Indeletnicirea Cerga In Sapanta

Introducere

Am ales acest subiect pentru lucrare pentru că cerga m-a crescut, m-a învățat și atât familiei mele cât și multor familii din Săpânța le-a asigurat existența. Dovada se poate vedea trecând prin Săpânța „printre cei vii” cât și prin Cimitirul Vesel “printre cei morți”. De aceea, consider că o lucrare dedicată cergii și Cimitirului Vesel este un fel de mulțumire adusă celui (Stan Ioan Pătraș) care a făcut posibilă răspândirea numelui de Săpânța pe întreg Mapamondul.

Scopul lucrării este acela de a nu lăsa să se piardă o îndeletnicire veche pe care o au femeile din Săpânța, acela de a țese cergi din lână. Obiectivul lucrării de cercetare este realizarea unui studiu etnografic care să pună în evidență legătura dintre evoluția cergii și Cimitirul Vesel.

Am stat de vorbă cu femeile mai în vârstă (începând cu bunicile mele) și care mi-au dat mai multe informații decât imi amintesc eu de pe vremea când eram copil și mama aducea thiara în casă în luna septembrie și o scotea înainte de Paște. Iarna, femeile țeseau foarte multe cergi pe care le comercializau fie în țară, fie vara acasă turiștilor care vizitau Săpânța.

Din păcate s-a scris foarte puțin despre cergile din Săpânța, atenția jurnaliștilor și a oamenilor de cultură și etnografie s-a axat mai mult pe Cimitirul Vesel.

Marea parte a informațiilor din această lucrare se bazează pe prospectarea din teren, și discuțiile directe cu locuitorii comunei.

Lucrarea de față se numește „Cercetare etnografică asupra cergii din Săpânța și legătura ei cu Cimitirul Vesel” și cuprinde o scurtă istorie a cergii, metode de lucru, de prelucrare a lânii, modalități de comercializare, impactul avut asupra familiilor în casele cărora se lucrau cergile și evoluția Cimitirului Vesel în lume.

În capitolul 1 Teritoriul luat în studiu: Săpânța am făcut o scurtă descriere a comunei făcând referiri la istoricul Săpânței.

În capitolul 2 Procesul tehnologic de prelucrare a lânii, am descris modul de lucru în pregătirea lânii pentru țesut, drumul lânii de la Sibiu la Săpânța.

Capitolul 3 Cerga, fiind studiul de caz, cuprinde toate fazele prin care a trecut cerga de-a lungul timpului, tehnici de fabricație, modele, impactul socio-economic asupra localității Săpânța și a locuitorilor, răspândirea cergii la nivel național și internațional și rolul cergii în gospodăriile săpânțenilor.

Capitolul 4 Cimitirul Vesel. În acest capitol am descris cimitirul ca fiind elementul principal care a făcut cunoscută cerga și Săpânța.

Datele folosite au fost prelucrate din documentare bibliografică – cărți și publicații etnografice, de folclor și artă populară, dar și turism; observații și analiză în teren, discuții formale și informale cu locuitori din Săpânțe, țesătoare etc.

Fig. 1 Foto cu cergi pe poarta si poarta cimitirului

Capitolul 1

Teritoriul luat în studiu: Săpânța

„Maramureșul este în peisajul românesc de astăzi unul dintre ținuturile în care oamenii locului sunt atașați tradiției lor culturale, păstrează cu mândrie insignele acestei tradiții și pun sinceră grijă atunci când integrează valorile ei în cultura contemporană.” (Nistor F., 1983, p. 5)

Date geografice

Satul este așezat pe malul stâng al Tisei la o distanță de 18 km spre vest de municipiul,

Sighetu Marmației pe DN 19. Comuna Săpânța dispune de un hotar foarte mare în comparație cu alte localități. Acesta are o suprafață de 150 de km pătrați, iar în unele documente figurează cu o întindere de 25378 iugăre. Hotarul cuprinde lunci, terase, dealuri și munți. Săpânța are în acest hotar 612 ha cu culturi, 417 ha cu livezi, 5561 ha cu fânețe, iar 7530 ha cu păduri de foioase și conifere. (sursa: ing. Cornel Pricop – O.S.P.A. MARAMUREȘ, 2015)

Marginile acestui teritoriu se întâlnesc cu hotarele localităților: Câmpulung la Tisa,

Sarasău, Sighetu Marmației, Giulești, Ocna Șugatag, Baia Mare, Certeze, Remeți, iar la nord cu râul Tisa, care împarte Maramureșul și desparte România de Ucraina.

Date istorice

„Săpânța, sat maramureșean din salba așezărilor de pe Tisa”, spune Pop Simion în cartea

sa despre Marmația numită Nord și apărută în anul 1972 la Editura Mihai Eminescu. (Pop S., 1972, p.151)

Săpânța – un loc binecuvântat de Dumnezeu, cu oameni dârzi și statornici, legați de pământul moștenit de la Stan, de la Petru, de la Ilie, Mihai și Sandrin a lui Stan, precum și al lui Nan, Dan, Tivadar, Tite, cei care au format hotarul Săpânței. Există mai multe teorii legate de originea numelui Săpânța dintre care unele legate de exploatarea lemnului și altele de ocupația săpânțenilor cu creșterea animalelor, în special a oilor.

„Săpânța apare în documente și înscrisuri de la 1373, (diploma din 30 octombrie 1373 în care sunt așezați nobilii din Săpânța). Localitatea și-ar trage numele de la un vechi radical celto-galic, de origine indo-europeană: „sappus”=brad sau italianul „zapinus”=țapin (unealtă pentru manevrat buștenii). La obârșie, Valea Săpânței se numește Valea Bradului, de la radicalul traco-dacic „bredh”=brad”. (Pop L., 2013, p.58)

Ioan Mihaly de Apșa (1902) menționează în însemnările din subsolul lucrării „Diplome maramureșene”, că numele Săpânța ar proveni dintr-un cuvânt vechi de origine ruteană „zapas” care înseamnă stână de vară. Se pare că în hotarul Săpânței ar fi fost până la începultul sec. al XX-lea peste 30 de stâne de vară.

Așa cum menționează prof. dr. Nuțu Roșca în cartea sa „Mănăstirea Săpânța Peri” apărută în anul 2003, „Săpânța este aproape de centrele voievodale din Ierașul de Jos al Țării Maramureșului, de Sarasău – centrul familiei voievodale a codrenilor și Bedeul – reședința dinastiei voievodale a Drăgoșeștilor. Unii boieri din Săpânța au fost rude cu voievozii din neamul Codrenilor. Săpânțenii au fost mereu alături de voievozii Maramureșului în luptele de apărare a ființei naționale și a credinței strămoșești. În această luptă se înscrie și litigiul pe care l-au avut boierii din Săpânța cu coloniștii din Câmpulung și cu cei din Remeți pentru a-și apăra posesiunile străbune.” (Roșca N., 2003, p.20)

De atunci și până acum săpânțenii nu și-au trădat limba, portul și tradițiile moștenite.

