Incursiuni In Critica Romanelor Lui Slavici
Lucrare de diplomă
Incursiuni în critica romanelor lui Slavici
Argument
În lucrarea de față aș dori să demonstrez cât de important este romanul Mara în literatura română. Titlul Incursiuni în critica romanelor lui Slavici mi s-a părut cel mai sugestiv, deoarece reprezintă cercetarea pe care o voi face de-a lungul întregii lucrări. Aceasta este împărțită în trei capitole, fiecare capitol fiind închegat cu alte sub-capitole. Primul capitol nu va fi unul foarte complex, deoarece aici voi încerca doar să fac o trecere în revistă a anumitor elemente importante. Acesta se va numi Praguri de receptare ale romanului. După cum se poate observa și din titlu aici voi pune accentul mai mult pe ideea de roman. Acest capitol cuprinde 4 sub-capitole. Primul sub-capitol este intitulat Impactul lui Slavici în literatură. Cel mai important aspect este reprezentat de faptul că Ioan Slavici face parte din cei patru mari clasici ai literaturii române. Tema principală vizează în special activitatea sa ca romancier, de aceea mi s-a părut just ca acest prim sub-capitol să îi fie destinat. În al doilea sub-capitol Teorii despre roman este definită noțiunea de roman, făcând trimitere la Wayne C. Booth și Albert Thibaudet care în celebrele sale lucrări Retorica romanului și Reflecții asupra romanului dau diverse definiții. Tot în acest sub-capitol am introdus câteva cuvinte despre condiția orfanului. Sub-capitolul trei intitulat, Comparație între roman și nuvelă urmărește o distincție între cele două specii literare. Romanul este mult mai elaborat decât nuvela, având o întindere mai mare, cu o acțiune mai complexă cu personaje și conflicte mai numeroase. Al patrulea sub-capitol poartă denumirea de Arta narativă. Aici am exemplificat ce tip de roman este Mara. Este roman doric, obiectiv, fiindcă se povestește la persoana a III- a, tradițional, deoarece ne este prezentat satul ardelenesc cu toate obiceiurile și tradițiile sale. Este un roman realist fiindcă se inspiră din realitate, sursa fiind palpabilă. Deși romanul realist imită realitatea, el nu trebuie văzut ca o simplă imitație, ci trebuie analizate elementele de ficțiune care îl înconjoară. Este evident că face parte și din categoria romanelor de dragoste, în roman fiind analizată iubirea dintre Persida și Națl și tot ceea ce implică aceasta. Roman psihologic, pentru că Slavici este un bun cunoscător al psihologiei feminine, iar conflictul între generații ține tot de psihologia romanului și totodată este roman etnografic care vizează obiceiurile lumii transilvănene.
În capitolul doi, pe care l-am intitulat simplu Romanul Mara este exemplificată importanța romanului în literatura română. Îmi doresc să demonstrez faptul că este cel mai bun roman slavician. Primul sub-capitol, Titlu, compoziție, temă în care am explicat semnificația titlului, de ce romanul se numește Mara și de asemenea motivele pentru care acest roman ar fi putut avea la fel de bine și altă denumire. Tema romanului o reprezintă lumea ardelenească cu obiceiurile și tradițiile sale, tema familiei, dar și a iubirii. Romanul este format din 21 de capitole cu titluri semnificative, acesta apărând în revista Vatra în anul 1906. Tot aici am inserat niște citate reprezentative referitoare la modul în care erau văzute personajele principale de anumiți critici sau personalități ai literaturii române. Al doilea sub-capitol, Caracterizarea personajelor, un sub-capitol destinat exclusiv personajelor, în care am ales cele mai semnificative din roman, iar despre cele mai puțin semnificative am spus doar câteva cuvinte. Am încercat să le scot în evidență trăsăturile fizice și morale cu citate reprezentative. Următorul sub-capitol este unul foarte complex, intitluat Tema cuplului; în acest sub-capitol am analizat mai îndeaproape relația de dragoste dintre Persida și Națl și am comentat calitățile și defectele fiecăruia și totodată modul în care cei doi se comportă unul în prezența celuilalt. Am amintit momentele tragice prin care au trecut, dar și primii fiori ai dragostei urmați de momentele de la începutul relației. Ultimul sub-capitol are legătură directă cu opinia criticilor literari vis a vis de roman și este denumit Mara văzut de contemporanii lui Slavici. Aici i-am amintit pe Nicolae Iorga, Ovid Densusianu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Alexandru Piru, Pompiliu Marcea, Alexandru Philipide, George Munteanu, Mircea Iorgulescu. Aceștia și-au exprimat opinia cu privire la roman și au analizat anumite scene reprezentative ale acestuia. Capitolul trei, cu o denumire la fel de clasică, Romanele Corbei, Cel din urmă armaș, Din păcat în păcat. În acest capitol am făcut o sinteză a acestor trei romane, în care am vorbit despre temă, titlu, compoziție, personaje și alte aspecte relevante. Aceste romane nu reușesc să ajungă la valoarea incontestabilă la care a ajuns Mara. Deși unii critici au afirmat faptul că Mara nu și-a pus amprenta considerabil în literatura română, alții în schimb o consideră ,,o adevărată capodoperă”. Acest ultim capitol este format din două sub-capitole, primul, Titlu, temă, compoziție, personaje, iar cel de-al doilea sub denumirea de Aspecte semnificative din cele trei romane. Primul sub-capitol reprezintă o imagine de ansamblu a operelor respective, în care am vorbit despre semnificația titlului, care sunt temele care predomină, din câte părți sunt formate romanele și de asemenea câteva cuvinte despre cele mai importante personaje. Cel de-al doilea sub-capitol este important prin prisma faptului că am încercat să sustrag cele mai esențiale momente sau aspecte din cele trei romane, aici mă refer în special la scena secerișului din romanul Corbei, la personalitățile literaturii și de asemenea la anumite documente istorice.
Așadar romanul Mara constituie o importanță deosebită în literatura română, tocmai de aceea în această lucrare vreau să demonstrez faptul că este cel mai important roman slavician și că nu poate exista grad de comparație cu celelalte romane.
Capitolul I.
Praguri de receptare ale romanului
În acest primul subcapitol aș dori să scot în evidență importanța lui Ioan Slavici în literatura română, urmată de părerea anumitor critici despre operele sale. În al doilea sub-capitol voi vorbi în general despre conceptul de roman, ce este un narator creditabil, necreditabil, ce înseamnă bildungsroman, dar și despre modul în care cei trei tineri, Persida, Trică, Națl au evoluat de la statutul de neofiți. Sub-capitolul al treilea este destinat diferențelor dintre roman și nuvelă, iar ultimul sub-capitol se referă strict la arta narativă.
1.1 Impactul lui Slavici în literatură
Ioan Slavici este considerat a fi primul mare scriitor modern al Transilvaniei, el întemeind totodată și o direcție literară. Titu Maiorescu numește această direcție ,,realism poporan”, iar Slavici este cel care deschide calea acestui curent. Acest curent va fi presărat cu anumite trăsături idilice, iar scriitorul ardelean se obligă să analizeze dragostea și tot ceea ce implică ea, el fiind de altfel un critic al eroticii rurale. Realismul poporan are în centru satul și târgul de provincie, toate acestea întărindu-se sub egida dimensiunii realist-obiective. Slavici se dovedește a fi primul scriitor capabil să arate că sufletul țăranului nu este atât de simplu cum pare, ci este încărcat de vicisitudinile și incertitudinile vieții. El considera că un lucru trebuia să fie înainte de toate bun și să prezinte o notă de verosimilitate pentru ca din el să reiasă ideea de frumusețe. Realismul poporan este întâlnit în mare parte în operele nuvelistice ale lui Slavici, așadar nu voi insista foarte mult pe această idee, deoarece eu voi încerca să mă axez pe evoluția lui Slavici ca romancier. Deși face parte din cei patru mari clasici ai literaturii române, Slavici se află în categoria prozatorilor care cunosc eșecul. În monografia Ioan Slavici, apărută în 2002, Cornel Ungureanu afirma:
,,Bruioanele lui Caragiale sunt studiate cu îngăduință, ale lui Eminescu puse în ramă, ale lui Slavici – nu doar bruioanele, ci și operele imperfecte – citite cu milă: ca și cum cititorul ar trebui să fie martorul unui jaf premeditat. Cărțile lui Slavici, cele neomologate de manualul de literatură, ar fi un atentat la timpul nostru de cititori liberi, o crimă la adresa dreptului nostru de fericiți degustători de proză.”
Slavici a cunoscut eșecul, dar poate și acest lucru i-a dat puterea să meargă mai departe. Lui Caragiale și Eminescu le erau apreciate ciornele, iar lui i se citeau chiar și operele din milă. E trist pentru un scriitor să vadă că munca lui nu e deloc apreciată. Dar cei care cunosc eșecul, vor cunoaște și succesul într-un anumit moment al vieții. Operele lui Slavici vizează legătura dintre literatură, neverosimil și realitate, verosimil. Este influențat atât de literatura germană, cât și de cea maghiară și implicit de școlile rusă și scandinavă. Vom întâlni așadar la el opere cu o literatură transparentă, clară, concisă fără să întâmpinăm greutăți în lecturarea acesteia. De aceea se insistă foarte mult pe ideea de comun, banal, chiar obscur. Realul se sistematizează în literatură, iar scriitorul hotărăște care sunt ideile care vor fi transpuse în ficțiune. Ficțiunea va fi raportată la real, acesta fiind prelungit. Din această explicație nu trebuie înțeles că opera lui Slavici este doar o copie a realității, aceasta reprezentând mai degrabă o imagine a operei respective. El are o relație specială cu creația sa, gândurile, ideile, sentimentele sunt transpuse în operele sale. Întreaga sa creație prezintă trei faze: prima ar fi cea a ,,idilismului și reveriei”, adică o stare bazată mai mult pe oniric, în care personajele sunt meditative, contemplative, cea de-a doua fază este ,,dramatică și obsesivă” , aceasta vizând o stare de angoasă, o stare de spirit negativă, resimțită și în rândul personajelor, iar cea de-a treia fază ,,didactică și instructivă”, ne arată că atât scriitorul cât și personajele sale au ajuns la un nivel superior, ieșind din starea de visare. De la prima la a doua fază nu există schimbări prea mari, iar Slavici este sobru, lăsându-se pe mâna inspirației, care se presupunea ca trebuie să-l scoată din impas. În acea perioadă scrie destul de puțin, doar o nuvelă pe an sau chiar o nuvelă la un interval de trei ani, din păcate fără a fi scuzat de alte preocupări literare. Însă în etapa a treia el începe să scrie într-un mod cu totul și cu totul rapid și anume șase romane, cinci volume de nuvele, manuale și alte lucrări. Ioan Slavici se afirmă ca romancier în anul 1894. În acest an, romanul românesc avea o experiență de aproximativ jumătate de secol. Activitatea de romancier a lui Slavici este una considerabilă, cel puțin în ceea ce privește cantitatea. A reușit să scrie șapte romane într-un timp relativ scurt, însă cel care a reușit să trezească cel mai mult interesul publicului cititor rămâne romanul Mara. Acesta a fost primul său roman și de altfel cel mai bun roman al său după părerea mai multor critici. Apoi i-au urmat: Din bătrâni, primul volum Luca, iar cel de-al doilea Manea, apoi Corbei, Din două lumi, Cel din urmă armaș, Din păcat în păcat. După romanul Ion, al lui Liviu Rebreanu, Mara este cel mai bun roman din întreaga literatură română. Duiliu Zamfirescu consideră că realismul lui Slavici reprezintă doar o simplă înțelegere ,,cu un sentimentalism țărănesc fals, lăsând impresia de neverosimil, având un limbaj fals și convențional.” Nicolae Iorga face o recenzie romanului Mara, pe care o publică în Sămănătorul, în anul 1906. Acesta îl acuză pe Slavici că unele fapte relatate în roman nu sunt adevărate și îi sugerează o altă viziune asupra romanului schimbând puțin firul povestirii, mai exact principala sugestie este ca Bandi să își menajeze tatăl: ,,Iar uciderea lui Hubăr de copilul lui din flori strică toată armonia de pace a sfârșitului. Dacă acest roman va avea o a și convențional.” Nicolae Iorga face o recenzie romanului Mara, pe care o publică în Sămănătorul, în anul 1906. Acesta îl acuză pe Slavici că unele fapte relatate în roman nu sunt adevărate și îi sugerează o altă viziune asupra romanului schimbând puțin firul povestirii, mai exact principala sugestie este ca Bandi să își menajeze tatăl: ,,Iar uciderea lui Hubăr de copilul lui din flori strică toată armonia de pace a sfârșitului. Dacă acest roman va avea o a doua ediție ea trebuie neapărat să fie izgonită.”
Într-adevăr scena uciderii lui Hubăr de către Bandi este mult prea tragică și ar fi fost ideal dacă Slavici ar fi renunțat la ea sau dacă ar fi încercat o mușamalizare a acesteia. Chiar dacă Nicolae Iorga vede în asasinarea lui Hubăr o greșeală din partea naratorului, Mircea Iorgulescu consideră că este ,,concretizarea uneia din temele majore ale romanului: ispășirea păcatelor părintești”, iar George Munteanu este de părere că întreg romanul se bazează foarte mult pe mitul lui Oedip, deoarece se aseamănă într-o oarecare măsură, Oedip ucigându-și tatăl fără să știe că acel om este sânge din sângele său. El se căiește și hotărăște să se pedepsească într-unul din cel mai dureros mod. Își ia lumina ochilor pentru a nu-și mai vedea fărădelegile. Această orbire a lui are rol simbolic, deoarece vizează o cunoaștere profundă a propriului caracter. Nicolae Iorga este de părere că o operă literară nu trebuie doar reprodusă, ci trebuie înțeleasă, analizată și interpretată, aceasta reprezentând o artă. G. Călinescu consideră că întreg romanul are o construcție bine definită. Crima de la sfârșitul romanului i se pare justă, Bandi fiind îndreptățit să săvârșească o astfel de faptă, deoarece este fiul unei persoane cu anumite probleme mintale, acest lucru justificând momentul său de nebunie. Pompiliu Constantinescu face o recenzie asupra celei de-a doua ediții a romanului, care se dovedește a fi nemodificată. El observă ,,în faptele personajelor gesturi mecanice în dosul cărora stă concepția moralizatoare a autorului.”
Romanul are o valoare incontestabilă, deoarece Slavici a avut puternice influențe în conturarea sufletelor personajelor sale de peste munți. Viziunea lui Slavici asupra anumitor aspecte ale romanului nu este deloc apreciată de critici. În Mara se concretizează o temă, cea a păcatelor părintești, după cum am amintit mai sus aceasta este similară cu celebrul mit a lui Oedip. Hubăr își părăsește fiul, pe Bandi, neavând mustrări de conștiință, acest lucru răsfrângându-se mai târziu asupra sa. El este nevoit să plătească cu moartea, greșelile sale fiind astfel achitate. D. Vatamaniuc, în studiul Românii din Ungaria observa că:
,,Orizontul științific al lui Slavici este destul de larg și nu poate fi restrâns, cum înclină să creadă unii cercetători, la cunoștințele dobândite în copilărie, în satul natal, la care s-ar alătura cele castigate în activitatea sa de culegător de folclor. Slavici procedează ca un om de știință și înainte de a trece la întocmirea <etnografiei românilor> întreprinde anchete în rândul cunoscătorilor etnografiei, face călătorii de studii în ținuturile pe care nu le cunoștea și pune la contribuție culegerile de literatură populară, care se publicaseră până la acea dată, precum și studiile mai importante.”
Ioan Slavici rămâne ,,simbolul emblematic al bărbatului dârz, al omului de caracter care, supus vâltorilor vremii, nu și-a schimbat nici firea, nici atitudinea și nici crezul”. El rămâne neschimbat în ciuda tuturor vicisitudinilor vieții, un om cu caracter frumos, care acceptă bucuriile și necazurile pe care viața le oferă.
1.2. Teorii despre roman
Romanul, după cum se știe este o construcție epică în proză cu dimensiuni mai mari decât ale unei nuvele și cu o intrigă mult mai complicată. Subiectul este unul vast cuprinzând două sau mai multe fire narative în jurul cărora se dezvoltă câte un conflict. Personajele sunt în număr mai mare, cu personalități puternice și foarte bine individualizate. Romanul oferă lectorului o cale de comunicare cu imaginația. Cu ajutorul romanului avem de-a face cu omul comun, cu o lume obișnuită, ne aflăm în planul real, tangibil. Teoria romanului contrazice anumite premise. Așadar acestea nu trebuie nici acceptate, dar nici înlăturate, iar ceea ce rezultă este că ,,fiecare critic sau teoretician pare a opera cu o noțiune proprie de roman și oarecum improvizată, în orice caz adaptată romanelor asupra cărora se aplică în mod obișnuit”.
Wayne C. Booth în Retorica romanului și Thibaudet în Reflecții asupra romanului vorbesc despre importanța acestuia. Concluziile acestora sunt diferite, deoarece citesc romane în limbi diferite, unul romane englezești, iar celălat romane franțuzești, dar și din cauza faptului că între cei doi există o diferență de vârstă de cincizeci de ani, acest lucru implicând evident perspective diferite. Critica romanelor se naște dintr-un model al acestora. Trebuie să se facă distincția clară dintre un critic și un cititor de romane sau de orice alte specii literare. Criticul apreciază, evaluează și comentează o operă literară, pe când cititorul este doar un spectator, dornic să afle despre ce este vorba în opera respectivă. Evident și cititorul își rezervă dreptul de a-și spune părerea și de a comenta opera. Obiectivitatea unui autor relevă imparțialitatea acestuia, încercînd să scoată în evidență atât aspectele plăcute, cât și mai puțin plăcute ale acestei lumi. Personajele nu trebuie judecate de autor, el trebuie doar să joace rolul unui martor neimplicat în acțiune. Orice urmă de subiectivitate este necesar a fi înlăturată, pentru a nu se considera că autorul are anumite personaje preferate, care au de câștigat pe parcursul întregii narațiuni. Adeseori se face confuzia între autor și narator, lectorii cred că cel care scrie trebuie neaparat să fie cel care trăiește. Lexemul ,,narator” este înlocuit cu ,,autor”, ca și cum cele două ar avea înțeles similar. O altă distincție folosită de critica americană este între naratorul creditabil și cel necreditabil. Naratorul creditabil sau infailibil dezvăluie tot ceea ce știe despre faptele relatate, pe când naratorul necreditabil nu dezvăluie tot ce știe din ceea ce relatează, omiterea anumitor fapte poate fi intenționată sau nu. În general în romanele vechi naratorul era creditabil, în timp ce în romanele mai noi acesta este necreditabil. Aceștia își pun la încercare cititorii, dorind să le observe ageritatea. În opinia lui Thibaudet ,,romanul se împarte între aventură și eros”, cititorii fiind liberi să aleagă ce anume preferă din cele două categorii. Romanul de aventuri vizează imaginația în sens larg, iar romanul erotic este într-o continuă căutare a sufletului, personajele sale fiind mereu dornice să cunoască și să cucerească. În roman există un oarecare conflict între individualitate și socialitate care
,,transfigurează la nivelul conflictului o situație socială reală, poate fi descoperită, analogic și la nivelul retoricii narative; la fel cum colectivitatea reintegrează pe disidenții Persida și Națl, o dată consumată criza de adolescență, vocile personajelor, gândurile și sentimentele lor, redate cu ajutorul stilului indirect liber, sînt treptat cuprinse, absorbite, de o unică voce, supraindividuală și căreia îi revine ca unei colective instanțe etice (<gura satului>) aprecierea finală a evenimentelor.”
