Indicatori Socio Economici Ai Sustenabilității Urbane

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE MATEMATICĂ ȘI ȘTIINȚE ALE NATURII

DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific

Lect. univ. dr. Avram Sorin

Absolvent

Vîlceanu Cătălina-Cristina

CRAIOVA,

2015

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE MATEMATICĂ ȘI ȘTIINȚE ALE NATURII

DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE

INDICATORI SOCIO-ECONOMICI AI

SUSTENABILITĂȚII URBANE

Coordonator științific

Lect. univ. dr. Avram Sorin

Absolvent

Vîlceanu Cătălina-Cristina

CRAIOVA,

2015

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………………3

CAPITOLUL I

Indicatori socio – economici tradiționali …………………………………………………………………………4

1.1. Indicatorii sociali tradiționali……………………………………………………………………………………..11

1.2. Indicatorii economici tradiționali………………………………………………………………………………..23

1.3. Relația spațiu social – spațiu construit…………………………………………………………………………25

CAPITOLUL II

Sustenabilitatea mediilor urbane în contextul schimbărilor climatice

2.1. Calitatea aerului……………………………………………………………………………………………………….32

2.2. Generarea deșeurilor…………………………………………………………………………………………………36

2.3. Managementul apelor……………………………………………………………………………………………….46

2.4. Resursele forestiere…………………………………………………………………………………………………..51

2.5. Resursele energetice…………………………………………………………………………………………………52

CAPITOLUL III

Amprenta ecologică și capacitatea de sustenabilitate a orașelor

3.1. Perspectiva ecologică………………………………………………………………………………………………..54

3.2. Dezvoltarea urbană și mediu………………………………………………………………………………………55

CAPITOLUL IV

Utilitatea indicatorilor socio – economici pentru evaluarea sustenabilității orașului Craiova

4.1.Indicatorii sociali………………………………………………………………………………………………………62

4.2. Indicatorii economici………………………………………………………………………………………………..68

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………..73

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………..74

INTRODUCERE

Am ales această temă, deoarece după un studiu amănunțit, am constatat o mare importanță în ceea ce privește factorii socio-economici ai sustenabilității urbane și rolul lor în dezvoltarea societății, ținându-se seama de importanța acestora pe termen nedeterminat pe care îl au în favoarea populației. Scopul acestei lucrări este acela de a pune în discuție indicatorii socio-economici atât la nivel mondial, cât și la nivelul țării noastre.

Capitolul I se referă la indicatorii socio-economici atât din țara noastră cât și din întreaga lume. Indicatorii sociali se caracterizează prin nivelul de trai al populației, mai exact starea socială, punând în evidență problemele sociale, mai vechi sau nou apărute. Indicatorii economici se caracterizează prin dezvoltarea economiei, care presupune îmbunătățirea sistemului sanitar, educațional, scăderea șomajului, combaterea sărăciei,etc. Acești indicatori au o importață majoră și în ceea ce privește relația dintre spațiul social și spațiul construit, astfel, spațiul reprezintă un teritoriu bine populat, cu importante resurse și activități.

În Capitolul II se analizeză sustenabilitatea mediilor urbane în contextul schimbărilor climatice. Pentru sustenabilitatea mediilor urbane se au în vedere următoarele: calitatea aerului, generarea deșeurilor, managementul apelor, resursele forestiere și resursele energetice. Mediile urbane sunt importante resurse de care depinde populația, de aceea trebuie să prevenim sau să diminuăm sursele de poluare ale acestora, prin luarea unor decizii, măsuri, calitatea mediului fiind puternic influențată de activitățile economice.

În Capitolul III a fost analizată amprenta ecologică și capacitatea de sustenabilitate a orașelor privind perspectiva ecologică, dezvoltarea urbană și a mediului. Amprenta ecologică este un indicator pe care populația îl exercită asupra mediului natural, în general prin producție și consum, ecologia aflându-se în strânsă legătură cu dezvoltarea urbană și mediu. Relația dintre urbanism și mediu reprezintă modul de interacțiune a elementelor specifice urbanismului împiedicând astfel deteriorarea mediului care are influențe mari asupra vieții populației.

Încheiem printr-un studiu de caz al orașului Craiova în Capitolul IV în care a fost analizată importanța și utilitatea indicatorilor socio-economici.

CAPITOLUL I

Indicatori socio – economici tradiționali

Dezvoltare durabilă, sustenabilă, presupune satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite abilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi; pentru ca dezvoltarea să fie durabilă, trebuie să se țină cont de factorii sociali, economici și de mediu,dar să estimeze consecințele pe termen lung.

Metodologiile de evaluare integrată a propunerilor de dezvoltare urbană sunt ghidate de determinarea că sustenabilitatea presupune satisfacerea concomitentă a celor trei criterii: ecologice, sociale si economice. În cele ce urmează, am folosit reprezentarea performanței procesului de regenerare urbană conform metodologiei cunoscută sub denumirea de Sustenability Value Map (SVM). Pentru a înțelege mai bine metodologia SVM, v-om trata mai întâi conceptul de regenerare urbana.

Metodologia SVM a fost elaborată de Chris Butters pentru Institutul GAIA Internațional și aplicată, cu adaptări metodologice necesare și în analiza unor situații și a unor proiecte de dimensiuni variate, de la grupări rezidențiale (Ghoettenburg, Suedia), la dezvoltarea unei zone metropolitane (Copenhaga). În definiția curentă, în practica și literatura urbanistică, regenerarea urbană este o acțiune care conduce la soluționarea problemelor urbane și găsirea unei îmbunătățiri de lungă durată pentru condițiile economice, fizice, sociale și de mediu într-o zonă care trebuie schimbată.

Printre principiile generale, acceptate de regenerare urbană se regăsesc:

Regenerarea se întemeiază pe analiza adecvată a condițiilor locale.

Regenerarea trebuie să țintească către o schimbare concomitentă a stării fizice a clădirilor, structurii sociale, a bazei economice și a condițiilor de mediu.

Regenerarea este în concordanță cu obiectivele dezvoltării durabile.

Regenerarea trebuie să stabilească obiective perceptibile și cuantificabile.

Regenerarea trebuie să folosească eficient resursele naturale, economice și umane disponibile.

Regenerarea se bazează pe participare și consens între actorii implicați, care lucrează ca parteneri.

În ultimele două decenii, evaluarea complexă, în perspectiva sustenabilității globale a proiectelor însoțește analiza, proiectarea, planificarea și decizia în profil urban. Pentru estimarea procesului recomandăm o variantă abreviată a metodologiei. Astfel încat, în Fig.1.1, cele trei criterii ale SVP – Ecologie, Societate, Economie au fost prezentate, fiecare, prin șase parametri, calitativi sau cantitativi, reduși fiecare la un singur indicator pe o scară unică de la 1 (minim) la 5 (maxim) de contribuție la sustenabilitatea globală a propunerii. Rezultatul estimării este reprezentat pe o cartogramă denumită cercul sustenabilității.

Fig.1.1. Cercul sustenabilității

Sursa: https://oarsm.files.wordpress.com/2011/10/principii-de-regenerare_18oct.pdf

În urma aspectului economic care trimite, concomitent, la creștere și progres, la fel de importante sunt considerate, aici și aspectele legate de social, politic, cultural, ambiental, științific, spiritual, uman, etc. În același timp și tot la modul unanim, se admite că dezvoltarea înglobează în mod obligatoriu creșterea și progresul economic. Dincolo de aceste componente de bază, dezvoltarea înseamnă calitatea ce ține de ansamblul vieții astfel încât, pe total, ea să se traducă în faptul că, oamenii se hrănesc mai bine, se îngrijesc mai bine și capătă o mai bună cunoaștere. Argumentele pentru dezvoltarea durabilă sunt clare și universal acceptate. Pentru ca un oraș să crească și să se dezvolte pe termen lung, nu se poate face abstracție de mediul său. Provocările sociale, economice și de mediu cu care se confruntă mediul urban astăzi, împreună cu viteza de expansiune urbană, au încurajat dezvoltarea unor abordări noi și inovatoare pentru guvernarea locală.

Problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel:

•Conferința Mondială pentru Mediu și Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992), Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU și adoptarea Obiectivelor Mileniului (2000).

•Consiliul European de la Goteborg (2001) a adoptat prima strategie a UE privind dezvoltarea durabilă, completată în anul 2002 printr-o nouă dimensiune externă adoptată de Consiliul European de la Barcelorna în vederea summitului mondial asupra dezvoltării durabile de Johannesburg (2002).

•Consiliul European a adoptat o nouă strategie privind dezvoltarea durabilă (SDD) globală și ambițioasă destinată Europei lărgite, pornind de la Strategia din 2001.

•Dezvoltarea durabilă în noua strategie a UE are drept scop îmbunătățirea capacității Terrei de a favoriza viața în toată diversitatea sa și de a funcționa pe baza principiilor democrației, egalității între sexe, solidaritate, statul de drept și respectarea drepturilor fundamentale – libertatea și egalitatea de șanse pentru fiecare.

•Examenul strategiei UE în favoarea dezvoltării durabile (SDD) – noua strategie, Uniunea Europeană, 9 iunie 2006, Bruxelle.

•1996 – Comisia Națiunilor Unite pentru Dezvoltarea Sustenabilă propune o listă cu 134 de indicatori pentru a fi testați în anumite țări (definiți în conformitate cu principiile și orientările de politică ale Agendei 21).

•1997 – Eurostat pornind de la lista Națiunilor Unite a realizat studiul – pilot – „Indicatori ai dezvoltării sustenabile”- utilizând un număr de 46 de indicatori.

•În urma fazei internaționale de testare, Departamentul Națiunilor Unite pentru Activități Economice și Sociale a optat pentru o revizuire a listei, fiind ales un set mai restrâns de indicatori (59), dar mai orientați spre politici, pe baza căreia Eurostat a publicat o nouă listă, de 63 de indicatori.

Acțiunile strategiei privind dezvoltarea sustenabilă ar trebui să se focalizeze pe:

•schimbarile climatice și creșterea utilizării energiilor,

•acțiuni care trebuie să se facă privind amențările la adresa sănătății publice,

•administrarea responsabilă a resurselor naturale,

•remedierea sistemului de transport și a administrării terenurilor,

•combaterea sărăciei și excluderii sociale,

•acțiunile economice și sociale ale unei societăți în curs de îmbătrânire.

Abordări privitoare la indicatorii de dezvoltare sustenabilă :

Dezvoltarea unui set de indicatori, chiar dacă unele țări au întreprins eforturi în direcția dezvoltării unui indice singular de sustenabilitate (de.ex. Olanda și Danemarca), toate țările aplică seturi de indicatori de sustenabilitate, în general împărțite în două subseturi: indicatori „titlu”, folosiți în special pentru comunicarea către marele public și un set de indicatori mai specializat și extins pentru utlizatorii specializați.

Utilizarea noțiunii de „stoc de capital” are drept principiu unificator pentru selectarea indicatorilor, această abordare, care câștigă din ce în ce mai mult spațiu și își are temelia în științele economice, economia mediului și este adeseori folosită în contextul discuțiilor referitoare la sustenabilitatea slabă sau puternică. Accentul asupra modificărilor capitalului deplasează concentrarea indicatorilor de la măsurarea tradițională a activității economice actuale către tendințele privind utilizarea acestuia și investițiile în diverse forme de capital care sunt esențiale pentru bunăstarea generațiilor viitoare. Această abordare nu este în totalitate dezvoltată, deși unele țări o utilizaeză precum Canada, fiind identificate dificultățile de a defini și îmbina diferite componente necesare a fi incluse în diversele categorii de capital.

Utilizarea indicatorilor reprezintă pe plan internațional un instrument important pentru evaluarea progreselor realizate spre o dezvoltare durabilă. Măsurarea durabilității în zonele urbane, unde acestea sunt motoare importante de dezvoltare socio-economică locală, dar în același timp prezintă puncte de concentrare de degradare a mediului este o provocare majoră pentru managerii de mediu și factorii de decizie. Un element cheie pentru o dezvoltare sustenabilă și pentru îmbunătățirea calității mediului este „eco-eficien-ța”(Making sustainability accountable: Eco-efficiency, resource productivity and innovation, European Environment Agency, Topic Report, no.11, 1999) care ne poate abilita să utilizăm natura pentru activitățile economice necesare pentru a satisface nevoile umane și pentru menținerea în cadrul capacității de susținere care să asigure un acces just la utilizarea mediului de către generațiile prezente și viitoare. Durabilitatea urbană este un concept multi-dimensional care include dimensiuni de mediu, economice, sociale și politice.

În acest sens, măsurarea durabilității în zonele urbane este o provocare majoră pentru managerii de mediu și autoritățile publice. Indicatorii fixează tendințele în fenomene observabile și pot fi caracterizate ca semne sau semnale care schimbă un mesaj complex din numeroase surse potențiale într-un mod simplu și util. Utilizarea indicatorilor de sustenabilitate urbană reprezintă pe plan internațional un factor important pentru evaluarea stării urbane (economice, sociale și de mediu), precum și monitorizarea progreselor realizate în direcția dezvoltării durabile. Planul strategic pentru o dezvoltare durabilă se bazează în mod fundamental pe cunoașterea posibilităților economice locale, a condițiilor de mediu , precum și a caracteristicilor culturale și sociale. În același timp, indicatorii pot propune o avertizare timpurie pentru prevenirea daunelor de mediu, sociale și economice. Datorită diversificării acestora, selectarea unui set de indicatori și dezvoltarea unui sistem eficient, a fost un proces relativ complex și provocator. Indicatorii selectați trebuie să satisfacă în același timp o serie de criterii diferite , în scopul de a satisface cerințele utilizatorilor. Astfel, indicatorii ar trebui să ofere un rezumat relevant și semnificativ pentru condițiile de interes.

Primul pas în dezvoltarea sistemului de indicatori este o examinare a acestora aprofundată, de altă natură pentru a obține o imagine asupra cum poate fi dezvoltat un astfel de sistem. Acest lucru este critic nu numai pentru realizarea de conformitate cu standardele naționale sau internaționale, dar și pentru examinarea posibilelor indicatori care au fost deja puși în practică și care se vor potrivi cel mai bine caracteristicilor speciale ale zonei urbane. În acest sens, seturi similare de indicatori care au fost dezvoltate de organizații internaționale ,de exemplu: United Națions (ONU, 2007), Organizația pentru Cooperare Economică și Development (OECD), Uniunea Europeană (Eurostat, 2009), Organizarea Mondială a Sănătății (OMS, 1999), etc. trebuie să fie bine studiate, împreună cu sistemele dezvoltate în cadrul proiectelor larg acceptate de cercetarea internaționala, cum ar fi indicatorii europeni (CE, 2003), Urban Audit (Audit Urban, 2004), UE Tepi (CE, 1999),CRISP (Proiectul CRISP, 1999), CEROI (Project CEROI, 2010). O decizie critică în ceea ce privește dezvoltarea sistemului se bazează pe numărul total de indicatori incluși în scopul de a asigura flexibilitatea și aplicabilitatea. În acest sens, o limită superioară pentru indicatorii incluși în sistem trebuie să fie definită, de asemenea, luând în considerare cerințele utilizatorilor sistemului și a infrastructurii disponibile. O multitudine de indicatori din toate domeniile tematice ar putea crea mari dificultăți de interpretare ,în special pentru public.

Indicatorii de durabilitate urbană trebuie, nu numai să se integreze, dar, de asemenea, să fie orientați spre viitor și să constituie în mod ideal rezultatul de intrare a mai multor părți interesate. La definirea fiecărui indicator, este esențial să se acorde o atenție și la costurile relevante necesare pentru colectarea datelor și frecvența cu care ar putea fi obținute aceste date. Comunicarea ar trebui să fie considerată un instrument foarte important în realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă. În acest sens, comunicarea de durabilitate ar trebui integrată în conceptul de ansamblu al abordării indicatorilor și ar trebui să se refere la un proces strategic care promovează schimbările de mediu, sociale și economice prin intermediul dialogului, schimbului de cunoștiințe și participarea, pe baza aplicarii sistemului. Dezvoltarea sistemelor ar trebui să fie urmată de un proces de planificare adecvat de diseminare, care include: schimbul de informații, cunoștiințe, idei și valori între cetățeni și autoritățile publice, promovarea participării cetățenilor având ca scop durabilitate și susținerea liderilor de opinie în sprijinul planurilor specifice, programe, politici și reforme. Cu toate acestea, claritatea în definirea și prezentarea indicatorilor de sustenabilitate este o condiție prealabilă pentru interpretare corectă a rezultatelor în comparație cu valorile de referință. Aceasta este o condiție necesară pentru a evita o interpretare greșită, chiar și atunci când evaluarea se efectuează cu grijă și mai mult decat atât incertitudinile sunt atent prezentate și explicate de factorii de decizie, de imprimare și mass-media. Dezvoltarea unui indice unic – necesită selectarea unui număr de elemente distincte și îmbinarea acestora într-o singură unitate, avantajul fiind acela că se poate observa în mod direct dacă indicatorul se remediază sau nu de la o anumită perioadă la alta. Exemplele de indici unici întâlniți referitoare la dezvoltarea sustenabilă includ „indicele dezvoltării umane” utilizat de ONU, „indicele bunăstării” utilizat de World Conservation Union, „indicele de stabilitate a mediului” utilizat de World Economic Forum, „indicele planetei vii”, utilizat de World-Wide Fund for Nature, etc.