Din cele mai vechi timpuri, principalele preocupări ale săpânțenilor au fost cultivarea pământului și creșterea animalelor. Mărturie stau scrierile din „Diplomele Maramureșene din sec. XIV – XV „ (Ioan Mihalyi de Apșa, p.139) Istoria Săpânței se înscrie în general în continuarea istoriei Maramureșului, cu unele elemente și evenimente specifice. Mulți dintre săpânțenii de astăzi sunt urmașii vechilor boieri și nobili, purtând aceleași nume cum ar fi Stan, Holdiș, Turda, Bodnar.

Până în anul 1935 Săpânța a fost o așezare aproape ca oricare alta din Maramureș. Stan Ioan Pătraș este cel care scoate satul din anonimat.

Îndeletnicirile săpânțenilor de a ciopli lemnul și de a țese cergi erau valorificate pe plan local, produsele rezultate trebuiau să fie utile și practice, altfel nu se vedea rostul producerii lor. Ei nu vedeau o artă în ceea ce făceau ci căutau utilitatea lucrurilor.

Mai târziu, pe când Săpânța a fost din ce în ce mai cunoscută, etnografii și culegătorii de folclor care au cercetat îndeaproape localitatea, au trezit săpânțenilor simțul artistic demonstrând ca obiectele lor pot avea și rol decorativ și că pot fi valorificate dincolo de hotarul Săpânței.

Săpânța este o așezare atipică în comparație cu celelalte sate din Maramureș. Este o așezare la interferența dintre Țara Maramureșului și Țara Oașului semnalându-se multe asemănări cu aceștia din urmă atât prin unele cuvinte folosite, cum ar fi femeie=boreasă sau dansurile și țâpuriturile seamănă cu cele ale oșenilor.

Conservatorismul, destul de evident și puternic din rândul locuitorilor a contribuit foarte mult la păstrarea identității prin port, limbă, tradiții și obiceiuri. Având vecine două comune (Remeți – comună cu etnici ucraineni și Câmpulung la Tisa – comună cu etnici maghiari) cu tradiții și obiceiuri total diferite, cu locuitori a căror limbă maternă este alta decât româna, Săpânța a rezistat secole de-a rândul fără să-și piardă identitatea. Această identitate a putut fi păstrată și datorită fiecărei familii în parte care își educau copiii ca atunci când vor ajunge la vârsta căsătoriei să nu “aducă străini în sat să se piardă neamul”. Țineau foarte mult la neam, avere (să nu se piardă averea). Aveau credința că dacă o fată se căsătorește cu un fecior din alt sat (schimbându-și numele de familie) se pierde neamul iar averea nu se înmulțește, din contră se înstrăinează, idei care aparțin în general teoriilor care susțin conservarea prin izolarea activă.

Capitolul 2

Procesul tehnologic de prelucrare a lânii

Producerea artizanală de țesere a cergilor presupune cateva etape, procedee specifice de tratare a lânii, de toarcere și îndrugare a firelor de lână care compun cerga. Cunoașterea acestor etape este importantă deoarece:

Au un demers etnografic, pentru că înregistrează etape și procedee tradiționale;

Economia locală se dezvoltă prin integrarea materiilor prime, meșteșugurilor pe piața de desfacere;

Din punct de vedere artistic, cerga este un produs ce are și rol decorativ.

2.1 Lâna. Tehnici de prelucrare

Părul de oaie care poartă denumirea de lână, este în întregime un produs epidermic care a format blana de protecție a oilor și face parte din grupa fibrelor textile naturale de origine animală. Acest material se obține normal prin tunderea animalului cât este în viață și lâna aceasta poartă denumirea de lână vie, spre deosebire de firele de lână obținute de pe pieile oilor tăiate, piei care sunt tăbăcite și de pe care părul este scos prin smulgere după anumite tratamente chimice și poartă denumirea de lână moartă sau lână tăbăcărească.

Oile au fost crescute și îngrijite de săpânțeni încă din cele mai vechi timpuri, printre primele mențiuni documentare asupra oilor ca avere se pot vedea în Diploma maramureșeană din 24 noiembrie 1640, „Autoritățile comitatului Maramureș consemnează înțelegerea de hotar dintre Câmpulung la Tisa și satul Săpânța” , pagina 270 „ oricine poate să facă țarc pentru oi …” creșterea animalelor și cultivarea pământului fiind primele lor ocupații. Rasa de oi care a fost și este crescută la Săpânța este țurcana. Lâna aspră cu fibrele lungi și rezistente sunt folosite la confecționarea costumului de iarnă dar și la țesăturile de interior. Lâna de oi este tunsă cu ajutorul prăitelor (foarfecă specială de tuns oi), de obicei înainte de a urca la munte, în luna aprilie.

Lâna de oi constituie materia primă principală din care se produc covoarele din noduri ca scoarțele ori cergile. Aceasta suportă diferite procese de prelucrare ca albire, vopsire fără să-și piardă din însușirile sale.

Pentru țesutul cergilor și covoarelor se întrebuințează numai lâna vie care are elasticitatea și luciul pronunțat iar lâna tăbăcărească nu se întrebuințează la cergi și covoare.

La Săpânța, lâna din care se țes cergile este țurcană pentru că are fibrele cele mai lungi (10 – 30 cm). Lâna țurcană este aspră și se pretează cel mai bine la țesut. După tundere lâna se spală cu apă caldă la 40° C. În 500 litri apă se dizolvă 3 kg de săpun și 2 kg sodă de rufe pentru o cantitate de 100 kg lână. Se clătește de săpun la valtoare în apă rece și apoi este pusă la uscat.

După uscare, lâna este curățată de eventualele impurități rămase după spalare cum ar fi scaieți sau turiță și se scarmănă cu mâna înainte de a fi dusă la mașina de dărăcit unde se prelucrează în caiere. În trecut, lâna era scărmănată cu foșălăii (un pieptene cu dinți din metal) pentru a putea fi îndrugată cu druga în fire mai groase pentru bătătură și toarsă cu fusul în fire subțiri pentru urzeală.

2.2 Drumul lânii spre Săpânța

Odată cu venirea a tot mai mulți turiști la Săpânța și cererea pentru cergi a crescut, aceasta fiind un suvenir reprezentativ al localității. Lâna oilor din sat nu mai era de ajuns mai ales că pe vremea comunismului era restricționată creșterea oilor (fiind limitat numărul de oi/familie) și din lâna pe care o tundeau oierii primăvara trebuiau să dea cotă la stat.

Atunci, singura variantă a rămas ca săpânțenii să ia drumul lânii, adică să o cumpere din țara ei. Sibiul a fost județul cu cei mai mulți crescători de oi și cu localități în care CAP-urile nu fuseseră înființate. Prima localitate care a furnizat materie primă (lână) pentru cergi a fost comuna Rășinari. Mai târziu, au fost comunele Poiana Sibiului, Jina și Tilișca. În aceste localități erau familii mai înstărite care creșteau oi și de unde se aprovizionau săpânțenii cu lână.

