.incursiune Juridica Si Psihologica Asupra Interogatoriului Psihanalitic pe Terenul Urmaririi Pen

1. Aspecte de drept penal și procesual penal

1.1. Scurtă introducere

Viața a demonstrat că este aproape imposibil ca oamenii sa trăiască în societate fără ca interesele lor să fie lezate, astfel încât se nasc dispute si conflicte, pentru a căror soluționare este necesară intervenția unei forțe obiective și imparțiale cum este cea a justiției care de obicei se realizează pe cale contencioasă.

Înfăptuirea actului de justiție în domeniul penal trebuie circumscrisă nevoilor de adevăr și dreptate în care sunt implicate societatea civilă, autoritațile publice, precum și poliția și parchetul, dar și instanțele de judecată și cele de executare a pedepsei.

Încă din cele mai vechi timpuri societatea umană a fost preocupată atat de studiul cauzelor apariției și al modului de desfașurare a proceselor si fenomenelor infracționale cât și de prevenirea și combaterea acestora încercând să–și apere sistemul de valori pe care ea însăși se întemeiază.

Această preocupare este pe deplin justificată dacă se are în vedere faptul că prin fenomenul infracțional se aduce o atingere gravă intereselor umane de maximă generalitate si importanță, și se pun în pericol valorile fundamentale afectându-i astfel buna sa funcțonalitate. Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale și la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine masuri coercitive sau punitive.

Apărarea socială împotriva faptelor periculoase, dupa apariția statului a devenit o funcție importantă a acestuia pe care o realizează cu ajutorul dreptului penal, care contribuie la apărarea acestor valori prin arătarea faptelor periculoase și a sancțiunilor aplicabile celor care comit astfel de fapte.

1.2. Considerații generale privind procesul penal și dreptul procesual penal

Procesul penal reprezintă o activitate judiciară complexă ce se desfășoară după anumite reguli stricte, stipulate de normele dreptului procesual penal, care are ca scop constatarea la timp si în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvarșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la raspundere penală.

„Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, savârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penala”(art.17 C.penal).

Din perspectivă psihologică, urmărirea penală – prin excelență ancheta judiciară și cercetarea judecătorească – este o sumă de relații interpersonale ale unui subiect constant: reprezentantul organului de urmărire penală și ceilalți participanți la proces, părți sau subiecți ai procesului.

Densitatea relațiilor interpersonale ale anchetatorului, care rămâne același în timp ce partenerii săi se schimbi indică de la bun început caracterul complex al activităților de anchetă, iar din perspectivă psihologică, constatarea obligatorie a modalității mentale care trebuie să-l caracterizeze pe anchetatorul autentic.

Procesul penal se desfășoară pe parcursul a trei etape succesive denumite faze ale procesului penal, și anume :

-urmărirea penală; în faza de urmarire penala sunt cuprinse etapele cercetarii penale si ale trimiterii în judecată 

-judecata;

-punerea în executare a hotărârilor penale;

Urmarirea penală este faza care are „ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea faptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea in judecată”. art.200 c.p.p.

Din punct de vedere tehnico-tactic, strângerea probelor necesare reprezintă atât operația de adunare a probelor, cât și examinarea și evaluarea lor pentru a se constata dacă sunt suficiente, în vederea luării hotărârii privind trimiterea sau netrimiterea cauzei în judecata.

Prin identificarea făptuitorilor legiuitorul a vrut să precizeze că, în cadrul urmăririi penale, probele adunate trebuie să ajute la depistarea celor care au săvârșit fapta penală (autori, instigatori, complici), înțelegând prin aceasta atât stabilirea faptului că urmarea socialmente periculoasă se datorează unei activități umane, cât și aflarea datelor de identitate ale celui care a săvârșit fapta penală.

Prin stabilirea răspunderii făptuitorului se înțelege că probele adunate în cursul urmăririi penale trebuie să contribuie nu numai la lămurirea aspectelor privind fapta penală, ele trebuie să elucideze și aspectele legate de vinovăția făptuitorului, dacă acesta poate sau nu să fie subiect al răspunderii penale .

În obiectul urmăririi penale, se înscrie, de asemenea, și identificarea victimei infracțiunii, deși acest lucru nu este prevăzut expres în art. 200 C.pr.pen. Această activitate este necesară pentru rezolvarea laturii penale și laturii civile a cauzei penale.

În ajutorul acestei afirmații vine art. 202, care arată că organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluționări a acesteia, cât și art 262, al. l și art. 265 C.pr.pen. care stipulează necesitatea ca urmărirea penală să fie completă.

Pe lângă toate acestea, organele judiciare pot lua măsuri de constrângere cu caracter personal sau real (cele cu caracter personal fiind obligatorii în cazul în care legea prevede acest lucru) și măsuri de ocrotire în caz de reținere sau de arestare preventivă, acestea având tot caracter obligatoriu.

În tratatele de procedură penală urmarirea penală este considerată o fază distinctă a procesului penal precizându-se că se identifică cu un comportament procesual cu un rol bine definit în procesul penal, deoarece în cadrul ei, se realizează anumite activități specifice prin care se dovedește existența sau inexistența infracțiunilor, știut fiind că marea majoritate a faptelor penale nu pot fi dovedite prin probe proconstituite.

1.3 Legătura dintre dreptul penal și alte ramuri

În cadrul sistemului unitar de drept al României dreptul penal are strânse legături cu alte ramuri de drept printre care :dreptul procesual penal, dreptul constituțional, dreptul civil etc. Pentru realizarea funcțiilor sale el mai este ajutat de criminalistică, criminologie, psihanaliză, dar și de psihologia judiciară.

Legătura psihologiei judiciare cu stiința dreptului este reclamată de necesitatea de a oferi dreptului un instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu finalitate criminogenă.

Așadar, dreptul îi limitează psihologiei judiciare aria de extensie strict la conduita umană analizată din perspectiva normelor juridice (autor, martor, persoana banuită, conduita simulată, etc.) și a soluționării sub just temei a pricinilor judiciare.

Cunoștiințele de psihologie judiciara contribuie, în dreptul penal, la aprecierea elementelor de culpă, vinovăție, intenție, prevedere, stare emoțională, conduită simulată, responsabilitate etc., și ajută la o bună dozare a pedepselor și o justă încadrare a faptelor.

Legăturile procedurii penale cu psihologia judiciară se regăsesc în aceea că o serie întreagă de activitați, cum ar fi confruntarea, percheziția, prezentarea spre recunoaștere, ascultarea etc. nu pot fi eficiente decât în cazul în care organele de cercetare vor avea cunoștiințele psihologice necesare cunoașterii corecte a conduitelor umane, în raport cu a căror interpretare și obiectivare actul procedural să aibă maximum de eficiență sub aspectul aflării adevărului.

Sarcina fundamentală a criminologiei este descoperirea motivelor inconștiente. Pentru cei care împărtășesc punctul de vedere psihanalitic extrem, anumite pattern-uri criminale sunt reflectarea simbolică, a unei motivații inconștiente.

De exemplu, utilizarea unui pistol de către tâlhar reprezintă formarea unei reacții în sensul impotenței masculine. Pistolul este considerat simbolul potenței. De asemenea, spargerea ușii si furtul sînt considerate a simboliza violul inconștient. Aceste aspecte trebuie cunoscute și înțelese de către instanță înainte de a stabili „masurile" împotriva infractorilor ;

2. Elemente de psihologie judiciară și psihanaliză

2.1. Noțiune și importanță

Psihologia judiciară, ca stiință și practică se adresează tuturor categoriilor de specialiști care participă la înfăptuirea justiției și ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflați sub incideța legii.

Psihologia judiciară este definită drept „disciplină distinctă, cu un pronunțat caracter pragmatic, informativ- formativă și de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care are ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a ființei umane (persoana) implicată în drama judiciară, în scopul obținerii cunoștințelor și evidențierii legităților psihologice, apte să fundamenteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă”

Prezența psihologiei în sistemul judiciar fundamentează următoarele deziderate etice și deontologice:

-umanizează norma juridică, dându-i viață și umplând-o de conținut:

-orientează justiția catre înțelegerea ființei umane din punct de vedere al subiectivului ei (intenție, simulare, dol, culpă, mărturisire, disimulare, recunoaștere, provocare, prevedere, responsabilitate, iresponsabilitate, regret , consimțământ, stare emoțională), traducându-i cele mai intime resorturi motivaționale ale săvârșirii faptei incriminate de lege, cu scopul relevării în întregime a adevărului, a unei corecte dozări a pedepsei și a unei soluționări sub just temei a cauzei;

-orienteză justiția către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnității, libertății de conștiință și expresie, a integrității psihomorale și fizice, a liberului consimțamânt, a dreptului la protecție și apărare ale ființei umane implicate în drama judiciară;

-oferă justiției date profunde și nuanțate capabile să ajute orientările pozitive cu privire la reinserția socială și terapia ființei umane private de libertate, recomandând respectarea suferinței celui aflat în labirintul dramei judiciare și al blamului public;

-avertizează asupra minusurilor umane, și de carenici magistratul nu este scutit, recomandandu-i acestuia o conduită autocontrolata, profesionistă și imparțială în raport cu individul aflat sub incidența legii.

2.2 Psihanaliza -știința viitorului

Aplicarea psihologiei de inspirație psihanalitica în interogatoriul judiciar va fi posibilă în viitorul apropiat pe măsură ce acei desemnați s-o facă vor cunoaște mecanisme si tehnici psihanalitice.

Demersul psihanalitic este o necesitate a viitorului nu numai din perspectiva necesității de a nu brutaliza fizic si psihic persoana interogată respectându-i drepturile și libertățile dar și dintr-un calcul al eficienței.

Rezistența la marturisire a celor interogati crește proportional cu gradul de abuz fizic practicat împotriva lor, diminuându-se însă în urma abordărilor de tip psihanalitic.

Specialiștii în tehnicile interogatoriului judiciar ale viitorului trebuie să fie, fără excepție, specialiști în psihologie și drept, dubla licență oferindu-le doar temelia începuturilor.

Pe baza unui cumul de competență ei vor trebui să utilizeze și să construiască proceduri și tehnici de abordare psihanalitică a personalității implicate în drama judiciara. Fără îndoiala vor fi intuitivi, inteligenți, spontani, actori, profesioniști, exigenți și în același timp umani, deoarece a trata un om cu mijloace psihologice indiferent de gradul de dezumanizare al acestuia constituie o protecție, nu numai asupra lui, dar și asupra funcționarului public, care risca altfel să se dezumanizeze și el în încercarea de a se purta cu interogatul pe masura faptelor sale.

2.3. Psihanaliza medicală și psihanaliza criminală (asemănari și deosebiri) – Diferențe între bolnav și delicvent (eterna reîntoarcere)

Obiecția cea mai serioasă care i se poateituite.

1.3 Legătura dintre dreptul penal și alte ramuri

În cadrul sistemului unitar de drept al României dreptul penal are strânse legături cu alte ramuri de drept printre care :dreptul procesual penal, dreptul constituțional, dreptul civil etc. Pentru realizarea funcțiilor sale el mai este ajutat de criminalistică, criminologie, psihanaliză, dar și de psihologia judiciară.

Legătura psihologiei judiciare cu stiința dreptului este reclamată de necesitatea de a oferi dreptului un instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu finalitate criminogenă.

Așadar, dreptul îi limitează psihologiei judiciare aria de extensie strict la conduita umană analizată din perspectiva normelor juridice (autor, martor, persoana banuită, conduita simulată, etc.) și a soluționării sub just temei a pricinilor judiciare.

Cunoștiințele de psihologie judiciara contribuie, în dreptul penal, la aprecierea elementelor de culpă, vinovăție, intenție, prevedere, stare emoțională, conduită simulată, responsabilitate etc., și ajută la o bună dozare a pedepselor și o justă încadrare a faptelor.

Legăturile procedurii penale cu psihologia judiciară se regăsesc în aceea că o serie întreagă de activitați, cum ar fi confruntarea, percheziția, prezentarea spre recunoaștere, ascultarea etc. nu pot fi eficiente decât în cazul în care organele de cercetare vor avea cunoștiințele psihologice necesare cunoașterii corecte a conduitelor umane, în raport cu a căror interpretare și obiectivare actul procedural să aibă maximum de eficiență sub aspectul aflării adevărului.

Sarcina fundamentală a criminologiei este descoperirea motivelor inconștiente. Pentru cei care împărtășesc punctul de vedere psihanalitic extrem, anumite pattern-uri criminale sunt reflectarea simbolică, a unei motivații inconștiente.

De exemplu, utilizarea unui pistol de către tâlhar reprezintă formarea unei reacții în sensul impotenței masculine. Pistolul este considerat simbolul potenței. De asemenea, spargerea ușii si furtul sînt considerate a simboliza violul inconștient. Aceste aspecte trebuie cunoscute și înțelese de către instanță înainte de a stabili „masurile" împotriva infractorilor ;

2. Elemente de psihologie judiciară și psihanaliză

2.1. Noțiune și importanță

Psihologia judiciară, ca stiință și practică se adresează tuturor categoriilor de specialiști care participă la înfăptuirea justiției și ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflați sub incideța legii.

Psihologia judiciară este definită drept „disciplină distinctă, cu un pronunțat caracter pragmatic, informativ- formativă și de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care are ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a ființei umane (persoana) implicată în drama judiciară, în scopul obținerii cunoștințelor și evidențierii legităților psihologice, apte să fundamenteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă”

Prezența psihologiei în sistemul judiciar fundamentează următoarele deziderate etice și deontologice:

-umanizează norma juridică, dându-i viață și umplând-o de conținut:

-orientează justiția catre înțelegerea ființei umane din punct de vedere al subiectivului ei (intenție, simulare, dol, culpă, mărturisire, disimulare, recunoaștere, provocare, prevedere, responsabilitate, iresponsabilitate, regret , consimțământ, stare emoțională), traducându-i cele mai intime resorturi motivaționale ale săvârșirii faptei incriminate de lege, cu scopul relevării în întregime a adevărului, a unei corecte dozări a pedepsei și a unei soluționări sub just temei a cauzei;

-orienteză justiția către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnității, libertății de conștiință și expresie, a integrității psihomorale și fizice, a liberului consimțamânt, a dreptului la protecție și apărare ale ființei umane implicate în drama judiciară;

-oferă justiției date profunde și nuanțate capabile să ajute orientările pozitive cu privire la reinserția socială și terapia ființei umane private de libertate, recomandând respectarea suferinței celui aflat în labirintul dramei judiciare și al blamului public;

-avertizează asupra minusurilor umane, și de carenici magistratul nu este scutit, recomandandu-i acestuia o conduită autocontrolata, profesionistă și imparțială în raport cu individul aflat sub incidența legii.

2.2 Psihanaliza -știința viitorului

Aplicarea psihologiei de inspirație psihanalitica în interogatoriul judiciar va fi posibilă în viitorul apropiat pe măsură ce acei desemnați s-o facă vor cunoaște mecanisme si tehnici psihanalitice.

Demersul psihanalitic este o necesitate a viitorului nu numai din perspectiva necesității de a nu brutaliza fizic si psihic persoana interogată respectându-i drepturile și libertățile dar și dintr-un calcul al eficienței.

Rezistența la marturisire a celor interogati crește proportional cu gradul de abuz fizic practicat împotriva lor, diminuându-se însă în urma abordărilor de tip psihanalitic.

Specialiștii în tehnicile interogatoriului judiciar ale viitorului trebuie să fie, fără excepție, specialiști în psihologie și drept, dubla licență oferindu-le doar temelia începuturilor.

Pe baza unui cumul de competență ei vor trebui să utilizeze și să construiască proceduri și tehnici de abordare psihanalitică a personalității implicate în drama judiciara. Fără îndoiala vor fi intuitivi, inteligenți, spontani, actori, profesioniști, exigenți și în același timp umani, deoarece a trata un om cu mijloace psihologice indiferent de gradul de dezumanizare al acestuia constituie o protecție, nu numai asupra lui, dar și asupra funcționarului public, care risca altfel să se dezumanizeze și el în încercarea de a se purta cu interogatul pe masura faptelor sale.

2.3. Psihanaliza medicală și psihanaliza criminală (asemănari și deosebiri) – Diferențe între bolnav și delicvent (eterna reîntoarcere)

Obiecția cea mai serioasă care i se poate aduce psihanalizei criminale ca disciplină independentă de psihanaliza medicală este faptul că în acest din urma caz, bolnavul are tot interesul să coopereze cu psihologul în identificarea motivelor ascunse care-i tulbură sistemul nervos, pe când delicventul va pune la contribuție toată reaua lui credință și toată viclenia perversă cu scopul de a disimula și de a se sustrage de la stabilirea vinovățiilor și răspunsurilor.

Această obiecție nu rezistă experienței practice, alături de Wittles remarcăm nu o dată impendentabilitatea arătată de unii dintre pacienți, ca și curioasa lor încăpățânare de a ascunde detaliile cele mai semnificative; așa cum psihanalitic se cunoaște, bolnavul își face din boală un refugiu confortabil din care cu greu evadează. Nu o dată pacientul se baricadează în sine și nu ține deloc ca detaliile, gândurile și preocupările sale interne să-i fie cunoscute și de ceilalți.

Acelasi lucru se întâmplă și la criminal. Repulsia de a marturisi este din fericire însă mai temporală, fiindcă psihanalitic omul este supus legităților comentate de Platon si Nietzche – „eterna reîntoarcere” – ce-a fost vrem să fie, să mai simțim o dată plăcerea sau durerea retrăirii întamplarilor trecute, să repetăm emoțiile violente sau delicate prin care am trecut. Ce-l împinge pe criminal sa viziteze locul unde a comis crima dacă nu legea „eternei reveniri”.

Experții psihologi specializați în interogatorii au remarcat faptul că o curiozitate ce nu ține seama de nici o primejdie îl indeamna pe infractor nu o dată să reexamineze împrejurările în care a comis fapta.

Reîntoarcerea pe urma pașilor făcuți este o necesitate fundamentală a individului. Psihologii remarcă reveriile maturilor către imaginile copilariei și ale bătrânilor catre vigoarea maturitatii, imposibile de reactualizat. „La retour eternel” – o forță irezistibilă care îndeamnă pe fiecare să peregrineze în trecut! De aceea demersul interogațiilor de tip psihanalitic este mult ușurat. Pe lânga tendința de refulare, subzista si voluptatea fatală a reîntoarcerii pe drumuri deja parcurse.

Asfel se poate explica aviditatea cu care asasinii citesc presa de senzație referitoare la abominabilele lor fapte – asasinii directorului Ioan Luchian Mihalea, la data arestării mărturiseau că citiseră cu o curiozitate diabolică tot ce se scrisese în presă, zi de zi cu privire la fapta pe care o comiseră.

Practica demonstrază că inclusiv autorii unor omoruri care premeditează până la detalii crima scapă din vedere câte un lucru cu o neglijență de necrezut și în contrast frapant cu pregatirea metabolică a restului. Nu este neglijență de necrezut ci act simptomatic generat de subconștient și care arată dorința de reîntoarcere.

În conformitate cu nucleul personalității compus de Jean Pinatel, asasinii cei mai insensibili afectiv care opereaza în campul faptei, făcând dovada unui calm sinistru sunt totodată și cei mai avizi de reîntoarcere la locul crimei. În același timp tot ei sunt cei care fac o serie de greșeli frapante, uitându-și în câmpul faptei unelteșe sau obiecte personale.

Ipoteza nervozității și a fricii este greu de acceptat dată fiind îndrazneala, calmul și cinismul cu care înfaptuiesc omorurile. Singura explicație a acestei uitari este de a le considera acte simptomatice. E.. Jones spune că un medic poate masura gradul simptomatic pe care îl au clientii pentru dânsul, după numărul umbrelor, galoșilor, ziarelor, fularelor etc. pe care le poate strânge în timp de o luna.

Deci, dorința de reîntoarcere într-un loc se manifestă prin uitarea unor obiecte acolo, care te obligă sa te duci să le iei. Regularitatea cu care infractorul își lasă câte ceva care îi aparține dovedește nevoia de a reveni, lucru care este întărit și de experiențele judiciare, căci nu o data autorul faptelor a fost reținut din chiar „grupul curioșilor” polarizați în jurul câmpului faptei.

În cadrul interogatoriului psihanalitic psihologul știe că la început cenzura îl va opri pe bănuit de la o confesiune, dar curând va fi slăbită de nevoia retractării a ceea ce a fost, retrăire care mai are avantajul detensionării eventualelor refulari.

Nu va fi o confesiune propriu-zis conștientă ci una inconștientă. În vorbele sale se va observa chiar că are lucruri pe care le ocolește. În felul în care evita punctele nevralgice se exteriorează influența conștientului înca treaz iar slabirea cenzurii se vădeste prin comiterea de lapsusuri semnificative, acte simptomatice etc.

