Incursiuni In Urbanism

LE CORBUSIER

Incursiuni în Urbanism

-LUCRARE DE DIZERTAȚIE-

ABSOLVENT:

Simona IACOB

COORDONATOR:

Anca-Sandu TOMASEVSCHI

București 2016

Introducere

Motto:

“Spațiu și lumina și ordinea. Acestea sunt lucrurile,

de care oamenii au nevoie la fel de mult cât au nevoie de

pâine sau de un loc unde să doarmă.”

(Le Corbusier)

"Propria noastră epocă este determinată, zi de zi,

de propriul nostru stil. Ochii noștri, din nefericire,

nu sunt încă capabili să-l distingă. "

(Le Corbusier)

Le Corbusier a fost unul dintre părinții fndatori ai mișcării Moderniste, fiind inspirat de posibilitatea de a reconstrui forme de viață, ca atare, găsind plăcerea de a scoate în evidență forma lor individuală, plinătatea experienței umane încorporată în ele; cu cât mai ciudata cu atât mai extraordinară este o cultură sau o individualitate.

Pentru Le Corbusier, arhitectură și urbanismul sunt inseparabile, dorind să creeze o arhitectură nouă, prin utilizare unei noi tehnici de construcție și a unei viziuni noi asupra spațiului, creând astfel un oraș modern.

Pe parcursul acestei lucrări vom observa o parte din marile proiecte ale autorului care organizează orașul corbusian, clasând funcțiunile urbane prin multiplicarea de spații verzi, crearea de noi prototipuri funcționale, raționalizarea de locuințe colective.

CAPITOLUL I – Situația orașului industrial european după primul război mondial

Activitățile industriale, comerciale și de credit erau în veacul al XIX-lea în mare masură urbane, umarul angajaților în aceste domenii a crescut sensibil, inițial prin migrația populației rurale către oraș, unde se castiga mai bine și erau mai multe oportunități. Ulterior, populația urbană a cunoscut o creștere spectaculoasă ca urmare a revoluției demografice, determinată în de îmbunătățirea condițiilor de viață.

Dacă în prima parte a secolului al XIX-lea, oamenii de curând veniți în orașe se stabileau în cartiere periferice, insalubre și acceptau salarii mici, în cea de-a doua jumatate a veacului, statele moderne s-au preocupat de îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației urbane: apar serviciile publice, orașele se sistematizează, iar rețeaua sanitară și învățământul primar obligatoriu devin constante ale vietii cotidiene.

Această populație urbană, cu o cultura omogena, nu mai aparținea unei lumi ierarhizate, închise, tradiționale, ci uneia modernă. Se transformase într-o așa-numită societate de masă, în interiorul căreia diferențele dintre diversele categorii sociale care o compuneau erau minime, atât din punctul de vedere al condițiilor de trai, cât și din cel al instructiei

. Totodata, în Europa celei de-a doua parte a veacului al XIX-lea a aparut și clasa mijlocie, o categorie care avea caștiguri financiare însemnate și o cultură consistenta. Atenta la modul de viață al elitelor burgheze ori aristocratice, clasa mijlocie își conturasa un mod de viață care includea invesțitia în locuințe mai aspectuoase, o anumită modă in vestimentatie sau frecventarea anumitor producții culturale.

Din punct de vedere cantitativ, revoluția industrială este urmată de o impresionantă presiune demografică în orașe, de o drenare a populației satelor în folosul unei dezvoltări urbane fără precedent. Apariția și amploarea acestui fenomen urmează ordinea și nivelul industrializării țărior respective. Marea Britanie este cel dintâi teatru al acestei mișcări, simțită de la recensămintele din 1801, În Europa, îl urmează Franța și Germania începând cu anii 1830.

Din punct de vedere structural, în vechile orașe ala Europei, transformarea mijloacelor de producție și de transport, ca și apariția noilor funcțiuni urbane contribuie la explozia vechilor cadre, ale orașelor medievale și ale celui baroc. Se cercetează o nouă ordine, urmând procesul tradițional al adaptării orașului la societatea care-l locuiește. În acest sens, Haussmann, atunci când vrea să adapteze Parisul la exigențele economice și sociale ale celui de- al Doilea Imperiu, are o abordare realistă, prin lucrarea sa, cu dezavantaje privind clasele de oameni, dar soluția capătă contur fiind descris ca : “Un oraș ca acesta seamană cu o agitația unei adunări a oamenilor de afaceri.”

Putem defini schematic această nouă ordine printr-un anumit număr de trăsături, și anume:

raționalizarea căilor de comunicații, cu străpungerea marilor artere și crearea gărilor;

separarea sectoarelor urbane, cartierele de afaceri fiind situate în centrul, iar cartierele de locuit situate periferic;

creerea de noi organe prin mari magazine, cum ar fi la Paris, La Belle Jardines, 1824, hoteluri, cafenele.

Prin aceste categorii, suburbanizarea capătă o importanță din ce în c mai mare, industria se implantează în suburbii, clasele de mijloc și cele muncitoare se revarsă către periferii, iar orașul încetează a mai fi o entitate spațială bine delimitată( în 1862, zona periferică a Londrei reprezenta 13 % din aglomerarea totală, iar cea a Parisului 24% în 1896).

În vremurile în care orașul secolului XIX începe să-și capete fizionomia propie, el provoaca un nou demers de observație și reflecție, apărea în fața populației ca un lucru nefamiliar, ieșit din comun, străin. Prin acest fapt orașul secolului XIX, îmbracă două aspecte diferite.

În primul aspect putem observa, că faptele sunt remarcate cu detașare, se încearcă ordonarea lor într-un mod cantitativ prin înțelegerea fenomenului de urbanizare.

Cel de-al doilea aspect este construit din clasa politică, Marx și Engels, leagă defectele orașului industrial de ansamblul condițiilor economice și politice ale momentului. Refuză să considere acest ordin fiind o organizare a spațiului urban, printr-o promovare a revoluției industriale și dezvoltare economică capitalistă, rezultând un conceptul de dezordine.

Fourier publica, L´anarchie industrielle et scientifique, din 1847, unde afirma că: “Marile orașe, și mai cu seamă Parisul, sunt văzute ca spectacole triste pentru orcine se gândește la o anarhie sociala pe care o transpune în relief, cu o hidoasă fidelitate, această grămadă informă, această harababură de case”; iar mai spre sfârși spunea de “haos arhitectural”. Observăm că nu se face deosebirea dintre ordinea determinată și cea normativă. Această confuzie pornește din tendințe profunde, dar un secol mai târziu, o regăsim Gropius care descrie planless chaos din New York.