Cum se desfășura întreg procesul? Din discuțiile avute cu femeile care făceau cergi, acestea mergeau în județul Sibiu și întrebau din poartă în poartă dacă are cineva lână de vânzare. Așa era la începutul anilor 1970. După ce găseau o cantitate suficientă de lână o duceau la o altă familie pentru a fi prelucrată caiere – avea mașinile de dărăcit. Cu timpul, oierii veneau cu oile la Săpânța la iernat sau erau în trecere spre Satu Mare din toamnă și până primăvara când se întorceau la Sibiu (procesul transhumanței). Înainte de întoarcere, ei tundeau oile și lăsau lâna la Săpânța. Mai târziu, spre sfârșitul anilor '80, veneau sibienii cu mașinile încărcate cu sute de kilograme de lână și urzeală. Urzeala se torcea mecanizat cu mașini speciale iar lâna era dărăcită la mașini și făcută caiere.

Familiile care creșteau oi și vindeau lâna la Săpânța au fost Branga din Poiana Sibiului, capul familiei era un om influent în județ și îi ajuta pe săpânțeni când întâmpinau probleme cu autoritățile de atunci, familia Mărițan, în special Mărioara, o bună prietenă a femeilor din Săpânța care venea periodic cu lână și alte produse din zona Sibiului. Un alt personaj destul de important în perioada aceea a fost Dinică din Poiana Sibiului care avea mașină de dărăcit lâna. Acolo lâna devenea caiere și putea fi transportată la Săpânța. Ultimul care a mai venit la Săpânța cu lână a fost moș Copăcel, anii 1990-1992. De atunci sibienii nu au mai vândut lâna la Săpânța, dar nici săpânțenii nu au mers la Sibiu să aducă materie primă pentru cergi.

Transportul lânii se făcea, la început, cu căruța din Tilișca, de exemplu, până la Săliștea Sibiului la gară de unde era trimisă cu trenul la Sighet iar de acolo la Săpânța cu căruța sau cu mașinile mai târziu.

Fig. 6 Harta cu drumul lânii

Capitolul 3

Cerga

3.1 Istoricul cergii. Evoluție

La Săpânța în perioada anilor '70 – '90 s-a dezvoltat un centru de artizanat, o adevărată expoziție în aer liber: pe garduri și porți, precum și în fiecare gospodărie sunt expuse țesături, trăistuțe, cergi cu motive tradiționale originale și carpete țesute din lână.

Prelucrarea lânii este evidențiată și pe crucile din Cimitirul Vesel pe un număr de peste 50 de cruci, spre exemplificare am transcris câteva dintre epitafurile legate de această ocupație.

„Cât am trăit pe pământ/Orice lucru mi-a plăcut/Mi-a plăcut a toarce lână/Căci mi-a fost tare îndămână ….” (1991)

„Trag din caier și din fus/Ca să fac avere de-ajuns….” (1987)

“ În viață cât am fost/Multe caiere am tors/Făceam cergi și haine multe/În târg să fie vândute/Iar cu banii de pe iele/ Mi-am întreținut avere……” (2001) ,

„În lume cât am trăit/ multe teri eu am țesut/și multe cergi am făcut…” (2008)

„Cât pe lume am trăit/ multe cergi eu am făcut/ și la turiști le-am vândut….” (1999)

„Mult la poartă eu stăteam și cergi frumoase vindeam…” (1993)

„Și voi spune mintenaș/ Io am fost soața lui Pătraș/ viața așa mi-o petreceam/ stam în șură și torceam/verile pe vânt răcoare / eu torceam la torcătoare….” (1980) dovada că lâna și cergile au contribuit la prosperitatea țăranilor din Săpânța Datorită lui Stan Ioan Pătraș, fondatorul și părintele Cimitirului Vesel, Săpânța a beneficiat de o recunoaștere națională și internațională în rândul localităților cu tradiție în arta populară.

În anul 1969 Stan Ioan Pătraș face primul pas în promovarea cergii din Săpânța și anume prin particparea sa la intrarea în lumea artistică de la București ca interpret de muzică populară a lui Gheorghe Turda. Tot atunci a expus împreună cu două femei care țeseau, câteva cergi în muzeul satului din București și a făcut prima legătură cu Institutul de Artă Populară, spune Dumitru Pop ucenicul și custodele Casei Memoriale Stan Ioan Pătraș. În același an se înființează primul atelier de artizanat din Săpânța. Cea care scrie o adevărată istorie a cergii și a creației populare la Săpânța este Pop Maria – Miorița cum era alintată de către săpânțeni. La început au fost trei femei care lucrau împreună cu Miorița (spune Pop Maria sau cum i se spune la Săpânța Mărie Ioanii Irinii, vecină și prietenă foarte bună cu Miorița).

Începând cu 1972 s-au făcut primele angajări pe baza unui contract de muncă. Primele cinci femei angajate au fost Stan Ileana (Ileana Irinii Tincului), Pop Maria (Mărie Deochii lui Toaderu Anuții), Pop Maria (Mărie Ioanii Irinii), Stan Ioana (Ioana lui Ionu Osului), Pop Maria (Mărie Berbeșteanului).

La sfârșitul anilor '80 au fost angajate peste 150 de femei cu contract de muncă și alte aproximativ 50 lucrau cu contract de colaborare.

Fiecare femeie angajată avea obligația, prin contract, de a țese un minim de zece cergi (mai apoi garnituri) în fiecare lună pentru un salariu de 1800 lei. Această normă de lucru era pentru cergile simple (albe, roșii, alb cu sur). Pentru cergile alese prețul per bucată era mai mare iar norma nu era de zece cergi ci de cinci.

Modelele pentru cergile alese erau stabilite prin comandă sau create de femeile care țeseau. Se inspirau de pe țoluri, din natură, de pe crucile pictate de Stan Ioan Pătraș.

Primele cergi erau albe și roșii iar mai apoi s-au făcut cu vârste (alb și sur, cu jumătate vârsta). Așa cum spune Mărie Ioanii Irinii, cergile erau făcute de fiecare femeie acasă, în gospodăria proprie și pe urmă erau predate la centrul de artizanat. Predarea se făcea ca produs finit, adică cergile erau foșălite, iar înainte să fie acele cărucioare cu două sau patru roți cu care transportau țărăncile cergile, acestea se puneau pe o rudă și două persoane țineau ruda pe umeri la cele două capete. Se făceau cergi, lătuți, trăistuțe, pernuțe de diferite dimensiuni și culori.

Mai târziu, spune Stan Anuța (Anuța Șpanului), cergile erau făcute la comandă. Această comandă venea de la magazinele de artizanat din țară unde se vindeau. Încet, încet au apărut dimensiuni standard după care se făceau cergile, dimensiuni care sunt valabile și astăzi (lungime 200 cm x 145 cm lățime).

Lâna provenea de la Cisnădie (la vremea aceea era o fabrică de covoare) în baloți de câte 150-300 kg. Era lână spălată iar femeile o sortau și o duceau la Sighet pentru a fi prelucrată caiere. Această lână era îndrugată pentru bătătură.

Urzeala provenea din comuna Prejmer, Brașov, unde era toarsă la mașini iar sculurile erau presate în baloți de câte 50-100 kg.

Din păcate starea de sănătate a Mioriței nu îi permite să stea de vorbă cu mine despre cum a fost cândva atelierul de artizanat din Săpânța.

Mă mulțumesc cu mărturiile celor care au lucrat aproape de ea și își mai amintesc despre cum făceau cergi în anii '70 – '90.

