul va fi ajustat prin cumpărarea celor mai volatile titluri pe piață în acel moment. Când se așteaptă însă o scădere a cursurilor – bear market – vor fi incluse în portofoliu acțiuni cu volatilitate scăzută. Când se așteaptă o scădere accentuată a prețurilor, gestionarii de portofolii vor vinde acțiunile și se vor orienta spre investiții mai puțin riscante, spre exemplu pe piața monetară.
Acest comportament este rezultatul îmbinării a două strategii: stock selection și timing market. Selecția acțiunilor (stock selection) constă în selectarea pentru cumpărare a acțiunilor care vor fi incluse în portofoliu dintre cele cu performanțe peste media pieței și selectarea pentru vânzare a acțiunilor cu performanțe situate sub media pieței. Al doilea tip de strategie – sincronizarea cu piața (timing market) – se realizează prin cumpărarea de acțiuni cu volatilitate ridicată când se anticipează pe viitor o tendință crescătoare a pieței sau cumpărarea de acțiuni cu volatilitate scăzută când se așteaptă ca piața să scadă.
Cea mai utilizată modalitate de acoperire a riscului privind evoluția nefavorabilă a unui portofoliu de acțiuni este însă hedgingul.
3.5.6 Hedging folosind contacte futures pe indici
Folosirea acestor contracte în operațiuni de hedging poate fi considerată, în contextul strategiilor de administrare a portofoliilor de acțiuni, o știință aplicată a pieței bursiere. Importanța contractelor futures pe indici bursieri în managementul portofoliilor rezultă din faptul că acestea reprezintă tocmai portofoliul pieței. În plus, piața futures oferă costuri de tranzacționare foarte scăzute.
Riscul unui portofoliu de acțiuni depinde în principal de trei factori:
– riscul fiecărei acțiuni incluse în portofoliu;
– gradul de corelație între acțiuni;
– numărul de titluri din portofoliu.
Considerând cazul unui administrator de portofoliu, al cărui coeficient beta este supraunitar în timp ce trendul pieței este în scădere. O strategie pe care ar putea să o adopte este să lichideze portofoliul și să investească în obligațiuni de stat, până la revenirea pieței. Acest plan nu este însă de urmat, deoarece costurile de tranzacție sunt destul de mari iar lichidarea unui portofoliu mare ar duce la o scădere accentuată a prețurilor acțiunilor.
O alternativă mult mai puțin riscantă față de lichidarea portofoliului este ca respectivul administrator să vândă contracte futures pe indici bursieri, astfel pierderea pe piața spot va fi echilibrată de profitul pe piața futures.
Pentru a calcula numărul de contracte futures necesare acoperirii portofoliului de acțiuni, trebuie avută în vedere volatilitatea portofoliului deținut comparativ cu volatilitatea indicelui suport al contractului futures, măsurată cu ajutorul coeficientului beta. Astfel, numărul de contracte futures este dat de formula:
Unde:
Nf = numărul contractelor futures de cumpărat sau vândut;
Vf = Valoarea unui contract futures;
VP = Valoarea de piață a portofoliului;
= coeficientul beta portofoliu.
3.5.7 Modificarea lui Beta cu ajutorul contractelor futures
Contractele futures pe indici bursieri por fi folosite și în scopul modificării coeficientului beta al unui portofoliu.
Considerând un portofoliu format din acțiuni (S) și contracte futures (f), rata de rentabilitate a portofoliului este:
Unde:
RP = rentabilitatea portofoliului;
S = modificarea valorii acțiunilor;
f = modificarea valorii contractului futures;
Nf = numărul de contracte futures.
Rata de rentabilitate așteptată pentru portofoliu va fi:
Dar este rentabilitatea așteptată pentru acțiuni, iar este modificarea așteptată în prețul futures. Folosind modelul Capital Asset Pricing Model, rentabilitatea așteptată pentru acțiuni, în condițiile unei piețe eficiente, este
Dacă piața este eficientă, rentabilitatea cerută de investitori va fi egală cu rentabilitatea așteptată. Adaptând modelul CAPM pentru contracte futures pe indici, și presupunând că beta futures este 1, rezultă:
Termenul r (rata fără risc) care lipsește din formula CAPM adaptată reflectă costul de oportunitate al investiției. Deoarece contractele futures nu necesită o investiție inițială, r nu mai apare.
Atunci când se urmărește un beta țintă pentru portofoliu, notat , aplicând CAPM pentru portofoliu:
Înlocuind E(R) și E(f), se obține formula pentru numărul de contracte ce trebuie cumpărate sau vândute pentru a aduce beta unui portofoliu la nivelul dorit:
3.6 Spreading
Tranzacțiile de tip spread sunt un tip special de tranzacții ce se manifestă pe piețele futures. Spread-ul se manifestă prin cumpărarea și vânzarea simultană a două contracte futures înrudite. Tranzacția de tip spread este inițiată în speranța că diferența de preț dintre cele două contracte se va schimba în beneficiul lui înainte de compensarea tranzacției.
Inițiatorul spreadului va lua o poziție short pe unul din contracte și long pe celălalt. Contractele trebuie să fie apropiate (înrudite) astfel încât prețul lor să crească sau să scadă împreună (coeficientul de corelație între evoluțiile prețurilor celor două contracte să fie pozitiv și apropiat de 1).
În mod normal la un spread se va pierde în unul din contracte și se va câștiga la celălalt. Scopul tranzacției este de a se obține mai mult la contractul la care se câștigă decât se pierde din celălalt. Deși există și riscul de a se pierde la ambele contracte, se consideră că, în general, spreadingul este mai puțin riscant decât luarea unei poziții directe în piață.
Cumpărarea și vânzarea contractelor la care se referă tranzacția spread se face simultan. Spread-urile sunt inițiate atunci când se consideră că relația normală de evoluție a prețurilor celor două contracte se va modifica. După ce schimbarea de preț s-a produs, spread-ul este lichidat. O poziție spread poate fi menținută câteva ore sau zile sau chiar câteva luni.
Tranzacțiile de tip spread cunosc două variante:
a) spread-ul interlivrare
Presupune operarea cu contracte futures pe aceeași marfă sau instrument financiar, dar la scadențe diferite.
Dacă se estimează că un contract pe luna mai apropiată va avea un avantaj față de cel pe luna mai îndepărtată se va vinde primul contract și se va cumpăra al doilea în momentul introducerii ordinului.
De exemplu un investitor consideră că prețul contractului futures pe indicele BET ROL cu scadența în martie va crește mai mult decât cel cu scadența în iunie.
El va iniția un spread, cumpărând 10 contracte cu scadența în martie și va vinde tot 10 cu scadența în iunie. În cazul unei evoluții a pieței conformă cu așteptările sale, el va câștiga mai mult la contractul cu scadența în martie decât va pierde la cel cu scadența în iunie, înregistrând un profit pe ansamblu.
În cazul în care investitorul estimează că un contract pe luna mai îndepărtată va avea un avantaj comparativ va iniția un spread, vânzând contracte cu scadența mai apropiată și cumpărând cele cu scadența mai îndepărtată.
Strategia de spreading diferă și în funcție de tipul de evoluție a pieței cel mai probabil.
În cazul unei piețe în creștere (bull) regula este să se adopte o poziție long pe contractul cu scadența mai apropiată alături de un short pe contractul cu scadența mai îndepărtată.
Daca un investitor se așteaptă la o creștere generală a pieței americane, el va cumpăra contracte futures pe indicele S&P 500 cu scadența în martie și va vinde contracte cu scadența în iunie, realizând un profit.
Pentru o piață în scădere (bear) regula este de a lua o poziție short pe contractul cu scadența mai apropiată alături de un long pe contractul cu scadența mai îndepărtată.
Dacă este așteptată o evoluție negativă a pieței franceze în ansamblu pentru al doilea semestru se va iniția un spread prin adoptarea unei poziții short pe CAC-40 cu scadența în septembrie împreună cu un long pe CAC-40 cu scadența în decembrie.
b) Spread-ul inter-mărfuri
Acest tip de spread presupune o poziție long pe o anumită marfă cu o anumită scadență împreună cu un short pe altă marfă dar la aceeași scadență.
În cazul indicilor bursieri un exemplu de spread inter-mărfuri este luarea unei poziții long pe un indice cu o anumită scadență și în același timp un short pe alt indice la aceeași scadență.