1.1 Metodele orașului industrial

Ceea ce e resimțit ca dezordine se va schimba prin așa numinta ordine urbană. Astfel, vom vedea cum acestei pseudo-dezordine a orașului industrial îi vor fi opuse propuneri de ordonare urbană liber constituite, printr-o reflecție ce se desfășoară în imaginar. În lipsa puterii de a da o formă practică întrebărilor pe care i le ridică societatea, reflecția se situează în dimensiunea utopiei, ea se orientează după cele două direcții fundamentale ale timpului, trecutul și ciitorul, luând chipurile nostalgiei sau ale progresismului.

Astfel dintr-o mulțime de filozofi politici și sociali, Owen, Fourter, Considerant, Proudhon, Ruskin, Morris, sau de utopii ca Cabet, Richardson, Morris, putem vedea două tipuri de proiecții spațiale, imagini ale orașului viitor, numindu-le modele. Pin acest termen înțelegem să subliniem valoarea a construcțiilor propuse. Modelele pre-urbanismului nu sunt structuri abstracte, ci dimpotrivă, imagini monolitice.

1.1.1 Modelul progresist

Prin modelul progresit înțelegem o concepție despre om și rațiune, un anumit raționalism, prin care să perimtă rezolvarea problemelor, răspunzând nevoilor și dorințelor omului, atât din punct de vedere al spațiului cât și al igienei.

Richarson susținea prin proiectul său ,Hygeia, “un oraș având cel mai slab coeficient posibil de mortalitate”, spațiile verzi ar trebui să oferă un cadru pentru timpul de recreere. “Trebuie să transformăm Franța într-o vastă grădină, plină de boschete.”(Proudhon), iar aerul lumina și apa trebuie să fie egal împărțită la toți, fiind susținut de Godin, “simbolul progresului”.

Spațiul urban este decupat conform unei clasări riguroase, cea a locuirii, muncii, culturii și recreere. Orașul progresist refuză orce moștenire artistică a trecutului, în anumite cazuri, ordinea specifică a orașului e exprimată cu o precizie a detaliilor și o rigiditate care elimină posibilitatea variantelor sau adaptărilor pronind de la același model. Un exemplu ar fi, desenele lui Fourier, care reprezenta orașul ideal prin patru incinte, drumurile de circulație, casele și tipurile de îngrădire sunt dimensionate.

Putem observa contrar modelului progresist, orașului occidental tradițional, acesta nu mai constituie o soluție densă, masivă, organică, propune unitățile de locuințe să fie determinate într-un spațiu liber, plin de verdeață și goluri care să excludă atmosfera aglomerării urbane.

Fourier reglementează până și modul de înfrumusețare a orașului, aceste “ornamente inevitabile”, vor împodobi diferitele incinte.

1.1.2 Modelul culturalis

Modelul culturalist nu mai pleacă de la situația individului, ci a grupării urbane, a orașului. În interiorul acestuia, individul nu mai e o uniate care nu se poate schimba ca în modul progresist, ci dimpotrivă este un element de neînlocuit. Scandalul de la care pornescpartizanii modelului culturalist este dispariția vechii unități organice a orașului sub presiunea dezintegratoare a industrializării.

Spre deosebire de orașul progresist, acest oraș este bine circumscris în interiorul unor limite precise, trebuie să formeze un contrast fără ambiguități cu natura, păstrândui stara cea mai sălbatică, Morris propunând rezerve peisagiste. Dimensiunile orașului sunt modeste inspirate din cele medievale. Londra este redusă la ceea ce a fost centrul ei, iar toate aglomerările industriale își pierd periferiile, astfel populașia este în același timp descentraliată, dispersată într-o mulțime de puncte, iar fiecare din aceste puncte regrupate într-un mod mai dens.

Orașul modelului culturalist i se opune orașul modelului progresist prin plan politic, ideea de comunitate completează formula democratică, pe plan economic, anti-industrialismul e manifest, iar producția nu e văzută în termeni de randament, ci din punct de vedere al raportului său cu armonioasa dezvoltare a indivizilor, care se bucură de o viață fericită. Pentru a fi plauzibilă din punct de vedere funcțional, modelul culturalist, trebuie integrat trecutul în prezent.

CAPITOLUL II –

2.1 Orașul contemporan pentru trei milioane de oameni (Orașul concentric) 1922

“›Radios‹ este un cuvânt irezistibil, care trebuie să lumineze vocabularul nostru realist. Creasem noi dimensiuni, ghicisem bucuriile esețiale: cer și arbori, tovarășii ai fiecărui om. Soarele în cameră, albastru la fereastră, o mare de verdeață în fața ochilor, la trezirea din somn, dimineața, în oraș.“

Le Corbusier

Trecând o perioadă destul de îndelungată, oficialitățile franceze au avut un mare succes în tratarea mizeriei din mahalalele pariziene, acestea fiind în creștere

Din acest punct de vedere, Le Corbusier a căutat modalități eficiente de a adăposti un număr mare de oameni, ca raspuns la criza de locuințe urbane. Credea că noile lui forme arhitecturale moderne vor asigura o nouă soluție de organizare prin care să crească calitatea vieții pentru clasele inferioare.

Curând ,Le Corbusier, își mută studiile pentru organizarea unui oraș întreg. Prin urmare, prima manifestare publică, a fost prezentată la Salonul de toamnă din anul 1922, privind un Studiu pentru un oraș de 3 milioane de locuitori, cuprinzând atât planurile orașului cât și celula-tip de locuit.

Proiectează un oraș geometric, trasat în unghiuri drepte, în care funcțiunile principale anume: munca, unitățile de locuit, spațiile de recreație, arterele de circulație, să fie dispuse în zone distincte și prin care să fie readuse bucuriile esențiale indispensabile vieții: soarele, aerul, spațiile verzi.

Acumulând toate aceste informații, urmărește să regăsescă echilbrul dintre om și natură pierdut în urma dezolării haotice a orașelor. Într-un secol de civilizație mașinistă “mediul omului a devenit o ambianță aproape halucinantă; iar omul, o ființă în pragul nebuniei. Orașul a alungat natura și urmarea a fost că orașul, ca entitate umană, a pierit. Căminul omului, adapostul său, locul în care ființa sa trebuie să se regăsească, nu mai există; omul e lipsit de poibilitatea destinderii necesare din cauza aglomerate.”

În conceoția sa, “cele trei așezări umane” sunt :“ umanitatea de exploatare agricolă, cetatea industrială liniară, orașul concentric-radial”; ele constituie unitățile fundamentale ale socetății viitoare și trebuie distribuite pe sol după reguli unitare, izvorâte din natura însăși.