Indicatorii de context vor fi reprezentați de trăsăturile cheie care caracterizează sistemele economico-sociale regionale, constituind și punctul de plecare în modelarea dezvoltării economico-sociale. Datele de intrare, denumite și “input-uri”, constituie datele în baza cărora se va realiza analiza și previziunea manifestării proceselor dezvoltării economice. În ceea ce privește indicatorii de impact, aceștia arată nivelul la care obiectivele cercetării economice au fost realizate. Durabilitatea indicatorilor este foarte mult diferită. De exemplu, în ceea ce privește calitatea aerului sau calitatea apei potabile, durabilitatea poate fi comparata cu limitele legislative implicite. În schimb, pentru alți indicatori, cum ar fi sosiri turistice, se întâmplă să fie un aspect social și economic foarte sensibil pentru caracteristicile specifice ale zonei în studiu, alte criterii, mai ales social și economic, sunt luate în considerare pentru a aprecia durabilitatea.

Analiza dezvoltării economico-sociale poate fi facută atât prin aplicarea tehnicilor cantitative, cât și a celor calitative. Tehnicile cantitative oferă cunoașterea asupra schimbării dezvoltării regionale de-a lungul anilor și a legăturilor dintre sectoarele de activitate ale economiei, iar tehnicile calitative oferă definirea raționamentului ale modelelor de dezvoltare apărute la nivel regional, susținând astfel îmbunătățirea capacității de reflectare a autorităților asupra rezultatelor economice.

Benedek (2004) prezintă trăsăturile diferențelor de dezvoltare inter-regionale ca fiind economice, socio-culturale, structurale, funcționale și ierarhice. Acesta a grupat trăsăturile în șapte categorii de indicatori de disparitate regională cu scopul de a analiza cu ușurință evoluțiile proceselor economice astfel:

1. Indicatori economici: venitul național, ponderea sectorului agriculturii în totalul venitului național, ponderea sectorului industriei în totalul venitului național, ponderea sectorului de construcții în totalul venitului național și ponderea altor sectoare rămase în totalul venitului național.

2. Indicatori socio-culturali: ponderea persoanelor adulte cu studii superioare absolvite din totalul populației adulte, ponderea tinerilor cu studii obligatorii din totalul populației tinere, gradul de școlarizare, rata de alfabetizare a populației de vârstă medie. În ceea ce privește gradul de școlarizare, rata de renunțare la școală a crescut semnificativ după schimbările politice din anul 1989, rămânând la un nivel ridicat în prezent.

3. Indicatori demografici: numărul de locuitori, rata de creștere a populației, sporul natural al populației, structura populației pe grupe de vârstă, durata medie de viață, gradul de îmbătrânire a populației.

4. Indicatori de structură: distribuția populației pe sectoare de activitate economice, densitatea populației, gradul de urbanizare.

5. Indicatori de infrastructură: ponderea gospodăriilor care dețin acces la utilitățile publice, ponderea dezvoltării infrastructurii rurale în totalul infrastructurii naționale.

6. Indicatori ecologici: nivelul riscurilor de mediu, gradul de poluare a diferitelor elemente de mediu.

7. Indicatori de ierarhie: nivelul de centralitate a așezărilor.

1.1. Indicatorii sociali tradiționali

Cercetarea de calitate a vieții este, în principal, axată pe obiectivele urmărite la nivelurile: individual, comunitar, regional și global. Aceste obiective nu sunt impuse din exterior, ele se constituie în cadrul interacțiunii umane. Prin cercetare nu se face altceva decât să se sistematizeze aceste obiective și să fie transpuse într-un set de indicatori sociali obiectivi și subiectivi. Conceptele cum ar fi cele de dezvoltare economică, dezvoltare socială, dezvoltare umană, dezvoltare comunitară, dezvoltare economică și socială au darul de a fi mult mai relevante, decât cel de dezvoltare durabilă. Acestea din urmă sugerează că ar putea fi și o dezvoltare nedurabilă, ceea ce ar anula însăși ideea de dezvoltare, pentru că ea se produce numai ca dezvoltare durabilă, ceea ce nu înseamnă că ea ar fi pentru totdeauna. De altfel dacă nu ar fi așa, ar fi deosebit de grav, ar însemna că nu s-ar mai putea schimba nimic în societate, că totul este predestinat dinspre trecut spre viitor, anulând orice acțiune de schimbare, de restructurare, de reorientare a ceea ce există la un moment dat. Din fericire lucrurile nu stau așa. Procesele sociale cunosc reversibilitate, ceea ce poate însemna și pierderea unor avantaje obținute la un moment dat, dar această caracteristică poate fi valorificată pozitiv pentru perfecționarea vieții sociale, a sistemului social.

Ideea de dezvoltare durabilă are sens mai degrabă în elaborarea proiectelor de dezvoltare, pentru a le spori șansele de reușită fie că este vorba de acțiuni individuale sau colective, în ultimă instanță cele care se referă la însuși viitorul omenirii. Cercetarea calității vieții presupune obținerea de informații sociale din surse diverse. Astfel, din documente sociale se obțin date referitoare la 4 activități: economice, sociale, culturale și politice din societate.

Prin cercetarea calității vieții se au în vedere resursele și oportunitățile existente în societate, precum și condițiile de viață necesare pentru a avea acces la resurse și oportunități. Este vorba, deopotrivă, de resurse individuale și colective: educație, îngrijirea sănătății, locuire și servicii sociale, considerente fundamentale pentru calitatea vieții, de oportunitățile deschise populației, ca și de alegerile făcute și rezultatele obținute. O astfel de abordare a calității vieții este susținută de semnificația deosebită pe care o are „mișcarea indicatorilor sociali”, în lucrarea „Social Indicators” (R. Bauer, 1966), în rapoartele sociale sau diferite programe de cercetare a calității vieții din SUA și Europa, cum este cel inițiat de Institutul de Cercetări Sociale din Berlin. Și în privința altor indicatori ai calității vieții, cum sunt caracteristicile mediului social și politic, accesibilitatea și calitatea serviciilor sociale, administrația locală și centrală etc., rezultatele întreprinderilor unor acțiuni care să conducă la îmbunătățirea radicală a situațiilor atât de critice în prezent în ceea ce privește modelul social. De menționat este faptul că resursele materiale sunt importante, dar nu se rezumă totul la acestea. Experiența țărilor dezvoltate demonstrează necesitatea unei cât mai bune coordonări între componentele economice și sociale. Nu se pot obține rezultate spectaculoase în economie, atâta timp cât nu se acordă atenție domeniului social.

Politica socială se poate dovedi a fi un factor de dezvoltare dacă primește resursele necesare și acestea sunt orientate spre politici active de ocupare, spre susținerea serviciilor sociale de educație și sănătate, spre protecția grupurilor sociale vulnerabile. În prezent România alocă, în valori procentuale din PIB pentru cheltuielile sociale doar jumătate în raport cu media U.E. Țările vecine în tranziție, care au înregistrat progrese însemnate și au devenit membre U.E., s-au apropiat în valori relative de alocațiile sociale ale vechilor membre U.E. (I. Mărginean, 2004).

În alcatuirea unui sistem de indicatori sociali s-au avut în vedere două premise de bază:

– prima premisă se referă la progresele realizate în țara noastră în măsurarea fenomenelor și proceselor sociale, a nivelului de trai și calității vieții. Dinamica vieții sociale și cerința cunoașterii atente a evoluțiilor din această sferă, a factorilor care determină în special fenomene negative, obligă la imbogățirea permanentă a informației statistice, atât asupra domeniilor pentru care există o bună acoperire cu indicatori în scopul surprinderii unor aspecte noi, cât și asupra altor segmente ale vieții sociale acoperite insuficient sau încă neacoperite cu indicatori.

-cea de-a doua premisă se referă la posibilitatea ca sistemul indicatorilor sociali să se alinieze cadrului metodologic orientativ de integrare a statisticii sociale și demografice cu statistica economică și alte statistici înrudite, fiind bazat pe standarde și orientări acceptate la nivel international. Un astfel de cadru este oferit de instituțiile specializate ale ONU. Acesta constituie un element de referință fundamental în selectarea domeniilor sociale și a setului de indicatori care caracterizează fiecare domeniu în raport cu problematica socială specifică diferitelor țări, favorizând elaborarea unui sistem de indicatori care să permită efectuarea de comparații internaționale privind dezvoltarea socială.

Indicatorii sociali sunt serii de timp statistice “folosite pentru a monitoriza sistemul social, ajutând la identificarea schimbărilor și la ghidarea intervențiilor pentru a influența cursul schimbării sociale” (Land,2000). Exemple de indicatori sociali includ indicatorii precum rata șomajului, speranța de viață, numărul de zile fără limitarea activității, rata participării școlare și a participării la vot. Exemplele de mai sus relevă marea diversitate a indicatorilor sociali, care se referă la domenii foarte diverse precum cel economic, demografic, al sănătății, cel politic etc. Dar, în ciuda diversității, menirea indicatorilor sociali este să indice elemente ale societății. Indicatorii au valoare mare în indicarea problemelor sociale semnificative, care luat ca un tot, ne permite sa tragem concluzii despre progresul social. Însă, indicatorii sunt pur și simplu un indiciu care depinde de alegerile luate în legătură cu definițiile și datele folosite. Diferiți indicatori subliniază diferite aspecte ale problemelor sociale și sugerează diferite priorități pentru intervenția politică (Atkinson, 2002).

Apariția domeniului calității vieții în sociologia americană este legată de necesitatea de a evalua progresele sociale aduse de proiectul spațial american. În anul 1960, Academiei Naționale Americane de Arte și Științe i s-a cerut de către NASA să detecteze și anticipeze natura și amploarea programului spațial american pentru societatea din SUA. Din cauza lipsei de date suficiente pentru a detecta astfel de efecte și în absența unui cadru sistematic și a unei metodologii de analiză, unii dintre cei implicați în proiect au încercat să dezvolte un sistem de indicatori sociali. Rezultatele au fost publicate într-un volum (Bauer și American Academy of Arts and Sciences., 1966) care poartă nume de „Indicatori sociali”.

Așa cum arată Land (2000), apariția acestui volum nu a fost un caz izolat. O serie de alte publicații au acuzat lipsa unui sistem de monitorizare a schimbării sociale și au susținut ca guvernul SUA să stabilească un "sistem de rapoarte sociale", care ar facilita o analiză cost-beneficiu a unor aspecte ale societății care nu sunt acoperite de PIB. Nevoia de indicatori sociali a fost accentuată și mai mult de publicarea raportului de 101 de pagini „Toward a Social Report” în ultima zi a administrației Johnson, în 1969. Conceput ca o contrapartidă la rapoartele economice anuale ale președintelui, fiecare capitol abordează probleme majore din zone de mare importanță socială, precum: •sănătate și boală; • mobilitatea socială; • mediul fizic; • venituri și sărăcie; • ordine publică și siguranță ; • învățământ, • știință și artă.

Indicatorii sociali au ca funcții principale:

1. Măsurarea și monitorizarea bunăstării umane și a progresului social. Acestea se realizează prin monitorizarea comparativă a schimbărilor în calitatea vieții, pentru a se vedea dacă o societate oferă condiții de viață mai bune sau mai rele decât celelalte societăți, respectiv dacă o societate oferă condiții de viață mai bune sau mai rele decât în trecut.

2. Monitorizarea schimbării sociale în general, prin urmărirea comparativă a schimbărilor în structura societății, pentru a se vedea cum se schimbă structurile sociale de-a lungul timpului, dar și care sunt diferențele structurale între societăți.

Mărginean (2002) consideră că indicatorii sociali pot fi folosiți ca:

mijloc de informare privind starea unui domeniu social;

mijloc de diagnoză socială;

mijloc de analiză, evaluare și interpretare a diferitelor fenomene, relații, procese sociale și acțiuni sociale;

mijloc de cercetare a obiectivelor de dezvoltare într-un domeniu sau altul;

instrument al planificării și prognozei dezvoltării sociale;

mijloc de urmărire a schimbărilor intervenite în evoluția fenomenelor respective, de evidențiere a tendinței și a consecințelor unei anumite acțiuni întreprinse.

Mișcarea indicatorilor sociali este strâns legată de mișcarea calității vieții. Calitatea vieții se referă la „semnificația pentru om a vieții sale, rezultat al evaluării globale, din punctul de vedere al persoanei umane, a propriei vieți” (Zamfir, 1993). Conceptul complex și multidimensional se bazează pe recunoașterea faptului că îmbunătățirea calității vieții, atât la nivel societal cât și personal, presupune progrese în toate domeniile. De exemplu, sistemul românesc de indicatori de calitatea vieții cuprinde 21 de dimensiuni(Mărginean, 2005).

• persoana;

• populația;

• mediul natural;

• așezările umane;

• locuința;

• mediul social;

• familia;

• ocuparea;

• calitatea vieții de muncă;

• resurse macro-economice pentru nivelul de trai;

• veniturile;

• consumul;

• serviciile pentru populație;

• gospodăria;

• învățământul;

• asistența sanitară;

• cultura;

• asigurările și asistența individuală;

• timpul liber;

• calitatea mediului politic;

• instituțiile de stat și ordinea publică.

Pe plan european, cel mai cunoscut sistem de indicatori sociali este cel german. Creat în anii 70‘, el cuprinde aproximativ 400 de indicatori grupați în 14 domenii, după cum urmează:

1. Populația;

2. Statusul socio-economic și identificarea subiectivă cu clasa socială;

3. Piața muncii și condițiile de muncă;

4. Venituri și distribuția acestora;

5. Consumul de bunuri și aprovizionarea lor;

6. Transporturile;

7. Locuințele;

8. Sănătatea;

9. Educația;

10. Participarea;

11. Mediul;

12. Siguranța publică și criminalitatea;

13. Timp liber și consumul de media;

14. Măsuri globale ale bunăstării;

Marile regiuni politice și economice au elaborat sau sunt în procesul de elaborare a unor sisteme de indicatori regionali. În ceea ce privește Uniunea Europeană, Comitetul de Protecție Socială (SPC) a propus un set de 10 indicatori primari și opt secundari, aprobat la Summitul UE de la Laeken în 2001 (Atkinson, 2002). Indicatorii au fost traduși și în țara noastră iar urmărirea lor, alături de setul de indicatori specific României, a fost fixată printr-o hotărâre de guvern în luna mai, 2005 ca fiind unul din obiectivele Comisiei Antisăracie și de Promovare a Incluziunii Sociale (Panduru et al., 2004 ). Acești indicatori sunt:

1. Indicatorii primari:

1.1. Rata sărăciei;

1.2. Raportul dintre chintila superioară și cea inferioară;

1.3. Rata sărăciei persistente, la pragul de 60% din mediana veniturilor disponibile pe adult echivalent;

1.4. Deficitul median relativ;

1.5. Coeficientul de variație a ratei ocupării;

1.6. Rata șomajului BIM de lungă durată;

1.7. Ponderea populației din gospodăriile fără persoane ocupate;

1.8. Ponderea tinerilor de 18-24 ani care au părăsit de timpuriu sistemul educațional;

1.9. Speranța de viață la naștere (ani);

1.10. Ponderea persoanelor care își apreciază starea de sănătate ca fiind rea sau foarte rea;

2. Indicatori secundari:

2.1. Rata sărăciei la pragurile de 40%, 50% și 70%;

2.2. Rata sărăciei în raport cu un prag ancorat în timp;

2.3. Rata sărăciei înainte de transferurile sociale;

2.4. Coeficientul Gini;

2.5. Rata sărăciei persistente la pragul de 50% din mediana veniturilor disponibile pe adult echivalent;

2.6. Ponderea șomerilor BIM de lungă durată;

2.7. Ponderea șomerilor BIM de foarte lungă durată;

2.8. Ponderea persoanelor de 25 – 64 ani cu nivel scăzut de instruire;

O altă abordare la acest nivel sunt indicatorii structurali europeni, elaborați ca răspuns la apelul Summitului de la Lisabona, de a transforma Uniunea Europeană în „cea mai dinamică și competitivă economie bazată pe cunoaștere, capabilă de o creștere economică sustenabilă cu locuri de muncă mai multe și mai bune și cu o mai mare coeziune socială” (Keuning și Verbruggen, 2003). În Fig.1.1.1. de mai jos sunt clasificați indicatorii sociali după: domeniul de referință, întinderea geografică și modul de construcție.

