Indicatori Psiho Comportamentali Ai Perceptiei Stresului In Bolile Somatice Cronice

CUPRINS

Capitolul I

Introducere

Date generale despre conceptul de stres. Noțiuni introductive

I.1.1 Etimologie și origine

I.1.2. Istoricul noțiunii de stres

I.1.3. Definiții ale stresulu

I.1.4. Metode explicative ale stresului

I.1.5 Tipuri de stres

I.1.6 Sursele de stres sau agenții stresori. Factori favorizanți

I.1.7 Fiziologia stresului

I.1.8 Medicația stresului

I.1.9 Stres și coping

I.2. Bolile psihosomatice

I.2.1 Conceptul general de boală

I.2.2. Stresul și boala

I.2.3 Tulburările psihosomatice

I.2.4 Tulburările somatopsihice

I.2.5 Bolile psihosomatice

I.2.6 Tulburările somatoforme

I.2.7 Cardiopatia ischemică

I.2.8. Ulcerul gastroduodenal

I.3 Boala cronică – sursă majoră de stres

I.3.1 Acceptarea bolii

I.3.2 Atitudini față de suferința determinată de boală și situația de bolnav

I.3.3 Modificari psiho – comportamentale caracteristice stresului psihic

I.3.4 Abordarea bolii din perspectiva psihosomatică

I.3.5 Stresul și cardiopatia ischemică

I.3.6 Stresul și ulcerul gastro-duodenal

I.4. Principii de prevenție și atenuare a efectelor stresului. Mecanisme de reglare a stresului

Capitolul II

Partea practică

II.1 Obiectivele cercetării

II.2 Ipoteze de cercetare

II.3 Lotul investigat

II.4 Desfășurarea cercetării

II.5 Prezentarea instrumentelor

II.6 Analiza și interpretarea datelor

II.7 Rezultate și interpretare

II.8 Compararea loturilor

Concluzii

Bibliografie

Anexe

INTRODUCERE

Fenomen curent al vieții moderne, ca urmare a creșterii ritmului solicitărilor și variațiilor ambianței, stresul are o importanță însemnată în influențarea negativă a moralului indivizilor, în diminuarea capacității de muncă.

Faptul că, după aproximativ 60 de ani, noțiunea de stres ramâne operantă, o dovedește impactul acestui concept asupra dezvoltării științei, concretizat în volumul impresionant de date și studii în cele mai diverse discipline: biologie, medicină, psihologie, sociologie, filozofie, ecologie.

Nevoia de a îmbunătați calitatea vieții, de a scădea morbiditatea, a promovat științe interdisciplinare, cum este medicina comportamentală, unde disciplinele medicale împreună cu cele psihologice încearcă să explice adaptarea umană și mecanismele sănătății si ale bolii.

În contextul științei contemporane se constată ca există cercetatori care acceptă ideile lui H. Selye, unii le folosesc modificate, alții le consideră ca ipoteze de lucru nedovedite, iar altă parte le respinge sau le ignoră. Puțini sunt însă cei care mai utilizează termenul de stres conform lui Selye.

Teoria stresului trebuie considerată drept o concepție deschisă despre asimilări și achiziții noi, apte sa determine noi orizonturi de cercetare privind complexitatea interrelației om-ambianță si noi progrese în cunoașterea unor procese psiho-biologice precum adaptarea, homeostazia sau chiar îmbătrânirea.

Un rol deosebit în apariția si amploarea stresului psihic îl au particularitățile genetice afective, cognitive, motivaționale ale subiectului respectiv, modelate de experiența sa de viață familială si profesională, incluzând evenimente psiho-traumatizante anterioare. Toate aceste particularități ale personalității, modelate de biografia individului, plus o serie de afecțiuni somatice debilitante pentru sistemul nervos sunt implicate în răspunsul individului la un stresor psihic potențial, contribuind la conferirea unei semnificații nocive, imaginare sau reale capabilă să conducă la intrarea în starea de stres psihic.

Relația dintre stres și cardiopatie ischemică – ulcer gastroduodenal , este cunoscută datorită cercetărilor intense efectuate. Boala coronariană este mai frecvent întâlnită, fiind și una din cauzele majore de deces. Ulcerul gastro-duodenal reprezintă o afecțiune cu incidență crescută în zilele noastre, care-i afectează în special pe tinerii cu vârste cuprinse între 20 și 40 ani. Stresul este factorul declanșator al bolii, factor de menținere și de agravare a acesteia și, la rândul său, boala este o sursă de stres semnificativă.

Scopul acestei lucrări este, o mai bună cunoaștere a omului bolnav cronic, căruia trebuie să i se ofere și un important suport psihologic.

Structura lucrării de față cuprinde:

– primul capitol, prezintă o analiză teoretică a noțiunilor legate de stres și boală, și încadrarea cardiopatiei ischemică și al ulcerului gastroduodenal, în categoria bolilor psihosomatice; conceptul de stres psihic și efectele sale în plan psiho-comportamental, dar și abordarea bolii din perspectivă psihosomatică. Am analizat relația dintre stres – cardiopatia ischemică și respectiv, stres – ulcer gastroduodenal, iar în final, am prezentat câteva principii de prevenție și atenuare a efectelor stresului, necesare în abordarea pluridisciplinară a pacienților coronarieni și ulceroși.

– al doilea capitol, cuprinde o cercetare realizată în cadrul Spitalului Județean „Mavromati” Botoșani, în perioada ianuarie-aprilie 2007. S-a plecat de la ipoteza că: Există diferențe semnificative între cele două boli cronice în ceea ce privește nivelul stresului perceput, stimă de sine și evenimentele stresante trăite.

Cercetarea s-a realizat pe un lot de 120 de subiecți, cu vârste cuprinse între 25 și 45 de ani, 79 având domiciliul stabil în mediul urban și 41 în mediul rural, 83 erau de sex masculin, iar 37 de sex feminin. Cei 120 de subiecți au completat, scala lui Holmes-Rahe (1967), care măsoară indirect nivelul stresului trăit, prin valoarea stresantă asociată de Holmes si Rahe fiecarui eveniment din listă. Scala cuprinde o serie de evenimente de viata, ce pot fi considerate schimbări cu potențial de creștere a incidenței bolilor psihosomatice. Intrucât numărul de participanți cu cardiopatie ischemică nu este același cu numărul participanților cu ulcer gastroduodenal (deoarece nu au obținut scoruri suficient de mari), am efectuat o randomizare simplă în urma căreia am extras 30 de subiecți cu cardiopatie ischemică și 30 cu ulcer gastroduodenal. Pe aceste două eșantioane: E-1 și E-2 s-au mai aplicat chestionarul Cohen- Williamson – măsoară stresul perceput de participant și chestionarul "Self – Esteem Scale” (SES) a lui Rosenberg (1965), care evaluează imaginea de sine și încrederea in forțele proprii. Din rezultatele efectuate, putem afirma că, ipoteza care se află la baza acestei cercetări se confirmă.

Am încheiat lucrarea cu câteva concluzii referitoare la subiectul ales și enumerarea referințelor bibliografice consultate.

Lucrarea de față poate fi un punct de plecare pentru o cercetare viitoare mai amănunțită, care să deschidă calea spre o mai bună cunoaștere asupra percepției stresului la pacienții cu afecțiuni somatice cronice

CAPITOLUL I

DATE GENERALE DESPRE STRES – NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1.1. Etimologie și origine

Cuvântul de proveniență engleză, „stress”-ul desemnează o serie de substantive înrudite ca ințeles, dar cu nuanțe ce-i pot diversifica sensul: încordare, presiune, povară, efort, solicitare, tensiune, constrângere (Levittchi, Bontaș).

1.1.2. Istoricul noțiunii de stres

In 1936, Hans Selye, venit la Universitatea din Praga la Montreal, descrie la șobolani un sindrom nespecific care apare in cursul fazei inițiale a ceea ce se va numi mai târziu stres. El constată că aceleași leziuni (hipertrofia suprarenalelor, atrofia și hemoragia timusului și ganglionilor limfatici, ulcerații gastrice) sunt provocate de factori de agresiune dintre cei mai variați. Alături de reacții tisulare specifice la diverși agenți agresivi, apare intotdeauna o serie de fenomene nespecifice.

In 1946, Selye va vorbi de un „sindrom general de adaptare” (SGA) care evoluzază in trei faze: reacția de alarmă (moarte prin șoc), faza de rezistență (patologie sau moarte prin exces de rezistență), faza de epuizare (epuizare prin moarte).

W.B.Cannon adoptase deja aceeași perspectivă propunând termenul de homeostazie. Pentru el, ca și pentru Seyle, reacțiile organismului agresat constituie in primul rând un fenomen favorabil care urmărește să mențină echilibrul acestuia cu mediul. Cannon insistă asupra creșterii proporției catecolaminelor in situația de agresiune.

1.1.3. Definiții ale stresului

Literatura a acordat stresului spații importante in lucrările de specialitate, incercările de definire a acestuia inscriindu-se intr-o perspectivă pluridisciplinară, inregistrându-se in acest sens numeroase abordări: psihologică, sociologică, psihiatrică, biologică, medicală. Astfel, stresul reprezintă:

„agresiunea, acțiunea violentă exercitată asupra organismului, de la șocul electric sau

emersiunea bruscă in apă rece, până la șocul emoțional sau frustrarea acută” (H.Pieron, 1963, citat de R. Floru, 1974);

„starea in care se afșă organismul în urma acțiunii asupra lui a agenților stresori: starea

de suferință, uzură, zgomotul permanent, temperaturi excesive, toxine, infecții (stresul fiziologic), de frustrare, enervare, anxietate, furie (stresul psihic” (Ursula Șchiopu, 1997);

„apare când se produce un dezechilibru marcat intre solicitările mediului și capacitățile

de răspuns ale organismului” (Mc Grath, citat de I.B.Iamandescu, 1993);

„dezechilibru intens, perceput subiectiv, dintre cerințele organismului și capacitatea sa

de răspuns” (Landy, citat de I.B.Iamandescu, 1993);

„un stres este, indiferent de natura sa, tot un proces adaptativ in intenție doar că

amplitudinea reacțiilor fiziologice care-l caracterizează este mai mare (salt calitativ) și că el afectează toate verigile integrative ale organismului (neurovegetativă, endocrină, imunitară și, desigur, activitatea psihică cu rol superintegrator) având practic un ecou asupra tuturor aparatelor și organelor la nivelul cărora, în funcție de factorii locali sau generali predispozanți, poate produce tulburări reversibile sau ireversibile, cu eventuala ancorare in patologie” (I.B.Iamandescu,1991);

„stare de tensiune acută a organismului obligat să-și mobilizeze defensele spre a face

față unei situații amenințătoare” (J.Delay, citat de Jacques Postel, 1998);

„procesul de evaluare a evenimentelor ca fiind dificile, periculoase, provocatoare,

procesul de apreciere/evaluare a potențialului răspuns și procesul de răspuns propriu-zis la aceste evenimente; răspunsurile pot include modificări fiziologice, cognitive, emoționale, comportamentale” (S.Taylor, 1996);

„reprezintă un sindrom, o constelație de răspunsuri nespecifice, cu un caracter general-

adaptativ (sindromul general de adaptare) provocat de acțiunea agenților stresori asupra organismului. El include atât leziunea, uzura, suferința, cât și reacțiile adaptative nespecifice mediate de verigi neuroendocrine” (Hans Seyle, 1950, citat de R. Floru, 1974);

„stresul reprezintă o realitate a tuturor timpurilor, însoțind condiția umană asemenea

unei umbre; în epoca noastră, caracterizată prin multitudinea și amplitudinea stărilor tensionale și conflictuale, stresul reprezintă o trăsătură definitorie. Stresul se identifică cu un agent poluant de prim ordin al universului nostru existențial și el stă, în consecință, la originea a nenumărate boli” (Arcadie Percek, 1992).

Pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra stresului, completăm definițiile enunțate

anterior cu câteva abordări ale noțiunii de stres oferite de Jean Benjamin Stora (1999, pp 11-12):

Stresul este o forță care produce o tensiune urmată de o deformare a obiectului asupra

căruia s-a exercitat; este vorba de un stimul, de un agent oarecare (agent fizic: zgomot, căldură, frig, sau psihologic: doliu, pierderea locului de muncă). Acesta este sensul activ al termenului stres.

Stresul este rezultatul acțiunii unui agent fizic și/sau psihologic și/sau social; agent

numit de hans Selye stresor. Se impune astfel studierea stării de stres, adică a consecințelor biologice și psihice ale acțiunii acestui agent asupra sănătății persoanelor.

Stresul este, in același timp, stresorul sau agentindromul general de adaptare) provocat de acțiunea agenților stresori asupra organismului. El include atât leziunea, uzura, suferința, cât și reacțiile adaptative nespecifice mediate de verigi neuroendocrine” (Hans Seyle, 1950, citat de R. Floru, 1974);

„stresul reprezintă o realitate a tuturor timpurilor, însoțind condiția umană asemenea

unei umbre; în epoca noastră, caracterizată prin multitudinea și amplitudinea stărilor tensionale și conflictuale, stresul reprezintă o trăsătură definitorie. Stresul se identifică cu un agent poluant de prim ordin al universului nostru existențial și el stă, în consecință, la originea a nenumărate boli” (Arcadie Percek, 1992).

Pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra stresului, completăm definițiile enunțate

anterior cu câteva abordări ale noțiunii de stres oferite de Jean Benjamin Stora (1999, pp 11-12):

Stresul este o forță care produce o tensiune urmată de o deformare a obiectului asupra

căruia s-a exercitat; este vorba de un stimul, de un agent oarecare (agent fizic: zgomot, căldură, frig, sau psihologic: doliu, pierderea locului de muncă). Acesta este sensul activ al termenului stres.

Stresul este rezultatul acțiunii unui agent fizic și/sau psihologic și/sau social; agent

numit de hans Selye stresor. Se impune astfel studierea stării de stres, adică a consecințelor biologice și psihice ale acțiunii acestui agent asupra sănătății persoanelor.

Stresul este, in același timp, stresorul sau agentul stresului, cât și rezultatul acestei

acțiuni in diferite dimensiuni individuale. Considerat in această accepțiune, îl regăsim în cercetările lui Selye, ale psihosomaticienilor (F. Alexander), cât și în lucrările de psihofiziologie.

Stresul nu mai este privit in lumina consecințelor sale somatice ci, in primul rând, ca o

apărare a modului în care funcționează psihicul in fața excitațiilor senzorile și motrice inițiate de acesta.

1.1.4. Modele explicative ale stresului

1.1.4.1. Stresul după W.B. Cannon

Efectuând studii asupra animalelor în condiții de laborator, W.B.Cannon (1929) a putut elabora un model al stresului pe care l-a desemnat prin denumirea de „răspuns de luptă-fugă”. Conform acestui model, atunci când un animal nu reușește să obțină un obiect dorit (ex. hrana), el va resimți un stres care va declanșa reacții emoționale insoțite de reacții simpatice și hormonale (ex. un câine care vede și dorește să obțină un os mare și care poate trece la atac dacă cineva se apropie sau, dimpotrivă, poate abandona osul și fugi dacă cineva sau ceva amenințător îl atacă).

1.1.4.2. Modelul neuro-endocrin lui Hans Selye

In 1936, Hans Selye definește „Sindromul General de Adaptare” (SGA) care cuprinde totalitatea mecanismelor nespecifice (considerate astfel tocmai pentru că ele apar la oricare dintre agenții declanșatori menționați) capabili șă asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului care amenință integritatea morfologică sau a constantelor sale (ceea ce Cannon numise „homeostazie”).

SGA evoluează in trei etape:

Reacția (stadiul) de alarmă care cuprinde două faze:

de „șoc” cu (hipotensiune arterială, hipotermie, hemoconcentrație, creșterea

permeabilității vasculare);

de „contrașoc”, de răspunsurile in special endocrine (hipersescreție de ACTH și

cortizon, de adrenalină, hiperglicemie, eozinopenie și involuție timico-limfatică). Corespondentul acestui stadiu în plan ontogenetic, după Selye, este copilăria (cu rezistența biologică crescută).

Stadiul de rezistență specifică (de revenire)

organismul pare că s-a adaptat la situație, comportându-se relativ normal dar cu

persistența modificărilor din stadiul de alarmă („contrașoc prelingit” datorită și persistenței agentului stresor). În plan ontogenetic, această etapă corespunde maturității (cu o bună adaptare și rezistență la multiple solicitări).

Stadiul de epuizare

se dezvoltă in cazul in care adaptarea obținută cu prețul reacțiilor de contrașoc

prelungit nu mai poate fi menținută (prin încetarea reacțiilor neuroendocrine vegetative în stadiul de rezistență), fiind marcat și prin consecințele nocive ale persistenței lor (dictată de prelungirea agentului stresor). În plan ontogenetic, acest ultim stadiu corespunde bătrâneții, cu scăderea resurselor adaptative, epuizarea și moartea.

Din perspectiva cunoștințelor acumulate până în prezent, lui Selye i se poate reproșa că a

accentuat până la exclusivitate natura exogenă a agenților stresori, participarea reacției endocrine (în special corticosuprarenală) și nespecificitatea reacțiilor fiziologice din cadrul stresului. Stresul poate fi declanșat și de către agenții endogeni (o boală cronică poate, prin șocul somato-psihic, să genereze un stress psihogen, uneori mai nociv decât ea însăși, atunci când bolnavul îi conferă o semnificație disproporționată. De asemeni, există diferențe între principalele tipuri de stress (psihic și fizic) (I. B. Iamandescu, 1993). Selye a neglijat importanța mecanismelor neuropsihice și neuromotorii, a extrapolat date de la animal la om și nu a putut adduce în discuția acțiunea altor hormoni de stress, endorfinelor și a factorilor imunologici.

1.1.4.3. Modelul psihanalitic al lui Sigmund Freud

În afara noțiunii de conversie. Freud a propus mai multe abordări ale angoasei, care este un symptom deseori invocat de teoreticienii stresului. El a făcut distincție între angoasa în fața unui pericol real, angpoasa automată și angoasa de castrare.

Angoasa în fața unui pericol real este declanșată de o situație exterioară care îl amenință efectiv pe individ. Angoasa automată este în legătură cu reactivitatea unei stări de suferință biologică efectivă, trăită în primele luni de viață. Angoasa ca semn de alarmă este un reziduu al angoasei automate și servește drept avertisment menit să declanșeze mecanismele de apărare ale Eului. În ceea ce privește angoasa de castrare, ea atestă un “conflict nevrotic intern”.

În clinica psihosomatică, sunt întâlniți adesea bolnavi a căror fragilitate este frecvent agravată de evenimentele exterioare (stress) și de amplitudinea excitațiilor interne. Se poate vorbi în acest caz de “nevroză traumatică” căci, la acești pacienți, orice excitare este în stare să dea peste cap slabele mecanisme de autocontrol pe care ei le dețin.

1.1.4.4. Abordarea psihanalitică a lui Menninger

Menninger nu consideră că sănătatea și maladia sunt două entități distincte ci, mai curând, sunt plasate pe un continuum care, plecând de la un stadiu de echilibru personal apparent sau real, cuprinzând stadii intermediare, ajunge la extrema dezadaptării complete a persoanei, maladia propriu-zisă. Din această perspectivă, el descrie Sinele ca un regulator al echilibrului homeostatic în fața presiunilor exercitate de Supraeu și de realitatea exterioară. Echilibrul homeostatic pe care eul îl menține este în mod continuu tulburat de stări de stress repetate de intensități variabile. Eul reacționează la amenințările de dezechilibru, utilizând mecanismele sale de apărare, mai mult sau mai puțin costisitoare din punct de vedere al energiei consummate, pentru a obține echilibrul interior.

1.1.4.5. Modelul medicinii psihosomatice: Flanders Dunbar (1943), Franz Alexander (1950)

În lucrarea despre diagnosticul psihosomatic, F. Dunbar găsește în reprezentarea personalității psihosomatice locul diferitelor tipuri de maladii somatice și își concentrează atenția asupra identificării și descrierii felului în care conflictele reprimate conduc, în ultimă instanță, la manifestări organice. Astfel, autorul descrie o personalitate diadetică, coronariană, reumatismală, hipertensivă. Alegerea simptomului are o origine psihologică: un conflict specific produce un pregudiciu celulelor și țesuturilor. Structura personalității este cea care fragilizează o parte determinantă a organismului supus agresiunii interne și care pregătește terenul somatizării.