2.4. Mecanisme operaționale și terminologie în psihanaliză

Structura reprezentativă operațională cu care lucrează psihanaliza:

Supra Eul

-reprezintă un strat de vigilență (ochiul interior al individului)

– mărturisirea – eliberarea…. (cenzura -mecanisme trifuncționale – ar fi bine și just să mărturisești, trebuie să-mi mărturisești, vei suferi dacă vei mărturisi)

-este un filtru cu conținut moral, etic și juridic;

-este un strat artificial, creat prin interiorizarea normelor de instrucție, educție;

-este relativ stabil;

-formează coordonatele de bază ale caracterului;

-reprimă și refulează tendințele neconforme standardelor sale.

Eul

-stratul conștient:

-este conștiința acționată, vie la un moment dat („trăitul");

-este autoevaluatorul perceptiv al fiecăruia dintre noi în raport cu propria imagine și persoană, în contextul dat;

-trăiește și exprimă starea prezentă;

-acceptă tendințe și pulsiuni, cărora le dă valențele prezentului, conștientizându-le în contextul stimulării externe;

-în termeni psihanalitici, acesta (felul de atrăi, exprima, simți) este determinat de subconștient. (Conștientul este rezultanta inconștientului).

Conștientul „reprezintă trăirea de o clipă a subconștientului” (Pandrea Petre).

Preconștientul – acceptă și ține în stare de rezervă tendințele și pulsiunile (acceptate de cenzură), pregătindu-le pentru a accede și a fi conștientizate de către Ego la momentul optim;

-dacă conștientul este văzut ca o gazdă care primește oaspeți în sufragerie, preconștientul reprezintă camera de așteptare, de unde sunt prezentați din când în când oaspeții (tendințele, pulsiunile) – la momentul psihanalitic oportun -.

Subconștientul despre care Alder spunea că: "conține puterea individului"

-reprezintă experiențele interiorizate, achizițiile stocate, concluziile personale, complexele emoționale;

-pare a fi personal, individual și structurat;

-ține seamă de cerințele individului și intră permanent în conflict cu realitatea externă;

Inconștientul-purtătorul experiențelor și trăsăturilor fundamentale ale speciei si ale rasei (impulsuri atavice, memoria speciei):

-este un dat ancestral, natural, primar, biologic;

-conține instinctul de conservare a speciei și a individului -instinctul primar -instinctul sexual, alimentar (hrana), securizare (adăpost, protecție), agresivitate-defensă;

-se subordonează principiului hedonismului.

Tendința -reprezintă pornirea pulsională a sinelui; este un stadiu prin care se conservă, dat fiind mecanismul regresiei, o pornire instinctuală;

Sublimarea -mecanism de reprimare a unei tendințe; actul care permite, deghizat, exprimarea socializată a pornirilor pulsionale ale Sinelui (arta, pictura, activitatea onirică etc)

Refularea -reintroducerea în inconștient a unor porniri pulsionale instinctuale (reprimarea hbidoului).

Efectele refulării: boala psihică: (psihoze, nevroze, obsesii), impulsiuni criminale neliniști anxioase, fobii, lapsusuri (uitări), erori, gesturi simptomatice, ticuri

Defularea -mecanism de descărcare, de detensionare;

-detensionare eliberatoare, plăcută;

Instrumentele cu care operează S.Freud, în concepția sa sunt:

-asociațiile libere;

-interpretările;

-studierea detaliată a relațiilor pacient-psihanalist

Primele două sunt tehnici de aducere a preoceselor inconștiente în orizontul conștiinței (proces denumit conștientizare).

Ultima este un mijloc de descoperire a relațiilor dintre pacient și semeni.

S.Freud: „Psihanalistul trebuie să asculte asociațiile pacientului cu atenția uniform distribuită, evitând să acorde o atenție voluntară anumitor detalii și evitând efortul conștient. El se ghidează după pacient, sursa conflictului izbindu-l din interiorul demersului"

Concluzie: criminalitatea este atribuită conflictelor interne, problemelor emoționale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvență și inferioritate nesoluționată corect în copilărie. Răceala afectivă, conflictele, stările de frustare, abuzul, molestarea se vor proiecta în conduita catharsică eliberatoare de tensiune de sorginte delicvențională: abseteism, școlar, lipsă de performanță, vagabondaj, furt, minciună, revoltă, forță de autoritate tâlhărie, crimă etc.

2.5. Infractorul și infracțiunea din perspective psihologice și psihanalitice

Studiul psihologic asupra infractorului „normal” a luat avânt în primele decenii ale sec. xx, o dată cu trecerea treptată în planul secund al școlii antropologic-criminologice. Abordarea teoretică a psihologiei infractorului a fost neglijată o lungă perioadă de timp datorită influenței școlii lombrosiene (care încerca să demonstreze existența unor trăsaturi specifice de ordin bio-antropologic care diferențiază infractorul de noninfractor, trăsături care determină comportamentul antisocial al individului); deasemenea ea fost adesea în concurență cu studiul patologiei criminale, a infractorului bolnav psihic.

Printre primii care au lansat cercetari științifice în acest domeniu a fost avocatul francez F.G. Pitaval care a publicat lucrarea: „Cauze celebre și interesante”, una dintre edițiile acesteia fiind prefațată de scriitorul Friedrich Schiller, cunoscut pentru preocupările sale în planul psihologiei.

Din orientarea psihologică s–a desprins doctrina psihanalitică care l–a avut ca principal exponent pe austriacul S. Freud (1856-1939) ; ea a dominat orientarea psihologică în criminologie în perioada interbelică. Prin studiile efectuate, Freud a încercat să demonstreze existența unei personalități antisociale ce ține de sfera psihologiei normale și să explice mecanismul de formare al acesteia.

Din punct de vedere psihanalitic infractorului îi este caracteristic eșecul în ceea ce privește controlul efectiv al ego-ului si super-egoului datorat greșelilor timpurii în formarea copilului sau neglijării parentale iar comportamentul deviant este considerat a fi o metodă simptomatică de abordare a problemei bazale a adaptării si anume, apărarea împotriva anxietății

Asemenea puncte de vedere pleacă, desigur, de la concepția și teoria formulată de către Sigmund Freud privind existenta celor 3 categorii de forțe — iraționale (id), raționale (ego), morale (superego), care întotdeauna sânt în dispută privind asigurarea conduitei.

Personalitatea umană este structurată în: Eul, Supereul, si Sinele.

Eul (Ego) reprezintă conștiința de sine, nucleul personalității în alcătuirea căreia intră cunoștiințele și imaginea despre sine, precum și atitudinile conștiente sau inconștiente despre cele mai importante interese si valori.

Supereul (Super-Ego) este conștiința morală și constituie expresia existenței individului, dezvoltată în conformitate cu normele și nivelul socio-cultural al comunității din care face parte. Născut din inconștient, ca și Eul, Supereul constituie un triumf al elementului conștient, element care devine cu atât mai evident cu cât omul este mai matur, mai sănatos, mai elevat sub aspect social.

Sinele (Id), este una din cele trei entități ale personalității ; constituie un complex de instincte și tendințe ascunse, care are un caracter apersonal și nu este trăit în mod conștient

El constituie polul pulsional al personalității sexuale și agresive (expresie a instinctelor vieții și a morții), care pune organismul în tensiune. Sinele este considerat ca o componentă biologica a personalității, reprezentant al influențelor ereditare, rezervorul energiei psihice, exponent al lumii interioare și al lumii subiective.

După cum spunea Freud sinele este „o realitate psihică adecvată” care nu are însă conștiința realității obiective.

Freud structurează psihicul uman în trei componente: inconștientul, preconștientul și conștientul, concepute de el ca niște entități autonome între care impulsurile circulă pe verticală ascendent si descendent.

H. Manheim: „inconstientul este partea invizibilă a aisbergului care formează cel mai larg și într-un anume fel cel mai puternic sector al mintii noastre”. Acesta este distinct de preconstient care, deși în mod normal este similar inconstientului, poate fi stimulat prin procesele gândirii și deveni conștient.

Inconstientul cuprinde totalitatea impulsurilor instinctive ale omului și memoria sa alungată din sfera conștientului în inconștient în mare parte provenind din experiențele traumatizante din timpul copilăriei timpurii.

Aceasta înseamnă că atât gândurile omului cât și emoțiile și acțiunile sale sunt guvernate de forțe ascunse în procesele memoriei sale și care pot fi scoase la iveala printr-o tehnica numita psihanaliza.

Inconștientul este purtătorul experiențelor și trăsăturilor fundamentale ale speciei și ale rasei (impulsuri atavice, memoria speciei,).

Preconștientul acceptă și ține în stare de rezervă tendințele și pulsiunile acceptate de cenzură, pregătindu–le pentru a succede și a fi conștientizate de către Ego la momentul optim.

Conștientul reprezintă „trăirea de o clipă a subconștientului” Condrea Petre. Conștientul este rezultanta inconștientului.

2.6. Considerații privind comportamentul delicvent

Punctul de vedere clasic al lui Freud privind relația dintre crimă și pedeapsă a fost amplu prezentat si dezvoltat de către Franz Alexander și Hugo Staub în lucrarea lor „Criminalul, judecătorul și publicul" (1950). Abordarea lor poate fi sintetizată astfel:

Din punct de vedere psiho-dinamic, toți oamenii sunt criminali înnăscuți. Ființa umană apare în lume ca un criminal, adică neadaptat social. În primii ani de viată copilul își prezervă, criminalitatea în cel mai înalt grad, fiind preocupat numai de realizarea plăcerii și de evitarea durerii. În perioada 4—6 ani, dezvoltarea criminalului începe să se diferențieze de cea a persoanei normale.

În această perioadă, (denumită și perioada latentă), care se încheie la pubertate, viitorul individ normal reușește parțial în reprimarea tendințelor instinctive criminale și stopează exprimarea lor actuală. Ea sau el convertește sau transformă aceste tendințe libidinale criminale în forme acceptabile social.

Viitorul criminal eșuează, însă în realizarea acestei adaptări. Deci între cele 3 instanțe ale personalității apar anumite stări tensionale și care generează în final un conflict. Căile de rezolvare a conflictului sunt: sublimarea (redireționarea energiilor sexuale de la scopul primar către alte scopuri, cum ar de exemplu, creațiile artistice)și refularea (respingerea imaginilor, ideilor dorințelor neplăcute din sfera conștientului în inconștient, creîndu–se astfel un nou conflict inconștient).

Criminalitatea reprimată și, deci, inconștientă, a persoanei normale găsește câteva căi și supape sociale nepericuloase, cum ar fi: visul, fantezia, simptomele neurotice, precum și câteva forme de comportament tradiționale, care sunt mai puțin lipsite de pericol cum ar fi duelul, boxul, corida și ocazional, exprimarea, liberă a criminalității in război.

În concepția lui Freud diferența dintre infractor și noninfractor s-ar situa la nivelul Supereului, în sfera Sinelui și a Eului neexistând deosebiri semnificative. Pulsiunile organice antisociale, tendințele infracționale ar fi prezente la toți indivizii, dar ramân ascunse în procesele profunde (abisale), ale personalității acestora, fiind controlate și stăpânite pe măsura dezvoltării și trecerii la faza adultă de către Eu, care desăvârșește în permanență, datorită experiențelor succesive acumulate precum și prin structurarea Supraeului.

„Supereul este cel care dictează Eului, acesta din urmă supunându-se, sau nu, ordinului de controla și stăpâni pusiunile sinelui”. Eșuarea tentativelor de sublimare ori de compensare a conflictelor interioare ale individului pot condamna la inadaptarea celui în cauză și în final pot determina trecerea la actul infracțional.

Complexul Oedip este un fapt psiho-dinamic fundamental care produce criminalitate dacă nu este rezolvat în mod reușit. Conform doctrinei freudienee, toți băieții manifestă, o ostilitate față de tată și iubire față de mamă, care cuprinde dorința sexuală. Vinovăția și anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie, să fie rezolvate, pentru ca tânărul să devină un om sănătos psihologic. Cel care-și reprimă ostilitatea față de tată își va redirecționa agresivitatea în altă parte, ajungând la comitere unor acte violente. Atunci însă când acest complex este rezolvat cu ajutorul psihanalizei, individul poate curma ostilitatea sa, devenind conștient de obiectul real al agresiunii;

Un loc important îl ocupă criminalul care a săvârșit infracțiunea datorită complexului de vinovație. „Complexul de vinovăție ar favoriza comiterea crimei în momentul în care acest sentiment ar atinge un grad atât de înalt încât devine insuportabil, astfel că pedeapsa este așteptată ca o eliberare. În acest mod este explicat faptul ca unii infractori își semnează crima pentru a fi cât mai repede descoperiți”

2.7 Formarea conflictului interior și nașterea infracțiunii

Eul este supus atacurilor din partea celor doua puteri ostile și incompatibile: pulsiunile instinctive ale Sinelui și cenzura exercitata de Supereu.

În mod natural Eul încearcă să echilibreze raportul dintre pusiunile instinctive si conștiința morala a individului dând o formă acceptabilă dorințelor Sinelui, astfel încât să le facă mai acceptabile pentru Supraeu, într-un proces numit sublimare.

În cele mai multe cazuri sublimarea va reuși realizându-se o conciliere între cele două forțe oponente, ceea ce conduce la o anumită stabilitate psihică a individului. Echilibrul se poate obține, temporar, și prin deturnarea de la scopul inițial a impulsurilor transmise de Sine, în vederea eliberarii energiilor latente (ex. : prin sport) în cadrul unui proces de compensare.

Cand sublimarea și compensarea nu reușesc să producă echilibrul necesar, supereul utilizează represiunea, determinând refularea în inconștient a instinctelor nedorite, unde vor rămane până vor găsi o ocazie să erupă în mod necontrolat, înlaturând barierele impuse de Eu si Supereu. Aceste răbufniri ale Sinelui pot lua forme dintre cele mai diferite de la cele benigne (ticuri verbale, de gestică și comportamentale) până la manifestările periculoase, violente.

Primul act rebel (sau crima) este comis în copilăria timpurie si este un factor determinant important pentru formarea simțului justițiar al unei persoane. Prima crimă (în sensul încălcării unei norme, desigur) pe care toți oamenii, fără nici o excepție, mai devreme eau mai tîrziu o comit este violarea prescripției privind curățenia.

În acord cu Alexander și Staub, Ferenczi (1950) vorbește chiar despre o „moralitate sfincterială" care reprezintă începutul și fundamentarea moralei adultului. Un criminal refractar care persistă în respingerea dușmănoasă a cerințelor sociale este precum un copil aflat pe oala de noapte ce respinge orice cerință din afară. Momentul în care un copil începe să-și impună inhibarea eliminării, acesta este un pas decisiv către ajustarea la lumea exterioară, deoarece s-a creat o atenție inhibitivă în cadrul personalității.Se dezvoltă astfel un anumit simț al justului și injustului -în raport cu procesul biologic.

Acest simț justițiar (sau lipsa lui) legat de formarea deprinderilor igienice (care presupun inhibiția) devine prototip pentru viitoarele restricții ale vieții instinctuale a copilului și o tulburare în timpul acestei faze de dezvoltare poate servi drept cauză pentru disturbarea viitoare a vieții social”.

2.8. Elemente explicative privind procesele psihologice post-infracționale

Etapa post-infracțională, aflată în legătură indisolubilă cu momentul ascultării învinuitului sau inculpatului, se caracterizează prin apariția procesului psihic determinat de teamă, de lupta dusă de făptuitor pentru evitarea răspunderii penale, specifice încercărilor de simulare, de disimulare și, în general minciunii.

Dacă, în primele două etape, conturarea laturii subiective a infracțiunii și desfășurarea activității infracționale, întâlnim o succesiune de stadii, de momente intrapsihice: reprezentarea și tendința de înfăptuire a actului, deliberarea și ezitarea, conturarea intenției, alegerea mijloacelor, hotărârea momentului săvârșirii, executarea, strategia eludării identificării și probării faptei, elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârșirea faptei este tendința de a se apăra, de a se sustrage identificării invinuirii sau sancțiunii.

Comportamentul său este, în genere, reflexiv-acțional, activitatea psihică dominantă constând în trecerea în revistă a celor petrecute (inclusiv revenirea în câmpul faptei, dezinformarea etc.).

După săvârșirea unei fapte infracționale, la marea majoritate a infractorilor se instalează o altă stare de tensiune psihică decât cea pre-infractională, mai mult sau mai puțin evidentă, lipsită de teama de a nu fi descoperit și care motivează dominanta defensivă a individului.

Asemenea procese psihice, caracteristice acestor momente, generează neliniște, nesiguranță și un comportament nefiresc, explicându-se astfel o serie întreagă de acțiuni întreprinse de făptuitori după săvârșirea infracțiunii, printre care:

– plecarea precipitată de la locul faptei;

– distrugerea sau ascunderea unor mijloace de probă;

– dispariția de la domiciliu (internarea, părăsirea localității etc.);

– încercarea de creare a unor alibiuri prin deplasarea imediată într-un alt loc, în care încearcă să se facă remarcați.

Infractorii mai versați încearcă să-și ascundă fapta gravă prin simularea unor alte infracțiuni. De exemplu, în cazul delapidării se simulează un furt, o tâlhărie, un incendiu, în cazul omorului se simulează o sinucidere, un accident etc.

Alți infractori, după ce constată că fapta a fost descoperită, încearcă să obțină date despre evoluția cercetărilor, revenind la fața locului sau căutând să intre în contact cu persoanele ascultat.

Toate aceste acțiuni, efectuate sub o evidentă stare de tensiune psihică, conduc la erori, greșeli, la „scăpări" foarte variate, ca de exemplu:

• contradicții ulterioare în declarații;

• negarea unor fapte stabilite cu certitudine;

• dorința de revenire asupra unor declarații.

Organul judiciar trebuie să aibă în vedere că aceiași factori care influențează percepția unui martor pot influența și procesul de percepție al învinuitului sau inculpatului.

Situația în care infractorul reapare la locul desfășurării anchetei, căutând să obțină informații despre evoluția investigațiilor, poate duce la acțiuni ulterioare prin denunțuri, scrisori anonime, modificări ale câmpului faptei, înscenări, înlăturări de probe cu scopul de a deruta ancheta în curs. Reîntoarcerea la locul infracțiunii se poate explica și prin fenomenul de amnezie post-infracțională.

Având în vedere solicitarea deosebită a instanțelor subcorticale, aceasta cauzează lacune în memorie în perioada post-infracțională. În stare de neliniște generală, mărită datorită lacunelor memoriale, infractorul nu se simte în siguranță; nu-și poate aminti bine dacă totul a fost pus ta punct, dacă nu cumva a comis o greșeală fatală, trădătoare. Din acest motiv, cu greu poate el rezista impulsului de a se reîntoarce la locul faptei, întoarcere fatală în cele mai multe cazuri.

Duplicitatea infractorului, care joacă rolul omului cinstit, al omului cu preocupări total opuse infracționalitătii, dă artificialitate întregului său comportament denaturându-i chiar actele și faptele obișnuite, cotidiene, facându-1 depistabil pentru un bun observator.

Strădania obsesivă a infractorului de a nu fi descoperit face ca, în orice caz infracțional, să existe sau nu în exprimarea sa o greșeală care îl demască. Frica dominantă inhibă parțial instanța superioară corticală, în funcționarea căreia se vor ivi lacune, iar necesitatea vieții duble, care sapă o prăpastie între infractor și societate, duce la creșterea presiunii psihice.

În căutarea satisfacției morale sau materiale, infractorul acționează fără să fie frânat în ultimă instanță de un sistem inhibitoriu elaborat pe linie socială. Conștient de caracterul eminamente distructiv al actului său, el lucrează în taină, observă, plănuiește, acționează ferit de ochii oamenilor și ai autorităților, în special; de aici rezultă duplicitatea lui, căci infractorul nu are o altă etică, ci o altă practică.

Concluzii

În ansamblu, atât freudienii, neofreudienii cât și reprezentanții altor școli psihanalitice atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoționale sau sentimentelor de insecuritate, inconsecvență și inferioritate. Pentru ei, comportamentul criminal și delicvența sunt simptome ale problemelor emoționale fundamentale. Teoriile psihanalitice insă nu reușesc să ofere o explicație a actelor criminale comise de criminalul “normal”, care învață și preia asemenea acte de la alți criminali. De regulă, psihanaliza oferă o explicație doar pentru comportamentul compulsiv al psihoticului, neuroticului și sociopatului.

3. INTEROGATORIUL JUDICIAR

3.1 CARACTERIZARE GENERALĂ

În cazul săvârșirii unei infracțiuni, aflarea adevărului și determinarea autorului să-și recunoască vina și să facă marturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine anchetatorului, iar demersul efectuat în asemenea împrejurare poartă numele de anchetă (interogatoriu judiciar).