Pe baza acestei metode, el analizează criza orașului modern și stabilește principiile fundamentale pentru rezolvarea acestei crize prin: decongestionarea centrului orșelor; creșterea densității; creșterea mijloacelor de circulație; creșterea suprafețelor plane; separarea circulațiilor auto și pietonale; izolarea cartierelor de locuințe în zone rezidențiale, construirea de orașe-grădină cu blocuri înalte de locuințe dispuse liber în mijocul unor spașii plantate; zonificarea strictă a orașului (zone de birouri, zone industriale, zone de agrement, etc.).

După cum putem observa în figura 2, secțiunea de afaceri se situează în inima orașului, compromis de 25 de zgârie-nori, fiecare având 60 de etaje cruciforme, cuprinzând clădiri de birouri cu structura din cadre de oțel, îmbrăcate în pereți cortină, de sticlă. Acești zgârie-nori au fost stabiliți în dreptunghiuri mari cu spatii verzi amenajate.

Remarcăm în acestă nucleu o inserție, care include un nod central de transporturi,pe niveluri diferite unde se situează depouri pentru autobuze și trenuri, precum și o intersecție de autostrazi, iar la ultimul nivel fiind amplasat un aeroport, având ideea fantezistă ca liniil aeriene să aterizeze între zgârie-nori.

Urmatorele două zone conțin blocuri de locuit, stivuite cu terase de tip grădină grupate în jurul curții interioare sau aranjate într-un model liniar. Dincolo de blocurile de locuit, se află o vastă zona de spații verzi pentru locuitori, cât și o regiune industrială, porturi sau chiar complexe sportive.

Străzile de astăzi sunt încă la sol, goale și vechi. Strada modernă în adevaratul sens al cuvântului este un nou tip de organism, ea trebuie să cuprindă în mare parte toate nevoile locuitorilor orașelor cum ar fi gazele, apa și liniile de electrotransmisiune. Aceste străzi ar trebui să fie accesibile pe toată lungimea lor, strada modernă trebuie să fie o capodoperă a ingineriei civilă.

Traficul de astăzi nu este clasificat, el fiind catalogat ca o dinamită aruncată la risc în stradă, ucigând pietonii, chiar și așa traficul nu îndeplinește funcția sa. Din această cauza, Le Corbusier a structurat traficul în urmatoarele categorii de circulație, și anume: transportul de mărfuri grele; traficul de mărfuri ușoare, utilitare, călătoriile scurte din toate direcțiile; traficul rapid, care acoperă o mare parte a orașului.

Le Corbusier credea că problema traficului era din cauza conflictului dintre numărul de mașini și lățimea limită a drumului. Susținea că, aproape de centrul orașului traficul este mai greu, iar lățimea drumurilor era mai îngustă comparativ cu cea din afara orașului, deci din punctul lui de vedere lațimea de drum în centrul orașului trebuia să crească, precum și parcarea. Contactul direct al vehiculelor cu casa ar trebui să fie consolidate, iar intersecțiile străzilor ar trebui să fie reduse. Prin această concluzie, Le Corbusier a separat căile de circulații pietonale de partea carosabilă și a glorificat utilizarea automobilului ca mijloc de transport.

Noile planuri asigurând o bună circulație, o distribuție sănătoasă, o clasificare și o ordine, făcând un întreg edificiu, o adevărată biologie (încadrare structurală, spații de aer, conducte de alimentare, în utilități abundente – apă, gaz,electricitate, telefon, evacuare, încălzire, ventilare, etc.) dând sentimentul de eficiență. Orașul avand astel mai multe spațiu deschis publicului și zone verzi pentru îmbunătățirea calității vieții urbane.

Pe baza acestor principii de bază Le Corbusier a luat centrul orasului Paris drept exemplu concret pentru creerea "orașului contemporan pentru trei milioane de oameni" și prin acest lucru el considera că sunt necesare trei tipuri de drumuri în etaje suprapuse:

sub-sol constând în strada pentru trafic greu, susținut de piloți de beton, iar între ele spații mari deschise:

parterul clădirilor este rețeaua complicată și delicată de pe străzi, deoarece au trafic în toate direcțiile dorite;

de la Nord la Sud, precum și de la Est la Vest, formând cele doua mari axe ale orașului cu sens unic construit pe poduri din beton. Prin urmare, aceste drumuri arteriale ar putea fi unite la un moment dat, astfel încât la cea mai înaltă oră de vârf ,orașul poate fi traversat mult mai repede.

Prin aceste tipuri de drumuri, scopul principal al proiectului a fost de a facilita traficul, cu un trafic auto rapid fiind complet separat de benzile de pietoni. Acest sistem triplu de niveluri suprapuse răspund orcărui tip de trafic auto( camioane, mașini private, taxiuri, autobuze), deoarece acestea ofera un tranzit rapid și mobil. Autostrăzile au fost elevate, intersectând orașul din toate părțile și conectând zonele periferice de centrul orașului, iar traficul pietonal a fost transpus în mijlocul parcurilor și a grădinilor.

Găsim douăzeci și patru de zgârie-nori, cu o capacitate de locuire de 10.000 la 50.000 de angajați, și un hotel.

În inima orașului există doar o singură stație, fiind considerată, în esență o clădire, cu un acoperiș cu două etaje deasupra solului, unde va fi posibilă conectarea traficului cu toate liniile și căile de transport ale orașului.

Le Corbusier, a creat un oraș rațional și funcțional prin zonare, deoarece dorea să împartă diferite domenii de funcții, cum ar fi zona comercială, zona de industie, zona rezidențială și zona de administrație, formând din suprafețele mari de teren și spații publice deschise o rețea riguroasă de transport.

Din acest punct de vedere, dorea să mărească capacitatea orașului prin urmatoarele principiile de bază al planului:

decongestionarea centrelor de oraș;

mărirea densității ;

creșterea parcurilor și a spațiilor deschise.

Marile spații deschise se definesc prin cafenelele, restaurantele, magazinele de lux, săli de diferite tipuri și un magnific forum care face legatura între ele și parcurile imense care înconjoară aceste spatții. Tot acest aranjament oferă un spectacol de ordine și vitalitate.

Densitatea populației este împărțită în trei categorii, după cum urmează:

-zgârie-nori cu o populație de 1.200 locuitori;

-blocurile de locuințe cu 120 locuitori, acestea sunt locuințele de lux;

-și blocurile de locuințe pe un sistem celular, cu un număr similar de locuitori.

Această densitate mare ne oferă scurtarea distanței și asigură intercomunicarea rapidă.