Exemplu:
Un investitor estimează că economia americană va intra în recesiune în a doua parte a anului 2002, ceea ce va duce la o scădere generalizată a indicilor bursieri. El estimează că indicele S&P 500 va scădea mai puțin decât Dow Jones, datorită includerii acțiunilor din domeniul software-ului. Ca urmare va iniția un spread luând o poziție short pe Dow și un long pe S&P.
Indicele Dow cotează ca futures pentru septembrie la 11.200, iar S&P la 4.500 puncte. Investitorul va cumpăra același număr de contracte pe ambii indici.
La sfârșitul lunii septembrie Dow cotează la 10.000. Pentru fiecare contract cumpărat investitorul va câștiga 1200 500 USD = 600.000 USD. S&P cotează la 4.100 și pentru fiecare contract investitorul va pierde 400 500 USD = 200.000 USD.
Pe ansamblu el va câștiga 400.000 USD numărul de contracte.
4.1 Caracteristicile opțiunilor care au ca suport indici bursieri
4.1.1 Scurt istoric
Opțiunile, ca produse derivate ale pieței de capital s-au manifestat încă din urmă cu câteva secole. Primele forme organizate de tranzacționare a opțiunilor s-au manifestat la începutul secolului XX, când un grup de firme s-au reunit sub numele “The Put and Call Brokers and Dealers Association” și au creat prima formă de tranzacționare reglementată a opțiunilor. Dacă cineva dorea să cumpere o opțiune, un membru al asociației își asuma obligația de a găsi pe cineva care să vândă respectivul tip de opțiune, iar dacă mai putea găsi pe nimeni care să fie dispus să vândă o astfel de opțiune, se angaja să vândă el însuși opțiunea respectivă. Ca urmare membrii puteau fi fie brokeri, fie dealeri.
Această formă de tranzacționare a contractelor de tip opțiuni prezenta, însă, unele dezavantaje:
• deținătorul opțiunii nu avea posibilitatea de a o vinde altcuiva înainte de scadență, deci opțiunile nu prezentau suficientă lichiditate pentru deținătorii lor;
• prestația vânzătorului opțiunii nu era garantată decât de brokerul sau dealerul respectiv;
• costurile de tranzacționare erau ridicate;
În anul 1973 Chicago Board of Trade a lansat primele opțiuni de tip call ce aveau ca suport acțiunile. În anul 1977 pe aceeași piață au apărut și primele opțiuni de tip put. La începutul anilor ‘80 tranzacțiile cu produse bursiere de tipul opțiunilor s-au extins la aproape toate bursele care tranzacționau contracte futures și multe burse de valori din întreaga lume.
Primul contract cu opțiuni ce avea ca suport un indice bursier s-a tranzacționat la 11 martie 1983 și avea ca suport indicele S&P. Contractul era tranzacționat la CBOE 100 și avea ca simbol chiar CBOE 100.
Spre sfârșitul anilor 80 tranzacțiile cu opțiuni s-au extins și în Europa, având ca suport și indici bursieri cum ar fi DAX, CAC-40, FT-SE 100 și mai nou, odată cu introducerea monedei EURO si Dow Jones STOXX.
În țara noastră contractele de tip opțiuni se tranzacționează la Bursa Financiar-Monetară și de Mărfuri Sibiu începând cu anul 1998.
Opțiunile au ca suport acțiuni, obligațiuni și alte titluri financiare, valute, indici bursieri sau contracte futures.
4.1.2 Avantaje oferite de opțiuni
Se consideră că opțiunile oferă, față de alte instrumente bursiere sau extrabursiere, următoarele avantaje:
1) sunt flexibile; indiferent de evoluția prețurilor, pot ajuta investitorii să își realizeze obiectivele de tranzacționare și management al riscului;
2) sunt multifuncționale. Chiar dacă un client nu și-a format o opinie privind evoluția pieței, el poate profita de modificarea volatilității pieței, de trecerea timpului până la scadență sau de schimbarea altor elemente specifice opțiunilor;
3) se oferă posibilitatea obținerii de câștiguri nelimitate prin asumarea de riscuri limitate. În cazul unei opțiuni CALL (la cumpărarea ei) riscul este limitat la mărimea primei în timp ce câștigul potențial este nelimitat.
4) sunt standardizate. Regulile specifice unei burse oferă un grad mare de siguranță, care nu se regăsesc pe nici un alt tip de piață. Prin standardizarea opțiunii se elimină riscul de neplată ai contrapartidei.
Opțiunile negociabile sunt contracte standardizate încheiate între vânzătorul opțiunii (“seller”; “writer” “maker”) și cumpărătorul opțiunii (“buyer”; “holder”) prin care primul vinde celui de-al doilea dreptul de a cumpăra sau de a vinde o anume cantitate dintr-un activ la un preț predeterminat în momentul încheierii contractului și într-un anumit interval de timp.
4.1.3 Tipuri de opțiuni
Opțiunile se pot clasifica după mai multe criterii. Principala clasificare se referă la tipul opțiunii. Astfel sunt două tipuri principale de opțiuni:
– Opțiunea de cumpărare (CALL) este un contract care dă cumpărătorului dreptul ca, până la scadență, să cumpere de la vânzătorul opțiunii activul de bază Ia un preț prestabilit la momentul încheierii contractului. Vânzătorul opțiunii CALL își asumă obligația de a onora solicitarea cumpărătorului, prin vânzarea activului suport, în condițiile stabilite în contract și nu mai târziu de termenul de expirare.
– Opțiunea de vânzare (PUT) este un contract ce dă dreptul cumpărătorului acesteia ca într-o perioadă de timp determinată, să vândă activul suport vânzătorului opțiunii, la un preț prestabilit. Totodată vânzătorul unui PUT își asumă obligația de a cumpăra activul de bază de la cumpărătorul opțiunii Ia prețul prestabilit, dacă opțiunea este exercitată într-un anumit interval de timp.
Dacă dreptul respectiv nu este exercitat în perioada de valabilitate, atunci acest drept este pierdut. Este important de reținut faptul că opțiunile CALL și PUT sunt contracte complet separate și distincte care oferă drepturi diferite. Ele nu sunt părți opuse ale aceleiași tranzacții: orice opțiune CALL are un cumpărător și un vânzător; la fel și opțiunea PUT.
După modul de lichidare aI opțiunilor acestea se clasifică în:
– opțiuni cu livrare fizică (physical delivery options) în care lichidarea se face prin livrarea efectivă a activului suport. Acest tip de opțiuni nu se aplică în cazul indicilor bursieri.
– opțiuni cu reglementare cash care dau dreptul deținătorului să primească o plată cash determinată pe baza diferențelor ce se înregistrează în prețul activului suport la data reglementării și cel de la data încheierii tranzacției. Acest tip de opțiuni apare și în cazul indicilor bursieri‚ unde diferența între cele două prețuri este înmulțită si cu un multiplicator stabilit de bursa la care se tranzacționează opțiunile.
După negociabilitatea lor, opțiunile se împart în:
– opțiuni nenegociabile, caracteristice perioadei de început a tranzacționării acestor titluri financiare, care nu dădeau deținătorului opțiunii dreptul de a vinde opțiunea altei persoane (de a o transfera)
– opțiuni negociabile, care dau deținătorului opțiunii dreptul de a vinde opțiunea altei persoane (de a o transfera) acesta fiind unul din modurile din care se poate ieși dintr-o tranzacție cu opțiuni, alături de exercitare și de abandonarea primei.
După posibilitatea de exercitare opțiunile se împart în:
– opțiuni de tip american, care permit deținătorului să le exercite în orice moment până la scadență, când consideră că prețul (cursul) îi este cel mai favorabil;
– opțiuni de tip european care permit deținătorului să le exercite doar la scadență;
– opțiuni “acoperite” (capped) care sunt exercitate în mod automat dacă nivelul prețului depășește o anumită limită, stabilită de către autoritatea bursieră în funcție de nivelul prețului de exercitare.
4.1.4 Riscuri asociate opțiunilor
Riscurile asociate opțiunilor se împart în riscuri care privesc pe vânzătorul opțiunii și cele care se referă la cumpărător.