În romanul lui Slavici generalul și particularul se întrepătrund. Mara este un roman doric, obiectiv. Acest tip de roman ne face cunoscut un narator care relatează faptele din punct de vedere obiectiv, este impersonal și nu are niciun aport la schimbarea acțiunii. Evenimentele se pot desfășura și în lipsa lui fără a exista schimbări majore. Cei trei critici literari, G.Călinescu, Pompiliu Marcea, Magdalena Popescu văd în romanul Mara un roman al inițierii sau un bildungsroman. Conceptul acesta provine din limba germană, urmărind formarea unui personaj de la începutul vieții sale până într-un anumit moment. Mircea Eliade oferă o definiție clară a acestui concept:
,,În accepțiunea sa cea mai generală, termenul de inițiere indică un corpus de rituri și învățături orale al căror scop este producerea unei schimbări hotărâtoare în statutul religios și social al celui supus inițierii. În termeni filosofici, inițierea echivalează cu o schimbare fundamentală a condiției existențiale; la capătul încercărilor sale neofitul se bucură de o cu totul altă existență decât cea dinaintea inițierii: el a devenit altul.”
Fiecare personaj se schimbă într-o oarecare măsură, Persida se maturizează, devine foarte înțelegătoare, reușind să treacă peste multe greutăți în căsnicia sa. Din fata aceea neîngrijită din copilărie se transformă într-o personalitate a literaturii române, datorită curajului și răbdării de care a dat dovadă. Este comparată cu o sfântă, aici lexemul nefiind cu tentă religioasă făcând trimitere la ideea de fidelitate. Este o familistă convinsă, care își iubește soțul și face foarte multe sacrificii pentru a-și salva căsnicia. Atunci când are loc botezul copilului ea este văzută în următorul mod: ,,Părea mai mult o vedenie decât o ființă în carne și oase și mulți îngenuncheară când ea își plecă genunchele ca să-i mulțumească lui Dumnezeu că i-a dat tăria de a trece prin grele încercări.” Trică, la fel de neîngrijit ca și Persida devine un adolescent fără personalitate, fiind mereu influențat de către soția lui Bocioacă, Marta. El se distanțează foarte mult de familia lui și îl privește oarecum cu dispreț pe Bocioacă care se lasă condus de soția sa. Națl de asemenea se inițiază, dar într-un mod mai ciudat, deoarece el este pur, sociabil, exact așa cum ar trebui să fie un băiat de vârsta lui la început, iar în final vedem în el un om matur, saturat de problemele vieții, un om cu adevărat sobru. Cei trei pleacă la un moment dat de acasă, își iau viața în propriile mâini. Trică pleacă la Arad, Națl își începe călătoria pentru a deveni maestru cojocar, iar Persida se refugiază la mănăstire ori de câte ori simte nevoia. Pentru ea mănăstirea reprezintă acel loc în care îți poți găsi pacea și liniștea sufletească. La mănăstire este ferită de ispite și este sub aripa protectoare a maicii Aegidia, care îi oferă o educație aleasă. Acest lucru reprezintă un motiv inițiatic, deoarece asistăm la despărțirea de mamă, cei trei încercând să-și depășească condiția. Așadar evoluția personajului în opinia Magdalenei Popescu este următoarea:
,,Dar ce reprezintă toate aceste trepte ale ascensiunii unui caracter spre desăvârșire? Am văzut pe rând rezistența în datorie, ispita, confesiunea și pocăința, asceza și abstinența în cicluri repetate, apoi căderea, mortificarea în suferință, redempțiunea, gloria.
Nu sunt ele fazele clasice ale unei hagiografii?”
Condiția orfanului aduce cu sine mai multe interpretări. Unii sunt de părere că este un sentiment greu de înțeles, doar cei care sunt în situația respectivă pot empatiza. Unui orfan îi lipsește un părinte și oricât de mult ar încerca să treacă peste durere și să uite, acea lipsă mereu va exista acolo în sufletul său. De regulă unui copil orfan i se oferă mai multă libertate, dar acest lucru din cauza faptului că părintelui îi este greu să se ocupe de unul singur de tot ceea ce implică creșterea și educarea lui. Vreau să închei acest sub-capitol cu prezentarea portretul fizic al copiilor Persida și Trică:
,,Mult sunt sănătoși și rumeni, voinici și plini de viață, deștepți și frumoși, răi sunt, mare minune, și e lucru știut că oameni de dai Doamne numai din copii răi se fac. Mai sunt și zdrențăroși și desculți și nepeptănați și nespălați și obraznici, sărăcuții mamei; dar tot cam asa e și mama lor ea însăși; cum altfel ar putea să fie o văduvă săracă? Cum ar putea să fie copiii săraci, care își petrec viața în târg, printre picioarele oamenilor?”
1.3. Comparație între roman și nuvelă
Există o diferență între roman și nuvelă și anume faptul că romanul vizează mai multe personaje, o acțiune mai elaborată, un timp mai îndelungat, pe când nuvela se limitează la un număr redus de personaje, la o acțiune mai simplă, și la un spațiu restrâns. Spre exemplu cele 21 de capitole ale romanului Mara ar putea fi văzute ca 21 de nuvele. Mai multe nuvele ar forma un întreg, adică un roman, Mara creând impresia că este o continuare a nuvelelor . De asemenea inițial Slavici a vrut să facă din nuvela Moara cu noroc un roman, el fiind de părere că incipitul nuvelei avea construcție de roman. Nuvela este într-adevăr foarte amplă, cu un potențial subiect de roman. Există un conflict puternic, însă numărul personajelor nu corespunde cu cel care ar trebui să existe într-un roman. Mara și Persida luptă și reușesc tot ce își propun spre deosebire de Ana, soția lui Ghiță, care e doar o victimă. Aceasta nu reușește să-și apere familia și valorile morale. În acest context Slavici se dovedește a fi un foarte bun cunoscător a psihologiei feminine. Inițial s-a preconizat faptul că Mara ar avea construcție de nuvelă. Abia atunci când hotărăște să publice romanul, în anul 1906, el scoate în evidență specia de care aparține. Este în primul rând un roman de dragoste, fiind scoasă în evidență tema iubirii, aceasta implicând automat și tema căsătoriei. Acțiunea romanului are loc la Lipova și Radna, Slavici preferând locul natal, deoarece vizează o lume bine cunoscută de el cu obiceiuri și tradiții la fel de cunoscute. Mediul în care a fost scris romanul se situează ,,într-un tîrg ardelenesc de pe Valea liniștită a Mureșului la Radna, lângă Lipova și destul de aproape de Arad.”
La o analiză mai atentă putem observa faptul că oamenii din acel mediu nu au ocupații specifice unor țărani, cum probabil ne așteptam să întâlnim. Avem de-a face cu o ,,precupeață”, un ,,măcelar”, un ,,cojocar”, iar cei tineri vor urma meseria părinților. Scriitorul este de părere că romanul trebuie să aibă în centrul său un ,,caracter dominant”, ,,un om energic, constant și tare” care ,,să dărîme munții”. Deci, există o diferență între roman și nuvelă, romanul fiind mult mai complex, cu un număr de personaje mai mare și cu o acțiune mult mai amplă. Scrierea romanelor constituie o muncă colosală față de scrierea nuvelelor. De asemenea firul narativ atât al romanelor, cât și al nuvelelor este extrem de interesant, stârnind curiozitatea cititorilor.
1.4. Arta narativă
Mara este un roman tradițional, realist-obiectiv, social, de dragoste, psihologic și etnografic. Roman tradițional, deoarece ne este prezentat satul ardelenesc cu toate obiceiurile și tradițiile sale. Este un roman realist fiindcă se inspiră din realitate, sursa fiind palpabilă. Deși romanul realist imită realitatea, el nu trebuie văzut ca o simplă imitație, ci trebuie analizate elementele de ficțiune care îl înconjoară. Este evident că face parte și din categoria romanelor de dragoste, deoarece ne este clar evidențiată în roman iubirea dintre Persida și Națl și tot ceea ce implică aceasta. Roman psihologic, pentru că Slavici este un bun cunoscător al psihologiei feminine, iar conflictul între generații ține tot de psihologia romanului. Romanul etnografic vizează obiceiurile lumii transilvănene. Se pune problema cine este naratorul acestui roman, mai exact cine folosește cuvintele din incipitul romanului. Am putea crede ca însăși Mara este cea care narează, însă acest lucru nu e posibil, deoarece naratorul este totuși diferit de personaj, el doar își însușește anumite aspecte din gândurile și ideile Marei:
,,În romanul doric, naratorul se află întotdeauna de altă parte a baricadei decît personajele, evenimentele și simțirile lor; înfățișează o lume care există și în afara lui și poate fi foarte bine închipuită și în absența lui; adoptă o poziție de extrateritorialitate, indiferent că este un comentator locvace sau un regizor impersonal; relatează sau înscenează o obiectivitate istorică.”
Așadar în roman întâlnim un narator obiectiv, omniscient, omniprezent, heterodiegetic, auctorial care prezintă evenimentele într-un mod impersonal și neutru, neimplicându-se emoțional în acțiune. Viziunea narativă este ,,dindărăt”, cu focalizare zero, prin care autorul oferă lectorilor o imagine de ansamblu a unei lumi. Perspectiva este heterodiegetică, obiectivă. Stilul său indirect liber ne-ar putea duce cu gândul la faptul că naratorul romanului ar putea fi chiar Mara însăși: ,,Naratorul nu este totuși Mara, dovadă că foarte curând el ia distanță față de văicărelile femeii, dezvăluindu-i adevărata situație materială, și încă pe un ton ironic.” Așadar, Mara ,,este romanul expansiunii și mortificării unui orgoliu, care parcurge un complicat traseu pînă la faza umilei mulțumiri de sine și de ceilalți.” Acestea sunt punctele pe care mi le-am propus să le urmăresc în acest prim capitol..
Capitolul II
Romanul Mara
În acest capitol intenționez să scriu despre importanța romanului Mara în literatura română, încercând totodată să demonstrez că este cel mai bun roman slavician. Voi începe cu aspectele generale, legate de titlu, compoziție, temă, de asemenea voi insera niște citate reprezentativereferitoare la modul în care erau văzute personajele principale de anumiți critici sau personalități ai literaturii române, apoi voi continua cu un sub-capitol intitulat Caracterizarea personajelor, în care îmi doresc să caracterizez personajele principale . Voi încerca să le scot în evidență trăsăturile fizice și morale, dând citate reprezentative. Tema cuplului va fi exemplificată în sub-capitolul trei, adică voi analiza mai îndeaproape relația de dragoste dintre Persida și Națl, urmând să comentez calitățile și defectele fiecăruia și totodată modul în care cei doi se comportă unul în prezența celuilalt. Ultimul sub-capitol va avea legătură directă cu opinia criticilor literari vis a vis de romanul Mara.
2.1. Titlu, compoziție, structură, temă
Referitor la titlul romanului s-a presupus faptul că acesta ar fi trebuit intitulat ,,Copiii Marei”, așa cum afirma Nicolae Iorga sau ,,Persida’’ în opinia Magdalenei Popescu. Accentul este mult mai mult pus pe aceștia decât pe Mara însăși. Scrierile anterioare ale lui Slavici sunt similare cu ceea ce a conceput romancierul în Mara:
,, De ce Mara? Personajul, central ca frecvență a aparițiilor și intensitate a preocupărilor este Persida. Mara apare numai în cîteva capitole inițiale, unde îi sunt schițate rapid evoluția, constituirea și încremenirea caracterului. De aici înainte ea se va manifesta prin reacții previzibile și de aceea, expuse, comentate și așteptate cu un secret umor.”
Ioan Slavici preia numele eroinei noastre din Vechiul Testament, mai exact din Cartea lui Rut, unde încearcă să ne lămurească care este condiția unei văduve în societate. Numele Mara vine din limba ebraică și înseamnă ,,amărăciune”. Este un nume predestinat, deoarece trece prin multe încercări ale vieții care o fac să se întristeze și să sufere. Romanul este structurat în 21 de capitole, fiecare capitol având un titlu sugestiv. A fost publicat în anul 1894, în revista Vatra, iar în volum a apărut abia în anul 1906. Este considerat a fi un bildungsroman, deoarece se urmărește inițierea Persidei și a lui Trică în drumul lor de la copilărie la maturitate. Acțiunea romanului are loc la sfârșitul secolului al XIX- lea și începutul secolului al XX –lea. Tema principală a romanului o constituie lumea ardelenească cu obiceiurile și tradițiile sale, apoi urmând tema familiei, dar și a iubirii și a căsătoriei. În incipitul romanului întâlnim următoarea afirmație: ,, A rămas Mara săraca văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei, dar era tânără și voinică și harnică și Dumnezeu a mai lăsat-o să aibă și noroc’’. Încă din incipit ne este prezentat statutul personajului eponim. Aflăm despre Mara faptul că este văduvă, are doi copii și este o persoană puternică cu frica lui Dumnezeu. Se pare că norocul nu i-a surâs niciodată și indiferent de ceea ce s-a întâmplat, ea a rămas mereu acea persoană harnică dispusă sa facă orice pentru copiii ei. Astfel, Mara este descrisă la începutul romanului ca fiind: ,,o muiere mare, spătoasă, greoaie și cu obrajii bătuți de soare, de ploi și de vînt”. Chiar dacă Mara a demonstrat de nenumărate ori că ea este personajul central al romanului, suntem tentați să omitem acest lucru, fiind influențați oarecum și de opinia unor critici, considerând-o pe Persida personajul principal. Romanul se axează foarte mult pe viața acesteia, pe trăirile ei, numărul paginilor destinate acesteia depășind numărul paginilor celorlalti protagoniști. Persida îi seamănă extraordinar de mult, însă în momentul în care aceasta se îndrăgostește, Mara încearcă să îi explice cum se desfășoară lucrurile în lumea aceasta, ce presupune destinul omului și cum a fost privit de ea în urma experienței de viață dobândite:
,,Așa vin lucrurile în lumea aceasta, pleci în neștiute și te miri unde ajungi; te apucă – așa din senin- câteodată ceva și te miri la ce te duce. Omul are data lui, și nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce ti-e scris, are neaparat să ți se întâmple; voința lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe”.
Dumnezeu este cel care ne ajută să trăim într-o armonie deplină și ne sprijină ori de câte ori avem nevoie. Totodată avem libertate deplină din partea Lui în luarea oricăror decizii. G. Călinescu afirmă despre Mara faptul că: ,,înfățișează tipul comun al femeii mature de peste munți și în genere al văduvei, întreprinzătoare și aprige. Proporția aceea de zgârcenie și de afecțiune maternă, de hotărâre bărbătească și de sentiment al slăbiciunii femeiești e făcută cu o artă desăvârșită”. Ea este ,,prima femeie capitalist”, în roman putem observa drumul Marei Bârzovanu și al copiilor ei , Persida și Trică, până în momentul în care aceștia se hotărăsc să-și facă un rost în viață. Trică reprezintă o anticipație a eroilor din romanele lui Slavici apărute mai târziu. Nicolae Iorga îl descrie astfel:
,,Ici și colo se înfățisează și băiatul Trică, harnic, tăcut, stăruitor, urît și nepieptănat până ce tânărul se desăvârșește în el, cu frumusețea lui voinică, cu simțul de vrednicie și de cinste care-l face să se înscrie mai bucuros la <verbonc>, la voluntari, decât să fie răscumpărat de oaste și cumpărat pentru o rușinoasă dragoste cu banii <jupânesei>”.
Soarta celor din familia Bârzovanu se unește oarecum cu cea a familiei Hubăr, acest lucru displăcându-le atât Marei cât și măcelarului Hubăr. Dar după cum știm viața ne rezervă anumite surprize, iar noi nu suntem decât niște spectatori meniți să privim ceea ce se întâmplă. Cei doi tineri nu au ales să se îndrăgostească unul de celălalt, însă în ciuda problemelor cu familile, au reușit să depășească cu bine toate piedicile existente în calea lor. Romanul devine interesant în momentul în care se trece de la faza de descriere a modului în care se desfășurau lucrurile în urmă cu câțiva ani și se trece la punctul esențial, cel la care Slavici își dorea să ajungă, adevăratul obiect al preocupărilor lui. Slavici este considerat a fi primul scriitor care vorbește în romanul său despre o ,,iubire respinsă, condamnată nu doar de instanțele exterioare, dar mai ales de cele intime, consubstanțiale individului.”
2.2. Caracterizarea personajelor
Cel mai valoros roman al lui Slavici s-a dovedit a fi romanul Mara. Personajele reprezintă niște ființe de hârtie așa cum afirma Roland Barthes, iar autorul este cel care le hotârâște destinul, încercând să fie obiectiv în ceea ce le privește, tratându-le într-un mod egal. Astfel, ,,personajele prozei lui Slavici reprezintă realizarea integrală a unor destine prestabilite și instabile, supuse unui cadru material de excepțională elementaritate, care se constituie de cele mai multe ori într-un catalizator al împlinirii fatum-ului prin supunerea indivizilor.”