Ancheta se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator) desfașurată sistematic și organizată științific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării și verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs și pentru a stabili răspunderile.

Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală și cercetarea judecătorească) reprezintă o relație interpersonală de tip special care reunește, de regulă, două persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr, și un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-1 ascundă sau să-1 prezinte într-o manieră care să limiteze cât mai mult consecințele care ar urma să decurgă.

În cadrul anchetei judiciare, orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să plece de la principiul prezumpției de nevinovăție, care asigură obiectivitate rezultatelor acesteia.

În relația anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau inculpat), martor sau persoană nevinovată, elementul de interacțiune îl constituie convorbirea.

În această situație însă, convorbirea nu trebuie înțeleasă în forma simplă a unui dialog, a unei discuții, ci ca un proces deosebit de complex, un demers anevoios, o stare conflictuală profund tensionată în care, pe de o parte se încearcă obținerea de date cât mai veridice, iar pe de alta, ascunderea sau denaturarea acestora, eșecul fiind posibil la oricare diu cei doi protagoniști.

Ancheta judiciară presupune parcurgerea a două faze care se succed logic, și anume, ancheta de urmărire penală și cercetarea judecătorească. Uneori prima fază poate lipsi (când părțile se adresează direct instanței de judecată sau în situațiile de extindere a acțiunii penale datorită suficienței probelor când cercetarea judecătorească îndeplinește obiectivele urmăririi penale).

Ancheta de urmărire penală este înfaptuită de specialiști aparținând poliției și Ministerului Public (procurori), iar cercetarea judecătorească este de competența magistraților.

3.2 Definiția interogatoriului

Deoarece marea majoritate a infracțiunilor sunt săvârșite sub semnul clandestinității, descoperirea și administrarea probelor necesită o muncă de înaltă calificare și măiestrie profesională adaptată la particularitățile fiecărui caz în parte.

În cazul săvârșirii unei infracțiuni pe lângă modificările materiale se mai produc și anumite transformări de natură imaterială matricea infracțională „păstrată ca trăire mentală în conștiința făptuitorului sub forma amintirii despre faptă”, reprezentând schimbările petrecute în plan psihic, la nivelul conștiinței aceluia care a participat la săvârșirea unei infracțiuni, ca autor, complice, instigator, celelalte părți, martori.

Aceste transformări, care iau forma impresiilor în plan psihic pot fi cunoscute de organul judiciar pe o cale indirectă, mijlocită și nu directă, cum este cazul urmelor materiale.

Cunoașterea acestor informații presupune exteriorizarea, comunicarea, adică transpunerea în imagini verbale a expresiilor păstrate în memorie. Acest lucru presupune, obligatoriu, contactul dintre purtătorul informației și organul judiciar, contactul care se realizează prin chemarea în fața organelor judiciare a celor care cunosc împrejurări legate de infracțiune, pentru ascultarea lor.

Deci una din modalitățile de abordare a persoanei de-a lungul procesului penal este ascultarea. Desfășurarea procesului penal, atât în cursul urmăririi penale cât și al judecății este de neconceput fără ascultarea celui în jurul căruia se va concretiza întreaga activitate a organelor judiciare și a părților, purtătorul celor mai ample și utile informații – învinuitul sau inculpatul.

Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane, învinuitul sau inculpatul, celelalte părți, martorii, cu privire la care există presupunerea că dețin informații în legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia sunt chemate să dea explicații în fața organelor judiciare penale.

Din perspectivă psihologică ascultarea reprezintă o relație interpersonală de tip special care reunește, de regulă, două persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr, și un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-1 ascundă sau să-1 prezinte într-o manieră care să limiteze căt mai mult consecințele care ar urma să decurgă.

În orice orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să plece de la principiul prezumpției de nevinovăție, care asigură obiectivitate rezultatelor acesteia.

În relația anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau inculpat), martor sau persoană nevinovată, elementul de interacțiune îl constituie convorbirea.

În această situație însă, convorbirea nu trebuie înțeleasă în forma simplă a unui dialog, a unei discuții, ci ca un proces deosebit de complex, un demers anevoios, o stare conflictuală profund tensionată în care, pe de o parte se încearcă obținerea de date cât mai veridice, iar pe de alta, ascunderea sau denaturarea acestora, eșecul fiind posibil la oricare din cei doi protagoniști. Reproducerea orală este principala modalitate de obținere a informațiilor de la persoanele care apar în procesul penal în diferite calități.

Această reproducere orală, într-un proces judiciar, poate să apară sub două forme:

• relatarea liberă (nedirijată) a faptelor percepute;

• răspunsurile la întrebările adresate de organul judiciar – ancheta, interogatoriul.

Alături de termenul de ascultare se utilizează și termenul de audiere, fără a mai vorbi de consacrata anchetă judiciară, iar atunci când această activitate îl are în vedere pe învinuit sau inculpat, ea este denumită interogatoriu, însă termenii cei mai potriviți pentru a desemna această activitate sunt aceia de interogatoriu și, respectiv, interogarea judecătorească, deoarece sunt cei mai adecvați realității pe care în fond o vizează.

Conform Dicționarului limbii române moderne, termenul de interogatoriu desemnează „totalitatea întrebărilor adresate de organul judiciar persoanelor care sunt ascultate în procesul penal cu privire la faptele ce formează obiectul procesului și al răspunsurilor date de acesta".

În literatura de specialitate și în practica judiciară, termenul de interogatoriu este impropriu folosit fiindu-i limitate sensul, aria sa de activitate. În accepțiunile acestora, termenul în cauză vizează doar o latură a activității de ascultare, și anume momentul adresării întrebărilor și al primirii răspunsurilor, neacoperind în totalitate sensul acestui act procedural.

În aceste accepțiuni interogatorul nu se identifică cu ascultarea, care presupune atât relatarea liberă a faptelor de către cel ascultat, cât și adresarea de întrebări de către reprezentanții organului judiciar. În sprijinul acestei afirmații vin C.pr.pen. prin art.73, al.3; art.71, art.323, cât și opiniile unor specialiști consacrați, potrivit cărora ascultarea persoanelor constituie rezultatul aplicării procedeului mixt de audiere.

Interogatoriul reprezintă contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoțional, desfășurat sistematic și organizat științific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în scopul culegerii de date și informații despre o faptă infracțională în vederea prelucrării și lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica făptuitorii si in funcție de adevăr a stabili răspunderile.

3.3 Caracteristicile interogatoriului judiciar

Imaginea poziției psihologice a reprezentantului autorității publice în interogatoriu nu va putea fi recepționată și înțeleasă corect, și nici dimensionată real responsabilitatea sa socială, inclusiv sensul profesional, dacă se ignoră complexitatea fenomenului criminalității și dificultățile cauzelor complexe, pline de hățișuri, cu care acesta se confruntă, fără a mai lua în calcul riscurile și amenințările cărora adesea trebuie să le facă față.

Practica judiciară a impus evidențierea câtorva caracteristici distincte proprii interogatoriului judiciar:

1-opozabilitatea intereselor;

2-inegalitatea statutului;

3-tensiunea comportamentului expresiv;

4-demersul neuniform, contradictoriu, în „zig-zag”;

5-intimitatea, stresul și riscul.

1.Opozabilitatea intereselor

În timp ce infractorul este motivat de diminuarea responsabilității sale în cauza respectivă, de a–și apăra libertatea cu orice preț, anchetatorul este motivat de standardele sale profesionale, aflarea adevărului cu privire la făptuitor și faptă, elucidarea comiterii faptei sub toate aspectele, de prestigiul său profesional.

2.Inegalitatea statutului

Inculpatul sau învinuitul apare în poziția celui ce a săvârșit infracțiunea, în poziția celui care a nesocotit legea, iar în cazul confirmării învinuirii ce i se aduce, urmează să suporte consecințele faptei comise ; anchetatorul ocupă o poziție opusă, el având rolul de a trage la răspundere penală pe învinuit sau inculpat.

Aparent, avantajul poziției este deținut de organul judiciar. Acesta are posibilitatea de a ține sub un permanent control pe cel interogat de a observa indiciile psihologice ale stării de emotivitate provocate de diverse tulburări neurovegetative, de a observa atitudinea, comportamentul învinuitului sau inculpatului și de a stabili procedeele tactice de ascultare, el putându–se folosi și de „elementul surpriză", atunci când se afla în posesia unor date verificate și pe care în cursul ascultării le poate folosi, nu o dată, caracterul surprinzător al acestora zdruncinând rezistența opusă.

Uneori situația este opusă; în timp ce organul judiciar folosește în exclusivitate mijloacele legale, învinuitul sau inculpatul poate uza de orice mijloace, chiar și ilegale, fără a fi sancționat în mod expres.

În concluzie „activitatea de interogare a învinuitului sau inculpatului, constituie o luptă, un joc al inteligenței, purtat, înainte de toate, cu arme psihologice".

3.Tensiunea comportamentului expresiv

Atitudinea învinuitului sau inculpatului în interogatoriu este una voluntară, în care persoana autoare a infracțiunii își dirijează comportarea în mod conștient, ținând seama de situația reală prezentă și prevăzând și urmările actelor sale.

În timpul interogării fac obiectul unei fine observații psihologice următoarele:

-anumite trăsături de comportament care apar din prima clipă când învinuitul sau inculpatul este introdus în cabinet (motricitatea, timpul de reacție, disconfort psihic etc.);

-expresiile emoționale, care se pot urmări fie prin libera lor manifestare, fie prin modul discret de inhibare a lor (modificări de paloare, spasm glotic etc.);

-gândirea, raționamentul logic sau mai puțin logic privind faptele expuse sau în contradicții mai mari sau mai mici care compun relatarea faptelor;

-atitudinea socială a învinuitului sau inculpatului; comportamentul pe care îl are față de anchetator sau în modul în care răspunde la avansurile, serviciile pe care organul judiciar i le oferă în timpul interogatoriului.

În concluzie „ascultarea (interogatoriul) aduce pe poziții opuse protagoniștii acestei relații interpersonale de tip special care nu colaborează, ci se confruntă”

4. Demersul neuniform, contradictoriu, în „zig-zag”

Practica judiciară demonstrează că infractorii, în special cei ocazionali, chiar dacă nu imediat, ei ajung să mărturisească din ce în ce mai mult din fapta comisă, iar în final, în funcție de abilitatea anchetatorului, ajung la mărturisiri totale ; deci rolul esențial în rezolvarea cazului îl are organul judiciar.

Dacă invinuitul (inculpatul) socotește organul judiciar ca fiind inferior lui fie ca posibilitate de gândire, fie în raport de datele, dovezile deținute de acesta, atunci acesta va fi foarte atent și va mărturisi cât mai puțin și nu va renunța la poziția sa, decât în fața celor mai zdrobitoare probe. Când însă superioritatea anchetatorului este clară și pentru infractor, atunci dominanta defensivă a acestuia se va manifesta doar prin ajustări ale faptei.

5.Intimitatea, stresul și riscul

Acestea sunt specifice derulării interogatoriului. Mărturisirea este o chestiune psihologică. Pentru ca aceasta să se transpună în realitate, relația interpersonală devine specială prin intimitate. În cabinetul de interogare nu trebuie să pătrundă alte persoane, camerele trebuie izolate fonic, să aibă luminozitate și confort minim.

Învinuitul trebuie să treacă peste sentimentul de rușine, peste starea de teamă, știut fiind că este extrem de greu să fie mărturisite fapte reprobabile: viol, incest, crimă etc.. în prezența unor persoane, altele decât anchetatorul.

În același timp, mărturisirea nu este posibilă decât o dată cu câștigarea încrederii, cu trăirea sentimentului de înțelegere cel puțin umană a dramei judiciare pe care învinuitul o trăiește. Desigur, rămas singur cu învinuitul, în raporturi de confruntare nu o dată tensionate, reprezentantul organului de urmărire penală poate avea în față o personalitate cu un mental disfuncțional, disperat, răzbunător, simulant etc., capabil de gesturi hetero- și autoagresive.

Riscul profesional este o realitate la care anchetatorul consimte liber și pe care și-o asumă din perspectiva profesionistului.

3.4 Planurile situaționale

Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de șah, în care se confruntă doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic, plin de imaginație și infractorul viclean și speculativ.

Privite pe aceste coordonate psihologice, stările de tensiune generate de permanenta dispută a anchetatorului cu partenerii săi nu trebuie să depășcască cadrul legal stabilit pentru ancheta judiciară, altfel se poate compromite întreaga anchetă.

Cele mai frecvente planuri situaționale în care se confrunta anchetatorul și anchetatul sunt:

a)planul deschis -datele despre infracțiune sunt cunoscute atât de anchetator cât și de infractor, ancheta având din start o situație pozitivă pentru cauză;

Aici pot să apară unele capcane psihologice legate de infracțiunea în cauză, situație în care infractorul, dându-si seama, sau cunoscând exact datele despre care are cunoștință anchetatorul, le poate nega, pe considerentul că nu sunt probe suficiente împotriva sa. O altă situație delicată apare în momentul în care infractorul recunoaște cu ușurință fapta pentru care este cercetat acoperind practic alte fapte mai grave, dar despre care anchetatorul nu are informații. Deși în mod practic acest gen de situații nu ridică probleme deosebite din perspectiva probațiunii trebuie acordată o atenție deosebită întregului context și dacă infractorul a recunoscut totul cu ușurință, trebuie să fie analizată cu atenție această poziție.

b)planul orb -datele despre infracțiune sunt cunoscute numai de anchetator, infractorul neștiind că ele se află la dispoziția anchetatorului. În această situație, anchetatorul nu trebuie să-1 determine pe infractor să recunoască faptele, punându-i probele direct în față prin procedeul frontal, deoarece este posibil să mai existe totuși alte date și informații ascunse despre care anchetatorul să nu știe. Interogatoriul trebuie să decurgă lent urmărind toate detaliile, iar probele trebuie administrate pe rând, de la cele mai simple la cele complexe, urmărindu-se reacția infractorului de fiecare dată când i se administrează o altă probă;

În practică, infractorii anchetați de pe poziția planului situațional orb au comis erori flagrante în construcția apărărilor formulate, de obicei pline de contradicții, iar în final și-au recunoscut vinovățiile;

c)planul ascuns -datele despre infracțiune sunt cunoscute numai de infractor, fapt ce poatc duce la eșecul anchetei, autorul infracțiunii putând să rămână mult timp neidentificat, uneori ani la rând, iar alteori cauza intră în prescripție.

Aceste situații se întâlnesc în special în cauzele cu autori necunoscuți, cauze vechi peste care timpul a curs în favoarea făptuitorilor. De regulă, este vorba de infracțiuni grave, complexe, faptele fiind comise cu premeditare, în finalizarea acestora autorii ștergând urmele, distrugând sau ascunzând corpurile delicte, denaturând și dezinformând, creindu-și alibiuri sau determinând tăcerea eventualilor martori.

d)planul necunoscut -datele despre infracțiune nu le cunoaște, în prima fază, nici anchetatorul și nici infractorul, acestea fiind cunoscute de o terță persoană (eventual un martor întâmplător), despre care cei doi parteneri nu au cunoștință.

În situația acestui plan convorbirea dintre anchetator si infractor este lipsită de temei informațional, iar respectarea prezumției de nevinovăție blochează orice dialog constructiv pentru anchetă, mai ales că o persoană invitată la poliție pentru o asemenea procedură de interogare ar putea reclama pur și simplu un abuz din partea organelor de urmărire penală. Situațiile referitoare la planul necunoscut sunt excelente oportunități de a clarifica, prin investigațiile comportamentului simulat, implicarea sau nu a persoanei bănuite în speța care face obiectul interogatoriului,

În cazul planurilor situaționale ascunse sau necunoscute apar situații neprevăzute care pot duce la descoperirea întâmplătoare a faptelor în cauză. Aceasta presupune răbdare, calm, tact în discuțiile purtate de către anchetator cu orice persoană care nu are aparent nici o legătură cu fapta comisă.

3.5 Tehnici de intervievare în Marea Britanie și America

3.5.1. Natura si metodele interogatoriului juridiciar

Principalul scop al interogatoriului judiciar este de a colecta informații si relatări faptice de la cei intervievați. Scopul și natura interviului vor depinde de cazul investigat, de circumstanțele sale, precum si de particularitățile celui investigat. Unele interogatorii, cum sunt cele referitoare la cazuri simple, implică numai descrieri directe ale evenimentelor, iar persoanei i se cere să facă o prezentare liberă a ceea ce a observat.

Interogatoriile sunt mai extinse atunci când informația implică descrieri ale unor evenimente de anvergură și interacțiuni sociale. Aici, descrierea emoțiilor, gândurilor și intențiilor devin foarte importante.

Fără îndoială că interogatoriul constituie o parte foarte importantă a procesului investigativ. De obicei, principalul scop al interogării suspecților era obținerea unei confesiuni, care era apoi folosită ca probă a acuzării în instanță. Chiar și atunci când probele erau insuficiente sau lipseau, o confesiune prin care suspectul se auto-incrimina era suficientă pentru condamnare.

Acest lucru s-a schimbat radical în Regatul Unit al Marii Britanii, în ultimii 10 ani, odată cu recunoașterea de către magistrați al riscului unei false confesiuni și eliminarea ei ca probă acolo unde s-a constatat o încălcare esențială a codului de procedură (police Codes of Practice). Toate aceste schimbări au avut ca rezultat – preocuparea poliției pentru îmbunătățirea tehnicilor de interogatoriu odată cu formarea profesională a ofițerilor.

Tendința generală în ceea ce privește interogatoriul în America în ultimii 50 de ani, în conformitate cu Leo (1992), s-a mișcat din zona utilizării metodelor coercitive fizice către manipularea psihologică și inducerea în eroare. Asemenea tehnici pot fi extrem de eficiente în distrugerea rezistenței suspecților (lnbau. Reid) însă, din nefericire, utilizarea lor nu rămâne fără ecou putând genera diverse consecințe negative:mărturii false, subminarea încrederii publice în sistemul justiției penale, resentimente si ostilitate printre acuzați, etc.

Schimbarea fundamentală din modalitatea de aplicare a interogatoriului judiciar a survenit din pricina numeroaselor erori judiciare, urmare a condamnării greșite a unor inculpați pe baza probei mărturiei.

Police and Criminal Evidence Act 1986 (PACE) are implicații majore în modul în care interogatoriile poliției sunt realizate iar rezultatele acestora sunt folosite ca probă. Cele mai novatoare schimbări au întărit fidelitatea și corectitudinea interviurilor judiciare prin introducerea înregistrării lor pe bandă și folosirea „adultilor potriviți” pentru protejarea indivizilor vulnerabili (minori, bolnavi psihic) în locul depozițiilor care să ducă pe căi greșite.

„Adulții potriviți" pot fi rude ale suspectului sau, persoane independente precum asistenții sociali, psihologii, psihiatrii. Rolul lor este de a asigura corectitudinea interviului, de a sfătui suspectul, de a facilita comunicarea. Apărătorul suspectului nu poate deține rolul de „adult potrivit".

Până de curând, formarea polițiștilor englezi în domeniul obținerii informațiilor prin interviu a fost minimă, iar în anii '80 tehnicile de interogatoriu au fost influențate de cele americane.

Walkley (1987) a realizat primul manual englez pentru anchetatori. Lucrarea a urmat modelul de intervievare dezvoltat de-a lungul mai multor ani de către Inbau si Reid. promovând eliminarea rezistenței suspecților prin șmecherii, inducere în eroare, amăgire și manipulare psihologică.

Cele două direcții principale recomandate de Inbau și Reid implică exagerarea de către polițist a probelor pe care le deține împotriva suspecților (pretind că dețin dovezi care fac legătura între suspect și crimă, chiar daca nu au nici una și nominalizând percepțiile nedorite asociate cu mărturisirea) și minimalizarea gravității delictului, sugerând că a fost un accident sau că victima poartă cea mai mare parte a vinei.

Gudjonsson, comentează pe larg tehnicile recomandate de Inbau și Reid și sugerează că ele dau naștere unor probleme, considerându-le lipsite de etică și periculoase. De pildă „Inbau si Reid depășesc limitele eticii când recomandă că în cazul delictelor sexuale poate fi de ajutor ca anchetatorul să indice suspectului că va fi indulgent cu el dacă mărturisește”.

Aceasta înseamnă că polițiștii sunt încurajați să facă o mărturisire falsă pentru a obține mărturia suspecților. Din acest motiv nu este surprinzător că Inbau și Reid sunt împotriva înregistrării pe bandă a interogatoriului. Faptul că multe interogatorii nu sunt înregistrate pe bandă în SUA în mod coerent și comprehensiv, face imposibilă evaluarea exactă a ceea ce se întâmplă în cursul acestora.