Fig.1.1.1. Clasificarea indicatorilor sociali

Sursa: Sergiu Baltătescu(2009).

OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) a fost printre primele organizații internaționale care s-a ocupat de problema indicatorilor sociali, publicând în 1982 o listă de indicatori sociali (OECD, 2003). După 2000, această organizație a revenit la tema indicatorilor sociali, publicând mai multe volume cu titlul „Society at a Glance: OECD Social Indicators”. Lista indicatorilor sociali incluși în aceste volume a variat, pentru că țările nu au ajuns la un consens în această privință(Atkinson, 2002). În 2006, lista prezentată era următoarea, împărțită pe cinci subdomenii:

Indicatori ai contextului general:

• Venitul net național pe cap de locuitor;

• Ratele fertilității;

• Migrație;

• Căsătorie și divorț;

Indicatori de autosuficiență:

• Ocuparea forței de muncă;

• Șomajul;

• Îngrijirea copiilor;

• Performanța elevilor;

• Persoane care nu sunt ocupate, la studii sau în formare;

• Vârsta la pensionare forțată;

• Cheltuielile pentru educație;

Indicatori ai echității:

• Inegalitatea de venituri;

• Sărăcie;

• Sărăcia în rândul copiilor;

• Caracterul adecvat al prestațiilor de ultimă instanță;

• Cheltuieli sociale publice;

• Totalul cheltuieli sociale;

Indicatori ai sănătății:

• Speranța de viață;

• Starea de sănătate percepută;

• Sănătatea copiilor mici;

• Obezitate;

• Înălțime;

• Sănătate mintală;

• Destinatari ai îngrijirii pe termen lung;

• Cheltuieli cu asistența medicală;

Indicatori ai coeziunii sociale:

• Satisfacția cu viața;

• Satisfacția cu locul de muncă;

• Victimizare;

• Sinucideri;

• Intimidare;

• Comportamentul de risc; (OECD, 2009).

Dezvoltarea regională reprezintă conceptual bazat pe stimularea și diversificarea activităților economice, stimularea investițiilor în sectoarele publice și private, cu scopul reducerii decalajelor socio-economice între diferite regiuni, pentru a îmbunătăți standardele de viață și oferirea de servicii de calitate ridicată cetățenilor( Apostolache, M., A., 2014).

De exemplu, sistemul românesc de indicatori de calitatea vieții cuprinde 21 de dimensiuni:

• persoana;

• populația;

• mediul natural;

• așezările umane;

• locuința;

• mediul social;

• familia;

• ocuparea;

• calitatea vieții de muncă;

• resurse macro-economice pentru nivelul de trai;

• veniturile;

• consumul;

• serviciile pentru populație;

• gospodăria;

• învățământul;

• asistența sanitară;

• cultura;

• asigurările și asistența individuală;

• timpul liber;

• calitatea mediului politic;

• instituțiile de stat și ordinea publică (Mărginean, 2005).

Indicatorii sociali prezentați, arată o degradare puternică, în ultimii ani, ai parametrilor care caracterizează nivelul de trai al populației, starea socială în general. Ei pun în evidență principalele probleme sociale, unele moștenite și accentuate în ultima perioadă, altele nou apărute. Între cele mai grave, cu implicații asupra traiului curent al majorității populației, sunt cele care privesc:

a)gradul relativ scăzut de satisfacere a nevoilor fundamentale legate de alimentație, locuință, dotare cu bunuri cu durată medie și îndelungată de utilizare;

b)scăderea continuă a puterii de cumpărare a veniturilor, una din cauzele principale care conduc la înrăutățirea condițiilor de trai;

c)o înrăutățire a indicatorilor care condiționează calitatea capitalului uman în perspectivă.

În selecția indicatorilor sociali s-au avut în vedere următoarele: racordarea indicatorilor la problemele sociale majore ale României în această perioadă și disponibilitatea datelor;

Analiza evoluției indicatorilor disponibili privind starea de sănătate a populației în România, în ultima perioadă, sugerează următoarele aspecte:

– rata mortalității infantile se menține la un nivel foarte înalt;

– nivelul înalt al mortalității la grupa de vârstă 45-59 ani;

– rata mortalității bărbaților (din această categorie de vârstă) de peste două ori mai mare decât în cazul femeilor.

Indicatorii care se referă la serviciile de sănătate și resursele de care dispune sectorul sanitar pun în evidență unele aspecte legate de nevoia de perfecționare a activității în interiorul sectorului sanitar și de o mai bună funcțiune a acesteia cu factorii exteriori ai sistemului sanitar. O scădere continuă și dramatică a înregistrat asistența medicală de urgență. Una din cauzele declinului în acest segment al asistenței medicale ar putea fi legată de scăderea numărului de ambulanțe. Indicele de îmbătrânire este un indicator social, sintetic al structurii pe vârste și reprezintă un indicator dinamic care, mult mai bine în vârstă medie, permite evidențierea gradul de îmbătrânire a populației. Indicatorul de îmbătrânire a populației înseamnă, în general, o creștere a numărului de persoane în vârstă și o scădere simultană a numărului de tineri.

1.2. Indicatorii economici tradiționali

Indicatorii economici sunt:

•Dezvoltarea economiei ;structura economică locală;

•Rata de creștere a PIB-ului;

•Rata șomajului;

•Accesibilitatea infrastructurii de transport în comun;

•Calitatea rețelei de transport;

•Deficiențe de infrastructură ;

•Risc de pierderi economice în caz de dezastru;

Unul dintre indicatorii economici ce pot evidenția diferențierile regionale este PIB-ul, reprezentat în Tabelul nr.1.2.1. pe regiuni de dezvoltare din România.

Tabel nr.1.2.1. Evoluția produsului intern brut pe regiuni de dezvoltare din Romania. Sursa: Prelucrare autor conform proiecțiilor principalilor indicatori economico-sociali în profil teritorial,Comisia Națională de Prognoză, Publicații din anii 2007-2014.

Regiunea care are cel mai mare produs intern brut în anul 2007 este Regiunea de dezvoltare Nord-Vest cu 9,5 % ,iar regiunea cu cel mai mic PIB este Regiunea de dezvoltare Sud-Est. În prezent putem spune că aproximativ toate regiunile de dezvoltare au același procent al produsului intern brut.Se preconizează că în anul 2017 produsul intern brut va crește, ajungând ca toate regiunile de dezvoltare sa aibă peste 3% PIB. Regiunile de dezvoltare cuprind teritoriile județelor menționate care reprezintă forme de elaborare, integrare, evaluare și monitorizare a strategiilor și politicilor de dezvoltare regională. (Mungiu-Pupăzan, C., 2009).

În ceea ce privește evoluția indicatorului produsul intern brut pe regiunile de dezvoltare, ponderea regiunilor în produsul intern brut a avut modificări de-a lungul anilor, regiunea de dezvoltare Sud-Est deținând în prezent, ponderea cea mai mare cu 2,6 % din totalul produsului intern brut pe țară.

Produsul intern brut regional reprezintă valoarea totală de piață a mărfurilor și a serviciilor destinate consumului final, produse în economie. Economia regională reprezintă un sistem de factori specializați într-un sector de economie, deținând o funcție în definirea structurii și formei economiei viitoare. Pentru prevenirea problemelor și pentru asigurarea unei dezvoltări economice sustenabile sunt utile o mulțime de intervenții în baza unor obiective specifice care fac parte din strategiile naționale și regionale pentru dezvoltarea economic durabilă. Astfel dezvoltarea economică reprezintă capacitatea economiei de susținere a creșterii indicatorilor macro-economici. Diferența dintre dezvoltare economică și creștere economică este aceea că dezvoltarea economică prevede evoluția ei, pe lângă creșterea economică și reducerea gradului de sărăcie, reducerea nivelului șomajului și inegalitatea veniturilor. Orice creștere economică nu poate deveni însă o dezvoltare economică. Dezvoltarea economică presupune îmbunătățirea sistemului sanitar, educațional, scăderea șomajului, combaterea sărăciei etc.

În prezent constatăm că România alocă, în valori procentuale din PIB pentru cheltuielile sociale doar jumătate în raport cu media U.E. Țările vecine în tranziție, care au înregistrat progrese însemnate și au devenit membre U.E., s-au apropiat în valori relative de alocațiile sociale ale vechilor membre U.E. (I. Mărginean, 2004).

1.3. Relația spațiu social – spațiu construit

După I. Ianoș, (1987) spațiile geografice urbane sunt spații elementare, care se suprapun, teritorial, pe vatra construită a orașului respectiv. Complexitatea lor este determinată de trei elemente principale: terenul, populația și activitățile urbane, care prin configurația, dimensiunile și, respectiv, profilul lor generează forme specifice de organizare a teritoriului. Spațiile urbane ale unor centre mici sunt simplu structurate, pe când ale centrele mari prezintă structuri de o mare complexitate, urmare a dezvoltării și intensificării permanente a relațiilor interne.

Spațiul este un produs material în relație cu alte produse materiale – inclusiv oameni – care se mobilizează în relații sociale, care dau spațiului o funcție, o formă dar și un sens social. Dacă ne preocupăm de spațiile urbane unde ieșim, de arhitectura clădirilor și ne petrecem timpul liber având grijă de ele – vom avea parte de un oraș în care calitatea vieții va fi foarte bună , un oraș care va atrage mulți turiști, investitori și care va creea astfel un plus de valoare pentru locuitorii săi. Sentimentul de siguranță a fost întotdeauna important pentru ca oamenii să utilizeze spațiul urban. Atât construcțiile urbane, cât și traficul urban arată caracterul acelui oraș. Sustenabilitatea la nivelul: fondului de clădiri construite, reabilitările clădirilor vechi, de tip monument istoric sau regenerabile, reconversiile funcționale ale vechilor situri industriale se află în present într-o continuă stare de degradare. Spațiul (urban, social, economic) nu poate genera o formă, un sens sau o finalitate.

Observăm de multe ori spațiul drept o normă, o regulă sau o formă provenită din acordul oamenilor raționali și care a devenit ulterior un fel de corp pentru știință. Spațiul reprezintă un mijloc, un mediu, un instrument (în analiza geografică); spațiul nu există ca atare, el făcând referire de fiecare dată la altceva . Când vorbim de spațiu ne putem referi atât la spațiul geografic în care este situat un oraș, cât și la spațiul urban aferent orașului în cauză. De exemplu, unui spațiu i se poate atribui atât un caracter subiectiv, cât și unul obiectiv;spațiul reprezintă un obiect pentru că el este un “bun” pentru locuire, în care societățile umane pot trăi dupa posibilitatea lor.

Spațiul urban înregistrează o populație însemnată, antrenează importante resurse, ansambluri economice și tehnologice, amenajări și activități dintre cele mai diverse, localizate în proximitatea fizică și legate printr-o țesătură complexă de interacțiuni. Spațiul urban reprezintă o realitate care s-a aflat în mijlocul preocupărilor geografilor înca din sec. al XIX-lea, iar explozia urbană din ultimele decenii a amplificat tot mai mult aceste orientări. Vintilă Mihăilescu (1928) consideră orașul „o forma de organizare a spațiului geografic în vederea concentrării, prefacerii și redistribuirii bogățiilor și a energiilor sociale”. Alte definiții conturează aglomerarea urbană ca un spațiu caracterizat prin concentrarea populației rezidente, preponderența activităților industriale, dar și prezența activităților comerciale și a serviciilor. Astfel, orașul este privit ca un teritoriu bine populat, cu un înalt grad de concentrare, producție și organizare socială, culturală, format în anumite condiții de spațiu și timp. Spațiul urban poate fi privit din trei unghiuri de vedere: dimensional, calitativ și sistemic. Astfel, principiul dimensional are ca bază, componente precum: mărimea, densitatea și distribuția populației, valoarea populației active , densitatea locuintelor etc., care caracterizează orașul drept mediul geografic și social format printr-o reuniune relativ considerabilă de construcții și unde cea mai mare parte a locuitorilor săi muncesc, fie în comerț, în industrie sau în administrație.

Astfel, spațiul urban scoate în evidență trei dimensiuni:

• dimensiunea spațială – concentrarea într-un spațiu mic, a unui număr mare de construcții;

• dimensiunea temporală – noul spațiu geografic crează oportunități pentru locuitori;

• dimensiunea economică – activitatea economică generată de cererea și oferta de bunuri și servicii din interiorul spațiului urban.

Spațiul social este determinat de către existența socială prin modalități culturale și economice, dar există însă, legaturi între spațiul arhitectural și cel social. Informațiile asupra spațiului social întrețin spațiul mental, deoarece spațiul social există, mai mult sau mai puțin în spațiul construit, fiind vorba de două spații diferite; nu rezultă din aceleași procese, nu au aceeași structură, nici aceeași evoluție.

Din punct de vedere al relației cu spațiul social, spațiul construit poate fi clasificat în următoarele categorii de spații:

– cu organizare fixă (cadru construit)

– cu organizare semi-fixă (elemente de mobilitate ale spațiului)

– informațional (relațiile dintre oameni, apărute în cadrul activităților)

Zonificarea urbanistică a ansamblului de locuințe sociale reprezintă crearea de locuințe cu un grad de confort corespunzător normelor în vigoare, dotarea cu spații plantate, cu alei, circulații auto și parcaje, amplasarea de locuri de joacă pentru copii (groapa cu nisip, leagăne), de spații și amenajări destinate adolescenților (piste de bicicliști, mese pentru tenis de masă, etc.) și spații destinate persoanelor vârstnice (zona de lectură în parc, mese de șah, etc.) și a altor dotări (fântâni arteziene, pavilioane, mici bazine, bănci, etc.), care să personalizeze spațiul și care să confere nu numai posibilitatea de desfășurare a diferitelor activități în anumite zone bine determinate, dar și să contribuie la calitatea de fond a arhitecturii, la imaginea sa.

În interiorul orașului distingem două spații:

1.Spații omogene;

2.Spații heterogene;

1.Spațiile urbane omogene sunt spații care presupun uniformitate și care se referă la toate manifestările formei urbane pe un anumit plan de esențializare(Lefebvre).

2.Spațiile urbane heterogene sunt spațiile diferențiate. Această diferențiere rezultă pe mai multe planuri:

a. diferențiere de funcțiune: fiecare spațiu urban poate să aibă o anumită dominanță funcțională, chiar dacă el cuprinde localizări ale mai multor funcțiuni.

b. diferențiere de poziție: aceeași funcțiune așezată în poziții diferite generează rezolvări și dezvoltări spațiale diferite.

c. diferențiere de concepție: spații urbane care au aceeași funcțiune și aceeași poziție, dar sunt concepute pentru oameni sau grupări diferite de oameni, sunt diferite.

Fig.1.3.1. Peisajul urban

Sursa: Nicolae A. (2011)

În fig.1.3.1. este reprezentat peisajul urban, care se află în interdependență cu perspectivele de dezvoltare, alături de aspectul ecologic al acestuia.

Spațiul reprezintă o entitate atât fizică cât și non-fizică perceptibilă atât la nivel fizic cât și mental și este studiat de multe dintre științe și discipline cognitive precum: geografia, geologia, matematica, fizica, urbanismul, biologia, ecologia, filozofia, psihologia, arhitectura, teologia, mitologia, arta (pictura, literatura)etc.

Spațiul este un sistem esențial datorită relațiilor dintre elementele care permit înțelegerea lor și pot fi concrete prin relațiile interne care le au dintre fiecare element ce construiește structura sa. Structura fiecărui element esențial al spațiului care este constrâns de funcțiile spațiale devine partea ireversibilă a unui sistem prin evidențierea fiecărui element în parte – un sistem ce devine funcțional și se delimitează strict unui spațiu considerat.

Spațiul public este un spațiu care interacționează cu indivizii și/sau cu grupările sociale; sunt interacțiuni condiționate de interese materiale atât fizice cât și psihice. Aceste interacțiuni fizice se desfășoară în aproape orice spațiu. Spațiul public reprezintă arealul unor grupuri, astfel încat existența unor idei și fapte devin relevante din cauza unui spațiu fizic care este competent să regrupeze mai mulți indivizi din dorința de interacțiune. Sentimentul de siguranță a fost întotdeauna important pentru ca oamenii să utilizeze spațiul urban. Atât construcțiile urbane, cât și traficul urban arată caracterul unui oraș. Un oraș sigur îmbină atât oamenii cât și activitățile lor. Sentimentul de siguranță se divide între securitatea casnică și securitatea în trafic. Nimeni nu poate afirma însă dacă tehnologia superioară de securitate dă sentiment de siguranță sau dacă lipsa acesteia în trecut a relevat orașe mai nesigure.