Cumpărătorul opțiunii se supune la următoarele riscuri:
1) Cumpărătorul poate să piardă întreaga sumă pe care a investit-o în cazul în care piața are o evoluție nefavorabilă. Pentru cumpărătorul unei opțiuni pierderea posibilă este, totuși, limitată Ia mărimea primei plătite.
O măsură de protecție împotriva pierderii este de a vinde opțiunea pe piața secundară, în cazul în care există o astfel de piață pentru opțiunea respectivă.
Cu cât opțiunea este mai mult “în afara banilor” si durata până la scadență este mai mică, riscul ca un cumpărător al unei opțiuni să piardă parțial sau total suma investită este mai mare.
2) Înainte de perioada în care o opțiune europeană sau acoperită poate fi exercitată singurul mod în care deținătorul ei poate să o valorifice este de a o vinde pe o piață secundară. Dacă o astfel de piață nu există, deținătorul nu poate valorifica în nici un mod opțiunile de acest gen.
3) În anumite condiții, instituțiile care reglementează piața opțiunilor negociabile pot impune anumite restricții în legătură cu exercitarea sau vânzarea opțiunilor respective de genul suspendării sau restrângerii temporare. În aceste condiții deținătorul opțiunii trebuie să își păstreze poziția până la ridicarea restricțiilor.
Uneori, aceste suspendări ale tranzacțiilor pot fi determinate și de suspendarea tranzacțiilor cu activul suport. De exemplu, dacă pe NYSE se suspendă într-o zi tranzacțiile cu acțiunile ce intră în componența Dow Jones, s-ar putea ca și tranzacțiile cu opțiuni ce au ca suport indicele să fie oprite.
Riscuri care se referă la vânzătorul unei opțiuni
1) În cazul unei opțiuni de tip american vânzătorul se poate aștepta să i se solicite executarea prestației la care s-a angajat prin contract în orice moment înainte de scadență.
În cazul opțiunilor europene riscul de a i se cere executarea prestației asumate se reduce la data expirării.
În cazul unei opțiuni americane, dacă opțiunea este “în bani” este foarte probabil că deținătorul ei va trece la executarea ei.
2) Vânzătorul unei covered CALL pierde oportunitatea de a profita de creșterea activului suport (a indicelui), dar suportă în continuare riscul unei evoluții nefavorabile a activului suport. În cazul unei astfel de evoluții nefavorabile valoarea primei pe care vânzătorul o va încasa de la cumpărătorul care abandonează contractul acoperă doar parțial scăderea cursului acțiunilor care intră în componența indicelui.
3) Vânzătorul unui CALL poate înregistra pierderi însemnate dacă valoarea indicelui crește mult peste prețul de exercițiu. Riscul este nelimitat pentru vânzătorul unei astfel de opțiuni.
4) Pentru vânzătorul unui PUT riscul este substanțial, dar nu nelimitat (valoarea indicelui poate scădea, dar în nici un caz nu poate să coboare sub 0. În practică indicele este foarte puțin probabil de a scădea spre valori apropiate de 0, dar pot fi înregistrate scăderi însemnate cum a fost cazul indicelui Dow Jones în octombrie 1987).
Riscurile pe care și le asumă vânzătorul unei opțiuni pot fi diminuate prin cumpărarea altor opțiuni având același activ suport, prin strategii de spreading.
5) În cazul unui CALL neacoperit sau a unui PUT neasigurat cu bani cerințele privind nivelul marjei pot fi mai ridicate iar în cazul unei evoluții nefavorabile a activului suport solicitările pentru completarea marjei pot duce la imposibilitatea satisfacerii lor, ceea ce va avea ca efect lichidarea de către broker a contului în marjă și închiderea pozițiilor.
6) Dacă tranzacțiile pe o anumită piață a opțiunilor sunt suspendate, vânzătorul unei opțiuni nu își va putea închide poziția prin vânzarea contractului și va fi obligat ca la scadentă să execute obligația de cumpărare sau vânzare asumată prin contract.
4.1.4.1 Riscuri speciale ale opțiunilor pe indici bursieri
Vânzătorii opțiunilor cu reglementare cash nu se pot asigura în prealabil în legătură cu îndeplinirea obligației lor prin cumpărarea activului suport, deoarece indicele nu are o existență fizică determinată. Vânzătorul unei CALL se poate totuși asigura prin formarea unui portofoliu pe structura indicelui, dar acest lucru este posibil de realizat în practică doar dacă indicele este constituit din un număr relativ mic de acțiuni (cazul indicelui BET). În cazul altor indici, cum ar fi Nikkei, care are în componență 225 de acțiuni, formarea unui portofoliu care să imite indicele este practic imposibilă.
Investitorii care doresc să protejeze un portofoliu de acțiuni împotriva riscului scăderii cursului trebuie să cunoască faptul că astfel nu se pot proteja decât împotriva componentei de piață a riscului și nu și împotriva riscului specific fiecărui titlu în parte (risc non – sistemic sau specific). Chiar și împotriva riscului de piață o acoperire perfectă se realizează numai dacă portofoliul deținut imită perfect indicele bursier al pieței respective, ceea ce după cum am văzut este dificil de realizat în practica.
Deținătorul unei opțiuni CALL care o exercită înainte de momentul stabilirii valorii finale a indicelui pentru ziua respectivă poate fi obligat să plătească diferența dacă până la sfârșitul zilei indicele are o evoluție nefavorabilă și opțiunea ajunge “out of the money”.
În cazul în care anumite acțiuni componente ale indicelui sunt suspendate de la tranzacționare, indicele va fi calculat ținându-se seama de ultimele informații disponibile privind cursul acestor acțiuni, care s-ar putea să nu reflecte exact valoarea acestora datorită intervalului de timp care s-a scurs de la încetarea tranzacțiilor cu acțiunile respective. Ca urmarea dacă opțiunea va fi exercitată în această perioadă, ea va fi exercitată la un nivel al indicelui care poate să nu reflecte exact situația de pe piață.
Posibilitatea vânzătorului unei opțiuni de a-și limita pierderea în cazul unei opțiuni acoperite poate fi limitată uneori de unele restricții impuse de către piață în ceea ce privește tranzacționarea altor tipuri de opțiuni pe indicele respectiv, sau chiar suspendarea tranzacționării tuturor celorlalte opțiuni pe respectivul indice. Ca urmare opțiunea se va exercita automat și vânzătorul va fi obligat la executarea prestației sale fără a i se oferi posibilitatea protejării prin acoperirea poziției.
4.1.5 Elementele caracteristice ale opțiunilor
1) Participanții la tranzacții
Participanții la tranzacțiile cu opțiuni sunt vânzătorul și cumpărătorul opțiunii.
Vânzătorul opțiunii (seller sau writer) este persoana care își asumă obligația de a vinde sau cumpăra (în funcție de cum opțiunea este de tip put sau call) activul suport în cazul în care cumpărătorul opțiunii o exercită la scadență (opțiune europeană) sau oricând pe durata ci de viață (americană).
Termenul de “writer” se referă la persoana care emite o opțiune (realizează prima vânzare a ei)‚ în timp ce “seller” este persoana care vinde o opțiune anterior emisă. Făcând o analogie cu titlurile de forma acțiunilor și obligațiunilor am putea spune că writer-ii alcătuiesc oferta pe piața primară a opțiunilor, în timp ce seller-ii constituie oferta pe piața secundară.
Cumpărător opțiunii (holder sau buyer) este persoana care are dreptul dar nu și obligația de a vinde (opțiune PUT) sau cumpăra (opțiune CALL) activul suport, prin exercitarea opțiunii la scadență sau pe parcursul duratei de viață a acesteia.
Participanții efectivi în ringul bursier la tranzacțiile cu opțiuni sunt market makeri, brokeri și dealeri. Atât principalele tipuri de operatori, cât si clasificarea lor după obiectivele urmărite sau strategia folosita au fost prezentate în capitolul referitor la contractele futures și de aceea nu mă voi mai opri asupra lor.
2) Prețul de exercițiu
Prețul de exercițiu este prețul la care cumpărătorul opțiunii are dreptul să cumpere sau să vândă, în funcție de tipul opțiunii, activul suport.
De exemplu fie o opțiune call pe indicele BET cu scadența în septembrie, emisă la un preț de exercițiu de 555. La data de 30 septembrie (sau mai devreme dacă opțiunea este de tip “american” opțiunea se va exercita la acest preț, indiferent de valoarea indicelui din momentul respectiv. Desigur, fiind o opțiune pe indici bursieri, nu va exista o “vânzare” efectivă, ci o reglementare cash.