2.2.1 Mara
Mara este un personaj complex cu o personalitate puternică în opinia scriitorului. În viziunea criticii literare ea apare ca fiind un personaj controversat, caracterizat direct de către autor sau alți critici, iar caracterizarea indirectă reiese din faptele, gândurile, ideile, sentimentele sale. Este considerată o ,,businesswoman” de către G. Călinescu și totodată ,,prima femeie capitalist din literatura noastră.” Personaj cu o puternică personalitate ,,Mara apare de la început prin ceea ce face și ceea ce are. Ea e un conglomerat indestructibil de însușiri, de obiecte și ființe care îi aparțin, ca niște prelungiri ale propriei personae. E <tînâră, voinică și harnică>(însușiri) are și noroc (destin bun), mai are copii, o casă, o vie, ceva pămînt”. Este o femeie chibzuită și foarte strângăreață. Pentru ea banul are mare importanță și e conștientă de faptul ca fără bani lumea nu s-ar putea descurca. Este considerată o parvenită, comparată cu Dinu Păturică sau cu Tănase Scatiu. Ea strânge pentru copiii ei, își dorește din tot sufletul ca acestora să nu le lipsească nimic și tocmai de aceea dă impresia că este zgârcită. Trăiește într-o lume în care toți oamenii au aceeași preocupare și anume de a strânge cât mai mulți bani pentru odraslele lor. Într-o zi îi spune Persidei: ,,Banul, draga mamei e mare putere, el deschide toate ușile și strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, multi bani! Nu ești tu orișicine”. Apoi, în același mod i se adresează și lui Trică ,,Lasă dragul mamei căci am să te dau eu la o altă școală mai bună! Am să te scot om, om de carte, om de frunte ca să nu mai fii ca tatăl și ca mama ta , ci să stea ei și copiii lor în fața ta, cum stăm noi în fața lor! Eu pot, eu am, mi-a dat Dumnezeu și are să-mi mai deie fiindcă el nu face deosebirea între oameni”. Îi confirmă lui Trică faptul că o să-i fie bine din punct de vedere financiar și este sigură că o să ajungă om învățat. Știe că Dumnezeu o va ajuta ca și de acum înainte să reușească să strângă avere pentru copiii ei, fiindcă pentru El oamenii sunt egali, indiferent de statutul lor social. Mulți critici, printre care și Nicolae Manolescu sunt de părere că ea se încadrează cel mai bine în tipologia avarului. Chiar există o scenă reprezentativă care demonstrează într-un fel această afirmație. În momentul în care Persida este pe cale să nască, Mara o lasă în voia lui Dumnezeu, fiindcă își amintește că a lăsat ușile deschise plecând repede acasă. Teama de a nu fi jefuită este mai presus decât durerile nașterii ale Persidei. În momentul în care are loc botezul copilului, ea încearcă să tragă de timp, tocmai pentru a nu fi nevoită să-i dea Persidei atunci zestrea. Avea de gând să-i ofere o zestre în mod logic, așa cum se procedează, însă ea considera că încă nu a venit momentul și cu siguranță o să aibă nevoie de bani și mai încolo. Deși sunt atâtea dovezi care ne arată că ar face parte din această tipologie a avarului, eu totuși cred că nu este o femeie avară, ci dorește să strângă cât mai mulți bani pentru a le oferi copiilor ei o viață cât se poate de decentă. Chiar dacă în anumite situații ea se dovedește a fi zgârcită și pare obsedată de bani, nu trebuie judecată pentru acest lucru, deoarece are ,,o rară capacitate de a se chivernisi, și aceasta nu este, în fond, decît un mijloc de a învinge viața, un aspect al instinctului de conservare , care nu trebuie condamnat”.
Pompiliu Marcea, Ion Rotaru și Magdalena Popescu susțin ideea din care reiese faptul că Mara nu poate fi inclusă în tipologia despre care vorbeam, ea făcând parte din tipologia mamei strângărețe, cu grija zilei de mâine. Ea gestionează foarte bine banul, așa încât să-i ajungă o perioadă mai lungă de timp. G. Călinescu este de părere că: ,,proporția aceea de zgîrcenie și afecțiune maternă, de hotărîre bărbătească și de sentiment al slăbiciunii femeiești e făcută cu o artă desăvârșită.” Tot el o descrie din punct de vedere fizic exemplificând o zi din viața Marei, dar și a copiilor ei.
,,Muiere mare, spătoasă, greoaie și cu obrajii bătuți de soare, de ploi și de vînt, Mara stă ziua sub șatră în dosul mesei pline de poame și de turtă dulce. La stînga e coșul cu pește, iar la dreapta clocotește apa fierbinte pentru <vornoviști>, pentru care rade din cînd în cînd hreanul de pe masă. Copiii aleargă și își caută treabă, vin cînd sunt flămînzi și iar se duc după ce s-au săturat, mai se joacă voioși, mai se bat fie între dînșii, fie cu alții, – și ziua trece pe nesimțite. Serile Mara de cele mai multe ori mănîncă singură, deoarece copiii, obosiți, adorm în vreme ce ea gătește mîncarea . Mănîncă însă mama, și pentru ea, și pentru copii. Păcat ar fi să ramîie ceva pe mine.”
Așadar, Mara este rezultatul mediului în care trăiește, și anume mediul ardelenesc, comportamentul său fiind influențat de acel mediu. În sinea ei suferă văzând că lumea o judecă și o consideră săracă și se hotărăște să le dea o lecție. Într-adevăr reușește, deoarece în ciuda faptului că rămâne văduvă încearcă să le ofere o situație financiară cât mai bună copiilor ei. Ambiția, simțul său practic și perseverența au ajutat-o enorm de mult. Ion Rotaru spune că ,,nu-i adevărat că avem de-a face cu un Harpagon, ori cu un Hagi Tudose feminin, nici măcar cu un Grandet. Zgîrcenia, cîtă este în caracterul Marei, apare mai curînd ca rezultatul unei vieți dure pe care femeia o folosește drept principala ei armă într-o lume pusă pe căpătuială, pe toate cărările.” Are un suflet bun, deși pare o femeie aprigă. Un lucru demn de apreciat este și faptul că Mara are o putere de adaptabilitate foarte mare, reușind să se adapteze oricărei situații și să-i facă față cu succes. Experiența vieții o ajută să vadă lucrurile altfel, ea fiind de părere că trebuie să strângă mereu bani, neștiind ce s-ar putea întîmpla în viitorul apropiat. Astfel de concepții nu pot avea decât oamenii calculați cu un acut simț al responsabilității. Mara este un personaj de la care foarte mulți avem de învățat, un adevărat model demn de urmat, o eroină care face parte din sfera verosimilității cu niște trăsături de caracter foarte bine structurate. Ea obișnuiește să iasă cu coșurile încercând să vândă cele de trebuință oamenilor, aceasta ,,niciodată nu iese cu gol în cale: vinde ce poate și cumpără ce găsește.” Naratorul o caracterizează din două puncte de vedere, pe de-o parte din prisma oamenilor, mai exact modul în care este văzută Mara în societate, iar pe de altă parte din unghiul aspirațiilor sale personale:
,,O dată este Mara așa cum apare celorlalți; altă dată așa cum ar dori să apară sau așa cum se închipuie apărând . Nici identificarea, nici distanța nu sunt absolute; e vorba mai curând de o confruntare permanentă fără ca vreunul din termeni să fie privilegiat decisiv. O perspectivă, aceea din afară, e de natură etică; a doua, cea dinăuntru, e de natură psihologică.”
Ion Dodu Bălan o regăsește pe Mara și în alte personaje importante cum ar fi ,,Doamna Chiajna din nuvela lui Odobescu, Doamna Clara din drama Vlaicu Vodă de Al. Vodă sau Vitoria Lipan din Baltagul lui Mihail Sadoveanu.” Mara este ,,asemeni arborelui vieții, e viața însăși, pătimașă, puternică, rea, lacomă, generoasă, vorace și darnică; animată de tensiunile cele mai obscure, dar și îndrumată de elanurile cele mai nobile; neiertătoare, aspră, severă și blîndă .”
2.2.2 Persida
Persida este un personaj foarte important din literatura română, considerată a fi una dintre cele mai frumoase fete din proza lui Slavici. Poate fi comparată cu Otilia, din Enigma Otiliei sau cu doamna T din Patul lui Procust. Este caracterizată direct de către Mara la începutul romanului. Caracterizarea indirectă reiese din trăsăturile morale și fizice ale personajului. Mara o consideră frumoasă, curată, subțirică, o iubește din tot sufletul și Persida îi seamănă acesteia extraordinar de mult. Portretul fizic sau moral reiese din caracterizarea făcută de narator sau de celelalte personaje. Este ,,înaltă”, ,,plină”, rotundă”, ,, și cu toate acestea subțirică s-o frângi din mijloc”. Lasă o impresie foarte bună în jurul ei, fiindcă aflându-se într-un mediu al unei lumi aprige plină de precupeți, cojocari, măcelari, ea apare ca o ,,lumină” din altă lume. Absolut toți sunt uimiți de frumusețea și gingășia cu care se perinda prin fața caselor din Lipova. Chiar și Hubăroaia recunoaște că Persida dispune de o frumusețe nemaiîntâlnită. Chiar se întreabă a cui este fata, neimaginându-și că Mara, acea femeie greu muncită și pe alocuri mahalagioaică ar putea avea o fată de o asemenea frumusețe. Maica Aegidia o vede inteligentă, răbdătoare și foarte cuminte. Ține foarte mult la ea și îi oferă educația cuvenită. Nu obișnuiește să îi facă observații, Persida făcând parte dintr-un regim special. De altfel Persida învață foarte multe lucruri de la maică, învață să muncească, devenind o adevărată gospodină. Caracterizarea indirectă reiese din fapte, gânduri, idei, sentimente, relațiile cu celelalte personaje. Este indiferentă, încăpățânată, nu vrea ca lumea să afle că ea nutrește anumite sentimente pentru Națl. Este construită după principiile mănăstirești. Maica Aegidia încerca să înlăture anumite obiceiuri din comportamentul Persidei, un comportament nu tocmai demn. Este o fată cu adevărat frumoasă, motiv pentru care Națl se îndrăgostește subit de ea, fiind parcă fermecat. Înainte să-l cunoască era o persoană liniștită, ascultătoare, cu o anumită deferență față de mama sa, dar în momentul în care acesta i-a ieșit în cale lucrurile au luat o altă întorsătură. S-a îndrăgostit nebunește de el, devenind poate prea maleabilă. Atunci când el trece printr-o perioadă nefastă, ea dă dovadă de multă răbdare, chibzuință și tărie de caracter. Îi explică cum ar trebui să procedeze și ce ar trebui exact să facă pentru ca lucrurile sa revină pe făgașul lor normal. Seamănă foarte mult cu mama sa, având aproximativ aceleași trăsături fizice, dar și morale. Persida are foarte mult bun simț și dovedește că are un suflet bun. În final ea devine o adevărată domnișoară, liniștită, responsabilă, disciplina devenind un factor foarte important în viața sa. Este ,,papistășită”, primind și o educație religioasă cu valențe catolice, din care ea învață cum să se poarte. Cel mai important lucru este faptul că bunătatea și blândețea sa au reușit să învingă toate injuriile lui Națl ,,în spirit catolic, din care ea nu-și însușește dogmele și principiile, ci numai anume deprinderi morale și un sentiment general al vieții, respectate cu o obediență superstițioasă și tenace.
Este înzestrată cu foarte multă energie, pe care o emană în jurul ei încercând să-i molipsească și pe cei din preajma sa cu dragostea și răbdarea ei: ,,Era în felul ei de a fi ceva ce te stăpînea, încît nu puteai să-i spui decît ceea ce dînsa voia.” O dată cu trecerea timpului, ea își pierde din farmec semănând tot mai mult cu Mara, acea femeie încercată de greutățiile vieții, o femeie voinică, dar cu un suflet nobil. Este considerată ,,cel mai complet personaj” al lui Slavici, deoarece are capacitatea de a se înțelege pe sine, dar și pe ceilalți, de a se autocritica atunci când este cazul și de a-și analiza propriile greșeli încercând să nu le mai repete. Trăsăturile ei de caracter se află în antiteză într-o anumită situație. Deși era caracterizată ca fiind o fire blândă, firavă și cu un simț al fineții foarte dezvoltat atunci când află că fratele ei Trică a fost bătut pe nedrept, pleacă urgent de la mănăstire pentru a-și face datoria de soră mai mare. Aici ea se schimbă, devenind chiar masculină. Chiar dacă la mănăstire învățase cum trebuie să se poarte în societate și tot ceea ce ține de etică, atunci când se află într-o situație critică ea acționează exact așa cum simte pe moment, adică după principiile sale anterioare. Cu siguranță, Persida va deveni o altă Mara pregătită să înfrunte toate problemele vieții. Ambele personaje pot fi considerate niște modele demne de urmat, Mara pentru ambiția și perseverența sa, iar Persida pentru răbdarea și bunătatea cu care a înzestrat-o Dumnezeu.
2.2.3 Națl
Este și el personaj principal, care se inițiază parcurgând un traseu labirintic. Inițierea sa în cadrul breslei era pur fictivă, deoarece el îl ajuta pe tatăl său în măcelărie ori de câte ori acesta era plecat. În majoritatea operelor călătoria reprezintă modelul oricărei inițieri. Pentru el cei doi ani de călătorie sunt foarte grei, deoarece presupune despărțirea de ființa iubită, dar și de mama sa, de care era extrem de atașat. Pe parcursul acestor ani are parte de multe ispite, pe care din păcate nu le poate evita, nefiind suficient de pregătit. Tot atunci el cunoaște majoritatea aspectelor negative ale vieții: beția, desfrâul. El ar fi trebuit să intre în rândul calfelor, fiind acceptat în cadrul breslei, prin mult așteptata sărbătoare denumită ,,lovitura de măiastru”: ,,Însoțit de un zăvod și ajutat numai de un ucenic, el trebuia să ducă la tăiere un juncan de trei ani, frumos, împodobit cu flori, cu panglici și cu cârpe, pe care, după tăiere, starostii și oamenii de încredere le luau drept semne de aducere-aminte.”
Trică este caracterizat direct de către Mara: ,,se făcuse băiat așezat, ascultător și bun școlar. Asta vine cu vârsta la copiii care sunt răi de mici”. În Mara întâlnim tipul gospodarului. Din acest tip face parte Bocioacă, ,,autoritatea și-o exercita nu numai acasă, ci și în breaslă, ca staroste al cojocarilor.” Tipul meseriașului german sau tipul ,,omului germanic” este constituit de către Hubăr, acesta fiind considerat unic în întreaga operă literară a lui Slavici. Îl putem percepe în următorul mod: ,, tăcut, obstinate, apăsat de tradiție, plin de nuanțe sufletești și totodată brutal de prea multă timiditate”. Acesta îl consideră pe Trică ,,omul lui de încredere, mîna lui cea dreaptă, al doilea stâpîn la casă, cum n-ar mai fi putut să fie decît feciorul ori ginerele lui.” Maica Aegidia, un personaj destul de amintit în roman era ,,mititică, pășea mărunt, vorbea scurt și apăsat, avea nas nu tocmai mic și o căutătură aspră și scrutătoare.” Era o femeie blândă, mereu pregătită pentru a da sfaturi. Are o afinitate pentru Persida, pe care o consideră ca o fiică.
2.3. Tema cuplului
În general iubirea este descrisă doar din punctul de vedere al bărbatului care dorește să cucerească, să domine, acesta ducându-și existența într-un mediu bine definit, obligațiile și scopurile fiind diferite de la caz la caz. Slavici inovează și definește iubirea și din perspectiva femeii, aceasta dând dovadă de opunere, fără să mai răspundă tentațiilor. Dragostea este văzută ca o ,, fortuna labilis”, autorul încercând să scoată în evidență aspectele cele mai relevante în ceea ce o privește. Slavici se pricepe foarte bine să analizeze sentimentul iubirii. Observă primii fiori ai dragostei pe care îi descrie cu un patos greu de egalat, apoi sesizează legătura dintre îndrăgostiți, înțelegând și explicând atât de bine tot ceea ce se petrece între aceștia.
În Mara iubirea stă sub semnul interdicției, aceasta fiind de trei feluri. Prima interdicție este de tip național, deoarece atât familia Hubăr, cât și familia Bârzovanu se opun categoric la căsătoria Persidei cu Națl. Ei afirmă că nu vor ,,să-și spurce sîngele în mezalianța cu un străin.” Cea de-a doua interdicție este cea socială, în care Persida este mai avantajată decât Națl, fiindcă ea are o educație aleasă, atât din punct de vedere moral cât și intelectual, fiind crescută la mănăstire cu cinste și frică de Dumnezeu, într-o lume fără răutate. Posibilul mariaj dintre ea și Națl, o simplă calfă de măcelar ar reprezenta pentru ea o înjosire. Cea de-a treia interdicție este reprezentată de faptul că fiecare om are personalitatea sa și poate interveni incompatibilitatea sau nepotrivirea de caracter. Soarta Persidei se schimbă în momentul în care este văzută la fereastra mănăstirii de Națl, în sufletul ei se petrece ceva, parcă nu mai este ea și parcă ceva din exterior o domină: ,,Atîta a fost și nu mai mult, și ea nu mai putea să fie ceea ce fusese. Taine mari și nepătrunse de mintea omenească!” Chiar și a doua oară, când îl vede așteptând la fereastră, ea își dorește să deschidă, deși știe că nu este bine să facă acest lucru. Atunci își arată încăpățânarea și nepăsarea față de tot ceea ce este bun și drept: ,,Dacă voiesc pot și putin îmi pasă!” Ea își testează propria conștiință, fiind aproape convinsă de faptul că situația este sub control. Aici îi este foarte evidentă încăpățânarea, știe că trebuie doar să-și dorească un lucru și exact așa o să se întâmple. Își dezvăluie nepăsarea în ciuda tuturor posibilelor consecințe. Un simplu gest făcut de Hubărnațl o trezește la realitate: ,,El ridică fără de voie mîna stîngă la gură și îi făcu semn să închidă fereastra, căci vedea lumea.” Acest gest trezește în sufletul Persidei numeroase sentimente, cum ar fi cele de teamă, rușine, conștientizare. Ea înțelege că tot ceea ce s-a petrecut a fost consecințele unui moment de învălmășeală sufletească, moment mult mai puternic decât propria-i conștiință. E o trezire la realitatea crudă, pe care instinctul său nu poate să o înțeleagă și mai ales nu poate să se abțină de la anumite fapte. Aici putem observa foarte clar cât de importantă este ideea de sentiment în viața unor tineri îndrăgostiți. Astfel se dă o luptă între partea afectivă și partea rațională, sentimentele celor doi predominând, iar rațiunea devine inferioară părții afective: ,,Obrajii ei se umplură de sînge și îi era parcă o săgetase ceva prin inimă.” În sufletul Persidei se dădea o luptă foarte dură:
,,Se temea să mai intre în casă, tremura când se apropia de fereastră, suspina greu când se uita și nu-l mai vedea acolo, și totuși nu mai avea astîmpăr, nu mai avea loc de repaos , își făcea mereu de lucru prin casă. Nu i-a făcut și nu-i făcea, nu i-a zis și nu-i zicea nimeni nimic, nu știa nimic, nu gîndea și totuși, așa ca din senin, se zbătea copila ca și cînd ar voi să scape, să fugă și să se ascundă în fundul lumii. Iar două zile în urmă, cînd iar l-a văzut acolo peste drum, ea a rămas nemișcată și cu ochii țintă la el. Era parcă pierdută, căzută într-un fel de leșin.”