Antropologul american Edward T. Hall afirmă că percepția spațiului construit este în funcție de aparatul senzorial într-o masură, dar este fundamental influențată de modelele specifice culturale care ne modelează perceperea și înțelegerea spațiului. Pentru Edward Hall, felul cultural în care întelegem spațiul construit este intrat deja în subconștient și ne afectează relațiile cu oamenii din jurul nostru în mod armonic.

Clasificarea spațiilor în raport cu perceperea lor culturală, l-a dus pe Hall la o clasificare după cum urmeaza:

– spațiul intim este spațiul din jurul unei persoane. În acest spațiu pot intra doar foarte puține persoane;

– spațiul social este spațiul de comunicare, spațiul în care în general ne simțim confortabil pentru activitățile de rutină, acceptând în el atât persoane cunoscute cât și străine.

– spațiul public este aria extinsă de comunicare și existentă, dincolo de individ, în care acesta poate deveni anonim.

Arhitectul Jan Gehl spune că modul de locuire și de relaționare cu ceilalți este marcat de mediul construit, iar acest mediu construit este el însuși modelat de apartenența culturală, iar sferele private și personale se vor dezvălui apoi sferelor sociale și publice într-o manieră diferită, de la o cultură la alta, configurând într-un fel aparte spațiul urban. Faptul că foarte mulți oameni își petrec timpul într-un anumit spațiu nu este neapărat o dovadă a calității spațiului respectiv; în țările în curs de dezvoltare, numeroși oameni stau în stradă, pentru că sunt obligați și nu au alte opțiuni. Spațiile publice din orașele europene au, în general, o limită de ocupare, o capacitate maximă care garantează confortul vieții urbane. Această limită poate fi depășită însă, mai ales în cadrul unor evenimente excepționale. Cu toate acestea străzile și spațiile publice de calitate beneficiază de spațiul și designul necesar pentru a răspunde nevoilor unei vieți active.

Design-ul urban se referă la aranjamentul, aspectul și funcționalitatea orașului și în special formarea și utilizarea spațiului public urban, proiectarea și gestionarea acestuia și modul în care spațiile publice devenite locuri publice sunt experimentate și folosite (Frumkin et al, 2004). De cele mai multe ori, procesul dezvoltării urbane produce spații, zone de dezvoltare și nu locuri. Crearea de locuri înseamnă depășirea barierelor politice, administrative, economice, cât și tradițiile ce guvernează un anume teritoriu (Krier, 2006). Design-ul urban de calitate este esențial pentru a oferi locuri care sunt sustenabile: locuri care creează și încurajează relațiile sociale, economice și un mediu curat și sigur.

Un design sustenabil trebuie să aibă în spate cele 10 principii fundamentale enunțate de Fondul Mondial pentru Natură (World Wide Fund for Nature) în „Raportul Planeta Vie” din 2010, raport ce reprezintă o analiză științifică și în același timp, o sursă globală de referință, cu privire la starea de sănătate a planetei (BioRegional Development Group, 2011), precum și impactul activităților umane asupra acesteia:

1. Zero emisii de carbon = pentru a face mai multe clădiri eficiente energetic și furnizarea de energie cu toate tehnologiile regenerabile;

2. Zero deșeuri = reducerea deșeurilor, reutilizarea acolo unde este posibil și trimiterea în cele din urmă zero deșeuri la groapa de gunoi;

3. Transport sustenabil = încurajarea modurile de transport cu consum redus de carbon, reducerea nevoii de a călătorii;

4. Materiale sustenabile = utilizarea de produse durabile și sănătoase, cum ar fi cele cu energie scăzută, realizate din resurse regenerabile sau deșeuri;

5. Alimente din surse locale sustenabile = alegerea de produse locale, cu impact redus, de sezon și organice și reducerea deșeurilor alimentare;

6. Utilizarea apei în mod sustenabil = folosirea mai eficientă a apei în consumul local și în produsele pe care le cumpărăm, combaterea inundațiilor locale și poluarea apei;

7. Protejarea habitatelor naturale și faunei sălbatice = protejarea și restaurarea biodiversității și a habitatelor naturale existente, prin utilizarea adecvată a terenurilor și integrarea în mediul construit;

8. Protejarea patrimoniului și a culturii = revitalizarea identității locale prin sprijinirea și participarea artelor;

9. Dezvoltarea economiei locale = realizarea de economii bioregionale care sprijină ocuparea forței de muncă, inclusiv comunitățile și comerțul internațional echitabil;

10. Mediu sănătos = încurajarea unei vieți sociale, active și semnificative pentru a promova o stare bună de sănătate.

Conștientizarea rolului social al arhitecturii spațiului (cuprinzând atât obiectele de arhitectură în sine, cât și spațiile libere pe care le conturează) a condus la dezvoltarea unor decizii arhitecturale ce conturează din ce în ce mai puternic un spațiu dintre exterior și interior, dintre public și privat, dintre proiect și utilizare. Conceptul de spațiu-limită este definit din dublă perspectivă atât arhitecturală cât și antropologică, identificând astfel o serie de elemente ce contribuie la realizarea unui spațiu.

Printre elementele identificate se numără:

– introducerea clădirilor într-un circuit ce duce la utilizarea acestora într-un context dependent de funcțiune și de necesitate sau dorința aflării în spațiul respectiv;

– constiuirea clădirilor drept pretext al utilizării spațiului exterior, acestea fiind realizate de la început, astfel încât să încurajeze adunarea unor oameni sau să materializeze trasee urbane;

– precizarea unor funcțiuni conexe prin intermediul cărora clădirile pot ajunge să răspundă unor nevoi diverse, menite să țină vizitatorul un timp mai îndelungat, oferindu-i posibilități mai multe de utilizare;

– simplitatea comunicării cu spațiul public, care conduce la perceperea interiorului drept o prelungire a exteriorului și invers;

– renunțarea de spațiu liber pentru public, acesta devenind un spațiu utilizat la limita dintre experiențe și experimentarea unor activități culturale, educaționale etc.;

– realizarea unui obiect de arhitectură, care nu permite perceperea limitelor spațiale sau perceperea clădirii drept un tot;

– modul de marcare a accesului invită și marchează deschiderea clădirii către orice tip de vizitator;

– proiectarea unui interior care permite anumite utilizări ale spațiului intermediar subliniază importanța desfășurării unor activități si caracterul creativ, participativ al acestora;

– proiectarea unei arhitecturi la limita dintre spațiul real și spațiul virtual se așteaptă sa creasca libertatea de gândire, dar și profunzimea modului de experimentare și înțelegere a spațiului. (Spatii limita in antropologia arhitecturala,2014)

Locuirea reprezintă una dintre principalele funcțiuni ale spațiului urban, fiind răspunzătoare pentru aproximativ o treime din consumul mondial de resurse și implicit, unul dintre factorii poluanți majori. Spațiul urban se referă, bineînțeles, la oraș. Valoarea acestuia depinde de funcțiunile specifice pe care le oferă: cadrul construit, funcția economică, socială și de recreere. De altfel, acestea au un rol și asupra aspectelor benefice ale spațiului urban. De asemenea, spațiile urbane deschise oferă beneficii de sănătate pentru locuitorii orașului, prin expunerea la mediul natural. Pentru a influența mai mult decât la nivel fizic, pentru a participa la modelarea structurii individului, spațiul, atât cel construit, cât si peisajul, trebuie sǎ acționeze la nivelul percepției. Dacă ar fi să punctăm elementele caracteristie ale spațiului urban, ne putem rezuma în linii mari la: străzi, clădiri și piețe, însă pentru ochiul trecătorului contează și originalitatea, varietatea cadrului spațial și nu în ultimul rând, gradul de acțiune inter-individuală.

Psihologia spațiului construit este un domeniu foarte vast, prin semnificația pe care o are, pentru fiecare dintre noi, fiecare culoare, material, lumină, cât și prin complexitatea stărilor de spirit pe care le induce în noi orice compoziție de forme și volume de arhitectură. Acesta este la fel de important ca mediul în care trăim și în care ne desfășurăm activitățile zilnice. Mediul înconjurător are un rol foarte important în dezvoltarea energiei personale și a simțului armoniei cu lumea din jurul nostru.

CAPITOLUL II

Sustenabilitatea mediilor urbane în contextul schimbărilor climatice

2.1. Calitatea aerului

Aerul constituie suportul prin care are loc transportul cel mai rapid al poluanților în mediul inconjurator, efectele acestora sunt resimțite de către om și celelalte componente ale mediului, aerul fiind una dintre cele mai importante resurse de care depinde viața pe planeta noastra.

Poluarea astmosferică cu o mare concentrație umană în zonele urbane ridică probleme semnificative în ceea ce privește calitatea aerului. Prevenirea poluării atmosferei reprezintă o problemă de interes public atât național cât și internațional(Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice: Agenția Națională pentru Protecția Mediului). Poluarea atmosferei produce afecțiuni la nivelul: aparatului respirator ,sistemului nervos și organelor de simț, aparatului digestiv, sistemului osteo-muscular, boli infecțioase și parazitare. Pentru a evalua gradul de afectare a aparatului respirator, care este primul și cel mai grav afectat în cazul poluării aerului, se pot distinge câtiva indicatori de sănătate și anume:

• morbiditatea prin boli respiratorii;

• morbiditatea prin boli ale aparatului respirator;

• numarul persoanelor internate în spital pentru anumite boli respiratorii acute sau cronice;

• alți indicatori specifici.

Astăzi se pot face evaluari în ceea ce privește starea de sănătate a populației pe baza unor indicatori, precum:

• sporul natural;

• durata medie a vieții;

• rata mortalității;

• rata mortalității infantile.

Indicatorii calității aerului au ca scop evaluarea situațiilor concrete, comparativ cu țintele de calitate stabilite de reglementările în vigoare.

Indicele specific de calitate a aerului, folosit în România reprezintă un sistem al concentrațiilor înregistrați pentru următorii poluanți monitorizați la nivel național: SO2, NO2, O3, CO. În mediul urban amplasarea platformelor industriale cât mai departe de aglomerările urbane este esențială. Expunerea umană este deosebit de mare în zonele urbane, în care activitățile economice și traficul rutier sunt concentrate. Activitățile desfășurate în mediul urban constituie surse de poluare pentru factorii de mediu, de aceea aceste activități trebuie controlate, în asa fel încât să se reducă la minimum impactul asupra mediului. Factorii de mediu precum: aerul, apa, solul, flora, fauna suportă în continuare, sub impactul activității umane, modificări atât cantitative, cât și calitative însemnate.

Calitatea aerului poate fi exprimată din punct de vedere statistic printr-o mulțime de indicatori, care reprezintă procesul de poluare a raspândirii în aer a unor substanțe reziduale poluate, care au rezultat din activitățile economice. În ultimii ani, calitatea mediului urban a suportat multe schimbări fiind influențată de o mulțime de factori cum ar fi: traficul tot mai intens, poluarea fonică, dezvoltarea unor activități cu impact negativ asupra atmosferei. În general, putem spune ca orașul este atât un mare consumator de resurse, dar și un mare producator de emisii poluante și deseuri, fiind astfel, o continuă amenințare și presiune pentru mediul înconjurator. Calitatea aerului în așezările umane se determină prin măsurarea concentrațiilor medii, zilnice sau lunare ale diferiților poluanți și compararea acestora cu valorile limită sau dupa caz, concentrațiile maxime admisibile prevăzute în actele normative în vigoare.

Măsurile luate pentru diminuarea poluării aerului sunt:

• conformarea agenților industriali cu standardele de mediu în vigoare;

• reducerea emisiilor până la standardele legale în vigoare;

• diminuarea emisiilor poluante provenite din trafic;

• promovarea tehnologiilor nepoluante, dar și slab poluante.

Dintre factorii de mediu, precum: aerul, apa, solul, flora, fauna, cea mai însemnată pondere în relația dintre sănătatea populației și calitatea mediului în zonele locuite o deține aerul. În cazul poluării aerului, aparatul respirator este primul (dar nu singurul) care este afectat.

După tipul de acțiune a poluanților atmosferici asupra organismului, distingem:

– poluanți cu acțiune iritantă: SO2, NOx, NH3, ozonide, pulberi;

– bolile favorizate: bronșita cronică, emfizemul pulmonar, astmul bronșic;

– poluanți cu acțiune alergizantă: pulberi minerale sau organice, substanțe volatile din insecticide, detergenți, mase plastice, medicamente;

– bolile favorizate: rinite acute, traheite, astm, manifestări oculare, manifestări cutanate;

– poluanți cu acțiune infectantă: diverși germeni patogeni;

– bolile favorizate: difteria, scarlatina, tusea convulsivă, rujeola, rubeola, varicela, gripa;

-poluanți cu acțiune asfixiantă: CO care, combinându-se cu hemoglobina, formează carboxihemoglobina și produce, în funcție de concentrație, intoxicații cronice sau chiar moartea;

-poluanți cu acțiune fibrozantă;

-boala favorizată: fibroza; poluanți cu acțiune cancerigenă;

-poluanți cu acțiune toxică sistemică care determină leziuni specifice la nivelul anumitor organe.

Masurile ce pot fi luate împotriva emisiilor de poluanți sunt: măsurile de reducere a emisiilor din atmosferă și măsurile de anihilare a efectelor negative generate de poluarea atmosferei (de exemplu creșterea suprafețelor de spațiu verde).

În zonele urbane, conform cu prevederile Directivei 96/62/CE privind evaluarea și gestionarea calității aerului (Art.8.3 și anexa IV), au fost finalizate și aprobate, în anul 2008, următoarele programe de gestionare a calității aerului: „Programul integrat de gestionare a calității aerului în municipiul București”; „Programul gestionare a calității aerului în orașul Măgurele, județul Ilfov”; „Programul integrat de gestionare a calității aerului în aglomerarea Craiova”; „Programul integrat de gestionare a calității aerului în județul Cluj”; „Programul de gestionare a calității aerului în aglomerarea Iași”. Privind starea mediului în Romania, calitatea aerului în localitatile urbane trebuie îmbunătățită prin toate mijloacele; acțiunile tuturor producătorilor industriali trebuie să țină cont de cerințele actuale privind diminuarea poluanților în atmosferă.

Dintre indicatorii specifici pentru evaluarea calității aerului amintim: concentrațiile și cantitățile de oxizi de azot, dioxid de sulf, monoxid de carbon, pulberi în suspensie (inclusiv conținutul de metale grele al acestora) (Pătroescu et al. 2011), compuși organici volatili (în special benzen) (Colombo et al. 1991, Kostiainen 1995, Wallace et al. 1987), amoniac, ozon (de Leeuw 2002). Alături de acestea sunt luate în considerare o serie de compuși care sunt interesanți din punct de vedere al cantităților emise, respectiv gazele cu efect de seră (CO2, CO, CH4) (Soimakallio și Koponen 2011, Brown, Southworth și Sarzynski 2009, Eickhout et al. 2007, You et al. 2011), gazele care afectează stratul de ozon (CFC, haloni) (Wali et al. 2010), compușii cu caracter acid (substanțe acide, în special oxizi de/și azot) (Menz și Seip 2004).

În vederea evaluării gradului de poluare a aerului se pot utiliza indici de calitate a aerului (Dimitriou, Paschalidou și Kassomenos 2013). Unul dintre cei mai utilizați la nivel internațional este indicele de calitate a aerului (AQI – Air Quality Index), care are foarte multe variante de calcul la nivelul diferitelor state (EPA- Environmental Protection Agency). Indicele permite evaluarea nivelului de poluare a aerului, a incidenței asupra stării de sănătate a populației și ecosistemelor naturale.

Pentru diminuarea impactului surselor difuze de poluare asupra calității aerului, s-au realizat controale privind respectarea prevederilor legislației, protecția mediului și prevederilor din autorizațiile de mediu, precum și din domeniul construcțiilor, urbanismului și gospodăririi localităților, în special în ceea ce privește: organizarea șantierelor de construcții; realizarea măsurilor impuse prin autorizațiile de construire, privind curățarea mijloacelor de transport și a utilajelor, la intrarea acestora pe drumurile publice; refacerea spațiilor verzi afectate de diferite lucrări de construcții și reparații; fluidizarea circulației urbane și devierea traficului greu; respectarea termenelor de finalizare a lucrărilor; monitorizarea on line a emisiilor de la instalațiile mari de ardere și reabilitarea/ modernizarea instalațiilor de desprăfuire(Mediul urban,2009).

2.2. Generarea deșeurilor

Obiectivul strategiei tematice pentru mediul urban, adoptate în anul 2006, la nivel european, este de a contribui la o mai bună calitate a vieții privind zonele urbane, cooperând cu efortul de a participa prin asigurarea unui mediu în care nivelul poluării nu generează efecte nocive asupra sănătății umane și a mediului și prin încurajarea dezvoltării durabile urbane, prin care această strategie să poată fi aplicatăla un nivel mai înalt al calității vieții și a bunăstării sociale a cetățenilor.

