Independența României și relația cu Imperiul Țarist [615298]

Independența României și relația cu Imperiul Țarist
1875 -1878

Cristian FLORESCU

Instalarea pe tronul României a unui domn străin a reprezentat atât dorința exprimată
de Adunările ad -hoc, dar mai ales, odată cu Carol de Hohenzollern -Sigmaringen, poporul
român începea din nou să creadă în șansele de a deveni o națiune liberă și independentă.
Prințul străin reușea asfel să dirijeze politica externă românească, beneficiind și de
sprijinul german în demersurile sale.
Criza orientală, redeschisă în anu l 1875 prin insurecțiile din Bosnia și Herțegovina
unde ”izbucnește o răscoală a pupulației creștine împotriva opresiunii feudale
absolutiste a turcilor”1, scopul principal al acesteia fiind acela de desființare a relațiilor
coloniale cât și declararea egalității naționale și religioase , a reprezentat pentru Imperiul
Țarist prilejiu l de a-și continua planul de expansiune în Balcani . ”Izbucnită pe fondul
crizei interne acute a Imperiului Otoman, răscoala a fost un adevărat semnal de alarmă
pentru întreaga Peninsulă Balcanică; încă de la început răsculații au beneficiat de
sprijinul detașamentelor de voluntari venite din Serbia, Muntenegru și alte părți ”2.
Urmată de către cele două răscoale, din toamna aceluiași an și din anul l876 ale poporului
bulgar, car e au fost înrăutățite datorită intrării în război atât a Serbiei cât și a
Muntenegrului din luna iunie a anului 1876, de faptul că Imperiul Țarist a declarat război
Imperiului Otoman în luna aprilie 1877, război în care România a luat parte , criza

1 Nicolae Ciachir, Istoria relațiilor internaționale de la pacea westfalică (1648) până în contemporaneitate (1947) ,
Editura Oscar Print, București, 1998, p. 173.
2 Ion Agrigoroaiei, România în relațiile internaționale, 1699 -1939, Editura Junimea, Iași, 1980, p. 256.

orientală reprezintă punctul culminant al finalizării dorințelor statului român modern,
dorințe ce s -au transpus și în relația pe care viitorul stat român a avut -o cu un Imperiu
Țarist ce își revenise după înfrângerea suferită în războiul Crimeei.
Atât istorici români cât și străini consideră faptul că nu Rusia , ci Austro -Ungaria
este cea care a provocat răscoala din Herțegovina. Marele istoric român Nicolae Iorga
este unul dintre ei: ,, A spune că Rusia n -a fost factorul care a stârnit tulburările
balcanice nu înseamnă a spune că ea părăsise atunci toate amintirile sale din secolul al
XVIII -lea, că se lepădase de o conștiință politică, îndreptățită sau ba, dar de care era
cuprinsă sufletește adânc, cea mai mare parte din locuitorii Imperiului. Voiam s ă spunem
numai că în 1875, altul a avut interes să poruncească războiul în Balcani ”3. De
asemenea, istoriografia românească a ajuns la aceeași concluzie: “ Încredințată că Rusia
nu-i va face dificultăți datorită alianței celor trei împărați, Austro Ungaria a lucrat în
1875 pentru a redeschide problema Orientală în vederea expansiunii sale teritoriale în
Balcani ”4.
Înaintea și în timpul războiului ruso -turc din anul 1877 relațiile româno -ruse au
avut urcușuri și coborâșuri, acestea fiind precaute la începutul crizei, mai colegiale în
timpul colaborării din timpul războiului, urmând să devină deflagrante atunci când R usia
și-a arătat adevăratele intenții, acelea de a anexa județele ce fuseseră restituite românilor
după Congresul de Pace de la Paris din anul 1856: Ismail, Cahul și Bolgrad.
Odată cu debutul crizei orientale, decidenții României începeau să fie preocupați
de faptul ca teritoriul țării să nu fie prins între incidentele de la sud de Dunăre și
intervenția unei puteri garante. Acest lucru a fost evidențiat și de către Vasile Boerescu în
nota pe care a transmis -o la data de 9 august 1875 agentului român de la C onstantinopol,
Iancu Ghica, referitor la poziția României în cazul izbucnirii unui război: ” Nu putem și
nici nu trebuie să luăm vreo parte activă la toate aceste evenimente. Nu suntem decăt

3 Nicolae Iorga, Politica externă a regelui Carol I (1866 -1900), Ediție îngrijită de Vicențiu Rădulescu, Editura
Glycon, București, 1991, p. 125.
4 Istoria României , vol. IV, Coordonatori: P.Constantinescu -Iași, Vasile Maciu, V.Cheresteșiu, Dan Berindei,
N.N.Constantinescu , Traian Lungu, Editura Academiei, București, 1964, p. 581.