Prețurile de exercițiu sunt stabilite pornind de la valoarea indicelui bursier în momentul respectiv, căutându-se ca acestea să fie cât mai apropiate de valoarea indicelui. Pentru fiecare scadență există mai multe prețuri de exercitare, de obicei trei sau cinci. Pe piața americană prețurile de exercitare sunt stabilite la intervale de 5 USD pentru contractele pe indici bursieri.
3) Unitatea de tranzacționare (mărimea contractului)
Unitatea de tranzacționare este în mod normal cantitatea din activul suport care face obiectul cumpărării și vânzării într-un contract.
În cazul opțiunilor cu reglementare cash cum sunt cele pe indici bursieri, înțelesul acestei noțiuni este dat de multiplicatorul stabilit de piața respectivă (piața pe care se tranzacționează opțiunile). În acest caz unitatea de tranzacționare este dată de produsul dintre valoarea indicelui și multiplicatorul stabilit de instituția pieței respective.
De exemplu în cazul unui contract pe indicele DJ EURO STOXX 50 la un preț de exercitare de 4334,7 ‚ având în vedere că multiplicatorul este 10 EUR, mărimea contractului va fi de 43347 EUR. Se poate considera că un investitor care achiziționează un contract pe acest indice, de fapt cumpără 10 astfel de opțiuni.
Analog se calculează mărimea contractului si pentru opțiunile pe contracte futures pe indicii bursieri.
4) Activul suport
În cazul opțiunilor pe indici bursieri activul suport este un indice bursier, de obicei cel mai reprezentativ pentru piața respectivă. Cei mai folosiți indici bursieri în cadrul opțiunilor sunt S&P 500, Dow Jones, EURO STOXX 50, FT-SE 100, Nikkei, Hang Seng, iar în țara noastră indicele BET ROL.
5) Durata de viață
Caracterul standardizat al opțiunilor se referă și la durata lor de viată. Durata de viață se determină cu ajutorul așa – numitelor cicluri de exercitare. Ciclurile de exercitare sunt formate, de obicei, din lunile martie, iunie, septembrie și decembrie.
În general opțiunile sunt cotate pentru una sau două luni spot (luna curentă și luna următoare) ca și pentru mai multe cicluri trimestriale (de obicei cea mai apropiată din cele patru luni mai sus menționate și următoarele două sfârșituri de trimestru).
6) Multiplicatorul contractului
Multiplicatorul contractului este stabilit de către autoritatea pieței și înmulțit cu valoarea indicelui în punctă dă mărimea contractului. În cazul opțiunilor pe indicele BET tranzacționate la BMFMS multiplicatorul este 10.000 lei pentru un punct.
7) Data scadenței (expirării opțiunii)
Este data la care, dacă nu a fost încă exercitată o opțiune expiră, deci este ultima zi de tranzacționare. În cazul opțiunilor de tip european este și singura dată la care opțiunea poate fi exercitată.
8) Pasul de cotare (tick).
Tick-ul depinde de valoarea primei și are același înțeles cu cel care a fost prezentat în capitolul dedicat contractelor futures.
9) Pragul de rentabilitate (punctul mort)
Este punctul în care cumpărătorul unei opțiuni nu obține nici un profit.
La opțiunile call este dat de relația preț de exercițiu + prima plătită.
La opțiunile put este dat de relația preț de exercițiu – prima plătită.
10) Prețul opțiunii
Prețul opțiunilor este dat de prima plătită de cumpărătorul opțiunii în momentul încheierii contractului. Prima opțiunii cotează la bursă și în orice moment cumpărătorul unei opțiuni poate să își lichideze poziția încasând nivelul curent de piață al primei.
4.1.5.1 Valoarea timp și valoarea intrinsecă
Prima unei opțiuni are două componente esențiale valoarea timp și valoarea intrinsecă.
Valoarea intrinsecă este dată de diferența dintre prețul de exercitare al opțiunii și prețul activului de bază al opțiunii. În cazul opțiunilor pe indici bursieri prețul activului de bază reprezintă nivelul indicelui respectiv exprimat în număr de puncte. Se consideră că valoarea intrinsec reprezintă suma ce poate fi obținută dacă se cumpără și se exercită imediat o opțiune. Ca urmare, în mod normal noțiunea de valoare intrinsecă apare mai ales în legătură cu opțiunile de tip american, cele europene neputând fi exercitate decât la scadentă.
Valoarea intrinsecă este calculată în mod diferit în funcție de tipul opțiunii:
– pentru opțiunile CALL: Vi = S – E
– pentru opțiunile PUT: Vi = E – S
unde:
Vi – valoarea intrinsecă a opțiunii;
S – cursul activului suport (nivelul curent al indicelui)
E – prețul de exercitare
În funcție de valoarea lor intrinsecă opțiunile pot fi:
– în bani (in-the-money) – când valoarea intrinsecă este mai mare decât 0;
– la bani (at-the-money) – când valoarea intrinsecă este zero;
– în afara banilor (out-of-the-money) – când valoarea intrinsecă este negativă.
Valoarea intrinsecă a opțiunilor
De reținut că în cazul opțiunilor europene valoarea intrinsecă la orice dată înaintea scadenței are doar un înțeles teoretic.
Dacă din calculul Vi rezultă un număr negativ (opțiune în afara banilor) atunci Vi se consideră egală cu zero, iar mărimea primei este dată în întregime de valoarea timp (Vt).
Deci,
Vi = max (0, S – E) pentru CALL
Vi = max (0, E – S) pentru PUT.
Exemplu: fie un CALL pe S&P 500 la un preț de exercitare de 2760. Valoarea curentă (nivelul curent al indicelui) este a) 2775, b) 2725.
Valoarea intrinsecă va fi max (0, 2775 – 2760), adică 15 în primul caz și 0 în cel de-al doilea.
Valoarea timp este valoarea suplimentară, peste cea intrinsecă, pe care opțiunea o poate dobândi pe piață ca urmare a raportului cerere – ofertă Ea este egală cu diferența pozitivă dintre prețul opțiunii și valoarea sa intrinsecă. Mărimea valorii timp se exprimă prin formula:
unde:
Vt – este valoarea timp;
p – prețul opțiunii;
Vi – valoarea intrinsecă.
Valoarea timp arată ce sumă este dispus cumpărătorul opțiunii să plătească în speranța că, pe durata de viață, opțiunea va cunoaște la un moment dat, o creștere de preț. Și opțiunile în afara banilor au un preț pentru că ele pot ajunge în bani la un moment dat, ducând, în acest mod la obținerea unui profit.
Valoarea timp este cu atât mai mare cu cât scadența este mai îndepărtată și descrește în timp (deoarece spațiul estimărilor operatorilor cu privire la prețul opțiunii se reduce treptat). În cazul exercitării opțiunii la expirare, valoarea timp este egală cu valoarea intrinsecă. O opțiune neexercitată la scadentă are o valoare de timp egală cu zero.
4.1.5.2 Factorii care influențează mărimea primei unei opțiuni
Mărimea primei unei opțiuni este influențată de următorii 5 factori:
– prețul activului suport (S)
– prețul de exercitare (E)
– durata până la scadență (t)
– volatilitatea ()
– rata dobânzii pe termen scurt (r).
1. Influența prețului activului suport (valorii indicelui)
Prețul activului suport influențează direct proporțional prima opțiunilor CALL și invers proporțional prima opțiunilor PUT.
Valoarea timp este de regulă maximă când o opțiune este la bani deoarece opțiunile la bani au cea mai mare probabilitate de a ajunge în bani înainte de scadență. Spre deosebire, cea mai mare parte a valorii timp a unei opțiuni adânc în bani este eliminată deoarece există un nivel înalt de certitudine că o astfel de opțiune nu va ajunge în afara banilor. Similar, cea mai mare parte a valorii timp a unei opțiuni adânc în afara banilor este eliminată pentru că e improbabil ca ea să ajungă la scadență în bani.