Studiul efectuat de către Irving, arată că mai multe dintre tehnicile manipulative de interogatoriu recomandate de Inbau și Reid și care au fost utilizate de de ofițerii englezi au scazut ca frecventă după implementarea PACE (Irving, McKenzie 1987).

Spre deosebire de partea americană, englezilor nu li se permite să mintă în mod deliberat suspecții în legătură cu forța probelor pe care le dețin împotriva lor și cazurile au fost respinse de instanță pe acest motiv.

Wiliamson este de părere că formarea noilor ofițeri de poliție în UK trebuie să se facă ținându-se cont de următoarele principii:

a) transformarea urmăririi penale tradiționale și accentuarea demersului de descoperire a adevărului;

b) încurajarea ofițerilor de poliție pentru a aborda investigația cu deschidere decât sa plece de la prezumția de vinovăție;

c) încurajarea ofițerilor de poliție de a fi corecți în investigații.

Noul Ghid de interogare a suspecților și victimelor în UK a fost dezvoltat de echipa Proiectului Național de Cercetare și Dezvoltare a Interogatoriului Judiciar sub patronajul Asociației Ofițerilor de Poliție/Conducerea Ministerului de Interne. Intenția este de a îmbunătăți practica interogatoriului.

Abordarea recomandată este, în principiu, non-confruntațională accentul punându-se pe strângerea informațiilor și nu pe obtinerea unei mărturii (obtaining confession per se).

Modelul recomandat rezidă într-o serie de operații codificate sub denumirea de PEACE:

P -pregătire și planificare (proceduri premergătoare interogatoriului);

E -angajarea și explicarea (la începutul interogatoriului se încearcă o stabilire a raportului și asigurarea unei schițe a motivelor interogatoriului);

A -contabilizarea (stadiul în care a ajuns declarația, amintirea-recollection interogatului și modul de abordare);

C -closure (interogatului i se dă posibilitatea de a pune întrebări; interogatoriul se încheie treptat și nu abrupt; interogatul este informat în legătură cu ceea ce se va întâmpla la următoarea ședință);

E -evaluare (după fiecare interogatoriu, informația obținută este corelată cu contextul speței și cu aspectul legal).

Pentru planificarea interogatoriului sunt recomandate următoarele principii fundamentale:

1. Înțelegerea scopului interogatoriului.

2. Schițarea obiectivelor interogatoriului.

3. Recunoașterea si înțelegerea aspectelor legale ale probei (intenția și acțiunea).

4. Analiza probei care este deja la îndemână.

5. Evaluarea necesității unei probe și de unde poate fi obținută.

6. Ințelegerea PACE și a Codului de Procedură

7. Abordarea flexibilă a interogatoriului.

Este clară sublinierea unei pregătiri corespunzătoare înainte de interogatoriu și a corectitudinii și integrității profesionale în timpul acestuia.

Cele 2 abordări descrise în ghid sunt corespunzătoare abordării cognitive și convorbirii direcționate (Conversation Management).

Abordarea formală se bazează pe tehnicile cognitive a lui Geiselman și Fisher (1989), care au fost dezvoltate într-un mod original pentru a intensifica funcția mnezică a martorilor printr-o interferență minimă cu intervievatorul.

Fisher a argumentat recent că interviul cognitiv poate fi utilizat în cazul suspecților cooperanți. De pildă „…odată ce suspectul mărturisește o crimă interviul cognitiv poate fi folosit pentru a solicita detalii și pentru a face legături cu alte persoane".

Nu există nici un motiv ca abordarea cognitivă să nu poate fi aplicată atat martorilor cât și suspecților asigurându-se cooperarea deplină a acestora. Avantajul abordării cognitive este că reduce interferența anchetatorului și se obțin informații de mare acuratețe. Problemele apar în cazul aplicării acestei tehnici atunci când suspecții nu sunt cooperanți exercitându-se dreptul la tăcere și manifestă refuzuri repetate de a face declarații.

Abordarea prin conversația direcționată, care este științific, mai puțin impresionantă decât cea cognitivă este focalizată pe anchetator subdivizând abordarea liberă a intervievatului de la începutul anchetei în părți distincte pentru un interogatoriu în profunzime. Anchetatorul hotărăște care parte a relatării vrea să fie dezvoltată și urmărește relatarea liberă prin întrebări specifice, nesugestibile. Întrebările deschise sunt folosite atunci când se dorește o mai mare profunzime a răspunsului.

Din nefericire, recomandările nu sunt suficiente pentru a-i sfătui pe ofițerii de poliție cum să procedeze în cazul suspecților dificili, bolnavi psihic, furioși sau necooperanți.

3.5.2. Consecințele utilizării tehnicilor de manipulare în interogatoriul judiciar

Sunt din ce în ce mai multe dovezile ce atestă faptul că tehnicile manipulative si coercitive promovate de catre Inbau si colegii săi tind sa genereze resentimente și amărăciune în rândurile infractorilor, care pot persista de-a lungul mai multor ani .

Dimpotrivă, atunci când infractorii mărturisesc datorită unei necesități interioare sau atunci când probele împotriva lor sunt puternice, percep confesiunea lor într-un mod mult mai favorabil. Aceasta indică faptul că atitudinea infractorilor față de mărturia lor, inclusiv probabilitatea ca ei să retracteze declarația anterioară, va fi influențată de percepția despre interogatoriu. Se poate ca motivul pentru care suspecții lui Inbau să retracteze cele declarate anterior să se datoreze resentimentului generat de tehnicile manipulative si coercitive utilizate. Utilizarea tehnicilor de acest fel poate genera numeroase consecințe negative, printre care:

-mărturii false

-subminarea încrederii publice în sistemul justiției penale

-resentimente și ostilitate printre acuzați

-tulburări cauzate de stres post traumatic

-mărturii inadmisibile în instanță

-retragerea mărturiei (efectul bumerang).

1Surse de eroare în cadrul interogatoriului

Una dintre preocupările de bază ale poliției implică descoperirea crimelor. Deseori, ofițerii au nevoie de persuasiune în metodele de interogatoriu pentru a obține o relatare completă a evenimentelor. Măsura în care le e permis să uzeze de presiune psihologică și de manipulare variază de la o țară la alta, La aceasta se adaugă faptul că judecătorii nu sunt constanți în considerațiile despre ceea ce este corect, fidel, opresiv.

Cu cât tensiunea din timpul interogatoriului este mai mare pentru intervievat, cu atât mai mari sunt consecințele neplăcute ale acestuia. Prin înregistrarea pe bandă a tuturor interogatoriilor există riscul ca suspecții să fie tot mai mult presați în afara interviului formal stabilit (în mașinile poliției, în arest).

Sunt mai multe moduri în care un interogatoriu poate implica erori. Aceasta se poate întâmpla atunci când:

1. Relatarea obținută este incompletă sau falsă.

2. Când circumstanțele și natura interogatoriului sunt astfel încât declarația obținută să fie considerată inadmisibilă de către instanța.

3. Când o serie de erori judiciare subminează încrederea publică în sistemul justiției penale.

4. Când oamenii reacționează la interogatoriu cu ostilitate și furie din cauza credinței că au fost manipulați, înșelați sau presați să dea o declarație care a fost obținută prin mijloace necinstite.

5. Când anchetatorul eșuează în obținerea unei declarații de la interogați care se simt presați de poliție si refuză să coopereze.

6. Când interogatul suferă tulburări de stres post traumatic, ca rezultat al interogatoriului.

Fiecare dintre aceste 6 situații sunt surse ale unor reacții adverse ale interogatoriului judiciar realizat inpropriu sau incorect.

2 Subminarea încrederii publice

Tacticile de interogatoriu manipulative și coercitive, după cum sugerează Leo (1992), subminează încrederea opiniei publice în poliție, încurajând corupția în rândurile acesteia. Într-adevăr, sunt dovezi că recentele erori judiciare din Anglia au afectat serios încrederea publică și sistemul judiciar în general. Faptul este recunoscut de Comisia Regală care subliniează necesitatea reinstaurării încrederii publice în activitatea justiției penale, ca rezultat al unei serii de erori judiciare ce implicau mărturii obținute prin metode coercitive.

3 Interogatoriile inadmisibile

În Anglia și în Țara Galilor, problema admisibilității poate fi pusă de către instanță referitor la orice probă. Aceasta include auto-incriminarea și declarațiile făcute de suspect în timpul interogatoriului, ce pot fi eliminate dacă instanța are convingerea ca ele au fost obținute în urma opresiunii sau în circumstanțe care invalidează (sectiunea 76 pace, subsectiunea a si b).

Dacă secțiunea 76 eșuează (în cazul opresiunii și a lipsei de validitate), atunci, apărarea poate argumenta, conform secțiunii 78, că ar fi nedrept să fie permisa mărturia în fața juraților. Pe când originile opresiunii se raportează la natura interogatoriului însăși, problema invalidității și a corectitudinii includ caracteristicile inerente acuzatului (boală mentală, incapacitate de învățare, toxicomania, sugestibilitate). Secțiunile 76 b și 78 au un succes din ce în ce mai mare în cazul delictelor, urmate de o serie de cazuri aduse în fața Curții de Apel (Gudjonsson). Argumentele legale referitoare la opresiune rareori au succes, deși recent au fost două cazuri în care autorul s-a comportat ca un apărător expert.

4 Retragerea mărturiei –„efectul bumerang”

Obligarea suspecților să mărturisească poate genera efecte adverse; se poate ca suspecții care nu au nevoie de timp pentru a mărturisi, să se închidă atunci când sunt grăbiți sau tratați necorespunzător de către poliție și în alte cazuri, cei care au mărturisit deja sa retracteze ceea ce au spus când sunt presați să dea alte informații.

Aceste fenomene pot fi explicate prin teoria rectanței care arată că atunci când oamenii simt că libertatea de a alege sau a acționa este în pericol, pot reacționa într-un mod asertiv. În unele ocazii aceasta poate genera așa numitul „efect bumerang”: subiecții nu numai că pot deveni mai puțin sugestibili, sensibili la tensiune, dar pot adopta o atitudine opusă aceleia de comunicare cu interogatorul (reacționează prin rezistență crescută).

Gudjonsson argumentează cum se poate întâmpla aceasta în realitate, atunci când suspecții se simt presați prea mult. Consecințele pot fi devastatoare pentru politie, deoarece instanța tinde să considere astfel de interogatorii inadmisibile.

5 Tulburări de stress post-traumatic

Au existat mai multe studii efectuate asupra efectului torturilor psihologice (Basoglu, Paker, Ozmen 1994), ce indică faptul că mai mulți supraviețuitori suferă de tulburări de stres post traumatic. Un studiu efectuat asupra metodelor de interogatoriu ale poliției britanice din Ulster în anii '70 arată că unii pot suferi de PTSD ca rezultat al verificării nevinovăției prin tortură.

Arestarea, detenția și interogatoriul în incinta secțiilor de poliție poate fi extrem de stresant pentru unii. De pildă, Gudjonsson, Clare, Rutter și Pearse au descoperit că 20% dintre suspecții reținuți pentru interogatoriu au înregistrat scoruri anormale la inventarul de măsurare a anxietății al lui Spielberger. În plus, interviul clinic arată că 1/3 din eșantion aveau o stare psihică anormală care ar fi putut interfera cu abilitatea de a coopera cu interogatorul.

În unele cazuri, umilința de a fi reținut de poliție poate fi suficientă pentru a determina PTSD la indivizii vulnerabili, așa cum este ilustrat de următoarele cazuri. Ambii indivizi, un bărbat și o femeie, erau perfecționiști, iar imaginea lor era foarte mult asociată cu cinstea și corectitudinea. Nici unul nu a fost acuzat de vreun delict de către poliție. Șocul și sentimentul umilinței asociate cu arestul au generat o serie de simptome corespunzătoare PTSD. În alte cazuri, interogatoriul în sine a fost generator de PTSD. De pildă, doi martori care probau un alibi la o crimă au fost supuși presiunilor pentru a altera dovada confirmată de ei, dar au rezistat. Ambii au experimentat probleme majore, cu idei suicidare și alte simptome PTSD care au persistat mai mulți ani.

6 Probe invalide și vulnerabilitatea psihologică

Când oamenii sunt intervievați în scopuri judiciare este important ca relatarea obținută să fie relevantă, completă și fidelă. Poliția trebuie să se concentreze asupra subiectelor care au relevanță în speța respectivă. Relatarea obținută trebuie să fie cât mai completă astfel încât poliția și instanța să intre în posesia tuturor faptelor și informațiilor relevante. În sfârșit, informația asigurată de suspect, martor, victimă sau reclamant trebuie obținută în așa fel încât să se poată constitui ca probă în instanță.

Fidelitatea și credibilitatea probelor sunt determinate de un mare număr de factori ce pot fi clasificați în două grupe:

a) factori motivaționali

b) factori de vulnerabilitate

Factorii motivaționali se referă la refuzul subiectului de a spune adevărul, iar factorii de vulnerabilitate se referă la caracteristicile inerente ale persoanei care pot, în anumite împrejurări, să facă relatarea sa nedemnă de crezare.

Mulți suspecți, uneori chiar martorii, sunt șovăitori în dezvăluirea adevărului atunci când sunt intervievați de poliție. Anchetatorii își pot da seama că nu spun adevărul supunându-l la presiuni pentru a obține relatări veridice. În mod obișnuit, polițiștii îi confruntă, pe subiecți cu propriile minciuni. Problemele apar adesea atunci când suspiciunile că interogatul nu spune adevărul sunt nefondate, iar poliția presează subiectul pentru a fi de acord cu o relatare care nu concordă cu realitatea.

Există o serie de factori de vulnerabilitate ce pot face ca relatarea unei persoane din timpul interogatoriului să fie nerelevantă. Gudjonsson îi clasifică în 3 grupe.

În primul rând, acei interogați care suferă de tulburări psihice în momentul interogatoriului.

Cei care suferă de o stare psihică anormală în timpul privării de libertate și a interogatoriului, precum și anxietatea severă, reacții fobice la detenție, reacții specifice privării de drog, care pot deteriora abilitatea persoanei de a face față satisfăcător la interogatoriu.

În al treilea rând, caracteristici ale personalității ca sugestibilitatea sau conformismul, pot face ca interogatoriile să fie susceptibile de a colecta informații incorecte atunci când li se pun întrebări relevante, în condiții de tensiune ori manipulare.

Informațiile despre caracteristicile și vulnerabilitatea indivizilor reținuți pentru interogatoriu sunt sărace. Un studiu recent s-a efectuat pentru evaluarea psihologică a 164 de suspecți reținuți pentru interogatoriu la 2 secții de poliție din S-E Angliei. Variabilele includeau starea mentală, procesele intelectuale, deprinderea de citire, anxietatea, sugestibilitatea și înțelegerea drepturilor legale pe care le au.

S-a constatat în primul rând că media IQ în eșantion era numai de 82 (între 61 și 131). Aceasta poate și din cauza circumstanțelor în care s-a efectuat evaluarea (secția unde urmau să fie interogați) chiar dacă starea psihică nu părea să aibă legătură semnificativă cu scorul IQ. Aceasta sugerează că, de obicei, poliția interoghează indivizi cu inteligență scăzută.

În al doilea rând, că limitele intelectuale ale multor deținuți nu erau imediat evidențiate de interviu. Mulți păreau capabili sa-și ascundă deficitul intelectual și problemele psihice care n-au ieșit la iveală decât prin testări psihologice și interviu clinic.

În al treilea rând, poliția a fost în stare să identifice toate problemele psihice ale arestaților și să le asigure protecția legală, deși au avut dificultăți în identificarea celor care sufereau de incapacitatea de învățare (slabă sau la limită), ca și pe cei pe care cercetătorii i-au diagnosticat drept depresivi.

În al patrulea rând, chiar dacă numai o mică parte dintre subiecți (7%) sufereau de boli psihice, mulți dintre ei manifestau o stare de anxietate severă.

Inbau, Reid și Buckley susțin că cei mai mulți infractori își neagă cu consecvența vina și pretind că nu ar fi mărturisit-o dacă nu ar fi fost forțați fizic sau nu li s-ar fi indus confesiunea prin promisiuni de tratament preferențial în timpul procesului.

Retragerea declarației anterioare este obișnuită, dar ceea ce este interesant este faptul că Inbau și colegii săi nu iau în considerare posibilitatea ca suspecții să fi mărturisit delicte pe care nu le-au comis. Mai mult decât atât, sugerează că "nici unul dintre acești pași nu este în măsură să determine o persoană nevinovată să recunoască ceva ce nu a comis, iar toate aceste metode sunt atât de legale, cât și justificate din punct de vedere moral". Este o demostrație a faptului că tipurile de tehnici recomandate de către acești autori dau uneori rezultate în cazul unei mărturii false, chiar și atunci când nu se știe exact cum au decurs lucrurile (Gudjonsson).

7 Mărturiile false

Mărturiile false sunt determinate adesea de o multitudine de factori și implică un proces social complicat. În plus sunt trei tipuri distincte de mărturii false care tind să fie asociate cu factorii de vulnerabilitate. Ceea ce este evident, constă în faptul că acele caracteristici psihologice ale subiectului investigat și starea lui mentală interacționează cu o serie de factori, inclusiv seriozitatea, natura circumstanțelor acuzației și factori ce țin de arest (durata detenției, tipul și natura interogatoriului).

Factorii de vulnerabilitate nu rezultă invariabil de pe urma unor false informații obținute sau a proastei lor gestionări. Vulnerabilitatea înseamnă în anumite circumstanțe că interogatul face declarații care nu se pot constitui în probă, fiind necesare măsuri speciale atunci când se solicită informații de la el. Chiar și atunci când vulnerabilitatea este severă ea nu constă în mod invariabil și necesar într-o declarație care nu poate fi validată.

Gudjonsson a recomandat diverse moduri de reducere a riscului unei declarații false care se focalizează pe latura educativă, pe nivele psihologice și judiciare ale abordării dinaintea, din timpul procesului și după pronunțarea sentinței. Accentul se pune pe reducerea riscului. Motivațiile mărturiilor false sunt adesea de o înaltă complexitate iar unele sunt generate din interior (motivația intrinsecă-Gudjonsson).

8 Concluzii

Scopul principal al interogatoriului judiciar este obținerea informațiilor pe baza cărora să se stabilească faptele relevante pentru elucidarea și soluționarea cazului. Obținerea unei marturisiri este o importantă parte a acestuia, cel putin în U.K. unde s-a inregistrat o schimbare a acentului fata de informațiile generale și față de folosirea interogatoriilor mai puțin coercitive ca rezultat al erorilor judiciare. În plus, odată cu introducerea Police and criminal act în 1986 a crescut protecția legală a suspecților reținuți la secțiile de poliție.

Americanii, în contrast cu englezii folosesc înca tehnici manipulative și coercitive, procedură care este sanctionata legal.

Marturia este de obicei rezultatul unei combinații de factori. Cel mai important motiv pentru care suspectii marturisesc este percepția dovezilor pe care poliția le deține împotriva lor. Rolul avocatului este de asemenea relevant, prezența acestuia în timpul interogatoriului reducând probabilitatea ca suspecții să mărturisească.

Cercetări recente arată că majoritatea suspectilor care nu fac marturisiri nu sunt suspecți principali (prime suspects). Tehnicile manipulative și coercitive sunt legitime atâta timp cat rămân corecte și legale. În Anglia ele nu mai sunt considerate astfel; daca acest lucru va reduce numărul mărturisirilor, rămâne de văzut.

3.5.3 De ce marturisesc suspectii?

Suspectii se confeseză de obicei poliției datorită unei combinații de factori psihologici din care se evidențiază 3 grupe mai importante:

-percepția pe care o au suspecții că există dovezi puternice împotiva lor.

-nevoia interioara de a mărturisi.

-presiunea exterioară precum teama de detenție și de interogatoriu.

Recent, Sigurdsson si Gudjonsson (1994) au extins aceste concluzii și au identificat un subgrup de deținuți care au facut marturisiri ca rezultat al obișnuitei dileme a deținutului din timpul interogatoriului datorită situației de co-participant la infractiune (co-defendant). Unii suspecți au relatat că nu au avut de ales, deoarece erau îngrijorați de faptul ca un alt co-participant va marturisi primul și îi va încrimina. De aceea, acolo unde sunt coparticipanți aceștia se pot confrunta cu dilema amintita, care poate influența mult comportamentul din timpul interogatoriului.

3.5.4 Tehnici de manipulare și coerciție (sugerarea mărturisirii)

1 Manualul de Contraspionaj și Anchetă al C.I.A.-KUBARK-

“Ne pronuntam împotriva tuturor tehnicilor de manipulare sau coerciție, căci a trata un om cu mijloace exclusiv psihanalitice indiferent de gradul de dezumanizare, constituie o protectie nu numai asupra lui, cât și asupra anchetatorului care altfel riscă să se dezumanizeze și el, în încercarea de a se purta cu interogatul pe masura faptelor sale”

În ianuarie 1997, Agentia Centrala de Informații a SUA (CIA) a fost obligată sa facă publice o serie de documente secrete (datorită intrarii în vigoare a Legii liberului acces la informație) printre care și a manualului de contraspionaj și anchetă al KUBARK care dezvăluie o șocantă panorama de tactici de tortura psihica si fizica.