Stând de vorbă cu femeile care făceau cergi acestea își aduc aminte cu nostalgie de vremurile în care munceau acasă și aveau un salariu și beneficii ca oricare angajat din vremea aceea (concediu de maternitate, posibilitatea achiziționării de bilete în stațiunile de pe litoral). Iar acum se bucură de pensii decente.

3.2 Etape și tehnici de fabricație

În casa unde se făceau cergi era implicată toată familia și fiecare membru avea rolul lui foarte bine stabilit. Mama se ocupa cu țesutul și coaserea laților de cergă, dacă erau fete în familie, acestea îndrugau lâna și făceau țevi la sucală, dacă nu erau fete, atunci mama se ocupa și cu îndrugatul iar băieții făceau țevi. Tatăl era cel care lega cergile la capete și le ducea la vâltoare.

Cergile sunt țesute în culori naturale (alb sau gri) sau vopsite. La Săpânța, vopsitul lânii cu esențe naturale nu se mai practică de peste 50 de ani. Lâna se vopsește cu vopsea chimică din comerț. La început, (înainte de decembrie 1989) vopseaua se putea cumpăra din magazin, în special culorile roșu, negru, portocaliu, verde și albastru din care se combinau diferite nuanțe iar mai târziu a fost din ce în ce mai greu de procurat.

Vopselele erau procurate de la fabrica de vopsele Codlea, Brașov.

Lâna se îndrugă cu druga din caier iar firele rezultate se rășthirează pe rășthitor pentru obținerea sculului care fie rămâne în culoarea lui naturală (albă, sură) fie se vopsește. Lâna îndrugată se folosește pentru bătătură.

Urzeala se toarce cu fusul din caier răsucit pe cojălcă și legat cu un brâu de lână. La fel ca bătătura, urzeala se rășthirează pe rășthitor, fixând fusul într-un suport numit cucoană și se formează sculul care se deapână ghem de pe crâng.

Thiara este urzâtă pe urzoi în funcție de câte cergi urmează a fi țesute. Pentru fiecare cergă se folosește aproximativ 600g de urzeală. Se urzește cu 2 – 4 fire simultan. Se pot urzi de la 2 până la 20 de cergi. Urzoiul este de două feluri: unul vechi realizat din cuie de lemn bătute de-a lungul pereților șatrei (prispă) care se găsește doar la case vechi din lemn, și unul mai nou care este realizat din lemn în care sunt bătute atât cuie de lemn cât și de fier.

O cergă obișnuită este formată din doi lați ( două fâșii de țesătură cusute la mijloc). Dimensiunile cergii înainte de a fi vâlturată sunt de 200 cm lungime și 150 cm lățime. În vâltoare cerga scade în lățime la 145-150 cm, din lungime nu scade. Prin vâlturare se spală și devine mai deasă. Până nu demult, cerga era pieptănată cu foșălăi (un pieptene cu dinți de metal care la început era manual iar mai târziu acționat electric) pentru a i se reda un aspect pufos.

O dată cu comercializarea cergii au apărut și comenzile speciale cu dimensiuni personalizate. Cum cei care cumpărau cergi locuiau în mediul urban iar casele erau amenajate cu mobilă modernă, aveau nevoie de „lătuți” pentru fotolii (lați de cergă mai înguști și mai scurți, 50/150 cm), de pernuțe decorative etc. „Lătuții” împreună cu cerga formează garnitura.

3.3 Războiul de țesut este orizontal și este format din două stathive legate de două prinsori, două suluri (față și spate), sulul din față este fixat de anar ținut de thitheică și cui. Sulul din spate este fixat de o botă care stă pe un cârlig. Ponojî sunt patru, fiecare este legat de o iță. Ițăle sunt legate de un suport cu ajutorul sforilor și a oaselor de găină, acesea având rolul de a regla înălțimea ițălor. În fața ițălor sunt așezate brâglile care susțin spata. După ce toate aceste componente sunt asamblate se „învelește thiara”, pornind de la sulul din spate unde se rulează, se continuă cu sulul din față care susține thiara iar după fiecare rând de urzeală se pune un rând de vergele, acestea au rol de a susține thiara.

O dată ce a fost învelită thiara, se nevedește și se trec firele unul câte unul prin spată. Capetele firelor de urzeală se leagă de începătoare care face legătura cu sulul din față. Se țese primul lat de cergă – cerga este formată din doi lați cusuți cu fire de urzeală folosind un ac mare si gros numit andré. Cerga cusută este pregătită pentru a fi dusă la vâltoare, se leagă capetele de urzeală ca să nu se deșire.

Din discuțiile avute cu femeile mai în vârstă am aflat că la Săpânța s-au țesut primele cergi la război cu patru ițe și singura localitate în care se făceau cergi având urzeala de lână.

3.4 Modelele de cergi sunt variate și au fost create în funcție de cerere. La Săpânța se țes cergi cu vârste (jumătate vârsta, feluri, cu roșu în mijloc) alese, cu bdhiță, albe, roșii.

Cergile cu vârste au în general de la două pană la cinci culori. Predomină albul iar celelalte culori sunt țesute într-o ordine asortată. Dimensiunile vârstelor (dungi) la cerga cu sur (gri) și alb (fig. 20) sunt șapte centimetri vârstele mari și doi, trei centimetri sprâncenele.

Pentru cergile cu jumătate vârsta (fig. 21) se țes vârstele albe de șapte centimetri iar cele roșii și sure de câte cinci centimetri fiecare iar sprâncenele sunt albe și sure sau negre.

Culoarea roșie este obținută prin vopsire chimică cu vopsele din comerț. Înainte de anii '90 vopsele erau cumpărate din fabrica de vopsele Codlea, Brașov. După revoluție fabrica a încetat să mai producă vopsele iar cergile erau vopsite cu vopsele din Ucraina sau Ungaria.

Cerga cu bdhiță (fig. 26) este realizată de obicei din lână albă, fiind cea mai grea cergă (aprox. 6 kg) vopsirea ei ar fi necesitat un efort uriaș din partea femeilor.

La fel ca celelalte, se țese în războiul cu patru ițe, urzeala și bătătura din lână. De data aceasta, bătătura este un pic mai subțire deoarece mai vin adăugate bdhițăle, acele fire de lână îndrugate subțire și lungi de cca. 15 cm. Bdhițăle se țes la o distanță de aproximativ 2 cm una de alta. Se lasă la capete 5 cm fără a se introduce bdhiță.

După țesere cergile se duc la vâltoare unde se lasă să scadă până la dimensiunile dorite, dar nu mai mult ca până ce bdhițăle iau o formă pufoasă. Dacă se țin mai mult în vâltoare există riscul ca ele să se spargă, adică să se derăsucească.

Cerga roșie (fig. 28) este o cergă domnească , îmi spunea străbunica căreia îi plăcea să facă cergi roșii pentru că, spunea ea, la astea roșii vin mai ușor clienții.