spectatori pasivi deși interesați. (…) interesele noastre cer să ducem o politică națională,
separată și independentă de aceea a vecinilor noștri de pe malul drept al Dunării ”5.
Același comportament a fost adoptat și de către liderii partidelor politice, atitudine ce a
fost exprimată în cadrul Parlamentului prin mesaju l adresat prințului Carol I în toamna
aceluiași an, fiind transmise ”urări călduroare și sincere pentru ameliorarea” situației în
care se aflau populațiile creștine , totodată fiind ” salutată și hotărârea guvernului de a lua
toate măsurile în vederea păstră rii demnității naționale și a realizării unei stări de
lucruri mai conforme cu interesele generale ale creștinilor ”6. În luna noiembrie a anului
1875, guvernului român i -a fost adresată întrebarea: ” ce atitudine va avea România în
viitoarea criză orientală ”7, de către Ivan Zinovie v, consul general al Rusiei la București.
Ținându -se cont de tratatul de la Paris din anul 1856 prin care puterile garante girau
pentru autonomia României, Consiliul de Miniștri ia hotărârea de a menține starea de
neutralitate.
Poziția de neutralitate a României, adoptată la începutul crizei, a fost primită cu
satisfacție de către puterile garante , cela mai interesate fiind Austro -Ungaria și Rusia.
Marile Puteri doreau să profite cât mai mult în urma evenimentelor din sud estul Eur opei,
astfel că pe plan internațional începeau negocieri și aveau loc diferite discuții între
delegații Marilor Puteri.
În timp ce Imperiul Otoman era din ce în ce mai neîngăduitor cu Puterile Centrale,
referitor la răscoalele ce aveau loc, pentru România devenea tot mai clar faptul că Rusia
se va implica în cadrul conflictului din s ud-estul Europei, ceea ce ar fi rezultat grave
consecințe în urma transformării teritoriului românesc într -un câmp al operațiunilor
militare sau traversarea teritoriului țării de către trupele țariste, mai ales că acest motiv ar
fi fost folosit în beneficiul pentru ocuparea de către Rusia a celor trei județe basarabene8 .

5 DIRRI, volumul I/2: Evenimentele militare premergătoare anului 1877, Editura Academiei, București, 1954, p. 11 –
12.
6 Adrian Bogdan Ceobanu , Politică și Diplomație la Sfârșitul secolului XIX, Editura Universității ”Alexandru Ioan
Cuza”, Iași, 2017, p. 45.
7 Titu Maiorescu, Istoria Contemporană a României (1866 -1900), București, 1925, p.82.
8 Sorin Liviu Damean, România și Congresul de Pace de la Berlin, Editura Mica Valahie, București, 2011, p .22

Principele Carol era tot mai convins de faptul că pentru a lua sfârșit, criza orientală
se va îndrepta către un conflict armat și că marile puteri – mai puțin Rusia – vor lăsa
lucrurile să își urmeze cursul fără a interveni, realitate subliniată și în scrisoarea expediată
tatălui său în data de 14/25 iunie 1876: ” De când ți -am scris ultima scrisoare s -au
întâmplat în Orient evenimente însemnate, care constituie începutul unei noi drame ce va
avea loc într -un timp nu prea îndepărt at. Europa se teme de rezolvarea Chestiunii
orientale, pentru că în spatele acesteia se prezintă fantoma războiului, fiindcă nici una
dintre marile puteri nu vrea să lase pe alta să câștige vreun succes și influență
predominantă în Orient. Europa însă cred e că o chestiune amânată nu este totodată și
rezolvată. Același pericol pe care caută să -1 evite azi, va exista mai târziu, într -o mai
mare măsură, însoțit de un fanatism și de o poftă de răzbunare cu totul crude. Atunci nu
va mai fi nici o putere care să oprească această catastrofă, a cărei parte finală nu se
poate prevedea și care poate avea drept consecință un război general… Criza va dura, în
cazul cel mai favorabil, pană când Imperiul otoman, dacă nu se va prăbuși, va fi cel
puțin zguduit din temelii . După aceea se vor forma state mai mici, care, mai curând sau
mai târziu, își vor câștiga puterea lor de viață ”9.
Astfel, odată cu venirea la putere a lui Ion. C Brătianu, în luna iulie a anului 1876,
a început și testarea terenului referito r la zvonurile precum că Rusia ar avea inteția de a
anexa sudul Basarabiei. Afirmații ce aveau să fie negate de către consulul rus de la
București , în urma unei discuții cu primul ministru, însă o negație oficială solicitată de
către primul ministru Ion. C Brătianu, a fost dată uitării de către guvernul țarist și nu a
mai fost oferită.
Fiind de părere că Rusia și Austro -Ungaria au căzut de comun acord asupra
soluționării crizei orientale, I.C. Brătianu a considerat vizita la Sibiu a Împăratului
Francisc Ios if o oportunitate de a se pune de acord cu politica externă a Austro -Ungariei,
de aceea împreună cu ministrul justiției, Eugen Stătescu , s-au deplasat într -acolo pentru
a-l saluta și pentru a încerca să afle intențiile acestuia în cazul unui eventual războ i ruso –