Manualul a fost editat în iunie 1963 și era destinat agenților de contraspionaj. Tehnicile de tortură recomandate în manual au fost abandonate, oficial abia în anii 80 însă se pare că politica de arestare fără mandat (lucru complet ilegal) este încă folosită.

Manualul KUBARK conține informații valoroase despre câteva programe secrete ale CIA, inclusiv despre cele destinate controlului asupra minții omenești. De asemenea, actul clarifică mari pete albe din istoria politicii externe a SUA, făcând legătura între agenție și organizații criminale din întreaga lume.

Metodele prezentate în manual indică faptul că CIA a acordat o atenție considerabilă mijloacelor prin care oamenii pot fi făcuți să mărturisească. Tacticile agenției cuprind o arie extrem de largă, de la strategii blânde pentru inducerea confuziei, până la torturi cumplite. Ancheta ideală, explică autorii manualului, este metodică, cuprinzătoare și atent planificată. Ea trebuie să aibă etape distincte, gândite după personalitatea celui anchetat, și trebuie efectuate de o echipă completă de experți torționari. Echipa include un anchetator, un operator de poligraf care să verifice veridicitatea declarațiilor, un tehnician audio care să înregistreze interogatoriul și, în unele cazuri un hipnotist sau un doctor, pregătit să administreze droguri halucinogene.

2 Tehnici "non-violente"

Manualul împarte tehnicile în două: violente și non-violente. Chiar și în cazurile așa-numite „non-violente”, documentul precizează că „ancheta trebuie făcută sub presiune maximă, atât cât să ducă la supunerea subiectului”. Diferența dintre cele două metode este că, în cazul anchetei „non-violente” presiunea „se exercită în interiorul celui anchetat, subminându-i-se rezistența, sporindu-i-se dorința de a ceda, până când acesta sfârșește învingându-se singur”.

Manualul se referă și la unele tactici relativ cunoscute, precum metoda anchetatorului „prieten”, falsificarea mărturiilor asociaților subiectului etc.

Pe lângă acestea însă există și multe așa-zise metode „non-violente” cât se poate de crude, cum ar fi de exemplu tehnica numită „Alice în Țara Minunilor”. Scopul acesteia este de a controla „așteptările și reacțiile instinctive” ale subiectului, „tot ce îi este familiar fiind înlocuit cu straniu”. Subiectul asediat de „întrebări cu dublu înțeles” sau „ilogice”, începe să-și piardă contactul cu realitatea. „Pe măsură ce procesul continuă, zi după zi dacă este necesar, încercările subiectului de a înțelege situația devin imposibile”, se menționează în manual. „În acest punct, el va face mărturisiri importante sau chiar va dezvălui tot ce știe, numai pentru a opri aversa de aberații care îl asaltează”.

3.Tortura

Recomandate pentru folosirea în cazul „surselor care opun rezistență”, metodele violente au drept scop o regresiune a capacității mentale a subiectului până la stadiul copilăriei. Bazate pe studii ale unor reputați cercetători în domeniu, metodele de regresie a personalității includ întreg spectrul, de la simpla izolare, până la tortura fizică și hipnoză.

Potrivit teoriilor citate de manual, pe măsură ce anchetatul alunecă dinspre maturitate către o stare infantilă, tot ce-a învățat de-a lungul vieții dispare, inclusiv rezistența la interogatoriu. Mijloacele de a obține această stare merg de la izolare, deprivare de stimuli senzoriali, uzul amenințărilor, al durerii, al drogurilor și al hipnozei.

În manual există doar indicii despre ceea ce înseamnă cu adevărat "tehnici violente".

Paginile prea "sensibile" au fost cenzurate. Un exemplu – la pagina 8 există o referire la politica CIA de a autoriza cele mai brutale tactici:

"Este necesară obținerea aprobării Conducerii la nivel KUDOVE, pentru interogarea unei surse împotriva voinței acesteia sau în următoarele circumstanțe:

1. dacă va fi supusă unor violențe fizice;

2. dacă metodele medicale, chimice sau electrice urmează să fie folosite;

3. CENZURAT…"

Acest pasaj cenzurat 1-a determinat pe jurnalistul Daniel Schorr, de la Național Public radio să comenteze: "Vă puteți imagina ce oroare poate să fie acolo, așa de mare încât CIA se teme să o facă publică chiar și acum?".

3.5.5. Legea liberului acces la informație (FOIA)

Legea liberului acces la informație (FOIA) „The Freedom of Information Act" obligă agențiile guvernamentale „să facă publice, conform legilor în vigoare (…), orice manual destinat instruirii personalului care ar putea afecta un membru al publicului”.

Prin decizia oricărui tribunal districtual agenția care a refuzat să se conformeze FOIA poate fi obligată să facă publice actele în cauză. Este de datoria agenției să dovedească faptul că documentele sunt secrete. Daca tribunalul decide că agenția a refuzat în mod nejustificat să pună la dispoziția publicului actele cerute, acei angajați care au luat decizia reținerii documentelor vor fi sancționați conform legii.

În SUA nu constituie secret de stat decât acele acte autorizate în mod specific de către Executiv, în interesul apărarii naționale sau politicii externe; legate strict numai de regulile interne ale unei agenții sau informații prelucrate în scopul instaurării legii, în măsura în care publicarea lor ar dezvalui tehnici și proceduri destinate anchetelor legale și ar periclita impunerea legii.

Există deci și prevederi care protejează secretul de stat, dar și unele, temute, chiar și de CIA, prin care un cetațean poate obține declasificarea unui dosar. Prin definitie, puterea corupe, dar într-un stat unde democrația înseamnă cu adevărat „Puterea poporului”, omul de rând poate controla acțiunile celor care-l conduc.

4.Ascultarea învinuitului sau inculpatului

4.1 Etape și strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului

Așa cum rezultă din prevederile legale, ascultarea învinuitului (inculpatului) parcurge următoarele etape :

a). Verificarea identității învinuitului sau inculpatului

Această etapă reprezintă, de fapt, primul contact dintre învinuit și cel care efectuează ascultarea și este hotărâtoare pentru orientarea modului cum se va desfășura activitatea ulterioară a organului de urmărire penala.

Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită (inculpată) altă persoană decât cea care a savârșit infracțiunea.

Verificarea identității constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, domiciliu, antecedenle penale, precum și alte date care pot contura situația personală a învinuitului. Verificarea identității constituie și un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului față de situația în care se află, modul cum reacționează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afișează.

b). Ascultarea relatării libere

Această etapă începe prin adresarea unei întrebări temă, cu caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ce știe în legătură cu învinuirea ce i se aduce.

În această etapă anchetatorul are posibilitatea să-1 studieze pe învinuit, să-1 observe și să noteze omisiunile, ezitările. Toate observațiile făcute vor constitui suport pentru stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare.

În timpul ascultării libere anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmațiilor acestuia, să-și manifeste satisfacția ori nemulțumirea față de cele declarate. Trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm, în general o atitudine prin care să nu-și exteriorizeze scntimentele față de învinuit.

c).Adresarea de întrebări și ascultarea răspunsurilor sau ascultarea dirijată.

După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei și la învinuire. Întrebările formulate trebuie să îndeplinească anumite condiții:

-să fie clare și precise;

-să fie pe înțelesul celui interogat;

-să nu sugereze răspunsul;

-să oblige pe învinuit să relateze și nu să determine un răspuns scurt de genul „da” sau „nu”;

-să nu intimideze pe cel ascultat sau să-1 pună în încurcătură.

În această etapă se adresează întrebări prevăzute în planul de ascultare, care pot fi completate cu întrebări formulate pe parcursul ascultării, în funcție de răspunsurile învinuitului, de poziția sa, de problemele nou apărute în timpul ascultării.

Întrebările folosite în timpul ascultării pot fi clasificate în mai multe categorii, în raport cu scopul urmărit, cu natura și aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi lămurite, astfel:

-întrebări „temă" (cu caracter general), care vizează fapta –învinuirea în ansamblul său;

-întrebări „problemă”, prin care se urmărește lămurirea unor aspecte ale activității ilicite desfășurate, a unor anumite aspecte ale cauzei;

-întrebări „detaliu", strict limitate la anumite amănunte, prin care se urmărește obținerea de explicații ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi de precizare, de completare, de control; prin adresarea lor se urmăresc determinarea cu exactitate a unor împrejurări, lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere, verificarea siguranței si constanței în declarații a persoanei ascultate.

Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul anchetei depinde, în primul rând, de poziția învinuitului cu privire la învinuire, poziție ce poate consta în recunoașterea faptei și a învinuirii, în negarea, respingerea învinuirii, în diminuarea -atenuarea învinuirii prin recunoașterea parțială, de regulă, a unor aspecte mai puțin grave ale activității ilicite desfășurate, în refuzul de a face declarații.

În cazul recunoașterii învinuirii, după terminarea expunerii libere, dacă se apreciază că declarația nu este completă sau unele probleme sunt neclare, se procedează la adresarea unor întrebări de completare, de precizare și de control; întrebările trebuie să se refere la fapte, împrejurări concrete, evitându-se a se solicita învinuitului să facă aprecieri, presupuneri ori să exprime opinii personale.

În condițiile când învinuitul încearcă să nege faptele, pe lângă întrebările de completare, de precizare, și de control, trebuie să se folosească, în mod deosebit, întrebările de detaliu. O situație deosebită este aceea când învinuitul refuză să facă declarații. Cunoscând personalitatea și psihologia celui ascultat anchetatorul trebuie să stabilească motivele pentru care el refuză colaborarea.

Concluzii

Din perspectiva psihologiei judiciare etapele ascultării învinuitului sau inculpatului au o importanță deosebită, deoarece aici se pot identifica anumite mecanisme psihologice de care este bine ca cei în drept să țină seama. Urmărind relatările învinuitului anchetatorul va reține logica expunerii, cursivitatea exprimarii, siguranța de sine, contradicțiile posibile etc., pe baza acestora urmând să-și stabilească tactica de acțiune.

4.2. Procedee tactice folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului

Cunoașterea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea și stabilirea corectă a datelor privind persoana învinuitului (inculpatului) folosesc anchetatorului la stabilirea procedeelor tactice de efectuare a ascultării.

Tactica ascultării învinuitului (inculpatului) cuprinde metode și mijloace legale folosite în activitatea de ascultare, în scopul obținerii unor declarații complete și veridice, care să contribuie la aflarea adevărului și clarificarea tuturor aspectelor cauzei.

Dispozițiile legale și regulile tactice criminalistice reprezintă elemente de bază în stabilirea tacticii de ascultare. O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat și la poziția învinuitului (inculpatului).

Procedee tactice de ascultare :

1.Folosirea întrebărilor detaliu

Acest procedeu presupune utilizarea unor întrebări prin care se solicită învinuitului amănunte referitoare la împrejurările săvârșirii faptei, amănunte care să permită verificarea explicațiilor lui.

Întrebările detaliu se folosesc frecvent în cazul când învinuitul face declarații nesincere, contradictorii, adoptă o poziție refractară pe parcursul cercetărilor.

Scopul folosirii acestor întrebări este de a demonstra învinuitului netemeinicia declarațiilor sale și de a-l determina să renunțe la negarea faptelor comise. Practica atestă că acest procedeu tactic dă rezultate bune în cazul învinuiților recidiviști (infractori cu experiență), care, deși își pregătesc atent declarațiile, comit totuși erori și inconsecvențe;

2.Ascultarea repetată

Procedeul constă în audierea în mod repetat, la anumite intervale de timp a învinuitului cu privire la aceleași fapte, împrejurări, amănunte. Între declarațiile învinuitului vor apare, inevitabil, deosebiri, în special contraziceri, nepotriviri. Prin acest procedeu se poate demonstra netemeinicia afirmațiilor învinuitului, putând fi determinat să spună adevărul.

3.Ascultarea sistematică

Acest proccdeu se folosește atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-1 ajuta să lămurească toată problematica, mai ales în cauzele complexe, cu grad ridicat de dificultate, cât și al celor nesinceri, refractari, pentru că îi obligă să dea explicații logice, cronologice, succesive la toate aspectele care fac obiectul învinuirii.

Prin intermediul întrebărilor-problemă învinuitului i se solicită să clarifice sistematic cum a conceput și pregătit infracțiunea, persoanele participante și modul cum a acționat fiecare. Atunci când cel ascultat a săvârșit mai multe infracțiuni, în raport cu personalitatea și psihologia acestuia, anchetatorul va stabili dacă ascultarea va începe în legătură cu infracțiunea cea mai ușoară sau cu cea mai gravă. Când există mai mulți învinuiți în cauză, fiecare trebuie ascultat atât cu privire la activitatea proprie, cât și, separat cu privire la activitatea fiecărui participant.

4.Ascultarea încrucișată

Scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de apărare al învinuitului nesincer, înrăit, refractar, care se situează pe poziția negării totale a faptelor comise. Este un procedeu ofensiv și constă în ascultarea aceluiași învinuit de către doi sau mai mulți anchetatori ce s-au pregătit în mod special în acest scop și cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea.

Avantajul acestui procedeu constă în faptul că învinuitului sau inculpatului nu i se dă posibilitatea să-și pregătească răspunsuri mincinoase, întrebările fiind adresate de fiecare anchetator alternativ, într-un ritm sustinut, alert.

Dezavantajele sunt: derutarea persoanelor cu structură psihică slabă, încurcarea celui ascultat, anchetatorii înșiși putându-se încurca reciproc, mai ales atunci când nu toți stăpânesc perfect problema cauzei.

5.Foloslrea probelor de vinovăție

Procedeul se folosește în ascultarea învinuitului nesincer sau a celui care își recunoaște numai parțial vinovăția. În fața unor probe decisive, el va fi determinat să recunoască fapta comisă. Pentru a le utiliza cu maximum de eficacitate, anchetatorul trebuie să cunoască foarte bine probele existente la dosar și valoarea probatorie a fiecăreia dintre ele.

Este foarte important ca probele de vinovăție să fie utilizate la momentul oportun astfel încât învinuitul să fie determinat să facă declarații veridice și complete. Orice eroare din partea anchetatorului poate compromite ancheta.

În raport cu personalitatea și psihologia învinuitului, se poate proceda la prezentarea frontală sau progresivă a probelor de vinovăție.

Obținerea de rezultate bune prin folosirea acestui procedeu este asigurată de respectarea unor cerințe, printre care:

-cunoașterea temeinică de către anchetator a tuturor probelor din dosar, a legăturii ce există între acestea și activitatea ilicita desfasurată de catre învinuit;

-cunoașterea valorii fiecarei probe din dosar;

-stabilirea celui mai indicat moment pentru folosirea probelor de vinovăție și a ordinii în care acestea vor fi prezentate;

– stabilirea judicioasă a întrebărilor ce vor însoți prezentarea

În ancheta judiciară este mai frecvent folosită prezentarea progresivă a probelor de vinovăție, ce constă în ascultarea în mod treptat plecându-se de la aspecte mai puțin importante, cu prezentarea de probe care nu dovedesc nemijlocit săvârșirea faptei, vinovăția, continuându-se cu cele ce au relevanță deosebită, din care rezultă direct vinovăția.

6.Ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii

Procedeul se aplică atunci când în cauză există mai mulți învinuiți (inculpați) participanți la săvârșirea aceleiași infracțiuni. Cunoașterea învinuiților (inculpaților) implicați în cauză permite anchetatorului să stabilească pe cel dispus să recunoască mai ușor faptele săvârșite și cu acesta să înceapă ascultarea.

Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaște despre activitatea celorlalți participanți la infracțiune, lăsându-i-se impresia că persoana sa interesează mai puțin. În acest mod, acesta poate prezenta date valoroase în legătură cu infracțiunea săvârșită și implicit, să facă declarații despre propria activitate.

Prin confruntarea datelor obținute din declarațiile participanților, chiar dacă nu au declarat totul despre propria activitate, se pot desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicați în cauză.

7.Justificarea timpului critic (strategia interogării vizând spargerea alibiului)

Acest procedeu se folosește, de regulă, atunci când învinuitul (inculpatul) refuză să facă declarații.

Alibiul reprezintă un contact mental, o strategie cognitiv-demonstrativă parțial acoperită faptic, prin care persoana bănuita caută:

a) în timp – să rămână cât mai aproape de timpul comiterii faptei.

b) în spațiu -să se plaseze cât mai departe de locul comiterii faptei, unde

c) să-și facă simțită prezența

Timpul critic reprezintă suma duratei activităților ce au precedat săvârșirea infracțiunii, a acțiunilor ce caracterizează săvârșirea infracțiunii și perioada imediat post-infracțională

Cunoscându-se activitatea învinuitului (inculpatului), i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins, în timpul și după săvârșirea infracțiunii. Explicațiile date vor fi verificate minuțios pe zile, ore, minute și locuri.

De asemenea, procedeul se folosește și în ascultarea infractorilor nesinceri, refractali, oscilanți în declarații. Verificarea datelor furnizate de cel audiat oferă anchetatorului posibilitatea constatării nesincerității relatărilor, întrucât în declarațiile acestuia apar neconcordanțe în justificarea timpului critic. Utilizarea procedeului de justificare a timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infracțiuni și faptuitori.

8 Strategii de interogare vizând tactica complexului de vinovăție

Acest procedeu constă în adresarea alternativă a unor întrebări care conțin cuvinte afectogene (critice) privitoare la faptă și la rezultatele ei și a unor întrebări ce nu au legătură directă cu cauza.

Pentru realizarea scopului – obținerea unor declarații sincere – trebuie observate atent reacțiile învinuitului la diversele întrebări ce i se adresează, întrucât reușita procedeului nu depinde numai de răspunsurile celui ascultat, ci și de observarea și aprecierea acestuia.

9 Interogatoriul psihanalitic –

Concluzii

Ascultarea învinuitului sau inculpatului prezintă un grad ridicat de dificultate și complexitate întrucât situațiile infracționale sunt infinit de diverse. De aceea, folosirea unui procedeu sau al altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat.

Procedeele tactice în audierea învinuitului sau inculpatului se utilizează de către anchetator în funcție de caracteristicile, cauzei, precum și de particularitățile psihice ale persoanelor aflate în ancheta judiciară.

4.3. Sondarea sentimentului de vinovăție

Procedeele tactice în audierea bănuitului, învinuitului sau inculpatului se utilizează de către anchetator în funcție de caracteristicile cauzei, precum și de particularitățile psihice ale persoanelor aflate în ancheta judiciară, în diversele ipostaze impuse de stadiul urmăririi penale. Aceste procedee pot fi utilizate atât la modul singular, potrivit opțiunii anchetatorului pentru una din metode, cât și în mod combinat.De fiecare dată însă, anchetatorul se află în fața unei chestiuni fundamentale, și anume aceea de a ști care anume sentimente se află la originea simptomelor constatate. Sentimentele se exprimă prin anumite simptome.

Sub formă de simptome se manifestă acele urme lăsate în psihicul nostru de impresia faptului produs. La autorul infracțiunii trebuie să se regăsească expresia unui sentiment de culpabilitate care indică participarea sa la comiterea infracțiunii.

Dificultăți ce pot fi întâlnite:

• simptomele pot fi mai mult sau mai puțin transparente, exteriorizate;

• simptomele pot fi contrafăcute, impure, depinzând de o dispoziție particulară a subiectului sau de împrejurarea că acestea se pot raporta la alte sentimente

•sentimentul poate fi slab dezvoltat sau exprimat, poate fi înfrânat sau stăpânit;

•simptomele pot constitui expresia mai multor sentimente;

• învinuitul sau inculpatul poate încerca un sentiment de culpabilitate pentru o infracțiune săvârșită anterior, rămasă nedescoperită, deși în legătură cu infracțiunea pentru care este cercetat el afirmă adevărul;

• sentimentul poate fi simulat;

• în fizionomia celui vinovat pot fi semnalate simptome înșelătoare de vinovăție la gândul că va putea fi condamnat datorită acuzațiilor nedrepte care planează asupra sa.

Metoda se referă la utilizarea simptomelor psihologice în vederea aflării adevărului în procesul penal, atunci când învinuitul sau inculpatul contestă săvârșirea faptei. Ea constă în încercarea de a desprinde, prin maniera de interogare, diversele simptome pe care le poate manifesta cel ascultat de natură a releva sentimentele sale.

Finalitatea o reprezintă manifestarea diverselor simptome ce relevă sentimentele trăite.