Clasificarea spațiilor deschise:

zona A cu 95% din pământ este deschisă pentru piețe, restaurante, teatre;

zona B cu 85% din sol este utilizat pentru grădini, terenuri de sport;

zona C cu 48% din sol este alocat tot grădinilor și terenurilor de sport.

Există și o zonă protejată, unde toate construcțiile vor fi interzise. Această zonă este rezervată pentru creșterea orașului constând în păduri, câmpuri și terenuri de sport. Formarea unei zone protejate prin achiziționarea continuă a propietăților mici în imediata vecinătate a orașului este una dintre sarcinile cele mai esențiale și urgente pe care o municipalitate o poate urmări. Aceasta ar putea reprezenta în cele din urmă un profit de zece ori al capitalului investit.

2.2 “Plan voisin” 1925

Pentru început, demolarea centrului Parisului, a avut multe sensuri în anul 1920. Cartierul aristocratic Marais a decăzut într-o mizerie de nedescris, caracterizată prin salubrizări sărace, boli și supraaglomerare, așa cum povestea Marybeth Shaw în “Promovarea unei viziuni urbane: Le Corbusier și Orașul vecin.” Până în 1921, în zona Beaubourg, 250 din cele 276 de case erau marcate ca nelocuite din cauza contaminării cu tuberculoză.

Le Corbusier a vrut să înlocuiască acest cartier cu un nou nucleu de locuințe.

Sub această denumire puțin cam sofisticată se ascunde de fapt ideea “imobilului de vile”, diferită față de cea din 1920 prin faptul că prevedea o locuință dispusă pe două niveluri, câștigându-se astfel, la fiecare al doilea etaj, spațiul ocupat de coridorul- stradă.

Vechea noțiune de oraș grădină, noțiune perimată de la inventarea ei, în 1898, de către Ebenezer Howard, este înlouită de Le Corbusier prin noțiunea de oraș grădină vertical. Un oraș format din 18 turnuri cruciforme de birouri din sticlă, așezate liber între zone verzi și spații de recreare și sport, cu circulatii separate și toate dotările cultural-sanitare necesare, cu terase în trepte amplasate intermitent între ele.

Noua dezvoltare va fi integrată cu linii de autostrăzi, de tren și de metrou, precum și un aeroport, ceea ce face ca această suprafață să fie primul motiv prin care cei mai mulți vizitatori ai orașului să le vadă.

Sistemul de strada este împărțit prin următoarele caracteristici:

traficul intens este situat la subsolul nivelului;

traficul mai ușor va fi amplasat la nivelul solului;

traficul rapid ar trebui să fie separat, limitând accesul drumurilor arteriale care furnizează mișcarea rapidă și neobstrucționând circulația transversală a orașului;

circulațiile pietonale, separate în întregime de traficul de vehicule și amplasate la un nivel ridicat.

Numărul de străzi existente ar fi diminuate cu două treimi din cauza noilor acorduri de locuințe, cu facilitățile de petrecere a timpului liber și locuri de muncă, cu același nivel de puncte de trecere eliminate ori de câte ori este posibil.

Le Corbusier descria designul acestui cartier prin următorul citat :

“Voi ruga pe cititorii mei să iși imagineze că merg pe jos prin acest oraș nou, și au început să se aclimatizeze la avantajele sale netradiționale. Sunteți sub umbra copacilor, vaste peluze răspândite de jur împrejurul vostru. Aerul este curat și pur, nu există aproape nici un zgomot. Ce, nu puteți vedea unde sunt amplasate clădirile? Aceste prisme translucide care par a pluti în aer fără ancorare la sol, reflecând razele de soare,încet strălucitor sub cerul gri de iarnă, străluciri magice la căderea nopții, sunt blocuri imense de birouri. Sub fiecare unitate de bloc se află o stație de metrou, care oferă intervalul de măsură dintre ele. Din moment ce acest oraș are de trei sau patru ori densitatea mai mare decât orașele noastre existente, distanțele care urmează a fi tranversate sunt de trei sau patru ori mai puțin. Doar pentru 5 -10 la sută din suprafața terenului său de afaceri este construit peste.”

Noul cartier de birouri ar fi centrul de afaceri al orașului. “Parisul de mâine ar putea fi magnific de egal cu mersul evenimentelor de zi cu zi, aducându-ne mai aproape de un nou contact social” a scis Le Corbusier.

Pentru a plăti pentru acest proiect, Le Corbusier a contat pe investițiile din elita de afaceri franceze, promițând o creștere de cinci ori a valorii terenului. În ceea ce privește locuitorii din zonă pe care a vrut să o demoleze, arhitectul a spus acesti troglodiți ar pute fi mutați în orașul grădină din exteriorul Parisului.

În ceea ce privește preocupările a unui astfel de cartier istoric, Le Corbusier a insistat că cea mai bună arhitectură din district, inclusiv Palais Royal, Place des Vosges, și anumite case și biserici, vor fi salvate. Ele vor fi conservate ca piese demuzeu în covorul verde al zgârie- norilor.

Acum, prin amabilitatea Fundației lui Le Corbusier, vom vedea o schiță a districtului de afaceri plin de spații verzi.

Un prim-plan unde putem observa spațiile verzi dintre clădiri, cu zona de comerț la nivelul solului și acces spre zonele de transport.

Iar din următoarea poză, putem observa cum arată cartierul de afaceri și o parte a cartierului rezidențial, cultural și guvernamental spre vest de-a lungul Senei.

Unitatea de locuit încearcă să se opună fărămițării și concentrării excesive a orașului, calcanelor hidoase, diferențelor de înălțimi și de stiluri, la

bunul plac al fiecărui propietar particular. În locul acestui haos, Le Corbusier oferă viziunea unui oraș geometric, ordonat, plin de soare și spații verzi, a unui cadru nou de viață bazat pe unități de mărime conformă ale căror dimensiuni și instalații moderne urmau a fi stabilite prin cercetări științifice riguroase, urmărind o strictă economicitate.

Prin așa numitele prelungiri ale locuinței, el prevedea toate serviciile necesare traiului modern, dispuse la distanțe minime, în imediata apropiere a unităților sau chiar în interiorul lor: centre de aprovizionare, servicii casnice, sanitare și sportive, instituții de învățământ, creșe și grădinițe, ateliere pentru tineret și cluburi.

2.3 Orașul industrial liniar

Orașul liniar industrial a fost asociat cu unitățile de locuire, bloc de 20 de etaje care combina apartamentele rezidențiale cu zonele de aprovizionare internă, prin care lasă în urmă modul de trai urban tradiționl.