9 Stelian Neagoe, Memoriile Regelui Carol I al României. De un Martor Ocular , vol. III (1869 -1875), p.42 -43.

turc, dar și pentru a -l asigura de o bună vecinătate a României.10 Pentru a avea întregul
tablou cu intențiile Austro -Ungariei și Rusiei cu privire la război, la data de 25
Septembrie 1876, o delegație formată din I.C Brătianu , ministrul de Război Gh.
Slăniceanu, Theodor Văcărescu care era mareșalul Curții domnești și un aghiotant, bun
cunoscător al limbii ruse , a fost trimisă de către Carol I la Livadia pentru a purta discuții
despre o eventuală înțelegere cu România.
În cadrul convorbirilor de la Livadia, faptul că Rusia se așteaptă la un război cu
Turcia a fost expus de către generalul Gorceakov și că acesta va izbucni cel mai târziu în
cursul primăverii sau în cel mai scurt timp până la sf ârșitul anului, totodată afirmând
faptul că își dorește un sprijin din partea României. Chiar dacă răspunsul lui I.C. Brătianu
a fost unul de susținere a popoarelor creștine și de a avea bune intenții în relația cu
Imperiul Țarist, acesta a subliniat faptul că politică dusă de România la nivel internațional
este garantată de puterile europene, fără a avea un document scris și fără o convenție
militară, armatele ruse nu pot traversa teritoriul țării. Cum își exprimaseră intenția de a
anexa sudul Basarabie, la Reichstadt, nici țarul și nici Gorceakov nu erau entuzia smați de
a semna un tratat politic cu România, subliniind faptul că România nu este un stat
independent, iar în cazul unui refuz de a nu solicita condiții pentru libera trecere a
armatei ruse pe teritoiul țării, Rusia va considera Moldova și Muntenia part e a Imperiului
Otoman, conform tratatelor internaționale și ” va ocupa aceste țări fără nicio
formalitate ”11. Chiar dacă Gorceakov a amenințat cu strivirea trupelor române în cazul în
care se vor opune, ministrul I.C Brătianu i -a răspuns : ” Nu mă îndoiesc că ne veți zdrobi,
dar, totuși, ne vom opune și vom vedea dacă va conveni Rusiei, care merge să libereze
creștinătatea din orient să zdrobească pe primii creștini pe care îi întâlnește în calea
sa”12. Per ansamblu, discuțiile de la Livadia, chiar dacă nu au fost redactate oficial, au
facilitat o înțelegere între cele două state în cazul unui război cu Poarta. Astfel , bazele

10 Ion I.C. Brătianu, România și chestiunea Orientului, în vol. Războiul neatârnării 1877 -1878, București, 1927, p.
80
11 D.A. Sturdza, Domnia regelui Carol I, tom I 1866 -1876, București, 1906, p. 819
12 Ion I. C. Brătianu, op. cit., p.88; A.D.Xenopol, Războaiele dintre ruși și turci , vol.II, Iași, 1880, p. 329 -330; N.
Iorga, Războiul pentru independența României , București, 1929, p.58.

negocierilor fiind puse la Livadia, în lunile următoare s -au desfășurat discuții concrete în
secret, la București, pentru a da o formă de finitivă a unei convenții româno -ruse.
Cerându -și scuze de faptul că nu poate veni să poarte el însuși discuțiile cu I.C
Brătianu, generalul Ignatiev a delegat pe contele Al. Nelidov și pe colonelul M.
Cantacuzino, care au ajuns la București în secret , folosind o rută ocolitoare sub identități
schimbate, pentru a purta discuțiile necesare . În cadrul Ministerului de Finanțe, I.C
Brătianu, fără cunoștiința lui N. Ionescu, a discutat cu Nelidov conținutul convenției, iar
până la data de 29 noiembrie aceștia că zuseră de acord referitor la articolele principale
din cadrul proiectului convenției.
În zona Balcanilor situația devenea tot mai complicată și deși proiectul convenției
era aproape finalizat , atât Rusia cât și România nu au mai insi stat pentru semnarea
acestuia, ambele țări așteptând să afle rezultatul conferinței de la Constantinopol, ce a
avut loc la îndemnul Marii Britanii în urma bătăliei de la Djunis, acolo unde armata
otomană a nimicit armata sârbă, drept pentru care Rusia a impus un ultimatum de 48 de
ore Porții, numai după ce a avut sprjinul Germaniei și Austro -Ungariei. În timp ce
negocierile dintre cele două state continuau, la nivel internațional, la începutul lunii
ianuarie anul 1877 are loc semnarea acordului rus -austro -ungar de la Budapesta, care
confirma intențiile Rusiei asupra sudului Basarabiei, iar după protocolul de la Londra din
luna martie a aceluiași an, negocierile dintre Rusia și România s -au intensificat.
Folosind Protocolul de la Londra (31Martie 1877) ca pretext, Rusia a luat parte în
cadrul conflictului oriental ca ”mandatară a Europei”13.Domnitorul, intuind cursul
evenimentelor, împărtășea tatălui său dorința potrivit căreia14 ”situația politică a
României cere ca noi să mergem cu cel mai tare”15.
De aceea în cadrul Consiliului de coroană convocat la data de 2/14 aprilie s -a
căutat cea mai bună opțiune pe care o putea avea statul român, M. Kogălniceanu, primind

13 Gh. Cliveti, România și crizele internaționale, 1853 -1913, p. 236 .
14 Sorin Liviu Damean, op. cit. , p.31 .
15 Stelian Neagoe op. cit. , p.105.