Momentul în care cei doi se întâlnesc este asemănat cu o ,,plutire efervescentă”. Ei nu se mai recunosc pe sine, iar personalitatea lor începe să scadă, nu mai este la fel de puternică, deoarece este subjugată de sentimente care nu pot fi explicate într-un mod plauzibil. La început când îl cunoaște pe Națl emoțiile sale se transformă în niște reacții pur fiziologice, începe să tremure, vibrând parcă în tot corpul. Dragostea ei față de Națl se dovedește a fi extrem de puternică, atinge ultima treaptă a ascensiunii, deoarece ea reușește să-l readucă pe soțul său pe drumul cel bun, acesta urmând o cale opusă demnității. Devine bețiv, violent, ermetic chiar față de cei din jur, dar Persida își dovedște încă o dată ageritatea reușind această performanță, de a-l schimba. Chiar el recunoaște într-un final ca are ,,o inimă de diamant” și o admiră pentru curajul și răbdarea de care a dat dovadă. Ea se autocaracterizează astfel: ,,- Sunt tînără, frumoasă și deșteaptă: nu-mi mai lipsește decît inima ușoară ca să-mi iau avânt. Eu mă înspăimînt însă cînd mă gîndesc la mulțimea datoriilor pe care le iau asupra mea, cînd ies de aici, și sunt cuprinsă adeseori de simțămîntul că nu pot să le împlinesc pe toate.” Persida este indecisă, nehotărâtă, nu știe ce are de gând să facă, nu știe ce se petrece cu ea și incotro s-o apuce. Starea aceasta de învălmășeală a sufletului o răscolește și nu o lasă să-și urmeze cursul vieții într-un mod creștinesc: ,,Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi sfiit, ci pentru că nu știa nici dînsa ce are. Se temea ea însăși de sine, simțea că o apucă din cînd în cînd o pornire năvalnică și-i vine să se ducă ea singură nu știa unde, și să facă ea singură nu știa ce.” Cei doi trebuie să lupte cu ei înșiși pentru a putea depăși acest moment, care nu reușește să le explice personalitatea. Magdalena Popescu afirmă:
,,Presentimentul tragic al nenorocirii, ca răscumpărare inevitabilă, țâșnește dintr-o sursă mult mai adâncă, legată de mentalitățile magice. Puterea Persidei, manifestată ca mândrie și atotstăpânire, ofensează soarta, care se exprimă prin reacțiile reparatoare și compensatoare ale celorlalți. Aceștia sunt instrumentul care echilibrează printr-o necesară revoltă coercitivă prea marile daruri de energie cu care fusese înzestrată fata Marei”.
Așadar, Slavici are o formulă preluată de la Schopenhauer, ,,a vrea să nu mai vrei”, prin care exprimă faptul că voința are o importanță deosebită în viața omului. Prin educație, experiență, inteligență, omul își poate construi așa numitul caracter dobândit. Acest caracter este vital pentru că îl învață pe individ care sunt limitele voinței sale, adică cât îi este permis să acționeze, fără să influențeze acțiunile celorlalte voințe individuale. O componentă a caracterului dobândit este voința morală, iar personajele lui Slavici sunt pionii in lupta dintre voința de a fi și voința morală. În primă instanță cei doi sunt într-un proces de cunoaștere a celuilalt. Celălalt este văzut ca un provocator, în același timp și martor sau ca un inamic dornic să provoace un dezastru. Iubirea este văzută ca o luptă cu sine însuși, dar totodată și cu cel care provoacă. Acesta consideră că celălalt îi aparține într-o oarecare măsură și este mândru de faptul că el cunoaște misterele sufletului de lângă el, amenințând că poate deveni în orice moment stăpânul inimii: ,,Iubirea nu e doar o luptă cu sine, dar mai ales o luptă cu celălalt, respins ca singura ființă care a văzut cutele cele mai ascunse și întunecate ale unui suflet străin. Posesor al unei taine esențiale prin care sufletul poate fi deschis și manevrat, el amenință să devină oricând stăpânul.”
Faza de incipit a iubirii dintre Persida și Națl va fi recunoscută sub denumirea de neputință, nebunie, nepricepere, termeni oarecum negativi prin care personajele se autoînvinovățesc formându-și o opinie nu tocmai bună despre partener. Astfel, iubirea nu reprezintă decât acea fază de incipit, ea urmând să se materializeze construind destinul celor doi îndrăgostiți. Persida se hotărăște să plece la Arad la o nuntă, crezând că este un bun prilej pentru a uita cele întâmplate cu Națl, însă într-un mod absolut întâmplător și aici îl vede pe Hubărnațl, dar din fericire acesta nu o zărește. Chiar ea este uimită că nu îl privește doar ca pe un consătean și are sentimente de amiciție față de un necunoscut. De asemenea, ea e conștientă că el este martorul decăderii ei:
,, Persida tresări și începu să tremure din picioare. Cine era acest Hubărnațl? Un om pe care-l văzuse, așa în treacăt și pe furiș, de trei ori în viața ei. Acum însă, aici, în mijlocul unei lumi de oameni pe care nu-i mai văzuse, el îi parea un vechi și bun prieten. Îi venea să plângă când vedea că el se duce, se depărtează, se perde din vederea ei, și ar fi voit să-l cheme înapoi, să trimiță pe Trică după dînsul.”
Un lucru foarte interesant este faptul că cei doi își materializează iubirea în absență sau la distanță. Nu au pus niciodată foarte mult preț pe prezența fizică, înainte de a se căsători ei s-au văzut și au vorbit de aproximativ trei ori, lucru oarecum inexplicabil în zilele noastre în care comunicarea reprezintă un punct esențial în menținerea unei relații, fie ea și la distanță. Afinitatea dintre cei doi este în primul rând inocentă, apărând într-un mod brusc, astfel încât iubirea celor doi este văzută ca o amiciție recunoscută și apreciată totodată de către părinți. Această relație de prietenie se transformă într-o relație serioasă, concepută și consumată poate prea repede, neavând prilejul să ajungă la adevărata ei valoare. Persida trăiește o iubire cinstită în fața lui Dumnezeu, fiind încurajată și de complicitatea celor din jur. Teologul Codreanu nutrește sentimente nobile pentru ea, aceasta putând să compare cele două tipuri de iubire, mai exact ceea ce simțea Codreanu pentru ea era similar cu propriul ei sentiment pentru Hubărnațl: ,,< Uite, așa ca mine trebuie să se simță Codreanu cînd vine să mă vadă…Ah! Doamne, ce ar simți el cînd ar știi ce simț eu acum?!> Ea tresări și se cutremură în tot trupul, apoi se ridică și se depărtă de la fereastră, cuprinsă de simțămîntul unei grele vinovății.” Națl obișnuiește să treacă foarte des prin fața casei, îi invadează oarecum spațiul Persidei, iubirea lui devine obsesivă, iar Persida suferă în tăcere. Cei doi se tem de reacțiile famililor dacă ar afla ce se petrece între ei și parcă nu mai suportă situația în care se află: ,,Uite, – urmă apoi deznădăjduită- eu nu mai pot; dacă te văd mereu trecînd, nu mai pot s-o duc așa… și nu e bine!… e o nenorocire pentru noi toți!” Apoi timp de un an aceștia nu se mai văd, acest an constituind un avantaj, deoarece prin aceasta absență a celor două entități sentimentele pot fi purificate. După ce acest an trece cei doi se întâlnesc, se comportă ca doi buni prieteni, iar efemeritatea timpului îi ajută să devină mai maturi și mult mai înțelepți: ,,Persida era fată cuminte și pusese în gîndul ei toate lucrurile la cale; ochii ei încă erau duți mereu după dînsul și rîdeau cînd se întîlneau cu ai lui. Parcă-i era frate, parcă-i era copil, parcă-i era rupt din suflet, atît de mult se bucura cînd îl vedea voios, vorbăreț (…)” Dragostea este plină de profunzime, eroii lui Slavici simțind acest lucru. Se poate asemăna cu dragostea eminesciană, deoarece în momentul în care tinerii gustă din acest pahar al fericirii, în ființa lor se produc anumite schimbări. Dragostea, de cele mai multe ori aduce suferință, atunci când eroii sunt în stare să-și pună sufletul pe tavă pentru a primi afecțiune din partea ființei iubite: ,,Dragostea Persidei e de un dramatism răscolitor… Nimeni până la Slavici n-a descris dragostea, în tot ceea cea are ea dramatic, grav, cu atîta adâncime și vigoare realistă, cu atîta poezie.” Acum este convinsă de sentimentele pe care le nutrește pentru Națl. În capitolele culesului de vie, ea se lasă purtată de val alături de omul iubit fiind dornică să-și exteriorizeze sentimentele în fața întregii lumi, dar acest moment este întrerupt de aspirațiile lui Națl de a accede la o lume mai bună. El îi propune Persidei să fugă împreună uitând de toate problemele lumii pământești. În sufletul ei se instaurează un acut sentiment de teamă combinat cu un sentiment de dispreț:
,,- Cine ți-a spus – grăi dînsa – că te iubesc? Am slăbiciune pentru d-ta fiindcă te văd zbuciumîndu-te pentru mine. Cum aș putea să iubesc pe un om fără de minte, de care trebuie să mă tem în toată clipa? Chiar acuma spuseși că te lepezi de mamă, de tată, ba chiar și de Dumnezeu: ar trebui să fiu foarte proastă ca să cred că de mine n-ai să te lepezi!… D-ta nu ești om; mi-e milă de d-ta! ”
Persida bate în retragere, ea vede că el, din cauza orgoliului său este în stare să-și părăsească proprii părinți pentru a fugi în lume. Națl dă dovadă de lașitate, nu este suficient de responsabil pentru a putea face față problemelor și tocmai de aceea ia decizia pripită de a abandona ,,câmpul de luptă”. Ea este pe bună dreptate sceptică în privința lui, deoarece un om capabil să-și părăsească părinții cu o așa nonșalanță cu siguranță va fi capabil de foarte multe lucruri și în ceea ce o privește pe ea. Faptul că el trebuie să plece pentru a-și împlini acei ,,ani de călătorie” schimbă puțin destinul celor doi. Atunci când el se întoarce, parcurge o perioadă mai mult decât nefavorabilă cu familia, este eludat din societate, acest fapt stârnindu-i și mai mult dorința de a emigra. În momentul acela, Persida simte că trebuie să-l urmeze, iubirea ei transformându-se într-una maternă. Își dă seama că de ea depinde fericirea și liniștea lui sufletească. Îl ia sub aripa ei protectoare gândindu-se că nu poate să-l abandoneze acum când toți îi întorc spatele pentru că ar fi nedrept. Dacă nu l-ar fi iertat și nu ar fi urmat calea pe care el intenționa să meargă i-ar fi părut rău.Trebuie să luăm în calcul că și Dumnezeu iartă și ne oferă șansa de a merge mai departe chiar și atunci când greșim. Așadar și noi oamenii suntem datori să îl iertăm pe aproapele nostru și să-i fim alături atunci când are nevoie. Dacă vom face toate acestea, Dumnezeu ne va răsplăti. Nu l-a părăsit pe el, dar ,,s-a părăsit astfel pe sine,” cei doi devenind o singură entitate:
,, Iubirea a parcurs astfel, în ipostaze accidentate și duale, etapele care au trebuit să transforme impulsul inițial al instinctualității oarbe în afectivitate altruistă, acceptată de toate nivelele individualității. Sentimentul, volitiv, rațional Persida stăpînește acum forța de care altădată fusese stăpînită pînă la desfigurare.”
Încercările ei de a scăpa, mai exact fuga la mănăstire, la Arad, trimit la ideea de asceză. Ea își dorește să se exonereze de această lume exterioară, este o fugă intenționată vrând să evite întâlnirile cu Națl care nu făceau altceva decât să-i tulbure sufletul. Nietzsche era de părere că ,,asceza sfinților este una dintre formele cele mai viclene ale voinței, e putere.” O altă opinie referitoare la asceză am întâlnit-o la Rene Girard care ,,analiza într-o carte celebră, asceza la personajele lui Stendhal, Dostoievski, Proust, comentând-o tot ca pe o tehnică de disimulare, prin care eroii, nevrînd să se trădeze față de alții, încearcă dimpotrivă, subordonarea lor, jucînd rolul puternicului stăpîn pe sine.”
Faptul că ea îi oferă lui Națl tot ce are nevoie și este alături de el cu toată ființa sa o face să se simtă împlinită. Simte că sacrificiile pe care le-a înfăptuit au fost bine-meritate, acest lucru dându-i puterea necesară să meargă mai departe alături de el. Fiind o fire credincioasă a luat decizia de a-și părăsi mama și fratele și de a-și urma cursul vieții alături de omul iubit. Dumnezeu spunea că va veni o zi în care omul își va lăsa părinții și va forma un întreg cu persoana iubită. Persoana care oferă mai mult în operele lui Slavici se află pe poziție superioară față de cel care primește, lucru oarecum evident, fiind într-o ,,relație de dependență”. Cel care primește va ajunge într-un final să-l urască pe cel care îi oferă pentru că mereu se va simți legat de el. Este supusă unei grele încercări ale vieții, este umilită și tratată într-un mod josnic de către Hubărnațl. Orgolioasă din fire, se întoarce acasă vrând să-i demonstreze lui Națl că familia încă o acceptă și o iartă pentru toată durerea pricinuită. Venirea pe lumea a copilului schimbă automat destinul personajelor, Persida își captează atenția mai mult pe copil, ignorând atitudinile defensive ale lui soțului ei, însă el devine mult mai calm, mai înțelegător, iar bătrânul Hubăr o admiră pe Persida pentru răbdarea și noblețea de care a dat dovadă. Acest copil îi dă parcă putere ca și cum s-ar fi născut din nou. Simte că acum are un rol bine stabilit în această viață:
,,Maternitatea o trezește, de fapt o resuscită, remobilizând o conștiință letargică, amnezică. Primirea demnă și răbdătoare a suferinței, tandrețea îngăduitoare și umilă cu care se apropie de familie și de prieteni și mai ales iubirea tolerantă față de bărbatul ei, care nu poate fi transformat, ci doar acceptat așa cum e, sunt semnele unei înțelegeri superioare a vieții.”
Mara, deși strânge bani pentru copiii ei punându-i la ciorap refuză să le ofere atunci când aceștia au nevoie. Nu îi dă zestrea Persidei pentru a nu mai fi considerată de către familia Hubăr inferioară în fața fiului lor, iar în ceea ce îl privește pe Trică lasă pe alții să ofere bani pentru eliberarea lui dintr-un anume stagiu militar. Ei nu o disprețuiesc pentru acest lucru, nevăzând în comportamentul Marei nimic neobișnuit. De multe ori ea pozează în victimă, în sensul că dorește să obțină compasiunea celor din jur pentru a câștiga teren. Și întotdeauna câștigă, pentru că ea nu știe să piardă și pentru că ,,domină prin umilință”. Nimeni nu s-ar fi așteptat ca Mara să dispună de atâția bani, lumea știind-o săracă, umilă, o femeie văduvă cu doi copii la prima vedere foarte zgârcită. Aparenta ei zgârcenie a ajutat-o să ajungă atât de departe. Ea obișnuia să strîngă banii în trei ciorapi: ,,unul pentru zilele de bătrînețe și pentru înmormîntare, altul pentru Persida și al treilea pentru Trică. Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună fie și măcar numai cîte un creițar în fiecare din cei trei ciorapi; mai bucuros se împrumută pentru ziua de mîine.”
Magdalena Popescu vedea în copiii Marei viitorul ei, iar prezentul era reprezentat de banii agonisiți. Mara și Persida se află într-un raport de complementaritate, Persida seamănă foarte mult cu mama sa, însă totuși putem face o oarecare comparație între cele două. Mara este o personalitate puternică înzestrată cu o ,,stabilitate și forță” greu de egalat, pe când Persida reprezintă un întreg destin uman, având puterea necesară să învingă toate vicisitudinile vieții. Mara este construită după modelul unei ,, structuri înnăscute” , fiind o femeie foarte naturală. Cu aceste deprinderi a venit pe lume și tot cu ele a rămas. Trăsăturile ei nu pot fi preluate, ele fiind ereditare, iar Persida este văzută ca un model, trăsăturile dominante fiind seriozitatea, dar și simțul acut al responsabilității. Toți o venerează și o consideră un model demn de urmat:
,,Gătită în haină de cașmir negru, pe care i-o dăruise socrul său, înaltă cum era, cu obrajii tot plini, dar mai albi decît de obicei, pățind încet și apropiindu-se cu umilință de altar, ea părea mai mult o vedenie decît ființă din carne și oase, și mulți îngenuncheară să-i mulțumească lui Dumnezeu că i-a dat tăria de a trece prin grele încercări.”