Dar, o trăsătură a rămas constantă pe tot parcursul angajamentului său, aceea de a realiza un oraș verde, un oraș amenajat, prin care să ofere locuitorilor spații verzi amenajate, și mult soare, dar nu în ultimul rând să asigure și o circulație adecvată a transporturilor în oraș.

Lăsând în urmă relele orașului, noile comunități industriale sunt situate de-a lungul principalelor artere de transport, apă, căi feroviare și autostrada, care leagă orașele existente.

Făbricile sunt plasate de-a lungul arterelor principale, separate de secțiunea rezidențială de autostradă și o bandă verde.

Zonele de locuit rezidențiale sunt incluse în orașul grădină orizontal, prin case simple și blocuri cu apartamente pe verticala și un centru civic. Zonele de agrement, sălile de sport, divertisment, cumpărături, și zonele de birouri sunt distribuite în acest cartier, iar toate facilitățile comunitare sunt plasate în spațiul amplu deschis.

Soluțiile sale implică eliminarea progresivă a străzii dominând principiile de organizare a formei urbane.

Acest lucru a fost și a rămas cel mai controversat aspect al propunerii sale, fiind dicutat din toate punctele de vedere de școlile de critică.

2.4- Orașul radiant (La ville radiuse) 1932

Le Corbusier rearanjează caracteristicile cheie a Orașului Contemporan.

Idea de bază a celor trei circulații și a spațiilor verzi erau încă prezente, dar juxtapunerea a diferitelor uitilizări a terenurilor au fost schimbate. De exemplu, suprafața centrală era acum o zona rezidențială, înlocuind zona de birouri a zgârie-norilor.

2.4.1 Elementele planului

Cu o densitatestate ridicată, de 1.200 de persoane per zgarâie-nor, în sectoarele supraaglomerate din Paris și Londra variau la de 169 la 231 persoane la momentul respectiv, iar Manhattan-ul avea doar 81 de persoane.

Erau 120 de persoane per casele de lux, de la șase până la de zece ori mai dense de cât actuala locuință de lux din U.S.

Sistemul de trafic era organizat pe mai multe niveluri, pentru a gestiona intensitatea traficului.

Accesul către spațiile verzi era oraganizat din două părti și anume:

între 48% și 95% din suprafață este rezervat pentru spațiile verzi, cum ar fi: grădini, terenuri de sport, restaurante, teatre, piețe.

fără expansiune, accesul către zona protejată (centura de vegetație, spațiile deschise) este rapid și ușor.

2.4.2 -Analogia orașului cu imaginea abstractă a unui om

Zgârie-norii( zona de afaceri) din orașul contemporan, au fost rearanjați, situați departe de centrul orașului, fiind înlocuiți cu unități de locuințe situate într-un plan preliminar, pentru a genera spații verzi, ce conțin terenuri de tenis, terenuri de joacă și drumuri.

Structura traficului era organizată dintr-un sistem de străzi ortogonale cu o diagonală impunătoare și centrul civic era situat pe aceeași axă principală.

Industria ușoară, șantierele de transport a marfii și industria grea, erau situate în partea de jos a orașului.

2.4.3 – Creșterea logică a densității urbane

“Cu cât este mai densă populația unui oraș cu atât mai puțin distanțele ar trebui să fie acoperite ”

Traficul este crescut din cauza numărului de oameni dintr-un oraș; a gradului în care transportul privat este mai activ( curat, rapid, convenabil, ieftin) decât transportul în comun; distanța medie a oamenlior care circulă per călătorie; numărul de călătorii trebuie să se facă în fiecare săptămână.

Scopul acestui proiect a fost acela de a crește densitatea centrelor orașelor, în cazul în care afacerile sunt desfășurate.

CAPITOLUL III – C.I.A.M (Congresul Internațional de Arhitectură Modernă) 1928-1956

Un an după scandalul provocat de Concursul pentru Palatul Ligii Națiunilor, a fost înființată în Elveția o asociație denumită C.I.A.M ( Congresele internaținale de arhitectură modernă), care avea să joace un rol important în dezvoltarea arhitecturii moderne în deceniile următoare. Era răspunsul dat de avangarda arhitecturală forțelor regrupate ale Academiilor.

Îndrumată de Le Corbusier si Siegfried Giedion, reuniunea din localitate La Sarraz, considerată a fi Primul Congres de arhitectură modernă, lasă o declarație în care erau precizate principalele scopuri și anume:

repunerea arhitcturii în contextul ei economic și social, în serviciul omului;

eliberarea arhitecturii de stăpânirea sterilizatoare a Academiilor;

stabilirea unei unități asupra concepțiilor fundamentale ale arhitecturii și asupra obligațiilor profesionale ale arhitecților.

“Datoria arhitecturii este să exprime spiritul unei epoci. Argitecții afirmă astăzi nevoia unei concepții noi a arhitecturii, care să îndeplinească cerințele materiale, sentimentale și spirituale ale vieți prezente. Conștienți de perturbațiile profunde cauzate de mașinism, ei recunosc că transformarea structurii sociale și economice antrenează fatal o transformare corespunzătoare a fenomenului arhitectural.”

Considerând că noțiunea de randament este o axiomă a vieții moderne, Declarația preciza că randamentul adevărat va fi rezultatul raționalizării și normalitățiiaplicate planurilor de arhiectură, precum și al metodelor industriale de execuție.

Declarația afirma necesitatea unei lămuriri susținute a opiniei publice în problemele locuinței moderne:

“Învățământul academic a perverit gustul public și foarte adesea problemele autentice ale locuinței nu sunt nici măcar puse. Opinia publică este rău informată și cei ce clădesc nu știu, în general, decât să formuleze greșit dorințele lor în materie de locuință. De altfel, locuința a rămas de mult în afara preocupărilor majore ale arhitectului.”

În sfârșit, academismul era denunțat ca o forță conservatoare opusă progresului:

“Arhitecții, având voința hotărâtă de a lucra în interesul adevărat al societății moderne, socotesc că Academiile, conservatoare ale trecutului, neglijînd problema locuinței în folosul unei arhitecturi pur somptuoase, împiedică progresul social. Prin stpânrea învățământului, ele viciază de la origină vocația arhitectului și, având cvasiototalitatea comenzilor de stat, ele se opun pătrunderii spiritului nou, singurul în măsură să reînvie și să reînoiască arta de a clădi.”

Declarația a fost primită pretutindeni cu entuziasm de către generația tânără. În special în Franța, aflată sub stăpânirea celei mai absolutiste Academii și celui mai conservator învățământ, Declarațiaaducea un suflu de aer proaspăt.