Etape: un anumit interval de timp, învinuitul sau inculpatul este ascultat asupra faptelor ce i se pun în sarcină sau asupra unor împrejurări exterioare cazului; nu mult după aceea, obiectul interogatoriului este deliberat îndreptat pe un alt făgaș; apoi organul judiciar formulează față de cel ascultat opiniile, observațiile și explicațiile sale, adoptând față de acesta, când o atitudine conciliantă, când o atitudine severă.

Scopul: obținerea unui efect psihologic asupra învinuitului sau inculpatului, care să se exprime prin simptome ale sentimentelor trăite.

Soluții: utilizarea unei serii de reguli și procedee în vederea: interpretării, investigării, elucidării simptomelor, sentimentelor de culpabilitate sau de inocență, de minciună sau verocitate.

1 Interpretarea.Se impune determinarea, în cazul dat a acelor sentimente care au provocat simptomul sau ansamblul de simptome explicate.

Se recomandă intensificarea/atenuarea, încercarea de a face să dispară pentru moment simptomele manifestate.

Exemplu: față de cel care plânge, organul judiciar va face o primă remarcă, de natură a-i spori încrederea, și o a doua, de natură a-i intensifica neliniștea sub stăpânirea căreia se află.

Dacă intensitatea acestor simptome se diminuează sau încetează, în primul caz, rezultă un sentiment de veracitate; dacă intensitatea acestor simptome continuă și sporește, în cel de-al doilea caz, rezultă un sentiment de culpabilitate.

2 Investigarea dublează procedeele de interpretare prin urmărirea determinării, dacă simptomele manifestate în cursul dialogului dintre organul judiciar și învinuit sau inculpat se raportează la obiectul interogatoriului și sunt pertinente și pentru abordarea faptului imputat sau dacă, dimpotrivă, acestea se datorează unor cauze străine și trebuie eliminate.

Se impune cunoașterea trăsăturilor caracteriale ale subiectului pentru a ne putea explica modul în care se exprimă sentimentele și măsura în care formarea acestora se poate abate de la tipul normal.

Se recomandă comutarea obiectului interogatoriului pe un teren neutru față de fapta ce i se pune în sarcină, pentru a îndepărta efectul sentimentului de culpabilitate dat de minciună, constatat inițial, când interogatoriul se purta asupra faptei imputate. Dacă în acest caz efectele dispar și fac loc unor sentimente contrare, înseamnă că sentimentul de culpabilitate sau de minciună este real.

Verificarea concluziei: pe neașteptate, interogatoriul este readus la obiectul cauzei. Dacă o nouă schimbare se produce în sensul inițial, concluzia este bună.

3. Elucidarea se folosește pentru a pune în evidență simptomele slab exprimate. Atunci când învinuitul sau inculpatul relatează un fapt cu intenția de a spune adevărul, o face limpede, clar, iar dacă are impresia că anumite aspecte nu au fost bine înțelese, reia expunerea, căutând să fie cât mai persuasiv, însoțind relatarea cu o gestică anumită pentru a lămuri ceea ce s-a întâmplat (simptom semnificativ sincerității).

Precauții:

• organul judiciar trebuie să se abțină de la orice intervenții de natură a suscita subiectului sentimente străine (iritare, indignare);

• după depunerea jurământului, martorilor importanți trebuie să li se adreseze un avertisment, circumstanțial de solemnitate, de natură a da naștere unui conflict de conștiință în eventualitatea în care aceștia ar avea intenția de a nu confirma adevărul sau de a-1 ascunde. Dacă perseverează în această intenție, conflictul va spori simptomele de minciună în timpul interogatoriului. Pentru a avea efectul psihologic scontat, avertismentul trebuie rostit clar, pe un ton ferm, care să convingă martorul de importanța declarațiilor sale sincere și, totodată, de gravitatea consecințelor la care se expune dacă nesocotește obligația de a spune adevărul;

• confruntarea învinuitului sau inculpatului cu alți participanți la procesul penal sporește eficiența interogatoriului.

5. Interogatoriul psihanalitic

5.1 Definirea interogatoriului psihanalitic

Interogatoriul psihanalitic – “este interogatoriul viitorului, este inofensiv, curat respectă „integral demnitatea, drepturile și libertățile cetățeanului din perspectiva prezumției de nevinovăție, este un joc al inteligenței prilejuit preponderent de o simplă discuție asupra cazului și care dă posibilitatea individului de a se apăra cu toate mijloacele – cele legale sau ilegale”.

„Forta interogatoriului psihanalitic rezidă din stupefianta perfomanță a psihologului criminalist de a-i provoca adversarului său (bănuit, învinuit, inculpat) tendința marturisirilor spontane izvorate liber consimțit din nevoi sufletești interne ca o alternativă la a-i proba culpabilitatea prin dovezi exterioare”

Scopul interogatoriului psihanalitic este identificarea comportamentului duplicitar (simulat), foarte des întâlnit în practica judiciară.

În timpul interogatoriilor bănuitul lasă să-i scape în dialogul pe care-1 poartă cu reprezentantul autorităților publice, nume și date pe care conștient nu dorește să le divulge, dar pe care el nu se poate înfrâna să le spună. Aceste scăpări neintenționate au totuși sens profund întodeauna extrem de relevant.

Enunțând metodele psihanalizei, Freud Sigmound sesizează faptul că anumite insuficiențe ale funcțiilor psihice exprimate, prin acte în aparență neintenționate, se dovedesc a fi, dacă sunt supuse unei analize abisale, perfect motivate și determinate de rațiuni care scapă conștiinței comune.

Prin comportament simulat se înțelege -efortul conștient întreprins cu perseverență de către subiectul interogat pentru a masca trăiri, unele stări sufletești, intenții, acțiuni, fapte și probe cu scopul de a aduce ancheta judiciară pe căi greșite, în vederea sustragerii de la pedeapsă

Simularea este caracteristica unei persoane care adoptă două atitudini și joacă premeditat două roluri, afișează sentimente și gânduri diferite de cele pe care le simte cu adevărat.

Simularea este asigurată de divergența dintre forma gândită și cea exprimată; minciuna reprezintă constructul mental strategic, apărarea, pe care, din perspectiva psihologiei judiciare, bănuitul o îndreaptă împotriva celui ce îl interoghează, adoptând un comportament voit contrafactual cu referință voit pragmatică și vizând o finalizare persuasiv intențională.

5.2. Caracteristici și mecanisme ale interogatoriului psihanalitic

În timpul interogatoriului apare la o persoană supusă lui, un dezechilibru psihic provocat de către excesiva acumulare de energie, determinată de conflictele interpsihice ale duplicității.

Duplicitatea implică o manifestare intenționată a adevărului învăluită și susținută pragmatic. Interesul pus în joc prezidează efortul agentului mincinos că sub ocrotirea principiului "prezumției de nevinovăție" se pună în mișcare un mecanism determinat să-i inducă interlocutorului său o convingere intimă convenabilă lui.

Procesele psihice ce preced și însoțesc săvârșirea infracțiunii precum și cele ce succed acesteia sunt integrate însă structurii Eului persoanei interogate, sub forma unui pattern infracțional stabil implementat scoarței cerebrale sub forma a ceea ce noi înțelegem a fi matricea culpabilizatoare -amintirea despre faptă.

Interogatoriul supralicitează tensiunile dintre Eul Conștient care exprimă datele factuale cu conținut infracțional și structurile subconștiente energizate pulsîonal.

În timp, fie datorită detenției sau relaxării induse fie datorită oboselii și slăbirii vigilenței persoanei interogate conflictul dintre pulsiunile inconștientului și actul conștient, determinat de raportul Eu – Realitate (fapta infracțională) se concretizează în manifestări ce scapă cenzurii conștientului fiind localizate la nivelul preconștientului.

Astfel spus conținuturile cognitive sunt uneori respinse, refulate de către conștiință sau sunt suprimate ca stări ce trezesc interogatului atitudini de autocontrol în scopul acoperirii manifestărilor emoționale. Dar ele continuă să-și exercite presiunea asupra cenzurii conștiinței provocând acte greșite, lapsusuri sau stări emotive a căror exteriorizare este mai greu de stăpânit.

Aceste manifestări, care scapă cenzurii conștientului îi dau reprezentantului autorității publice motive întemeiate să presupună că faptele relatate de cel interogat sunt fie încercări de a masca realitatea pentru îndrumarea interogatoriului pe piste greșite fie ceea ce mărturisește este purul adevăr.Neliniștea psihică, tensiunea afectivă, pe care o traversează interogatul în timpul interogării va produce o presiune asupra căilor conștiente de exteriorizare, împingând astfel în conștiință situațiile neconsumate, scopurile nelichidate.

5.3. Comentarii asupra interogatoriului judiciar de tip psihanalitic

In interogatoriul care se adresează unor bănuiți criminali aceștia se vor autodemasca sub influența Eului sedimentat în subconștient alături de Eul primitiv și brutal, identificând la aceștia: lapsus-uri, erori caracteristice, acte simptomatice, uitarea sau deformarea unor nume familiare etc.

De modul în care sunt identificate și interpretate în comportamentul acestor criminali simptomaticile subconștientului delicventului depind de orientarea primelor cercetări către soluții corecte, juste și civilizate.

Sarcina specialistului psiholog este de a pătrunde în mod indirect în subconștient, unde cenzura a refulat crima sau delictul, pentru a apăra individul față de eventuala demascare și responsabilitate.Totuși cenzura este și ea supusă unor scăderi ale stării de vigilență (sentimentul religios, alcoolul, evenimente emoționale pozitive sau negative, stresul etc.) situații în care dacă nu direct și expus, atunci deghizat și simptomatic, ecouri ale refulărilor evenimentului criminal răzbat intempestiv în comportamentul vizibil.

Intuiția psihologului expert constă tocmai în identificarea corectă și justa interpretare prilejuită de surprinderea acestor momente. Iată de ce o condiție esențială a interogatoriului psihanalitic este crearea unor stări de intimitate, confort și liniște, apte să inducă relaxarea și detenta (inclusiv diminuarea spiritului critic și vigilenței cenzurii) când bănuitul se supraveghează mai puțin, când cenzura se anihiliază în stereotipul mental al ideilor, să nu mai fie supus restricțiilor cum este de obicei în starea de veghe.

5.4. Simptomatologii semnificative

În acord cu literatura psihanalitică în interogatoriul psihanalitic și interpretarea psihanalitică a comportamentelor persoanelor incluse în cercurile de bănuiți, vom regăsi o gamă largă de simptomatologii semnificative conduitelor duplicitare și anume:

– revenirea autorului în câmpul faptei (amestecat în grupul curioșilor sau oferindu-se să sprijine organele de cercetare) etc;

– asociațiile de idei (cu ocazia relatării verbale);

-erorile de scriere și lectură (cu ocazia dispozițiilor scrise);

-actele ratate;

-uitarea (de către autor) a obiectelor în câmpul faptei;

-lapsusuri (uitări de nume proprii și cuvinte);

-acte simptomatice accidentale;

-acte agresive disperate;

Toate acestea constituie mesaje pentru funcționarul public însarcinat cu luarea interogatoriului în sensul că aceste "acte nesemnificative" ce scapă conștientului, au o motivație determinată în mod obiectiv legată de interogatoriul în curs și de fapta comisă.

1.Lăsarea obiectelor

Deseori în cursul cercetărilor științifico-tehnice desfășurate asupra câmpului faptei1, specialiștii identifică primele acte simptomatice ale subconștientului, care sunt veritabili indici orientativi în direcția identificării făptașului, psihanalitic ele constituind simptome de autodemascare.

Ne referim la lăsarea de obiecte, „uitarea” în câmpul faptei a unor corpuri delicte, obiecte personale (brichete, cuțite, legitimații, cărți etc.) care au o sorginte și o explicație simptomatico-psihanaliticâ. Acest act simptomatic este explicabil prin automatismul psihologic dezvoltat în metafizică sub terminologia „eternei reveniri”.

Lăsarea obiectelor nu este o neglijență întâmplătoare, ci dorința confuz exprimată a Eului Social, refulat, de autodenunțare, de revenire pe locurile crimei.. Actul simptomatic de uitare a obiectelor în câmpul faptei se explică prin faptul că unele din elementele asupra cărora cenzura veghează scapă de sub controlul acesteia, ea slăbind din cauza instinctului de conservare, activat de teama făptuitorului de a fi identificat;

2.Revenirea la locul faptei

Revenirea la locul faptei este consecința necesității detensionării psihice a făptuitorului sub presiunea eului social, care dezaprobă inconștient actul criminal.

Unii autori cred că eterna reîntoarcere la locul faptei este generată de plăcerea înfiorătoare și dulce a tensiunilor emoțional afective pe care o dau făptuitorului retrăirea actului infracțional și descărcarea treptată a tensiunilor.

Psihanalitic, revenirea izvorăște din instinctul de conservare al acestuia, din dorința sa de a se asigura că nu a comis nici o greșeală.

3.Lapsus-ul

Se pare că el este tributar imaginilor flotante care sunt în apropierea cercului luminos al conștiinței. Influența lor se resimte făcând să devieze curgerea normală a vorbirii nu din cauza asemănărilor pur acustice dintre două cuvinte ci din pricina unui gând ținut ascuns sau din pricina unei stări sufletești general – contradictorii celei pe care-o afirmă verbal.

În interogatoriul judiciar psihanalitic, lapsus-ul este de o importanță evidentă în găsirea adevărului ascuns de bănuit. Nu este nevoie ca între înțelesul cuvântului care trebuia pronunțat și între cel care s-a pronunțat să fie o înrudire, căci lapsus-ul nu trebuie neapărat să se refere la crimă prin înțelesul lui direct explicit.

Lapsus-ul dintr-un interogatoriu criminal apare de regulă fără legătură directă cu crima, dar apariția sa ca simptomatologie psihanalitică se poate interpreta în legătură cu crima.

„Exemplificativ:

Un caz de amnezie temporală, urmat de lapsus este următorul: o pacientă a lui Freud nu-și poate aminti partea corpului „murdărit” de mângâierea unei mâini impertinente și voluptoase. Câteva zile mai târziu era în vizită la o prietenă și se întreținea cu ea despre vacanță și călătorii. La întrebarea unde se găsește casa sa din localitatea M., aceasta răspunde: pe COAPSA muntelui, în loc să-i zică pe COASTA muntelui.

Specialistul psiholog inițiat în psihanaliză va interpreta lapsus-ul în sensul legăturii bănuitului cu leziunile provocate pe coapsele victimei.”

4.Fenomenele de „uitare”

Fenomenul frecvent și banal al uitării căruia nu i se dă altă importanță decât cea a unei enervări de-o clipă a fost ingenios studiat de Freud, descoperindu-i-se legi și mecanisme care ne pot pune în legătură cu preocupările intime ale delicventului.

Cercetarea numelor proprii în interogatoriu este de-o însemnătate primordială. Atenția trebuie îndreptată nu atât spre unele nume în legătură directă cu vina și asupra cărora conștiința veghează, ci mai mult asupra numelor proprii incidentale. Deformarea lor într-un sens care indică o legătură cu numele victimei sau în relația cu victima este un indiciu concludent.

Adeseori încercăm zadarnic să ne reamintim un nume de care ne dăm bine seama că îl cunoaștem. În locul său se substituie alte nume a căror inexactitate este imediat recunoscută de memorie. Între numele adevărat și cel substituit, Freud găsește o relație cu preocupările intime refulate.

Substituirea nu se face în mod întâmplător ci după legi posibile de stabilit. Dealtminteri, orice gest, orice cuvânt, orice miscare au cauze prvizibile și își găsesc întotdeauna o explicație.

Un gând intenționat ascuns face oricând o erupție. Pentru un psiholog specializat în interogatorii judiciare de tip psihanalitic care are o bănuială poate să și-o verifice cu ajutorul numelor deformate, ale omisiunilor, sau al substituirilor de nume.

Datele sufletești, cu ajutorul cărora se poate reconstitui adevărul ascuns, sunt furnizate de aflarea până în cel mai mici detalii, nu numai a împrejurărilorîn care s-a înfăptuit delictul ci și prin cunoașterea directă a personalității și caracterului celui bănuit.

Analizând datele recoltate cu declarațiile obținute gândul refulat se poate identifica fie:

a) printr-o uitare a unui nume foarte familiar acuzatului, dar care este în legătură directă ori indirectă cu victima;

b) printr-o deformare a unui nume, deformarea făcută în sensul unei afinități cu crima.

Ideea care este refulată răzbate la cea mai mică ocazie și felul cum se exteriorizează este specific pentru structura morală și intelectuală a individului.

În cazul unui interogatoriu judiciar psihanalitic putem iniția următorul mecanism: găsim un nume care, din dosar este familiar acuzatului și care să fie în legătură –chiar numai o simpla asemanare de sunete- cu numele pe care vrea să-l ascundă. Îi punem apoi întrebarea dacă își reamintește de acest nume, în legătură cu un fapt oarecare din viața lui. În cazul unei ezitări, a unei deformări, a unei uitări, evident că avem un indiciu mai bun că ceea ce i se impută nu îi este străin.

5.Erori de lectură și de scris

Interpretarea erorilor de lectură și de scris își găsește de asemenea utilizarea în lumea labirintică a interogatoriilor psihanalitice, al cărui demers vizează descifrarea subconștientului.

Sorgintea erorilor este aceeași ca și la lapsus: o idee refulată sub presiunea unei neplăceri ulterioare.

De altfel există o strânsă corelație între mecanismul unui lapsus și felul cum se comit erorile de lectură și de scris. Imaginile flotante din jurul conștiinței prin forța lor dinamică, modifică mersul normal al scrisului și al cititului.

Este cunoscut de altfel faptul curent că în cazul când o emoție invadează psihicul unei persoane, expresia nu mai urmează drumul obișnuit. Petre Pandrea dă în acest sens un exemplu foarte sugestiv, în sensul că o doamnă, ridicând de jos un bilet de hârtie pierdut de soțul ei în sufragerie, citește pe dosul acestuia cuvântul „Testament” (scris de sotul acesteia). Uitându-se de fapt mai atent sesizează că era scris cu totul altceva (Tănase-teatru), însemnarea având rostul de ai aminti soțului să cumpere bilete la teatru.

Interpretarea erorii de lectură este următoarea: doamna respectivă avusese certuri cu soțul ei, pentru a-i trece proprietatea unei case pe nume ei personal, temându-se de un eventual divorț. Încercarea a fost zadarnică. Gândurile refulate și prea puțin favorabile la adresa soțului s-au dat însă la iveală prin acestă eroare de lectură .

Iată așadar că, analiza documentelor bănuitului ( înscrisuri, declarații, date în dosar etc.) de dinaintea și după comiterea crimei, pot oferi indicii orientative cu privire la implicarea sa,. Nu este lipsită de interes practica de a-l pune pe bănuit ca în final să-și citească propriile declarații interpretându-i erorile de lectură și comportamentul expresiv în raport cu anumite cuvinte sau pasaje pronunțate eronat.

6.Actele simptomatice

În interpretarea psihanalitică actele simptomatice sunt mărturisiri involuntare ale unor gânduri, ale unor infracțiuni sau ale unor repulsii ce scapă ce scapă de sub controlul vigilent al Eului conștient.

Autorul unei acțiuni simptomatice își dezvăluie o intenție a subconștientului într-un moment când cenzura nu-și exercită cu strictețe rolul său. Cele mai mici tulburări funcționale ale vieții noastre psihice au înțelesul lor profund. Influența lumii subterane din noi se arată nu numai în momentele critice ale vieții, ci și în faptele accidentale

Hans Sachs ne dă în acest sens un exemplu semnificativ „.. am avut ocazia să asist la masa unei perechi în vârstă, cu care sunt înrudit. Ea are o afecțiune hepatică și tine un regim riguros. Când s-a adus friptura, bărbatul a rugat-o pe soția sa să îi dea muștarul. Ea deschide bufetul, de unde ia un mic flacon ce conținea pastile pentru afecțiunea ei hepatică și-l pune în fața soțului. Între flaconul cu pastile și borcanul de muștar nu era evident nici o asemănare susceptibilă de a fi creat vreo confuzie; totuși soția nu și-a dat seama de eroarea sa decăt atunci când soțul ia atras atenția făcând haz de aceasta gafă banală care nu este altceva decât o expresie elocventă a unui act simptomatic..”

Actele simptomatice, pe care le facem aproape zilnic sunt determinate mai ales de lupta pe care Eul nostru interior o duce pentru adaptarea sa la realitate și mediul social. Între ceea ce dorim și ceea ce trebuie să facem este întotdeauna o diferență.

Cu cât organismul este mai puternic cu atât actele simptomatice se înmulțesc. Comiterea unei crime sapă o prăpastie între ceea ce simte și între ceea ce trebuie să facă cineva, de aceea și actele simptomatice sunt mai numeroase la delicvenți.