Din strategia aceasta întelegem că cele mai multe orașe se confruntă cu o mulțime de probleme, precum cele legate de trafic intens, calitatea aerului, nivelul crescut al zgomotului, construcții de calitate scăzută, terenuri parasite, emisii de gaze cu efect de seră, zone nesistematizate, generarea de deșeuri și ape uzate, asigurarea serviciilor publice către populație. Sursele de poluare pentru toți factorii de mediu le constituie activitățile din mediul urban de aceea, acestea trebuie controlate în așa fel încât să se reducă la minimum impactul asupra mediului. Când vorbim de calitatea vieții în mediul urban ne referim la calitatea aerului, nivelul de zgomot, gestionarea deșeurilor, spațiile verzi și a zonele de agrement și calitatea serviciilor oferite populației. Calitatea vieții este o componentă esențială în dezvoltarea socio-economică a României. Pentru locuitorii orașelor și municipiilor din România, calitatea vieții este strict condiționată de calitatea serviciilor de gospodărie comunală și a mediului în care trăiesc.

Îmbunătățirea gestionării resurselor naturale(„Resurse naturale” – totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile – minerale și combustibili fosili, regenerabile – apă, aer, sol, floră, fauna sălbatică, inclusiv cele inepuizabile – energie solară, eoliană, geotermală și a valurilor, OUG Nr.195/2005 cu modificările și completările ulterioare) și evitarea exploatării lor excesive, recunoașterea valorii serviciilor furnizate de ecosisteme, reprezintă unul din obiectivele generale prevăzute în SNDD (Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă a României), pentru asigurarea conservării și gestionării resurselor naturale. Acțiunea în acest domeniu se va concentra pe punerea în aplicare a proiectelor integrate de gestionare a deșeurilor prin orientarea ierarhică a investițiilor conform priorităților stabilite: prevenire, colectare separată, reciclare, valorificare, tratare și eliminare.

În ceea ce privește impactul negativ asupra mediului și sănătății umane devine o problemă, ca urmare a eliminării deșeurilor prin folosirea unor metode și tehnologii care nu sunt potrivite, rămâne prezent mai ales în cazul tendinței creșterii cantităților de deșeuri generate. În acest caz devine necesară includerea în prioritățile strategice declinul resurselor naturale și utilizarea deșeurilor ca materie primă pentru susținerea unor activități economice. În sistemele socio-economice (dominate de om), cea mai mare pondere a deșeurilor a fost și continuă să fie considerată neutilizabilă.

La nivel european, însă, cantitățile de deșeuri continuă să crească semnificativ, în ciuda măsurilor propuse și luate până în prezent, datorită produselor care presupun o cantitate destul de mare de ambalaje, ceea ce indică faptul că nu se pune suficient accent pe reducerea cantităților de deșeuri generate. Din perspectiva gestionării deșeurilor, eficiența economică este considerată în momentul în care cantitatea și compoziția deșeurilor generate sunt la un nivel optim, adică în momentul în care costurile de reducere a deșeurilor sunt cu o unitate mai mici decât beneficiile economice și de mediu (Hotărârea nr. 870/2013 privind aprobarea Strategiei naționale de gestionare a deșeurilor 2014-2020).

Deșeurile municipale reprezintă totalitatea deșeurilor generate în mediul urban și rural din gospodării, instituții, unități comerciale, agenți economici, deșeuri colectate din spații publice, străzi, parcuri, spații verzi, deșeuri din construcții, demolări generate în gospodării și colectate de operatorii de salubritate. Gestionarea deșeurilor municipale presupune colectarea, transportul, valorificarea și eliminarea acestora, inclusiv monitorizarea depozitelor de deșeuri. De asemenea, activitățile de gestionare a deșeurilor pot prezenta un potențial risc pentru mediu, deoarece diferitele metode de gestionare implică emisia unor poluanți în mediu. Gestionarea neadecvată a deșeurilor conduce la numeroase cazuri de contaminare a solului și a apei subterane, afectând sănătatea umană.

Luând în considerare aceste aspecte, trebuie sa luăm în calcul numeroase măsuri precum:

• prioritizarea eforturilor în domeniul gestionării deșeurilor în linie cu ierarhia deșeurilor (prevenirea, pregătirea pentru reutilizare, reciclarea și alte operațiuni de valorificare, de exemplu, valorificarea energetică, eliminarea);

• dezvoltarea de măsuri care să încurajeze prevenirea generării de deșeuri și reutilizarea acestora, promovând utilizarea durabilă a resurselor;

• creșterea ratei de reciclare și îmbunătățirea calității materialelor reciclate, lucrând cu sectorul de afaceri și cu unitățile și întreprinderile care valorifică deșeurile;

• promovarea valorificării deșeurilor din ambalaje, precum și a celorlalte categorii de deșeuri;

• reducerea impactului produs de carbonul generat de deșeuri;

• încurajarea producerii de energie din deșeuri pentru deșeurile care nu pot fi reciclate;

• organizarea bazei de date la nivel național și eficientizarea procesului de monitorizare;

• implementarea conceptului de analiză a ciclului de viață în politica de gestionare a deșeurilor.

Pentru a imbunătății calitatea serviciilor de către populație ne propunem:

• încurajarea investițiilor verzi;

• susținerea inițiativelor care responsabilizează populația pentru a reduce, a reutiliza, a recicla și a valorifica deșeurile din gospodării;

• colaborarea cu autoritățile administrației publice locale pentru creșterea eficienței și calității deșeurilor colectate, făcându-le mai ușor de reciclat și valorificat;

• colaborarea cu autoritățile administrației publice locale și sectorul de afaceri pentru îmbunătățirea sistemelor de colectare separată și tratare a deșeurilor (Strategia națională de gestionare a deșeurilor 2014-2020).

Cele 18 criterii ale Comisiei Europene de evaluarea a situației gestionării deșeurilor în statele membre și drumul României spre performanță sunt:

1.Gradul de decuplare a generării deșeurilor municipale de cheltuielile pentru consumul final al gospodăriilor;

2.Existența propriului program de prevenire a generării deșeurilor sau existența unui program echivalent în cadrul planului de gestionare a deșeurilor sau a altor programe (de mediu);

3.Cantitatea de deșeuri municipale reciclate;

4.Cantitatea de deșeuri municipale recuperate (valorificare energetică);

5.Cantitatea de deșeuri municipale eliminate (depozitate pe sau în pământ și incinerate fără valorificare energetică);

6.Dezvoltarea reciclării deșeurilor municipale (reciclarea materialelor și alte forme de reciclare, inclusiv compostarea);

7.Existența unei interdicții/a unor restricții la nivel național pentru eliminarea deșeurilor municipale în gropile de gunoi;

8.Costurile totale obișnuite ale eliminării deșeurilor municipale la groapa de gunoi;

9.Existența unor sisteme de plată în funcție de deșeurile generate pentru deșeurile municipale;

10.Accesul la serviciile de colectare a deșeurilor pentru deșeurile municipale;

11.Capacitatea disponibilă de tratare a deșeurilor municipale în conformitate cu legislația UE în materie de deșeuri (inclusiv eliminarea și incinerarea);

12. Previziuni privind generarea de deșeuri municipale și capacitatea de tratare în cadrul planului de gestionare a deșeurilor;

13.Existența și calitatea prognozelor privind generarea și tratarea deșeurilor municipale în cadrul Planului de gestionare a deșeurilor;

14.Conformitatea gropilor de gunoi pentru deșeuri nepericuloase cu Directiva privind depozitele de deșeuri;

15.Atingerea țintelor din Directiva privind depozitele de deșeuri cu privire la deșeurile municipale biodegradabile care ajung la gropile de gunoi;

16.Proporția de deșeuri municipale biodegradabile care ajung la gropile de gunoi;

17.Numărul de proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor – Directiva cadru privind deșeurile și Directiva privind depozitele de deșeuri.

18.Numărul de acțiuni în justiție – Directiva cadru privind deșeurile și Directiva privind depozitele de deșeuri(Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor).

Abordarea Uniunii Europene în domeniul gestionării deșeurilor se bazează pe 4 principii majore:

– prevenirea generării deșeurilor, factor foarte important în cadrul gestionarii deșeurilor;

– reciclarea și reutilizarea deseurilor, identificarea unor fluxuri de deșeuri pentru care reciclarea este prioritară: deșeurile de ambalaje, vehicule scoase din uz, deșeuri din echipamente electrice și electronice;

– valorificarea deșeurilor care nu sunt reciclate;

– eliminarea finală a deșeurilor, în cazul în care deșeurile nu pot fi valorificate, acestea trebuie eliminate în condiții de siguranță pentru mediu și sănătatea umană.

Acțiunile de mediu pentru o mai bună gestionare a deșeurilor pot contribui la:

– reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, în special metan de la depozitele de deșeuri, dar și dioxid de carbon de emisie (prin reutilizare, reciclare și alte metode de valorificare);

– creșterea eficienței utilizării resurselor , economisirea energiei și reducerea consumului de materiale prin gestionarea eficientă a deșeurilor;

– protejarea sănătății publice prin gestionarea în condiții de siguranță a substanțelor potențial periculoase;

– protejarea ecosistemelor (soluri, ape subterane, emisiile în aer).

Cea mai bună soluție posibilă pentru mediu este prevenirea acestor deșeuri, iar efectele negative asupra mediului, asociate cu managementul deșeurilor nu mai apar. În acest moment putem spune că nu ne-am axat foarte mult pe modul de eliminare al deșeurilor sau pe modul de reducere a generării deșeurilor pentru a le putea reutiliza și valorifica. Datorită nivelului actual de presiune asupra resurselor naturale la nivel național, continental sau chiar global, trebuie să luîm în considerare deșeurile într-un cadrul mai larg, definit de fluxul de materii prime și energetice și utilizarea durabilă a acestora.

O bună gestionare a deșeurilor poate contribui atât la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, metan de la depozitele de deșeuri și dioxid de carbon (prin reutilizare, reciclare și alte metode de valorificare), dar si la creșterea eficienței utilizării resurselor, economisirea energiei și reducerea consumului de materiale prin gestionarea eficientă a deșeurilor, protejarea sănătății publice prin gestionarea în condiții de siguranță a substanțelor potențial periculoase, protejarea ecosistemelor (soluri, ape subterane, emisiile în aer).

În ceea ce privește obiectivele și măsurile luate privind gestionarea deșeurilor municipale, putem vorbii de obiectivele principale precum realizarea unui sistem de informare, conștientizare și motivarea oamenilor, dar și a celor implicați în procesul de gestionare a deșeurilor; îmbunătățirea/dezvoltarea unui sistem de colectare și gestionare a deșeurilor; prevenirea deșeurilor de ambalaje; diminuarea cantităților de deșeuri biodegradabile municipale; eliminarea deșeurilor în concordanță cu necesitățile legislației în domeniul gestiunii deșeurilor în scopul de a proteja sănătatea; gestionarea potrivită a deșeurilor municipale periculoase, conștientizarea populației cu privire la necesitatea colectării acestei categorii de deșeuri; gestionarea corespunzătoare a deșeurilor de construcții și reducerea impactului asupra mediului și sănătății umane(Mediul urban ,2009).

Un alt obiectiv foarte inportant al gestionării deșeurilor este de a introduce acțiuni, proceduri și investiții de mediu în vederea realizarilor țintelor propuse. La fel de important este și încurajarea publicului de a participa la luarea deciziilor cu privire la problemele de mediu.

După Prof.dr. Ion Pohoață, tipurile de indicatori în vederea gestionarii deseurilor sunt:

• Număr de rețele de canalizare și epurare realizate pe sistem modular;

• Cantitate de apă epurată (metri cubi);

• Cantitate crescută de apă uzată tratată / purificată;

• Număr de acțiuni de conștientizare, mediatizare și educație ecologică;

• Cantitate deșeuri solide tratate înainte de depozitare;

• Număr de stații de colectare / depozitare / transfer realizate;

• Număr de unități (instituții / gospodării) care depozitează deșeurile în mod selectiv;

• Volum crescut de deșeuri reciclate / depozitate selectiv;

• Cantitate de deșeuri din procesul de producție reciclate în vederea utilizării;

• Suprafețe de teren amanajat pentru depozitarea deșeurilor;

• Suprafețe protejate (hectare);

• Număr de monumente ale naturii nou declarate;

• Suprafețe reîmpădurite (hectare);

• Arii naturale administrate eficient;

• Suprafețe protejate și arii naturale crescute;

• Suprafețe reîmpădurite crescute;

• Număr de sisteme de monitorizare a mediului;

• Număr de sisteme de intervenție rapidă;

• Capacitate crescută de intervenție rapidă în cazul accidentelor de mediu;

• Monitorizarea integrată a factorilor de mediu;

•Suprafețe de terenuri din industria minieră reconstruite ecologic/ameliorate calitativ/reabilitate și redate în circuitul natural și agricol;

• Număr de centrale modernizate/prevăzute cu filtre împotriva poluării aerului;

• Nivel redus de noxe generate de centralele electrice și termice;

• Tehnologii îmbunătățite/modernizate prin activități de cercetare în activitățile extractive;

Indicatorii din Tabelul 2.2.1. sunt realizați să contribuie la îmbunătățirea calitatii vieții în mediile urbane și să promoveze dezvoltarea durabila evaluată în termeni economici, sociali, culturali, instituționali și ecologici (conservarea resurselor naturale, calitatea aerului, reducerea zgomotului, sănătate și siguranță, gestiunea deșeurilor, competitivitate economică, ocupare, calitatea infrastructurii, viabilitate urbană, presiunile asupra mediului din partea construcțiilor, aspecte socio-culturale etc.).

Tabel 2.2.1. Indicatori stabiliți în domeniul stabilirii dezvoltării durabile

Sursa:Hotărârea nr. 870/2013 privind aprobarea Strategiei naționale de gestionare a deșeurilor 2014-2020

Din păcate, la nivel european, cantitățile de deșeuri continuă să crească, în ciuda măsurilor propuse până în prezent, din cauza realizării produselor care presupun o cantitate semnificativă de ambalaje de vânzare și transport, ceea ce indică faptul că nu se pune suficient accent pe reducerea cantităților de deșeuri generate.

În Romania, măsurile luate pentru a preveni generarea de deseuri, înainte ca un material sau un produs să devină un deșeu sunt dezvoltarea instalațiilor de tratare a deșeurilor, concomitent cu aplicarea unei politici de încurajare a colectării separate și a reciclării deșeurilor.

2.3. Managementul apelor

Provocările cu care se confruntă majoritatea orașelor de astăzi sunt unele descurajante, iar gospodărirea apei este una dintre cele mai serioase preocupări. Apa potabilă care provine din surse pure este rară, alte surse de apă trebuie să fie tratate la cost mare, iar volumul de apă uzată este în creștere. Locuitorii de la orașe din multe zone ale lumii duc lipsă de apă de calitate bună și se îmbolnăvesc datorită bolilor pe bază de apă. Ciclul hidrologic și sistemele acvatice, inclusiv serviciile ecosistemelor vitale, sunt perturbate.

Managmentul integrat al apei urbane (IUWM) promite o abordare mai bună decât sistemul actual, în care alimentarea cu apă, sanitația, apele pluviale și apele uzate sunt gospodărite de către entități izolate și toate patru sunt separate de planificarea utilizării terenului și de dezvoltarea economică. IUWM solicită alinierea dezvoltării urbane și managementul bazinului pentru a îndeplini obiectivele economice, sociale și de mediu durabile. Apa este o resursă naturală esențială pentru zonele urbane în curs de dezvoltare din lume. Consumatorii comerciali, rezidențiali și industriali deja pun cereri considerabile privind această resursă, care deseori solicită tratare și care poate fi localizată la distanță mare de oraș.

În același timp, datorită schimbărilor climatice, se așteptă ca evenimentele meteorologice extreme și mai frecvente să modifice calitatea, cantitatea și sezonalitatea apei disponibile pentru centrele urbane și împrejurimile lor. Orașele localizate lângă corpurile de apă pot fi supuse riscului dezastrelor legate de schimbările climatice. Ca răspuns la astfel de amenințări, administratorii de apă revizuiesc practicile convenționale, deoarece caută metode eficiente de a asigura bunăstarea oamenilor protejând în același timp integritatea bazei de resurse. Strategiile convenționale de gospodărire a apei urbane s-au străduit cu toate acestea să satisfacă cerința pentru apa potabilă, sanitație, tratarea apei uzate și alte servicii legate de apă.