Slavici a construit caracterul Persidei, după propriul său caracter, inspirându-se din viața sa reală. Toate personajele suferă anumite schimbări, lucru foarte evident. Imaginea femeii se schimbă în ochii bărbatului. Putem vedea această schimbare ca o temă generală a lui Slavici. Schimbarea face parte din ordinea firească a lucrurilor, totul se modifică la un moment dat, dorințe, idei, viața, prietenii, orgoliile, simpatiile, antipatiile, planurile. Persida fiind cel mai sensibil personaj din roman apelează la conceptul psihologic de anamneză, are momente în care intră în universul oniric, după care iese din el, rememorând clipele din viața ei. Mara este un roman care rămâne în mintea cititorilor în primul rînd cu acea imagine de ansamblu a orașului, a personajelor din roman și a destinelor acestora. Am mai afirmat faptul că Slavici este un fin cunoscător al psihologiei feminine, însă el este totodată și un ,,excelent cunoscător al psihologiei de grup restrîns.” Un individ existent într-un anumit grup se schimbă devenind o parte dintr-un întreg, astfel grupul nu are mai multe personalități, el formându-se sub influența unei singure individualități. Slavici exemplifică faptul că toată lumea muncește, este valorificat spiritul de echipă, oamenii comunicând între ei. Atmosfera din casa lui Hubăr nu este una tocmai interesantă, au loc activități de rutină, oamenii fiind încadrați într-o categorie a normalității. Persida este crescută de către Maica Aegidia într-o mănăstire, iar aceasta vrea să-l influențeze si pe Trică să se retragă la o mănăstire din Arad. La sârbul Claici, Mara și Persida sunt primite și tratate foarte bine. Soția acestuia obișnuiește să meargă duminica la biserica românească, fiind de părere că acolo slujba e mai frumoasă. Hubăr face parte dintr-o breaslă alcătuită în mare parte de români colaborând cu Mara, punând la punct diverse probleme. Spiritul de breaslă este dominant în roman. Națl se simte mereu în mijlocul familiei, fiind găzduit la diferite naționalități cu care reușește să păstreze o relație bună. Orașul din roman apare ca un ,,centrum mundi”, deoarece aici întâlnim o mulțime de oameni cu caractere și obiceiuri diferite, vorbind limbi diferite. Conviețuirea aceasta implică ,,tîrgul, culesul, tăietura de maiestru în breasla măcelarilor.” Târgul de la Arad descrie munca depusă de cei în cauză, dar ne și aduce la cunoștință produsele existente. Drumurile Aradului sunt pline de căruțe care fac posibilă transportarea mărfurilor pe străzi. Mai trebuie amintită și scena tăieturii de maestru care este considerată o muncă sacră. Aici detaliul, sacrificiul și sărbătoarea în sine au un rol deosebit de important. Tabloul evidențiază muncile anotimpurilor, totul părând așa de real, încât omul este capabil să-și însușească universul în care trăiește. Scena culesului reprezintă un moment de bucurie, oamenii se adună în podgoriile Aradului umblând pe la diferite crame, cântând, dansând și simțindu-se bine. Sunt onorați cu mâncare și băutură și au în suflet acea stare de beatitudine, totul desfășurându-se într-o atmosferă onirică. Toți lucrează, sunt veseli și se bucură de viața pe care Dumnezeu le-a oferit-o:
,,Serile, viind despre Arad, pe șesul neted, vezi în fața ta parcă un alt cer, un fel de negreață întinsă în fața ta și nenumărate lumini risipite pe ea, focurile ce ard la crame, prin paghini și prin fînețele acum cosite și lăsate de pășune. Din cînd în cînd răsună prelungit cîte o pușcă descărcată ori se ridică pe ici pe colo cîte o rachetă, încît simți pe nevăzute că e lume, lume, multă lume risipită pe acolo pe dealuri și prin văi.”
Omul simplu trăiește într-un mediu cotidian. El este obișnuit cu anumite reguli și valori făcând parte din diverse categorii. Așadar Hubărnațl este văzut ca un ,,obiect al dorinței”, Mara este susceptibilă față de dorință, Marta reprezintă un ,,model negativ”, deoarece încearcă să-l îndepărteze pe Trică de familia lui și are pentru acesta niște sentimente ascunse, însă evidente. Maicii Aegidia îi sunt interzise anumite placeri omenești, fiindcă a ales calea mănăstirii, vrând să fie aproape de Dumnezeu. Ea este cea care îi interzice Persidei să se uite după Națl. Era conștientă ce efecte puternice va avea acest om asupra tinerei fete și bineînțeles că nu s-a înșelat. Principalele calități întâlnite în romanele lui Slavici sunt: ,,altruism, abstinență, umilință”, iar așa zisele defecte ar putea fi: ,,egoism, patimă, vanitate.” Din cauza absenței partenerului, sentimentele trec prin anumite faze până să ajungă la absolut. Sunt sentimente care trebuie neapărat finisate, toate acestea petrecându-se într-un proces relativ lent. În cartea Magdalenei Popescu se pomenește la un moment dat de un anume ,,personaj sumă”. Acest personaj este evident Mara, deoarece ea reușește să aibă mai multe roluri în același timp, adică este mamă a doi copii de care se ocupă și îi iubește în mod egal fără să facă diferențe, iar în momentul în care pare că cei doi au părăsit-o ea rămâne cu banii pe care i-a strâns și de care este foarte mândră, dar și cu munca, cea care a ajutat-o să-și câștige existența. Personajele lui Slavici se confruntă cu așa numitele ,,scene de confesie”, în romanul nostru aceste scene având loc între Persida-Națl, Persida-Mara, dar și Persida-Maica Aegidia. Această comunicare de tip confesiv apropie personajele. Aceasta confesiune are ca scop exonerarea sufletului de probleme existențiale. Scenele în doi se află în legătură cu scenele în trei, deoarece discuțiile dintre Persida și Națl se răsfrâng asupra colectivității, adică oameniilor participanți la nuntă sau culesul viilor.
S-a discutat și despre relația părinți-copii, exemplele concrete aici ar fi Mara-Persida, Hubăroaia-Hubărnațl. Acest tip de relație anulează tensiunea dintre aparență și esență fiind foarte discutată în operele lui Slavici, el dorind să exemplifice legătura directă dintre părinți și copii. Alegerea perechii este o problemă discutată, deoarece în casa Marei, a familiei Hubăr, Bocioacă și nu în ultimul rând în căminul teologului Codreanu se creează parcă impresia ,,triunghiului amoros”, fiecare dintre cei menționați tinde spre o ,,structură completă” Persida se abate de la regulă și face o alegere care inițial îi aduce numai suferințe, teologul Codreanu respectă regula, iar Marta, soția lui Bocioacă încalcă regula în cel mai grav mod, deoarece prin încălcare săvârșește un adulter, fiind considerat aproape un incest. La origine stă tot un adulter, Bandi, copilul nelegitim al măcelarului Hubăr și al femeii necăjite, Reghina. Persida seamănă destul de mult cu Reghina din tinerețe, acest lucru fiind transmis de către Hubăr celor doi fii, astfel fiind explicat motivul atașamentului lui Bandi față de Persida. Bandi o vedea pe mama lui în Persida, iar atunci când Hubăr se împacă cu Persida și cu familia acesteia, el vede în ea imaginea femeii pe care o iubise în tinerețe. În finalul acestui sub-capitol vreau să dau citatul care exemplifică cel mai bine succesul Marei, ,,nici că se mai uitau însă oamenii ca mai inainte la dânsa. Las’ că banul te ridică și în sufletul tău, și în gândul altora, dar banul agonisit e dovadă de vrednicie, și mesenii toți înțelegeau de ce Mara șade în scaun ca pusă într-un jeț și vorbește rar și apăsat.”
2.4. Mara perceput de contemporanii lui Slavici
Nicolae Iorga face o comparație între romanul Din bătrâni și Mara. El este de părere că primul roman cuprinde mai multe scene care nu sunt foarte bine legate între ele, textul fiind în condițiile acestea ambiguu pentru cititori. În Mara nu întâlnim această lipsă, scenele petrecute aici fiind foarte bine exemplificate. Poate acest lucru se datorează și faptului că Slavici este foarte familiar cu locurile menționate în roman. Este vorba despre acel ,,pod de la Radna la Lipova”, dar și despre întreaga zonă de pe malul Mureșului. Pe acel pod își petrece Mara majoritatea timpului, încercând să strângă cât mai mulți bani pentru a le oferi copiilor ei rămași fără tată un statut social demn de luat în seamă. Iorga ne face cunoștință cu fiecare personaj în parte, mai întâi prezentând-o pe Mara așa cum o știm cu toții, o văduvă umilă, dar cu o ambiție ieșită din comun, capabilă să ,,mute munții din loc” pentru copilașii ei, apoi continuând cu celelalte personaje:
,,poftim pe d. Hubăr, neamț din Viena, măcelar din neam în neam, pe Hubăroaia lui, care îngrijește de măcelărie mai mult decît soțul ei îmbogățit, amestecat în afaceri de bani, încurcat în tovărășii de masă verde și de halbă cu toți <beamterii > și alți fruntași ai vremii nemțești, pe Reghina, slujnica ticăloșită care-și poartă în brațe copilul pe jumătate idiot, născut din păcatul lui Hubăr, și, în sfîrșit , eroul, amorezul, soțul frumoasei Perside a Marei, Ignatius sau Națl al lui Hubăr ori, în graiul obișnuit, Hubărnațl.”
În felul acesta, Nicolae Iorga pregătește lectorii în întâlnirea ascestora cu protagoniștii romanului. Astfel, atunci când aceștia vor începe să citească romanul vor avea măcar o idee despre fiecare în parte ștind la ce să se aștepte din partea lor. Ne avertizează totodată că toate personajele vor avea impact asupra noastră, fiecare pe rând. Deși romanul poartă numele Marei, nu trebuie să avem impresia că se va vorbi mai mult despre ea, ci ne spune, Nicolae Iorga că romanul ar putea avea și o altă denumire fără să influențeze într-un fel sau altul subiectul. Spre exemplu Copiii Marei ar fi o sugestie foarte bună, deoarece întreaga acțiune se derulează în jurul acestora. Este urmărită iubirea dintre Persida și Națl, o iubire puternică, care a reușit să treacă peste greutăți. Vedem o Persida umilită, batjocorită supusă anumitor acte de violență din partea bărbatului său, dar cu un suflet nobil, dispusă să ierte toate nelegiuirile care i-au fost aduse. Nașterea copilului aduce un strop de pace, liniște și lumină în sufletul tuturor personajelor în special în sufletul părinților.
Ovid Densusianu amintește faptul că romanul s-a publicat integral în revista Vatra, o revistă considerată a fi a domnilor Caragiale, Coșbuc și Slavici. El vrea doar evidențieze anumite momente comice prin care trec cei doi îndrăgostiți, Persida și Națl acum 30 de ani în ținuturile Transilvaniei. Protagonista provine dintr-o familie considerată umilă, considerată așa chiar și de către Națl. El avea o situație materială chiar bună, fiind fiul lui Hubăr, un măcelar neamț. Iubirea lor se află într-un puternic conflict cu mediul în care trăiesc și cu persoanele din jurul lor. Era o iubirea oarecum interzisă, din cauza diferenței de avere, tocmai de aceea apar discuții între familile celor doi. Toată această intrigă declanșează acțiunea propriu-zisă a romanului. Personajele romanului au cele mai reușite personalități din romanele literaturii române. Se vehicula faptul că Slavici ar fi putut fi elogiat în special pentru cunoscuta sa nuvelă Popa Tanda, însă și romanul Mara poate fi considerat una dintre marile sale capodopere. Articolul lui Densusianu reprezintă un răspuns dat lui Mihail Dragomirescu, care afirmă următoarele: ,,Slavici acum în urmă s-a încercat în roman: Mara, Din bătrâni și Manea. Aceste din urmă povestiri, în care caută să reconstituiască viața românilor pe timpul năvălirilor barbare, sânt uneori interesante, dar în genere confuze, difuze și fără consistență în prezentarea caracterelor și în înlăntuirea intrigei.”
După ce acesta citește articolul lui Densusianu, el se simte dator să intervină, considerând că acesta nu i-a înțeles intențiile. El dorea doar să facă o comparație între romanele Din bătrâni și Manea, fiindcă acestea reprezintă un alt mod de scriere al lui Slavici, însă cu toate acestea el nu vede romanul Mara ca fiind un roman foarte bun, ci doar în comparație cu celelalte romane, el ocupă prima poziție. În același răspuns polemic el susține faptul că romanul are exact același regim de nuvelă, cu excepția faptului că această construcție de nuvelă va conduce la inaccesibilitatea textului, pentru că nu dispune de atâta umor ca și în bine-cunoscutele sale nuvele.
Pompiliu Constantinescu vorbește despre romanul Mara referindu-se la a doua ediție. După cum spunea Roland Barthes, personajele sunt doar niște ,,ființe de hârtie”. Pompiliu Constantinescu este de aceeași părere, deoarece îl vede pe Slavici în centrul tuturor hotărârilor luate de către personajele sale. Se pune accent pe căsătoria nefericită a Persidei cu Națl, care nu poate fi altfel din pricina faptului că cei doi nu și-au legat destinele în fața lui Dumnezeu. Cel mai bine reprezentată este Mara, fiind o femeie care nu s-a abătut niciodată de la greutăți și care a îndurat multe de dragul copiilor ei. Reușește să depășească momentele tensionate ale vieții îmbinând lucrurile petrecute în viața obișnuită cu slăbiciunile pentru copii. Persida este văzută ca un personaj mai complex, personalitatea sa nefiind foarte bine conturată, în sensul că oscilează între a fi indiferentă și a pune prea mult suflet. Națl are o personalitate mult mai slabă decât cea a Persidei, acțiunile întreprinse de către el în roman fiind nejustificate. El susține că o iubește pe Persida, apoi o părăsește fără să-i ofere o explicație, ne creează impresia că pleacă pentru totdeauna, dar se întoarce. De-a lungul unor pagini el face un traseu de ,,du-te – vino”, introducând cititorii într-o stare de amețeală. El e de părere că Slavici nu dispune de condițiile necesare pentru a-i oferi lui Națl un spațiu intim în care acesta să-și desfășoare activitățile spirituale, punându-și ordine în gânduri și luând cea mai bună decizie cu privire la relația sa. Pompiliu Constantinescu îl vede pe Hubăr ca un ,,<deus ex machine> în acest labirint de confuzie și contradicție; el întrupează ideea melodramatică a romanului și, împreună cu Bandi, fiul lui descoperit abia spre sfârșitul acțiunii – altă fantoșă ce simbolizează ideea etică – au onorabila misiune de a pune capăt prolixității operei. ” Tot el spune că în roman întâlnim doi scriitori. Unul este cel care vrea să scrie un roman psihologic, încercând să-și dovedească adevărata valoare în ceea ce privește psihologia feminină în special, iar cel de-al doilea este scriitorul ,,povestitor poporanist”, un Slavici care scrie nuvelele bine-cunoscute din literatură. Între cei doi scriitori se dă o luptă din care nimeni nu iese învingător. Slavici este în contunuare criticat de către Constantinescu fiindcă el consideră că Mara are prea puține trăsături care să dovedească că este într-adevăr un roman psihologic, văzând romanul doar ca pe o povestire oarecare cu un anumit subiect dramatic, în care parcă nici personajele nu sunt capabile să acționeze fiind evident dirijate de către autor. Romanul deși pare ambiguu în viziunea unora el nu dorește decât să scoată în evidență un mod de viață a unui personaj. Mara nu trebuie considerată o arivistă ca Stănică Rațiu din Enigma Otiliei spre exemplu, ci ea este o femeie simplă cu multă ambiție dornică să ajungă pe treapta ascensiunii.
G. Călinescu face o scurtă prezentare a personajelor, specificând destinul lor și mediul în care le-a fost dat să trăiască, Persida la o mănăstire, sub aripa protectoare a maicii Aegidia, iar Trică în casa unui cojocar, pe nume Bocioacă. Povestea este una tipică, Persida o fată extrem de frumoasă va reuși să farmece inimile tinerilor. Așadar Hubărnațl, fiul cunoscutului măcelar Hubăr și teologul Codreanu se vor îndrăgosti de ea. Ea fiind foarte orgolioasă nu știe pe cine să aleagă, deși este destul de evident faptul că nutrește sentimente asupra lui Națl, iar de Codreanu o leagă doar o prietenie frumoasă. Într-un final aceasta se căsătorește cu Națl în secret, iar cel care oficiază această cununie este chiar rivalul lui Națl, Codreanu. Acesta după ce își face ,,datoria” va încerca s-o uite pe Persida, lăsând în urma lui doar amintirea ei. Cu toate că și-au îndeplinit dorința, prin unirea destinelor cei doi nu sunt pe deplin fericiți, deoarece fiecare se gândește la familia sa. Niciuna dintre cele două familii nu ar fi fost de acord cu o căsătorie între cei doi, dar durerea este și mai mare, fiindcă părinții își imaginează că ei au fugit fără să-și unească destinele. Din pricina nefericirii lor se întorc acasă și deschid un local, de care se ocupă în mare parte Persida, deoarece Națl suferă, despărțirea de părinți afectându-l foarte puternic. De fapt aceasta este cauza schimbării lui. Devine agresiv, nervos tot timpul, recurgând chiar la violență asupra Persidei. Momentul care schimbă oarecum această situașie nefavorabilă îl constituie nașterea fiului său. Acest copil reușește să unească familia si să-i înduplece atât pe părinții lui Națl, cât și pe Mara. Aflarea veștii că cei doi sunt căsătoriți îi liniștește pe toți, însă cu toate acestea tot nu pot fi pe deplin împăcați, deoarece trebuie să se hotărască sub egida cărei legi va fi botezat copilul. Fiecare își dorește ca acest copil să treacă în religia lui, însă finalmente se ia o hotărâre în favoarea lui Hubăr: ,,… nu se putea dezmetici. Se simțea ușurat, dar tot nu putea să-l ierte pe Națl că s-a căsătorit fără de învoirea lui. – Să fie – zise el – să fie binecuvîntată de amîndouă, dar copilul e al nostru, numai al nostru.” Din păcate nu reușește să se bucure prea mult de nepotul său, fiindcă va fi ucis de propriul lui fiu, Bandi, acesta fiind într-o stare gravă de demență. Personajele sunt create într-o oarecare antiteză, deoarece la început avem de-a face cu niște oameni închiși, tăcuți, încăpățânați, având idei preconcepute referitoare la mentalitățile și obiceiurile lor. Diferențe apar și din punct de vedere rasial, fiindcă într-o parte sunt așezați nemții, iar în cealaltă românii, fiecare parte considerându-se mult mai elevată decât cealaltă. Slavici nu face nimic pentru a da o notă de frumusețe vieții rurale. În general țăranii reprezentați în operele lui Slavici sunt avari, egoiști, impulsivi, dar în acelați timp au și calități fiind oameni cu suflet bun, adică este reliefat acel amalgam de bine și rău, oamenii având atât calități, cât și defecte, lucru foarte obișnuit la oamenii adevărați. Mara este considerată cea mai ,,vie” dintre toate personajele, energia și simțul practic caracterizând-o în cea mai mare parte. Banii pe care ea îi strânge în cei trei ciorapi au rolul de a-i scapa de sărăcie, însă cu toate acestea ea mereu se plânge că nu are bani. S-a înțeles cu maica Aegidia să ofere șase florini pe lună pentru Persida, apoi Mara plângându-se de sărăcie a înduplecat-o pe aceasta să-i accepte doar patru, iar într-un final maica a luat hotărârea să nu-i mai ia absolut nimic, deoarece Persida îi era dragă și o vedea ca pe o fiică. Același lucru se întâmplă și cu Trică. Mara ar vrea să-l scape de armată, însă parcă nu ar fi dispusă să ofere bani pentru acest lucru, așa încât se împrumută de la Bocioacă, stăpânul lui Trică. Ea avea alte gânduri și anume să facă în așa fel încît să scape de această datorie față de Bocioacă, iar cea mai bună metodă ar fi fost ca fata acestuia să se îndrăgostească de Trică, astfel toată lumea ar fi fericită, iar ea nu ar ieși în pierdere. Trică observă faptul că de fapt Marta, nevasta stăpânului său se arată interesată de el și merge numaidecât la Mara să-i povestească ce se întâmplă și să o implore să fie ea cea care dă bani pentru el. Mara însă îi ofere niște sfaturi nu tocmai demne, care nu prea coincid cu niște sfaturi primite de la o mamă iubitoare capabilă să facă orice pentru copiii ei:
,,- Pst! – zise ea – ține-ți gura! Ești băiat tînăr și nu trebuie să aduci rușine asupra casei stăpînului tău. Nu este ea singura mumă care-și mărită fata după băiatul ce-i place ei. Ține-o cu vorba pînă ce nu-ți dă fata, apoi scuip-o în față și-o să ai soacră, care se teme de tine și nu ți se urcă-n cap. Fii, Trică, băiat cu minte: fata e bună, frumoasă și cu avere, intri în casă bună, și dacă ești om tu, faci ce vrei din ea.”