În anul următor, în 1929, Congresul al II-lea de la Frankfurt preciza din nou principalele scopuri ale C.I.A.M. și anume:

legarea arhitecturii de realitățiile sociale, economice și tehnice ale lumii contemporane;

analiza noțiunii și definirea conținutului arhitecturii moderne;

promovarea și difuzarea soluțiilor acestei arhitecturii pe plan internațional.

Congresul de la Frankfurtreprezenta prima manifestare de prestigiu a organizației și completa cu un bogat material teoretic și practic precedenta manifestare dedicată locuinței, cea de la Stuttgart. Acest congres număra printre delegați pe cei mai de seamă reprezentanți ai arhitecturii mondiale, de toate orientările și din diverse generatii: Aalto, Rietveld, Antonio Sartoris, Mart Stam, Sven Marklins, Ghinzburg, Le Corbusier, Richard Neutra, Karl Moser, Hugo Haring, C.I. Roberson, etc.

După ce principiile unei locuințe moderne, ieftine și standardizate fuseseră în linii mari stabilite, sarcina care stătea în fața arhitecților era de a încerca să pună ordine în dezvoltarea anarhică a orașelor, tot mai amenințătoare din cauza ritmului accelerat de concentrare urbană. Acestui domeniu atât de important i-a fost consacrat Congresul al III-lea C.I.A.M, desfășurat in 1930 la Bruxelles; tema congresului a fost studierea parcelării urbane raționale, precum și tipul cel mai economic de locuință ce poate fi folosit în condiții orașului modern.

Congresul consta că soluția locuințelor individuale izolate duce la extinderea dezastruoasă a orașului, el propunea soluția clădirilor înalte, raspunzând necesității de a aera orașul și de a mări suprafața zonelor verzi din preajma fiecărei locuințe.

Congresul al IV-lea analizează problema Orașului funcțional. Acest congres, desfăsuat în 1933 la bordul unui vas ce făcea o croazieră pe Mediterană, între Marsilia și Atena, adoptă un document redactat de Le Corbusier, denumit Carta Atenei, prin care se precizau, în 95 de puncte, principiile urbanismului modern.

În concluzie acest congres a avut o influență majoră, atât in formarea principiilor arhitecturale ale Mișcării Moderniste, dar și de altfel acest congres vedea arhitectura ca un instrument economc și politic fiind folosit pentru a îmbunătăți lumea prin proiectarea clădirilor cât și printr-o planificare urbană.

Afirma că planificarea urbană este organizarea funcțiunii vietții colective, acest lucru aplicându-se atât în așezările rurale cât și în cele rurale.

Le Corbusier a organizat în C.I.A.M, Ansamblul de Constructori pentru o Reînoire Arhitecturlă (ASCOR), care a studia in mod sistematic problemele de construcție, arhitectură și de planificarea urbană.

Rezultă în publicarea Cele trei unități umane. Examinarea condițiilor de muncă într-o societate mecanicistă a condus la recunoașterea utilității și necesității de trei unități unitare indispensabile pentru activitatea umană și anume:

unitățile agricole- satul cooperativă: o unitate pentru o producție agricolă

orașul industrial linear

orașul concentric radial- la fel ca orașul radiant pentru schimbul de bunuri și servicii.

3.1 Carta de la Atena

Carta este împărțită în cinci părți principale, și anume locuința, recreerea, munca, circulația și patrimoniu istoric, constituie prima încercare de sistematizare a unor principii de urbanism contemporan și de indicare a unor soluții arhitecturale moderne într-o serie de probleme complexe și spinoase. Ea recomanda :

împărțirea orașului în zone funcționale, izolate prin spatii înverzite;

rezolvarea problemei locuinței prin blocuri înalte cu multe apartamente, asigurându-se astfel o densitate mare a construcțiilor și așezarea lor în mari zone însorite, aerate și înconjurate de plantații;

interzicerea construirii de clădiri de-a lungul arterelor de circulație și a străzilor, desființându-se astfel acel tip de stradă coridor;

separarea strictă a clădirilor de circulatție și desființarea lor pe categorii, cum ar fi: pietonale, automobile, plimbare, etc.

amenajarea unei amplerețele de locuri de recreere: parcuri stadioane, terenuri de sport, și integrarea pădurii în orașe, apărarea naturii și a peisajului.

salvarea valorilor arhitecturale ale trecutului, fără însă se permite întrebuințarea se situri istorice la noile construcții ridicate în zonele cu monumente ale trecutului.

Carta constata că orașul contemporan nu mai răspunde funcției sale, care este în esență aceea de a adăposti populația:

“În toate orașele omul este lovit; totul îl înebunește, totul îl strivește. Nimic din ceea ce este necesar sănătății sale fizice și morale nu a fost salvat sau adaptat.

La baza aceste regretabile stări de lucruri stă cu precădere inițiativa particulară, inspirată de interesul personal și de atracția câștigului. Interprinderile de producție au fost lăsate timp de un secol la voia întâmplării. Construcțiile de locuințe sau de uzine, amenajarea de drumuri pe uscat și apă sau de căi ferate, totul s-a înmulțit într-o grabă și o violență individuală din care orce plan conceput dinainte și orce meditașie prealabilă era exclusă.

Orașul trebuie să asigure, pe plan material și spiritual libertatea individuală și beneficiul acțiunii colective.”

În cele din urmă, Carta sublinia necesitatea întocmirii urgente a unor vaste planuri de ansamblu pentru sistematizarea orașelor și a regiunilor înconjurătoare, propunând pentru aceasta expropiera terenurilor necesare.

Acest document apărea într-un moment extrem de neprielnic, în anul 1933, când ascensiunea nazismului în Germania și războiul ce se contura la orizont puneau pe al doilea plan orice alte preocupări.

El concretiza însă ideile apărute în două decenii de căutări și frământări creatoare în domeniul urbanismului și arhitecturii, propunând un program clar și sistematic. Fiind redactat de Le Corbusier, era firesc ca acest program să expună în primul rând ideile urbanistice ale acestuia, cu calitățile și lipsurile lor. Expunerea lor abstractă și generală, precum și imposibilitatea verificării în practică făcea încă din aceste idei simple deziderate, pentru a căror realizare lupta doar o mână de arhitecți.