Grafic, relația dintre prețul opțiunii și prețul (cursul) indicelui se exprimă astfel:
2. Influența prețului de exercitare
Mărimea prețului de exercitare are o influență inversă asupra valorii unei opțiuni pe indici bursieri, față de in fluența cursului activului suport (nivelul indicelui). Motivul este că un preț de exercițiu redus are o mare probabilitate de a fi întrecut de nivelul valoric al indicelui. Ca urmare valoarea unei CALL va crește iar valoarea unei PUT va scade. Deci, prețul de exercitare va influența invers proporțional prima opțiunilor CALL și direct proporțional pe cea a opțiunilor PUT.
Această dependentă a valorii unei opțiuni de nivelul indicelui care se constituie ca suport, sau prețul contractului futures pe indici care reprezintă suportul opțiunii și în același timp de prețul său de exercițiu duce la o volatilitate mult mai ridicată a opțiunii decât a activului suport.
3. Volatilitatea cursului activului suport (nivelului indicelui)
Volatilitatea măsoară probabilitatea de modificare a prețului activului suport (nivelului indicelui), indiferent de sens, într-o anumită perioadă de timp.
Pe măsură ce volatilitatea crește șansele ca opțiunea să ducă la un rezultat extrem, foarte bun sau foarte slab, cresc. Deținătorul unui call beneficiază de o creștere a prețului, dar o scădere puternică a prețului îl afectează mai puțin deoarece pierderea lui maximă este, oricum, limitată la mărimea primei. Similar deținătorul unei opțiuni put va profita la o scădere puternică a prețului, dar nu va fi foarte afectat de o creștere extremă. Ca urmare valoarea ambelor tipuri de opțiuni va evolua în același sens cu volatilitatea.
Corelația dintre valoarea teoretică a opțiunii și volatilitate
4. Durata până la scadență
Considerând celelalte caracteristici constante, cu cât durata până la scadența unei opțiuni este mai mare, cu atât valoarea timp este mai mare, deoarece o opțiune care are o scadență mai îndepărtată are mai mult timp să crească în valoare .
Corelația dintre valoarea teoretică a opțiunii și durata până la scadență.
5. Rata dobânzii pe termen scurt
Rata dobânzii pe termen scurt afectează prețul unei opțiuni într-un mod mai puțin evident. În cazul indicilor bursieri vom considera portofoliul indicelui ca fiind o singură acțiune care va avea asupra investitorilor aceleași efecte (vom replica portofoliul pieței printr-o acțiune).
Pe măsură ce rata dobânzii crește, crește și rata așteptată de creștere a cursului acțiunii noastre. Dar, în același timp valoarea prezentă a cash-flow-urilor viitoare la care ne putem aștepta scade. Acești doi factori afectează valoarea unei opțiuni put și ca urmare aceasta va fi influențată negativ de rata dobânzii.
În același timp pentru o opțiune call primul factor determină o creștere, în timp ce al doilea duce la o scădere a valorii. S-a demonstrat empiric că primul factor tinde să-l domine pe al doilea pentru un call. Ca atare, vom spună că rata dobânzii influențează pozitiv valoarea unei opțiuni call pe indici bursieri.
Corelația dintre rata dobânzii si valoarea teoretică a opțiunii
Sintetizând într-un tabel influența principalilor factori care își pun amprenta asupra prețului unei opțiuni (prima), vom avea:
Influența factorilor caracteristici ai opțiunii asupra mărimii primei:
4.2 Mecanismul de tranzacționare al opțiunilor
Orice tranzacție efectuată de un broker în ringul bursier este precedată de un ordin venit din partea agenției de brokeraj pentru un client sau în contul propriu al agenției. Agenția va lua legătura cu decker-ul care se află în bursă, care va trimite spre executare ordinul brokerului aflat în ring.
În momentul în care clientul contractează agenția se stabilește de comun acord nivelul comisioanelor percepute.
Ordinul de tranzacție cuprinde, la BMFMS, următoarele mențiuni:
– numele și prenumele clientului;
– numărul contului de marjă al acestuia;
– tipul operațiunii (cumpărare sau vânzare);
– clasa opțiunii;
– seria opțiunii;
– prețul de exercitare;
– prima. Dacă nu se specifică prima ordinul va fi executat la cel mai bun curs existent al primei în piață;
– luna de scadentă și perioada de valabilitate a opțiunii;
– perioada de valabilitate a ordinului; dacă aceasta nu este specificată, ordinul este valabil doar o zi;
Agențiile de brokeraj au obligația de a executa aceste ordine strict în conformitate cu mențiunile efectuate de clienți.
Garantarea executării obligației asumate de vânzător impune faptul ca acesta să aibă în cont o marjă care să acopere nivelul riscului asumat de către acesta.
La deschiderea unei poziții inițiatorul ei este obligat să depună o marjă inițială ce se stabilește în funcție de caracteristicile contractului. Agențiile de brokeraj sunt îndreptățite să pretindă marje mai ridicate decât nivelul minim stabilit de către Bursă. Ulterior variațiile de marjă sunt adăugate sau retrase zilnic în/din contul fiecărui participant la tranzacții prin intermediul marcării la piață, proces asemănător celui ce a fost descris în cadrul capitolului referitor la contractele futures. Vânzătorilor opțiunilor li se cere să depună marje bazate pe evaluarea riscului total al poziției. În același timp cumpărătorii nu trebuie decât să depună integral valoarea primei la deschiderea tranzacției.
În cazul în care contul în marjă al unui vânzător nu acoperă suma minimă stabilită agenția de brokeraj sau casa de compensație va proceda la un apel în marjă.
Tranzacționarea efectivă a opțiunilor se face în ringul bursier, singurul element care se negociază fiind prima cerută / oferită. Celelalte elemente caracteristice ale opțiunii sunt fixe și precizate în caracteristicile contractelor.
Modalități de ieșire dintr-o poziție cu opțiuni
Există trei alternative de a se renunța la o poziție deschisă în cadrul unui contract de tipul opțiunilor.
1. Opțiunea poate fi exercitată înainte de scadență. În acest caz investitorul primește imediat în numerar contravaloarea valorii intrinseci a opțiunii dacă inițiază o poziție de sens contrar pe piața activului suport.
De exemplu, un investitor care deține un call pe contractul futures BET ROL la un preț de exercitare de 500 și o exercită când contractul futures are o cotație de 520, va încasa (520 — 500) × 10.000 adică 200.000 lei dacă simultan va dobândi o poziție long pe piața futures.
Se observă că această modalitate se referă doar la opțiunile de tip american, cum este cazul celor tranzacționate la Sibiu.
2. Compensarea opțiunii se poate face în condiții aducătoare de profit în cazul în care opțiunea a crescut în valoare pe piață, prin simpla inițiere a unei tranzacții de sens contrar.
De exemplu un operator care a cumpărat un call pe indicele Dow Jones la un preț de exercitare de 11.000, cu primă 500, poate vinde opțiunea în momentul în care pe piață prima este cotată la 700, realizând un câștig de 200 × 500$ adică 100.000 $.
3. Deținătorul unei opțiuni poate aștepta data scadenței. În acest caz dacă opțiunea este “out-of-money” ea va rămâne neexercitată, cumpărătorul pierzând prima. Dacă opțiunea este “in-the-money” ea va fi automat exercitată de către Casa de Compensație.
Toate tranzacțiile efectuate la bursă presupun o activitate de compensare garantare și decontare, activitate efectuată de Casa de compensație. Toți membrii compensatori pot avea deschise conturi de marjă la Casa de Compensație. Agențiile de brokeraj care nu au calitatea de membri compensatori își deschid conturi la acești membri și efectuează compensația tranzacțiilor derulate numai prin intermediul membrilor compensatori.
La sfârșitul fiecărei zile de tranzacționare Casa de Compensație ajustează fiecare tranzacție din ziua respectivă conform caracteristicilor ci, astfel încât fiecare poziție long să corespundă uneia short. În momentul compensării tranzacțiilor, Casa de Compensație devine cumpărător pentru fiecare membru vânzător din compensație și respectiv vânzător pentru fiecare membru cumpărător.
Evidența tranzacțiilor realizate de fiecare membru este realizată de Casa de Compensație și comunicată la sfârșitul fiecărei zile membrilor compensatori. Dacă o agenție de brokeraj nu are calitatea de membru compensator evidența tranzacțiilor îi va fi comunicată de către membrul compensator prin intermediul căruia efectuează compensația. La rândul ei agenția de brokeraj va comunica evidența tranzacțiilor clienților în numele cărora au fost efectuate aceste tranzacții.