Unele orașe deja se confruntă cu un deficit acut de apă și cu deteriorarea calității apei. Resursele de apă urbane, degradate, cauzate deseori de tratarea necorespunzătoare a apei uzate, au consecințe asupra ecosistemelor, sănătății și mijloacelor de existență care se bazează pe apă. Problemele deficitului de apă, agravate de calitatea slabă a apei, pot limita volumul de apă disponibilă pentru utilizări specifice. De obicei, degradarea apare din activitățile umane – agricultura intensivă, industria grea și urbanizarea rapidă – care denaturează ciclurile naturale ale apei și procesele din spectrul rural-urban. În orașe, de exemplu, concentrația de zone impermeabile construite înseamnă, că mai puțină apă se infiltrează în apele subterane.

Fluxurile de bază ale cursurilor de apă sunt afectate, iar volumul scurgerilor de suprafață crește. Fluxurile de apă pluvială care rezultă, pot transporta cantități mai mari de poluanți, care reduc calitatea apei (Palaniappan și alții, 2010), așa cum și cererea de apă urbană crește datorită creșterii demografice. Alimentarea cu apă poate deveni puțină în funcție de precipitații, de fluxurile râurilor și modificarea maselor de apă subterană (ONU-Habitat, 2011).

În Tabelul 2.3.1. sunt identificate fenomenele meteorologice, efectele acestora, sistemele vulnerabile acestor fenomene și consecințele lor. Fenomenele meteorologice care afectează sistemele urbane sunt: deficitul de apă, reducerea fluxului cursului de apă, inundațiile, eroziunea și transportul sedimentelor crescute, reducerea concentrațiilor de oxigen din apă, modificări în acoperirea cu zăpadă și gheață, furtuni și inundații.

Tabel 2.3.1.Fenomene meteorologice și efectele lor asupra sistemelor urbane

Sursa: IPCC, 2007; Loftus, 2011.

Urbaniștii se confruntă cu alegerea unei viitoare resurse de apă: orașele lor pot fi din ce în ce mai mult dependente de zonele rurale și pot afecta producția alimentară și resursele de apă sau pot trece de la a fi consumatori de resurse, la manageri de resurse, modificând modul lor de consum și intenționarea lor de a echilibra mai bine fluxurile resurselor pentru și de la orașe. Supravegherea sistemelor de aprovizionare cu apă potabilă revine, în majoritatea țărilor europene, serviciilor de sănătate publică, deoarece, o apă sigură, reprezintă un factor important în prevenirea îmbolnăvirilor. După cum se vede, societatea impune severitate în materie de apă potabilă necesară distribuită și de igienă, care crește progresiv cererea de apă. Începând de la recepționarea ei, transportul pentru a ajunge la utilizatori, folosirea, instalațiile, procesele, evacuarea, epurarea și redarea apei circuitului natural și lucrările trebuie retehnologizate și extinse.

În cazul în care intensitatea precipitațiilor și inundațiilor crește, schimbările climatice vor impune costuri suplimentare privind drenarea apelor pluviale, baraje și diguri și poate restitui anumite zone nelocuibile. Inundațiile pot deteriora sistemul de canalizare. În orașele cu sisteme combinate de canalizare a apei pluviale și menajere, inundațiile pot distruge instalațiile de tratare și pot crea riscuri pentru sănătatea publică (Tucci, 2009). Creșterea nivelurilor apei subterane poate genera poluare de la latrinele groapă dificil de gestionat (WHO și DFID, 2009). Inundațiile, de asemenea, pot contamina rezervele de apă, conducând la incidențe crescute a bolilor diareice și respiratorii (ONU-Habitat, 2011).

Recuperarea și refolosirea apei sunt elementele esențiale ale oricărei strategii de dezvoltare urbană sustenabilă. Apa uzată este colectată și tratată la standarde diferite de calitate pentru refolosirea în agricultură, industrie și alte sectoare. Orașele pot de aceea să îmbunătățească sănătatea populației și a mediului, în timp ce susțin activitățile economice (Brown, 2009), iar reciclarea creează un efect de multiplicare, prin care un anumit volum dat de apă poate fi mai productiv. Zonele urbane trebuie să treacă de la statutul de utilizatori de apă la cel de furnizori și manageri de apă. Cu tehnologiile de astăzi și opțiunile de gestionare, cantitățile și calitățile apei pot fi gestionate mai eficient și efectiv pentru scopuri diferite.

În ceea ce privește măsurile de diminuare a poluării apelor de suprafață și de adâncime, pot fi menționate:

• monitorizarea calității apelor prin creșterea numărului de analize și stabilirea măsurilor de protecție și a condițiilor de exploatare din faza de studiu și proiectare;

• stoparea evacuării apelor menajere direct în cursurile de apă, canale etc.;

• modernizarea stației de epurare existente;

• dezafectarea depozitelor de deșeuri care afectează calitatea apelor de suprafață și de adâncime.

Îmbunatatirea calității apei se poate face prin: reabilitarea și extinderea la nivelul întregului teritoriu al rețelelor de captare, transport și distribuție a apei potabile, dotarea zonelor afectate cu infrastructură necesară preluării și conducerii separate a apelor uzate menajere; reducerea emisiilor industriale și a nivelului poluării generate de agenții economici; monitorizarea apelor de suprafață și ecologizarea zonelor din jurul acumularilor de apă din sector.

2.4. Resursele forestiere

Pădurile constituie o sursă inestimabilă, cu cele mai diverse beneficii. Prelucrarea masei lemnoase și obținerea produselor forestiere asigură o anumită contribuție la dezvoltarea economiei. Multitudinea beneficiilor condiționate de existența pădurilor nu este inepuizabilă. Atitudinea neinteresată față de componența forestieră a echilibrului ecologic, poate cauza pagube irecuperabile cu impact asupra bunăstării actualei societăți și într-o masură mai mare, asupra generațiilor viitoare. Din aceste considerente, gestionarea durabilă a pădurilor și vegetației forestiere a devenit o preocupare prioritară a fiecărui stat în ansamblu. Consumul resurselor forestiere este direct proporțional cu gradul de dezvoltare al societății, care include proporția dintre resursele utilizate în stare naturală sau ca lemn de foc și cele prelucrate. Este foarte importantă eficiența utilizarii resurselor forestiere, care presupune satisfacerea necesităților crescânde ale societății cu aceleași resurse sau includerea în acest scop a unor rezerve, dar fară a afecta potențialul de regenerare, respectând principiile dezvoltării durabile. Tehnologiile aplicate la satisfacerea nevoilor, în primul rand primare de încalzire a populației trebuie sa fie moderne și eficiente, cu o utilizare minima de resurse. Gestionarea sustenabilă a resurselor forestiere este o componentă importantă a menținerii pădurilor, astfel încât este necesară adaptarea managementului prin acțiuni.

În acest sens putem distinge câteva criterii pentru gestionarea durabilă a pădurilor:

1.Extinderea resurselor forestiere;

2.Sănătatea și vitalitatea pădurii;

3.Funcțiile de producție ale resurselor forestiere;

4.Funcțiile socio-economice;

Fiecare criteriu este definit prin indicatori cantitativi și calitativi, care sunt măsurați pentru a determina efectele intervențiilor de gestionare a pădurilor cu scopul ameliorării progresive a acestora.

2.5. Resursele energetice

Dezvoltarea durabilă a sectorului energetic înseamnă în mod esențial, satisfacerea necesarului de energie la un preț competitiv, în condiții de calitate, de siguranță în alimentare și de utilizare eficientă a resurselor, cu limitarea impactului asupra mediului. Creșterea consumului de energie, reflectată și în volumul crescând al emisiilor de gaze cu efect de seră, în special din unele sectoare industriale și transporturi, a determinat o schimbare în politicile energetice la nivelul Uniunii Europene și o orientare către alte surse de energie, mai puțin potrivite mediului înconjurător, cum sunt, de exemplu, gazele naturale și resursele regenerabile. Acestea din urmă reprezintă surse de energie rezultate din procese naturale, care sunt reîmprospătate constant. Ele provin direct sau indirect de la soare, căldura generată în interiorul scoarței terestre, vânt, hidroenergie, biomasă ș.a.

Utilizarea energiilor regenerabile prezintă unele avantaje din punct de vedere economic, social și al mediului, contribuind la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, reducerea deșeurilor, reducerea dependenței energetice, crearea de noi locuri de muncă prin promovarea de tehnologii verzi etc. Dintre resursele regenerabile cu potențial energetic – hidroenergia, energia eoliană, energia solară, energia geotermală și biomasa – aceasta din urmă este cea mai importantă.

Țara noastră dispune de un potențial însemnat de exploatare a resurselor regenerabile, bazat pe energie eoliană, hidroenergie, energie solară, biomasă și energie geotermală. Dar valorificarea potențialului energetic regenerabil a atins un nivel modest până în prezent.

În România, cu excepția hidroenergiei utilizate pentru producerea de electricitate și a biomasei folosită în gospodării individuale pentru încălzirea locuințelor, prepararea hranei și încălzirea apei, alte surse regenerabile, precum energia geotermală, energia solară și chiar biomasa sunt utilizate într-o proporție redusă(Mariana Stanciu, Cristina Humă, Dumitru Chiriac: Sustenabilitatea producției și consumului de bunuri și servicii). Încalzirea urbană constituie una din preocuparile importante ale sistematizării în vederea satisfacerii necesităților de confort a populației, atât în privința locuirii cât și a desfășurării activităților. În vederea satisfacerii necesităților de încălzire s-a trecut la înlocuirea diverselor instalații învechite prin instalații moderne de alimentare centralizată cu caldură, de tip urban(Lazarescu C.,Urbanismul in Romania, Editura Tehnica, Bucuresti, 1977). O mare parte din populația urbană din Romania folosește energie termică.

Într-un oras, totul funcționează cu electricitate, iar nevoia de energie electrică este una foarte mare. Dezvoltarea producției industriale, a transporturilor și construcțiilor se bazează pe creșterea continuă a producției și a consumului de energie. În prezent nu există nici un domeniu de activitate în societatea modernă care să se poată desfășura fără energie electrică, iar indicatorii determinați de consumul acesteia permit încadrarea în anumite categorii privind dezvoltarea lor socio-economică (Alpopi C.,Florescu M., Infrastructuri urbane,Editura ASE,Bucuresti,2006).

Pentru satisfacerea cantității de energie electrică necesare unui oraș, trebuie să se țină cont de factorii de consum, ca de exemplu: gradul de industrializare, principalii consumatori industriali, locuițele și dotările aferente, mijloacele electrice de transport în comun, iluminatul urban,etc. Analiza consumului energetic pe domenii ale vieții economico-sociale arată, faptul că, cel mai mare consumator energetic este industria, iar populația reprezintă al doilea consumator energetic.

CAPITOLUL III

Amprenta ecologică și capacitatea de sustenabilitate a orașelor

3.1. Perspectiva ecologică

Amprenta ecologică este un indicator de durabilitate extrem de popular, în special datorită faptului că este folosit de organizațiile non-guvernamentale importante la nivel internațional pentru conștientizarea presiunii antropice asupra mediului (Onețiu 2009).Amprenta ecologică este terenul biologic productiv necesar pentru satisfacerea consumul unei populații și a-i absorbi toate deșeurile (Wackernagel și Rees 1995, Wiedmann et al. 2006, Zurong și Jing 2011). Consumul uman este reprezentat de cinci categorii de bunuri și servicii, care constituie partea integrantă a amprentei ecologice: hrană, locuire, transport, bunuri și servicii (Pătroescu et al. 2009).

Dezvoltarea durabilă este un concept la care societatea umană s-a adaptat extrem de rapid la nivel declarativ, administrativ și legislativ, însă care din punct de vedere practic, a generat schimbări minimale la nivelul structurii, funcționalității sistemelor ecologice și socio-economice (Antrop 2006, Lombardi și Bentivegna 1997, Dujardin et al. 2012, Ho și Cheung 2011, Munier 2006). Dintre indicatorii de durabilitate utilizați la nivel global, reprezentativi sunt cei utilizați de OECD: amprenta ecologică, indicele bunăstării planetei, indicele planetei vii, indicele utilizării primare a producției nete primare, valoarea capitalului natural (Gheorghe, 2011).

Amprenta ecologică este un indicator de durabilitate extrem de popular, în special datorită faptului că este folosit de organizațiile non-guvernamentale importante la nivel internațional pentru conștientizarea presiunii antropice asupra mediului (Onețiu 2009). Amprenta ecologică reprezintă un indicator sintetic, al presiunii pe care umanitatea o exercită asupra mediului natural, în principal prin producție și consum. Acesta măsoară de cât pământ și de câtă apă au nevoie oamenii pentru a produce bunurile și serviciile necesare consumului (hrană, adăpost și celelalte), de cât pământ este nevoie pentru infrastructură și pentru absorbirea CO2 pe care civilizația umană îl generează – din perspectiva prezervării biocapacității naturale globale. Dacă producția sustenabilă se referă la sectoare economice-cheie, respectiv agricultură, energie, industrie și transporturi, consumul sustenabil are în vedere, cererea de bunuri și servicii necesare satisfacerii nevoilor de bază și îmbunătățirii calității vieții, respectiv hrana și sănătatea, locuirea, îmbrăcămintea, petrecerea timpului liber (Robins, Roberts, 1997).

Ecologia propune abordarea problemei mediului urban prin perspectiva unor puncte de vedere diverse, dar având un numitor comun – abordarea sistemică. Din această perspectivă, așezările urbane nu mai sunt înțelese ca entități de sine stătătoare, ci devin componente ale ierarhiei sistemelor organizate, plasându-se, în funcție de scala spațială, pe nivelul ecosistemelor sau complexelor de ecosisteme. Soluția problemelor de mediu, izvorâte din acțiunea cu caracter structurat al comunităților urbane, sub influența unui model conceptual centrat pe nevoile acestora, o reprezintă dezvoltarea durabilă, bazată pe integrarea și echilibrul aspectelor economice, sociale și ecologice și materializate în profil teritorial printr-o structură policentrică la diferite scări (Mariana Stanciu, Cristina Humă, Dumitru Chiriac: Sustenabilitatea producției și consumului de bunuri și servicii).

3.2. Dezvoltarea urbană și mediu

Sistemul urban reprezintă anumite trăsături caracteristice mediului urban, caracteristici care dau o dimensiune a intervenției omului în echilibrul natural al mediului. Influența puternică a orașului se resimte și în regiunile din jurul acestuia, mărirea accelerata a arealului din jurul orasului realizându-se în detrimentul mediului natural. Între urbanism și mediu există relații care sunt greu de definit. Acest lucru se explică prin faptul că urbanismul, privitor la activitățile legate de amenajarea teritorială și a localităților, se realizează pe mai multe medii, atât cel natural, cât și cel influențat de activitățile umane. Astfel, datorită globalizarii celor două concepte, relațiile dintre ele, sunt complexe. Posibilitatea urbanismului de a contribui la proteția mediului inconjurator este foarte mare. Relațiile dintre urbanism si mediu determină modul de interacțiune a elementelor specifice urbanismului; acestea împiedicând deteriorarea mediului și prevenirea condițiilor care mențin și apropie colectiviățile umane de modul lor de viață, care poate fi desfășurat atât într-un mediu natural, cât și într-un mediu amenajat, sănătos, curat și potrivit tipurilor de activități desfășurate.

Notiunile de mediu și de urbanism se referă atât la aspecte materiale, cât și la relații sociale; și mediul și urbanismul au în componența lor bunuri colective; ambele includ costuri sociale importante, cu influențe mari asupra vieții populației. Problema relației urbanism-mediu, relație constransă de dezvoltarea economica, stă în aplicarea unor tehnici și metode pentru a pastra echilibrul ecologic și pentru a asigura, în același timp o dezvoltare corespunzatoare resurselor naturale și umane existente, în vederea satisfacerii acestora. Activitățile și analizele necesare pentru protecția mediului sunt efectuate în vederea găsirii unor soluții legate de localitați, precum alimentarea cu apă potabilă și industrială, tratarea și epurarea acesteia.

Deasemenea, protecția aerului reprezintă o problemă a mediului, ca urmare a transportului,dar și protecția solului este importantă din cauza depozitării deșeurilor menajere și industriale. Degradarea mediului înconjurator are loc ca urmare a creșterii populației, dar și a activităților economice, realizându-se astfel dezechilibre ecologice, atât în interiorul mediilor urbane , cât si în afara acestora, cantitățile mari de poluanți din apă, aer și sol determinând un grad ridicat de poluare(Reader Cristina ALPOPI, Efectele aglomerarii urbane asupra mediului înconjurator).

Indicatorii mediului sunt:

-indicatori de calitate a aerului;

-indicatori pentru conștientizarea problemelor de mediu;

-indicatori ai biodiversității;

-indicatori globali;

-indicatori pentru pânza de apă freatică;

-ndicatori de confort;

-indicatori de utilizarea terenului;

-indicatori pentru sol;

-indicatori pentru apele de suprafață;

-indicatori pentru zone fragile ecologic(Cristina Ochinciuc,Sistemul indicatorilor dezvoltării durabile).