Din război, cerga iese albă și se vopsește după ce este adusă de la vâltoare. Mama îmi spune că cerga se vopsește în căldare de tablă făcută de căldărari care veneau din zona Mureșului sau Harghitei. Rețeta de preparare a vopselei o am de la bunica. Mi-a spus că pentru o cergă se pune la fiert aproximativ 200 de litri de apă în care se adaugă o lingură de vopsea portocalie dizolvată cu un pahar de apă, o lingură de vopsea roz (rozosină) și o lingură de vopsea roșie (roșu înfocat) ambele dizolvate cu câte un pahar de apă. Se lasă la fiert pentru a se forma culoare roșie și apoi se pune cerga. Cerga se fierbe aproximativ o oră timp în care se adaugă un litru de oțet după care se scoate și se duce la vâltoare. Apa rece are rol de fixare a vopselii în cergă.

3.5 Păstrarea cergilor și întreținerea lor

Fiind produse din material natural (lâna), cergile se păstrează în camere bine aerisite, ferite de lumina directă a soarelui și umezeală. Cele care au rol decorativ se recomandă a fi scoase în aer liber de cel puțin două ori pe an și o dată la doi ani spălate la vâltoare cu apă rece și puțin săpun de casă. Cele care sunt folosite pentru învelit se spală mai des în funcție de frecvența folosirii.

În perioada de vară pe sub cergă, pe pat, se pun frunze de nuc și mentă pentru a fi protejată de molii.

3.5 Răspândirea cergii la nivel național și internațional.

Femeile cu care am stat de vorbă mi-au spus că cele care au scos pentru prima dată cergile din Săpânța, aceasta se întâmpla prin 1955, au fost Stan Ileana (Ileana Irinii Tincului) și Pop Anuța (Anuța lui Nofor). Fiind vecine, ele mergeau împreună la București unde aveau cunoștințe prin care vindeau aceste cergi. Totul se desfășura într-o mare discreție deoarece politica de atunci nu permitea comerțul sau alte activități ce nu puteau fi controlate.

Dar vestea Cimitirului Vesel s-a răspândit și au venit străinii (li se spune străini tutor celor care nu erau din Săpânța) la noi. Mai întâi a fost vizitat meșterul Stan Ioan Pătraș, după care acesta îi invita pe oaspeți să vadă și alte creații ale meșterilor populari. Și ca sa nu plece cu mâna goală primeau sau își cumpărau câte o cergă ca amintire.

În gospodăriile țăranilor cerga avea rol practic fiind folosită la acoperirea paturilor, a cailor iar ciobanii o foloseau la stână pentru învelit. Mai târziu cerga a început să fie folosită și cu rol decorativ în camerele special amenajate în stil tradițional. Cergile cu feluri erau folosite pe paturile din camerele cu rudă (fig. 30) sau cu rol ritual la nuntă (fig.24).

Prin înființarea atelierelor de artizanat în anii 1980 (în afara primului atelier, al Mioriței, au mai existat alte trei ateliere unde femeile lucrau cergile cu vârste sau simple) cerga a ajuns în multe case din România. Acestea puteau fi cumpărate din magazinele de artizanat, dar și din piețe din marile orașe. Din cauza lipsei pe piață în anii 1980 a multor produse de primă necesitate, cerga era binevenită și cu un preț accesibil.

3.6 Impactul socio-economic asupra localității Săpânța și a locuitorilor

Așa cum am spus la începutul lucrării, cerga a fost cea care a ridicat Săpânța la un nivel mai bun din punct de vedere al bunăstării și al dezvoltării comunei.

La începutul anilor 1970 majoritatea caselor erau din lemn cu maxim trei camere din care una, mai târziu, prima casă care avea un al doilea nivel a fost casa Mioriței considerându-se a fi familia cea mai înstărită din sat la vremea aceea. Cu cât se făceau și se vindeau mai multe cergi cu atât semnele bunăstării materiale era mai vizibil. Mărie Ioanii Irinii mi-a povestit că în 1975 făcea cergi împreună cu fiica ei (lucrând în paralel, adică era angajată cu contract de muncă la centrul de artizanat și fiica ei făcea separat cergi) și le vindeau la muzeul satului din București și Sibiu iar banii rezultați au reușit să își cumpere prima mașină Dacia. În sat erau doar vreo două sau trei mașini particulare la vremea aceea. Faptul că au reușit să cumpere prima mașină de pe urma vânzării cergilor era o mare realizare.

Încet, încet oamenii au început să își construiască case noi, cu etaj și să adune bani pentru primele mașini.

Mama mi-a povestit că la nunta ei (1978) a primit de la bunica ei, care se ocupa cu țeserea cergilor) un CEC de 75.000 lei (atât costa o mașină nouă), bani cu care au cumpărat prima mașină Dacia. În 1979 au început construcția casei în care am crescut iar banii pentru finisare și amenajare au fost în cea mai mare parte proveniți din vânzarea cergilor.

Până în anii 1975 – 1980 foarte mulți săpânțeni au lucrat la minele din județ (în special Borșa) și Valea Jiului (Motru). După întoarcerea lor de la mină cei mai mulți au muncit la CAP în agricultură iar femeile au țesut cergi. Cergile le asigurau existența și posibilitatea economisirii pentru copii. Înainte de revoluție cei mai mulți copii își continuau la școli profesionale sau licee, dar puțini urmau o facultate. Cei care reușeau să ajungă în centre universitare erau susținuți de părinți tot cu ajutorul cergilor.

În zilele de vară și sărbători naționale când majoritatea celor care erau angajați erau liberi, gardurile și porțile caselor ce se aflau pe DN 19 se umpleau cu cergi de toate culorile și modele. Turiștii, atât români cât și străini, se opreau mai întâi să vadă cum lucrau săpânțencele la război (femeile ieșeau cu războaiele de țesut la poartă) făceau poze, dar de cele mai multe ori nu plecau fără să cumpere ceva, fie cergă, pernuță sau trăistuță.

După 1990, centrul de artizanat și celelalte ateliere încet-încet au redus activitatea iar săpânțencele au lucrat pe cont propriu. Au pornit spre marile orașe din Moldova, Transilvania, Constanța și București. Fiecare dintre cei care vindeau cergi în afara Săpânței și-au făcut asociații familiale, formă juridică ce le permitea vânzarea cergilor în piețe și târguri.

Odată cu deschiderea granițelor și invadarea pieței cu produse textile chinezești și turcești cu prețuri mici pe măsura calității, cerga pierdea teren și tot mai multe femei au renunțat să mai țeasă cergi. Din păcate, acum sunt foarte puține femei care se încăpățânează să țeasă și să creadă că cerga nu va muri. Fetele tinere (cu vârsta până la 35 ani) nu știu cum se îndrugă sau cum se țese o cergă pentru că în casa lor nu se mai țese demult.

Ar fi nevoie de o reorganizare a modului de confeționare a cergii și de promovare și vânzare. E timpul ca cerga să fie reinventată și să se adapteze vremurilor moderne.