împuternicirea de a fi semnatarul convenției cu Rusia, chiar dacă își exprimase
îngrijorarea asupra zvonurilor precum că Rusia ar dori anexarea sudului Basarabiei
pentru crearea la Dunăre a unui stat slav, după demisia ministrul ui de Externe Nicolae
Ionescu .
Pentru a avea o mai bună imagine asupra intențiilor Rusiei cu privire la relația cu
România la acel moment, putem fac e referire și la un document emis de către contele
Nelidov care era destinat cercurilor cele mai inalte din cadrul politicii rusești de la acea
vreme și bineînțeles împăratului Alexandru al II -lea, în care relata faptul că :
”În timpul convorbirilor prelim inare referitoare la participarea României la
războiul de peste Dunăre, domnul Brătianu a primit promisiunea că la încheierea păcii
interesele României și participarea sa la acțiunile comune vor fi avute în vedere.
Cooperarea României, cu toate eforturile și cu toată convingerea noastră, nu s -a produs.
Practic vorbind, noi am fi putut să nu promitem nimic României. Dar, deocamdată noi
trebuie să acordăm compensații pentru acea parte a Basarabiei care trebuie restituită
Rusiei, atunci este clar că trebuie ex emplificat punctul nostru de vedere în această
problemă. În toamna trecută, La Livadia, s -a ridicat problema transferului către
România a Dobrogei și a Deltei Dunării. Din punct de vedere strategic pentru noi este de
dorit menținerea unei comunicații direc te cu Bulgaria pentru a nu fi nevoiți ca, în cazul
unei noi campanii la Dunăre, să trecem prin teritoriul României, care va deveni
independentă și mai puțiin binevoitoare față de noi, când va avea mai puțin de așteptat
de la favorurile noastre. Din această cauză Dobrogea nu trebuie ruptă (separată) de
Bulgaria. Dar alipirea la Bulgaria a insulelor din Deltă și a cedării gurilor în mâinile
acesteia pot aduce complicații politice. E de presupus că, într -un asemenea caz, din
partea Angliei și Austro -Ungariei s e va manifesta o puternică opoziție (…). De aceea,
considerând că prin stăpânirea unuia din brațe, Chilia, noi ne asigurăm interesele la
Dunăre, nu ar fi nici o incomoditate dacă Delta ar fi acordată României, care ar dobândi
acolo un post maritim, de ca re are atâta nevoie. În chip asemănator, pentru a completa
compensația, ar trebui să i se acorde de acum teritoriul dintre Dunăre, Serbia și cursul

râului Lom, împreună cu fortăreața Vidin. În cadrul acestui plan, trebuie să ne păstrăm
cea mai mare liberta te de acțiune, fără a ne lua angajamente timpurii nici referitor la
condițiile viitoarei păci, nici în ceea ce privește cadrul operațiuniilor militare.
Al Excelenței Voastre Prea su pus,
A.Nelidov”.16
La data de 4/16 aprilie 1877 a fost semnată conveția româ no-rusă, de către M.
Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine din partea României și din partea Rusiei de
către consulul general al Imperiului Țarist la București, baronul Stuart. Aceasta cuprindea
patru articole.
O analiză a celor patru articole scoate în evidență ceea ce însemna pentru statul
român, care chiar dacă acesta se afla încă sub suzeranitatea Porții Otomane devenea
participant la războiul antiotoman , în urma semnării a unui document cu Rusia în
condiții de egalitate. Încă de la începutul con venției era precizat faptul că ”Toate
cheltuielile care ar putea fi ocazionale de trebuințele armatei ruse cad naturalmente în
sarcina Guvernului Imperial”17.
În cadrul articolului II din convenție erau stipulate garanțiile politice ce urmau a fi
acordate țării noastre de către Rusia: ”Pentru ca nici un inconvenient sau pericol să nu
rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, Guvernul
Majestății Sale , Imperatorul tuturor Rusiilor se obligă a menține și a face a se respecta
drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele
existente, precum și a menține ți a apăra integritatea actuală a României”18.
Conform artic olului III, chestiunile de detaliu referitoare la trecerea trupelor țariste
cât și relația lor cu autoritățile statului român au fost consemnate printr -o convenție
specială ce cuprindea 26 de articole .

16 Arhiv Vnesnei Politiki Imperii (Arhiva de Politică externă a Imperiului Rus) , Fond Arhiva Principală, G. 187,
Opis 2, Delo 1, p. 97 -98 (Originalul în limba rusă )
17 Muzeul Național, Volum Omagial dedicat centenarului independenței României , București, 1978, p. 190.
18 Ibidem .