Formularea clasică a specificității emoționale a fost dezvoltată de F. Alexander. După relaxarea tensiunii emoționale, funcțiile emoționale își găsesc echilibrul. Pentru autor, trebuie ca medical modern “să se obișnuiască să considere conflictele emoționale ca fiind reale și concrete ca și microorganismele accesibile vederii”. Potrivit modelului propus, apăreau trei factori care, împreună, determină boala: vulnerebilitatea organului, structura psihologică conflictuală și mecanismele de apărare, și circumstanțele actuale de viață, responsabile de intensitatea emoțională. Alexander s-a concentrat aproape exclusiv pe cel de-al doilea factor, respective “constelațiile emoționale” sau structurile de personalitate associate diferitelor boli. Astfel, creșterea tensiunii arteriale, acclelerarea activității cardiace constituie apogeul mâniei și fricii. O secreție crescută de acid clorhidric din stomac ar putea fi un răspuns regresiv în fața unui pericol.

1.1.4.6. Modelul “Evenimente de viață” al lui R. Rahe și T. Holmes

R. Rahe și T. Holmes au încercat să facă o corespondență între schimbările intervenite în viețile marinarilor din US Navy cu bolile de care au suferit în aceeași perioadă. Un chestionar, “Recent Life Change Quesionnaire”, le permitea să noteze evenimente stresante survenite într-o perioadă de timp dată.

Acestui model i s-au adus numeroase critici. Chestionarele țin seama de evenimentele punctuale și nu stresori cu acțiunea îndelungată. Evenimentele nu permit să se precizeze tulburările (depresie, anxietate, alcoolism, tulburări psihosomatice) de care vor suferi subiecții.

1.1.4.7. Modelul lui Laborit: inhibarea acțiunii

La animal, când așteptarea unei recompense sub forma unui aliment nu este satisfăcută (neântărită), un ansamblu de reacții la nivelul sistemului nervos central transformă excitația în inhibiție. Sistemul nervos păstrează în memorie aceste experiențe de graticicare și de pedepsire.

H. Laborit consideră că teritoriul în care trăiește individul este spațiul în care se desfășoară o competiție stresantă pentru sursele de gratificație. Inhibarea acțiunii și angoasa favorizează maladiile psihosomatice.

1.1.4.8. Modelul lui Harowitz

Pentru Harowitz, mai multe sisteme intră în joc în răspunsul la un factor de stres:

sistemul de activare care argumentează o suficientă stare de vigilitate pentru

asimilarea informațiilor;

sistemul ideațional care compară evenimentul trăit cu reprezentările interiorizate

despre sine și lume;

sistemul emoțional care trebuie să regleze un eventul conflict intrapsihic declanșat de

eveniment;

sistemul de control care permite adaptarea reacției la posibilitățile subiectului. Când

stresul este prea puternic, acest sistem poate coborî nivelul de activare, favorizând o inhibiție comportamentală și o negare a problemei. Disfuncția unuia dintre aceste sisteme este cauza maladiei.

1.1.4.9. Modelul bio-psiho-social

Acest model postulează că orice stare de boală sau de sănătate este consecință a interacțiunii factorilor biologici, psihologici și sociali (cf. Taylor, 1996). În activitatea medicală există câteva implicații ale acestui model:

modelul arată că diagnosticul ar trebui pus ținându-se cont de interacțiunea tuturor

factorilor în producerea stării de sănătate sau boală;

prescripția pentru tratament ar trebui și ea să țină cont de cele trei seturi de factori;

modelul abordează explicit relația medic-pacient care poate îmbunătăți mult utilizarea

de către pacient a serviciilor medicale, eficacitatea tratamentului și timpul de vindecare.

Fiind, fără îndoială, prea general, acest model este incapabil să clarifice problematica

stresului, el are totuși o importanță istorică.

1.1.4.10 Abordarea psihocognitivă a lui R.S. Lazarus

Interpretarea pe care Lazarus o dă stresului a cunoscut o mare popularitate sub denumirea “ecuația persoană-mediu”. Această concepție prezintă stresul ca o stare de echilibru dinamic între individ, luat în totalitatea sa, și mediul său. Autorul crede că toate circumstanțele sau agenții care prezintă un pericol pentru supraviețuirea sau pentru integritatea corporală sau care au tendința de a afecta obiectivele și valorile personale pot să se transforme în stresori. Există în concepția lui Lazarus noțiunea implicită de amenințare sau, mai precis, de percepere subiectivă a amenințării.

În consecință, diferențele individuale a ceea ce constituie o amenințare trimit în mod obligatoriu la existența unor factori de personalitate predispozanți care determină o vulnerabilitate specifică în fața fiecărei situații.

1.1.4.11. Modelul multidisciplinar: cognitiv și condițional al lui Dolan și Arsenault (1980)

S-a dovedit că stresul poate apărea prin două moduri: fie prin stimulare insuficientă, fie prin exces de stimulare. Stimulii nu devin agenți stresanți decât pornind din momentul în care există o discordanță între nivelul de stimulare dorit de subiect și nivelul de stimulare pe care el îl percepe în mod subiectiv.

În concepția autorilor, discordanța între individ și mediu de muncă provoacă probleme de neadaptare. Gradul de concordanță face astfel posibilă prezența sau absența unei variații de semne și simptome de tensiune. Prezența și intensitatea acestora din urmă permit estimarea gradului de discordanță între individ și mediul său, reprezentând indicatorii de stress. Modelul insistă pe importanța indiferențelor individuale față de exigențele sarcinilor, sarcini diferite antrenând exigența diferite. Relația care se stabilește între individ și mediul său evoluează după cicluri de adaptare care sunt susceptibile să varieze la rândul lor în funcție de timp și schimbările care apar fie în organizație, fie în individul însuși.

Modelul lui Dolan și Arsenault este compus din patru variabile. Variabilele din grupa I se referă la condițiile particulare de muncă care sunt prezentate ca exigențe ce provin din partea mediului. Aceste exigențe sunt mai crescute sau mai diminuate în funcție de caracteristicile individuale ale fiecăruia sau de variabilele din grupul II . Interacțiunea din aceste două seturi de variabile antrenează o serie de consecințe în planurile psihologic, somatic, fiziologic sau comportamental, considerate ca simptome și semne de tensiune: sunt variabilele grupului III. Simptomele și semnele de tensiune reprezintă consecințe pe termen scurt ale stresului. Consecințele pe termen lung sunt variabilele din grupa IV, variabile legate de sănătatea individului și cea a organizației (boli psihosomatice, scăderea randamentului la locul de muncă, absenteism, accidente, nemulțumiri, plângeri).

1.1.5 Tipuri de stres

1.1.5.1. Stresul psihic

Stresul psihic reprezintă “o stare de tensiune, încordare și disconfort determinată de agenți afectogeni cu semnificație negativă, de frustrarea sau reprimarea unor stări de motivație (trebuințe, dorințe, aspirații), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme” (Mihai Golu).

Iamandescu (1993) identifică o serie de termini cu semnificație stresantă întâlniți în diferite definiții ale stresului psihic:

“amenințarea” – anticiparea unui pericol;

“frustrare”- apare când un obstacol se interpune realizării unui scop;

“conflict”- apare atunci când se interferează două sau mai multe solicitări, cu motivații

opuse, generându-se o adevărată competiție;

rezolvarea unor probleme dificile sau imposibile (în raport cu contextual situațional de

rezolvare);

remanența unor stări afective negative (pierderea unor ființe dragi, eșec profesional

sau de altă natură).

R. Floru (1974) face legătura dintre stresul psihic și “semnificația stresantă a

stimulilor”, cu “modificări ale conduitei, răspunsuri comportamentale prin care individul încearcă să facă față situației stresante”. Aceste modificări comportamentale nu rămân fără ecou la nivel somatic, ele generează o serie de alterări ale funcțiilor somatice explicând apariția bolilor psihosomatice.

S.B.Sells, citat de R. Floru (1974), propane o teorie a stresului psihic prin care subliniază interacțiunea, deferențele individuale, variabilitatea situațiilor, rolul contextului social și al controlului cognitive asupra răspunsurilor subiecților în situațiile de stres.

Fig. 1 Principalii markeri clinici ai stresului psihic (I. B. Iamandescu, 1993)

1.1.5.2 Stresul fizic

Stresul fizic indică starea în care se află organismul fizic, biologic în urma acțiunii asupra lui a agenților stresori de origine fizică (traumatisme, temperaturi ridicate sau foarte scăzute), chimică (otrăvuri), infecțioasă (toxine, infecții).

În sens biologic, termenul se folosește pentru „desemnarea stării de alarmă a organismului provocată de cei mai variați factori nocivi” (Eugen Pora, 1978).

1.1.5.3. Stresul acut

Acest tip de stres se referă la reacția orgamnismului în fața unei amenintări imediate. Această amenințare poate fi orice situație trăită deja, chiar și în subconștient, sau percepută, în mod fals, ca un pericol. In toate cazurile, odată ce teama acută a trecut, răspunsul organismului se dezactivează și nivelul hormonilor de stres revine la normal, această stare fiind numită „răspunsul de relaxare”.

În categoria surselor de tres specifice stresului acut, enumerăm: zgomotul, vibrațiile, izolarea, foamea, pericolul, infecțiile, imaginarea unei amenințări sau amenințarea unui eveniment periculos.

1.1.5.4. Stresul cronic

Foarte des, datorită vieții pe care o trăim, suntem obligați să ducem o luptă continuă cu noi înșine, cu ceilalți semeni, cu existența înșăși. Pe fundalul acestei lupte continue pentru supraviețuire, apare stresul cronic.

Agenții stresori implicați în aparitția și menținereaa stresului cronic sunt: nivelul ridicat de tensiune la locul de muncă, probleme pe termen lung în relațiile dezvoltate, singurătatea, grijile financiare persistente.

1.1.5.5 Stresul exterior

Când oamenii spun că se află sub păresiunea stresului („under stress”), ei se referă la presiunile variate exercitate asupra lor la serviciu (termene-limită dificil de realizat), sau la problemele lor de acasă. Scopul acestor exemplificări este „de a face folosirea termenului stres mai concretă”(Philip Evans). În acest caz, problemele oamenilor sunt folosite de către aceștia cu scopul de a da exemple de stres.

1.1.5.6. Stresul interior

Din această perspectivă, evenimentele pozitive și negative din viață (”life events”), pot în egală măsură, să genereze un stres.

Evans argumentează clasificarea stresului după criteriul esterior sau interior astfel:”cțnd o persoană folosește cuvântul stres, are în minte unul din două lucruri: ori lucrurile care i se întâmplă sau i s+au întâmplat unei persoane în viață sa, ori procese mentale sau fizice care se întâmplă sau s+au intâmpat în interiorul unei persoane. Cu alte cuvinte, uneori, oamenii vorbesc despre răspunsul față de stres, alteori, ei vorbesc despre suferința provocată de el”.

1.1.5.7 Eustresul

Eustresul, stresul pozitiv, apare atunci cnd agenții stresori au semnificație favorabilă pentru individ, declanșând stări afective pozitive: bucurie, extaz, râsul în hohot, fapt cu repecursiuni pozitive asupra tuturor organelor și aparatelor. O apreciere aproape unanimă este aceea că, eustresul este o premisă a longevității, mai ales prin creșterea imunității antiinfecțioase și antitumorale.

1.1.5.8 Distresul

Este termenul care desemnează stresurile care prezintă un potențial nociv pentru organism.

Fig. 2 Distincții între eustres și distres (I. B. Iamandescu, 1997)

1.1.5.9 Stresul psihosocial

Acest tip de stres este caracteristic colectivităților și apre ca urmare a interacțiunii umane, a conviețuirii în grup și a tipurilor de relații ce se stabilesc între oameni.

1.1.5.10 Stresul organizațional

La baza stresului organizațional, stau mai ales conflictele de rol, ambiguitatea rolurilor, rigiditatea structurilor foemale din cadrul diferitelor tipuri de organizații sociale (îndeosebi indutriale).

Ticu Constantin (2003) identifică următorii agenți de stres organizațional:

a. birocrația – efectul combinat al mărimii organizației și gardului de formalism al funcționării sale; este sursa se stres cea mai des întâlnită în organizații;

b.structura ierarhică a organizațiilor – existența unei repertiții inegale a puterii care antrenează o tendință de control autucritică a celor plasați la nivele superioare;

c.competența interindividuală – pentru obținerea unui număr limitat de recompense pentru promovare sau pentru menținerea în funcție;

d.caracteristicile de rol – figurează printre factorii cei mai studiați în domeniul stresului în muncă. Conflictele de rol și ambiguitatea în roluri, rolurile supraîncărcate sau, din contră, foarte vag definite calitativ și cantitativ constituie unul dintre aspectele frecvent citate ca generatoare de stres și maladii;

e.caracteristicile fizice ale muncii – apar drept cauze posibile ale stresului. S-a pus în relief legatura dintre sănătatea mintală și condițiile de muncă dezagreabile, obligația de a munci repede și puternic sau necesitatea de a munci ore lungi și obositoare;

f.relațiile interpersonale – constituie o altă sursă se stres. Omul acordă o mare importanță calității relațiilor sale cu alții. Faptul de a fi susținut de colegii săi de muncă atenuează efectul diferițolor agenți de stres.

1.1.5.11. Stresul cultural

Este determinat de încălcarea unor obiceiuri, tradiții socio-culturale, produs de conflictele și tensiunile emoționale. Schimbările între indivizi, aparținând unor sisteme culturale diferite, sunt adesea surse de tensiune. Acestea pentru că, comunicarea nu are loc la același nivel, în același registru. În această situație apar cu ușurință omisiunile, distorsiunile de înțeles, generatoare de stres.

1.1.5.12. Sindromul stresului la femei

Referitor la simptomele particulare generate de stres la femei, Georgia Witkin Lanoil,

citată de J.B. Stora, (1999) enumeră: amenoreea, tensiunea premenstruală, cefaleea, depresia postpartum, melancolia și depresia la menopauză, vaginismul, fregiditatea, anorgasmul, sterilitatea. Acestor întrebări li se poate adăuga altele frecvent întâlnite la femei: anorexia, bulimia și tulburarea depresiv-anxioasă.

Stresul legat de îmbătrânire sau de sentimentul îmbătrânirii și de pierderea puterii de seducție poate fi asociat diverselor manifestări fiziologice descrise și fac ca unele femei să intre într-un cerc vicios de manifestări fiziologice (bufeuri de căldură) și de manifestări psihologice agravate.

Pierderea controlului asupra propriului corp dă naștere la anxietate și senzația de amenințare crește. Toate aceste stări sunt programate „în organismul femeii, dimensiunea psihică depinzând în final de viața personală, familială și socială a acesteia” (p. 63-64), conchide autoarea.

1.1.6. Sursele de stres sau agenții stresori. Factori favorizanți

Agenții stresori sunt abordați din două puncte de vedere: efectele lor psihologice și tipul de eveniment care generează stresul.

S. Taylor, citat de D. Hendreș; (2002) împarte agenții stresori în trei categorii:

1. prima categorie cuprinde agenții stresori care determină frustrarea, starea emoțională experimentată de o persoană atunci când aceasta este împiedicată să își atingă un obiectiv, să realizeze un scop (Ex. Frustrare minoră – prestație slabă la examen; frustrare majoră – exmatricularea, pierderea serviciului).

2. a doua categorie este reprezentată de agenții stresori care generează tensiunea emoțională, starea dată de confruntarea cu responsabilități care solicită propriile abilități (Ex. Un astfel de agent stresor explică faptul că o echipă este mai susceptibilă să piardă „acasă” un meci decisiv decât în deplasare).

3. a treia categorie este reprezentată de agenții stresori psihologici cuprinde situațiile generatoare de conflicte interne, atunci când o persoană are de ales între două sau mai multe persoane.

Kurt Levin (1935) identifică trei categorii de conflicte:

Apropiere – apropiere, când trebuie să alegem între două situații, ambele dizirabile, favorabile (ex. Femeile care mențin timp îndelungat obțiunile pentru familie și carieră);

Evitare-evitare, când trebuie să alegem între două situații, ambele nefavorabile (ex. când ai de ales să mergi la stomatolog sau să rămâi cu durerea de dinți);

Apropiere-evitare, când simțim simultan atracție și respinger față de aceeași situație (ex. Cei care țin o dietă pot fi atrași de un desert apetisant și pot simți simultan repulsie față de același lucru la gândul că acesta i-ar îngrășa).

Weybrew, citat de R. Floru, (1974) clasifică agenții în două mari grupe: primari și secundari.

Agenții stresori primari includ factorii de mediu, traumatismele sau leziunile care solicită direct capacitățile adaptative ale sistemului neuroendocrin: imponderabilitate, accelerație crescută, atmosferă hiper sau hipobară, modificări ale compoziției aerului, variații extreme de temperatură, privare de somn, oboseală, durere fizică, foame, sete, radiații, zgomot și vibrații, tulburări ale ritmului biologic.

În categoria agenților stresori secundari intră: condițiile de mediu care impiedică direct sau anticipează obstacolele în calea desfășurării în continuare a activității, eșecul în efectuarea unei sarcini, amenințarea pirderii statutului sau a stimei de sine, a stimei celorlalți.

În viața curentă, stresul este rareori declanșat de un singur factor. Ceea ce predomină este acțiunea cumulată a diverșilor agenți stresori.

Factorul timp exercită un important rol stresant. Obligativitatea de a rezolva numeroasele probleme, variate, complexe, într-un interval reletiv scurt, scadențele și termenele fixe măresc caracterul stresant al fiecarei solicitări în parte. „Criza de timp”, „presiunea timpului” constituie caracteristici ale timpului nostru și impun anumite strategii în organizarea, eșalonarea, ierarhizarea răspunsurilor și a consecințelor. Rolul factorului temporal în stres privește atât ritmul acceleart al schimbărilor cu consecințe asupra decizicie muncii și execuției, cât și durata solicitării (acută sau cronică), interferențe cu periodicitatea muncii și repausului, măsura în care individul poate anticipa această durată. Toleranța la stres este mai mare dacă individul poate prevede limitele temporale ale acțiunii factorilor stresanți, chiar dacă intensitatea lor este mare. Adaptările anticipative – individuale și colective – se exprimă prin planificări ale răspunsurilor la anumite presiuni sau schimbări, bazate pe mobilizarea din timp a rezervelor funcționale. Eficacitatea adptării depinde, printre altele, de exactitatea și promptitudinea informației, de corectitudinea evaluării, într-un cuvânt de cunoașterea realității (R. Floru, 1974).

Zgomotul este adesea incriminat drept factor de constrângere de viața modernă și reponsabil de diverse tulburări chiar și în afara sferei auditive. Contează nu numai intensitatea sa, ci și natura zgomotului, contextul în care se produce și peronalitatea celui care îl suferă. Dintre efectele extraauditive ale zgomotului, trebuie amintite mai ales efectele cardiovasculare (creșterea tensiunii arteriale și a pulsului, vasoconstricție periferică), efectele respiratorii (tahipnee) și cele digestive (tulburări funcționale digestive).

Factorul căldură poate fi și el la originea unor reacții de intoleranță, caracterizată între altele de grețuri, parestezii și, uneori, pierderea constienței. Paralel, apar variații hormonale importante care exprimă reacția la stres nespecifică.

Se manifestă ca factor de stres și monotonia, separația prin divorț, pierderea unei persoane apropiate, șomajul. După Lazarus, reacțiile provocate și procesele intercalate în stres constituie amplificatori sau diminuatori ai stresului. El a studiat procesele intercalate, cercetând, printre altele, acumularea micilor stresuri cotidiene, tracasările.

O altă sursă de stres este deprivarea, care a fost amplu studiată. Acesta reprezintă trăirea intensă a unei tensiuni emoționale ce nu a fost satisfăcută și s-a stabilizat ca o experiență erodantă, încărcată de regrete, devalorizări proprii, depresie, sentimente de izolare, anxietate (Ursula Șchiopu, 1997).

S. B. Selles, citat de R. Floru, (1974) enumeră câteva condiții /situații în care prezența cărora ia naștere starea de stres:

1. când individul se găsește în situația de a răspunde la circumstanțe pentru care nu este pregătit. Lipsa unor răspunsuri disponibile poate fi datorată unei incapacități fizice, lipsei de antrenament, posibilităților de a se pregăti.

2. consecințele eșecului, ale incapacității de a răspunde eficient, prezintă importanță pentru individ. Intensitatea stresului depinde de importanța angajării individuale, și de evaluarea de către individ a consecințelor incapacității sale de a face față sitației.

Sells arată că diferite tipuri de situații stresante provoacă starea de stres numai dacă individul nu le poate face față și dacă urmările acestei incapacități au importanță pentru el. Numeroase persoane sunt în stare să-și desfășoare activitatea în aceste condiții datorită antrenamentului, pregătirii psihice, a experienței anterioare, ajutorului primit.

Declanșarea stresului depinde, deci, nu numai de situații sau profilul individual, cât și de posibilitățile de a răspunde efectiv, de semnificația pe care o au pentru persoana dată consecințele eșecului.

Pentru J. Weitz, citat de J. Mc. Grath, o situație devine stresantă în următoarele condiții:

1.dacă solicitările sunt atât de numeroase încât împiedică prelucrarea adecvată a

informației. Supraîncărcarea se traduce, de cele mai multe ori, prin degradarea performanțelor (ajungându-se uneori până la imobilizare). O mențiune specială privește incertitudinea temporală, incapacitatea de a prevedea momentul apariției unor cereri și/sau de a evalua durata suprasolicitării.