Șerban Cioculescu este de părere că Slavici aparține generației lui Eminescu și grupului Junimei. Acesta și-a creat o foarte bună impresie referitoare la romanul Mara. Romanul își face apariția în revista Vatra, unde mai apar și câteva poeme din Fire de tort și Noi vrem pământ. În general, Slavici este cunoscut îndeosebi pentru remarcabilele sale nuvele, însă oricât de interesante și citite sunt nuvelele lui nu reușesc să demonstreze adevărata capacitate creatoare a scriitorului. Prin romanul Mara, el își poate dovedi abilitățile, stilul său fiind unul extrem de interesant. În roman ne este înfățișată o lume nu tocmai cunoscută zilelor noastre. Tudor Vianu considera acest roman ca fiind ,,primul roman obiectiv pe care îl dă Ardealul.” Acest lucru este adevărat, romanul este scris în cel mai obiectiv mod, naratorul fiind heterodiegetic, însă cartea are în vedere și o temă analizată dintr-o perspectivă românească. Literatura lui Slavici nu este prea apreciată, din cauza caracterului moral pe care îl are. Tot Șerban Cioculescu afirmă faptul că acest roman este ,,cel mai izbutit roman romînesc pînă în 1895.” Romanul are un final fericit pentru cei doi protagoniști, Persida și Națl, care prin iubirea lor reușesc să învingă acea opoziție între confesiuni și neamuri, însă din păcate se încheie într-o manieră tragică pentru unul dintre personaje, Hubăr, el fiind cel care a încălcat normele etice și morale. Fiind un roman cu caracter moral, acest aspect ocupa un loc important. Ne este prezentată viața viața măcelarilor și a cojocarilor, dar și culesul viilor în jurul Aradului, implicând bineînțeles și petrecerile date cu această ocazie. Mara are caracteristicile unui roman psihologic, un roman care ne arată foarte clar conflictul între voință și pasiune, dar și dintre rasă și confesiune. Personajele au personalități foarte puternice, astfel încât reușesc să treacă peste toate greutățile și încercările vieții. Țăranii din operele lui Slavici nu seamănă cu acei ai viitoarei literaturi sămănătoriste și poporaniste, deoarece Slavici a observat faptul că aceștia nu sunt foarte constanți, ei schimbându-se de la o zi la alta. Creația lui Slavici este considerată a fi cea mai expresivă din perioada 1880-1900 și totodată cel mai bun roman înainte de Ion.
Alexandru Piru, un alt comentator al operei slaviciene este de acord cu opinia lui Șerban Cioculescu cu privire la importanța și locul cuvenit al romanului în literatura română. Aspectele pe care Slavici le trata în nuvelele sale se vor întregi, fiind discutate în întreg romanul. În roman sunt tratate subiecte mult mai serioase, de exemplu diferența dintre religii, dar și alte probleme de ordin național. Faptul că Bandi își ucide tatăl, scena în sine poate fi încadrată în curentul denumit naturalism. Naturalismul este o ramură a realismului, termen foarte apropiat de natură, care reprezintă o copie fidelă a realității înconjurătoare. În afară de această crimă, absolut tot ceea ce se petrece în roman reprezintă realitatea din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX- lea. Alexandru Piru afirmă la fel ca și alți criciti literari faptul că anumite nuvele ale lui Slavici ar fi putut să aibă construcție de roman. Chiar și personajele au o personalitate foarte bine închegată, însă au nevoie de un spațiu puțin mai mare pentru a se putea desfășura în voie. Exemple de astfel de protagoniști: Popa Tanda, Ghiță, dar și Lică din Moara cu noroc. Cu siguranță aceste personaje ar fi putut face parte din importantele romane ale lui Slavici, fără prea mari reticențe, deoarece chiar aveau potențial, însă autorul a ales să le ofere șansa de a face parte din categoria celor mai importante nuvele slaviciene.
Pompiliu Marcea face câteva observații cu privire la modul și stilul pe care Slavici îl folosește în întocmirea creațiilor sale. Îl interesa foarte mult ca o operă să fie corectă din punct de vedere gramatical. Expresivitatea operei contează mult mai puțin, cel mai important aspect îl reprezintă corectitudinea acesteia:
,,Vedea în limbă un instrument fundamental de unitate spirituală a românilor de pretutindeni și orice abateri erau admonestate cu asprime. În mod aproape bizar , poate datorită conștiinței sale militante, Slavici s-a dovedit mai pedant decît profesioniștii în materie. Încompatibilitatea dintre filologi și scriitori se ilustrează, de astă dată, chiar în aceeași persoană.”
Alexandru Philipide nu vedea în stilul lui Slavici un stil frumos, elegant, un stil care ar putea fi considerat model de către alți scriitori. Aș putea spune chiar că Slavici nu era adeptul calofiliei, fiind chiar anticalofilist, el punând accentul pe corectitudinea textului, nicidecum pe frumusețea acestuia. George Munteanu analizează romanul axându-se și comentând soarta lui Hubăr și a fiului său nelegitim Bandi, în special viața acestora de la finele romanului. Bandi nu a fost nebun din naștere, deși mulți critici au susținut această idee, el devenind aproape un psihozat pe parcursul vieții și acest lucru în mare parte din cauza faptului că viața nu a fost prea dreaptă cu el. Tatăl său l-a părăsit, negându-l, iar mama sa avea o condiție socială foarte modestă, aceasta murind imediat după ce a fost părăsită de Hubăr. Așadar a fost nevoit să trăiască din mila altora, iar Slavici punctează foarte bine în roman ideea că psihoza lui este realmente din pricina tuturor problemelor cu care s-a confruntat în copilărie. O admiră foarte mult pe Persida fiind foarte revoltat de apropierea lui Hubăr de ea și de copil. El nu-l vrea pe acest om , care îi este chiar tată, în preajma celor doi. Îi este teamă să nu se repete istoria, în copilul Persidei văzându-se chiar pe el, iar Persida, în viziunea lui semăna foarte mult cu mama sa, Reghina. Nu suporta ideea că tocmai el trebuie să intre în cercul acestor oameni apropiați lui. În citatul următor se observă teama și repulsia sa față de cel care i-a dat viață:
,,Bandi… se uita la copilul Persidei ca la un nou soare răsărit pe cer. În mintea lui nu putea să intre gîndul că Hubăr va atinge copilul acesta. Nu era în lumea aceasta, pentru dînsul, om mai urgisit decît acel Hubăr, de care răposata lui mumă fugea înspăimîntată, care-și alungase feciorul și-i făcuse Persidei atît de multe zile amare. De aceea pe cînd familia reunită petrecea în casă, Bandi se plimba neastîmpărat prin cîrciumă. Îi era parcă s-a sfîrșit viața lui și-i venea să sară, să-l apuce de gît, să-l omoare pe Hubăr, care s-a pus între el și singurii oameni pe care-i avea în lumea aceasta.”
Acest personaj, Bandi este considerat a fi un ,,inadaptat” într-o lume adaptabilă plină de oameni ,,adaptabili” și aici mă refer la Persida, Națl, Mara. Trică de asemenea era considerat tot un inadaptat, însă printr-o comparație cu Bandi acesta din urmă este ,,inadaptabilul absolut”. Este considerat un personaj ,,romantic”, fiindcă nu vrea să facă pace cu absolut nimeni care i-a făcut cândva în trecut vreun rău. Așadar crima pe care o comite i se pare justă. Deși Hubăr spre sfârșitul romanului devine un om bun dornic să repare absolut tot ceea ce a greșit în trecut, Bandi nu-l iartă și îl taxează exact atunci când lucrurile păreau a se așeza pe făgașul lor normal. Hubăr îl îndeamnă pe Bandi să aibă încredere în el, spunându-i că ar trebui să-l considere persoana cea mai apropiată din această lume, însă nu-i explică motivul schimbării acesteia radicale. Bandi înțelege mesajul mai bine decât oricine și atunci fiind cuprins de o furie necontrolată comite acea crimă descrisă la sfârșitul romanului. Imediat după săvârșirea acestui păcat, Bandi nu are niciun fel de remușcare sau părere de rău, din contră este învăluit de niște hohote puternice de râs. Ultimul capitol al romanului poartă denumirea de Pace și liniște, fiind un motiv anticipativ, pregătind așadar cititorul pentru ceea ce va urma. Slavici a vrut să scoată în evidență relațiile dintre părinți și copii, de aceea a creat acest personaj Bandi, care prin comportamentul său față de Hubăr ne ajută să ne dăm seama ce fel de relații existau între părinți și copii în acea perioadă.
Mircea Iorgulescu consideră că Mara este un roman al predestinării. Și el este de părere că Persida domină acest roman, însă i se pare justificată alegerea titlului Mara, fiindcă ea este o femeie matură greu încercată de viață, meritându-și acest titlu. George Călinescu afirma despre Slavici următoarele: ,,omul era sucit, ca să nu zicem altfel, dar opera era remarcabilă”. Acest cuvânt ,,sucit” poate semnifica o stare de incertitudine, nehotărâre deseori observată la el. Iorgulescu spunea despre Slavici că este ,,un rigorist, spirit prin excelență terestru, un moralist sui-generis, neadmițînd mai cu seamă rătăcirile sufletului.” În ceea ce privește alegerea titlului ultimului capitol trebuie precizat faptul că nu are nicio tentă ironică, dimpotrivă odată cu moartea lui Hubăr, lucrurile vor reveni la normal, iar pacea și liniștea se vor așeza în casele lor. Romanul se axează foarte mult pe iubirea dintre Persida și Națl. Această iubire este una sinceră și curată. Națl presimte că unirea lui cu Persida va conduce spre sfârșitul tragic al unei persoane din familie, lucru care în final într-adevăr s-a întâmplat. Și Persida simte acest lucru, ea fiind capabilă să anticipeze sfârșitul tragic al lui Hubăr:
,,Iar Persida se uita mereu și iar se uita la dînsa, o înțelegea deplin și ar fi voit să fie singură, ca să poată plînge. Prea veniseră lucrurile frumos și peste toate așteptările ei bine; era peste putință ca ele să rămînă mult timp așa, și ochii ei necredincioși umblau scrutători de la unul la altul , ca să afle de unde are să înceapă cea mai apropiată mîhnire.”
Suferința nu a ocolit-o pe Persida, ea fiind mereu pregătită pentru ce e mai rău. Oricum este o fire extrem de puternică și răbdătoare fiindcă a știut mereu cum să se comporte în cele mai critice situații. Romanul Mara este într-adevăr o capodoperă literară cu personaje alese, bine construite, chiar dacă unii critici l-au considerat ,,neizbutit”. Acestea fiind spuse intenționez să închei acest capitol, urmând să deschid capitolul trei în care o să vorbesc despre alte trei romane ale lui Slavici. Voi încerca să surprind cele mai relevante aspecte ale acestora, însă nu le voi trata individual, ci voi vorbi câte puțin despre fiecare, voi face comparații, diverse asemănări sau deosebiri, în funcție de caz.
Capitolul III
Romanele: Corbei, Cel din urmă armaș, Din păcat în păcat.
În acest capitol intenționez să fac o sinteză a acestor trei romane. Voi vorbi despre temă, titlu, compoziție, personaje și alte aspecte relevante. Scopul meu este acela de a demonstra faptul că aceste romane nu reușesc să ajungă la valoarea incontestabilă a romanului Mara. Deși unii critici au afirmat faptul că Mara nu și-a pus amprenta considerabil în literatura română, alții în schimb o consideră ,,o adevărată capodoperă”. Voi începe să analizez fiecare roman și voi încerca să fac diverse analogii între ele.
3.1. Titlu, temă, compoziție, personaje principale
Romanul Corbei demonstrează perfect modul în care un autor preia fapte din trecut, aducându-le în prezent, analizându-le. Aceste fapte vizează în general viața reală a zilelor noastre. Este o narațiune istorică formată din patru părți în care Slavici povestește anumite întâmplări petrecute imediat după anul 1848, după care descrie grevele de seceriș, un eveniment foarte important în Transilvania la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. Corbei este personajul eponim, un om foarte învățat la fel ca și Iorgu Armaș, personajul din romanul Cel din urmă armaș. Corbei este un om foarte harnic, muncește pentru a-și putea ocupa timpul într-un fel, nu neaparat pentru a agonisi. Lumea îl judecă greșit văzându-l lacom după avere si de asemenea nu foarte sociabil. Era într-adevăr un om cu o înfățișare puțin mai dură care probabil crea rețineri în încercarea oameniilor de a se apropia de dânsul. Însă în ciuda aparențelor el se dovedește a fi un om foarte bun. Este caracterizat direct de către autor, iar caracterizarea indirectă reiese din faptele, gândurile, ideile și sentimentele sale:
,,Avînd fruntea înaltă și mult scoasă, fața lată și fălcile ieșite, pelița obrajilor vested și întinsă, iar ochii mari, deși nu bulbucați, capul îi părea încă mai mare și de tot greu. Îl și purta plecat puțin înainte și clătinîndu-l cînd se legăna în mersul lui. Mai avea apoi și sprîncene stufoase și încă negre, deși părul îi era mai ales pe la tîmple de tot cărunt, barba rară și mustața aspră și căzută peste buzele cam cărnoase, printre care ieșeau din cînd în cînd la iveală niște dinți rari și pe ici, pe colo negriți, tot amănunte care îi dedeau o-nfățișare oarecum sperioasă și nu se potrivea cu vocea lui limpede și blîndă, cîteodată chiar duioasă.”
Este aspru judecat de către cei din jur, fiindcă este indolent în ceea ce privește credința în Dumnezeu, acesta nu obișnuia să meargă la Biserică, iar cu preoții nu dorea să aibă nici cele mai mici tangențe. Atunci când și-a zidit casa a refuzat să o sfințească așa cum era obiceiul în vremea aceea, motiv pentru care lumea nu îl privea cu ochi tocmai buni, evitându-l. A avut o altercație verbală cu preotul când acesta a vrut să facă sfeștania: ,,Slăbiți-ma cu boscoanele voastre popești, care numai la prostime pot să aibă trecere!” Era de părere că preoții au puterea de a influența oamenii cu un caracter slab, atrăgându-i de partea lor. De asemenea el credea că doar oamenii mai puțin inteligenți pot avea încredere în spusele acestora. Casa lui purta denumirea de ,,căsoaie”, iar oamenii o ocoleau mereu fiind speriați de gândul că aceasta nu este păzită de Dumnezeu. Această locuință a lui Corbei se afla la marginea pădurii foarte departe de sat. Este un personaj cu o viață intelectuală, deoarece își petrece serile citindu-l pe Platon, Schopenhauer, Cicero, pe care îi considera niște sfinți. Se ocupă foarte mult de moșia sa, o moșie destul de mare și oferă de lucru oamenilor săraci dornici să muncească. De asemenea și Iorgu Armaș are aceeași activitate, dar vom observa acest lucru puțin mai târziu.
Romanul Cel din urmă armaș este publicat în anul 1923, iar tema sa principală este decăderea vechii boierimi. Pe alocuri în roman vom putea sesiza diverse evenimente ale vieții și societății românești de după cel de-al doilea război mondial. Este un roman-cronică, căruia nu i s-a acordat o importanță deosebită, fiind tratat cu indiferență, atât la început, cât și la sfârșit. Protagonistul este Iorgu Armaș, ultimul descendent al unei importante familii boierești din Țara Românească. Romanul are cinci părți. Este interesant, deoarece se prezintă o frescă a vieții bucureștene. Prima parte începe cu Portretul Alinei, în care este scrisă o scrisoare adresată unei verișoare. În aceea scrisoare mama lui Iorgu îl caracterizează direct:
,,Seamănă, cei drept, și la statură, și la față cu tatăl său, deși e mai bălan și are ochii albaștri – ca ai mei- chiar mai frumos de cum îl știi din timpul copilăriei. Se deosebește însă de tatăl său în cele sufletești. E un om de o fire potolită și duioasă, totdeauna cumpenit, parcă prea bătrân pentru vârsta lui, și nimic nu-i este mai presus de gîndul de a duce cu mare cinste mai departe neamul Armașilor, din care au ieși atîți fruntași ai țării.