Capitolul 4

Cimitirul Vesel

4.1. Descrierea biografică a lui Stan Ioan Pătraș

„Născut în anul 1908, în comuna Săpânța din județul Maramureș, într-o familie obișnuită cu prelucrarea artistică a lemnului. Pătraș a fost atras încă din tinerețe de sculptura în lemn, de pictură și de poezie făurite după canoanele creației populare. A început să sculpteze cruci din stejar de la vârsta de 14 ani. În anul 1935, Stan Ioan Pătraș, pe atunci un anonim sculptor în lemn, a început să așeze pe cruci și niște înscrisuri sub forma unor scurte poeme compuse la persoana întâi: epitafuri ironice, naive, de multe ori cu greșeli gramaticale și foarte apropiate de graiul arhaic. La început, sculpta în jur de 10 cruci pe an, materialul folosit fiind lemnul de stejar. În anul 1936, el și-a perfecționat stilul. Crucile au devenit mai înguste și au apărut figurile sculptate în relief, în culori vii.” (sursa: Pop Dumitru Tincu, ucenicul meșeterului 2016)

Ioan Stan Pătraș cioplea porți, stâlpi de pridvor (șatră), furci, cumpene, căpriori, șindrilă (draniță), dar mai ales „lemne de căpătâi, tăvălugite de soarele, de vântul și de ploile nordului” (Pop S., 1972, p. 6) , așa era numită crucea cioplită în lemn de stejar cu texte care spuneau multe despre viața celui plecat la cele veșnice. Practica epitafurilor pe crucile de lemn nu era o noutate pentru Maramureș ci modul în care Pătraș a reușit să ridice la rang de artă combinația între texte și imagine.

Scriitorul și doctor în istorie, Nicoară Mihali a publicat în anul 2013 în revista „Familia Română” un articol intitulat „Săpânța – plăcerea textului” în care face o scurtă biografie a lui Stan Ioan Pătraș. „ Meșterul Stan Ioan Pătrș rămâne orfan, tatăl său murind în Primul Război Mondial. Ca să se întrețină și să-i ajute și pe frații săi, încă de la 16 ani, începe să facă cruci în vechiul cimitir de pe dealul Săpânței, din anul 1935. Satul era minat și, pentru a intra în sat, oamenii au trimis în fața lor turmele de oi, asfel încât, multe dintre ele au fost sacrificate pentru salvarea vieților omenești. Stan Ioan Pătraș a fost martor la această suferință ce l-a afectat profund și, de aceea, în primii ani, pe fiecare cruce, a desenat și câte o oaie, indiferent dacă cel înmormântat era sau nu crescător de oi. Prin risipirea oilor pe cruci, meșterul a reușit să le îngroape pe toate.” (Mihali N. 2013, p.31). Așa a devenit Stan Ioan Pătraș un meșter al morții. Animalele jerfite i-au ajutat pe săpânțeni să se ferească de moarte în timpul și după terminarea războiului.

Stan Ioan Pătraș a fost un ambasador și un promotor al Maramureșului prin ceea ce a creat, prin crucile unice care au fost fotografiate și duse mai departe. Prin creația sa el a stârnit curiozitatea străinilor facându-i să rătăcească prin Maramureș în căutarea Săpânței.

El a avut mai mulți ucenici, dar unul singur a fost ales de familia lui Stan Ioan Pătraș, după moartea acestuia, să rămână în casa lui și să îi continue munca și arta, Dumitru Pop.

Casa memorială a fost vândută Muzeului Satului Maramureșean din Sighetu Marmației în anul 1980 după moartea soției lui Stan Ioan Pătraș.

Din 1977 Dumitru Pop are grijă ca ceea ce a lăsat Pătraș să nu se piardă și continuă să cioplească cruci și să redea poveștile de viață a celor plecați în lumea celor drepți.

4.2. Cimitirul Vesel

Numele de „Vesel” i-a fost dat prin anii '50 de către o cercetătoare franceză care a vizitat Săpânța și de unde și-a luat informații pentru o lucrare de doctorat publicând mai multe articole despre cimitir. Mai târziu, în 1956, Radu Bogdan a scris un articol în limba franceză unde face o descriere a cimitirului și amintește de numele de „Cimitirul Vesel”. Așa a fost preluat atunci și așa a rămas. (Sursa: Pop Dumitru – Tincu , meșterul ucenic al lui Stan Ioan Pătraș 2016)

Un cimitir viu prin culoare și text, Cimitirul Vesel se află în centrul comunei, la biserica parohială și cuprinde peste opt sute de monumente de artă populară, cu o înfățișare și semnificații cu totul aparte. El constituie opera de o viață a renumitului sculptor, pictor și poet popular Ioan Stan Pătraș, contiunată de ucenicii lui. Timp de 60 de ani, meșterul Pătraș a făurit din lemn cruci funerare, însă a făcut-o într-o manieră cât se poate de originală, alungând din lucrările sale tristețea și întunericul pe care le aduce moartea. El a reușit să înlăture dramatismul, a ironizat moartea cu luciditate și umor, punând accent pe triumful vieții. Cimitirul Vesel se constituie el însuși într-un remarcabil muzeu. Tradițiile și vocația artistică a locuitorilor, folosirea culorilor pure, calde, neamestecate, arta lucrului cu lemnul, toate acestea au fost reunite de Stan Pătraș într-o operă plină de personalitate și originalitate, ce a dat Săpânței binemeritatul renume în rândul etnografilor și turiștilor. Ineditele monumente din acest cimitir sunt crucile sculptate în lemn de stejar, pictate și cu epitafe în versuri populare. Toate crucile sunt vopsite în nuanțe de albastru, cu ornamentații realizate într-o paletă cromatică de culori aprinse: roșu, negru, verde, galben. Deasupra fiecărui epitaf, ce surprinde în modul cel mai sugestiv, în versuri, momente din viața celui răposat, se află chipul acestuia, pictat în culori vii, surprins într-un moment esențial al vieții sale. Majoritatea epitafelor au o notă de umor, fapt ce a atras și denumirea de Cimitirul Vesel. Acesta, aparent surprinzătoare prin contrastul termenilor, expirmă grăitor semnificația operei lui Stan Pătraș. Crucile sunt adevărate cronici vii ale unei comunități văzute prin prisma succesiunii generațiilor.

Deși simple la prima vedere, monumentele acestea vădesc o profundă filozofie a morții și a vieții.

Ceea ce dă nota de unicitate locului este mesajul pe care aceste monumente îl transmit – unul în care nu moartea, ci viața, cu tot tumultul și frumusețea ei, rămâne în prim plan. Cimitirul bisericii din Săpânța rămâne un loc de pelerinaj unic. Este un loc în care oamenii vin să se reculeagă și să-și plângă morții, însă mai presus de toate este locul în care sunt exprimate profund sensurile și frumusețea vieții.

Cimitirul Vesel este al doilea mare sit funerar din lume după ansamblul funerar al faraonilor egipteni din Valea Regilor.

Stan Ioan Pătraș timp de 50 de ani începând cu 1931 și-a dedicat viața sculpturii în lemn, a crucilor din cimitir. După moartea acestuia, ucenicul care i-a continuat munca este Dumitru Pop care este și custodele casei memoriale.

=== Cercetare ===

Cercetare etnografică asupra cergii din Săpânța și legătura ei cu Cimitirul Vesel

Introducere

Am ales acest subiect pentru lucrare pentru că cerga m-a crescut, m-a învățat și atât familiei mele cât și multor familii din Săpânța le-a asigurat existența. De aceea, consider ca o lucrare dedicată cergii și Cimitirului Vesel este un fel de mulțumire adusă celui (Stan Ioan Pătraș) care a făcut posibilă răspândirea numelui de Săpânța pe întreg Mapamondul.