2.când subiectul se simte amenințat, când situația este percepută ca fiind potențial periculoasă.

3.când subiectul este izolat, nu are posibilitatea menținerii unui context social sau, în genere, resimte restrângerea libertății.

4.când subiectul este împiedicat să își desfășoare activitatea (obstacole, barieră fizică sau psihologică) și are sentimentul că este frustrat.

5.când presiunea grupului se exercită de asemenea natură, încât trezește teama de eșec, de dezaprobare. La aceasta se adaugă situațiile caracterizate prin acțiuni cronice ale agenților fizici (temperaturi extreme, zgomot, vibrații) sau alte noxe care slăbesc rezistența organismelor (diferite boli, privarea de somn).

Mc Garth aduce o serie de precizări legate de condițiile concrete în care poate apărea stresul psihic:

1.solicitările mediului pot produce stresul psihic numai dacă individul anticipează că nu va fi capabil să le facă față sau, că nu va putea satisface cererile fără a puneîn pericol alte scopuri pe care le urmărește. Această subliniere a fost făcută de Lazarus care a arătat că stresul psihic nu există prin dezechilibrul dintre solicitările obiective și posibilitățile organismului, ci între solicitările percepute subiectiv și posibilitățile pe care consideră subiectul că le are. Amenințarea nu există dacă nu este „recepționată” ca atare și nici la solicitări cărora subiectul e convins că le va face față, ci numai la anticiparea incapacității de a surprinde situația.

2.dezechibrul dintre cerere și capacitatea de a le răspunde adecvat provoacă stresul psihic numai dacă urmările eșecului prezintă importanță pentru subiect (Sells). În cazul în care subiectul nu își dă seama de consecințele inadaptării sau acestea nu îl afectează, nu trăiește sentimentul amenințării, deci nu este stresat psihic. Anticipând, individul își poate modifica starea de stres, fie prin evitarea lor, prin indeplinirea cererilor la un preț tolerabil, fie schimbându-și optica asupra solicitărilor (minimizându-le), asupra posibilităților proprii (reevaluându-le) sau asupra consecințelor.

3.referitor la natura solicitărilor sau sarcinilor, dezechilibrul survine nu numai când are loc o suprasolicitare (calitativă sau cantitativă) ci și în cazul unei subsolicitări (monotonie, lipsă de variație, informație). Există în fiecare om trebuința de afirmare, nevoia de a-și exprima din plin capacitatea; reducerea solicitărilor, limitarea posibilităților de exprimare sunt pentru unele persoane la fel de stresante psihic cum este pentru altele supraîncărcarea cu sarcini.

Caracterul stresant al subsolicitării a fost pus în evidență în experimentele de privare senzorială. Reducerea la minimum a condițiilor de stimulare, monotonia excesivă și izolarea dau naștere după câteva zile unui ansamblu de simptome pihofiziologice care merg de la modificări ale activității bioelectrice până la tulburări ale proceselor cognitive (distorsiuni perceptive, halucinații, tulburări în activitatea gândirii). Cofer si Appely (1974) descriu o serie de praguri, care intervin în răspunsurile la agenții stresori, ținând seama că, pentru stresul psihic, acțiunea de durată constituie regula față de cea acută, trecătoare.

În fața unei situații neașteptate, ia naștere activitatea exploratoare necesară evaluării. Ea are ca substrat activarea cerebrală, care însoțește orice reație de orientare. Acest prim stadiu este denumit pragul de investigare. Dacă sursa provocatoare persistă(sub forma unui ostacol sau unui pericol) se atinge pragul de frustrare sau de amenințare, care intensifică motivația, tensiunea emoțională și, consecutiv răspunsurile adaptative. La acest prag, anxietatea poate produce o comutare a comportamentului de la orientarea acestuia către sarcină și către rezolvarea problemei, spre dirijarea către sine, către păstrarea integrității psihice. Persistența ambelor tipuri de comportament fără o schimbare a situației, duce la pragul de stres, identificat cu perceperea pericolului. Pragul de epuizare se atinge când oboseala acumulată, lipsa de speranță, inhibiția crescută, domină tabloul, activitatea se reduce ți mecanismele de apărare sunt ineficiente. Teama, suferința, jena împiedică desfășurarea mecanismelor adaptative.

E. Gulian identifică trei categorii de factori de care depind efectele provocate de agenții stresori. Acestea sunt:

durata acțiunii agenților stresanți;

gradul de familiarizare cu stresorii și cu activitatea ce se cere

efectuată în aceste condiții;

tipul de muncă: „cu cât gradul de atenție necesar unei performanțe

satisfăcătoare este mai înalt, cu atât atenția va fi mai susceptibilă la acțiunea factorilor stresanți”.

Efectele generate de stres sunt modulate nu doar către exteriorul individului ci și din

interiorul său. Există o serie de trăsături de personalitate cu rol favorizant în apariția stresului în general și al stresului psihic în particular (Iamandescu, 1993) și care alcătuiesc „vulnerbilitatea la stres” (Kourilsky). Acesta se constuie pe parcursul bibliografiei subietului analizat în funcție de traumele psihoafective, îndeosebi de felul în care a reușit să le domine. O importanță deosebită o au și interacțiunile subiectului cu o serie de factori din mediul social, familial, profesional, instituțional, denumit „suport social” (cu rol de creștere a rezistenței la stres). Pot servi drept indici ai unei vulnerabilități la stres următoarele trăsături:

tendințele interpretative, pe un fond de susceptibilitate crescută;

rigiditate, încăpățânare;

tendințe pronunțate, egocentrice, de autoafirmare;

tendințe obsesive și fobice, pe un fond psihic anxios;

impulsivitate, emotivitate crescută.

Clasificând pe baza a două criterii (introversiune-extroversiune și neurotismul), Eysenck

obține patru categorii care corespund cu clasificarea comportamentul lui Hipocrate și creează o tipologie devenită celebră în relație cu tipologia medicului din antichitate. Astfel:

tipul introvertitului instabil, sinonim cu melancolicul (având ca trăsături de

vulnerabilitate la stres: pesimismul, anxietatea și indispoziția);

tipul extrovertitului instabil, sinomin cu colericul (excitabil, impulsiv, neliniștit,

agresiv);

extrovertiul stabil sinonim cu tipul sangvinic (mai puțin vulnerabil la stres);

introvertitul stabil, sinonim cu flegmaticul, și el mai puțin vulnerabil la stres).

Kahn și colaboratorii au studiat flexibilitatea-rigiditatea în cadrul stresului

organizațional.

Subiecții cu flexibilitate redusă sunt rigizi, persistând în principii și opinii divergente, conducându-se după criterii interne, nefiind receptivi la ideile noi (pentru că nu vor părăsi vechile lor principii). În „dinamica” profesională nu se adaptează promt la noile atribuții, la un nou colectiv, la o nouă problematică, manifestând în schimb intoleranță și fermitate față de cei în dezacord cu optica lor. Ei se izolează de dragul ideii de a fi drepți față de cei din jur, chiar știind că nu vor fi și agreabili. „Flexibilii”, având oscilații în vederea luării unor decizii optime, apar ca nedeciși și dezorganizață cu tendință la complicare prin deliberare prelungită și luarea în considerație a tuturor „detaliilor”, toate acestea acționând în sens anxiogen și permeabilizant față de acțiunea agenților stresori. Deși în colectivul său de muncă, „flexibilul” este apreciat pentru colegialitate și participare la deciziile colective, indiferent de ierarhie, el poate apărea în exteriorul grupului dezordonat sau chiar ineficient. Stresul apare la „rigid” prin solicitările superiorilor și „criza de timp”, el acceptând uneori fără acoperire o cantitate de muncă excesivă spre a nu contrazice concepția sa despre autoritate. La „flexibil”, stresul apare prin favorizarea multiplelor influențe, fiind căutat de factorii de repartiție pentru că „ nu se blochează” chiar dacă rezolvările se fac cu prețul propriului stres.

O altă trăsătură de personalitate implică vulnerabilitatea la stres abordată într-un test proiectiv (Rosenzweig) este toleranța la frustrare. Ea reprezintă un adevărat „cântar” pentru vulnerabilitatea la stres, existând o relatie invers proporțională intre ele. Stresul psihic este mai facil declanșat si intensla cei cu toleranță la frustrare redusa.

Kurt Levin arată că frustrarea ia naștere din neconcordanța dintre nivelul de aspirație al individului și cel al posibilităților sale într-un anumit domeniu. Raportându-se la ceilalți indivizi, pe plan global, un subiect poate resimți o frustrare intensă (nerealizare familială, profesională), gererându-i-se un veritabil complex de inferioritate. În planul unei solicitări concrete, anticiparea unor consecințe nefavorabile va fi resimțită mai acut (generând stres) în cazul apariției unui ostacol care scade nivelul posibilităților în situația dată, marcând distanța față de nivelul aspirațiilor și generând o frustrare intensă.

În plan motivațional, Vogel și colaboratorii diferențiază două tipuri de personalități cu motivații intrinseci, diferite: cei cu nevoia dominantă unei afirmări intelectuale și ceui cu tendința de afiliere, acesta din urmă predominând asupra altor realizări (inclusiv intelectuale) și fiind tradusă printr-un impuls „spre contacte și asociere cu alți indivizi” (P. P. Neveanu), mergând de la pritenie și atașamet până la totală dependență față de altul (p. 43-49, 1993).

1.1.7. Fiziologia stresului

În cursul reacțiilor de stres este stimulat ansamblul axei hipotalamo-hipofizo-

suprarenale (H.H.S.), chiar dacă există o disociere a răspunsului endocrin în funcție de tipul agentului stresor.

În afara hormonului adrenocorticotrop (ACTH), toți hormonii antehipofizari par implicați în adaptarea la stres. Cu toate că stresul consituie o reacție nespecifică, ar exista o anumită specificitate a profilului de răspuns hormonal.

CRF, reglator al axei HHc, administrat experimental la nivelul sistemului nervoscentral al șobolanului, provoacă reacții comportamentale de stres, asociate cu o creștere a proporției de adrenalină și noradrenalină.

Glucocorticoizii exercită un efect catabolic asupra metabolismului lipidelor, glucidelor și protidelor. Ei reglează echilibrul hidroelectrolitic, producția de celule sangvine, reacțiile imunitare și secreția gastrică de pepsinogen și acid clordidric. Toate aceste fenomene au fost descrise în reacțiile la stres.

Prolactina este implicată în numeroase reacții la stres. Șobolanii la care au fost înlăturate suprarenalele secretă în situația de stres cantități mari de prolactină.

Noradrenalina și adrenalina sunt produse ale mediului suprarenalei. Proporțiile sangvine de noradrenalină rămân relativ stabile, pe când adrenalina poate crește rapid în cazul unei situații de alarmă, cum arătase Cannon. Dopamina ar fi și ea eliberată în cantitate mare de medulosuprarenale, mai ales la sportivii care se antrenează intens.

Sistemul limbic îndeplinește trei mari funcții:

reglarea emoțiilor, la nivelul complexului amigdalian;

memorie și afectivitate, la nivelul hipocampului;

reglarea comportamentului la nivelul orbito-frontal.

Loc probabil al memoriei emoționale, a experiențelor anterioare ale subiectului, suport

al motivației, sistemul limbic determină tipul de reacție pe care subiectul o va adopta în fața unei situații noi. În caz de leziune bilaterală a complexului amigdalian, se observă o apatie caracteristică. Animalul este incapabil să manifeste agresivitate, chiar dacă este amenințat.

1.1.8. Medicația stresului

Corticoizii și ACTH intervin în mecanismul hormonal al stresului. Ori de câte ori o

suprasolicitare care amenință homeostazia, se recurge la acești compuși. Dificultatea constă în faptul că aceste substanțe slăbesc defensele naturale ale organismului. Folosirea lor este adesea discutabilă.

Consumul ridicat de benzodiazepine din ultima vreme este atribuit stresorilor din viața cotidiană. Raționamentul este discutabil. Aceasta pentru că, pentru mulți autori, madici sau farmacologi, stresul nu este un simplu echivalent al anxietății, anxietate căreia benzodiazepinele (ex. Diazepam, medazepam, oxazepam, nitrazepam) îi scad nivelul.

Pentru mulți autori, beta-blocantele (ex. Propanololul, atenolul, metroprolol) ar avea autentice proprietăți antistres. La animal, ele diminuează o serie de efecte fiziologice ale stresului experimental. Beta-blocantele antagonizează la nivelul beta-receptorilor, noradrenergici acțiunea catecolaminelor eliberate în situația de stres. Acest efect se manifestă mai ales pe plan cardiovascular (bradicardie). Ele sunt utilizate adesea în mod preventiv (înainte de a lua cuvântul în public, înainte de a suferi o intervenție chirurgicală).

1.1.9. Stres și coping

Stresul este văzut ca o tranzacție între mediu și persoană și un accent important este pus asupra menierei în care persoana percepe provocările pe care le prezintă mediul. Percepția provocării este luată drept crucială referitor la problema coping-ului (sau a eșecului în a face față stresului), cu circumstanțe stresante potențiale. De asemenea, răspunsul la un stresor depinde de experiențele anterioare ale individului, autoaprecierea propriilor capacități, motivația care influențează procesul activ de adaptare.

1.1.9.1. Forme de coping

În general, se consideră că există două tipuri de coping:

Coping-ul centrat pe problemă – acsta încearcă să facă ceva constructiv în legătură cu

agentul stresor: să analizeze, să rezolve, să minimalizeze situația stresantă;

Coping-ul centrat pe emoții – include eforturile de a regla consecințele emoționale ale

evenimentului stresant.

În general, problemele legate de muncă fac oamenii să utilizeze modalități de coping centrate pe rezolvarea de probleme, iar problemele de sănătate conduc la un coping centrat pe emoții. În situațiile în care se poate realiza ceva constructiv, este favorizat coping-ul ventrat pe problemă, iar în cele care trebuie acceptate, coping-ul centrat pe emoții.

Lazarus și Folkman, citați de Daniela Hendreș (2002), au depistat 8 strategii de coping pe care oamenii le utilizează și au eliberat un chestionar cu itemi aparținând celor opt strategii. Acestea sunt:

confruntarea – se caracterizează prin eforturile cu conotație agresivă de a schimba

situația. Sugerează un anumit grad de ostilitate și de asumare a riscului;

distanțarea – descrie eforturile de autodetașare față de situația stresantă, de

minimalizare a semnificației situației;

autocontrolul – descrie efortul de a regla propriile emoții;

căutarea suportului social – caracterizează efortul de a obține suport emoțional de la

alte persoane;

asumarea responsabilității – presupune conștientizarea propriului rol în problema

respectivă, concomitent cu încercarea de a pune lucrurile în ordine;

evadare-evitare- reprezintă gândirea inspirată din dorințe și iluzii, sau efortul de a

evita, de a ieși din situație, mâncând, bând, fumând, consumând droguri sau medicamente;

planificarea rezolvării de probleme – descrie eforturile deliberate pentru rezolvarea

situației problematice și, în plus, abordarea analitică a problemei;

reevaluarea pozitivă – caracterizează eforturile de a găsi o semnificație pozitivă în

experiență cu efecte benefice asupra evoluției personale.

1.1.9.2. Factori de personalitate

a. Locul controlului – desemnează „modul în care o persoană își explică succesul sau eșecul prin cauze de tip intern sau extern, controlabile sau neconstrolabile” (Rotter, 1966).

1. Locul controlului intern- LCI – este convingerea că responsabilitatea pentru eșec, meritul pentru succes au o prea mică legătură cu întâmplarea sau factorii de presiune din afară.

2. Locul controlului extern – LCE – se referă la convingerea că sursa evenimentelor (pozitive sau negative) se găsește în soartă, destin, noroc, în puterea altora.

După unii autori LCI ar putea fi protector în stresul psihic prin receptivitatea crescută a persoanei la informațiile din mediu cu valoare adaptativă, prin rezistența crescută la presiunile externe, prin asumarea responsabilității pentru succes și eșec.

LCE este asociat cu o proporție mai mare de insatisfacție, cu o predispoziție netă spre anxietate și depresie.

b. Autoeficiența și robustețea

1. autoeficiența – reprezintă convingerea unei persoane că are capacitatea de a-și mobiliza resursele cognitive și motivaționela necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date. Când autoeficiența este mare și motivația este mare. Autoeficiența scăzută este asociată cu atribuirea insuccesului unor cauze ce țin de propria incompetență, cu teama de insucces, cu predispoziția la anxietate și depresie.

2. robustețea – este o trăsătură ilustrativă pentru rezistența la stresul psihic, pentru eficiența mecanismelor de coping. Ea are trei caracteristici principale:

– angajarea și persistanța în scopul propus;

– Locul controlului intern;

– Percepția schimbărilor din viață ca fiind normale, sau chiar ca fiind provocări, oportunități pentru dezvoltare și nu niște fatalități.

c. optimismul – este o altă trăsătură explorată mai mult în ultimul timp. S-a constatat că persoanele optimiste dezvoltă strategii de coping mai eficiente în condiții de stres. Studiile efecuate au arătat că:

– persoanele mai optimiste utilizează mai curând strategii de coping centrat pe problemă și de reeavaluare pozitivă și mai puțin evadarea-evitarea;

– persoanele cu un nivel ridicat de optimism sunt mai puțin sisceptibili de a dezvolta simptomele decât cei mai pesimiști.

1.1.9.3. Resursele externe pentru adaptarea la stres

Cea mai importantă resursă externă este suportul social. Cercetătării au grupat beneficiile potențiale ale suportului social în trei categorii:

ajutorul direct – furnizat de către familie, prieteni, sub forma bunurilor și a serviciilor

în perioada stresantă;

informațiile – constând în sfaturi și opinii exprimate în discuțiile purtate cu cei

apropiați;

suportul emoțional – acordat de către prieteni și familie, prin asigurarea persoanei că

este importantă, valoroasă pentru ei, că lor le pasă de ceea ce i se întâmplă.

Lazarus arată că eforturile de coping sunt centrate pe cinci scopuri importante:

reducerea situațiilor dăunătoare și sporirea demersurilor pentru îmbunătățirea situației;

tolerarea sau ajustarea la evenimente sau realități negative;

menținerea stimei de sine la un nivel bun;

menținerea echilibrului emoțional;

continuarea relațiilor satisfăcătoare.

Pentru H. Ursin și S. Levine, citați de N. Sillamy, (1996), trei parametri influențează coping-ul. Aceștia sunt:

controlul – șobolanii de laborator care au posibilitatea de a evita un șoc electric, prin

apăsarea pe o pedală, prezintă mai puține manifestări biologice de stres (proporția de glucocorticoizi mai mică, mai puțină pierdere ponderală, ulcerații gastrice mai puțin frecvente). S-a demonstrat, de asemenea, că în anumite condiții, spectatorii la o competiție sportivă în curs de desfășurare prezintă reacții biologice de stres mai puternice decât jucătorii din teren.

Feed-back-ul – stresul scade în intensitate dacă subiectul este informat asupra

desfășurării experienței stresante. Astfel, dacă un semnal anunță sfârșitul unui șoc electric la animalul de laborator, ulcerații gastrice sunt mai puțin importante.

Predicția – când se prevede apariția stresului, reacțiile sunt de o mai slabă intensitate

(șobolan avertizat de iminența unui șoc electric).

Coping-ul este mecanism în primul rând de ordin psihologic, care influnțează răspunsurile sistemului nervos și sistemului endocrin. Paralel cu învățarea, repetarea unor stimul stresanți identici conduce la obișnuire: intensitatea răspunsurilor hormonale diminuează.

S-au putut diferenția două etape în reacția la stres:

a. etapa fizică – atunci când stresul este de scurtă durată (în plan endocrin, procentul de testosteron crește);

b. etapa tonică – atunci când stresul se prelungește (testosteronul scade). Coping-ul se dovedește eficace doar în acestă etapă.

În legătură cu coping-ul, a fost menționat un hormon sexula, testosteronul. Steroizii sexulali ca testosteronul, dar și estrogenii intervin, mai ales, în comportamentele agresive. Când, pe teritoriul unui animal, apare un instrus, se declanșează un comportament agresiv al celor două animale, până când se stabilește relația dominator-dominant. „Agresiunea și reacția agresivă pot fi interpretate în termeni de stres și de coping”.

I.2. Bolile psihosomatice

I.2.1. Conceptul general de boală

Boala reprezintă o situație existențială diferită de cea normală, trăită de individ până la apariția ei. Omul, odată devenit bolnav, își pierde unul dintre atributele sale fundamentale – starea de sănătate – care îi condiționează o adaptare normală la exigențele mediului, inclusiv cele autoimpuse, și este sinonimă cu o stare de confort psihic și somatic.