Astfel că în primul articol al convenției speciale se făcea referire la folosirea
mijloacelor de transport fluviale, feroviare cât și la folosirea telecomunicațiilor , a poștei,
cât și la folosirea resurselor materiale din țară. În ceea ce privește relaționarea cu
conducătorii militari ai armatei imperiului ț arist se preciza în articolul II, al convenției
speciale, faptul că ”Relațiunile autorităților militare ruse cu autoritățile locale se vor
face prin mijlocirea comisarilor români numiți spre acest sfîrșit. Un comisar general
român va fi delegat pe lîngă co mandantul cap al trupelor ruse pentru toată durata
trecerii lor prin România”19.
Modalitățile de transport pe teritoriul României a trupelor și materialelor erau
cuprinse în unsprezece articole (VII -XVII), iar obligațiile privind respectarea drepturilor
politice ale statului nostru cât și integritatea țării noastre, asumate de către guvernul rus,
ce decurgeau din cadrul articolului III al conve nției generale, se regăseau în conținutul
articolului XVIII al convenției speciale : ”Se va stabili la spatele arm atei ruse o linie și
puncte de etape, exceptîndu -se orașul București, unde nu vor fi trupe ruse. Este
bineînțeles că trupele nu se vor opri decît acolo unde vor fi silite de trebuințele odihnei
sau de obstacolele independente de voința lor și numai pentru timpul strict necesar spre
acest sfîrșit”20.
Cele două convenții au fost ratificate la data de 21 aprilie 1877 de către Mihail
Kogălniceanu, iar la data de 7 mai 1877 baronul Stuart îi comunica ministrului de
Externe al României căci ”Cancelarul Imperiului a ratificat cele două convenții
referitoare la trecerea trupelor rusești prin România”21.
Tot în luna mai, România avea să își confirme atitudinea față de situația din
Balcani către puterile garante prin Declarația de independență din data de 9/21 .
Prin votarea anulării, către Poartă, a tributului în valoare de 914000 lei, au fost
deschise, în valoare de 19 833 131 lei, credite suplimentare și extraordinare, ir sumele au

19 Ibidem, p. 191.
20 Ibidem, p. 192
21 Ibiem .

fost trecute în bugetul aferent ministerului de Război, acestea urmând a fi acop erite
ulterior cu bonuri de tezaur22.
Datorită mobilizărilor făcute încă de la începutul lunii aprilie 1877, efectivele
armatei române se ridicau la aproximativ 120 000 de oameni. Constituită în patru divizii
armata a acoperit porțiunea Dunării cuprinsă în tre Drobeta Turnu Severin și Barboși, în
primă fază având misiunea de a apăra de otomani linia Dunării, dar și de a proteja trupele
țariste în drumul lor spre Balcani, acolo unde aveau să se dea principalele lupte.
Deoarece, Dunărea reprezenta o importantă ”linie de apărare ce acoperea desfășurarea
strategică a armatei”23 ruse, activitatea armatei române a facilitat ocuparea dispozitivelor
inamice de pe malul stâng al fluviului cât și marșul armatei ruse.
Pentru ca teatrul operațiunilor să nu fie mutat pe te ritoriul țării și pentru a preveni
o eventuală incursiune, s -a luat deci zia ca o mare parte din trupe să fie centralizate în
zona Calafatului și Bucureștiului , acestea reprezentând orașele cele mai amenințate de
către trupele otomane. Acțiunea armatei româ ne de a proteja malul Dunării, a redat
încrederea poporului în capacitățile sale și a despărțit teritoriul țării de teatrul
operațiunilor militare.
Chhiar dacă între România și Rusia nu a existat un tratat propriu zis de cooperare
militară , încă de la înce putul războiului împotriva Turciei și până la sfârșitul acestuia,
cele două armate au avut o colaborare benefică, acest lucru fiind vizibil nu numai în
apărarea malurilor Dunării cât și în bătăliile purtate pe teritoriul de pe malul drept al
fluviului.
Trecerea principală a Dunării a avut loc în noaptea de 14/15 iunie 1877, trupele ruse
au trecut fluviul pe la Zimnicea și Șistov, iar unități ale armatei române erau aduse la
linia Dunării, în această zonă. După această trecere armata rusă a început ofens iva spre
sud ajungând la data de 14 iulie dincolo de Balcani, la Stara Zagora.

22 Adăniloaie Nichita, Parlamentul și războiul de independență , în “Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din
România ”, Editura Academiei, București, 1983. p. 243 .
23 Istoricul oficial rus al războiului , tomul I, p.17.

După căderea Plevnei, armata rusă a înaintat spre Adrianopol, iar cea română a
purtat acțiuni de război în zonele Vidin – Belogradcik, Smârdan. Trupele române mai
aveau să cons tituie și garnizoane pentru securitatea cetăților Nicopole și Rahova și să
participe la escortarea prizonierilor turci peste Dunăre24.
Participarea României în războiul dus împotriva asupritorilor otomani nu a rămas
fără consecințe, astfel că pe lângă cei r ăniți și cei căzuți la datorie pe câmpul de luptă,
țara noastră a avut de suferit și în plan economic, urmând să suporte cheltuielile necesare
aprovizionării armatelor din timpul războiului.
În urma ocupării Adrianopolului de către trupele rusești și amen ințarea de către
acestea a capitalei otomane, la data de 19 februarie/3 martie 1878, a fost semnat la San
Stefano, tratatul de pace între actorii principali din război, Rusia și Turcia. Deși România
a fost principal contribuitor, uman cât și material în ră zboiul ruso -turc, acesteia nu i -a fost
permisă participarea la negocieri și nici la semnarea tratatului.
Tratatul prin care se recunoștea independența României, a Serbiei, Muntenegrului și
prin care prindea contur marele principat autonom al Bulgariei, av ea 29 de articole.
Acesta fusese semnat de către generalul Nikolai Pavlovici Ignatiev și pe Alexandr
Ivanovici Nelidov, din partea Imperiului Rus, iar din partea Imperiului Otoman de către
ministrul afacerilor Externe, Savfet Pașa.25
În urma tratatului, nemulțumirea statului român pornea de la faptul că, clauza prin
care Rusia câștiga cele trei județe basarabene încălca ceea ce se stabilise prin convenția
bilaterală de la data de 4/16 aprilie 1877, prin care Rusia își luase angajamentul că
României îi va fi asigurată și respectată ”integritatea teritorială” .