Comunicarea evidenței tranzacțiilor este făcută prin intermediul situației contului în marjă și cuprinde date privind participantul, situația financiară a acestuia (referitoare la contul în marjă și comisioane) și rezumatul tranzacțiilor pentru un operator.
4.3 Strategii cu opțiuni
4.3.1 Strategii simple
Strategiile simple se folosesc, de obicei, atunci când investitorii au convingeri clare în ceea ce privește evoluția pieței și volatilitatea activului suport.
În cadrul strategiilor simple se iau poziții folosind una sau mai multe opțiuni. În cazul unor aprecieri eronate privind evoluția pieței sau volatilitatea strategiile simple generează un grad ridicat de risc.
Strategiile simple se împart în:
a) strategii long, care după tipul opțiunii sunt long call și long put.
b) strategii short, care, de asemenea se împart în short call și short put.
4.3.1.1 LONG CALL
Strategia de tip long call este inițiată de un operator care are convingerea că valoarea indicelui va crește urmând ca la scadență el să cumpere contractele la prețul de exercitare, mai mic și să vândă la cursul pieței, mai mare, urmând ca din diferență să acopere valoarea primei și să genereze și un profit.
Grafic, situația este după cum urmează:
Long call
unde P este prețul de exercitare, iar M nivelul punctului mort.
Vom considera o opțiune call pe indicele BET cu prețul de exercitare 450, prima 50 și scadență decembrie. Opțiunea este cumpărată la 10 septembrie și este de tip american. Multiplicatorul este 10000 lei.
Caz 1: la 1 decembrie indicele are valoarea 585. Deoarece operatorul se așteaptă ca indicele să scadă până la scadentă va exercita opțiunea obținând un câștig de:
10.000 × (575 – 450 – 50) = 750.000 lei
Caz 2: la scadență indicele are valoarea 440. Operatorul abandonează prima deoarece pierderea este mai mică decât dacă ar exercita opțiunea. Pierderea va fi de
50 × 10.000 = 500.000 lei.
Caz 3: la scadență indicele este cotat la 480. Operatorul va exercita opțiunea, obținând o pierdere de:
(480 – 450 – 50) × 10.000 = 200.000 lei
mai mică decât pierderea pe care ar înregistra-o dacă ar abandona prima.
Caz 4: la 15 decembrie opțiunea este cotată la 65 (prima). Operatorul vinde opțiunea, înregistrând un profit de:
(65 – 50) × 10.000 = 150.000 lei
4.3.1.2 LONG PUT
Operatorul care adoptă o strategie long put cumpără un contract în speranța că indicele bursier ce face obiectul contractului va scădea.
Reprezentând grafic vom obține:
Long put
Exemplu: un investitor estimează că pe piața de capital se va înregistra o scădere a prețurilor acțiunilor și ca urmare va scădea si indicele BET. În consecință va cumpăra un contract PUT pe contractul futures care are la bază indicele BET, cu scadența în iulie, la un preț de exercitare de 440, prima 40. Multiplicatorul este 10.000. lei
Caz 1: în luna iunie indicele cotează la 380. Operatorul și-a schimbat opinia despre evoluția pieței și se așteaptă ca aceasta să crească. Ca urmare își va lichida poziția pe piața opțiunilor concomitent cu inițierea unei poziții long pe piața futures. Ca urmare:
Profit = (440 – 380 – 40) × 10.000 = 200.000 lei
Caz 2: la scadență indicele cotează la 455. Operatorul va abandona contractul pierzând 40 × 10.000 lei, adică 400.000 lei.
Caz 3: la scadență indicele cotează la 465. Operatorul va exercita contractul, cu un rezultat de
[465 — (440 + 40)] × 10.000 = – 150.000 lei,
pierderea fiind mai mică decât în cazul abandonării contractului.
Caz 4: Înainte de scadență opțiunea se vinde pe piață la 50. Operatorul decide să-și lichideze poziția, obținând un profit de:
(50 – 40) × 10.000 = 100.000 lei.
4.3.1.3 SHORT CALL
Operatorul care inițiază o strategie de tip short call mizează pe faptul că piața nu va înregistra variații mari sau se va stabiliza la nivelul prezent.
Grafic, situația arată astfel
Short call
Ca exemplu, vom considera un investitor care vinde un CALL pe indicele S & P 500 cu scadentă în luna septembrie. Multiplicatorul este 500 $‚ prețul de exercitare 4330, data încheierii contractului 16 mai, prima 200.
Caz 1: la începutul lunii septembrie, prima cotează la 125. Operatorul decide să își lichideze poziția, obținând un câștig de:
(200 – 125) × 500$ 37.500$.
Caz 2: La scadență indicele cotează la 4230. Cumpărătorul opțiunii va abandona opțiunea pentru a-și minimiza pierderea. Ca urmare operatorul va obține un profit de:
200 × 500$ = 100.000$
Caz 3: la scadentă indicele are valoarea de 4430. Cumpărătorul va exercita și operatorul va înregistra un câștig de:
(4530 – 4430 ) × 500$ = 50.000$.
Caz 4: la scadentă indicele este cotat la 4630. Cumpărătorul va exercita contractul, și, în consecință operatorul va înregistra o pierdere de:
[4630 — (4330 + 200 )] × 500 $ = 50.000$
4.3.1.4. SHORT PUT
Strategiile de tip short put sunt inițiate prin vânzarea unei opțiuni put atunci când operatorul este convins ca piața va rămâne la acest nivel sau va crește ușor, fără să se înregistreze oscilații majore.
Grafic, vom avea:
Short put
Să presupunem că un operator previzionează o creștere ușoară a prețurilor pe piață și vinde o opțiune pe futures BET ROL cu scadența în iunie, preț de exercitare 500 prima 20. Multiplicatorul este 10.000. lei.
Caz 1: la scadență prețul este 520. Cumpărătorul va abandona prima și ca urmare rezultatul vânzătorului va fi:
Câștig = 20 × 10.000. = 200.000. lei
Caz 2: la scadență prețul futures este 475. Cumpărătorul va exercita opțiunea și ca urmare rezultatul vânzătorului va fi:
Pierdere [500 – (475 + 20)] × 10.000 = 50.000 lei
Caz 3: la scadență prețul este 490. Cumpărătorul va exercita opțiunea pentru a-și limita pierderea. Rezultatul vânzătorului va fi:
Câștig = [20 +(490 – 500)] × 10.000 = 100.000 lei
Caz 4: la un moment dat înainte de scadență prima cotează pe piață la 10. Vânzătorul își va lichida poziția și va câștiga:
(20 – 10) × 10.000 = 100.000 lei
4.3.2. Strategii complexe cu opțiuni
Strategiile complexe cu opțiuni combină mai multe opțiuni sau asociază o poziție pe piața opțiunilor cu una pe piața activului suport.
4.3.2.1 Strategii speculative
Cele mai folosite strategii complexe speculative sunt spread, strangle, straddle, strip, strap, condor și butterfly.
a) Straddle
Strategia de tip straddle este o combinație de 2 opțiuni una call și una put, având același preț de exercitare și aceeași scadentă.
În cadrul unui long straddle se realizează o cumpărare de call și o cumpărare de put, operatorul mizând pe o fluctuație accentuată a pieței, care să facă astfel încât prețul activului de bază (nivelul indicelui) să se situeze la scadență în afara bornelor.
În cadrul unui short straddle se vând un put și un call, vânzătorul sperând într-o fluctuație de dimensiuni reduse a indicelui, astfel încât la scadență acesta să se situeze în interiorul bornelor.
Operațiunile de tip straddle au caracteristici asemănătoare operațiunilor de tip stelaj, exercitate pe piața franceză.
Exemplu pentru long straddle:
Un operator cumpără un straddle pe indicele BET la un preț de exercitare egal cu 500, prima call egală cu prima put = 50, scadența în septembrie. Multiplicatorul pieței este 10.000. lei, opțiunile ce intră în componența straddle sunt de tip european.
Caz 1: la scadentă indicele are valoarea 380. Cumpărătorul se va declara vânzător la 500 și va obține:
500 – (380 + 2 × 50) × 10.000 = 200.000 câștig.