Andrei Athanasiu (1983) identifică boala cu „o stare și o situație a persoanei, modificată subiectiv și obiectiv. Indispoziția, insomnia, durerea, tulburările funcționale diverse fac ca, dintr-o dată, sau treptat, corpul să dobândescă pentru Eu o mare importanță, într-un mod neobișnuit. Senzații necunoscute nasc întrebări, duc la interpretări, generează anumite convingeri. Bolnavul are viziunea integratoare a urmărilor posibile, a progresului bolii, a consecințelor pe care episodul morbid le poate avea în viața personală, profesională”.

Odată cu perceperea apariției bolii, acesta anticipează o serie de amenințări la adresa integrității și/sau capacității sale fizice, mergând până la pieirea sa, mai ales dacă informațiile sale despre cazuri similare îi sugerează astfel de posibilitate. În câmpul vieții socio-profesionale apar, de asemeni, în caz de imbolnăviri grave, fisuri capabile, în anumite situații să se adâncescă și să îl facă pe bolnav să-și modifice dacă nu statutul și rolul său, cel puțin inserția la nivel de grup, până atunci satidfăcătoare sau chiar ideală (Iamandescu, 1997).

I.2.2.Stresul și boala.

Dacă o persoană are deja o boală, cum ar fi o boală de cord sau o formă de diabet, atunci accentuarea tensiunii musculare și creșterea nivelului de zahăr din sânge, generate de stres, pot agrava aceste suferințe. Studiile au arătat că stresul prelungit este corelat cu debutul unei boli sau maladii. Gradul în care stresul contribuie la dezvoltarea bolii este încă neclară. Aceste probleme rămân încă în studiu. Dacă cercetările au demonstrat o puternică corelație între stres și anumite răspunsuri fizice și fiziologice, totuși, nu s-a dovedit o relație directă de cauză – efect. Așa că nu se poate concluziona că stresul însăși generează de fapt oricare dintre bolile specifice. Există dovezi consistente că stresul poate elimina capacitatea sistemului imunitar de a lupta cu boala, ca în cazul infecțiilor virale, a maladiilor în care sistemul imunitar nu funcționează la parametri și astfel sunt atacate țesuturile (maladii de autoimunizare și unele forme de cancer). Mai mult decât atât, se cunoaște că stresul poate afecta modul în care indivizii abordează boala, cum ar fi modul lent sau rapid în recunoașterea faptului că ceva nu este în regulă sau alterarea modului în care reacționează la disconfort.

Plecând de la aceste considerațiuni se pot face unele conexiuni dintre stres și diferite maladii.

Hipertensiunea. Deoarece tensiunea arterială a unor indivizi se ridică uneori în reacțiile la un stresor, cercetătorii au suspectat o posibilă legătură între stres și hipertensiune. Hipertensiunea cronică – stare anormală susținută prin tensiune arterială înaltă ce poate conduce la boală cardiovasculară – este apreciată ca fiind legată de stres. Studiile au dezvăluit că indivizii ce au lucrat sub mare presiune psihologică (de exemplu, piloții de aeronave) și acei care sunt expuși la stresul susținut al mediului (persoanele care lucrează în locuri cu nivele ridicate de zgomot) tind să dezvolte o tensiune arterială mai ridicată decât acele persoane care trăiesc și muncesc într-o atmosferă mai puțin încărcată de tensiune.

Bolile de inimă. Se consideră că stresul este un factor ce contribuie la instaurarea bolii de inimă. S-a identificat prin observații sistematice că există legături ce pot fi explicate între boala de inimă și anumite comportamente de tip A, ce deja au fost asociate cu nivele ridicate de stres. Astfel s-ar putea spune că personalitatea predispusă la boală coronariană este una care suspectează motivele altora, se simte în mod frecvent furioasă și își exprimă ostilitatea neținând cont de sentimentele acestora.

Unii cercetători nu sunt convinși că nu există o legătură între comportamentul de tip A și boala de cord. Astfel, studiile acestora sugerează că factorii de risc pentru boala de cord nu ar avea legătură cu tipul A și cu agresiunea, ci cu problemele emoționale cum ar fi: incapacitatea de a percepe și verbaliza emoțiile negative (de exemplu, exprimarea furiei) și de a le soluționa în mod eficient.

Se pare că, deși stresul poate fi un factor secundar în incidența bolii de inimă, el totuși nu trebuie subestimat.

Cancerul. Rolul stresului în dezvoltarea cancerului este foarte mult dezbătut. Există informații că tensiunea psihică poate juca un rol în debutul cancerului la anumite persoane ce pot fi predispuse să dezvolte această maladie. Deși unii cercetători nu sunt încă convinși că anumite emoții sau trăsături de personalitate pot accentua riscul persoanelor pentru cancer, totuși posibilitatea unei astfel de relații este încă în studiu. Alți cercetători, de la Centrul de Oncologie din New York, au concluzionat că stările și trăsăturile psihologice pot afecta transformarea celulelor normale în celule canceroase. Ei au identificat trei tipuri de factori de risc: stresul, trăsăturile de personalitate (sau stilurile de soluționare) și obiceiurile personale, de exemplu: fumatul.

Este cu totul acceptat că odată ce individul este diagnosticat ca având cancer, starea emoțională a acestuia se va constitui într-unul din factorii ce determină reușita tratamentului. Registrele medicale conțin nenumărate rapoarte ale pacienților care consideră că o vor lua de la început sau au descoperit ceva pentru care să trăiască și au ajuns în remisie (stare în care simptomatologia dispare) ori s-au refăcut complet. În alte cazuri, la acei pacienți care erau în remisie, traumele emoționale severe au fost asociate cu reapariția cancerului.

Bolile infecțioase și sistemul imunitar. Prin alterarea sistemului nervos și a celui hormonal, stresul persistent creează într-un fel climatul fertil pentru maladie. Nu se cunoaște mecanismul exact. Stresul poate avea un efect direct asupra sistemului imunitar – grup de mecanisme din organism ce lucrează laolaltă pentru a lupta cu infecția – prin reducerea capacității sale de funcționare eficientă.

De asemenea, stresul poate acționa în manieră indirectă asupra rezistenței organismului la infecție. Dacă persoana are o alimentație săracă își neglijează întreținerea fizică, nu doarme, fumează sau bea prea mult sau manifestă o conduită prin care își poate periclita sănătatea.

Persoanele care au înregistrat stres psihologic pe termen lung ca rezultat al evenimentelor stresante în viață, tind să manifeste modificări imunologice ce pot conduce la infecții cât și la maladii maligne. Chiar dacă cineva s-a îmbolnăvit, evoluția bolii depinde totuși de agenții vătămători la care persoana a fost expusă și de starea de sănătate a persoanei înainte de evenimentul de viață stresor.

Formele de diabet și ulcerul (digestiv). Atât diabetul cât și ulcerul au conexiuni directe cu stresul. În cazul formelor de diabet, atunci când stresul generează creșterea nivelului de glucoză în sânge, celulele pancreatice reacționează, producând insulină, un hormon ce ajută la reglarea nivelului de glucoză în sânge. Stresul cronic poate distruge aceste celule, care nu pot fi înlocuite, eliminând sever capacitatea pancreasului de a elabora insulina necesară pentru a controla nivelul glucozei în sânge. Acest fapt are ca rezultat un risc crescut pentru declanșarea diabetului în special la acei indivizi care au predispoziție genetică la boală.

Ulcerul digestiv este o inflamare în “căptușeala” stomacului, cauzată prin secreția excesivă de acid gastric, producând în mod frecvent durere severă și putând genera sângerări dacă peretele stomacului se perforează. Chiar dacă încă nu se cunoaște cauza ulcerelor digestive, se acceptă în general că stresul poate agrava această stare.

Astmul și alergiile. Deoarece stresul afectează răspunsul imunologic al organismului, acesta a afost asociat cu astmul și alte alergii, cum ar fi febra fânului. Aceste stări rezultă adesea din reacția sistemului imunitar al organismului la un agent de invadare. Organismul invadat produce lanțuri de evenimente prin care organismul produce substanțe denumite anticorpi, care, la rândul lor stimulează eliberarea substanțelor chimice ce vor genera modificarea fiziologică, multe fiind poate mult mai iritante și vătămătoare decât agentul de invadare original.

Dereglări ale pielii. Se consideră că stresul agravează câteva aspecte ale pielii, cea mai severă fiind eczema. Această stare de inflamare este caracterizată prin înroșire, mâncărime și leziuni create de transpirație ce devine crustă sau întărită. Eczema poate dispare sau persista câteva luni sau chiar ani. Medicii au observat că, atunci când nivelul de stres este ridicat, eczema sau alte tulburări ale pielii se extind.

Tulburări mentale. Stresul generează frământări emoționale, care pot agrava dereglările emoționale existente. Totuși este dificil de stabilit rolul stresului în producerea tulburărilor emoționale și mentale.

În zilele noastre există numeroase teorii despre posibilele relații dintre stres și disfuncția mentală. Observațiile au evidențiat o incidență ridicată a evenimentelor de stres major din viață cu puțin timp înainte de debutul schizofreniei, depresiei și tulburărilor non-psihotice. Unele teorii presupun că unii indivizi se nasc cu predispoziție la tulburările mentale, care pot transpare sub acțiunea unui stres neobișnuit.

I.2.3 Tulburările psihosomatice (TPS)

Tulburările psihosomatice reprezintă modificări ale proceselor fiziologice, ca urmare a

unei stări de excitație psihică anormală, deci, având atributele unui stres psihic. Ele pot fi considerate ca o extensie, sub raportul amplitudinii și duratei, a corelatelor fiziologice ale proceselor psihice.

După Weiss, există trei criterii de definire a unei tulburări psihosomatice:

existența unor evenimente stresante în viața bolnavului, capabile să fie incriminate în

geneza tulburărilor psihosomatice; demonstrarea faptului că, și la alți indivizi, evoluția tulburărilor psihosomatice respective poate fi în mod apreciabil influențată de aceste condiții stresante; existența unei legături specifice între un anumit tip de eveniment și un anumit ordin de simptome somatice;

Iamandescu adaugă o a patra caracteristică, facultativă, și anume proba terapeutică (la

medicație psihotropă sau psihoterapie), soldată cu dispariția sau atenuarea simptomelor respective. Tulburările psihosomatice au un caracter funcțional și, cel mai adesea reversibil,

deosebindu-se de tulburările patologice din bolile psihosomatice care au o bază organică și un spectru mult mai larg de agenți etiologici. Aceste tulburări apar episodic la omul sănătos în cazul stresului. La o repetare sau o intensitate crescută, în funcție și de terenul de organ, exprimarea lor este suplimentară față de TPS inițiale și crează premisele apariției bolilor psihosomatice. Foarte des, ele se intrică cu tulburările psihice din cadrul stresului.

Trebuie subliniată toleranța organismului la multitudinea TPS apărute, cu toată marea

lor variabilitate. Ele apar în mai multe situații:

la omul normal, aflat sub incidența reacțiilor emoționale, în cadrul stresului psihic;

la bolnavii nevrotici, a căror vulnerabilitate față de stres le sporește frecvența și, la

care, persistența îndelungată a unui stres psihic le produce frecvent;

la bolnavii cu afecțiuni organice, la care tulburările psihosomatice se intrică cu cele

organice și, nu rareori, își pierd din caracterul lor reversibil, jucând un rol agravant, cel al bolilor psihosomatice (perforația unui ulcer, tulburări de ritm și insuficiență cardiacă).

I.2.4 Tulburările somatopsihice (TSP)

Tulburările somatopsihice reprezintă simptomele psihice generate de o boală somatică, mai precis, reacția în sfera psihică a bolnavului față de simptomele cu caracter dezagreabil, de intensă suferință subiectivă față de situația lui specială de bolnav ce îi conferă un statut social ce tinde, în cazul unei boli cronice, să îl conducă la o regresie în multiple planuri ale personalității, generând o adevărată suferință morală.

În sens restrâns, tulburările somatopsihice reprezintă anumite simptome neuropsihice apărute în bolile infecțiose, intoxicații, infecții, traumatisme cranio-cerebrale, endocrinopatii, boli neurologice.

I. 2.5 Bolile psihosomatice (BPS)

Psihosomatica reprezintă studiul relației dintre stări psihologice și bolile somatice, având la bază ipoteza că există o interacțiune subtilă între disfuncțiile organice și factorii psihologici, emoționali, în toate cazurile (Reber, 1985).

Bolile psihosomatice sunt acele afecțiuni, de regulă organice, survenite la un individ cu un anumit tip de personalitate și o predispoziție de organ, determinate de o multitudine de factori etiopatogenici, în rândul cărora factorul psihogen joacă un rol important. Ele sunt afecțiuni caracterizate prin acuze subiective și obiective somatice, intricate, mai mult sau mai puțin, cu o simptomatologie psihică și sunt capabile de o reversibilitatr morfofuncțională și clinică variabilă, caracterizându-se din această cauză printr-o evoluție relativ discontinuă, în puseuri, pe un fond de acalmie clinică (Iamandescu, 1993).

Bolile psihosomatice pot fi consecința unei excitații exagerate sau cronice a sistemului nervos central și vegetativ, care se sumează la acțiunea altor factori (inclusiv veriga endocrino-umorală), ceea ce duce la epuizarea sistemului homeostazic.

În categoria bolile psihosomatice, specialiștii au inclus: bolile coronariene, hieprtensiunea arterială, ulcerul gastroduodenal, astmul bronșic, colita ulceroasă, artrita reumatoidă.

I.2.6 Tulburările somatoforme

Majoritatea psihiatrilor nu mai acceptă astăzi principiile medicinii psihosomatice tradiționale. Ei consideră că nu există motiv pentru separarea unui subgrup de așa-numitele boli psihosomatice.Acestea presupun „prezența unor simptome fizice care sugerează o anumită condiție medicală și care nu sunt explicate în totalitate prin acea condiție, de efectele directe a unei substanțe sau de altă tulburare mentală, ca, de exemplu, panica” (Asociația Psihistrică Americană, 1994).

Sunt opt tulburări somatoforme clasificate în Manualul de Diagnostice și Statistice al Tulburărilor Mentale și de Comportament, Organizația Mondială a Sănătății, 1992):

1. tulburarea somatoformă nediferențiată – caracterizată prin probleme fizice neexplicate care durează de cel puțin șase luni;

2. tulburarea de conversie – implică simptome neexplicate medical care afectează funcția motorie și senzorială a individului și care sugerează o problemă de ordin neurologic sau de alt factor medical general, și unde factorii psihologici sunt asociați cu simptomele sau deficitele;

3. tulburarea somatoformă dureroasă – caracterizată prin durere, ca o problemă principală, cu factori de ordin psihologic implicați în acuzarea, menținerea sau exacerbarea durerii;

4. tulburarea vegetativă somatoformă – caracterizată prin simptome ale sistemului nervos vegetativ, cum ar fi: palpitațiile, transpirația, durerile la nivelul pieptului, activitate amplificată la nivelul intestinelor, nevoia de a urina, oboseală, pe care individul le poate atribui tulburărilor fizice, unde nu este nici un semn evident al vreunei tulburări de acest gen;

5. ipohondria – reprezentând preocuparea pentru teama de a avea credința că o persoană are o boală gravă, bazată pe interpretarea greșită a simptomelor fizice;

6. tulburarea dismorfică – reprezintă preocuparea pentru un dfect imaginat sau exagerat în aparența fizică;

8. tulburarea somatoformă nespecificată în altă parte – include probleme caracterizate de simptome fizice neexplicate, care nu întrunesc criteriile de mai sus;

9. tulburarea de somatizare (isteria, Sindromul Briquet) – definită ca o combinație de probleme fizice, incluzând dureri, simptome gastrointestinale, cardio-vasculare, genito-urinare, sexuale și neurologice, care încep înaintea vârstei de 30 ani și se extind pe o perioadă de mai muți ani.

I.2.7 Cardiopatia ischemică (CI)

1. Definiție.

Cardiopatia ischemică sau boala arterelor coronare reprezintă o îmbolnăvire a mușchiului cardiac, determinată de un dezechilibru între fluxul sangvin coronarian și necesitățile nutritive ale miocardului, îndeosebi în ceea ce privește aprovizionarea cu oxigen de către sângele care irigă mușchiul cardiac.

2. Incidență

Cardiopatia ischemică prin ateroscleroza coronariană este boala de inimă cea mai frecventă. Odată cu creșterea progresivă a duratei medii de viață, bolile cardiovasculare au devenit primele cauze de deces, aproape în întreaga lume. În cadrul morbidității prin boli cardiovasculare, cardiopatia ischemică prin ateroscleroză coronariană determină cele mai multe decese (Ghe. Mogoș, 1983).

3. Etiologie-factori favorizanți

Se admite astăzi că, 90% din cazuistica cardiopatiei ischemice are ca substrat lezional ateroscleroza. Alte cauze sunt: coronarite (lues, reumatism articular acut), embolii sau anomalii congenitale ale arterelor coronare. Manifestările clinice ale cardiopatie se datorează unui proces de insificiență coronariană care este expresia ischemiei cardiace, adică a micșorării sau suprimării circulației coronariene.

Ateroscleroza este o boală generală, metabolică, cronică, generată de un complex de factori, veriga principală fiind tulburarea metabolismului lipidic, iar consecința anatomo-patologică, îngroșarea peretelui arterial, cu stenozarea lumenului și tulburări de irigație.

Referitor la etiopatogenia aterosclerozei, trebuie menționat că boala este foarte frecventă și afectează în special bărbații, femeile au până la menopauză au o relativă imunitate. Manifestările clinice apar după vârsta de 30-40 ani, incidența maximă înregistrându-se între 45-55 ani, datorită evoluției mai îndelungate a aterosclerozei (15-20 ani). Există o predispoziție ereditară, genetică în apariția bolii, în antecedentele familiale ale ateroscleroticilor întâlnindu-se frecvent bolile cardiovasculare. Cei mai importanți factori de risc, comuni de altfel cu ai cardiopatiei ischemice, sunt: hipercolesterolemia, hipertensiunea arterială, fumatul diabetul zaharat, obezitatea, hipotiroidismul, sedentarismul, alimentația bogată în glucide rafinate, sare, dar și suprasolicitările și traumele psihice (stresul).

S-a dovedit că asocierea mai multor factori de risc mărește probabilitatea de apariție a cardiopatiei ischemice și, în cazul principalei sale manifestări – infarctul miocardic – de 3-5-10 ori, în funcție de numărul acestora.

4. Clasificare. Simptomatologie

OMS recomandă următoarea clsificare a cardiopatiei ischemice:

forma dureroasă- angina pectorală de efort, sindromul intermediar și infarctul

miocardic;

forma nedureroasă – forme asimptomatice clinic, prezentând numai semne

electrocardiografice (EKG); manifestări nespecifice (insuficiența cardiacă, aritmii și blocuri, moarte subită).

Principalele forme de manifestare ale cardiopatiei ischemice, în ordinea frecvenței:

Angina pectorală („angor pectoris”)

Angina pectorală este o formă clinică a cardiopatiei ischemice, caracterizată prin crize dureroase paroxistice, însoțite de anxietate, având ca localizare sediul retrosternal, care apar la efort sau emoții, durează câteva minute și dispar la încetarea cauzelor sau la administrarea unor compuși nitrici (ex. Nitroglicerina).

Valeriu Rusu (2001) sistematizează caracteristicile durerii din angina pectorală:

sediul – retrosternal, cu iradiere în memrul superior stâng, gât, mandibulă sau

interscapular;

circumstanțe – efort, emoție, frig, după prânzuri;

răspuns rapid la nitroglicerină (1-3 minute).

Infarctul miocardic acut (IMA)

Infarctul miocardic constă într-o alterare macroscopică a unui perete cardiac, de origine ischemică, constând dintr-o necroză miocardcă și, ulterior, din scleroza locului afectat. Leziunea anatomo-patologică reprezintă, în marea majoritate a cazurilor, un accident major al aterosclerozei coronariene.

În general, infarctul miocardic acut apare la bărbații trecuți de 40 ani, cu o istorie de angină pectorală în ultimele luni sau ani. Bolnavii sunt, de obicei, sedentari, obezi, mari fumători, suprasolicitați psihic, prezentând hiper-colesterolemie, diabet zarahat sau hipertensiune arterială. De obicei, în antecedentele personale sau familiale ale paciențolor există accidente vasculare cerebrale, cardiopatii ischemice sau arterite ale membrelor pelvine. Poate apărea însă și la persoane fără antecedente coronariene.

Durerea este simptomul caracteristic. Caracterul, sediul și iradierea sunt similare durerii anginoase dar, intensitatea este neobișniut de mare, durează mai multe ore și chiar zile, se însoțește de o stare puternică de anxietate, agitație și senzație de moarte iminentă. Acestă durere nu cedează la repaus sau la administrarea de nitriți, ci la opiacee.