Indicatorii de mediu sunt instrumente esențiale pentru monitorizarea progreselor mediului, sprijinirea, evaluarea politică și informarea publicului. Încă de la începutul anului 1990, acești indicatori au câștigat importanță în multe țări. Ca parte a angajamentului la o mai bună informare a publicului, țările OCDE folosesc din ce în ce mai mult, un număr redus de indicatori, așa-numitele "indicatori cheie", selectat dintre seturi mai mari, de a raporta cu privire la problemele majore de mediu. Indicatorii din acest raport se bazează pe datele publicate în OCDE, date de mediu – Compendiu. Ele au fost actualizate sau revizuite pe baza datelor de la alte OECD-uri și surse internaționale și pe baza unor observații din delegații naționale disponibile la Secretariatul OCDE la mijlocul lunii martie 2008. Între urbanism și mediu există o complexitate de relații teoretice și operaționale care sunt greu de definit. Acestea se explică prin faptul că urbanismul, referindu-se la totalitatea activităților legate de amenajarea teritorială și a localităților, interferează pe multiple planuri și în numeroase subdomenii cu mediul, atât cel natural, cât și cel influențat de activitățile colectivităților umane. De asemenea, dată fiind globalitatea maximă a celor două concepte, relațiile dintre ele, în mod evident, sunt complexe.

Presiunea antropică asupra mediului urban a atins recent niveluri critice în numeroase aglomerări urbane din întreaga lume. În acest context, se iau măsuri specifice, devenind o necesitate în efortul de a se confrunta cu astfel de presiuni. Protecția și refacerea mediului impune ca toate eforturile de atenuare să aibă ca scop durabilitatea. În plus, răspunsurile la degradarea mediului ar trebui să fie monitorizate îndeaproape și cuantificate astfel încât problemele relevante sunt întâlnite în mod corespunzător. Cu toate acestea, întrebarea dacă dezvoltarea orașelor este sustenabilă a devenit obiectivul central al unui număr mare de programe internaționale (Van Dijk and Mingshun, 2005).

Mediul, atât cel natural, cât și cel influențat de activitățile umane, nu are o valoare proprie și prestabilită; valoarea mediului și a factorilor săi, inclusiv a construcțiilor de toate tipurile, nu pot fi apreciate decât în funcție de om care, atât el însusi cât și necesitățile sale, evoluează. În aceste condiții, problema esențială care se pune și cu privire la relația urbanism-mediu, nu este de a conserva, a pastra ceea ce a fost în trecut, ci de a controla și dirija zi de zi acest proces și a-l influența, în anumite limite, mai ales cu o orientare prospectivă. Noțiunile de mediu și de urbanism au o trăsătură comună; ele se referă deopotrivă atât la aspecte materiale, cât și la relații sociale, concepții, păreri ale diferitelor colectivități umane; și mediul și urbanismul au în componența lor bunuri colective care nu se supun niciunui mecanism de stabilire a prețurilor; ambele includ în componența și sfera lor de acțiune costuri sociale importante cu influențe majore asupra vieții populației.

Interdependența dintre mediu și urbanism se materializează, în felul în care industria și agricultura utilizează resursele naturale și administrează deșeurile poluate de toate tipurile, rezultate din aceste două procese economice; în funcție de soluțiile oferite de urbanism, mediul îsi poate pastra sau nu capacitatea sa naturală de absorbție și transformare a unei parți a poluanților. În contextul relației urbanism-mediu, sporirea populației și concentrarea ei, precum și multiplicarea și diversificarea proceselor tehnologice, în special cele chimice, din industrie și agricultură, determină, relativ brusc, dezechilibre ecologice. Față de unicul mod și acela pasiv, de autoapărare a mediului, capacitatea sa de autoaparare naturală, poluarea propriu-zisa, dar și modul ei de repartiție în teritoriu devine amenințătoare. Neadoptarea unor măsuri ar putea duce la efecte dăunatoare ireversibile sau cu durată foarte mare de revenire la o stare normală. Sistemul urban redă trăsături specifice mediului urban, mult diferite de cele ale mediului natural, trăsături care dau o măsură a intervenției omului în echilibrul natural al mediului. Puternica influență a orașului se resimte și în regiunile înconjurătoare, mărirea într-un ritm accelerat a arealului acestuia realizându-se în detrimentul mediului natural.

Măsurile de diminuare a impactului asupra mediului sunt:

-aplicarea în teritoriu a strategiilor de dezvoltare durabilă;

-susținerea planificării teritoriale la nivel local;

-integrarea armonioasă a componentelor de mediu și socio-economice la nivel local;

-promovarea de soluții alternative și de diminuare a disfuncționalităților de mediu existente în teritoriu;

-implementarea de planuri locale de acțiune în ceea de privește managementul mediului și managementul integrat al resurselor locale;

-aplicarea de politici de mediu locale și reconversia teritorială a ariilor supuse impactului (Muntean, 2005).

Aspectele legate de resursele naturale și calitatea mediului sunt următoarele:

1. Resurse naturale reprezentative;

2. Atractivitatea peisajului;

3. Populația expusă la poluare sonoră;

4. Depășiri ale concentrațiilor maxime admise ale poluanților în aer;

5. Specii amenințate;

6. Cheltuieli pentru protecția mediului;

7. Gradul de reciclare a deșeurilor;

8. Zone cu grad mare de poluare a apei și solului;

9. Zone cu poluare fonică ridicată;

10. Surse de poluare industrială;

11. Gradul de tratare al apelor uzate;

12. Spații naturale convertite în teren urbanizat;

13. Terenuri degradate(Indicatori utilizați în cadrul U.E.,iunie 2002);

Dintre indicatorii specifici pentru evaluarea calității aerului amintim: concentrațiile și cantitățile de oxizii de azot, dioxid de sulf, monoxid de carbon, pulberi în suspensie (inclusiv conținutul de metale grele al acestora) (Pătroescu et al. 2011), compuși organici volatili(Colombo et al. 1991, Kostiainen 1995, Wallace et al. 1987), amoniac, ozon (de Leeuw 2002). Calitatea mediului este definită de calitatea aerului, apei, solului, dar și a florei și faunei. Poluant este socotit orice factor natural sau produs de om care provoacă disconfort sau are acțiune toxică asupra organismelor și/sau degradează componentele abiotice ale mediului, provocând dezechilibre ecologice(Visan,S,,Anghelescu.A.Alpopi C. Mediul inconjurator.Poluare si protectie.Edit Economica,Bucuresti,2000.).

În Tabelul 3.2.1. avem șase domenii ale calității vieții, unde sunt stucturate domeniile vieții, divizate pe două tipuri de medii: fizic si social.

Tabel nr. 3.2.1. Indicatori si dimensiuni ale calitatii mediului.

Sursa:Adrian-Aurel Baltaluga,Geografia asezarilor,2010

Din punct de vedere calitativ, mediul urban posedă atribute contradictorii, iar mărimea unei variabile este strâns legată de dimensiunea sistemului urban, de specificul funcțional și de puterea economică (Erdeli,Ianos,1983). În contextul relației urbanism-mediu, sporirea populației și concentrarea ei, precum și multiplicarea proceselor tehnologice, în special cele chimice din industrie și agricultură, determină brusc dezechilibre ecologice (Ioanid.V Urbanism si mediu. Edit Tehnica Bucuresti.1991). Dezvoltarea mediului urban are consecințe nefavorabile asupra mediului inconjurator și a calitătii vieții oamenilor. Orașele de astăzi se confruntă cu foarte multe probleme, generate în principal de funcțiile pe care le îndeplinesc în teritoriu.Abordarea problemelor economice, sociale și de mediu din zonele urbane este o metodă pentru rezolvarea acestora și obtinerea unei dezvoltări durabile. Cu cât o societate devine mai complexă cu atât domeniile vieții devin mai sofisticate.

CAPITOLUL IV

Utilitatea indicatorilor socio-economici pentru evaluarea sustenabilității orașului Craiova

4.1.Indicatorii sociali

Municipiul Craiova este situat în sudul României, pe malul stâng al Jiului, se află aproximativ în centrul Olteniei, având o populație de aproximativ 300.000 locuitori și o suprafață de 8141 ha, fiind unul dintre cele mai mari centre industriale din Romania. Orașul Craiova îmbină echilibrat istoria, cultura, industria, economia și agricultura, căpătând astfel o individualizare accentuată mai ales in ultimul timp datorita modernizarii care și-a pus particularitatea în toate domeniile de activitate. Fenomenele de natură economică și socială care au loc la nivelul orașului precum industrializarea/dezindustrializarea, terțiarizarea și schimbarea funcțională a unor spații, dar și dinamica populației, ponderea acesteia în diferite sectoare de activitate economică, lasă caracteristici evidente asupra aspectului orașului Craiova.

Un indicator des intâlnit în studiile de geografia așezărilor, prin analiza structurilor demografice și distribuția acestora este populația.

Din graficul de mai jos (Fig.4.1.1 ) constatăm faptul că, populația după domiciliu, care reprezintă numărul persoanelor, cu cetățenie română și domiciliul pe teritoriul Craiovei, delimitat după criterii administrativ-teritoriale la 1 ianuarie pe grupe de vârstă și sexe a scăzut semnificativ ajungând de la 313835 de locuitori în anul 2007 la 308144 locuitori în anul 2014.

Fig. 4.1.1 Populația după domiciliu la 1 ianuarie pe grupe de vârstă și sexe în Municipiul Craiova

Sursa: Institutul Național de Statistică

Prin urmare și numărul populației după domiciliu la 1 iulie pe grupe de vârstă și sexe reprezentat în graficul de mai jos (Fig. 4.1.2.)s-a redus simțitor înregistrându-se in anul 2014 un număr de 307209 locuitori, spre deosebire de anul 2007 unde au fost doar 312753 locuitori.

Fig. 4.1.2. Populația după domiciliu la 1 iiulie pe grupe de vârstă și sexe în Municipiul Craiova

Sursa: Institutul Național de Statistică

Cauzele care au dus la această scădere a populației sunt în principal: reducerea natalității, cresterea vârstei medii a mamei la prima naștere, scăderea ratei de fertilitate, dar și migrația externă.

Un alt indicator social al Municipiului Craiova este natalitatea care reprezintă numărul de nascuți vii într-un an raportat la 1000 de locuitori.

În ceea ce privește numărul de născuți vii în Municipiul Craiova (Fig.4.1.3.)din anul 2007 până în anul 2013, observăm din graficul alăturat un progres și un regres semnificativ al acestuia.

Din anul 2007 până în anul 2010 numărul născuților vii a crescut considerabil, ajungând de la 2770 de născuți vii în anul 2007, la un număr de 2901 născuți vii în anul 2010. După anul 2010 vorbim de o tendință de regres ,înregistrându-se iîn anul 2013 un număr de 2579 de născuți vii.

Fig. 4.1.3. Numărul de născuți vii în Municipiul Craiova

Sursa: Institutul Național de Statistică

Factorii care au contribuit la reducerea numărului de născuți vii sunt: inexistența unor restricții legislative în domeniul demografic; conjunctura social-economică mai puțin favorabilă întemeierii familiilor; modificarea statutului femeii în societate, prin aspirații superioare perioadelor precedente etc.

Indicatorul social cu influență majoră asupra bilanțului demografic este, pe lângă natalitate și mortalitatea(Fig.4.1.4.), care reprezintă numărul deceselor într-un an raportat la 1000 locuitori.

Fig. 4.1.4. Numărul de persoane decedate în Municipiul Craiova

Sursă date: Institutul Național de Statistică

Din graficul de mai sus (Fig. 4.1.4) observăm faptul că în Municipiul Craiova numărul de persoane decedate de-a lungul anilor 2007-2014 a avut o tendință de creștere si descreștere. Din anul 2007 pană în anul 2009, numărul acestora a scăzut de la 2539 persoane decedate până la 2452 persoane decedate.

Însă, după anul 2009, numărul persoanelor decedate a crescut considerabil, ajungând ca în anul 2010 să se înregistreze 2655 persoane decedate. Cauzele acestei creșteri sunt: procentului ridicat pe care îl deține grupa vârstnică (peste 60 ani), condițiilor sanitare precare, nivelului de trai redus, gradul ridicat de îmbătrânire demografică, datorat, în primul rând, emigrației populației tinere.

Totuși, creșterea acestui indicator nu a fost constantă, cunoscând numeroase fluctuații. După o foarte mare creștere în anul 2010, se înregistrează un regres mai accentuat în anul 2011, urmat apoi de un progres în anul 2012, ajungând ca în anul 2013 să se identifice o îmbunătățire a numărului de decese cu 2515 persoane.

Un indicator social destul de important este și sporul natural al populației din Municipiul Craiova(Fig.4.1.5.), care reprezintă diferența dintre natalitate și mortalitate și este reprezentat in graficul de mai jos.În perioada 2007-2010 sporul natural al populației a cunoscut o scădere de la -1340‰ în anul 2007, la -3811‰ în anul 2010. Cauzele aceste scăderi sunt datorită ratei mortalității care o depășește pe cea a natalității, populația micșorându-se de la un an la altul. O altă cauză este și scăderea numărului nașterilor.

Din anul 2010 până în anul 2012 se constată o creștere a sporului natural fiind de -3337‰, urmată de o scădere în anul 2013 de -3410‰ a sporului natural.

Fig. 4.1.5. Sporul natural al populației din Municipiul Craiova

Sursa: Institutul Național de Statistică

Un alt indicator social important este educația.Atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare, educația a devenit o influență în progresul societății umane facilitând, dar și împiedicând dezvoltarea economică. Așadar dezvoltarea învățământului este o consecință a unor schimbări de natură economică care se petrec în cadrul unei societăți. Educația influențează schimbările în atitudinea membrilor societății și au efecte directe asupra dezvoltării acesteia. Modernizarea societății nu poate fi posibilă fără o atitudine individuală adecvată care este, într-o proporție foarte mare, rezultatul educației.

Structura sistemului de învățământ cuprinde: învățământul preșcolar, învățământul primar, învățământul secundar inferior, învățământul general obligatoriu, învățământul secundar superior, școlile de arte și meserii, școlile de ucenici, învățământul post-liceal și învățământul superior.Orașul Craiova înregistrează un puternic centru educational, având 133 de unități de învățământ, ceea ce determină și creșterea economiei acestuia.În ceea ce priveste unitațile școlare pe niveluri de educație din Municipiul Craiova(Fig.4.1.6.), putem observa din graficul de mai jos o tendință de scădere a acestora din anul 2007 până în anul 2011.

Mai exact în anul 2007 au fost 96 de unități școlare, pe când în anul 2011 au fost 75 de unități școlare.După acest an, unitățile școlare au crescut ajungând ca în anul 2014 numărul acerstora sa fie de 80 unități școlare.Acest lucru se datoreaza în general cresterii numărului de unități școlare private. În orașul Craiova se află două instituții de învățământ superior de stat: Universitatea și Universitatea de Medicină cu 16.418 studenți și trei universități particulare cu aproximativ 2300 studenți (primariacraiova.ro).

Fig.4.1.6. Unitați școlare pe niveluri de educație din Municipiul Craiova

Sursa: Institutul Național de Statistică

4.2. Indicatorii economici

Principalele ramuri de activitate din Municipiul Craiova sunt: industria, în prezent de circa 70%, comerț, servicii, import – export și construcții. (primariacraiova.ro). Municipiul Craiova imbină toate ramurile precum: istoria, cultura, industria, economia, agricultura, dându-i astfel o personalitate specifică mai ales după revoluție, când modernizarea și-a pus baza în toate domeniile de activitate.

Orașul Craiova este unul din cele mai mari centre industriale ale României existând un număr important de uzine și fabrici care produc: echipamente electrotehnice, locomotive electrice, avioane, tractoare și mașini agricole, autoturisme, confecții textile, îngrășăminte chimice etc. În graficul următor(Fig.4.2.1) este reprezentat numărul întreprinderilor active care a avut fluctuații importante cu creșteri și descreșteri importante. Din anul 2008 până în anul 2009 observăm o creștere a acestora cu numai 3 întreprinderi active. După acest an însă, numărul acesta a scăzut semnificativ, ajungând ca în anul 2011 să aibă 105 întreprinderi active,față de anul 2009 cu 117 întreprinderi active, acest lucru datorându-se economiei scăzute. În anul 2012 numărul acestuia a crescut iar, numărul acestora fiind de 110 întreprinderi active.

Fig.4.2.1. Numărul întreprinderilor active: agricultură, vânătoare și servicii

Sursa: Institutul Național de Statistică

În Municipiul Craiova, ponderea domeniilor principale de activitate, din punct de vedere al numărului de salariați și al numărului de întreprinderi active(Fig.4.2.2.), oferă o importanță asupra structurii economiei locale.