24 C. Olteanu și colab., Cronica participăii armatei române în Războiul pentru Independență 1877 -1878, București, 1971;
Independența României (bibliografie) (coord. Ștefan Pascu, Dan Berindei), București, 1979; Nicolae Ciachir, Războiul
pentru independență…, p. 199 -200; Ion Stan ciu, Iulian Oncescu, op. Cit., p. 103 -104; Nicolae Ciachir, Istoria
popoarelor din sud -estul Europei …, Ediția a III -a, p. 200.
25 Textul complet al tratatului, în Documente privind Istoria României, Războiul pentru independență, București,
1952, vol. IX, p 360 -372. Vezi și articole ce privesc România la I. Ionescu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Tratatele
internaționale ale României, București, Editura Politică, 1971, p. 420 -422.

Tocmai de aceea, ca vocea țării noastre să fie auzită și pe plan internațional,
agenților diplomați români le -a fost cerut, de către ministrul de externe, printr -o notă
circulară din 16/28 martie 1878, să protesteze pe lângă guvernele unde fuseseră acreditați,
împotriva tratatului de pace specificând faptul că: ”Dispunând de noi, fără noi și
împotriva noastră, guvernul și națiunea l -au declarat (tratatul -n.n.) din capul locului
lipsit de orice valoare obligatorie pentru România”26.
O altă prevedere din tratat ce nemulțumea statul român cât și pe celelalte puteri
europene a fost clauza din cadrul articolului nr. 8, prin care Rusia, atâta timp cât va ocupa
Bulgaria, își rezerva dreptul de liberă trecere a trupelor sale pe teritoriul României.
Pe fondul protestării statului român împotriva tratatului de la San Stefano, tensiunile
între România și Rusia au crescut. În urma acestei situații generalul Ghica, care era
reprezent ant al României la Petersburg, a fost convocat de către A.M Gorceakov la 20
martie/8 aprilie 1878 în audiență. Acestuia i -a fost sugerat faptul că armata română va fi
dezarmată iar țarul va ocupa România dacă guvernul român se va opune clauzelor
menționate la articolul nr. 8. Replicându -i, generalul Ghica a afirmat că Turcia nu are
nimic de hotărât asupra României, iar asupra prevederilor din cadrul articolul, Rusia ar fi
trebuit să se pună de acord cu România27, sublinii nd că drepturile și suveranitatea țării
sunt încălcate de către articolul respectiv.
Dat fiind faptul că se preconiza ținerea unui nou congres în care se dorea
redesenarea situației politice a continentului și a sferelor de influență prin remodelarea
deciziilor luate prin tratatul de la San Stefano, tensiunile în relaț iile româno -ruse s -au mai
ameliorat.
Fiindu -le lezat controlul asupra navigației în Marea Neagră și pe Dunăre, puterile
europene doreau reexaminarea tratatului dintre ruși și turci, acest lucru fiind făcut în
cadrul unui Congres european.

26 Documente oficiale. Din corespondența diplomatică de la 2/14 septembrie 1877 până la 16/28 iulie 1880,
București, 1880, p. 130.
27 Acte și documente din corespondența lui Mihail Kogălniceanu, București, 1933, vol. I, p. 85.

Astăzi este cuno scut faptul că acest demers a fost făcut de către Austro -Ungaria și că
planificarea unui forum european diplomatic a fost solicitat la 22 februarie 1878 de către
Iulius Andrassy, cancelar al Austro -Ungariei. Principala cauză pentru care Austro –
Ungaria soli cita acest forum o reprezenta nerespectarea acordului secret stabilit la
Budapesta în luna ianuarie 1877, dintre Rusia și Austro -Ungaria, de către Imperiul Țarist.
În plus, apariția unui stat slav destul e mare în zona de sud -est a Europei ar fi deranjat
interesele Imperiului Austro -Ungar în acea regiune.
Pe lângă indignarea diplomației vieneze și diplomația franceză și -a arătat
nemulțumirea asupra deciziilor stabilite prin Tratatul de la San Stefano, deoarece prin
acesta, tot ceea ce se stabilise prin Cong resul de la Paris din 1856, unde Franța avusese
rolul de arbitru, se modifica.
Asupra Rusiei aveau să se exercite presiuni și din partea guvernului britanic, în
fruntea căruia se afla lordul Beaconsfield și care a lăsat impresia unui conflict armat între
cele două puteri. Marea problemă pentru An glia fiind accentuarea poziției Rusiei la
Marea Neagră cât și creearea noului stat bulgar. Ca urmare a încetării tensiunilor dintre
Anglia și Rusia, la 30 mai/12 iunie 1878 avea să fie semnat un acord bilateral într e cele
două țări.
Având ca obiectiv de ”a supune opera de la San Stefano liberei discuții a
Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 și 1871 și de a asigura pacea printr -o
înțelegere comună și pe baza unor noi garanții”28, la data de 1/13 iunie 1878 a început
Congresul de la Berlin, al cărui președinte era cancelarul german Otto von Bismark. Și
aici, prezența reprezentanților români, I.C Brătianu și Mihail Kogălniceanu avea să fie
admisă destul de greu. Cancelarul german și cel rus considerând că prezen ța celor doi
români doar ar ”complica” situația. Doar cu ajutorul celorlalte puteri, Anglia, Italia și