Prognosticul infarctului miocardic este sever, cu mortalitate de 20% în faza acută. Aproximativ 50% dintre bolnavi supraviețuiesc 5 ani și 30% 10 ani.

Sindromul intermediar

Se mai numește insuficiența coronariană acută, preinfarct, iminență de infarct, microinfarct, angină instabilă și reprezintă o formă de trecere de la angina pectorală la infarct, o stare anginosă mai gravă decât angina pectorală de efort, la care lipsesc semnele necrozei miocardice, dar care se poate transforma în infarct miocardic.

În general, durerea are caracterul, sediul și iradierele durerii anginoase, dar durează mai mult de 20 minute.

I.2.8 Ulcerul gastroduodenal (UGD)

1. Definiție

Ulcerul gastroduodenal reprezintă o boală caracterizată prin apariția unei ulcerații cu sediul pe stomac, pe porțiunea superioară a duodenului, pe partea inferioară a esofagului sau ansa anastomică a stomacului operat. Clinic, se manifestă prin sindromul ulceros, boala interesând întreg organismul, de unde și denumirea de boală ulceroasă.

După V. Rusu (2001), ulcerul gastroduodenal reprezintă un cadru nosologic în care sunt incluse boli benigne de etiologie insuficient cunoscută, care se traduc printr-o pierdere de substanță ce afectează, mai mult sau mai puțin profund, mucoasa gastrică sau doudenală.

2. Etiologie. Factori favorizanți

Cu rol în etiopatogenia bolii trebuie amintiți factorii genetici (sugerați de frecvența crescută a ulcerului la rudele apropiate), factorii de mediu (fumatul, alimentația cu abuz de condimente și alccol, factorii stresanți), factorii neuropsihici (structura psihică cu tensiune psihică crescută- ulcere de stres), medicamente agresive pentru stomac (antiinflamatoarele, beta-blocantele), factorii endocrini și patologia asociată (bronșită cronică, ciroză hepatică).

3. Frecvență

Ulcerul gastroduodenal apare cel mai frecvent la vârsta de 20-40 ani (pentru localizarea duodenală) și la 30-50 ani, pentru cea gastrică. Se poate totuși întâlni și sub vârsta de 20 ani și la persoanele peste 50 ani. Este mai frecvent la bărbați decât la femei, raportul fiind de 3/1. ulcerul duodenal este de două ori mai frecvent decât cel gastric.

4. Clasificare

Ulcerul gastroduodenal poate fi acut sau cronic. El evloluează în 3-6 săptămâni, apoi se poate croniciza, însoțindu-se de o proliferare a țesutului conjunctiv, cu retracție cicatriceală și pereții groși (ulcer calos).

5. Simptomatologie

Simptomul cel mai constant și care, în mod obișnuit, îl determină pe bolnav să se prezinte la medic, este durerea. Ea are localizare epigatrică, este intensă, se însoțește de o senzație de arsură și, deseori, iradiază în spate. Intensitatea durerii este mare, mai ales în ulcerele vechi.

Caracteristicile durerii sunt:

periodicitatea – durerile apar în perioade de 1-3 sîptămâni, separate prin perioade de

acalmie. De cele mai multe ori, perioadele dureroase apar toamna sau primăvara (periodicitate sezonieră);

are ritm orar – în raport cu orele mesei, durere precoce, imediat după masă sugerând

un ulcer gastric, cea care apare la 2-4 ore de la masă caracterizând ulcerul duodenal;

intensitatea durerii- crește pe măsură ce fenomenele inflamatorii, care însoțesc ulcerul,

interesează și seroasa peritoneală. În aceste cazuri, durerea devine constantă, continuă, permanentă. Hemoragia digestivă superioară (HDS), una din complicațiile majore ale ulcerului, aduce după sine, de cele mai multe ori, o scădere a intensității durerii. Dimpotrivă, perforația ulceroasă determină o durere intensă, severă, insuportabilă (Ghe. Mogoș, 1980).

Alte simptome care completează tabloul ulcerului gastroduodenal sunt: senzația de arsără

retrosternală (pirozis), vărsăturile, eructațiile acide, regurgitațiile, gust acru sau amar în gură; pofta de mâncare este normală sau crescută.

I.3 Boala cronică – sursă majoră de stres

Boala generează un puternic stres psihic prin două mari grupe de agenți stresori:

situația existențială de impas, creată prin apariția, desfășurarea și consecințele bolii, și un disconfort fizic și psihic, inerente oricărei îmbolnăviri. În funcție de cultura medicală a bolnavului, și de propria sa experiență de bolnav, ori a celor apropiați lui, ca și de momentul în care survine îmbolnăvirea, există o tendință de autoamăgire, de a amâna sau nega „intrarea în situația de bolnav”.

Procesul dificil prin care bolnavul se acomodează cu noua sa stare existențială, modul în care reacționează față de boală, și implicit, stresul generat de aceasta este surprins de către I.B. Iamandescu (p. 128-141, 1993), care a sintetizat următoarele ipostaze ale relației pacient boală.

I.3.1 Acceptarea bolii

a. Recunoașterea bolii și acceptarea situației de bolnav

1. varianta realistă, rațională – un individ echilibrat emoțional, cu un nivel de culturală medicală satisfăcător, fără probleme existențiale presante, consideră că, în fața unor tulburări de ordin somatic sau psihic, apărute cu sau fără o cauză aparentă, trebuie să-și ajusteze comportamentul prin măsuri igieno-dietetice provizorii, până la prezentarea la medic, considerată obligatorie.

2. Conștiința disproporțională a bolii – în această situație, pacientul poate minimaliza sau, din contră, maximiza intensitatea bolii și a consecințelor sale asupra organismului.

b. Ignorarea bolii – este o situație întâlnită mai rar în practica medicală, ea putând fi condiționată de perceperea simptomelor de către un individ cu un nivel redus de cultură medicală, oligofren sau, dimpotrivă, de o neconștientizare a simptomelor prin preexistența unei boli psihice (ex. schizofrenia) sau neurologice (ex. anosognozia).

c. Negarea, refuzul stării de boală, în condițiile conștientizării unor tulburări ce pot contitui semne ale bolii – constituie o situație foarte frecventă, deoarece este foarte incomod pentru o persoană să recunoscă faptul că este bolnavă, în primul rând, prin aceea că, ea trebuie să se supună unor exigențe legate de conduita terapeutică care-i modifică, uneori substanțial, modul său de existență. Acestă negare poate să aibă la bază două atitudini fundamentale:

amânarea deciziei prin speranțe vagi în caracterul ei trecător, sau lipsit de gravitate –

această situație este întâlnită când urmărirea perseverentă a unui scop important nu-i permite individului să adopte situația de bolnav, chiar dacă simptomele sunt evidente;

autoamăgirea prin mecanisme inconștiente de apărare – apare la bolnavi ale căror

simptome conștientizate de ei sugerează, chiar și unei persoane cu o cultură medicală redusă, posibilitatea unei boli foarte grave. Trebuie menționat faptul că, ambele situații de negare a stării de boală sunt puternic generatoare de stres psihic.

I.3.2 Atitudini față de suferința determinată de boală și situația de bolnav

Odată acceptată ideea imbolnăvirii, omul bolnav este determinat să ia o anumită atitudine față de această nouă situație (A. Athanasiu, Haberlin):

1. atitudinea combativă – este proprie unui număr important de bolnavi aflați într-o stare de echilibru psihic relativ în momentul îmbolnăvirii, și dotați cu un tip de personalitate care, chiar dacă prezintă unele trăsături de vulnerabilitate la stres, permite o adaptare adecvată la realitate.

2. atitudinea de resemnare, dezinteres față de propria soartă – o manifestă, de obicei, bolnavii cu o stare depresivă, mai mult sau mai puțin exprimată, dar și alți bolnavi ale căror concepții psiho-fizice sau religioase cu iz fatalist îi predispun la astfel de reacții, asemănătoare stării de indiferentism, proprie misticilor.

3. atitudinea de refugiu în boală – este generată de beneficiul secundar pe care îl au unii bolnavi cu probleme existențiale serioase (Moron) sau cei cu personalitate „exacerbată de către stresul conștiinței bolii” (I. Cucu).

4. atitudinea problematizată – presupune subordonarea bolii coordonatelor existențiale în care subiectul este implicat (culpabilitate pentru faptele care îl apăsau, din contra, ocazie de a-și dovedi forța interioară), sau sunt implicate alte persoane („tendința de personificare a agentului patogen” (Athenasiu). Aceasta din urmă tendință este întâlnită la bolnavii cu un orizont intelectual mai redus, care vorbesc de „deochi” și „farmece”.

5. atitudinea de valorificare superioară a situației de bolnav – include toate reacțiile de depășire a acestui veritabil impas care este boala. Caracterul de experiență de cunoaștere și autocunoaștere este reprezentat de situația de bolnav, ocazie oferită persoanei respective să mediteze, în liniștea ce urmează paroxismelor bolii, la problemele sale de perspectivă, la refacerea fizică și psihică din perioada de covalescență și la reorientarea unor comportamente, până atunci deficitare, pe o direcție profitabilă față de riscul recidivelor.

6. atitudinea de „rea folosire” a bolii – este cea impusă, în mod justificat, de bolile foarte grave și, nejustificat, de supraestimarea unor boli ușoare. Ea constă în „cufundarea în suferință, în agitație și anxietate” (Athanasiu).

I.3.3 Modificari psiho – comportamentale caracteristice stresului psihic

Stresul psihic determină manifestări psihice (cognitive si afective cu exprimare

comportamentală) si tulburări funcționale (psihosomatice), cu repercursiuni asupra organismului.

Modificarile psiho-comportamentale ce caracterizeaza stresul psihic sunt urmatoarele:

– modificari cognitive: scaderea atentiei, concentrarii, memoriei, blocaj ideational, dezordine ideativa, scaderea imaginatiei, vigilentei, supraaprecierea sau subestimarea dificultatilor, neîncredere în sine sau stima exagerata de sine;

– modificari afective: iritabilitate, enervare, furie, mânie, nerabdare, neliniste, anxietate, teama, apatie, nemultumire, plictiseala, tristete, sentimentul inutilitatii (în distress) sau bucurie, râs, satisfactie (în eustress);

– modificari comportamentale ca manifestare sau exteriorizare a modificarilor psihice: închiderea în sine, refuzul de a munci, evitarea responsabilitatilor, întârzieri la serviciu, neglijarea aspectului fizic, probleme legale (datorii, amenzi, violenta necontrolata);

– modificari comportamentale de tip conservator: consum de cafea, alcool, fumatul, exces de medicamente tranchilizante.

Însa gama tulburărilor psiho-comportamentale din stresul psihic este mult mai largă si

nuantata, fapt care este strâns legat de natura agentului stresor, ca si particularitatea personalitatii individului stresat, dar si de conditiile concrete conjuncturale în care se instaleaza stresul psihic.

Un rol deosebit în aparitia si amploarea stresului psihic îl au particularitatile genetice

afective, cognitive, motivationale si volitionale ale subiectului respectiv, modelate de experienta sa de viata familiala si profesionala, incluzând evenimente psiho-traumatizante anterioare. Toate aceste particularitati ale personalitatii, modelate de biografia individului, plus o serie de afectiuni somatice debilitante pentru sistemul nervos sunt implicate în raspunsul individului la un stressor psihic potential, contribuind la conferirea unei semnificatii nocive, imaginare sau reale capabila sa conduca la intrarea în starea de stress psihic.

La aparitia unui agent stresor se declanseaza o stare de tensiune emotionala generatoare de anxietate; în cazul în care actiunea agentului stresor persista fara un raspuns adecvat sau este evaluata ca devenind si mai amenintatoare, atingând asa numitul "prag de stres", prin perceperea pericolului si orientarea subiectului pe doua directii: "spre sarcina" (cautând rezolvarea situatiei create de agentul stresor) si "spre sine" (tinzând sa pastreze echilibrul psihic initial, amenintat de eventualul esec). Dincolo de acest prag al stressului psihic, daca agentul stresor persista, se înregistreaza, într-o prima etapa, o mobilizare cu efect adaptativ, caracterizata prin ameliorarea performantelor. Într-o a doua etapa, se înregistreaza raspunsuri deteriorate prin scaderea performantelor, rigiditatea actelor adaptative si incapacitatea de valorificare a experientei anterioare.

În aceasta optica, modificările psiho comportamentale dintr-un stres psihic cronic sau frecvent repetat cu pauze relativ reduse se pot croniciza sub forma unor tulburări nevrotice, izolate sau sistematizate (veritabile nevroze), instalându-se un cerc vicios între simptomatologia nevrotica si stressul psihic.

De fapt, între o solicitare considerata ca moderata a mecanismelor de adaptare la mediu si una care sa reprezinte un stress, exista o zona de tranzitie care nu este întotdeauna usor de demarcat, iar stressurile moderate care nu produc efecte lezionale asupra organismului au un efect benefic, antrenând si stimulând vitalitatea organismului si rezistenta la stressuri ulterioare.

Conform parerii unor autori, stresul în cantitati mici nu dauneazî, ba mai mult, se poate spune ca "adaugă sare si piper" vietii. Fiecare ar trebui să îsi gasească nivelul adecvat de stres si resursele necesare pentru a depăși consecințele nedorite ale acestuia.

I.3.4 Abordarea bolii din perspectiva psihosomatică

Conceptia psihosomatică consideră ca obiect de studiu atât rolul factorilor psihosomatici în edificarea unor tulburari, mergând până la adevaratele boli somatice, cât si mecanismele psihofiziologice prin care se produc aceste dereglări inițial reversibile, ce evoluează în veritabile leziuni la nivelul de organ aparat si sistem.

Psihosomaticienii din zilele noastre sunt preocupati atât de tipul de personalitate al bolnavului predispus cât si de specificitatea reactiei anumitor organe la actiunea unor stresuri emotionale.

În prezent se acordă o atentie deosebită tipului A de comportament (Tipul psihocomportamental A – Behavior Pattern type A) care predispune la stres psihic și la apariția bolii coronariene la persoanele care îl posedă.

Acest tip psihocomportamental este întâlnit nu numai la bolnavii cu H.T.A. esentială ci și la bolnavii cu ulcer, astm.

Tipul A de comportament (TAC) a fost definit ca un complex acțiune – emoție, implicând dispoziții comportamentale specifice precum ambiția, agresivitatea, competitivitatea, impaciența, comportamente specifice precum tensiunea musculară, alerta, stilul vocal rapid, activități realizate într-un ritm accelerat și răspunsuri emoționale precum iritarea, ostilitatea, potențial crescut pentru furie.

Tipul B de comportament (TBC) a fost conceput ca lipsă a însușirilor specifice tipului A de comportament, caracterizându-se așadar, prin lipsa senzației de presiunea timpului, a impacienței, a ostilității. Tipul comportamental B este relaxat, satisfăcut, rareori este grabit, rareori se luptă să facă multe lucruri într-un timp scurt. Pentru patogeneza este demn de remarcat faptul că indivizii cu tip A sunt fiziologic mai reactivi decât cei cu tipul B. La ei se observă o creștere dublă a hormonilor de stres într-o situatie stresantă față de persoanele cu tip B.

Friedman (1996) arată că sunt susceptibile de îmbolnăviri coronariene persoanele angajate într-o luptă cronică pentru a obține un număr nesfârșit de lucruri vag definite, în cel mai scurt timp, eventual, împotriva eforturilor de a se opune altor persoane din același mediu. Principala dimensiune de-a lungul căreia variază TAC, respectiv, TBC, este susceptibilitatea / vulnerabilitatea pentru îmbolnăviri coronariene. El descrie tipul B de comportament ca fiind propriu acelor persoane care manifestă calm, relaxare, satisfacție, un stil de viață liniștit (D. Hendreș, 2002).

Tipurile psiho-comportamentale A și B (după Thorp).

I.3.5. Stresul și cardiopatia ischemică

Boala coronariană este una dintre cauzele majore ale morții în societatea modernă. Este, de asemenea, o afecțiune care adesea ucide prematur sau își lasă victimele de vârstă mijlocie cu o calitate scăzută a vieții. Factorii care determină boala sunt: fumatul, sexul bărbătesc, HTA, antecedentele familiale de boli cardiovasculare, nivel crescut al colesterolului, diabetul, obezitatea.

Anumite evenimente care implică o schimbare substanțială în rutina unei persoane și care predispun adaptare, implică și un mare nivel de risc. Thorel (1984), citat de Evans, a arătat că, un asemenea grad de schimbare a vieții a dublat în trei luni posibilitatea de a dezvolta o boală cardiacă. Rezultates similare au fost raportate de Rahe și Lind (1971). Stresorii ca: supraâncărcarea, conflictul cronic, au fost, de asemenea, incriminați, ca factori de risc pentru bolile coronariene (Jenkins, 1976).

I.3.5.1. Trăsături psihologice ale cardiacului

Boala de inimă „transformă omul normal într-o ființă specială, cu mentalitate proprie, iar ideea că inima sa, organul cel mai important, este în pericol, îi creează, în nenumărate ocazii, o stare psihică particulară” (A. Athenasiu, 1983).

Importanța reală a cordului pentru întreg organismul, ca și haloul emoțional ce însoțește inima, explică marea frecvență a fobiilor din sectorul cardiac. Pe de altă parte, repercursiunile stărilor emoționale asupra funcționării cordului sunt o observație empirică, milenară. Cercetările recente au confirmat nocivitatea stresului asupra coronarilor, legătura dintre factorii afectivi și tulburările de ritm ale inimii, capacitatea unui stres de a provoca fibrilație ventriculară pe un cord predispus.

Orice tulburare cardiacă se poate confirma cu un coeficient nevrotic („psihizarea afecțiunii somatice”). Tulburările psihice din bolile cardio-vasculare au fost descrise sub diverși termeni: nevroză cardiacă, cord iritabil, distonie neurovegetativă. În nevroze, C. Ștefănescu-Parhon a descris numeroase simptome funcționale ca: dureri anginoase, palpitații, lipotimii, extrasistole, variații tensionale, iar Combers și Reissers observau că, 9,2% din cadrul decompensărilor cardiace acute aveau la bază stresul emoțional (I. Cucu, 1977).

Personalitatea bolnavului coronarian este frecvent de tip patologic. În tahicardia paroxistică, se întâlnește tipul isterid (cu imaturitate emoțională, intoleranță la frustrare, exigențe afective exagerate, slăbirea autocontrolului, extraversiune și tendință la dramatizare, intensificarea vieții imaginare până la mitomanie). Bolnavul își utilizează boala pentru a-și influența anturajul. Se poate întâlni și tipul obsesional (cu introversiune, ambivalență afectivă, perfecționism, sentimente de culpabilitate și tendințe autoagresive). La anginoși și bolnavii cu infarct miocardic, mai frecvent este tipul obsesivo-compulsiv. Pentru portretul coronarienilor, F. Dunbar, a propus o formulă celebră: „forța aparentă și extrema fragilitate a apărătorilor”. Alte trăsături de personalitate: ambiție, muncă fără repaus, tendințe la autoritarism și la acapararea personală a unor responsabilități sociale.

V. Weizsacker (1939) a căutat să găsească semnificațiile simbolice pentru unele afecțiuni și accidente cardiace. Tulburările de ritm ar corespunde tensiunii afective, decompensarea ar corespunde unui efort de voință care cedează, tulburările de angor ar exprima uzura personalității, tromboza și infarctul ar corespunde epuizării, deprimării (ultima etapă a vieții către moarte).

Psihizarea bolii cardiace este frecventă, deoarece neliniștea dată de boală se împletește cu numeroase restricții în ceea ce privește viața cotidiană (interdicții privind mișcarea, alimentația, sexualitatea, necesitatea de a schimba profesiunea). Sentimentul de devalorizare poate fi acut, cu „crize sufletești care agravează starea obiectivă. Restricțiile impuse, duc, prin acest mecanism, la un rezultat opus celui scontat” (A. Athanasiu, 1983).

Numeroși autori (Lembry, Sulie, Dunbar, Arlow) consideră anxietatea ca fiind cel mai important și frecvent simptom având, în același timp, și un rol patogenic important. Studiile lui Dunbar și Arlow au condus la schițarea unui tip de personalitate coronariană. Astfel, coronarienii au fost descriși ca personalități care au sentimetul că sunt abandonați, au fircă de moarte, idei de culpabilitate. După Dunbar, coronarianul este o personalitate activă, petrecând o mare parte a vieții în stare de tensiune, având tendințe nevrotice accentuate. Gildea vorbește de nevoia de autoritate și de caracterul „compulsiv-compensator” al acestor bolnavi. Ei își asumă funcții multiple și variate, „au dorința de a accelera în permanență ritmul vieții, au o vivacitae marcată” (Rosenman, Friedman).

N. Alexandro, citat de I. Cucu (1977), susține că, aproape toți coronarienii se caracterizează prin următoarele trăsături:

– un oarecare infantilism, responsabil de acomodarea facilă la toxicomanie (tabagism, alcool);

– prezența la acești bolnavi a unei tulburări anxioase, cu insomnii;

– apariția la acești bolnavi a unei tulburări depresive.