7.Asociații de idei

Aglutinarea ideilor și centrarea acestora pe un trunchi ideativ principal nu mai este o noutate în psihologie. În acest sens se vorbește de stereotipii ideative, mentale în sensul că o idee aduce după sine o altă idee de care este legată într-un fel sau altul.

Anarhia și haosul mental nu se găsesc decât în delir sau în stări cu totul patologice,. Chiar și în delir se găsește lait-motivul care ajută la sondarea abisurilor sufletesti. Relativa ordine a inteligenței umane contribuie ca ideile să se asocieze unele cu altele după afinități. Un cuvânt sau o idee, care face parte dintr-un anumit complex psihic va avea ca ecou alt cuvânt sau altă idee din același complex.

Breuer și Jung au inițiat experiențe de asociații verbale, în care persoana examinată răspunde la un cuvânt pronunțat înaintea sa prin alt cuvânt care îi vine în minte cu această ocazie; timpul scurs între axcitație și reacție fiind măsurat.

Aceste experiențe pot fi pentru un psiholog un fel de tensiometru al evoluțiilor sufletești ale bănuitului. Modul cum reacționează față de un cuvânt oarecare, arată ceva din starea sufletească în care se află. Cuvintele alese ca excitante pentru producerea reacției sunt preferabile să se refere indirect la crimă sau delictul pe care acuzatul se încăpățânează să-l nege.

Pentru ca o stimulare verbală să devină concludentă trebuie ca răspunsul să fie dat fără amestecul conștiinței, perioadă de latență (întârzierea răspunsului asociativ) sau simbolica răspunsului în raport cu stimulul inductor, devenind singurele repere semnificative în interpretarea celui ce conduce interogatoriul.

Din punct de vedere al metodei, ințial se realizează detenta prin așezarea delicventului într-un fotoliu comod, într-o cameră liniștită din care sunt absenți stimuli parazitari, pentru ca atenția sa-i poată fi orientată exclusiv introspecționst. Psihanalistul se așează în spatele lui și-i sugerează să-i comunice tot ceea ce-i trece prin minte, pentru început lucruri banale accesibile sau incitante.

Din când în când specialistul în interogatorii psihanalitice intervine în gândurile care se înlănțuie prin întrebări și cuvinte introductoare semnificativ canalizării reveriei persoanei interogate, în sensul pe care îl bănuiește a fi adevărat. Criteriul care arată apropierea de complexele refulate este în primul rând emoția pe care o arată delicventul, la care se adaugă lapsusurile, epuizarea, plânsul sau râsul nervos etc.

Neliniștea, spaima, torturile intime, cinismul rece și ratarea sunt caracteristicile dedublărilor și multiplicărilor sufletești Cu ocazia comiterii unor crime, se interpune un element străin în angrenajul psihic; refularea fără tulburări periculoase nu este posibilă decât pentru scurtă vreme. Interpunând verbiajului incoerent o asociație de idei descoperim complexele latente și ascunse ale individului.

Concluzii

Dintre toate mijloacele tehnice ale psihanalizei judiciare asociațiile de idei pare a fi cel mai bun deoarece omul are o pornire înăscută de a da la iveală ceea ce este ascuns, după cum ochiul trebuie sa elimine firele de praf care îl jenează pe pleoapă, în cazul contrar, a unei iritații dezagreabile și periculoase.

Mărturisirea unei greșeli, spovedania din punct de vedere religios, corespunde necesității de a elimina refularea. Nevoia de comunicare nu implică remușcare, sentiment cunoscut numai de criminali experți și absolut ignorat de criminalul iresponsabil. Refularea și demascarea refulării există însă la toate categoriile de criminali.

Condiția interogatoriului psihanalitic este realizarea atmosferei de intimitate din care se poate obține starea de confianță permițând eului social, matricei morale să se armonizeze cu tensiunile refulate prin actul mărturisirii, acceptării comiterii faptei și a pedepsei.

6. Instituțiile confruntării, prezentării pentru recunoaștere și reconstituirii ca activități ale urmăririi penale din perspectivă psihologică

6.1. Confruntarea

Din perspectivă strict psihologică, confruntarea, ca activitate de urmărire penală, constă în ascultarea a două persoane, una în prezența celeilalte, între declarațiile lor existând contraziceri esențiale cu privire la aceeași problemă.

Scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre declarațiile persoanelor ascultate cu privire la una și aceeași problemă. În practica organelor de urmărire penală, confruntarea este folosită și în scopul verificării și precizării unor declarații ale învinuiților sau inculpaților participanți la aceeași infracțiune prin care aceștia și-au recunoscut faptele săvârșite.

Procedând la pregătirea confruntării, organul de urmărire penală trebuie să cunoască persoanele ce vor fi confruntate și sub aspectul dominantelor de ordin psihologic.

Este știut faptul că emotivii pot fi neclari în declarații, într-o oarecare măsură nesiguri, se pot contrazice, se pot inhiba ușor, mai ales atunci când se află în confruntare cu persoane superioare lor prin cultură, statut social, forță fizică.

Trebuie ținut seama de faptul că procedura confruntării creează, de regulă, chiar și pentru persoanele de bună-credință, un climat tensional, de îngrijorare prin prisma reflecției asupra „consecințelor".

În timpul confruntării se impune observarea atentă a persoanelor confruntate și în special, a celei care neagă, considerată nesinceră, pentru a vedea cum reacționează la diferitele întrebări care i se adresează, la care întrebare a manifestat neliniște, care a surprins-o, la care a evitat răspunsul, pentru a observa reacțiile sale față de răspunsurile persoanei cu care este confruntată. Pentru anchetator, confruntarea este un bun prilej de observare psihologică a persoanelor confruntate.

Organul de urmărire penală trebuie să acorde atenție nu numai declarațiilor persoanei confruntate, ci și manifestării ei, efectelor pe care le produc, asupra acesteia diferitele întrebări care i se adresează, modului cum sunt formulate și promptitudinii răspunsurilor pe care le dă.

Fin observator, cu temeinice cunoștințe psihologice, anchetatorului i se oferă, prilejul de a discerne asupra simptomatologiei comportamentului simulat al persoanelor confruntate. Permanent atent, el nu va pierde niciodată din vedere faptul că. dacă interpretarea psihologică a datelor desprinse cu ocazia ascultărilor anterioare este importantă, aceasta este esențială la confruntare.

Se recomandă contactul psihologic direct, față în față, al organului de urmărire penală cu persoanele confruntate, pentru asigurarea tuturor posibilităților de studiu și supraveghere.

Practica demonstrează că tatonarea directă, îndeosebi vizuală, observativă, pune în stare de inferioritate psihică pe cel care ascunde adevărul. În general, la acesta se constată, pe parcursul confruntării, un întreg cortegiu caracteristic comportamentului simulat: scăderea fermității argumentării, ezitări, reveniri și perioade de latență în răspunsuri etc. Un anchetator cu o bună pregătire psihologică poate să le surprindă pentru că este greu de susținut un neadevăr în fața celui care cunoaște realitatea

6.2. Prezentarea pentru recunoaștere

Prin această activitate se urmărește identificarea persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor ce au legătură cu cauza prin mijlocirea persoanei care le-a perceput anterior și a reținut în memorie semnalmentele, trăsăturile exterioare ale persoanelor, ori caracteristicile obiectelor și animalelor.

Precizarea se impune pentru a se preveni orice confuzie între noțiunea psihică de recunoaștere și noțiunea de recunoaștere în accepțiunea sa juridică, respectiv de mărturisire a adevărului.

Valoarea probantă a recunoașterii trebuie exprimată exclusiv în coroborare cu toate celelalte materiale de probă administrate în cauză. Faptul că o anumită persoana bănuită de săvârșirea unei infracțiuni a fost recunoscută de către un martor nu este un motiv suficient și temeinic ca aceasta să fie în mod cert și autorul faptei.

Interogatoriul în cazul prezentării pentru recunoaștere se desfășoară după regulile privind ascultarea persoanelor sau părților vătămate, a martorilor, învinuiților ori inculpaților, însă prezintă și unele particularități datorită faptului că, în cazul primului fel de ascultare, persoana nu este solicitată să redea împrejurări și condiții ale săvârșirii infracțiunii, ci să descrie semnalmente sau caracteristici care pot duce la recunoașterea obiectului supus identificării.

Ascultarea persoanei ce urmează să facă recunoașterea vizează realizarea mai multor obiective:

cunoașterea posibilităților reale de percepere, memorare și redare a persoanei;

stabilirea condițiilor de loc, timp și mod de percepere, precum și a factorilor obiectivi ori subiectivi care ar fi putut-o influența;

determinarea datelor referitoare la caracteristicile de identificare percepute și memorate de persoane, pe baza cărora va putea face recunoașterea.

Tot cu ocazia ascultării, trebuie să se stabilească dacă perceperea s-a făcut cu ocazia și în condițiile săvârșirii infracțiunii ori în alte împrejurări. Este cunoscut faptul că perceperea se realizează, de cele mai multe ori, în momentul săvârșirii infracțiunii; dacă la aceasta se adaugă faptul că persoana sau obiectul de recunoscut au fost văzute o singură dată, rezultă dificultățile pe care le întâmpină cel chemat să facă identificarea cu ocazia ascultării, apoi a prezentării pentru recunoaștere. Deci, imposibilitatea persoanei de a prezenta elementele pe baza cărora urmează a se face identificarea nu înseamnă și incapacitatea acesteia de a face recunoașterea.

Organizarea acestei activități sau renunțarea la efectuarea ei, atunci când, cu ocazia ascultării, persoana nu reușește să redea elementele caracteristice care să formeze convingerea posibilităților sale de a face identificarea, se hotărăsc de la caz la caz, în raport cu particularitățile cauzei, ținându-se seama de condițiile ce au putut influența perceperea, memorarea și reproducerea.

6.3. Reconstituirea

Poate fi definită ca fiind reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea sau oricare fapt care prezintă importanță în cauză, pentru a se stabili dacă fapta a avut ori putea sa aibă loc în condițiile date (spațiu, condiții meteo etc.).

Reconstituirea constă în reproducerea tuturor împrejurărilor săvârșirii infracțiunii sau numai în reproducerea unora dintre episoadele ei ori chiar a unor fapte izolate, care însă, prezintă importanță pentru cauză, în sensul că ajută la clarificarea unor probleme ale acesteia.

În cadrul reconstituirii, organul judiciar percepe nemijlocit, fenomenele, acțiunile și nu urmele acestora; obiectul perceperii îl constituie fenomenul, experiența și rezultatele lor.

În cursul reconstituirii se pot reproduce și verifica fapte, fenomene care nu lasă urme materiale; de exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării posibilităților de a vedea sau de a auzi; faptele, fenomenele examinate sunt întotdeauna provocate artificial, de aceea ele sunt asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate;

În concluzie reconstituirea este, de fapt, o experiență, o încercare de a stabili pe cale experimentală posibilitățile de existență a faptelor sau fenomenelor; cu ocazia reconstituirii, nu o dată se obțin probe noi și se asigură extinderea urmăririi penale.

7. metodele de investigare a personaliTĂȚii

7.1.Conceptul de personalitate și considerații introductive

Personalitatea este o calitate pe care o poate dobândi virtual orice individ într-o anumită etapă a dezvoltării sale (perioada adolescenței avansate) întrunind anumite note sau caracteristici definite.

Noțiunea de personalitate se referă la organizarea interioară, sintetică, unitară și totodată individualizată a insușirilor psihofizice, a structurilor cognitive și atitudinale, a capacităților individului care îi determină o adaptare specifică la mediu.

După Allport (1981) "personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic". Personalitatea reprezintă sinteza particularităților psihoindividuale, în baza căreia ne. manifestăm specific, deosebindu-ne unul de altul.

Personalitatea se dezvoltă în procesul larg al socializării individului și în permanenta sa interacțiune cu mediul uman. Personalitatea nu se dezvoltă prin simplul proces de creștere și maturizare sau prin contemplarea acțiunilor altora, ori prin ascultarea pasivă a unor sfaturi și îndemnuri, ci în procesul activității.

Personalitatea, fiind un proces social, nu numai că se formează în contextul relațiilor sociale, dar ea există și se manifestă ca atare tot într-un sistem de relații psihosociale, conferindu-i acesteia dimensiunea biopsihosocială. La naștere individul uman găsește gata constituită structura socială, sistemul de relații.

Cadrul socio-cultural include achizițiile generațiilor precedente – sub forma bunurilor materiale și a valorilor culturale – care constituie mijloacele formării personalității. Astfel, personalitatea devine un centru de acțiune – subiect al cunoașterii și transformării realități.

Personalitatea umană nu se constituie printr-un efect de amprentă a relațiilor sociale. Întotdeauna, influențele externe se răsfrâng prin intermediul condițiilor inteme.

Condițiile interne includ :

a).datele de ordin biologic, echipamentul nativ transmis prin patrimoniul de gene; acestea controlează în primul rând constituția somatică, tipul de sistem nervos (și grație lui – temperamentul), apoi predispozițiile native, care stau la baza aptitudinilor și a altor însușiri;

b) datele de ordin psihologic, adică formațiuni psihice structurate în procesul dezvoltării: sentimente, atitudini, aspiratii, interese etc.

Personalitatea este conturată atunci când tânărul dobândește maturitatea de gândire, devenind stăpân pe metodele deductive ale inteligenței, achiziția care permite judecata indcpendentă, capacitatea de a discerne și a evalua autonom.

Înțelegerea personalității ca un produs al împrejurărilor și al activității sociale, și ca un sistem de valori instrumentale și sociomorale, ce dau posibilitatea subiectului să se impună și să contribuie în mod creator la existența socială, se opune atât exagerării rolului eredității în definirea personalității cât și încercărilor de a reduce determinarea personalității la trăsături psihoconstituționale.

Sub aspect structural, sistemul activ al personalității îmbină trăsături generale și particulare. În studierea personalității se detașează două modalități de abordare:

-cea factorială preocupată de identificarea și stabilirea corelațiilor dintre trăsături

-și cea structurală, preocupată de surprinderea organizării globale a personalității, de identificare a profilelor.

Trăsăturile de personalitate se disting prin: sintetism, constantă sau relativă stabilitate și generalitate. Acestea variază de la o persoanâ la alta, ceea ce la una este dominant la alta putând fi subordonat și nesemnificativ.

Caracteristicele tipice sau de profil ale personalității vor fi identificate în sfera trăsăturilor cardinale și centrale, relativ comune pentru anumite categorii de persoane.

În psihologia contemporană există o mare varietate de sisteme de modelare a personalității, dar cea mai concludentă rămâne cea clasică realizată îu termeni de temperament, aptitudini și caracter.

Fiind organizarea cea mai complexă, personalitatea reprezintă și cel mai complicat „obiect de cunoaștere și caracterizare. Cu toate acestea, aproape zilnic suntem confruntați cu o asemenea sarcină. Astfel, ne putem forma o imagine mai mult sau mai puțin veridică despre structura și profilul personalității care se află în anturajul nostru.

În psihologie problematica personalității în ansamblul ei ocupă un loc central, având atât implicații pentru practica socială, cât și pentru domenii învecinate ale științei psihologice.

7.2. Metode de investigare a personalității

7.2.1Observația

Observația constă în concentrarea tuturor mecanismelor senzoriale prin care omul ia act de structura unui obiect sau de particularitățile desfășurării unui fenomen, a unei acțiuni, a unor acte de conduită.

Observația nu reprezintă un proces care are la bază exclusiv funcția vederii. Datorită caracterului ei complex, cunoașterea care se bazează pe observație nu se limitează la aspectele de suprafață direct sesizabile, ci, cu ajutorul mecanismelor gândirii (judecata, raționamentul de tip analitic sau sintetic, inductiv sau deductiv), ea pătrunde dincolo de acestea dezvăluind laturi, aspecte noi, anterior necunoscute.

Fiecare persoană, la întâlnirea cu o altă persoană (necunoscută), realizează, în cursul unui proces care la început este pur intuitiv și care treptat devine conștient, o cunoaștere a însușirilor psihice ale persoanei respective, în funcție de care își adaptează aproape automat propriile manifestări (gesturi, expresii etc.). Această cunoaștere se realizează la început pe baza elementelor exterioare, care sunt cel mai ușor de sesizat: statura, ținuta, mersul, gesturile, fizionomia mimica și exprimarea.

Se formează, astfel, așa-numita „prima impresie", care constituie cel mai important element de reglare reciprocă a conduitei, la nivelul simțului comun. Uneori, prima impresie poate fi eronată, dar chiar în situațiile în care este corectă, aceasta reprezintă în mod cert o formă insuficientă de cunoaștere a oamenilor. De aceea, trebuie să acordăm un credit limitat primei impresii și să apelăm ori de câte ori este posibil la observarea lucidă, sistematică.

Există în fiecare om tendința firească de a căuta să apară, în fața celorlalți semeni, în lumina cea mai bună și, dacă se poate, ceva mai mult sau altfel decât este (mai inteligent, mai important etc.). Aceasta duce la intensificarea voită a unor trăsături sau la ascunderea, mascarea altora (cu atât mai mult la persoanele care au comis fapte infracționale).

De regulă, o reacție cu cât este mai rapidă, mai apropiată de limita spontaneității, cu atât este mai adevărată. La unele persoane există un decalaj, o lipsă, mai mică sau mai mare, de suprapunere între structura reală și cea prezentată prin „mască" sau „poză", ceea ce dă naștere unui comportament forțat ascuns.

De aceea, observațiile asupra conduitei oamenilor trebuie să fie mereu supuse analizei pentru a discerne ceea ce este adevărat de ceea ce reprezintă numai o aparență. O concluzie formulată în urma observării unei anumite manifestări trebuie să fie considerată ca adevărată numai dacă este confirmată și de analiza altor reacții sau acte de conduita.

Observația are un caracter selectiv. Noi observăm modul de reacție al subiectului într-o anumită situație cu un caracter determinat. Se pune, însă, problema în ce măsură aspectele exterioare observate sunt caracteristice subiectului sau situației.

Surse de elemente semnificative din cadrul simptomaticii labile

În domeniul judiciar, observația se bazează pe elementele de suprafață care sunt cel mai ușor de determinat, și anume: simptomatica labilă (include toate aspectele dinamice ale corpului), pantomima (ținuta, mersul, gesturile), mimica (expresiile feței, modificările vegetative, vorbirea).

:

Pantomima reprezintă ansamblul reacțiilor la care participă întreg corpul: ținuta, mersul și gesturile.

Ținuta (atitudinea) exprimă, printr-o anumită poziție a corpului, dar și printr-un anumit conținut psihic, răspunsul sau reacția individului într-o situație dată față de efectul unei solicitări; modul de a aștepta confruntarea cu un anumit eveniment.

Cel mai adesea, poziția generală a corpului este edificatoare pentru trăirea psihică a individului în momentul respectiv. Astfel, atitudinea caracterizată prin: umerii căzuți, trunchiul înclinat în față, capul plecat, mâinile întinse de-a lungul corpului denotă în mod frecvent fie o stare de oboseală, fie o stare depresivă, în urma unui eveniment neplăcut.

Poziții corporale asemănătoare pot indica: modestie, lipsă de opoziție sau de rezistență, atitudine defensivă, un nivel scăzut al mobilizării energetice, tristețe. Umerii drepți, capul sus, mâinile evoluând larg pe lângă corp, picioarele ușor depărtate denotă cel mai adesea siguranță de sine, tendință dominatoare.

O condiție importantă pentru descifrarea semnificației pe care o are atitudinea constă în cunoașterea situației, a contextului în care se plasează ea, pentru că aceeași ținută poate avea alte semnificații în situații diferite.

Mersul furnizează anumite indicii asupra particularităților psihice ale oamenilor. Principalele particularități ale mersului sunt viteza, elasticitatea și fermitatea. Pe baza acestora se disting următoarele tipuri de mers: lent și greoi, lent, nehotărât, timid, rapid, energic, suplu și ferm.

În general, se poate spune că mersul reprezintă unul dintre semnalele importante ale dinamicii neuropsihice. Mersul rapid denotă o mobilitate mare pe plan neuropsihic, iar un mers lent exprimă o mobilitate neuropsihică redusă. Desigur, prin calificativele rapid și lent se înțeleg caracteristicile naturale ale mersului și nu nivelurile de viteză ce pot fi imprimate mersului în mod voluntar.

De asemenea, mersul exprimă fondul energetic de care dispune persoana și constituie un semnal al coloraturii afective a acesteia. Buna dispoziție, optimismul, încrederea în sine au drept corespondent mersul rapid, vioi, ferm, cu pași largi, în timp ce tristețea, stările depresive determină un mers lent, cu pași mici.