Fig.4.2.2. Numărul mediu al salariaților din Municipiul Craiova

Sursa: Institutul Național de Statistică

Industria domină numărul de salariati, având însă o pondere redusă. Acest lucru sugerează o vulnerabilitate importantă, care trebuie luată în calcul privind dezvoltarea economiei.Evoluția numărului de salariați este oarecum îngrijorătoare, deoarece se remarcă o scădere semnificativă a numărului mediu de salariați. Din anul 2008 până în anul 2011 numărul mediu al salariaților a scazut dramatic, de la 104188 de salariați la 90198 de salariați in anul 2011. Anii 2012 și 2013 au adus la o creștere al numărului mediu de salariați, datorită creșterii numărului de fabrici și uzine.

Municipiul Craiova are importante obictive și atracții turistice. Obiectivele cultural-istorice constituie cele mai reprezentative elemente atractive ale ofertei turistice a zonei metropolitane prin prisma importanței lor istorice și culturale deosebite și implicit, a potențialului de atracție turistică înmagazinat. Apariția de noi unități turistice precum hoteluri și pensiuni turistice prin numărul de locuri au dus la creșterea capacității de cazare. Apariția acestor unități moderne ale bazei turistice au contribuit și la diversificarea structurilor de primire turistică cu funcțiuni de cazare.

În ceea ce privește numărul de sosiri ale turiștilor, (Fig.4.2.3.) observăm în graficul de mai jos o scădere a numărului acestora din anul 2007 până în anul 2010. În 2007 s-au înregistrat 55221 de sosiri ale turiștilor, iar în anul 2010 doar 24812 de sosiri ale turiștilor, fapt ce a adus la o scădere a economiei orașului. Din anul 2010 până în prezent numărul sosirilor turiștilor a crescut semnificativ, în anul 2014 s-au înregistrat 63144 de sosiri ale turiștilor datorită creșterii calitătii unităților de cazare și a creșterii ofertei de cazare.

Fig.4.2.3. Sosiri ale turiștilor în structuri de primire turistică

Sursa: Institutul Național de Statistică

Evoluția numărului de înnoptări în structuri de primire turistică coincide cu cea a numărului de sosiri al turiștilor, ceea ce înseamnă că numărul turiștilor care vin să viziteze Municipiul Craiova doresc sa și innopteze, datorită creșterii numărului de obiective turistice.

Fig.4.2.4. Înnoptări în strucuri de primire turistică

Sursa: Institutul Național de Statistică

Municipiul Craiova dispune de un important fond turistic, atât natural, cât și cultural‐istoric. Indicatorii socio-economici ai Municipiului Craiova contribuie la dezvoltarea acestuia care se bazează pe cunoașterea posibilităților economice, a condițiilor de mediu , precum și caracteristicile culturale și sociale.

CONCLUZII

După o îndelungată analiză a indicatorilor socio-economici, pot spune că, aceștia au o importanță majoră pentru sustenabilitatea urbană, având în vedere faptul că, orașele în ziua de astăzi se confruntă cu diverse probleme. Deasemenea pentru ca un oraș să se dezvolte pe termen lung, trebuie să se țină cont și de mediul acestuia. Mediul urban se confruntă cu provocările sociale, economice și de mediu îmreună cu extinderea urbană. Toate țările au în vedere dezvoltarea unui set de indicatori privind sustenabilitatea urbană, iar utilizarea lor reprezintă un element important pentru evaluarea progreselor realizate spre o dezvoltare durabilă.

De altfel, pentru dezvoltarea sistemului de indicatori trebuie cunoscută posibilitatea economică, condițiile de mediu, dar și a caracteristicilor sociale și culturale. Dezvoltarea economică este alcătuită din aspecte cantitative, calitative și structurale ale evoluției economice, în concordanță cu evoluția demografică a omului și cu evoluția echilibrului ecologic. Creșterea economică pune accent pe latura cantitativă a dezvoltării economice, în special pe producția de bunuri și servicii, pe când dezvoltarea economică se referă și la schimbări din economie asupra nivelului de trai, a modului de viață, de gândire și de comportament al oamenilor, asupra eficienței utilizării resurselor economiei naționale și asupra mecanismelor funcționale ale sistemului economic. Sistemele de indicatori utilizate în gestiunea programelor de finanțare au realizat progrese remarcabile, în special în domeniul evaluării impactului economico-social al acestora. În perioada următoare, în care se prefigurează o dezvoltare masivă a fondurilor structurale, se dorește asigurarea unui cadru metodologic mult mai riguros și mai bine adaptat diferitelor domenii de implementare.

Analizând indicatorii socio-economici (populația, natalitatea, mortalitatea, sporul natural, sistenul de învățământ, serviciile,etc.), am ajuns la o concluzie și anume faptul că, în situația actuală a orașului Craiova, utilitatea acestora este foarte importantă pentru evaluarea sustenabilității urbane. Așadar, acești indicatori reprezintă un factor important pentru evaluarea stării și observarea progreselor dezvoltării orașului Craiova, astfel încât rezultatele obținute în cadrul acestui studiu, constituie argumente privind indicatorii socio-economici pentru sustenabilitatea urbană.

BIBLIOGRAFIE

Agenda teritorială a Uniunii Europene 2020, (2011), „Spre o Europă inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii,compusă din regiuni diverse”; Alpopi C, (2008), „Elemente de urbanism”, București, Editura Universitară; Alpopi C, (2008), „Efectele aglomerarii urbane asupra mediului înconjurator”, Vol.11, Nr. 2; Alpopi C.,Florescu M., (2006), „Infrastructuri urbane”,Editura ASE,Bucuresti; Andreea Zamfir, (2005), „Dezvoltarea sectorului energetic din România – obiectiv principal al strategiei de dezvoltare durabilă orizont 2025”; Andrei, T., Profiroiu, M., Andrei, C., L., Iacob, A., I., (2012), „Quantitative methods for analysis of school dropout in the development regions of Romania, Procedia – Social and Behavioral Sciences”, Volume 31, pg 193; Antrop, M., (2006), „Sustainable landscapes: contradiction, fiction or utopia? Landscape and Urban Planning”, 75, 187-197; Apostolache, M., A., (2014),„ Regional Development in Romania- From Regulations to Practice, Procedia Economics and Finance”, Volume 8, pg 35; Atkinson, A.B., (2002), „The Role of EUROMOD in the Evaluation of National Action Plans on Social Inclusion, EUROMOD Working Paper No. EM/02, Microsimulation Unit”, University of Cambridge: Cambridge; Benedek, J., (2004), „Amenajarea teritoriului și dezvoltarea regională”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj- Napoca, pg 62; Brandon, P. S., P. L. Lombardi & V. Bentivegna., (1997), „Evaluation of the Built Environment for Sustainability”, Londra: Taylor and Francis; Brown, B.J. et al., (1987) „Global Sustainability: Toward Definition”, Environmental Management, 11/6, pp. 713-719; Brown, M. A., F. Southworth & A. Sarzynski, (2009), „The geography of metropolitan carbon footprints”, Policy and Society, 27, 285-304; Cheung, C. K. & K. K. Leung, (2011), „Neighborhood homogeneity and cohesion in sustainable community development”, Habitat International, 35, 564-572; Claudia Bentoiu, Cristina Bălăceanu, Diana Apostol, (2012), „Caracterizarea stării și evoluției economiei României din anii 2000-2010. Principalii indicatori statistici utilizați”, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir; Colombo, A., D. Crump, M. de Bortoli, R. Gehrig, H. Gustafsson, P. S. Nielsen, K. Saarela, H. Sageot, N. Tsalkani, D. Ullrich & J. Van der Wal., (1991), „Guideline for the characterisation of Volatile OrganicCompounds emitted from indoor materials and products using small test chamber”, ed. R. a. D. J.R. C.-E. I. Directorate General for Science. Bruxelles: Commission of the European Communities; Dujardin, S., K. Boussauw, F. Brévers, J. M. Lambotte, J. Teller & F. Witlox, (2012), „Sustainability and change in the institutionalized commute in Belgium: Exploring regional differences”, Applied Geography, 35, 95-103; Eickhout, B., H. van Meijl, A. Tabeau & T. van Rheenen, (2007,) „Economic and ecological consequences of four European land use scenarios. Land Use Policy”, 24, 562-575; G.Erdeli, I,Ianoș, (1983), „Mari concentrari urbane ale lumii, Editura Științifică și enciclopedică”; Gheorghe, L., (2011), „Evaluarea amprentei ecologice în spațiul Regiunii de dezvoltare sud-vest Oltenia”, București: Universitatea din București; Guvernul României, Ministerul Mediului și Dezvoltarii Durabile – Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă „Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, Orizonturi 2013-2020-2030”, București 2008, p. 10; Hall T, (2006), „Urban Geography. 3rd Edition” ,Routledge, New York; Hotărârea nr. 870/2013 privind aprobarea Strategiei Naționale de gestionare a deșeurilor 2014-2020; I. Ianoș, (1987), „Orasele si Organizarea spatiului geografic”, Editura Academiei, Bucuresti; Ioan Cristian Iojă, (2013)„ Metode de cercetare și evaluare a stării mediului”, Editura Etnologică, București; Ioanid.V., (1991), „Urbanism si mediu”, Edit Tehnica, Bucuresti; Ion Pohoață, „Centrul de Studii Europene, Strategii și politici europene de dezvoltare durabilă”, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” – Iași; Iordache Costela, (2009), „Geografia populației și așezărilor umane din România”, Editura Universitaria, Craiova; Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC)., (2007),.„Climate Change 2007: Synthesis Report. Contribution of Working Groups I, II and III to the Fourth Assessment Report of the Intergovernmental Panel on ClimateChange. IPCC”, Geneva; Irina Popescu, (2014)„Efectul de oraș și suprapopularea urbană, indicatori de program în politica regională și urbană”, Administrația și Managementul Public; Lăzărescu C.,(1977), „Urbanismul în România”, Editura Tehnica, Bucuresti; Leeuw , F., (2002) „A set of emission indicators for long-range transboundary air pollution”, Environmental Science and Policy, 5, 135-145; Loftus, A., (2011). „Adapting urban water systems to climate change: A handbook for decision-makers and the local level. ICLEI, UNESCOIHE and IWA”; Manolescu, G., Istudor, N., (2007)„Logistica proiectării dezvoltării regionale- Analiză, Strategie, Programare, Finanțare, Management”, Editura ASE, pg 18; Maria Simion, „ Sporul natural al populației României și semnalele contextului socio – economic în periaoda 2002-2011”; Mărioara Iordan CS I, Pelinescu Elena, (2014), „Competitivitate, Performanță, Sustenabilitate”, București; Mărginean, Ioan, (2004), „Modelul social românesc din perspectiva calității vieții, în Calitatea vieții”, nr. 3-4/2004; Mărginean, I., Bălașa, A., (2005), „Calitatea vieții în România”, București, Editura Expert; Menz, F. C. & H. M. Seip, (2004), „Acid rain in Europe and the United States: an update. Environmental Science & Policy”, 7, 253-265; Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice: Agenția Națională pentru Protecția Mediului; Ministerul Mediului și Pădurilor, Direcția, Gestiunea Deșeurilor și Substanțelor Periculoase (2012) – „Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor – Document suport pentru o utilizare durabila a resurselor”, București; Monica Florina Blaj (2006), „Utilizarea spațiului din centrul Clujului, Piețele Avram Iancu și Unirii”, Universitatea Babeș-Bolay, Cluj Napoca; Mungiu-Pupăzan, C., (2009), „Dezvoltarea economică în profil teritorial”, Universitatea Constantin Brâncuși din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 3/2009, pg 154; Muntean. O.L., (2005), „Evaluarea impactului antropic asupra mediului”, Ed. Casa Cărții de Știință, ClujNapoca; Nicolae Adrian, (2011), „Dinamica peisajului urban în orașele Giurgiu și Călărași- Studiu comparativ”,Universitatea din București; Nicolae Baciu (2013), „Gestionarea durabilă a mediului urban și rural”, Bioflux, Cluj Napoca; OECD (Organization for Economic Cooperation and Development)., (2003), „OECD Global Forum on Sustainable Development: Financing Water and Environmental Infrastructure for All. OECD”, Paris; ONU-Habitat., (2011)., „Cities and Climate Change: Global Report on Human Settlements 2011”. Earthscan, London; Palaniappan, M., Gleick, P.H., Allen, L., Cohen, M.J., Christian-Smith, J. și Smith, C., (2010),. „Clearing the Waters: A focus on water quality solutions”. UNEP, Nairobi; Panduru, F., Molna, M., Vasile, A., Duma, V., & Grigoraș, V., (2004 ), „Indicatori de excluziune/incluziune socială București”,Institutul Național de Statistică, Universitatea București, Comisia Națională Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale; Pătroescu, M., M. R. Niță, C. I. Iojă & G. Vânău, (2009), „The ecological footprintindicator for analysing the environmentalimpact of residential surfaces in metropolitan areas. Case study: Bucharest Metropolitan Area. Strategies, Concepts and Technologies For Planning the Urban Future Conference”; Peter W. Roberts, Hugh Sykes, “The evolution, definition and purpose of urban regeneration” Urban Regeneration.A handbook. Sage 2000, p. 17.; Ruxandra Malina Petrescu-Mag, (2011), „Protecția mediului în contextul dezvoltării durabile. Legislație și instituții”, Editura Bioflux, Cluj Napoca;

Soimakallio, S. & K. Koponen, (2011), „How to ensure greenhouse gas emission reductions by increasing the use of biofuels? – Suitability of the European Union sustainability criteria. Biomass and Bioenergy”, 35, 3504-3513 ; Șerban Nădejde, Jana Șuler, (2002)„ Metodologia privind elaborarea urbană în armonizarea cu seturile de indicatori utilizați în cadrul U.E.”, Institutul Național de Cercetare, Dezvoltare pentru Urbanism și Amenajarea Teritoriului – Urban Proiect, București; The European City in the Year 2000, (1978), „Swedish Council for Building Research, Growth and Transformation of the Modern City”, Stockholm Conference, University of Stockholm; Tucci, C.E.M., (2009)., „Integrated urban water management in large cities: a practical tool for assessing key water management issues in the large cities of the developing world. Draft paper prepared for World Bank”; Ungureanu I. (2005) „Geografia mediului”, Editura Universității Alexandru Ioan, București; Van Dijk, M and Mingshun, Z., (2005) „Sustainability indices as a tool for urban managers, evidence from four medium-sized Chinese cities. Environ. Impact Asses”; Vișan S., Anghelescu.A., Alpopi C. (2000), „ Mediul inconjurator.Poluare si protectie”,Edit. Economica,Bucuresti; Zamfir Cătălin, (1984) „Indicatori și surse de calitate a vieții", Editura Politică, București; Zamfir, E. (1993), „Indicatori subiectivi ai calității vieții, în: C. Zamfir & L. Vlăsceanu (coord.), Dicționar de sociologie”, Babel, București, pp. 745-748; Zurong, D. & L. I. Jing, (2011), „Ecological Footprint and Reflections on Green Development of Hangzhou. Energy Procedia”, 5, 118-124; Wackernagel, M. & W. Rees., (1995), „Our Ecological Footprint: Reducing Human Impact on the Earth.” Philadelphia, PA: New Society Publishers; Wali, M. K., F. Evrendilek & M. S. Fennessy, (2010), „The environment : science, issues, and solutions”. Boca Raton: CRC Press; WHO (World Health Organisation) și DFID (United Kingdom Department for International Development)., (2009). „Summary and policy implications Vision 2030: The resilience of water supply and sanitation in the face of climate change”. WHO, Geneva and DFID, London; Wiedmann, T., J. Minx, J. Barrett & M. Wackernagel, (2006), „Allocating ecological footprints to final consumption categories with input–output analysis”. Ecological Economics, 56, 28-48;

http://insse.ro

http://www.anpm.ro/ro/raport-de-mediu

http://ec.europa.eu/environment/eussd

http://uac.incd.ro/Art/v2n2a02.pdf

http://en.wikipedia.org/wiki/Brundtland_Commission

http://www.gesis.org/en/services/data/social-indicators/the-german-system-of-social-indicators/ http://www.dezvoltatorimobiliar.ro/blog/arhitectura/psihologia-spatiului-construit

http://socasis.ubbcluj.ro/seminarii/urbana/Upload/Handout/seminar%20urbana%208%20%20Castells.pdf

http://www.presidency.ro/include/nssd/docs/phpNNbjxp.pdf

http://ro.scribd.com/doc/140374509/Sociologie-Urbana#scribd

http://biblioteca-digitala-online.blogspot.ro/2013/01/indicatorii-sociali-in-romania.html

http://www.sergiubaltatescu.info/cursuri/cursuri-de-master/indicatori-sociali

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2012/01/spatiul-urban/

https://oarsm.files.wordpress.com/2011/10/principii-de-regenerare_18oct.pdf

http://www.primariacraiova.ro/ro/despre-craiova/date-statistice.html