Unii bolnavi, după Wite, tind să își nege boala, refuzând spitalizarea sau tratamentul. Alții, dimpotrivă, au tendința de a dramatiza simptomatologia lor.

I. B. Iamandescu (1993, pp 212-220) realizează o analiză a modalității în care bolnavii coronarieni interacționează cu stresul și fac față acestuia, reliefând trăsăturile de personalitate a acestei categorii de bolnavi, așa cum reies din fiecare din cele cinci variante clinice, histopatologice și fiziopatologice ale cardiopatiei ischemice.

1. Angina pectorală

În cadrul anginei pectorale, legătura dintre stresul psihic și delanșarea accesului anginos este mult mai ușor de stabilit decât în cadrul infarctului miocardic unde, se întâmplă să treacă câteva ore până la apariția simptomelor de debut.

Russeck și Zohman au evidențiat existența unei stări de tensiune emoțională intensă și prelungită înainte de apariția primei crize de angor, la 911 cazuri. De asemeni, pledează pentru rolul stresului ca factor de risc la apariția înaintea episoadelor anginoase a unor simptome nevrotice (depresie, iritabilitate, insomnie), ca și frecvența crescută la bolnavii anginoși a unei trăsături de personalitate permeabilizată pentru stres, cum este anxietatea (de două ori mai frecventă la anginoși decât la martori).

2. Infarctul miocardic

În cadrul infarctului miocardic, factorii psihologici au un rol foarte important, atât direct, cât și indirect, prin crearea unei predispoziții particulare pentru ateroscleroză. În IMA, s-au descris manifestări acute: anxietate, frică de moarte, convulsii focale sau generalizate, agitație, teamă, stupoare, stări confuzionale.

În infarctul miocardic se disting trei faze. Stresul care survine în cadrul acestor faze este de intensitate și durată diferită, în funcție de o serie de factori: TAC, nivelul cultural, starea psihologică anterioară infarctului, vârsta, starea socio-economică și familială, atitudinea celor din echipa de îngrijiri medicale, atitudinea familiei, a colegilor și superiorilor ierarhici la locul de muncă.

a. faza I „de stres” – are o durată de circa 2-3 săptămâni și este maximă în primele 6-12 ore de la accidentul ischemic. Bolnavul resimte stresul psihic declanșat de perceperea simptomelor cardinale ale IMA, în primul rând durerea șocogenă dar, adesea, și a unor simptome ce explică instalarea unor complicații: dispneea paroxistică, tulburări de conștiență, palpitații. Odată cu instaurarea unui tratament adecvat, interesul bolnavului se deplasează de la simptomele propriu-zise stresante la perspectivele sale de supraviețuire (domină o stare de frică intensă) și apoi la probleme ce sunt legate de inserția lui familială și socială. Astfel, distingem stres psihic generat de condițiile de dependență de ordin fizic, repaus la pat, monitorizarea computerizată, stimuli sonori cu valoare amenințătoare pentru bolnav, gemetele celorlalți bolnavi, asistarea la o manevră de resuscitare cardiorespiratorie a altui bolnav. În cazul în care bolnavul este și el resuscitat cardio-respirator, trezirea la viață lasă urme: o vulnerabilitate crescută la stres, însoțită de simptome nevrotice (așa numitul „Complex a lui Lazăr”- Hacket și Cassem).

Modificările psihice induse de stresul psihic sunt: starea de șoc psihic, stări confuzionale și, mai ales, anxietatea printr-o stare de continuă alertă, cu așteptarea ca ceva rău să se întâmple. Depresia este și ea întâlnită, dar după 2-3 zile, când bolnavul realizează adevăratul impas în care se află.

Persistența în timp, de 5-8 zile a unor decompensări psihopatologice (reacții fobice sau depresive) trebuie să îl alerteze pe medicul practician, fiind necesară intervenția psihologului sau psihiatrului.

b. faza II – de dezorganizare – începe cu externarea bolnavului și continuă 2-3 luni. Principalii agenți stresori în procesul de revenire a bolnavului la un mod de viață independent de cadrul asistenței medicale spitalicești sunt:

– apariția unor simptome generate de lipsa de antrenament fizic (astenie, fatigabilitate), instabilitate emoțională, anxietate, insomnii;

– recontactul cu familia (senzația de culpabilitate față de problemele pe care bolnavul le va pune familiei sale, dificultățile create de o familie aflată în proces de dezorganizare încă dinaintea survenirii infarctului);

– tentativele de reintegarere profesională (depinzând foarte mult de înțelegerea și ajutorul celor din jur care trebuie să suporte unele dereglări ale activității bolnavului convalescent).

Referitor la reluarea lucrului, această încercare este suportată de bolnavii care, anterior survenirii IMA, au avut o activitate profesională sedentară. Cei cu muncă fizică prezintă, ulterior IMA, o veritabilă fobie de efort, inclusiv actul sexual.

Un sens cvasipermanent, cu tentă de frustrare, chiar dacă de intensitate adesea mai redusă, îl reprezintă necesitatea pentru un bolnav de a se abține de la tentațiile vieții cotidine, de dinaintea apariției IMA (efort fizic nelimitat, fumatul, consumul de alcool), lipsa unei autosupravegheri care, acum, conține și temerile unei recidive sau a morții subite.

c. faza III- de reconstrucție – bolnavul are de suferit același dublu impact cu familia și cu mediul profesional, dar de pe o poziție cristalizată, aceea de bolnav cu sechele (angor de efort, insuficiență cardiacă, aritmii ventriculare sau tulburări de conducere grave), sau de vindecare, fără restricții importante referitoare la modul său de viață.

În prima situație, Crog descrie, ca psihotraumatizantă pentru bolnav, modificarea ierarhiei familiale, cu subordonarea acestuia față de familie și ceilalți membri, ori exacerbarea unro conflicte anterioare (în special cu soția care, uneori, se îndepărtează de bolnav, datorită invalidității acestuia). În cadrul relațiilor de serviciu, bolnavul poate suferi stresuri psihice importante prin reproșurile colegilor, dar și prin situația de dependență ori de a se simți tolerat.

3. Insuficiența cardiacă

Boala este consecutivă procesului de ateromatoză difuză a coronarelor, pentru care există dovezi de ordinul modificărilor dislipidemice și ale agregării plachetare, în favoarea intervenției stresurilor psihice multiple, prelungite și conjugate cu alți factori etiologici.

Trebuie subliniat rolul stresului în decompensarea insuficienței cardiace (boală eminamente psihosomatică), fiind fapt de observație curentă, apariția după o traumă psihică a puseurilor de astm cardiac, putând culmina cu instalarea unui edem pulmonar. Tahicardia produsă de stres, asociată sau nu cu HTA, poate agrava dispneea unui cardiac.

4. Tulburările de ritm și conducere apărute pe fondul unei ischemii coronariene

Majoritatea tulburărilor de ritm pot fi generate de stres și în absența unui substrat lezional coronarian. Așadar, la un bolnav cu cardiopatie ischemică, ele pot surveni mai ușor decât la un subiect sănătos.

În producerea extrasistolelor ventriculare, au fost incriminate o serie de stresuri psihice obișnuite, cum ar fi luarea cuvântului în public însă, la bolnavii coronarieni, după cum a demonstrat Wolf, chair stresurile minore declanșează tulburări de ritm, mergând până la fibrilație ventriculară.

5. Moartea subită

Moartea subită reprezintă modalitatea extremă de ilustrare a efectelor dezastruoase ale stresului. Deși, se cunosc, cazuri de moarte subită verificate necroptic, și în producerea cărora a putut fi incriminat un stres violent, în absența unor leziuni coronariene, cel mai adesea, moartea subită survine sub efectul stresului psihic la un bolnav coronarian.

Mayers și Dewar au studiat necroptic 100 de bolnavi cu cardiopatie ischemică, decedați de moarte subită, și au stabilit că, la 23% dintre ei, a survenit un stres psihic cu 30 minute înainte de moartea subită; iar la 40% stresul psihic a survenit în cursul a 24 de ore anterioare.

Cheni, citat de A. Athanasiu, (1983) arată că există o legătură între boala coronariană și sindromul cerebral manifest sub două forme: fenomene care apar concomitent cu IMA (sindrom neurologic de acompaniament) și cele care apar ulterior (sindrom neurologic în focar). Acești bolnavi prezintă o scădere a vocabularului, a memoriei, capacitatea de judecată slăbește. Apar, de asemeni, modificări ale caracterului și dispoziției. Datorită izolării sociale, bolnavul pierde posibilitatea de a-și verifica comportamentul. Datorită regimului de supraprotecție familială, se observă o diminuare a eficienței activității psihice.

I.3.5.2. Răsunetul psihic negativ al stării de bolnav coronarian asupra personalității pacinetului

Pacienții diagnosticați cu boli cardiovasculare cronice sunt adesea numiți „cardiaci”. Sub această etichetă, în mod inevitabil, bolnavii dobândesc un statut social aparte, legat de necesitatea menajării lor de o serie de stresuri fizice sau psihice (Iamandescu, 1993). Aceasta presupune unele restricții: în special de la efort fizic, dar și o serie de activități cu importante efecte antistresante (călătorii, practicarea sportului). La acestea, se adaugă impactul afectiv generat de oprirea fumatului și restricțiile la consumul de alcool, cafea.

Adeseori, bolnavul intuiește perspectivele morții subite (în special, cei cu antecedente de infarct) sau ale unor complicații redutabile (accidente vasculare cerebrale cu pareze sau paralizii). Cele mai stresante sunt situațiile în care se află bolnavii operați (proteze vasculare, pace-maker), la care, pe lângă riscul chirurgical propriu-zis, intervine și teama suplimentară întreținută de posibilitatea unor defecțiuni legate de aparatura respectivă.

De asemenea, amenințarea recidivei de infarct sau a complicațiilor acestuia și, mai ales, prezența lor crează o stare de teamă permanentă cu un rol negativ în evoluția însăși a boliii coronariene de bază. Aceasta limitează mult inițiativele bolnavului, fiind necesară adesea o reinserție socio-profesională, condusă de psiholog, în colaborare cu medicul cardiolog și medicul de familie.

I. 3.6. Stresul și ulcerul gastro-duodenal

I. 3.6.1 Rolul factorilor psihologici în declanșarea simptomelor UGD

Foamea și senzația de sațietate sunt printre primele experiențe infantile iar frustrarea alimentară produce, încă din primele zile de viață, reacții agresive și de disconfort. I. Cucu (1977) enumeră o serie de simptome digestive funcționale care au la bază factori psihici: dureri retrosternale, uneori în legătură cu actul deglutiției, tulburări dispeptice, vărsături și grețuri repetate și persistente, senzația de plenitudine gastrică, meteorismul și aerofagia, diareea, constipația, unele forme de anorexie și diskineziile biliare.

Alexander include UGD în categoria bolilor psihosomatice deoarece, la originea lui, stau cauze psihostresante. Wolf a arătat experimenta că, anxietatea și agresivitatea cresc motilitatea peretelui gastric, influenând secreția și vascularizația sa. Tristețea, depresia și descurajarea au efect invers. În același sens, pledează și observația că, exceptând ulcerul infecțios, în medicina veterinară, nu se cunosște, practic, existența ulcerului.

După Colb, ulcerul peptic poate apare în următoarele circumstanțe: ca reacție tranzitorie în fața unui stres neobișnuit, ca reacție la personalități cu infantilism esențial, în situații de conflict care induc o puternică anxietate.

I.3.6.2. Trăsături psihologice ale bolnavului cu ulcer gastroduodenal

În boala ulceroasă cu determinism nervos, s-a căutat în lurări psihanalitice „să se descifreze personalitatea bolnavului de UGD și să se formuleze ipoteze asupra joncțiunii planurilor psihic și organic” (A. Athanasiu, 1983). S-a insistat asupra condiționărilor afective primitive, în raporturile lor cu condiționările alimentare, punându-se în evidență situația de dependență a bolnavului cu UGD. „Nevoile afective regresive” sunt exprimate în caracter, cel mai adesea, prin trăsături marcante (căutarea excesivă a independenței, ambiție, hiperactivitate și agresivitate). Bolnavul ulceros caută prin aceasta să compenseze tendințele sale profunde la pasivitate, de unde un conflict perpetuum (ulcerul fiind expresia sa emoțională). Aceasta ar fi sensul afirmațiilor lui Alexander asupra „frustrației nevoilor orale” la ulceros.

S-a mai remarcat, de asemenea, că, după gastrectomie, comportarea ulcerosului se modifică, dezvăluindu-se „căutarea de pasivitate” care era disimulată înainte, astfel încât, vindecarea constă în armonizarea comportării generale cu comportarea gastrică (P. Marty).

Gheorghe Mogoș (1980) arată că stresul și tensiunea emoțională sunt factori susceptibili de a stimula atât funcția secretorie, cât și pe cea motorie a stomacului și duodenului. În practică, o mare parte a bolnavilor suferinzi de UGD prezintă o reactivitate neuro-vegetativă exagerată la stimulii veniți din mediul exterior și, mai ales, la cei care intensifică activitatea nervoasă superioară. Astfel, medicația psihotropă și sedativă, la pacienții anxioși, cu manifestări de tensiune nervoasă, cu insomnie și hipersensibilitate la durere, este indispensabilă pentru ameliorarea suferinței acestora, în faza acută a ulcerului.

Belov arată că, în prima parte a bolii, pe lângă anxietate, bolnavii au stare de nemulțumire permanentă, devin treptat revendicativi, au o atitudine ostilă, adesea și față de personalul medical. Cu 3-6 zile înainte de acutizare, Rabkin arată că ulceroșii devin iritabili, anxioși, depresivi, au coșmaruri. Astenia, tulburările de somn, sensibilitatea crescută, tremorul, palpitațiile, iritabilitatea) sunt foarte frecvente la ulceroși.

După Morgan, factorul psihogen din ulcer este reliefat de conflicte și frustrări între individ și mediu, între nevoia de dependență și nevoia de independență.

Referitor la încercarea de creionare a personalității bolnavului cu UGD, Belov arată că, ulceroșii apar ca personalități hiperexcitabile, cu o puternică stare de tensiune afectivă, cu reacții puternice de mânie și nemulțumire, intoleranță. Alteori, la acești bolnavi, apare o puternică alarmă hipocondriacă, uneori, cu un pronunțat caracter cancerofob.

Lamblin și Buegher, citați de I. Cucu, (1977) decsriu trei categorii de bolnavi ulceroși: supratensionații prin exces de muncă, inadaptații și predispușii fără lemente nevrotice. După Alexander, ulceroșii sunt indivizi independenți, ambițioși, care nu se atașează afectiv de nimeni, iar, după Marty, agresivitatea ulcerosului se exprimă prin hiperfuncție gastrică.

În general, majoritatea autorilor converg în a descrie pe bolnavii cu ulcer gastroduodenal ca personalități de mare sensibilitate, față de care medicii trebuie să știe să se apropie afectiv. La acești bolnavi pot apărea: susceptibilitate, nemulțumire, sociabilitate redusă, coflictualitate, neâncredere în vindecare, bolnavii devenind revendicativi, plictisitori (Belov). Pot apărea trăsături caricaturale ale personalității: explozii de enervare, mânie, teatralism, demonstrativitate.

I.4. Principii de prevenție și atenuare a efectelor stresului. Mecanisme de reglare a stresului

Indivizii fac față zilnic unor atacuri de diverse feluri: pierderi, frustrări, amenințări, cu consecințe redutabile asupra desfășurării în bune condiții a vieții lor. Sentimentele dezvoltate de oamenii în legătură cu acești agenți stresori aduc în prim plan homeostazia individuală – echilibrul psihic, emoțional și somatic.

Procesul care asigură realizarea homeostaziei este realizat de către factorul conducător al personalității umane, pe care psihanaliștii îl numesc Eu. Funcția principală a acestei instanțe psihice este de a menține echilibrul celor două subsisteme integrate, respectiv sistemul psihic și cel fiziologic ale omului și care, la rândul lor, sunt integrate în ansamblul complex al personalității. Așadar, Eul este în mod continuu sub presiunea cererilor instinctuale, a nevoilor somatice, amenințărilor și a altor doleanțe excesive provenind din mediul intern și extern. În aceste condiții, Eul este supus stresului și este important șă examinăm care sunt mecanismele pe care le folosește pentru a face față tensiunilor psihoemoționale.

J.B. Stora (p. 77-79,81-86,1999) identifică două categorii de mecanisme care reglează stresul din viața cotidiană, respectiv stresul major.

I.4.1. Mecanisme de reglare a stresului din viața cotidiană:

a. pentru a remedia tensiunile zilnice, lipsite de gravitate, psihologii reamintesc felul în care fiecare mamă se comportă cu copilul ei: o prezență fizică liniștitoare, mișcări ritmice prin atingeri ușoare cu palma, legănări, glas liniștitor. Acestă modalitate de a recepta dragostea maternă pentru a calma spaimele sugarului este cea pe care o va căuta mai târziu adultul în relațiile cu ceilalți.

b. sentimentul de frustrare, indus de anumite situații, poate conduce la întărirea dragostei de sine, prin căutarea aprobării celuilalt, prin adoptarea temporară a unui comportament regresiv, infantil. Pentru a obține această gratificație, poți fi constrâns să îți controlezi resentimentele și temerile, ca preț al obținerii unei relaxări a tensiunii.

c. râsul, plânsul, înjuratul sunt un alt mod de descărcare a tensiunilor, fie pe seama pacientului, fie pe seama altciuva. Aceste mecanisme emoționale și fiziologice au ca scop restaurarea și prezervarea echilibrului mental individual.

d. retragerea emoțională într-un somn excesiv sau neobișnuit pare a fi o cale adoptată de unele persoane, pentru a putea face față dificultăților, găsind astfel o stare de repaus. Alți indivizi reacționează prin insomnie.

e. a discuta despre starea emoțională proprie, a te spovedi, a te ruga, reprezintă rețete verificate de descărcare a tensiunilor legate de conflicte interpersonale, în familie sau la locul de muncă. Această verbalizare duce la formarea unor noi puncte de vedere și unele tensiuni minore pot dispărea doar prin formularea cu voce tare a problemei respective.

f. „intelectualizarea” problemei personale este un mecanism folosit frecvent, care poate genera o anumită satisfacție legată de faptul că problema a fost discutată.

g. Acțiunea în vederea schimbării cursului evenimentelor care stau la originea stresului pune în mișcare mecanismele neuromusculare de descărcare a energiei agresive. Jocul, munca fizică și sportul sunt modalități a energiei în exces și reprezintă soluția ideală de a neutraliza întoarcerea impulsurilor negative împotriva sinelui.

h. activitatea fantasmatică, spre deosebire de activitatea de a gândi, a discuta și a munci, poate fi independentă de realitate. În imaginație, totul este posibil. Rezultatul unui asemenea mecanism este de a diminua sau absorbi încărcătura agresivă.

i. se pare că, excesul de tensiune găsește o ieșire la nivelul propriului organism. Fenomene cum ar fi mâncatul în cantitate mare sau prea repede, fumatul, consumul de alcool, excreția, defecația, o activitate sexuală crescută pot fi considerate ca niște descărcări somatice, de care indivizii sunt, mai mult sau mai puțin, conștienți dar la care, ei recurg zilnic, în mod automat și inconștient.

I.4.2. Mecanisme de reglare a stresului major

În cazurile în care amenințările, frustrările și dificultățile cresc, funcțiile de reglare homeostatice ale Eului sunt din ce în ce mai solicitante și, în consecință, acesta este obligat să facă apel la mecanisme din ce în ce mai complexe (Karl Menninger, 1951):

1. Mecanisme de reglare la primul nivel:

1.a. una din primele consecințe ale eșecului mecanismelor obișnuite de reglare este senzația de disconfort, asociată cu eforturile de concentrare intelectuală și de control personal. Atunci când persoanele manifestă o creștere a reticenței și a suspiciunilor față de cei din jur, sub aparența de forță, este vorba de acțiunea hiperpresiunii;

1.b.starea de vigilență și iritabilitate, care provoacă deseori insomnii, este un indiciu a hipervigilenței;

1.c. Starea de hiperemoționalitate descrie limita posibilă a naumitor maniestări: râsul isteric, manifestări de furie, irascibilitate, susceptibilitate, toate însoțite, uneori, de depresie și de un comportament compulsiv de hiperactivitate, mascând o deghizare sau o deplasare a unor atacuri de panică;

1.d. folosirea energiei în cantități din ce în ce mai mari în descărcarea unor gânduri obsedante este un indiciu de hipercompensare, la fel ca și acapararea realității zilnice de stări de visare „cu ochii deschiși”, care iau locul activității normale.