28 Sorin Liviu Damean, op. cit. , p. 66.

chiar și Franța și Austro -Ungaria, prezența românilor la lucrările Congresului de la Berlin
avea să aibă câștig de cauză.29
În urma solicitărilor făcute, delegația României a primit răspuns de la organizatorii
congresului că îi va fi permis să își susțină punctul de vedere prin citirea Memoriului cu
drepturile României, dar a fost subliniat faptul că aceasta va fi ”auzită” dar nu și
”ascultată”30. Citirea me moriului avea să aibă loc în cadrul ședinței din 1 iulie 1878 , de
către Mihail Kogălniceanu, care avea să argumenteze în fața demnitarilor europeni
prezenți caracterul legitim, istoric și național ale drepturilor României.
Făcând apel la argumente de ordin istoric și la obligațiile promise de Rusia prin
Convenția din 4/16 aprilie 1877, la participarea armatei române în cadrul războiului din
Balcani, prin memoriul citit, Mihail Kogălniceanu afirma că România era îndreptățită să
revendice Congresului următoar ele:
– ”interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se
retrăgeau din bulgaria, urmând să utilizeze ân acest scop doar calea maritimă;
– posesiunea deplină asupra insulelor și a gurilor Dunării, inclusiv Insula
Șerpilor, așa cum fusese prevăzut, inițial, în 1856;
– despăgubire de război proporțională cu fectivul militar angajat în conflict și
pagubele suferite de pe urma acestuia;
– recunoașterea definitivă a independenței și garantarea neutralității .”31
Ion C. Brătianu avea să adauge , la cele spuse de Mihail Kogălniceanu, că lipsirea de
o porțiune din teritoriul statului român ”nu ar fi numai o durere adâncă pentru națiunea
română, dar ea ar dărâma în sânul ei orice încredere în tăria tractatelor și în sfânta
pază, atât a principiilor de dreptate absolută, cât și a drepturilor scrise”32.

29 Romulus Neagu, I. Voicu, Unele aspecte diplomatice ale independenței naționale a României și Congresul de la Berlin, în
vol. „Diplomația română în slujba independenței”, Editura Politică, București, 1977. p. 213 -214.
30 România în relațiile internaționale. 1699 -1939 , Iași, Editura Junimea, 1980, p. 291.
31 Sorin Liviu Damean, op. cit. , p. 72.
32 Vezi Protocolul nr. 10, 19 iunie/ 1 iulie 1878, în Sorin Liviu Damean, op. cit. , p. 234 -251; A.N.I.C . fond Casa
Regală, dosar nr 38/1878, f. 1 -9.

Conform spuselor lordului Beaconsfield, precum că în politică cinismul este real, la
Congresul de la Berlin, prin poziția adoptată față de o fostă aliată în războiul purtat
împotriva otomanilor din 1877, Rusia întărea faptul că ” în politică, ingratitudinea este
adeseori răsplata celor mai mari servicii ”33. Italia a adoptat o poziție favorabilă
României, susținând prin reprezentantul ei că „ nu este oportun să se condiționeze
independența ei de aderarea la stipulațiile (ruse – n.n.) care o privesc ”34.
În schimbul celor trei județe, Cahul, Bolgrad și Ismail din sudul Basarabiei, Rusia a
fost de acord cu renunțarea Dobrogei, în favoarea României (art. 44 -46)35, totodată fiind
de acord și cu solicitarea Angl iei, aceea ca Insula Șerpilor să fie alipită la teritoriul
României.36
Chiar dacă în cadrul Congresului de la Berlin, cerințele românești nu au fost luate ân
considerare, acesta a adus României recunoașterea independeței. (art. 43)37 . Chiar și așa,
recunoașterea României ca stat independent a fost făcută de către Marile Puteri într -un
mod treptat: Imperiul Otoman, Austro -Ungaria și Rusia în toamna anului 187838, iar la
sfârșitul anului 1879 Italia făcea același lucru39. Tocmai la 8/10 februarie 1880
independența Românie a fost recunoscută și de către Anglia, Franța și Germania, însă
după un lung șir de negocieri asupra articolului 7 din Constituția țării40 din anul 1866.