Iorgu este încredințat să răspundă scrisorii mătușii sale Ana, în care îi comunică recunoștințele sale și o roagă să închirieze locuința pe care aceștia au găsit-o. Visul lui este să se stabilească la Valea – Boului, iar în scrisoare îi dezvăluie mătușii sale ceea ce simte el atunci când observă creșterea unei ființe de care tu ca persoană ești menit să ai grijă. Ființa poate fi om, animal sau plantă. El consideră că aceasta este cea mai mare bucurie pe care un om poate să o aibă. Visul său este să ajungă la Valea-Boului și să o transforme într-o ,,grădină de frumusețe, în fața căreia urmașii să se oprească cuprinși de mulțumire și să zică: Pe aici a trecut Iorgu Armaș, fiul lui Radu, nepotul lui Stroe, strănepotul lui Vintilă, odraslă din vechea viță a Armașilor.” Își prezintă descendenții și îi mărturisește mătușii sale că este pregătit pentru orice îi va rezerva viața. Este convins că o să aibă și dezamăgiri, pentru că acestea fac parte din viața de zi cu zi, iar omul trebuie să treacă prin ele pentru a se maturiza și pentru a vedea lumea cu alți ochi. În istoria Românei sunt menționate numele lui Mircea Armaș și a lui Petru Armaș, însă acest lucru nu ne oferă o siguranță a faptului că Ioan Slavici s-ar fi inspirat din viața reală atunci când a construit acest roman. Este foarte posibil ca acesta să fi preluat idei din realitatea vremii respective și sa le fi transpus, aducând un strop de veridicitate romanului. Ne este prezentată viața boierimii de la 1875, surprinzând atât defectele, cât și calitățile acesteia, relația de dragoste dintre Iorgu Armaș și Alina, precum și momentele grele prin care aceștia trec. Personajul principal Iorgu reprezintă tipul intelectualului, este un om învățat care reușește să-și obțină doctoratul în drept, studiază în străinătate, fiind absolvent al Academiei Agricole din Munchen. Slavici este mult mai preocupat de viața de la țară, fiind mult mai apropiat de aceasta, însă reușește să descrie foarte bine și lumea urbană cu tot ceea ce ea implică.
Din păcat în păcat este ultimul roman al lui Slavici. Este un roman educativ, scris sub forma unui jurnal, care prezintă la sfârșit un epilog menit să dezlege un conflict lăsat deoparte. Tot sub formă de jurnal este scris și Cel din urmă armaș, deoarece în prima parte a romanului există diverse scrisori adresate anumitor persoane din familie. Romanul are o mare valoare istorică, motiv pentru care mulți critici au fost preocupați de verosimilitatea faptelor istorice prezentate în roman, acesta fiind mai scurt decât celelalte două, având doar 13 capitole. Acțiunea se petrece înainte de unirea principatelor. Slavici dorește să prezinte epoca divanurilor ad-hoc și un conflict de familie din care lectorul trebuie să identifice morala. De asemenea utilizează documente istorice, îl menționează pe Emil Karl Heinrich, baron de Richthofen, consul general al Prusiei la Iași în timpul divanurilor ad-hoc, iar în construirea personajului Ciuntuleac se inspiră din anumite izvoare. Bineînțeles că există foarte multe elemente neverosimile, dar noi lectorii trebuie să ținem seama de faptul că Slavici nu a vrut să scrie istorie, ci doar să prezinte oameni importanți din jurul anului 1856. Titlul reprezintă un motiv anticipativ, deoarece Filimon Palea, personajul principal al acestui roman va trece dintr-un păcat în altul, încălcându-și principiile;
,,Venise din Bucovina la Iași cînd cu ocupațiunea austriacă și chiar dintr-nceput a pornit-o peste așteptările lui căci în timpul lui Grigore-vodă Ghica era nevoie de oameni ca dînsul, care nu avea, ce-i drept, deprinderea de a umbla pe covoare și se înpiedeca de toate scaunele, dar învățase carte prin școlile nemțești, era deprins cu munca și știa să păstreze-n toate privințele buna-rînduială, ba, ucenic zelos al vestitului Aron Pumnul, mai era și om cu virtute neînfrîntă, care merge totdeauna drept înainte, sparge zidurile ce-i stau în cale și durează pod peste șanțul ce-i taie drumul.”
Așadar Palea, un bucovinean, intelectual ca și celelalte două personaje Iorgu Armaș și Corbei vine la Iași pentru a-și spori câștigul. Este funcționar, dar hotărăște să renunțe la această meserie retrăgându-se în casa unui boier, Costache Guleș pe care acesta îl adimira foarte mult. Păcatele pe care le comite consecutiv nu fac altceva decât să ducă existența sa la degradare. Primul păcat pe care îl săvârșește este reprezentat de faptul că cedează ispitei femeii. Își încalcă principiile, deși este logodit se îndrăgostește de o frumoasă poloneză pe nume Olga, profesoară de pian, venită tocmai de la Paris.
3.2. Aspecte semnificative din cele trei romane
Fiecare dintre cele trei romane prezintă diverse aspecte relevante, cum ar fi scena secerișului, introducerea unor personalități literare, istorice și politice în roman, decăderea unor principii morale și comiterea unor păcate grave. În romanul Corbei scena secerișului are importanță deosebită, conflictul dintre Corbei și țărani fiind foarte bine exemplificat în această scenă. Acesta avea foarte mult de secerat, așa că arvunise din timp 60 de munteni: ,,Om care le face toate pentru mulțumirea sa și pentru buna-îndrumare a altora, el ținea să-și facă secerișul deodată și la timp potrivit, ca bobul nici să nu se zbîrcească, nici să nu se scuture. Știind apoi că sătenii fac nazuri, învoise din vreme vreo șasezeci de munteni.” Cârcioc, unul dintre săteni este foarte revoltat că acesta a chemat alți oameni, având în vedere că sătenii aveau nevoie de bani. Are loc un conflict destul de aprins între Corbei și țărani, ajungându-se chiar la proces. În capitolul La seceriș este exemplificat foarte concis conflictul dintre personajul principal și țăranii acelei vremi, precum și anumite scene din perioada secerișului. Dacă în Mara ni se prezintă scene de la culegerea vinului, în romanul Corbei secerișul ocupă un loc important în roman:
,,Prin amurgul serii, puțin după ce soarele asfințise, su sosit secerătorii și-a trecut prin sat spre Plopiș – după obiceiul rămas din bătrîni – împărțit în cete, fiecare ceată cu muzicantul ei, cea din frunte cu ceteraș, alte două cu cimpoieși, iar cea din coadă cu fluieraș, ducîndu-și fiecare desagii cu merinde-n spinare și voioși cu toții ca-n zi de sărbătoare… Sosiți la Plopiș, ei și-au aprins focurile, ca să-și frigă peștele sărat, și pînă una-alta fetele și flăcăii s-au prins în joc.”
Acest citat arată cât de fericiți erau și modul în care se pregăteau pentru seceriș. La această scenă iau parte toți sătenii, indiferent de vârstă. Este un obicei care le aduce mereu zâmbetul pe buze. Ne îndreptăm puțin atenția către celălalt roman al lui Slavici, Cel din urmă armaș. Autorul pune foarte mult accent pe reformele lui Titu Maiorescu. Aceste reforme presupuneau următoarele lucruri: restaurarea bisericilor, mănăstirilor și a bibliotecilor, dar și un învățământ mult mai bine organizat. Maiorescu introduce în programa școlară limba și literatura română, deoarece aceasta nu exista ca obiect de studiu, pe motivul că elevii știau deja limba română și puteau să și-o însușească studiind alte limbi, iar celelalte obiecte de studiu oricum erau predate în limba română. Această decizie a stârnit anumite controverse în rândul cadrelor didactice. Așadar Iorgu Armaș ne este prezentat ca fiind un tânăr intelectual, care făcuse studiile în străinătate. Titu Maiorescu îl îndemna pe acesta spre meseria de profesor, motivând că este una dintre cele mai frumoase. Profesorul îi dă aripi elevului să zboare, el este cel care îl formează, iar atunci când profesorul observă că munca sa nu a fost în zadar are cea mai mare satisfacție. Un profesor mereu va avea sufletul tânăr, indiferent de ce vârstă are, fiind înconjurat de tineri. O altă personalitate literară menționată în roman este I.L. Caragiale. Despre el se vorbește îndeosebi în cadrul redacției ziarului Timpul, în urma discuțiilor dintre Maiorescu și Eminescu cu privire la uzitarea gramaticii limbii române. Este un om foarte plăcut și sociabil: ,,Pe giovinele Ioan Luca Caragiale îl găsesti pretutindeni unde n-are ce să caute… Eu nu grăbesc niciodata căci nu am nici o treabă. Sunt cel mai liber dintre oamenii din România liberă, alias Belgia Orientului.” La acest ziar colaborau I.L Cragiale, Mihai Eminescu, dar și Haralamb Grandea. La aceste întâlniri participau profesori importanți având diverse discuții intelectuale. Acestea erau principalele preocupări ale intelectualilor, iar Slavici ilustrează foarte bine aceste aspecte în roman, el pornind de la anumite fapte cu un nivel ridicat de veridicitate. Revenind la romanul Din păcat în păcat, trebuie să precizez faptul că Palea inițial era un tânăr cu niște principii foarte bine organizate, care nu era capabil să facă niciun fel de concesie în ceea ce privește încălcarea unor valori morale, însă mediul în care va intra îi schimbă complet mentalitatea. Acest mediu îi are în centru pe Costache Guleș, un bărbat lipsit de scrupule, foarte afemeiat, cocoana Clotilda, o persoană foarte blândă, care ar fi făcut orice ca soțul său Costache să aibă ce-și dorește și să fie mulțumit. Poate fi asemănată cu Mara, cele două având trăsături asemănătoare. Exact opusul cocoanei Clotilda este Smaranda, o fată de boier. Știa să se facă plăcută lui Costache și chiar și Clotilda avea o părere bună despre ea. Madam Olga este o femeie de aproximativ 30 de ani, profesoară de pian, fiind cauza primului păcat comis de către Palea. Aici este sesizat foarte bine mitul lui Narcis, însă în variantă feminină, deoarece Olga este foarte preocupată de aspectul fizic, considerându-se cea mai frumoasă femeie. Citatul următor descrie foarte bine această idee:
,,Admirată mereu fie ca model, fie-n tablouri vivante, ea ajunsese încetul cu încetul să fie încîntată de sine însăși. Ceea ce-i stăpînea întreaga ființă era cultul trupului său. Care i se părea o adevărată minune, și cea mai de căpetenie preocupare a ei era să nu facă nimic ce ar putea să-i schimbe formele trupești. Își păzea cu toată rîvna sănătatea, alegea mîncările așa ca nici să nu slăbească, nici să nu se-ngrașe, se ferea de orișice abuz, și cea mai mare mulțumire a ei era să se admire pe sine însăși în oglindă ori să-și pipăie prin întunerec pe mîngîiate brațele, umerii, bustul, șoldurile și pulpile.”
Este frumoasă și profită din plin de acest atuu, iar Palea cedează destul de repede în fața acesteia, neputând face față ispitelor. La fel va proceda și Iorgu Armaș, cedând în fața Zoei, dar acest lucru îl vom observa puțin mai târziu. Palea va comite cel de-al doilea păcat intrând în slujba lui Vasilache Ghica. Inițial este foarte hotărât să nu accepte această slujbă, deoarece nu voia să-și mai încalce principiul etic, însă este convins de către Olga și Ciuntuleac să o accepte motivând că nu are nimic de pierdut. Slavici introduce în roman câteva date de cronică. Este amintit baronul de Richthofen. Palea este traducător pentru acest baron, fiind încântat că a reușit să pășească în lumea bună a societății respective. Devine spionul Olgăi, dezvăluindu-i anumite secrete. Face toate acestea pentru a avea o situație materială considerabilă, astfel încât să poată să se căsătorească cu logodnica sa. Este un compromise făcut din dragoste sau poate doar pentru a nu se face de râs în fața logodnicei și a familiei acesteia. Amânarea la nesfârșit a căsătoriei ar fi dus la anumite presupoziții din partea lor. De asemenea Slavici renunță la tehnica jurnalului introducând în roman niște scrisori ale baronului de Richthofen adresate regelui Frederic Wilhelm. Scrisori sunt inserate și în romanele Cel din urmă armaș și Corbei, în acesta din urmă Slavici oferă cititorului o scrisoare pentru a-l informa faptul că Vasile Corbei, personajul principal, în tinerețiile sale a iubit o fată pe nume Elvira, însă a fost nevoit să renunțe la ea din anumite motive. Nu a reușit să o uite, fiind foarte legat de amintirea ei. Deși pare liniștit și fără prea mari probleme, în sufletul lui suferă această pierdere, regretând enorm faptul că a renunțat la iubirea pentru ea mult prea usor. Nimic nu ar fi ieșit la iveală dacă nu ar fi apărut doamna Fireanu, o văduvă care îi știa secretul. Scrisoarea adresată Elvirei conșinea niște explicații pe care acesta se considera dator să i le ofere:
,,…Pentru mine nu mai e loc în țara aceasta, și chiar dacă am putea trăi cu chiu, cu vai, din mica avere ce mica avere ce mi-a rămas de la părinți, te iubesc prea mult ca să te pot osîndi la viața ce-ai avea, fiind legată de un om scîrbit de lumea în care i-a fost dat să trăiască. Imi dau seamă că ți-am făcut o mare nedreptate și-mi voi face viașa mea toată mustrări pentru ușurința mea;… Nu, Elviro, mai bine o fericire perdută decît o viață terfelită…Dacă nu mi-a fost dat, Elviro, să fim soț și soție, ia-mă prieten, ia-mă frate mai mare și adu-ți aminte de mine cînd vei avea nevoie de un om care e gata să se jertfească pentru tine.”
Din scrisoare putem observa atașamentul lui Corbei față de Elvira. După ce aceasta moare el o cunoște pe Lucia, cea care va reuși oarecum să șteargă amintirea Elvirei. Lucia era în grija mătușii sale, doamna Fireanu care s-a ocupat de creșterea și educația ei după ce mama sa a trecut la cele veșnice. Această doamnă poate fi asemănată cu Mara, deoarece este o femeie văduvă, greu încercată de vicisitudinile vieții, este înzestrată cu o energie de nestăpânit și foarte preocupată de starea amoroasă a nepoatei sale. Își dorea foarte mult ca aceasta să se căsătorească cu Moina, un viitor preot, ea să devină preoteasă și să o vadă la casa sa fericită. Lucia poate fi considerată o alta Persida, în sufletul ei se dă o luptă interioară, deoarece nu știe dacă ar trebui să-și asculte inima sau mintea. Trăiește o dramă interioară în ceea ce privește iubirea, confruntându-se exact cu aceeași problemă cu care se confruntă majoritatea personajelor lui Slavici și anume faptul că trebuie să aleagă între ceea ce-i dictează sufletul și ceea ce a învățat că este bine și moral. Autorul face anumite corelații, anumite aspecte care se petrec într-un roman le regăsim și în altul. Spre exemplu Moina o iubește pe Lucia, însă aceasta nu-i împărtășește sentimentele. Scena aceasta o regăsim și în Mara. Teologul Codreanu este îndrăgostit de Persida, dar ea îl iubește pe Națl. Moina suferă din această pricină și îl cuprinde o ură de nedescris vrând să-l ucidă pe Corbei. Nu este suficient de curajos să acționeze în această direcție, el fiind oarecum lipsit de personalitate, autorul jonglând cu acest personaj în funcție de starea de spirit. Corbei se atașează destul de mult de această fată prinvind-o ca pe o fiică. El se schimbă foarte mult, devine mult mai înțelegător, lasă încăpățânarea deoparte, se împacă cu toți cei cu care avusese anumite altercații. De asemenea i-ar fi fost greu să accepte o relație între Lucia și Vidu, fiul lui Ghiurca. Corbei nu simpatiza deloc această familie. S-ar fi sacrificat și ar fi trecut cu vedere și acest aspect. Toate acestea le făcuse pentru binele și fericirea Luciei, pentru a o vedea veselă și fără niciun fel de gând. Atunci când toate lucrurile păreau a fi pe un făgaș normal, Corbei este ucis. În momentul în care acesta se schimbă are loc condamnarea lui, ajungând la un final nefericit. Finalul este unul deschis, totul rămânând în suspans, cititorul își rezervă dreptul de a preconiza ce s-ar fi putut întâmpla. Totul se termină mult prea brusc. Spre sfârșitul vieții lui, el conștientizează faptul că Dumnezeu chiar există, deși inițial nici nu voia să audă de existența divinității. Suferința și faptul că se simte neputincios îl fac să conștientizeze că toate aceste lucruri se întâmplă cu un rost și de regulă fiecare om primește ceea ce merită. Dacă ar fi avut mai multă încredere în forțele proprii și mai ales în creatorul nostru, poate viața i-ar mai fi oferit o șansă. Chiar inainte de a muri el spune: ,,Tot este Dumnezeu”. Pompiliu Marcea vorbește despre un viciu, pe care îl putem observa la finele romanului:
,,Din modul său de a se comporta, din replicile ascuțite și pline de adevăr pe care le servește celor cu care discuta în materie de religie, din viața ireproșabilă pe care o duce sub toate aspectele, neacceptând să-și calce propriile-i principii, ne convingem ca eroul trebuie să persiste pe această cale, îl acceptam și-l întelegem odata cu autorul. Adaptarea la o lume hotărât inferioară, care se petrece în partea ultimă a cărții, echivalează deci cu o înfrângere, indiferent de cauzele care ar fi determinat-o. Cu toate acestea, în mod surprinzător, autorul consideră aceasta o victorie."
Mutându-ne puțin la romanul Cel din urmă armaș trebuie precizat faptul că în mare parte Iorgu și Zoe sunt priviți dintr-o latură negativă, iar momentul în care acesta s-a întovărășit cu Zoe a constituit decăderea sa în societate. Zoe, într-adevăr nu este o femeie foarte plăcută de cei din jur. Calitatea sa cea mai mare o reprezintă faptul că știe să epateze atunci când este nevoie. A fost căsătorită de mai multe ori, însă toate căsniciile sale au eșuat. Ajunge să se apropie de Iorgu, care o respectă. Zoe este caracterizată în următorul mod:
,,Zoe este în adevăr o adevărată podoabă a saloanelor noastre. Ar fi și dac-ar fi mai puțin frumoasă. Tocmai de aceea se pun atîte-n socoteala ei. Lasă că știe să se-mbrace și să poarte haina pe care a-mbrăcat-o, ori să expună giuvaericalele cu care se gătește. Lasă că ținuta, umbletul, geturile, întreaga ei înfățișare sunt de o rară distincțiune, dar e deșteaptă, dragă, încît e o mare plăcere să stai de vorbă cu ea. Nu cunoaște nimeni Bucureștii ca dînsa; îl ia pe fiecare potrivit cu felul lui, îți simte slăbiciunile și-ți ghicește gîndurile, și nu e lucru asupra căruia nu e dumirită.”