Lucrarea de față cuprinde o scurtă istorie a cergii, metode de lucru, de prelucrare a lânii, modalități de comercializare, impactul avut asupra familiilor în casele cărora se lucrau cergile și evoluția Cimitirului Vesel în lume.

„Maramureșul este în peisajul românesc de astăzi unul dintre ținuturile în care oamenii locului sunt atașați tradiției lor culturale, păstrează cu mândrie insignele acestei tradiții și pun sinceră grijă atunci când integrează valorile ei în cultura contemporană.” (Nistor F., 1983, p. 5)

Săpânța – un loc binecuvântat de Dumnezeu, cu oameni dârzi și statornici, legați de pământul moștenit de la Stan, de la Petru, de la Ilie, Mihai și Sandrin a lui Stan, precum și al lui Nan, Dan, Tivadar, Tite, cei care au format hotarul Săpânței.

Săpânța apare în documente și înscrisuri de la 1373, (diploma din 30 octombrie 1373 în care sunt așezați nobilii din Săpânța). „Localitatea și-ar trage numele de la un vechi radical celto-galic, de origine indo-europeană: „sappus”=brad sau italianul „zapinus”=țapin (unealtă pentru manevrat buștenii). La obârșie, Valea Săpânței se numește Valea Bradului, de la radicalul traco-dacic „bredh”=brad”. (Pop L., 2013, p.58)

Satul este așezat pe malul stâng al Tisei la o distanță de 18 km spre vest de municipiul, Sighetu Marmației. Comuna Săpânța dispune de un hotar foarte mare în comparație cu alte localități. Acesta are o suprafață de 150 de km pătrați, iar în unele documente figurează cu o întindere de 25378 iugăre. Hotarul cuprinde lunci, terase, dealuri și munți. Săpânța are în acest hotar 612 ha cu culturi, 417 ha cu livezi, 5561 ha cu fânețe, iar 7530 ha cu păduri de foioase și conifere.

Marginile acestui teritoriu se întâlnesc cu hotarele localităților: Câmpulung la Tisa, Sarasău, Sighetu Marmației, Giulești, Ocna Șugatag, Baia Mare, Certeze, Remeți, iar la nord cu râul Tisa, care împarte Maramureșul și desparte România de Ucraina.

De atunci și până acum săpânțenii nu și-au trădat limba, portul și tradițiile moștenite.

„Pe parcursul secolelor, principalele preocupări ale săpânțenilor au fost cultivarea pământului și creșterea animalelor. Istoria Săpânței se înscrie în general în continuarea istoriei Maramureșului, cu unele elemente și evenimente specifice. Mulți dintre săpânțenii de astăzi sunt urmașii vechilor boieri și nobili, purtând aceleași nume.” (Roșca N., 2003, p. 21-22)

Până în anul 1935 Săpânța a fost o așezare aproape ca oricare alta din Maramureș. Stan Ioan Pătraș zis și Bețivul (sursa: Pop Irina 73 ani – localnică, bunica mea) este cel care scoate satul din anonimat. Născut în anul născut în anul 1908, în comuna Săpânța din județul Maramureș, într-o familie obișnuită cu prelucrarea artistică a lemnului. Pătraș a fost atras încă din tinerețe de sculptura în lemn, de pictură și de poezie făurite după canoanele creației populare. A început să sculpteze cruci din stejar de la vârsta de 14 ani. În anul 1935, Stan Ioan Pătraș, pe atunci un anonim sculptor în lemn, a început să așeze pe cruci și niște înscrisuri sub forma unor scurte poeme compuse la persoana întâi: epitafuri ironice, naive, de multe ori cu greșeli gramaticale și foarte apropiate de graiul arhaic. La început, sculpta în jur de 10 cruci pe an, materialul folosit fiind lemnul de stejar. În anul 1936, el și-a perfecționat stilul. Crucile au devenit mai înguste și au apărut figurile sculptate în relief, în culori vii.

Adevărat muzeu în aer liber, Cimitirul Vesel se află în centrul comunei, la biserica parohială și cuprinde peste opt sute de monumente de artă populară, cu o înfățișare și semnificații cu totul aparte. El constituie opera de o viață a renumitului sculptor, pictor și poet popular Ioan Stan Pătraș, contiunată de ucenicii lui. Timp de 60 de ani, meșterul Pătraș a făurit din lemn cruci funerare, însă a făcut-o într-o manieră cât se poate de originală, alungând din lucrările sale tristețea și întunericul pe care le aduce moartea. El a reușit să înlăture dramatismul, a ironizat moartea cu luciditate și umor, punând accent pe triumful vieții. În Țara Maramureșului, civilizația lemnului, prezentă la tot pasul, a cunoscut o remarcabilă dezvoltare. Cimitirul Vesel se constituie el însuși într-un remarcabil muzeu. Tradițiile și vocația artistică a locuitorilor, folosirea culorilor pure, calde, neamestecate, arta lucrului cu lemnul, toate acestea au fost reunite de Stan Pătraș într-o operă plină de personalitate și originalitate, ce a dat Săpânței binemeritatul renume în rândul etnografilor și turiștilor. Ineditele monumente din acest cimitir sunt crucile sculptate în lemn de stejar, pictate și cu epitafe în versuri populare. Toate crucile sunt vopsite în nuanțe de albastru, cu ornamentații realizate într-o paletă cromatică de culori aprinse: roșu, negru, verde, galben. Deasupra fiecărui epitaf, ce surprinde în modul cel mai sugestiv, în versuri, momente din viața celui răposat, se află chipul acestuia, pictat în culori vii, surprins într-un moment esențial al vieții sale. Majoritatea epitafelor au o notă de umor, fapt ce a atras și denumirea de Cimitirul Vesel. Acesta, aparent surprinzătoare prin contrastul termenilor, expirmă grăitor semnificația operei lui Stan Pătraș. Crucile sunt adevărate cronici vii ale unei comunități văzute prin prisma succesiunii generațiilor.

Deși simple la prima vedere, monumentele acestea vădesc o profundă filozofie a morții și a vieții.

Ceea ce dă nota de unicitate locului este mesajul pe care aceste monumente îl transmit – unul în care nu moartea, ci viața, cu tot tumultul și frumusețea ei, rămâne în prim plan. Cimitirul bisericii din Săpânța rămâne un loc de pelerinaj unic. Este un loc în care oamenii vin să se reculeagă și să-și plângă morții, însă mai presus de toate este locul în care sunt exprimate profund sensurile și frumusețea vieții.

La Săpânța s-a dezvoltat un centru de artizanat, o adevărată expoziție în aer liber: pe garduri și porți, precum și în fiecare gospodărie sunt expuse țesături, trăistuțe, cergi cu motive tradiționale originale și carpete țesute din lână.

Prelucrarea lânii este evidențiată și pe crucile din Cimitirul Vesel.

„Cât am trăit pe pământ/Orice lucru mi-a plăcut/Mi-a plăcut a toarce lână/Căci mi-a fost tare îndămână ….”

Dovada că lâna și cergile au contribuit la prosperitatea țăranilor din Săpânța „Trag din caier și din fus/Ca să fac avere de-ajuns….”