2. Mecanismele de reglare la al doilea nivel

Mecanismele de echilibru homeostatic de nivel secund sunt caracterizate de o detașare parțială de realitate, indiferent că se referă la persoane iubite, detestate sau care inspiră teamă. Efectuând această retragere pe o linie de apărare care abandonează principiul realității, Eul sacrifică anumite funcții esențiale unei vieți normale.

2.a. Sustragerea din realitate prin disociere se realizează prin schimbări interne ale stărilor de conștiință: leșin, perioade de amnezie, retragere trecătoare dintr-o realitate care nu întârzâie să reapară. O asemenea retragere poate fi insoțită de o senzație de înstrăinare și chiar de depersonalizare. În plan clinic, cu toate că ameliorează o situație neplăcută a subiectului, acest mecanism nu îi rezolvă suferința.

2.b. retragerea prin realitate prin „deplasare” – în acest caz, suferința fizică provine dintr-un insuficient atașament față de relația dintre subiect și un obiect exterior, atru’ibuind obiectului intenții amenințătoare. Eul individual își proiectează propriile intenții agresive asupra unei persoane care, cu toate că este nevinovată, va servi impulsurilor agresive. Pot apărea, de asemeni, faze alternative de negare a realității cu faze de acceptare a ei. Individul care traversează asemenea faze pare să adopte o atitudine provocatoare care determină la cei care îi sunt apropiați, dezamăgiți de o astfel de atitudine, un comportament alternativ de iubire și amendare.

2.c. în viața psihică, folosirea simbolurilor este curentă. Este astfel posibilă folosirea limbajului, a ritualurilor și a altor modalități, în locul formulării inconștiente a intenției de distrugere. Este preferabil să blestemi pe cineva decât să ucizi! Recursul la acte compulsionale care au drept scop calmarea conștiienței este o madalitate psihică asemănătoare actelor de piromanie sau de cleptomanie. Toate mecanismele de reglare a stresului prim și secund nivel sunt mecanisme temporare și de urgență, Eul nerecunoscându-le ca pe achiziții permanente.

3. Mecanisme de reglare la al treila nivel – apariția neconstrolată a impulsurilor instinctuale periculoase induse de stres poate duce la o ruptură a Eului sau, mai exact, la o „Dezorganizare a Eului”. Subiecții sunt confruntați cu două tipuri de evenimente traumatizante: fie evenimente durabile, fie evenimente periodice, punctuale și recurente. Reacțiile la asemenea evenimente generează violența și exploziile de furie necontrolată. Această furie se poate întoarce împotriva indivizilor inșiși și se termină, eventual, cu o sinucidere sau automutilare. Ruptura produsă în structura Eului se poate reflecta și într-o sexualitate violentă, prin violuri și perversiuni sexuale. Convulsiile de orice natură reprezintă un mod brutal și brusc de descărcare a unor enorme cantități de energie, exprimate prin contracții musculare și oblitararea conștiinței.

4. Mecanisme de reglare la al patrulea nivel

4.a. ruptura agresivă a structurii Eului poate fi de natură ireparabilă, în așa fel încât puterea de reglare să fie epuizată sau afectată în mod semipermanent. În acest caz, Eul pare a se desprinde de realitate, pentru a se retrage. Distrugerea se realizează sub forma unei totale repudieri a realității, însoțită de perturbări profunde ale relațiilor interpersonale, până la se ajunge, în cazurile extreme, la ceea ce E. Jones a numit „aphanisis” (dispariția dorinței sexuale).

4.b. dezorganizarea poate atinge niveluri din ce în ce mai profunde ale aparatului psihic, până la apariția unor stări delirante, halucinante, psihotice. Fuga în afara realității reprezintă încă o modalitate de apărare a organismului, chiar atunci când se ajunge aproape la nivelul zero de dezorganizare a funcției psihice descris de literatura pshihanalitică: stări maniacale, melancolie, stupoare, stări epileptice, comportamente incoerente însoțite de tulburări de vorbire, stări paranoide. Este prețul cu care este evitată catastrofa finală a descompunerii aparatului psihic.

5. Mecanisme de reglare la al cincilea nivel – instinctele legate de moarte sau, cu alte cuvinte, forțele de destructurare, însoțite de o energie destructivă considerabilă, pot conduce în ultimă instanță ființa umană la limita epuizării și deces.

I.4.3. Terapii si metode de luptă împotriva stresului

Psihoterapia suportivă – avalanșa de reacții emoționale declanșate de apariția și evoluția infarctului miocardic se împletește cu derularea unor măsuri terapeutice de urgență și cu o supraveghere medicală în echipă care crează condițiile unei asistențe psihologice a bolnavului acordată exclusiv de către personalul medical în primele zile de îngrijiri. Ulterior, trebuie să se apeleze la jutorul psihologului sau chiar al psihiatrului.

Intervențiile psihoterapeutice de-a lungul celor trei faze ale IMA presupun (Iamandescu, 1993):

1. faza de stres – bolnavul uzează de două mecanisme inconștiente de apărare: negarea și regresia, care pot fi încurajate discret de către medic, urmând ca, pe măsura recuperării fizice și psihice a bolnavului, să fie treptat înlăturate. Negarea îmbracă o formă specifică în IMA. Bolnavul, căutând să alunge ideile pesimiste, inclusiv amenințarea extremă a pierderii vieții, se concentrează asupra securității pe care i-o conferă echipa medicală.

2. faza de dezorganizare – bolnavul, care este în continuare anxios, devine și depresiv. Medicul trebuie să îl informeze asupra naturii bolii, asupra obiectivelor imediate ale reabilitării, ca și asupra caracterului necesar, pasager și neexagerat, al unor restricții privind efortul fizic, dieta, fumatul, alcool.

În măsura în care se întrevede o sursă familialp sau profesională de stres psihic, este util să se încerce o restructurare a poziției bolnavului față de problemele care îl frământă sau amânare a deciziei, implicând participarea afectivă intensă. Nu trebuie omisă nici psioterapia anturajului, în special soțiile anxioase și anxiogene, cere se resemnează mult mai greu uneori cu noua scimbare survenită în soțului sau a familiei.

3. faza de reconstrucție – măsurile de ordin psihoterapeutic, vizează eliminarea totală a regresiei „achziționate” de bolnav ca urmare a spitalizării, tocmai în scopul unei bune inserții socio-profesionale. Trebuie minimalizată atitudinea de negare spre a spori vigilența bolnavului față de acțiunea distructivă a unor factori de risc cu care interacționează din nou. Se cere terapeutului un dozaj fin între ceea ce trebuie să prezinte bolnavului referitor la diagnosticul pe termen lung al bolii.

I.4.4. Metode de relaxare mentală

Metodele de relazare mentală pun la dispoziția subiecților, în afara refacerii din timpul somnului, un repaus eficace și o apreciabilă economie de energie nervoasă. Un grad mai redus de oboseală, o mai bună dispoziție pentru muncă, o diminuare a tensiunii, o mai bună stăpânire de sine reprezintă principalele beneficii ale relaxării. Cele mai cunoscute și folosite tehnici de relaxare sunt:

1. Tehnicile de relaxare (Schultz, Jacobson) au adus rezultate semnificative în cazul H.T.A. esențiale, determinând o clară scădere a tensiunii arteriale. Sunt aplicate în ședinte regulate si produc relaxarea pacientului prin administrarea unor sugestii de caldură, greutate, liniște, calm, urmărindu-se distragerea atenției pacientului de la propria sa boala. De exemplu, măsurându-se tensiunea arteriala înainte si după aplicarea antrenamentului autogen s-au constatat scăderi semnificative ale acesteia. De asemenea tehnicile de relaxare urmăresc și schimbări ale atitudinii, încercând direcționarea comportamentului către un stil de viață mai puțin tensionat.

2. Terapia prin sugestie si hipnoză a fost de asemenea aplicată în H.T.A. esentială dându-se sugestii de relaxare, urmarindu-se schimbarea ritmului de viată si a atitudinii față de boală.

3. Psihoterapia suportivă este aplicată de obicei de către medicul curant si urmărește o întărire a mecanismului de apărare si refacerea mecanismului de adaptare. Terapia suportivă urmărește o educare si o permanentă încurajare a bolnavului si de asemenea favorizarea descărcării emoționale care duce în final la scăderea anxietății. Mijloacele prin care psihoterapia suportivă realizează toate acestea sunt: " îndrumarea, persuasiunea, încurajarea, catharsis-ul, presiunea si coercitatia, desensibilizarea, exteriorizarea intereselor si manipularea mediului". (Minsie si Campbell citati de I.B. Iamandescu – Manual de Psihologie medicala, editura Infomedica, 1995).

4. Terapia comportamentala a fost utilizată si acreditată în abordarea psihoterapeutică a H.T.A. esentiale. Dupa unii autori terapia comportamentala este mai eficientă în cazul hipertensiunii ușoare, în timp ce alți autori afirmă că este mai eficientă la persoanele cu valori mari ale tensiunii arteriale, obținându-se la aceștia o normalizare a valorilor tensiunii către sfârșitul tratamentului. În present psihoterapia comportamentală este folosită în tratamentul H.T.A. esentiale ca adjuvant la tratamentul medicamentos.

5. Psihoterapia psihanalitica (freudiana, adleriana si a lui C.G. Jung), a fost valorizata cu doua decenii în urma când era considerata ca unica metoda psihoterapeutica folosita în tratarea H.T.A. În forma sa actuala psihoterapia psihanalitica determina: verbalizarea trairilor conflictuale, exteriorizarea sentimentelor agresive, stabilirea unei bune relatii cu psihoterapeutul, care contribuie la diminuarea sau înlaturarea anxietatii si a tendintei depresive. În present psihoterapia psihanalitica este folosita mai ales la pacientii tineri cu H.T.A. esentiala la care apar tulburari associate cum ar fi depresiile secundare si starile de anxietate prelungita.

6. Terapia ocupatională si ergoterapia sunt mai putin folosite la noi în țară deși reprezintă metode de tratament în occident. Activitatile sunt alese în general de tehnicile artizanale, iar munca trebuie sa fie simpla si sa suscite motivatia si creativitatea. În cadrul terapiei ocupationale si ergoterapiei activitatile trebuie sa fie compatibile cu posibilitatile bolnavului iar acesta trebuie sa învete sa-si dozeze efortul si sa accepte pauzele ca pe ceva necesar. Se mai pot folosi activitati ca tapiseria, macrameul, tricotajul si broderia. Indiferent ce metode psihoterapeutice sunt folosite, este cunoscut faptul ca singular nu dau rezultate ci doar ca adjuvant al tratamentului medicamentos. Psihoterapia este recomandată în H.T.A. atât pentru efectul sau în diminuarea valorilor tensiunii arteriale cât si pentru reechilibrarea psihica a individului

CAPITOLUL II. – METODOLOGIA CERCETĂRII

1. Obiectivele cercetării:

Lucrarea de față urmărește:

să identifice și să analizeze evenimentele majore de viață și influența lor asupra

stresului perceput în cadrul celor două boli cronice;

să compare cardiopatia ischemică cu ulcerul gastro-duodenal sub aspectul stresului

perceput de participanții din cele două categorii;

să identifice gradul de încredere în forțele proprii și legătura cu stresul în cazul celor

două patologii somatice.

2. Ipotezele cercetării

Ipoteza non-direcțională care stă la baza cercetării este:

Există diferențe semnificative între cele două boli cronice în ceea ce privește nivelul stresului perceput, stimă de sine și evenimentele stresante trăite.

Ipotezele specifice sunt următoarele:

1. Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul stresant decat la cei care nu l-au trăit.

2. Există o diferență semnificativă între nivelurile stimei de sine la loturile celor două boli.

3. Lotul investigat

Cercetarea s-a realizat pe un lot de 120 de subiecți, cu vârste cuprinse între 25 și 45 de ani (m = 34,4, SD = 5.14), din județul Botoșani astfel: 79 având domiciliul stabil în mediul urban (65,8%) și 41 de subiecți cu domiciliul stabil în mediul rural (34,2%), 83 din cei 120 erau de sex masculin (69,2%), iar 37 de sex feminin (30,8%).

4. Desfășurarea cercetării

Pentru realizarea cercetării s-a utilizat ca metodă de investigare ancheta pe bază de chestionar. Cei 120 de subiecți au completat în perioada ianuarie-aprilie 2007, un chestionar cu 43 de itemi, dar nu fără a asigura subiecții de caracterul confidențial al datelor furnizate..

În urma aplicării scalei Holmes și Rahe, am obținut:

– 23 de participanți cu cardiopatie ischemică și 9 participanți cu ulcer gastroduodenal care au obținut scoruri sub 150 de puncte, care au fost eliminați din cercetare;

– 37 de participanți cu cardiopatie ischemică și 51 de particicpanti cu ulcer gastroduodenal care au obținut scoruri peste 150.

Intrucât numărul de participanți cu cardiopatie ischemică nu este același cu numărul participanților cu ulcer gastroduodenal, am efectuat o randomizare simplă în urma căreia am extras 30 de subiecți cu cardiopatie ischemică și 30 cu ulcer gastroduodenal.

Apoi, atât participanții cu cardiopatie ischemică cât și cei cu ulcer gastroduodenal au

completat un chestionar care măsoară nivelul stresul perceput.

A treia sarcină prevedea completarea de către toți subiecții a scalei de măsurare a stimei de sine, elaborată de Rosenberg (1965), alcatuită din 10 itemi. Raspunsurile subiecților se dau în format Likert, unde 1 reprezinta "Sunt în total dezacord", iar 4 reprezinta "Sunt întru totul de acord".

5. Prezentarea instrumentelor

Pentru atingerea obiectivelor cercetării s-au aplicat următoarele:

1. Scala Holmes-Rahe (1967) – măsoară indirect nivelul stresului trăit, prin valoarea stresantă asociată de Holmes si Rahe fiecarui eveniment din listă;

2. Chestionarul Cohen- Williamson – măsoară stresul perceput de participant;

3. Chestionarul "Self – Esteem Scale” (SES) – evaluează imaginea de sine, încrederea in

forțele proprii.

4. Coeficientul alpha de validare a itemilor.

1. Scala Holmes si Rahe

Scala Holmes si Rahe alcatuita de autori în anul 1967, cuprinde o serie de evenimente de viată, ce pot fi considerate schimbări cu potențial de creștere a incidenței bolilor psihice sau psihosomatice. Cei doi pun în evidență 43 de agenți stresori clasificați de subiecții investigați, cu ajutorul unei scale în care punctajul maxim îl constituie moartea partenerului de viață (soț, soție), cotat cu 100 de puncte. Între acestea se gasesc valori intermediare, ca de exemplu divorțul (73) sau îmbolnavirea unui membru de familie (53).

Teoria lui Holmes si Rahe afirma ca o colectie de peste 300 de puncte într-un

interval scurt (de ex. 3-6 luni) este un predictor aproape cert al riscului de îmbolnavire, dar riscul începe de la peste 150 de puncte, adunate în acelasi interval de timp.

Deși scala de mai sus a fost criticată de-a lungul timpului, principala remarcă

negativă fiind aceea ca personalitatea individului poate schimba în totalitate modul în care cineva se raporteaza la o situație problematică, am preferat folosirea ei, în detrimentul altor posibile opțiuni, deoarece ea este relativ frecvent folosită pentru măsurarea stresului la populația românească, are un număr relativ mic de itemi, de fapt important, cuprinde și eustresuri, apreciate de noi drept frecvente la categoria de vârsta pe care am luat-o în studiu.

2. Chestionarul Cohen-Williamson

Chestionarul Cohen-Williamson explorează trăirea stresului, punând accentul nu pe

eveniment, ci pe reacția individului la contextul stresant. De asemenea, acest chestionar, prin numărul mic de itemi si prin evantaiul relativ larg de probleme abordate, ne-a putut furniza informații utile pentru a descrie interacțiunea esalonului de studiu cu stresul.

Interpretare:

Nivel scăzut de stres- un scor mai mic de 25;

Nivel mediu de stres– între 25-50;

Nivel ridicat de stres– scor mai mare de 50.

3. Chestionarul Stima de sine « Self – Esteem Scale » (SES)

A fost elaborat de Rosenberg (1965) si este alcatuit din 10 itemi. Raspunsurile subiectilor se dau în format Likert, unde 1 reprezinta "Sunt în total dezacord" iar 4 reprezinta "Sunt întru totul de acord". Pentru afirmatiile 2, 4, 6, 8 si 10 cotele date de subiecti se inversează. Scorul poate varia între 10 si 40. Cu cât scorul este mai mare cu atât stima de sine este o trasatură mai pregnanta la persoana investigată.

Scala lui Rosenberg vizează imaginea de sine, stima de sine, increderea in forțele

proprii si constă in 10 itemi (afirmații față de care persoana iși exprimă acordul / dezacordul pe o scala de la 1 la 4). Scorurile pot varia intre 0 si 40 puncte.

Scorurile pana la 20 de puncte semnifică o imagine de sine scazută, probleme cu stima de sine, lipsa increderii in fortele proprii, o identitate slab conturată.

Scorurile medii (21-30 puncte) exprimă o imagine de sine pertinentă, o identitate bine

conturată, o incredere bună in forțele proprii.

Scorurile peste 30 de puncte exprimă o imagine de sine exacerbată, o incredere oarbă in forțele proprii, o supraevaluare a forțelor personale.

4. Coeficientul alpha de validare a itemilor evaluează consistența internă a itemilor unui chestionar, adică felul în care itemii tind să măsoare același lucru. Coeficientul alpha nu este altceva decât o medie a tuturor fidelităților chestionarului. Poate fi folosit ca modalitate de scurtare a chestionarului, menținând sau îmbunătățind în același timp validitatea sa internă.

– pentru Chestionarul Cohen- Williamson s-a obținut α = 0,87;

– pentru Chestionarul "Self – Esteem Scale” (SES) s-a obținut α = 0,80

5. Analiza datelor

Datele au fost analizate cu ajutorul programului SPSS, insistând pe analiza relațiilor cantitative dintre variabile.

6. Rezultate și interpretare

Pentru analiza statistică s-a calculat frecvența evenimentelor majore de viață,

percepute ca agenți stresori în funcție de nivelul stresului (1= stres scăzut, 2= stres mediu, 3= stres crescut). S-au luat în considerare numai evenimentele cu frecvența cea mai ridicată, celelalte evenimente fiind eliminate din cercetare. Astfel, s-au obținut următoarele rezultate:

Tabelul 1. Frecvențele evenimentelor percepute ca agenți stresori în funcție de nivelul stresului.

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul „divorț”

decât la cei care nu l-au trăit, la lotul de participanți cu cardiopatie ischemică.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „divorț” .

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul „divorț”.

decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu ulcer gastroduodenal.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „divorț” .

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„separare conjugală” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu cardiopatie ischemică.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „separare conjugală” .

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul „separare

conjugală” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu ulcer gastroduodenal.

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „separare conjugală” .

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„moartea unei rude” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu cardiopatie ischemică.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „moartea unei rude” .

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„moartea unei rude” decat la cei care nu l-au trăit la participanții cu ulcer gastroduodenal.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „moartea unei rude” .

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„concediere” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu cardiopatie ischemică.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „concediere” .

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„concediere” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu ulcer gastroduodenal.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Valoarea lui t și a semnificației : T(28)=2,27; p=0,031. Apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „concediere”, în sensul că media celor care au trăit evenimentul este semnificativ mai mare decât a celor care nu l-au trăit.

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„probleme sexuale” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu cardiopatie ischemică.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „probleme sexuale” .

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„probleme sexuale” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu ulcer gastroduodenal.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Valoarea lui t și a semnificației : T(28)=2,23; p=0,034. Apar diferențe semnificative la

nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „probleme sexuale”, în sensul că media celor care au trait evenimentul este semnificativ mai mare decât a celor care nu l-au trăit.

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„modificarea situației financiare” decât la cei care nu l-au trăit, la participanții cu cardiopatie ischemică.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Valoarea lui t și a semnificației : T(28)=2,95; p=0,011. Apar diferențe semnificative la

nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „modificarea situației finaciare”, în sensul că media celor care au trait evenimentul este semnificativ mai mare decât a celor care nu l-au trăit.

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„modificarea situației financiare” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu ulcer gastroduodenal.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „modificarea situației financiare” .

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„moartea unui prieten” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu cardiopatie ischemică.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „moartea unui prieten” .

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„moartea unui prieten” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu ulcer gastroduodenal.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „moartea unui prieten” .

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„preluare ipotecă” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu cardiopatie ischemică.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Valoarea lui t și a semnificației : T(28)=3,67; p=0,001. Apar diferențe semnificative la

nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „preluare ipotecă”, în sensul că media celor care au trait evenimentul este semnificativ mai mare decât a celor care nu l-au trăit.

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„preluare ipotecă” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu ulcer gastroduodenal.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „preluare ipotecă” .

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„probleme juridice” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu cardiopatie ischemică.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „probleme juridice” .