CAPITOLUL IV – Critici comune aduse urbanistului

De la moartea sa, contribuțiile lui Le Corbusier au fost puternic contestate, deoarece valorile arhitecturale și aspectele sale însoțitoare din cadrul arhitecturii moderne variază, atât între diferitele școli de gândire cât și printre arhitecții practicanți. 20

La nivelul clădirii, lucrările sale uniforme au exprimat o înțelegere complexă a impactului modernist, dar proiectele sale urbane au atras batjocura din partea criticilor. Un comentator social scria că “ Le Corbusier a avut un impact asupra arhitecturii așa cum Pol Pol a avut un impact asupra reformei sociale.21

Pierre Francastel susține că Le Corbusier transforma de fapt omul într-o unitate depersonalizată, înghesuindu-l într-o celula-tip: “ Le Corbusier propune ca formula rațională a fericirii umane, creerea celulei de locuit. El a rămas legat de mitul furnicarului uman, de stup, de viața albinelor a lui Maeterlinck”. Dar astfel, afirma Francastel, se realizează un nou fel de cazarmă de locuit, echipată cu tot arsenalul tehnic modern, dar rupt de natură, ducând la aceeași aliniere și depersonalizare, caracteristicșă orașului contemporan. (27)

Istoric tehnologic și critic de arhitectură, Lewis Mumford scria în “Yesterday´s City of Tomorrow” că înălțimile extravagante a zgârie-nori-lor a lui Le Corbusier, nu au avut nici un motiv de existență în afară de faptul că au devenit posibilități tehnologice. Spațiul deschis în zona sa centrală nu a avut nici un motiv de existență, Mumford scria că, din moment ce pe scară largă el și-a imaginat că nu a existat nici un motiv pe parcursul zilei pentru circulațiile pietonale în cartierul de birouri. Prin “împerecherea imaginii utilitară și financiară a orașului zgârie-nori într-o imagine romantică a mediului organic, Le Corbusier a produs, de fapt, un hibrid steril”.

După părerea lui Mumford, unitatea se dovedea vulnerabilă din multe puncte de vedere, demonstrând erori de gândire care puneau sub semnul întrebării întreg sistemul “orașului radial”.

Mumford afirma că, transpusă în realitate, schema ideală a imobilului cu vile, a devenit un corset în care erau înghesuite ca sticlele într-un rastel, apartamente-tip atât de strâmte și lungi, încât 30 % din volumul lor pierde tocmai bucuriile esențiale: soarele, aerul, verdeața. Interiorul, lipsit de intimitate, deoarece acesta nu era izolat de camera de zi, neputându-se bucura de peisajul înconjurător, vederea fiind împiedicată de parapetul de beton al loggiei, proiectat din motive de plastică exterioară, prea înaltă. De asemenea, el observă că sistemul structural, în loc să fie mai economic, a fost mult mai scump și mai complicat decât al unei construcții obișnuite; din această cauză, durata execuției a fost foarte mare, peste cinci ani.

O altă critică asupra acestui proiect este adusă de Jane Jacobs, el susținea că proiectul de locuințe publice influențat prin ideile sale, sunt văzute de unii oameni, având ca efect izolarea comunitaților sărace în creșteri mari monolitice și ruperea legăturilor sociale pentru dezvoltarea unei comunități. Unii dintre cei mai influențabili detractorii a fost Jane Jacobs, care a emis o critică usturătoare asupra teoriilor dsignului urban a lui Le Corbusier în munca lui și aume “Moartea și Viața Marilor orașe Americane”.

Omul cu ideea cea mai dramatică a modului de a obține toate planificările anti orașului în citade de nelegiuire, a fost arhitectul Le Corbusire. El a inventat in 1922 un oraș de vis pe care l-a numit orașul radiant, format nu din cladiri joase ci din zgârie-nori, situat în interiorul unui parc. ” Să presupunem că intrarea în oraș se face prin intermediu marelui parc,“ scria Le Corbusier. În orașul vertical al lui Le Corbusier, termenul comun a fost acela de a putea adăposti 1,200 locuitori, un oraș cu o densitate fantastic de mare, dar din cauza construirii atât de mare, 95 % din sol ar putea rămâne deschis. Zgârie-norii ar ocupa doar 5 la suntă din sol, cu restaurante și teatre.

Le Corbusier nu a planificat doar un mediu fizic, ci o utopie. Această utopie era o condiție a ceea ce numea o maximă libertate individuală, o libertate cu responsabilități comune. În orașul radiant nimeni, probabil, nu trebuie să aiba grijă unul de celălalt.

Reacția populației s-a asemănat mai mult cu un progres al școlilor de bone către instituțiile de tip orfelinat. Ironic vorbind orașul radiant izvorăște direct din orașele de tip grădină. Le Corbusier accepta imaginea fundamentală a orașului de tip grădină și urmărea să o facă cât mai practică pentru o densitate mai mare de persoane. El dorea să faca un oraș de tip grădină cât mai acesibil. “ Orașul grădină este o flacără rătăcită în mlaștină” el a scris.“ Natura este lăsată în plan secund și este invadată de drumuri și case, el promițând că izolarea va deveni o așezare aglomertă. Soluția va fi găsită în orașul grădină de tip vertical.”

Cu alte cuvinte, receptarea plublică este relativ ușoară, orașul radiant al lui Le Corbusier depindea de orașul grădină. Planificatorii orașului grădină și cei care au îmbrățișat noile ideei: super blocuri, proiecte de tip cartiere, planuri mărete și spații verzi; ceea ce este cu adevărat important este că au stabilit cu succes atribute cum sunt semne dinstinctive ale umanului, responsabilitatea socială, funcțională și planificată.

Le Corbusier nu a trebuit să își justifice viziunea în fața oamenilor sau în termeni ce țin de orașul funcțional. Viziunea lui Le Corbusier cu privire la oraș a avut un imens impact asupra oreșelor. Arhitecții îl considerau nebun, și a fost treptat încorporat în zeci de proiecte, începând cu locuințe modeste până la clădirile de tip birouri. Pe lângă faptul că vroia să transforme ideeile superficiale cu privire la orașele de tip grădină în principii practice în ceea ce privește densitatea orașului, Le Corbusier mai avea un vis de a introduce automobilele ca parte integrată a acestor scheme. Această idee îndrăzneață a fost luată în calcul începând cu anii 1920 până în anii 1930. El lua în considerare drumuri cu artere impresionante pentru traficul expres într-o singură direcție. El a renunțat la unele stăazi deoarece intersecțiile erau considerate un pericol în trafic.

El a propus pasaje subterane pentru vehiculele cu tonaj mare și pentru cele care făceau livrări, asemenea planificatorilor orașelor de tip grădină, el a păstrat trotuarele la distantă de carosabil și de parcuri.

Era atât de ordonat, atât de vizibil atât de ușor de înțeles. Spunea totul dintr-o singură sclipire asemenea unei reclame bune. Viziunea și simbolismul îndrăzneț a fost atât de irezistibil pentru planificatori, constructorilor de case, designerilor și dezvoltatorilor, creditorilor și primarilor de asemenea.