Capitolul 1

Procesul tehnologic de prelucrare a lânii. Etapele de fabricație a cergii

Producerea artizanală de țesere a cergilor presupune cateva etape, procedee specifice de tratare a lânii, de toarcere și „îndrugare” a firelor de lână care compun cerga. Cunoașterea acestor etape este importantă deoarece:

Au un demers etnografic, pentru că înregistrează etape și procedee tradiționale;

Economia locală se dezvoltă prin integrarea materiilor prime, meșteșugurilor pe piața de desfacere;

Din punct de vedere artistic, cerga este un produs ce are și funcție decorativă.

1.1 Lâna

La început, omul a întrebuințat ca îmbrăcăminte pieile animalelor vânate. În decursul timpurilor însă, a reușit să domesticească diferite animale ca: oi, capre, cămile ale căror păruri (lânuri) le-a transformat în fire și apoi în diferite țesături pe care le-a folosit pentru nevoile vieții ca îmbrăminte, așternuturi (Cascanian H. Sirag – Covoare manuale, Editura tehnică, București 1972 pag. 129.)

Părul de oaie care poartă denumirea de lână, este în întregime un produs epidermic care a format blana de protecție a oilor și face parte din grupa fibrelor textile naturale de origine animală. Acest material se obține normal prin tunderea animalului cât este în viață și lâna aceasta poartă denumirea de lână vie, spre deosebire de firele de lână obținute de pe pieile oilor tăiate, piei care sunt tăbăcite și de pe care părul este scos prin smulgere după anumite tratamente chimice și poartă denumirea de lână moartă sau lână tăbăcărească.

Oile au fost crescute și îngrijite de săpânțeni din cele mai vechi timpuri, creșterea animalelor și cultivarea pământului fiind primel ocupații. Rasa de oi care a fost și este crescută la Săpânța este țurcană. Lâna aspră cu fibrele lungi și rezistente sunt folosite la confecționarea costumului de iarnă dar și la țesăturile de interior. Lâna de oi este tunsă cu ajutorul prăitelor (foarfecă specială de tuns oi), de obicei înainte de a urca la munte.

Lâna de oi constituie materia primă principală din care se produc covoarele din noduri ca și scoarțele sau cergile. Aceasta suportă diferite procese de prelucrare ca albire, vopsire fără să-și piardă din însușirile sale.

Pentru țesutul cergilor și covoarelor se întrebuințează numai lâna vie care are elasticitatea și luciul pronunțat iar lâna tăbăcărească nu se întrebuințează la cergi și covoare.

La Săpânța, lâna din care se țes cergile este țurcană pentru că are fibrele cele mai lungi (10 – 30 cm). Lâna țurcană este aspră și se pretează cel mai bine la țesut. După tundere lâna se spală cu apă caldă la 40° C. În 500 litri apă se dizolvă 3kg de săpun și 2 kg sodă de rufe pentru o cantitate de 100 kg lână. Se clătește de săpun la valtoare în apă rece și apoi este pusă la uscat.

După uscare, lâna este curățată de eventualele impurități rămase după spalare cum ar fi scaieți sau turiță și se „scarmănă” cu mâna înainte de a fi dusă la mașina de dărăcit unde se transformă în caiere. În trecut, lâna era „scărmănată” cu foșălăii pentru a putea fi îndrugată fire mai groase pentru bătătură și toarsă în fire subțiri pentru urzeală.

Lâna se îndrugă cu druga din caier iar firele rezultate se rășthirează pe rășthitor pentru obținerea sculului care fie rămâne în culoarea lui naturală (albă, sură) fie se vopsește.

Lâna îndrugată se folosește pentru bătătură.

Urzeala se toarce cu fusul din caier învârtit pe cojălcă și legat cu un brâu de lână. La fel ca bătătura, urzeala se rășthirează pe rășthitor, se formează sculul care se deapână ghem de pe crâng.

Foto ….

Thiara este urzâtă pe urzoi în funcție de câte cergi urmează a fi țesute. Pentru fiecare cergă se folosește aproximativ 600g de urzeală. Se urzește cu 2 – 4 fire simultan. Se pot urzi de la 2 până la 20 de cergi. Urzoiul este de două feluri: unul vechi realizat din cuie de lemn bătute de-a lungul pereților șatrei (prispă) care se găsește doar la case vechi din lemn, și unul mai nou care este realizat din lemn în care sunt bătute atât cuie de lemn cât și de fier.

Foto ….

Cergile sunt țesute în culori naturale (alb sau gri) sau vopsite. La Săpânța, vopsitul lânii cu esențe naturale nu se mai practică de peste 50 de ani. Lâna se vopsește cu vopsea chimică din comerț. La început, (înainte de decembrie 1989) vopseaua se putea cumpăra din magazin, în special culorile roșu, negru, portocaliu, verde și albastru din care se combinau diferite nuanțe iar mai târziu a fost din ce în ce mai greu de procurat.

1.2 Războiul de țesut este orizontal și este format din două stathive legate de două prinsori, două suluri (față și spate), sulul din față este fixat de anar ținut de thitheică și cui. Sulul din spate este fixat de o botă care stă pe un cârlig. Ponojî sunt patru, fiecare este legat de o iță. Ițăle sunt legate de un suport cu ajutorul sforilor și a oaselor de găină, acesea având rolul de a regla înălțimea ițălor. În fața ițălor sunt așezate brâglile care susțin spata. După ce toate aceste componente sunt asamblate se „învelește thiara”, pornind de la sulul din spate unde se rulează, se continuă cu sulul din față care susține thiara iar după fiecare rând de urzeală se pune un rând de vergele, acestea au rol de susține thiara.

O dată ce a fost învelită thiara, se nevedește și se trec firele unul câte unul prin spată. Capetele firelor de urzeală se leagă de începătoare care face legătura cu sulul din față. Se țese primul lat de cergă – cerga este formată din doi lați cusuți cu fire de urzeală folosind un ac mare si gros numit andré. Cerga cusută este pregătită pentru a fi dusă la vâltoare, se leagă capetele de urzeală ca să nu se deșire.

1.3 Dimensiunile cergii înainte de a fi vâlturată sunt de 200 cm lungime și 160 cm lățime. În vâltoare cerga scade în lățime la 150-145 cm. Prin vâlturare se spală și devine mai deasă. Până nu demult, cerga era pieptănată cu foșălăi pentru a i se reda un aspect de puf.

Odată cu comercializarea cergii au apărut și comenzile speciale cu dimensiuni personalizate. Cum cei care cumpărau cergi locuiau în mediul urban iar casele erau amenajate cu mobilă modernă, aveau nevoie de „lătuți” pentru fotolii (lați de cergă mai înguști și mai scurți, 50/150 cm). „Lătuții” împreună cu cerga formează garnitura.

1.4 Modelele de cergi sunt variate și au fost create în funcție de cerere. La Săpânța se țes cergi cu vârste (jumătate vârsta, feluri, cu roșu în mijloc) alese, cu bdhiță, cu bucle și simple.

Cergă cu vârste – cu jumătate vârsta

Cergă cu vârste – cu roșu în mijloc

Cergă cu vârste – cu feluri

Cergă aleasă cu rugu

Cergă cu bdhiță