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„probleme juridice” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu ulcer gastroduodenal.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Valoarea lui t și a semnificației : T(28)=-2,36; p=0,025. Apar diferențe semnificative la

nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „probleme juridice”, în sensul că media celor care au trait evenimentul este semnificativ mai mare decât a celor care nu l-au trăit.

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„împrumutul unei sume de bani” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu cardiopatie ischemică.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Valoarea lui t și a semnificației : T(28)=2,95; p=0,011. Apar diferențe semnificative la

nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „împrumutul unei sume de bani”, în sensul că media celor care au trăit evenimentul este semnificativ mai mare decât a celor care nu l-au trăit.

Nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentul

„împrumutul unei sume de bani” decât la cei care nu l-au trăit la participanții cu ulcer gastroduodenal.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Testul T este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu apar diferențe semnificative la nivelul stresului în funcție de prezența /absența evenimentului „împrumutul unei sume de bani” .

Prin analiză statistică s-a calculat frecvența evenimentelor majore de viață, percepute

ca agenți stresori în funcție de loturile celor două boli (1= cardiopatie ischemică, 2= ulcer gastroduodenal). S-au luat în considerare numai evenimentele cu frecvența cea mai ridicată, celelalte evenimente fiind eliminate din cercetare. Astfel, s-au obținut următoarele rezultate:

Tabelul 2. Frecvențele evenimentelor percepute ca agenți stresori în funcție de boală

Stresul perceput corelează negativ cu stima de sine, la participanții cu cardiopatie

ischemică.

Pentru această ipoteză, am folosit coeficientul de corelație Pearson și s-a obținut un coeficient de corelație r= -0,458, la un prag de semnificație p=0,01. Ipoteza se confirmă. Există o corelație semnificativ negativă între nivelul stresului perceput și stima de sine la participanții cu cardiopatie ischemică. Deci, persoanele care înregistrează un nivel ridicat al stimei de sine vor avea un nivel scăzut de stres.

Stresul perceput corelează semnificativ cu stima de sine, la participanții cu ulcer

gastroduodenal.

Pentru această ipoteză, am folosit coeficientul de corelație Pearson și s-a obținut un coeficient de corelație r=0,426, la un prag de semnificație p=0,01. Ipoteza se confirmă. Există o corelație semnificativă între nivelul stresului perceput și stima de sine la participanții cu ulcer gastroduodenal. Deci, persoanele care înregistrează un nivel ridicat al stimei de sine vor avea un nivel satisfăcător al stresului.

Prin analiză statistică s-a calculat frecvența evenimentelor majore de viață, percepute

ca agenți stresori în funcție de nivelul stimei de sine (1= stimă scăzută, 2=stimă crescută). S-au luat în considerare numai evenimentele cu frecvența cea mai ridicată, celelalte evenimente fiind eliminate din cercetare. Astfel, s-au obținut următoarele rezultate:

Tabelul 3. Frecvențele evenimentelor percepute ca agenți stresori în funcție de nivelul

stimei de sine

Există o diferență semnificativă între nivelurile stimei de sine la participanții cu

cardiopatie ischemică.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Valoarea lui t și a semnificației : T(28)=2,72; p=0,011. Apar diferențe semnificative la

nivelul stimei de sine, în sensul că media celor care au înregistrat o stimă de sine mai scăzută este semnificativ mai mare decât a celor care au înregistrat o stimă mai ridicată., la partcipanții cu cardiopatie ischemică.

Există o diferență semnificativă între nivelurile stimei de sine la participanții cu ulcer

gastroduodenal.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-a folosit testul T pentru eșantionane independente (Independent Sample T Test).

Valoarea lui t și a semnificației : T(28)=-2,48; p=0,011. Apar diferențe semnificative la

nivelul stimei de sine, în sensul că media celor care au înregistrat o stimă de sine mai ridicată este semnificativ mai mare decât a celor care au înregistrat o stimă mai scăzută la participanții cu ulcer gastroduodenal.

7. Compararea loturilor

Ne propunem în cercetarea realizată să verificăm dacă există diferențe semnificative sau nu, adică dacă putem extinde concluziile pe întreaga populație sau nu.

În consecință, alături de ipoteza specifică (Hs) care a stat la baza cercetării putem formula și o altă ipoteză nulă (Ho), care să atribuie numai întâmplării diferențele obținute în cercetarea anterioară, pe baza „legilor întâmplării”.

Pentru a vedea dacă ipoteza nulă se confirmă sau infirmă, am ales ca procedură de calcul statistic opțiunea „Independent Simple T-Test” din programul SPSS. Ceea ce ne interesează în mod special este dacă diferențele între participanți sunt semnificative, și dacă putem extinde concluzia obținută pe întreaga populație.

În compararea celor două eșantioane E-1 și E-2 s-a operat cu mediile la scorurile obținute

de participanți la cele 2 chestionare aplicate:

Chestionarul Cohen- Williamson;

Chestionarul "Self – Esteem Scale” (SES).

Independent Simple T-Test este un procedeu care se aplică în cazul eșantioanelor independente. Prin acest procedeu se testează dacă mediile a două grupe de participanți sunt egale. Calculul statisticii test pentru compararea mediilor a două eșantioane cere să verifice dacă abaterile standard la nivelul celor două grupe sunt semnificativ diferite, deoarece ipoteza de nul se presupune că cele două eșantioane au varianțe egale. În acest scop se folosește Testul Levene de egalitate a varianțelor.

Dacă nivelul de semnificație observat pentru Testul Levene de egalitate a varianțelor este mic (mai mic de 0.05), atunci se folosesc varianțele distincte pentru testarea mediiilor. Dacă acest nivel este mai mare, atunci se folosesc varianțe reunite. În cazul de față, nivelul de semnificație (Sig.) este diferit pentru fiecare comparație în parte.

Există o diferență semnificativă între nivelurile stresului perceput la loturile celor două

boli.

Am aplicat chestionarul Cohen-Williamson pe cele două eșantioane de subiecți: E-1 (participanții cu cardiopatie ischemică) și E-2 (participanții cu ulcer gastro-duodenal) și se compară mediile celor două grupuri de participanți pentru a se observa dacă există diferențe semnificative.

Pentru verificarea efectului acestei variabile asupra variabilei dependente s-a folosit testul T pentru eșantioane independente (Independent Sample T test).

Testul Levene este nesemnificativ, are valoarea F=2,11, p=0,151, (am greși în 15,1%

din cazuri dacă am respinge ipoteza de nul care afirmă ca varianțele sunt egale), deci varianțele sunt egale și vom extrage t: t(58)=3,37, p=0,001. Putem respinge ipoteza de nul, pentru că greșim doar în 1% din cazuri. Deci, apar diferențe semnificative între nivelurile stresului perceput la loturile celor două boli. Participanții cu cardiopatie ischemică au un nivel al stresului mai ridicat comparativ cu a celor cu ulcer gastroduodenal.

Există o diferență semnificativă între nivelurile stimei de sine la loturile celor două

boli.

Am aplicat chestionarul "Self – Esteem Scale” (SES) pe cele două eșantioane de subiecți: E-1 (participanții cu cardiopatie ischemică) și E-2 (participanții cu ulcer gastro-duodenal) și se compară mediile celor două grupuri de participanți pentru a se observa dacă există diferențe semnificative.

Pentru verificarea efectului acestei variabile asupra variabilei dependente s-a folosit testul T pentru eșantioane independente (Independent Sample T test).

Testul Levene are valoarea F= 1,99, p=0,163, (am greși în 16,3% din cazuri dacă am

respinge ipoteza de nul care afirmă ca varianțele sunt egale), deci varianțele sunt egale și vom extrage t: t(58)=7,57, p=0,001. Putem respinge ipoteza de nul, pentru că greșim doar în 1% din cazuri. Deci, apar diferențe semnificative între nivelurile stimei de sine la loturile celor două boli. Participanții cu cardiopatie ischemică au o stimă de sine mai scăzută comparativ cu a celor cu ulcer gastroduodenal.

CONCLUZII :

Design-ul de cercetare și rezultatele detaliate prezentate în capitolele anterioare ne-au permis formularea unor concluzii.

Scala Holmes si Rahe alcatuită de autori în anul 1967 pune în evidență 43 de agenți stresori, cu ajutorul unei scale în care punctajul maxim îl constituie moartea partenerului de viață (soț, soție), cotat cu 100 de puncte. Între acestea se gasesc valori intermediare, ca de exemplu divorțul (73) sau îmbolnăvirea unui membru de familie (53).

In urma aplicării acestei scale, am obținut următoarele rezultate:

Nivelul stresului generat de evenimentele majore in funcție de prezența-abesența acestor evenimente in viața pacientului in ultima perioadă, nu este în aceeași ordine a intensității stresului față de cea alcătuită de autori. Astfel:

– la participanții cu cardiopatie ischemică, nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentele : modificare situație financiară, preluare ipotecă, împrumut bani, decât la cei care nu le-au trăit.

– la participanții cu ulcer gastroduodenal, nivelul stresului este semnificativ mai mare la cei care au trăit evenimentele : concediere, probleme sexuale, probleme juridice, decât la cei care nu le-au trăit

Aceste evenimente se asociază cu un stres perceput mai mare și decât moartea unui membru apropiat al familiei. Aceasta este o dovadă a faptului că in decenii, valorile s-au modificat si că sunt diferit percepute evenimentele astazi față de atunci.

Alte rezultate :

– stresul perceput corelează negativ cu stima de sine, la participanții cu cardiopatie ischemică;

– stresul perceput corelează semnificativ cu stima de sine, la participanții cu ulcer

gastroduodenal;

– Există o diferență semnificativă între nivelurile stimei de sine la loturile celor două boli;

– Există o diferență semnificativă între nivelurile stresului perceput la loturile celor două boli; Din rezultatele obținute putem afirma că ipoteza generală care se află la baza acestui studiu se confirmă: „există diferențe semnificative între cele două boli cronice în ceea ce privește nivelul stresului perceput, stimă de sine și evenimentele stresante trăite”.

Lucrarea de față poate fi un punct de plecare pentru o cercetare viitoare mai amănunțită, care să deschidă calea spre o mai bună cunoaștere asupra percepției stresului la pacienții cu afecțiuni somatice cronice.

BIBLIOGRAFIE:

1. Alexandrescu L. (1997) – Stresul psihic-concepte generale, Revista Româna de Sanatate Mintala, nr. 6.

2. Albu, M.( 1998) – Construirea si utilizarea testelor psihologice, Atlas Clusium, Cluj Napoca, pp.40- 183.

3. Albu, M. (2000) – Metode si instrumente de evaluare în psihologie, Cluj- Napoca.

4. Allport G.W. (1991) – Structura si dezvoltarea personalitatii, EDP, Bucuresti.

5. Băban, Adriana(1998) – Stres și personalitate, Presa Universitară Clujeană, pp 43-70, 89-98.

6. Cemârtan, A.( 1996) – Dimensiuni ale stresului ocupațional // Mihai Șleahtițchi (coord.). Clasic și modern în psihopedagogia socială – Chișinău: Ed. Știința, -pp. 233-240.

7. Derevenco, P., Anghel, I., Băban, A.( 1992)- Stresul în sănătate și boală: de la teorie la practică – Editura Dacia, Cluj Napoca.

8. Derevenco, P. (1987) – Un bilanț de cercetări internaționale despre stres (1936-1986)- Revista de psihologie, nr.4, București, pp. 327-334.

9. Floru, R. (1974) – Stresul psihic, Ed. Științifică, București.

10. Freeling P.( 1985) – Health outcomes in primary care: an approach to the problems, Fam. Practice, 2.

11. Goodrick, G.K., Kneuper S., Steinbauer J.R. (2005) – Stress perceptions in community clinic: a pilot survey of patiens an psysicians, Journal of Community Health, Aprilie.

12. Gorgos C.(1989) – Dictionar enciclopedic de psihiatrie, Editura Medicala, Bucuresti.

13. Golu, M.( 1981) – Stresul psihic // Dicționar de psihologie socială – București: Ed. Enciclopedică, pp. 235-236.

14. Iamandescu, I,B (1997) – Psihologie Medicală- Editura Infomedica, București.

15. Iamandescu, I. B.( 1997) – Stresul psihic și bolile interne – Editura ALL, București.

16. Iamandescu, I. B.( 1991) – Vulnerabilitatea la stresul psihic la bolnavii psihosomatici , Editura Viața Medicală, București.

17. Iamandescu I. B. ( 2002)- Stresul psihic din perspectiva psihologica si psihosomatica – Editura Infomedica, Bucuresti.

18. Ionescu, G, Bejat M, Pavelcu V. – Psihologie clinică , Editura Academiei, București.

19. Richter, G. ( 1996) – Evenimentele stresante de viață și suportul social. Semnificația lor pentru tulburările depresive // Depresii – Noi perspective / sub red. Radu Vraști, Norman Eisemann. – Editura ALL, București, pp. 98-101.

20. Larousse (1998) – Dictionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedie, Bucuresti.

21. Hendreș D.( 2005) – curs Psihologie medicală, Editura Universității « Al. I. Cuza » Iași.

22. Holdevici J.( 2002) – Psihoterapia anxietatii, Editura Dual Tech, Bucuresti.

23. Lefton L.A. (1997) – Psyhology, 6th, Editura U.S.A.

24. Legeron P.( 2003) – Cum sa te aperi de stres, Editura Trei, Bucuresti.

25. Luban-Plozza, B., Pozziu., Carlevaro T. (2000) – Convietuirea cu stresul, Editua Medicala, Bucuresti.

26. Luban-Plozza, B., Iamandescu I.B. (sub.red.)( 2003) – Dimensiunea psihosociala a practicii medicale, Editura Infomedica, Bucuresti.

27. Luban-Plozza, B. (2002) – Stresul psihic din perspectiva psihologica si psihosomatica, Editura Infomedica, Bucuresti.

28. Manea M.( 2002) – Psihologie medicala, Editura Tehnica, Bucuresti.

29. McKelvey R.S., Pfaff J.J., Acress J.G. ( 2001) – The relationship between chief complaints, psychological distress and suicidal ideation in 15-24 -year -old patients presenting to general practitioners, Med. J. Aust., p. 175.

30. Restian, A. (1997) – Patologia informațională, Editura Academiei Române, București pp. 135-148.

31. Sava, F., (2004) – Analiza datelor în cercetarea psihologica. Metode statistice complementare, Editura ASCR, Cluj-Napoca

32. Schulberg H.C., Burns B.J. (1998) – Mintal disordes in primary care: epidemiologic, diagnostic and treatment research directions, Gen Hosp. Psychiatry, 10, 79-87.

33. Selye, H.( 1984) – Știință și viață – Editura Politică, București.

34. Stirling A.M., Wilson P., McConnachie A. (2001)- Deprivation, psychological, distress and consultation length in general practice, B.J. Gen Pract, 51, 546-460.

35. Tudose, F, (2000)- “O abordare modernă a psihologiei medicale”, OMS, 1992, Clasificarea I.C.D. – 10 a tulburărilor mentale și de comportament. Simptomatologie și diagnostic clinic, Editura Infomedica, București.

36.. Voicu, C. (1996) – Însușirile tipologice ale sistemului nervos în contextul unor cercetări cu caracter teoretic, metodologic și aplicativ // Revista de psihologie, Nr. 4, pp. 317-325.

37. Zlate, M.- Introducere în psihologie / ed. a 2-a (revăzută și adăugită), Casa de editură și presă "Șansa" S.R.L., București, p. 177.

38. Zorlențan T., Burduș E., Căprărescu G.( 1995) -Managementul organizației, Ed.Holding Reporter, București.

BIBLIOGRAFIE:

1. Alexandrescu L. (1997) – Stresul psihic-concepte generale, Revista Româna de Sanatate Mintala, nr. 6.

2. Albu, M.( 1998) – Construirea si utilizarea testelor psihologice, Atlas Clusium, Cluj Napoca, pp.40- 183.

3. Albu, M. (2000) – Metode si instrumente de evaluare în psihologie, Cluj- Napoca.

4. Allport G.W. (1991) – Structura si dezvoltarea personalitatii, EDP, Bucuresti.

5. Băban, Adriana(1998) – Stres și personalitate, Presa Universitară Clujeană, pp 43-70, 89-98.

6. Cemârtan, A.( 1996) – Dimensiuni ale stresului ocupațional // Mihai Șleahtițchi (coord.). Clasic și modern în psihopedagogia socială – Chișinău: Ed. Știința, -pp. 233-240.

7. Derevenco, P., Anghel, I., Băban, A.( 1992)- Stresul în sănătate și boală: de la teorie la practică – Editura Dacia, Cluj Napoca.

8. Derevenco, P. (1987) – Un bilanț de cercetări internaționale despre stres (1936-1986)- Revista de psihologie, nr.4, București, pp. 327-334.

9. Floru, R. (1974) – Stresul psihic, Ed. Științifică, București.

10. Freeling P.( 1985) – Health outcomes in primary care: an approach to the problems, Fam. Practice, 2.

11. Goodrick, G.K., Kneuper S., Steinbauer J.R. (2005) – Stress perceptions in community clinic: a pilot survey of patiens an psysicians, Journal of Community Health, Aprilie.

12. Gorgos C.(1989) – Dictionar enciclopedic de psihiatrie, Editura Medicala, Bucuresti.

13. Golu, M.( 1981) – Stresul psihic // Dicționar de psihologie socială – București: Ed. Enciclopedică, pp. 235-236.

14. Iamandescu, I,B (1997) – Psihologie Medicală- Editura Infomedica, București.

15. Iamandescu, I. B.( 1997) – Stresul psihic și bolile interne – Editura ALL, București.

16. Iamandescu, I. B.( 1991) – Vulnerabilitatea la stresul psihic la bolnavii psihosomatici , Editura Viața Medicală, București.

17. Iamandescu I. B. ( 2002)- Stresul psihic din perspectiva psihologica si psihosomatica – Editura Infomedica, Bucuresti.

18. Ionescu, G, Bejat M, Pavelcu V. – Psihologie clinică , Editura Academiei, București.

19. Richter, G. ( 1996) – Evenimentele stresante de viață și suportul social. Semnificația lor pentru tulburările depresive // Depresii – Noi perspective / sub red. Radu Vraști, Norman Eisemann. – Editura ALL, București, pp. 98-101.

20. Larousse (1998) – Dictionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedie, Bucuresti.

21. Hendreș D.( 2005) – curs Psihologie medicală, Editura Universității « Al. I. Cuza » Iași.

22. Holdevici J.( 2002) – Psihoterapia anxietatii, Editura Dual Tech, Bucuresti.

23. Lefton L.A. (1997) – Psyhology, 6th, Editura U.S.A.

24. Legeron P.( 2003) – Cum sa te aperi de stres, Editura Trei, Bucuresti.

25. Luban-Plozza, B., Pozziu., Carlevaro T. (2000) – Convietuirea cu stresul, Editua Medicala, Bucuresti.

26. Luban-Plozza, B., Iamandescu I.B. (sub.red.)( 2003) – Dimensiunea psihosociala a practicii medicale, Editura Infomedica, Bucuresti.

27. Luban-Plozza, B. (2002) – Stresul psihic din perspectiva psihologica si psihosomatica, Editura Infomedica, Bucuresti.

28. Manea M.( 2002) – Psihologie medicala, Editura Tehnica, Bucuresti.

29. McKelvey R.S., Pfaff J.J., Acress J.G. ( 2001) – The relationship between chief complaints, psychological distress and suicidal ideation in 15-24 -year -old patients presenting to general practitioners, Med. J. Aust., p. 175.

30. Restian, A. (1997) – Patologia informațională, Editura Academiei Române, București pp. 135-148.

31. Sava, F., (2004) – Analiza datelor în cercetarea psihologica. Metode statistice complementare, Editura ASCR, Cluj-Napoca

32. Schulberg H.C., Burns B.J. (1998) – Mintal disordes in primary care: epidemiologic, diagnostic and treatment research directions, Gen Hosp. Psychiatry, 10, 79-87.

33. Selye, H.( 1984) – Știință și viață – Editura Politică, București.

34. Stirling A.M., Wilson P., McConnachie A. (2001)- Deprivation, psychological, distress and consultation length in general practice, B.J. Gen Pract, 51, 546-460.

35. Tudose, F, (2000)- “O abordare modernă a psihologiei medicale”, OMS, 1992, Clasificarea I.C.D. – 10 a tulburărilor mentale și de comportament. Simptomatologie și diagnostic clinic, Editura Infomedica, București.

36.. Voicu, C. (1996) – Însușirile tipologice ale sistemului nervos în contextul unor cercetări cu caracter teoretic, metodologic și aplicativ // Revista de psihologie, Nr. 4, pp. 317-325.

37. Zlate, M.- Introducere în psihologie / ed. a 2-a (revăzută și adăugită), Casa de editură și presă "Șansa" S.R.L., București, p. 177.

38. Zorlențan T., Burduș E., Căprărescu G.( 1995) -Managementul organizației, Ed.Holding Reporter, București.