Slavici construiește acest personaj utilizând date din biografia fostei sale soții. Inițial Iorgu o cunoaște pe Alina, o tănâra frumoasă, fiică de profesor care se îndrăgostește de el. Ea nu luptă pentru fericirea lor, fiind înzestrată cu o mare capacitate de stăpânire. El nu poate să raspundă sentimentelor, deși fata nu-i era indiferentă, fiindcă în momentul acela tocmai începuse o aventură cu Zoe. Fiind interesat mai mult de o viață plină de aventuri, în detrimentul uneia liniștite, în sânul familiei, el va fi puternic afectat de acest aspect. După ce se căsătorește cu Zoe, aceasta îl ruinează, căsnicia încheindu-se evident cu un divorț, Zoe având experiență în asemenea lucruri. Starea lui Iorgu se degradează treptat, el comite o crimă într-un duel, îl omoară pe pictorul Emil, amândoi fiind plini de orgoliu, iar atunci când află că Alina și-a întemeiat o familie ia o decizie cutremurătoare. Sfârșitul său este cu adevărat tragic, fiindcă se sinucide cu morfină. Personajele din acest roman sunt parcă rupte de realitate, ele nu știu ce vor de la viață și nu par a avea un rost bine stabilit. Slavici consideră că Alina merită cel mai mult interes dintre toate personajele, fiindcă a fost singura din roman căreia nu i-a lipsit niciodată simțul moralității. Scriitorul se simte mult mai legat de viața rurală decât de cea citadină, acest lucru îl putem observa din modul în care scrie. Referitor la Alina, G. Călinescu spune: ,, Alina e atentă față de Emil, apoi față de Iorgu, niciodata nu i se observă un suflet întreg, care să îndreptățească vreo preferință.” Tot G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent sesizează faptul că Slavici a urmărit în romanul Cel din urmă armaș ca și în Mara formarea unei familii, Persida-Națl și Zoe-Iorgu. Diferența de gândire este sesizabilă. Într-un fel gândesc reprezentanții vieții rurale și în alt fel cei ai vieții urbane. Romanul Din păcat în păcat ne prezintă personajul principal ajuns într-o stare de degradare. Își uită principiile anterioare, îndoctrinându-și altele și de asemenea uită tot ceea ce-i promisese logodnicei sale. Toate promisiunile făcute acesteia și familiei au fost promisiuni deșarte. Este de părere că fiecare om trebuie să lupte pentru fericirea și binele propriu, lăsându-i deoparte pe ceilalți. Este de admirat pentru că nu renunță așa ușor ca Iorgu Armaș, care s-a sinucis atunci când a văzut că viața a luat o altă întorsătură și că nu poate fi niciodată alături de Alina. El se adaptează situației, acționând așa cum simte pe moment. În ultimul capitol al romanului, Părintele Pantelemon, autorul ne relatează faptul că în vara anului 1904 a fost să viziteze ,,Săhăstria” de la mănăstirea Putna. Află că acolo a locuit părintele Pantelemon despre care lumea spune că ,,e omul lui Dumnezeu, știe multe, și vorba ieșită din gura lui e alinare și pentru cea mai grea durere.” Într-adevăr vorbele pe care le rostea acesta nu făceau altceva decât să aline sufletul omului. Peste orice durere sau supărare se poate trece mai ușor dacă avem credință și ne rugăm. Așadar părintele Pantelemon afirmă:
,,Omul întreg niciodată nu se satură de viață. Sunt mari și nesecate farmecele vieții omenești! N-ai decît să fii neadormit purtător de grijă pentru păstrarea sănătății tale pentru ca să fii mereu vesel, să binecuvîntezi clipa în care te-ai născut și să-i mulțumești lui Dumnezeu, care te-a pus în mijlocul acestei lumi, pe car o vezi cum ea se oglindește-n ochii plăsmuiți de el. Sănătos fiind, te bucuri respirînd aerul curat, bînd apă rece și limpede, răsfățîndu-te-n lumina înviorătoare a zilei, mîncînd codrul de pîne uscată, perzîndu-te-n munca zilei, odihnind după munca săvîrșită, premenindu-ți puterile prin somn, dînd trupului tău ceea ce i se cuvine.”
Călugărul este chiar Palea, autorul îi hotărăște destinul salvându-l, el fiind de părere că altfel nu ar fi avut cum să trăiască. Pentru a nu mai face rău celor din jurul său se hotărăște să se retragă în pustie. În Decalog întâlnim următoarea afirmație: ,,Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, astfel, iubirea față de aproapele nostru este esențială. Atunci când iubim suntem capabili să iertăm orice greșeală indiferent de gravitatea sa. Fără iubire nimic nu este posibil, aceasta trebuie regăsită pretutindeni, ea ne poate da aripi și ne poate înălța spre cele mai înalte culmi.
Cel din urmă armaș este considerat reușit prin prisma faptului că în roman sunt inserate personalități ale literaturii, dar și politice, însă nu poate fi comparat cu romanul Mara, cum de altfel niciunul din cele trei nu pot fi comparate. Romanele sunt interesante, destul de bine gândite, dar nu exprimă emoția pe care o exprimă romanul Mara. Slavici, prin acest roman vrea să ne demonstreze cât de mult a decăzut societatea bucureșteană. Faptul că introduce în roman și anumite valențe ale iubirii trezește interesul cititorilor. Un alt aspect interesant îl reprezintă finalul tuturor romanelor slaviciene amintite. La o analiză mai atentă sesizăm faptul că în finalul romanelor predomină moartea, excepție făcând romanul Din păcat în păcat. Chiar și acolo se poate vorbi de un alt tip de moarte. Scriitorul alege să-și călugărească personajul principal. Acesta nu reușește să depășească greutățiile vieții, iar cea mai buna soluție este să se retragă în pustie. Poate este prea mult spus, dar singurătatea este tot un fel de moarte. Retragerea personajului constituie dispariția sa din această lume, din preajma tuturor oamenilor. În altă ordine de idei, Slavici este adeptul ,,sfârșitului unui sfârșit”. La finele unui roman este necesar să dispară un personaj, însă această idee poate fi privită și dintr-un alt unghi. Atunci când personajul principal moare, romanul trebuie să ia sfârșit, deoarece se presupune că nu mai are niciun sens. Moartea nu înseamnă sfârșitul, ci un nou început. Trebuie să credem că nu se termină totul în această viață, să fim mai buni și mai iertători. După cum bine am observat Slavici a ales atât personaje cu frică de Dumnezeu, cât și personaje nu tocmai interesate de existența divină, cum era de exemplu Corbei. Însă în final chiar și acesta s-a hotârât să asculte cuvântul Lui. Toate aceste lucruri ne demonstrează faptul că Slavici a fost un om căruia nu i-a lipsit niciodată credința transpunând în romanele sale această idee.
Concluzii
Ioan Slavici este considerat a fi primul mare scriitor modern al Transilvaniei, el întemeind totodată și o direcție literară. Deși face parte din cei patru mari clasici ai literaturii române, Slavici se află în categoria prozatorilor care cunosc eșecul. Operele lui Slavici vizează legătura dintre literatură – neverosimil și realitate – verosimil. Vom întâlni așadar la el opere cu o literatură transparentă, clară, concisă fără să întâmpinăm greutăți în lecturarea acesteia. Din această explicație nu trebuie înțeles că opera lui Slavici este doar o copie a realității, aceasta reprezentând mai degrabă o imagine a operei respective. El are o relație specială cu creația sa, gândurile, ideile, sentimentele sunt transpuse în operele sale. Ioan Slavici se afirmă ca romancier în anul 1894. În acest an, romanul românesc avea o experiență de aproximativ jumătate de secol. Activitatea de romancier a lui Slavici este una considerabilă, cel puțin în ceea ce privește cantitatea. A reușit să scrie șapte romane într-un timp relativ scurt, însă cel care a reușit să trezească cel mai mult interesul publicului cititor rămâne romanul Mara. Acesta a fost primul său roman și de altfel cel mai bun roman al său după părerea mai multor critici. Apoi i-au urmat: Din bătrâni, primul volum Luca, iar cel de-al doilea Manea, apoi Corbei, Din două lumi, Cel din urmă armaș, Din păcat în păcat. După romanul Ion, al lui Liviu Rebreanu, Mara este cel mai bun roman din întreaga literatură română. Mara este un roman doric, obiectiv. Acest tip de roman ne face cunoscut un narator care relatează faptele din punct de vedere obiectiv, este impersonal și nu are niciun aport la schimbarea acțiunii.
Există o diferență între roman și nuvelă și anume faptul că romanul vizează mai multe personaje, o acțiune mai elaborată, un timp mai îndelungat, pe când nuvela se limitează la un număr redus de personaje, la o acțiune mai simplă, și la un spațiu restrâns. Spre exemplu cele 21 de capitole ale romanului Mara ar putea fii văzute ca 21 de nuvele. Inițial s-a preconizat faptul că Mara ar avea construcție de nuvelă. Abia atunci când hotărăște să publice romanul, în anul 1906, el scoate în evidență specia de care aparține. Este în primul rând un roman de dragoste, fiind scoasă în evidență tema iubirii, aceasta implicând automat și tema căsătoriei. Mara este un roman tradițional, realist-obiectiv, social, de dragoste, psihologic și etnografic. Roman tradițional, deoarece ne este prezentat satul ardelenesc cu toate obiceiurile și tradițiile sale. Este un roman realist fiindcă se inspiră din realitate, sursa fiind palpabilă. Deși romanul realist imită realitatea, el nu trebuie văzut ca o simplă imitație, ci trebuie analizate elementele de ficțiune care îl înconjoară. Este evident că face parte și din categoria romanelor de dragoste, deoarece ne este clar evidențiată în roman iubirea dintre Persida și Națl și tot ceea ce implică aceasta. Roman psihologic, pentru că Slavici este un bun cunoscător al psihologiei feminine, iar conflictul între generații ține tot de psihologia romanului. Romanul etnografic vizează obiceiurile lumii transilvănene. Așadar în roman întâlnim un narator obiectiv, omniscient, omniprezent, heterodiegetic, auctorial care prezintă evenimentele într-un mod impersonal și neutru, neimplicându-se emoțional în acțiune. Viziunea narativă este ,,dindărăt”, cu focalizare zero, prin care autorul oferă lectorilor o imagine de ansamblu a unei lumi. Perspectiva este heterodiegetică, obiectivă.
Ioan Slavici preia numele eroinei noastre din Vechiul Testament, mai exact din Cartea lui Rut, unde încearcă să ne lămurească care este condiția unei văduve în societate. Numele Mara vine din limba ebraică și înseamnă ,,amărăciune”. Este un nume predestinat, deoarece trece prin multe încercări ale vieții care o fac să se întristeze și să sufere. Romanul este structurat în 21 de capitole, fiecare capitol având un titlu sugestiv. A fost publicat în anul 1894, în revista Vatra, iar în volum a apărut abia în anul 1906. Este considerat a fi un bildungsroman, deoarece se urmărește inițierea Persidei și a lui Trică în drumul lor de la copilărie la maturitate. Tema principală a romanului o constituie lumea ardelenească cu obiceiurile și tradițiile sale, apoi urmând tema familiei, dar și a iubirii și a căsătoriei. În incipitul romanului întâlnim următoarea afirmație. Mara nu poate fi inclusă în tipologia despre care vorbeam, ea făcând parte din tipologia mamei strângărețe, cu grija zilei de mâine. În ciuda faptului că rămâne văduvă încearcă să le ofere o situație financiară cât mai bună copiilor ei. Ambiția, simțul său practic și perseverența au ajutat-o enorm de mult. Naratorul o caracterizează din două puncte de vedere: pe de-o parte din prisma oamenilor, mai exact statutul Marei în societate, iar pe de altă parte din unghiul aspirațiilor sale personale. Persida este un personaj foarte important din literatura română, considerată a fi una dintre cele mai frumoase eroine din proza lui Slavici. Este înzestrată cu foarte multă energie, pe care o emană în jurul ei încercând să-i molipsească și pe cei din preajma sa cu dragostea și răbdarea ei. Persida va deveni o altă Mara pregătită să înfrunte toate problemele vieții. Ambele personaje pot fi considerate niște modele demne de urmat, Mara pentru ambiția și perseverența sa, iar Persida pentru răbdarea și bunătatea cu care a înzestrat-o Dumnezeu. Slavici inovează și definește iubirea și din perspectiva femeii, aceasta dând dovadă de opunere, fără să mai răspundă tentațiilor. Astfel se dă o luptă între partea afectivă și partea rațională, sentimentele celor doi predominând, iar rațiunea devine inferioară părții afective.
Faza de incipit a iubirii dintre Persida și Națl va fi recunoscută sub denumirea de neputință, nebunie, nepricepere, termeni oarecum negativi prin care personajele se autoînvinovățesc formându-și o opinie nu tocmai bună despre partener. Astfel, iubirea nu reprezintă decât acea fază de incipit, ea urmând să se materializeze construind destinul celor doi îndrăgostiți. Un lucru foarte interesant este faptul că cei doi își materializează iubirea în absență sau la distanță. Nu au pus niciodată foarte mult preț pe prezența fizică, înainte de a se căsători ei s-au văzut și au vorbit de aproximativ trei ori, lucru oarecum inexplicabil în zilele noastre în care comunicarea reprezintă un punct esențial în menținerea unei relații, fie ea și la distanță. Se poate asemăna cu dragostea eminesciană, deoarece în momentul în care tinerii gustă din acest pahar al fericirii, în ființa lor se produc anumite schimbări. Dragostea, de cele mai multe ori aduce suferință, atunci când eroii sunt în stare să-și pună sufletul pe tavă pentru a primi afecțiune din partea ființei iubite. Mara și Persida se află într-un raport de complementaritate, Persida seamănă foarte mult cu mama sa, însă totuși putem face o oarecare comparație între cele două. Mara este o personalitate puternică înzestrată cu o ,,stabilitate și forță” greu de egalat, pe când Persida reprezintă un întreg destin uman, având puterea necesară să învingă toate vicisitudinile vieții. Persida fiind cel mai sensibil personaj din roman apelează la conceptul psihologic de anamneză, are momente în care intră în universul oniric, după care iese din el, rememorând clipele din viața ei. Mara este un roman care rămâne în mintea cititorilor în primul rând cu acea imagine de ansamblu a orașului, a personajelor din roman și a destinelor acestora. Este cel mai bun roman al lui Slavici, celelalte romane fiind scrise în principiu din motive financiare. Acest lucru este sesizabil pe parcursul întregii lucrări, deoarece atenția pe care o acordă Slavici și criticii literari romanului este mai mult decât evidentă.
Bibliografie
Bibliografie primară:
Slavici, Ioan, Cel din urmă Armaș, Editura Eminescu, Bucuresti, 1971;
Slavici, Ioan, Mara, Editura Tineretului, București, 1960;
Slavici, Ioan, Opere, volumul VIII, Editura Minerva, București, 1976;
Bibliografie critică:
Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Ediție nouă, revăzută de autor, text stabilit de Alexandru Piru, Editura Vlad &Vlad, Craiova, 1993;
Cublejan, Constantin, Ioan Slavici – portret în oglinda timpului, Conferințele Bibliotecii Astra, nr 93/2010 Dodu Bălan Ion, Ioan Slavici sau roata de la carul mare, București, Albatros, 1985;
Eliade, Mircea, Nașteri mistice, Editura Humanitas, București, 1995;
Iorga Nicolae, Un nou roman al d-lui Slavici, în ,,Sămănătorul”, V (1906), nr 25 (18 iunie);
Iorgulescu, Mircea, Mara, un roman al predestinării în Tribuna, anul XIII/1969, nr 19/8 mai;
Joarză Bedreagă Ana-Maria, Substratul mitic în proza lui Ioan Slavici și Liviu Rebreanu (Teză de doctorat), Conducător științific prof.univ.dr. Ana Selejan, Sibiu, 2010;
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, vol I, Editura Minerva, București, 1980,
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008;
Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, Editura pentru literatură, București, 1968;
Pop, Ion, Dicțíonar analitic de opere literare românești, vol III M-P;
Popescu, Magdalena,, Slavici, Editura Cartea Românească, 1977;
Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, București, 1971;
Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut, Editura Virtual, București, 2010;
Ungureanu Cornel, Ioan Slavici. Monografie, antologie comentată, recxeptare critică. Brașov, Editura Aula, 2002;
Vatamaniuc, Dumitru, Ioan Slavici, Opera literară, Editura Academiei Republice Socialiste România, 1970;
Ioan Slavici interpretat de: Tudor Arghezi, Ion Dodu Bălan, Ion Breazu, – antologie, prefață, tabel cronologic și bibliografie de C. Mohanu, Editura Eminescu, București, 1977.
Bibliografie
Bibliografie primară:
Slavici, Ioan, Cel din urmă Armaș, Editura Eminescu, Bucuresti, 1971;
Slavici, Ioan, Mara, Editura Tineretului, București, 1960;
Slavici, Ioan, Opere, volumul VIII, Editura Minerva, București, 1976;
Bibliografie critică:
Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Ediție nouă, revăzută de autor, text stabilit de Alexandru Piru, Editura Vlad &Vlad, Craiova, 1993;
Cublejan, Constantin, Ioan Slavici – portret în oglinda timpului, Conferințele Bibliotecii Astra, nr 93/2010 Dodu Bălan Ion, Ioan Slavici sau roata de la carul mare, București, Albatros, 1985;
Eliade, Mircea, Nașteri mistice, Editura Humanitas, București, 1995;
Iorga Nicolae, Un nou roman al d-lui Slavici, în ,,Sămănătorul”, V (1906), nr 25 (18 iunie);
Iorgulescu, Mircea, Mara, un roman al predestinării în Tribuna, anul XIII/1969, nr 19/8 mai;
Joarză Bedreagă Ana-Maria, Substratul mitic în proza lui Ioan Slavici și Liviu Rebreanu (Teză de doctorat), Conducător științific prof.univ.dr. Ana Selejan, Sibiu, 2010;
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, vol I, Editura Minerva, București, 1980,
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008;
Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, Editura pentru literatură, București, 1968;
Pop, Ion, Dicțíonar analitic de opere literare românești, vol III M-P;
Popescu, Magdalena,, Slavici, Editura Cartea Românească, 1977;
Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, București, 1971;
Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut, Editura Virtual, București, 2010;
Ungureanu Cornel, Ioan Slavici. Monografie, antologie comentată, recxeptare critică. Brașov, Editura Aula, 2002;
Vatamaniuc, Dumitru, Ioan Slavici, Opera literară, Editura Academiei Republice Socialiste România, 1970;
Ioan Slavici interpretat de: Tudor Arghezi, Ion Dodu Bălan, Ion Breazu, – antologie, prefață, tabel cronologic și bibliografie de C. Mohanu, Editura Eminescu, București, 1977.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Incursiuni In Critica Romanelor Lui Slavici (ID: 154236)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.