33 Dan Berindei, Mihail Kogălniceanu (1817 -1891), în “Diplomați iluștri”, Editura Politică, București, 1969, vol. II, p.
247; Romulus Neagu, I. Voicu, op. cit., p. 220 -221.
34 Romulus Neagu, I. Voicu, op. cit., p. 223.
35 Sorin Liviu Damean, op. cit. , p. 125.
36 Ibidem, p. 244.
37 Ibidem, p. 125.
38 La sfârșitul lunii noiembrie anul 1878, cele trei județe din sudul Basarabiei au fost evacuate iar România
redobândea Dobrogea. Astfel erau îndeplinite prevederile art. 45 din Tratatul de la Berlin de către autoritățile
române.
39 Rudolf Dinu, Ion Bulei, 35 de ani de relații italo -române, 1879 -1914. Documente diplomatice italiene, Editura
Univers Enciclopedic, București, 2001, p. 216 -231.
40 Adrian -Bogdan Ceobanu, op. cit., p. 55 -56.

BIBLIOGRAFIE

I. Surse inedite
Serviciul Arhivelor Naționale Istorice Centrale,
– fond Casa Regală , dosar 8/1877; dosar 16/1877; dosar 29/1877; dosar 36/1877; dosar
45/1877; dosar 17/1878.
Arhiva de Politică externă a Imperiului Rus,
– Fond Arhiva Principală, G. 187, Opis 2.

II. Surse edite
– Acte și documente din corespondența diplomatică a lui M. Kogălniceanu relative la resboiul de
independență al României, 1877 -1878, București, 1893, vol. I, partea I.
– Documente oficiale. Din corespondența diplomatică de la 2/14 septembrie 1877pan ă la 16/28
iulie 1880, București, 1880.
– Documente privind Istoria României. Războiul pentru independență. Editura Academiei,
București, 1954, vol. I, partea a II -a; vol. IV; vol. IX .
– Istoria României , vol. IV, Coordonatori: P.Constantinescu -Iași, Vasil e Maciu,
V.Cheresteșiu, Dan Berindei, N.N.Constantinescu, Traian Lungu, Editura Academiei,
București, 1964.
– Muzeul Național, Volum Omagial dedicat centenarului independenței României ,
București, 1978, p. 190.
– Tratatele internaționale ale României, București, Editura Politică, 1971.

IV. Lucrări generale
– A.D.Xenopol, Războaiele dintre ruși și turci , vol.II, Iași, 1880 .

– Agrigoroaiei Ion, România în relațiile internaționale, 1699 -1939, Editura Junimea,
Iași, 1980.
– Ciachir Nicolae, Istoria popoarelor din sud -estul Europei în epoca modernă , Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1987 ; Idem, Ediția a II -a, Editura Oscar Print,
București, 1998 ; Ediția a III -a revizuită, prefață de Stoica Lascu, Editura Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 20 11.
– Ciachir Nicolae, Istoria relațiilor internaționale de la pacea westfalică (1648) până în
contemporaneitate (1947), Editura Oscar Print, București, 1998.
– Cliveti Gheorghe, România și crizele internaționale 1859 -1913 , Editura Fundația Axis,
Iași, 1997.
– D.A. Sturdza, Domnia regelui Carol I, tom I 1866 -1876, București, 1906.
– Independența României (bibliografie), coord. Ștefan Pascu, Dan Berindei, București, 1979
– Maiorescu Titu, Istoria contemporană a României (1866 -1900) , București, 1925.
– România în relațiile internaționale (1699 -1939), coord. Leonid Boicu, Vasile Cristian,
Gheorghe Platon, Editura Junimea, Iași, 1980.
– Rudolf Dinu, Ion Bulei, 35 de ani de relații italo -române, 1879 -1914. Documente
diplomatice italiene, Editura Univers En ciclopedic, București, 2001
– Stanciu Ion, Oncescu Iulian, Istoria modernă a Românilor, vol. II, Editura Macarie,
Târgoviște, 2002.
– Stelian Neagoe, Memoriile Regelui Carol I al României. De un Martor Ocular , vol. III
(1869 -1875).

V. Lucrări speciale
– Adrian Bogdan Ceobanu, Politică și Diplomație la Sfârșitul secolului XIX, Editura
Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2017
-Adăniloaie Nichita, Parlamentul și războiul de independență , în “Istoria Parlamentului
și a vieții parlamentare din România ”, Editura Academiei, București, 1983.
– Berindei Dan, Mihail Kogălniceanu (1817 -1891), în “Diplomați iluștri”, Editura Politică,
București, 1969, vol. II.

– Ciachir Nicolae, Războiul pentru independența României în contextul european, Editura
Științifică ș i Enciclopedică, București, 1977.
– Ion I.C. Brătianu, România și chestiunea Orientului, în vol. Războiul neatârnării 1877 –
1878, București, 1927.
– Iorga Nicolae, Politica externă a regelui Caro1 I, București, 1923; Idem, Politica externă a
regelui Carol I (1866 -1900), Ediție îngrijită de Vicențiu Rădulescu, Editura Glycon,
București, 1991.
– Iorga Nicolae, Războiul pentru independența României , București, 1929.
– Neagu Romulus, Voicu loan, Unele aspecte diplomatice ale ind ependenței naționale a
României și Congresul de la Berlin, în vol. „Diplomația română în slujba independenței”,
Editura Politică, București, 1977.
– Olteanu C. și colab., Cronica participării armatei române în Războiul pentru Independență,
1877-1878, București, 1977.
– Sorin Liviu Damean, România și Congresul de Pace de la Berlin, Editura Mica Valahie,
București, 2011.