Caz 2: indicele are valoarea 420. operatorul se va declara vânzător, limitându-și pierderea la
(500 – 420 – 2 × 50) × 10.000 = 200.000 lei pierdere
Caz 3: indicele are valoarea 500. În acest caz pierderea cumpărătorului este maximă, respectiv:
2 × 50 × 10.000 = 1.000.000 lei
Caz 4: indicele are valoarea 580. În acest caz operatorul își limitează pierderea declarându-se cumpărător la 500 și obținând același rezultat ca și în cazul 2.
Caz 5: indicele are valoarea 620. Operatorul se va declara cumpărător și va obține un profit:
(620 – 500 – 2 × 50) × 10.000 = 200.000 câștig.
Dacă reprezentăm grafic obținem:
Long straddle
b) Strangle
Strategia de tip strangle este o combinație între o opțiune call la un anumit preț de exercitare și o opțiune put la un preț de exercitare mai mic.
În cazul unui short strangle se vinde un call la un preț mai mare și în același timp se vinde un put la un preț mai mic.
Analog în cadrul unui long strangle se cumpără un call la un preț mai mare și în același timp se cumpără un put la un preț mai mic.
Fie un strangle ce are ca obiect cumpărarea de opțiuni pe indicele Topix. Se cumpără un call la 4500 cu prima 500 și un put la 5500 și aceeași prima.
Pentru cumpărătorul de strangle există două praguri de rentabilitate date de:
– diferența dintre prețul de exercitare și suma primelor, pentru opțiunea put
– suma dintre prețul de exercitare și suma primelor pentru call
Ca urmare pragurile de rentabilitate pentru operatorul ce a adoptat poziția long strangle vor fi 3500, respectiv 6500.
La scadență, dacă nivelul Topix va fi mai mic decât 3500 sau mai mare decât 6500, cumpărătorul va înregistra un profit. Dacă indicele se va situa între bornele strangle-ului, cumpărătorul va înregistra o pierdere, care va fi maxima pentru intervalul (4500, 5500). Se observă că un operator care vinde un strangle mizează pe o volatilitate scăzută a indicelui, în timp ce cumpărătorul se așteaptă la o evoluție de mari proporții a indicelui, fără, însă a ști exact sensul acestei evoluții.
Dacă reprezentăm grafic rezultatul pentru cumpărător, vom avea:
Long strangle
Pentru vânzător graficul va fi simetric față de axa absciselor.
Short strangle
c) Spread
Strategia de tip SPREAD (salt) presupune combinarea a două opțiuni ce fac parte din aceeași clasă dar din serii diferite. Spreadul presupune cumpărarea și vânzarea în același timp a două CALL – uri (sau două PUT – uri) asupra aceluiași indice sau contract futures, însă cu prețuri de exercitare sau scadente diferite. Există două tipuri de spread:
1) VERTICAL SPREAD (money spread, strike spread) care presupune cumpărarea unei opțiuni cu un anumit preț de exercițiu și vânzarea altei opțiuni cu aceleași caracteristici, mai puțin prețul de exercitare.
2) HORIZONTAL SPREAD (time spread, calender spread) care presupune cumpărarea unei opțiuni cu o anumită scadentă si vânzarea altei opțiuni, cu o scadență diferită
La rândul lor, spreadurile verticale pot fi:
– salturi crescătoare (“bull spreads”) – când prețul de exercitare al CALL – ului vândut este mai mare decât prețul de exercițiu al CALL – ului cumpărat (EV > EC); această strategie se utilizează când se anticipează o creștere a indicelui bursier;
– salturi descrescătoare (“bear spreads”) – atunci când prețul de exercițiu al CALL – ului vândut este mai mic decât prețul de exercițiu al CALL – ului cumpărat (EV < EC); această strategie se utilizează când se anticipează o scădere a cursului indicelui suport.
Exemplu pentru un bear spread pe indicele BET, scadența în iulie, nivelul indicelui actual 500. Operatorul se așteaptă la o scădere treptată a indicelui până la 450. Ca urmare va emite o opțiune put la acest preț, prima 80 și, concomitent va cumpăra un put cu aceeași scadență la preț 490, primă 100.
La scadență pragul de rentabilitate al operatorului va fi dat de prețul de exercițiu al opțiunii cumpărate din care se scade prima netă:
PR = 490 – (100 – 80) = 470
Orice preț peste 470 va genera pierderi pentru operatorul care a inițiat bear spreadul. Pierderea maximă va fi limitată Ia mărimea primei nete plătite. Orice nivel al indicelui peste 490 va genera nivelul maxim al pierderii, adică 20 (200.000 ținând seama de multiplicatorul de 10.000 lei pentru un punct al indicelui).
Analog, în cazul unui bull spread, operatorul prevede o creștere a pieței, fără să aibă informații sau aprecieri precise cu privire la volatilitatea indicelui, dar dorește să își limiteze mărimea pierderii la diferența dintre prime.
Grafic, vom avea:
Spread
d) Butterfly
Strategia de tip butterfly pornește întotdeauna de la un straddle. Un cumpărător de butterfly este un vânzător de straddle, care dorește să-si limiteze pierderea pe care o va înregistra în cazul unei evoluții a indicelui în afara bornelor straddle – ului. Pentru a-și limita această pierdere el va proceda la o cumpărare de put și una de call la prețuri diferite (preț put ș preț call).
Dacă vom considera un short straddle și vom nota cu B punctul în care profitul vânzătorului este maxim, A și C pragurile de rentabilitate la vânzarea de put, respectiv de call, atunci se va iniția un long fluture prin cumpărarea unei put la un preț D și a unei call la un preț E astfel încât B – D = E – B (sau B este centrul segmentului DE).
Ca exemplu avem un contract pe indicele BET ROL compus dintr-un straddle la preț 350, prima put = primă call = 11, un long put și la preț 320 un long call la 380.
Operatorul va avea două praguri de rentabilitate, date de preț long put la care se scade prima netă, respectiv prețul long call din care se și prima netă. În afara acestor nivele ale indicelui, pierderea este maximă și limitata la suma plătită inițial. Câștigul maxim se înregistrează în punctul B și este de 28 (aceste valori trebuie înmulțite și cu multiplicatorul pieței).
Vânzarea de butterfly este o combinație inversă (cumpărare de straddle și vânzare de strangle) și aduce profituri limitate (la suma primelor) pentru variantele în care fluctuația cursurilor este de medie amplitudine.
Vom reprezenta grafic situația unui long future, reprezentarea pentru short butterfly fiind simetrică fată de axa Ox în raport cu aceasta.
Long butterfly
e) Condor
Strategia de tip condor are ca punct de plecare un strangle.
Un long condor este un short strangle căruia i s-au limitat marjele de pierdere. Profitul maxim se va înregistra între bornele strangle-ului iar pierderea va fi limitată.
Un short condor este un long strangle căruia i-au fost limitate marjele de profit.
Vom reprezenta grafic situația unui short condor pe indicele BET. Graficul pentru un long condor se obține prin simetrie față de axa absciselor, ca și în cazul strategiei de tip BUTERFLY.
Vom porni de la un srangle și vom nota cu B și C prețurile de exercitare la strangle, ca A și D două puncte aflate în afara bornelor strangle-ului astfel încât să fie îndeplinite cumulativ două condiții:
a) A < B < C < D;
b) B – A = D – C;
Vânzarea de condor se poate realiza prin patru combinații de opțiuni:
1) vânzare call A și D, cumpărare call B și C;
2) vânzare put A și D, cumpărare put B și C;
3) vânzare call A, cumpărare call B, cumpărare put C, vânzare put D vânzare
4) put A, cumpărare put B, cumpărare call C vânzare call D
Reprezentând grafic vom avea (pentru situația 3):
Short condor
f) Strip
Această strategie reprezintă, de asemenea, o variantă a tranzacției de tip straddle și presupune o poziție long pe 2 PUT și 1 CALL.
În cazul unei cumpărări de strip investitorul se așteaptă la o evoluție a pieței caracterizată de o volatilitate puternică, dar nu știe exact sensul în care această evoluție va avea loc. Cu toate acestea el consideră că o scădere a pieței, reprezentată prin valoarea indicelui este mai probabilă decât o creștere.
La o vânzare de strip vânzătorul previzionează o creștere de dimensiuni mari a valorii indicelui.
Iată reprezentarea grafică pentru un long strip:
Long strip
g) Strap
Strategia de tip strap este compusă din poziții long pe 2 call și o put toate având același preț de exercițiu și aceeași scadență.