Cu toate că descentriștii cu devotamentul lor asupra ideii în ceea ce privește viața de oraș confortabilă, nu s-au împăcat niciodată cu viziunea lui Le Corbusier, cu toate că ucenicii lor au facut acest lucru. Aproape toti designerii de orașe combină în diferite proporții cele două concepte.

James Howard Kunstler, membru al Miscarii Noi a Urbanismului, critica obordarea planificării urbane a lui Le Corbusier ca fiind una distructivă și risipitoare:

Le Corbusier a fost… liderul arhitecturii și o piază-rea a modernismului timpuriu, a cărui Planu voisin pentru Paris din 1925, îl propunea să-l mute în cartierul Marais în josul malului drept, înlocuind spaăiul cu rânduri de turnuri identice stabilite între autostrăzi. Din fericire pentru Paris, oficialitățile orașului au râs de el de fiecare dată, de câte ori venea inapoi cu schema, timp de patruzeci de ani. În mod ironic și tragic, însă, modelul de plan a fost adoptat ulterior prin lume . 22

O altă crtică este legată de modul în care Le Corbusier înțelege încadrarea în natură a blocurilor de locuințe, și a oamenilor car-l locuiesc. Deși în scrierile sale, el încearca să restabilească legăturile pierdute dintre om și naturî, atitudinea sa față de mediul natural este contradictorie, construind făra a ține seama de scrierile lui. Pentru el natura constituie doar un spectacol și nu o realitate ecologică în care omul trebuie să se regăsească. Putem observa că la polul opus gândirii, Wright își ancora puternic casele în sol, iar în privinta lui Le Corbusier opserăm că rupe contactul locuințelor sale cu pământul, ridicându-le pe piloți, făcându-le să plutească, sub motivul unei așa-zise eliberări a solului, pentru a nu rupe continuitatea naturii.

Rezultatul obținut este acela de a desfiintța un întreg nivel al clădirii și de a o scumpi, prin complicarea structurii. În realitate, spațiul de sub clădire rămâne nefolosit, este un spațiu mort, lipsit de însorire, copleșitor ca imgaine plastică, acest fapt se datoreaz din cauza piloților și a lipsei de finisaj.

Din punct de vedere al știintei urbanistice, unitatea reprezintă un experiment neconcludent, iar societatea franceză nu a avu încredere și forța de a duce până la capăt experiența acestuia.

Intrasigența, inflexibilitatea, agresivitatea polemica în apărarea ideilor sale au contribuit fără îndoială la refuzul aproape total de care s-au izbit necontenit proiectele sale în Franța. A primit tot felul de jigniri posibile și le-a întâmpinat cu o aparență indiferentă. În realitate, a fost extrem de vulnerabil la toate, închizandu-se și izolându-se într-o carapace de superioritate.

A fost o personalitate creatoare complexă, a vrut să fie un artist complet, dar cu o dramatică contradicție, a împiedicat împlinirea unitară a creației sale. El fiind pe de o parte o voință absolut obsesivă, de ordine, de claritate, de rațional, iar pe de altă parte, o izbucnire lirică nestăpânită, cu o inventivitate plastică debordantă care transforma pietrele inerte în simfonii, în opere singulare, unice. El însuși afirma: “ În fața sentimentului, rațiunea cedează.”

Dar tocmai sentimentul plastic este acela care face din capodoperele sale arhitecturale, o contribuție inestimabilă la îmbogățirea limbajului arhitectural contemporan.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE :

– “Arhitectura Moderna”, Arh. Marcel Meclison, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1975;

– “The death and life of great American Cities”, Jane Jacobs, Vintage Books, A Division of Random House, INC, New York;

– Curtis, W. J. R. (2001) Le Corbusier: Ideas and Forms. London, Phaidon Press, Inc;

– Repetition and Di_erence: Lefebvre, Le Corbusier and Modernity's (Im)moral Landscape, Neil Maycroft History of Art & Material Culture Lincoln School of Art & Design University of Lincoln;

– “The antisocial Urbanism Of le corbusier”, By Simon Richards,

– “Design of Urban Space An Inquiry into a Socio-spatial Process”, Ali Mandanipour, University of Newcastle,Newcastle upon Tyne, UK:

– Dalrymple, Theodore. 'The Architect as Totalitarian: Le Corbusier’s baleful influence' (http:/ / www. city-journal. org/ 2009/

19_4_otbie-le-corbusier. html), City Journal, Autumn 2009, vol. 19, no. 4

– Brewers Dictionary of 20th Century Phrase and Fable;

– Gans, Deborah, The Le Corbusier Guide (2006), p. 31. Princeton Architectural Press. ISBN 1-56898-539-8.

– Le Corbusier, The Modulor, p. 35, as cited in Padovan, Richard, Proportion: Science, Philosophy, Architecture (1999), p. 320. Taylor &

Francis. ISBN 0-419-22780-6: "Both the paintings and the architectural designs make use of the golden section."

– Holm, Ivar (2006). Ideas and Beliefs in Architecture and Industrial design: How attitudes, orientations, and underlying assumptions shape the build environment. Oslo School of Architecture and Design. ISBN 82-547-0174-1.

– "Kunstler on Cities of the Future" (http:/ / www. kunstler. com/ mags_cities_of_the_future. html). Kunstler.com. . Retrieved 2010-03-10.

http://drept.valahia.ro/images/doc/Ghid_redactare_licenta.pdf.pdf

http://documents.tips/documents/lucrare-disertatie-finala.html

https://books.google.ro/books?id=X_igJKO7y5kC&pg=PA191&lpg=PA191&dq=motto+le+corbusier+urbanism&source=bl&ots=RBBurrKTCH&sig=LN0JT6P_cLPF-lJsXiKWAXrJBYU&hl=en&sa=X&ved=0ahUKEwjRmbeVl9TLAhVHhiwKHcMJDekQ6AEIKDAC#v=onepage&q=motto%20le%20corbusier%20urbanism&f=false

https://books.google.ro/books?id=C4uNElGkBoYC&pg=PA49&lpg=PA49&dq=motto+le+corbusier+urbanism&source=bl&ots=NiyT2NEf3Y&sig=QbyOQ1JMeWCSFfrqqwOZ3srabao&hl=en&sa=X&ved=0ahUKEwjRmbeVl9TLAhVHhiwKHcMJDekQ6AEINDAF#v=onepage&q=motto%20le%20corbusier%20urbanism&f=false

http://www.citylab.com/design/2012/11/evolution-urban-planning-10-diagrams/3851/