Cumpărătorul unui strap este convins că va avea loc o evoluție de proporții a indicelui și consideră că o creștere este mult mai probabilă decât o scădere.
Vânzătorul într-o astfel de operație, pe de altă parte‚ este convins de volatilitatea pieței, dar consideră că se va înregistra mai curând o scădere a acesteia.
De data aceasta voi reprezenta grafic poziția short strap, long strap putând fi dedusă, ca și în cazul celorlalte strategii prin simetrie fată de Ox.
Short strap
4.3.2.2 Hedging
Contractele cu opțiuni sunt și ele utilizate în același scop ca și contractele futures, adică pentru acoperire a riscului. Opțiunile pe indici bursieri permit protejarea portofoliilor de acțiuni împotriva riscului scăderii generale a pieței.
Strategiile privind tranzacțiile cu opțiuni inițiate pentru acoperirea riscului presupun stabilirea numărului de poziții pe piața opțiunilor și, de asemenea a scadenței acestor opțiuni. Strategiile se finalizează fie cu exercitarea opțiunilor deținute, fie cu lăsarea opțiunilor să expire fără a fi executate.
Există două tipuri de poziții pentru hedgingul cu opțiuni:
– long call pentru operatorii afectați de creșterea activului de bază (cei care inițiază tranzacții de tip short sale). Acest tip de tranzacții nu sunt încă practicate în România.
– long put, folosite de operatorii afectați de scăderea prețului activului de bază (acțiuni).
Numărul de opțiuni put necesare în acest caz se calculează după formula:
unde:
N – numărul de contracte cu opțiuni necesare,
n – numărul de acțiuni deținute,
– cursul unei acțiuni
P – prețul de exercitare al opțiunii put.
Exemplu: un investitor deține 5000 acțiuni Alro Slatina, care valorează la data de 10 ianuarie 135.000 lei conform cursului de piață. Valoarea indicelui BET ROL este de 547. Investitorul observă că acțiunile Alro evoluează în același sens cu evoluția pieței‚ reprezentată prin indice.
Investitorul estimează o reducere a valorii acțiunilor Alro și automat și a indicelui și, în consecință va adopta o poziție long put. Opțiunile put cu scadența în martie se tranzacționează la un preț de exercițiu de 500, prima 20.
Pragul de rentabilitate pentru opțiunea put este de 480. Numărul de opțiuni necesare va fi:
135.000 × 5.000 / 500 × 10.000 lei = 135
Caz 1: previziunile investitorului se adeveresc și la scadență indicele are valoarea 400, iar acțiunile Alro se tranzacționează la 110.000
Pe piața spot pierderea este de:
5.000 × (135.000 – 110.000) = 125.000.000 lei
Dacă investitorul nu s-ar fi protejat prin hedging ar fi pierdut 125 de milioane. Dar ca urmare cumpărării de put va obține pe piața opțiunilor un câștig de:
[(500 – 20) – 400] × 10.000 × 135 = 108.000.000
Deci, câștigul de pe piața opțiunilor va compensa aproape integral pierderea.
Caz 2: previziunile nu se adeveresc și piața crește, BET având valoarea de 575. Alro va evolua și ea la 141.000.
Pe piața opțiunilor operatorul va abandona prima, pierzând:
20 × 135 × 10.000 = 27.000.000 lei
În același timp pe piața acțiunilor el va câștiga:
5000 × (141.000 – 135.000) = 30.000.000 lei.
Pe ansamblu investitorul va înregistra un câștig de 3.000.000 lei.
Indicii bursieri se constituie într-unul din cele mai importante și răspândite produse bursiere. Avântul continuu pe care indicii bursieri l-au luat, îndeosebi în ultimele decenii se poate explica atât prin semnificația deosebită pe care aceștia o prezintă pentru piețele de capital, cât și prin avantajele nemăsurate pe care le aduce folosirea lor în contracte derivate de tipul futures și opțiuni.
Dacă principalele produse ale pieței bursiere și aici se includ atât titlurile primare de tipul acțiunilor și obligațiunilor, cât și majoritatea produselor derivate de tipul contractelor futures reflectă doar evoluția unui singur actor al pieței (cazul unei acțiuni și automat al opțiunilor pe acțiunea respectivă) indicii, prin capacitatea lor de sintetizare se prezintă ca singuri centralizatori într-un tot unitar al tuturor sau majorității produselor de un anumit fel de pe piața respectivă (acțiuni, obligațiuni, titluri ale fondurilor de investiții etc.)
Importanța studierii indicilor bursieri nu rezidă doar din capacitatea lor de sintetizare sau din reprezentativitatea pe care o au. Nu rareori indicii bursieri au devenit s-au manifestat ca un adevărat “barometru” al economiei, reflectând cu fidelitate mișcările crescătoare sau descrescătoare ale activității economice dintr-o țară (sau chiar din întreaga lume în cazul indicilor mondiali) în ansamblul ei.
Utilitatea indicilor bursieri a cunoscut noi valențe prin introducerea, în urmă cu aproape trei decenii a contractelor la termen având ca suport indicii. Cu această ocazie operatorii pe piața bursieră au obținut un nou mod de a obține profituri însemnate, folosindu-se de capacitatea lor de a intui evoluția pieței. Instrumentele derivate ce au ca suport indicii bursieri s-au afirmat rapid ca fiind cel mai popular produs de acest tip și în acest sens semnificativ este faptul că la ora aceasta din totalul tranzacțiilor cu opțiuni efectuate pe piața Statelor Unite ale Americii, mai mult de 40% au ca bază indicii bursieri.
Introducerea contractelor pe indici bursieri a oferit nu numai posibilități de a specula, ci a asigurat și un instrument deosebit de eficient pentru protejarea portofoliilor de acțiuni. Oportunitățile de hedging aduse de aceste noi produse bursiere au permis evitarea multor pierderi și indirect ruinarea multor mici (și nu numai) investitori.
În țara noastră evoluția de până acum a indicilor bursieri și mai ales a utilizării lor în contracte la termen a fost timidă, dar acest început modest a caracterizat nu numai indicii, ci toate structurile pieței financiare, evoluție specifică unei țări aflate în tranziție la economia de piață.
În concluzie, se poate afirma că indicii bursieri reprezintă unul din cele mai fascinante domenii ale pieței financiare, fapt evidențiat și de succesul uriaș pe care atât indicii, cât mai ales titlurile derivate ce au la bază aceste produse sintetice l-au înregistrat într-un interval relativ scurt de timp.
ANGHELACHE, GABRIELA – Bursa și piața extrabursieră, București, Editura Economică 2001.
CHANCE, M. DON – An Introduction to Options and Futures, Editura Dryden Press, Chicago, 1987
DARDAC, NICOLAE; BASNO, CEZAR; COSTICĂ, IONELA – Tratnzacții bursiere cu produse derivate și sintetice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999.
Charles Corrado, Bradford Jordan – Fundamentals of Investment: valuation and management, McGrawHill 2000.
HULL, JOHN – Options, Futures, and other Derivative Securities, Editura Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1993;
POPA, IOAN – Bursa ‚ Ed. Adevărul, București, 1999
STANCU, ION – Finante, ediția a treai, Ed. Economică, București, 2002
SHARPE ‚ WILLIAM – Investments, McGraw- Hill, New York, 1987
Totul despre futures și opțiuni – Bursa Monetară și de Mărfuri Sibiu (BMFMS), 1999;
Characteristics and Risks of Standardized Options, Chicago Board of Trade, 1999
Colecția revistei “Capital”
Colecția revistei “Piața financiară”
Colecția ziarului “The Wall Street Journal Europe” 2001 – 2002
Colectia ziarului “Financial Times” 2001 – 2002
Colectia ziarului “Bursa” 2001 – 2002
Colecția ziarului “Ziarul financiar”, 1999 – 2000
http://bvb.ro
http://www.rasd.ro
http://www.rasdaq.ro
http://www.bmfms.ro
http://www.averages.dowjones.com
http://www.tse.org.jp
http://www.ftse.com
http://www.amex.com
http://www.ft.com
http://www.exchange.de
http://www.bourseparis.com
http://www.cboe.com
http://www.cme.com
http://www.bigcharts.com
http://www.derivatives.com
http://www.futuresmagazines.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Indici Bursieri Si Utilizarea Acestora (ID: 130323)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.