La rândul lor emoțiile determină perturbări ale mersului. Astfel, la unele persoane simpla senzație că sunt urmărite cu privirea de către cineva este suficientă pentru a le perturba automatismul mersului, iar emoțiile deosebit de puternice, așa-numitele șocuri emoționale, pot avea ca efect incapacitatea momentană de a merge.

Gesturile reprezintă, alături de mers, unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reacției organismului la o modificare survenită în mediul exterior sau interior. Gesturile pot fi împărțite în trei categorii:

-gesturile instrumentale sunt gesturile prin intermediul cărora se efectuează o anumită activitate. Din analiza raportului dintre viteza și precizia gesturilor instrumentale se pot obține concluzii psihologice cu privire la dinamica personalității.

Astfel, gesturile rapide, dar de o precizie mediocră denotă în general o stare de hiperexcitabilitate (caracteristică a temperamentului coleric). Gesturile prompte, sigure și precise denotă calm, stăpânire de sine, încredere în sine, prezență de spirit (temperamentul sangvinic). Gesturile lente, dar sigure și precise semnifică meticulozitate, grijă deosebită pentru detalii, amănunte (temperamentul flegmatic sau melancolic);

-gesturile retorice sunt cele care, fie însoțind, fie înlocuind vorbirea, au drept scop să convingă pe interlocutor sau să-i provoace o anumită stare emoțională afectiva. O serie de concluzii psihologice pot fi desprinse în primul rând din caracteristicile de ordin formal ale gesturilor, cum ar fi frecvența, amplitudinea și energia.

Gesturile rare, de mică amplitudine (mâinile strânse pe lângă corp) pot denota: atitudine defensivă, teamă, nivel scăzut al mobilizării energetice, stare de indiferență, plictiseală, apatie, tendință de izolare.

Gesticulația bogată, impetuoasă, largă, poate denota: bună dispoziție, veselie, nivel ridicat de mobilizare energetica, receptivitate pentru o idee sau o cauză.

Gesturile rapide, violente, când însoțesc vorbirea cu ton ridicat semnifică: stare de iritare, dorință de afirmare proprie, de dominare, exercitarea autorității;

-gesturile reactive sunt constituite din acele mișcări ale corpului și membrelor efectuate ca răspuns la diferitele solicitări sau situații neașteptate cu care se confruntă subiectul.

Gesturile reactive au un rol de apărare și de obicei nu sunt elaborate conștient. În funcție de promptitudinea declanșării, viteza de desfășurare, frecvența, amploarea și intensitatea lor se pot obține indicii cu privire la dinamica neuropsihică.

Mimica reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care participă părțile mobile ale feței: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii.

În cadrul mimicii un rol esential revine privirii, aceasta reprezentând cheia expresiei feței. În funcție de modul în care se îmbină deschiderea ochilor, direcția privirii, pozițiile succesive ale sprâncenelor, mișcările buzelor, expresiile feței sunt extrem de variate exprimând: mirare, nedumerire, acceptare, melancolie, tristețe, veselie, mânie, severitate plictiseală, surprindere, precauție, nerăbdare, suspiciune, contuzie etc.

Gradul de deschidere a ochilor este în mare măsură edificator pentru situația în care se află persoana. Astfel, ochii larg deschiși pot semnifica: neștiință, absența sentimentului de culpă sau de teamă, atitudine receptivă, de interes, de căutare, înțelegerea noutății pe care o aduc informațiile.

Deschiderea mai redusă a ochilor poate semnifica: atitudine de neacceptare, de rezistență față de informațiile primite, suspiciune, tendința de a descifra eventualele gânduri ascunse ale interlocutorului, tendința de a ascunde, de a masca propriile gânduri sau intenții, oboseală, stare de plictiseală.

Direcția privirii joacă un rol important în determinarea expresiei feței. Privirea în jos sau în lateral poate semnifica atitudine de umilință, sentiment al vinovăției, rușine. Privirea în sus, peste capul interlocutorului, denotă de regulă lipsă de respect pentru acesta. Ochii îndreptați ferm către interlocutor, susținând fără dificultate privirea acestuia, arată sinceritate, atitudine deschisă, hotărâre sau. în altă situație, atitudine critică sau provocare.

În strânsă legătură cu direcția, este necesar să se ia în considerare mobilitatea privirii. Persoanele a căror privire fuge în permanență, în toate direcțiile, neputându-se fixa și susține pe cea a interlocutorului, se pot caracteriza prin lipsă de fermitate, tendință de a-și ascunde intențiile, gândurile, iar uneori prin sentiment al vinovăției sau lașitate. Privirea fixă, imobilă denotă o anumită lipsă de aderență, de contact cu realitatea sau. uneori, atitudine de înfruntare a interlocutorului. De regulă, când două persoane se privesc, coborârea sau întoarcerea privirii în altă parte de către una din ele semnifică retragerea acesteia pe poziții defensive.

Vorbirea poate fi de asemenea analizată și valorificată din punct de vedere psihologic. Analiza trebuie să vizeze concomitent atât aspectele formale, cât și aspectele legate de semnificația termenilor.

1.Analiza formală distinge în special însușirile de ordin fizic ale verbalizării, cum sunt: intensitatea medie a sunetelor (sonoritatea), fluența debitul sau viteza, intonația, pronunția (și, în legătură cu aceasta, eventualele defecțiuni de limbaj). Aceste însușiri nu sunt lipsite de semnificație psihologică, astfel: intensitatea medie a sunetelor constituie un indice al fondului energetic al individului, dar și al unor însușiri ca hotărârea, fermitatea, autoritatea, calmul, încrederea în sine. Ca urmare, vocea puternică, sonoră denotă energie, siguranță de sine, hotărâre etc., în vreme ce vocea de intensitate sonoră scăzută indică lipsa de energie, eventual oboseala, nesiguranța emotivitatea, nehotărârea etc.

Fluența.

Vorbirea fluenta denotă ușurința în găsirea cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideilor dorite, ceea ce presupune, printre altele, rapiditate și precizie în desfășurarea activității cognitive (implicând procese de gândire, memorie, atenție etc.). precum și un tonus neuropsihic ridicat.

Vorbirea lipsită de fluență (discontinuă, întreruptă frecvent de pauze) denotă dificultăți de conceptualizare, deci dificultăți în găsirea cuvintelor potrivite. Desigur, nu este vorba aici de situațiile de necunoaștere a problemei în discuție, în care orice individ poate prezenta o anumită lipsă de fluență în exprimare, ci de acelea în care este evident că lipsa de fluență reprezintă o caracteristică a individului.

O formă specială a lipsei de fluență o reprezintă așa-numita „vorbire în salve". Aceasta se caracterizează prin grupuri de cuvinte rostite precipitat dar cu pauze relativ mari între ele, prezentând de regulă și multe aspecte de incoerență – cel puțin din punct de vedere gramatical. Aceasta denotă adesea o reactivitate emotionala crescuta.

Debitul (viteza exprimării) constituie o caracteristică temperamentală. Astfel, în vreme ce colericul vorbește mult și repede, flegmaticul se exprimă cu un debit deosebit de redus.

Debitul depinde de gradul de cunoaștere a obiectului discuției, de relația afectivă în care se află individul ce vorbește cu interlocutorul său. Astfel, cu cât cunoașterea obiectului este mai amplă, cu atât debitul va fi mai mare. De asemenea, debitul este mai mare atunci când relația dintre indivizii între care se poartă discuția are un caracter de afinitate.

Relația de respingere, unilaterală și cu atât mai mult bilaterală, se caracterizează în primul rând prin reducerea sau chiar suspendarea comunicării verbale dintre indivizii în cauză.

În aprecierea caracteristicilor fizice ale vorbirii este necesar să nu se facă confuzia între fluență și debit. Astfel, debitul scăzut, deci viteza de exprimare redusă, nu înseamnă neapărat și lipsa de fluență. Vorbirea poate fi fluentă și atunci când viteza de exprimare este mai mică, tot așa cum lipsa de fluență poate fi întâlnită și în condițiile exprimării cu un debit ridicat.

Intonația are, de asemenea, multe componente psihice. Cea mai importantă ar putea fi considerată capacitatea sau tendința exteriorizării pe plan social a trăirilor emoțional-afective.

Astfel, intonația bogată în inflexiuni este caracteristică indivizilor cu un fond afectiv bogat și care. în același timp, tind, conștient sau nu, să-și impresioneze (afectiv) interlocutorii.

În schimb, intonația plată, monotonă, săracă în inflexiuni poate denota fie un fond afectiv sărac, fie anumite dificultăți sau inhibiții în comportamentul social ca: incapacitatea exteriorizării propriilor sentimente, dificultăți în stabilirea de contacte cu oamenii din cauza timidității etc. În lectura cu voce tare, intonația săracă, neadaptată semnelor de punctuație, denotă lipsă de exercițiu în materie de scris-citit. Dar chiar și în vorbirea liberă, intonația reflectă până la un punct gradul de cultură și de educație.

Pronunția depinde de caracteristicile neuropsihice și de nivelul de cultură generală și profesională a individului.

Ca tipuri de pronunție se disting: pronunția deosebit de corectă (mergând până la pedanterie), pronunția clară și corectă medie, pronunția neclară, neglijentă, de exemplu: eliminarea din unele cuvinte a unor sunete, coborârea tonului și pronunțarea neclară a sfârșiturilor de frază etc.

Cel mai frecvent, formele defectuoase de pronunție pot fi întâlnite la temperamentele extreme, la colerici și la melancolici. Astfel, colericii, din pricina grabei, deformează unele cuvinte, iar pe altele le elimină din vorbirea lor înlocuindu-le prin gesturi sau prin expresii de mimică. Pe de altă parte, la melancolici se constată adesea scăderea sensibilă a sonorității și contopirea în sunete confuze a unor sfârșituri de cuvinte sau de fraze.

În strânsă legătură cu pronunția trebuie să fie luate în considerare eventualele particularități sau chiar defecțiuni de limbaj. Acestea pot servi pe de o parte, la identificarea vocii, în absența imaginii interlocutorului (în convorbirile telefonice), iar pe de altă parte, ele pot da și unele indicații asupra trăsăturilor sale psihice.

Analiza semantică vizează semnificațiile termenilor utilizați. În legătură cu aceasta pot fi supuse analizei: structura vocabularului, cantitatea de informație și nivelul de abstractizare a termenilor, adecvarea lor la conținutul sau obiectul comunicării, coerența în judecăți și raționamente, plasticitatea și expresivitatea termenilor.

Prin structură se înțelege, în linii mari numărul și varietatea termenilor. Un vocabular bogat și variat denotă, abstracție făcând de nivelul cunoștințelor generale sau profesionale, interes pentru cunoaștere, precum și o anumită capacitate intelectivă, respectiv posibilitatea de a înțelege și rezolva mai ușor situațiile întâlnite în viață sau activitate.

Cantitatea de informație reprezintă o dimensiune a vocabularului, reflectând frecvența de utilizare a termenilor. Cu cât vocabularul este constituit mai mult din termeni comuni, de largă utilizare, cu atât cantitatea sa de informație. respectiv de „noutate", este mai scăzută, și invers, cu cât termenii sunt mai deosebiți, mai rar utilizați, cu atât cantitatea de informație este mai ridicată.

În strânsă legătură cu cantitatea de informație se află nivelul de abstractizare al termenilor; în general, nivelul de abstractizare este cu atât mai ridicat, cu cât cantitatea de informație este mai mare

Adecvarea la conținut reprezintă măsura în care termenii utilizați sunt potriviți pentru a exprima cele dorite. Se întâmplă ca unii oameni, din dorința de a impresiona pe cei din jur, să folosească termeni de circulație mai redusă, dar fără a le cunoaște precis semnificația. Aceasta denotă nu numai o informare insuficientă asupra problemei, dar și înfumurare, atitudine de supraestimare a propriilor posibilități. De o atare atitudine poate fi vorba însă și în cazul în care astfel de termeni sunt utilizați, chiar corect în locul altora cu aceeași semnificație, mai cunoscuți și care tocmai de aceea considerați banali.

Un alt aspect al exprimării îl constituie coerența in judecăți și raționamente, respectiv în gândire. Orice manifestare verbală a omului, oricât de scurtă, reprezintă, independent de conținutul comunicării, și o mostră a modului său de a judeca, a felului în care interpretează datele realității.

Până la un punct modul de a judeca este dependent de pregătirea școlară și profesională, de educația primită, de suma influențelor sociale ce s-au exercitat asupra individului. În același timp însă prin aceasta se dezvăluie și o parte din însușirile intelectuale proprii structurii sale.

Plasticitatea și expresivitatea termenilor sunt noțiuni înrudite. Prin plasticitate și expresivitate, din punct de vedere psihologic, se înțeleg acele însușiri ale limbajului care reflectă capacitatea individului de a reda nu numai realitatea ca stare, ci și atitudinea sa față de ea, într-un mod susceptibil de a provoca și la cei din jur aceeași rezonanță afectivă. Din plasticitatea și expresivitatea termenilor se pot deduce: nivelul. bogăția fondului lexical, raportul în care se plasează individul cu lumea în general. caracteristicile sale de ordin afectiv etc.

Tot în cadrul simptomaticii labile intră ticurile, reacții stereotipe ce se repetă des, de multe ori fară știrea și în orice caz, fără voia individului,

Uneori, ticurile dezvăluie anumite particularități psihice: ca nervozitate, emotivitate etc., ajutând la particularizarea cunoașterii oamenilor, facilitând evocarea lor. Se întâmplă chiar ca un detaliu în aparență neînsemnat, cum este un tic, o dată reamintit, să fie suficient pentru evocarea unei serii întregi de însușiri sau fapte ale unui om.

În condițiile procesului judiciar, comportamentul învinuitului sau inculpatului este afectat de situația specială în care se află, de starea de frustrare în fața autorității etc.. și deci, se impune o cât mai atentă analiză a datelor observației, pentru a se elimina eventualele erori de apreciere a comportamentului.

O altă sursă de date cu privire la însușirile psihice ale oamenilor, care însă nu se mai încadrează în simptomatica stabilă sau simptomatica labilă este aspectul vestimentar.

Imbrăcămintea constituie un indiciu asupra stării materiale a individului, dar dincolo de aceasta ea are și multiple semnificații psihologice. Astfel, ea reflectă preferințele estetice, gustul celui ce-o poartă, dar în mare măsură și ideea pe care acesta și-o „face" despre sine, respectiv cea pe care ar dori ca lumea să și-o facă despre el.

Desigur, îmbrăcămintea standard, de serie mare, nu îngăduie prea multe concluzii cu privire la simțul estetic al individului ce o poartă, alegerea fiind determinată, în mod evident în primul rând de criterii materiale.

Principalele aspecte ale îmbrăcămintei care au o semnificație psihologică sunt: croiala, îmbinarea culorilor, concordanța sau discordanța față de moda zilei etc.

Croiala neobișnuită, culorile stridente și, cu atât mai mult, îmbinările frapante de culori, precum și tendința exagerată de a fi în pas cu moda denotă o oarecare superficialitate, o concepție despre lume și viață care pune prea mult preț pe aspectul exterior al oamenilor și lucrurilor.

Aceasta nu înseamnă însă că la polul opus întâlnim însușiri psihice pozitive. Dimpotrivă, atunci când îmbrăcămintea este neglijentă, vădind absența oricăror preocupări de estetică și ordine, concluziile de ordin psihologic sunt, cel puțin, la fel de severe ca și în primul caz. Se poate vorbi de: mentalitate retrogradă, lipsă de respect sau chiar atitudine de sfidare a normelor și uzanțelor sociale.

Temperamentul exprimă dinamica generală a persoanei, disponibilul său energetic care se manifestă și imprimă o notă dominantă tuturor trăirilor și comportării sale. Dinamica temperamentală se exteriorizează atât în mișcările persoanei, cât și în afectivitate, în conduitele voluntare sau procesele de cunoaștere; ea se exprimă în mimica persoanei, în viteza și ritmul vorbirii, în aspectele scrisului său etc.

Indicii psihologici ai temperamentului sunt:

-impresionabilitatea, respectiv, profunzimea și tăria cu care sunt trăite fenomenele psihice, îndeosebi cele senzoriale și afective. După capacitatea de recepție a stimulărilor și profunzimea impresiilor produse, precum și după ecoul lor în întreaga ființă a subiectului, unele persoane sunt adânc impresionabile, iar altele doar superficiale; în primul caz, informațiile primite, ca și impresiile formate au o rezonanță mare în sfera personalității, iar trăirile afective o fac să vibreze puternic;

-impulsivitatea, care se referă la caracterul brusc al răspunsurilor, la descărcări sacadate în desfășurarea proceselor sau, dimpotrivă, înregistrând perioade de latență mărită și intensitate redusă;

-ritmul reacțiilor și al trăirilor interioare înfățișează alternarea lor uniformă sau neuniformă între răspunsuri și pauze sau o instabilitate psihică și nereguJarități evidente;

-tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale se exprimă în frecvența fenomenelor într-o anumită unitate de timp. Sub acest aspect există persoane cu modificări abundente, cu frecvență mare în unitatea de timp, având un tempou tumultuos, ridicat și persoane cu o frecvență de evenimente psihice și trăiri reduse, manifestând un tempou scăzut în aceeași unitate de timp;

-expresivitatea psihică în descifrarea temperamentului apare în intonația, debitul și fluența limbajului, în mișcările de mers automatizate, în expresiile emoționale și mimice, în sensul și direcția relațiilor persoanei cu celelalte persoane din colectivitate.

Temperamentul colorează întreaga viață psihică a persoanei. El redă atât tabloul comportamental al persoanei sub aspect dinamic, cât și proprietățile fundamentale ale sistemului său nervos central.

Tipuri de temperament:

COLERICUL – neliniștit, impetuos, uneori impulsiv, mișcări rapide, limbaj cu intonații oscilante; trăiri afective intense, dar inegale, reacții explozive; adesea manifestă momente de încordare și o stare de alarmă internă, dar ambele nejustificate; stăpânirea de sine lasă de dorit; conduita privită în ansamblu este inegală (când foarte activ, agitat, când foarte pasiv, cuprins de stări depresive); doarme agitat; întâmpină dificultăți în realizarea unei acțiuni sistematice: se supune greu la disciplină; capabil de sentimente puternice și durabile.

SANGVINICUL – mobil, cu o mare capacitate de adaptare la orice fel de împrejurări, aproape întotdeauna bine dispus: stabilește cu ușurință relații cu cei din jur; este vesel, energic, cu posibilități de păstrare a calmului, are o vorbire clară, curgătoare, cu intonații; se adaptează ușor la condițiile noi de viață, receptiv la nou; poate deveni repede indiferent față de o activitate migăloasă și neinteresantă; sentimentele apar și se substituie cu repeziciune, nefiind înclinat spre sentimente puternice și stabile; se poate stăpâni cu ușurință dacă este educat în acest sens.

FLEGMATICUL – liniștit de un calm aproape impertubabil: lent în mișcări, nu are reacții emoționale vii și rapide, pare deseori indiferent, se impresionează mai greu; vorbirea este monotonă, dar egală; necesită mai multe repetiții pentru a învăța un material, este ordonat; stările afective se desfășoară lent dar sunt stabile; își păstrează calmul chiar în situații dificile; rezervat: în activitate se concentrează puternic și nu este distras cu ușurință; are un somn liniștit chiar înainte sau după unele solicitări mai intense.

MELANCOLICUL – sensibil, afectiv, timid, închis, nehotărât; tonus slab al conduitei; rezistența scăzută la eforturile intelectuale; slabă capacitate de concentrare, cu înclinații spre reverie; se adaptează greu la situații noi, mai puțin prietenos; nu rezistă la stările de încordare și suprasolicitare, dar în condiții de liniște, este capabil de acțiuni analitice, migăloase, de mare finețe care cer multă răbdare și grijă pentru detalii.

Temperamentele nu pot fi apreciate în sine ca fiind bune sau rele, acceptabile sau neacceptabile, izolate de conținutul persoanei a cărei dinamică o exprimă. Fiecare prezintă calități, dar și riscul unor însușiri negative; în viață, tipurile temperamentale pure apar foarte rar. Cel mai frecvent întâlnim temperamentele combinate în care domină trăsăturile unui anumit tip.

În determinarea temperamentului, rolul fundamental îl are situația concretă în care se află persoana (situație care poate fi obișnuită, inedita, critică sau la limită). Indiferent de situația în care se află persoana la un moment dat există mecanisme de compensare învățate în cursul vieții ce pot completa sau chiar masca un anumit tip de temperament.

7.2.2 Interviul

În domeniul judiciar, interviul reprezintă o tehnică de cooperare verbală între două persoane -anchetatorul și anchetatul -ce permite anchetatorului să obțină date de la anchetat cu privire la opiniile, atitudinile, motivațiile acestuia etc.

Interviul este metoda cea mai folosită pentru obținerea de informații de la și despre persoana interogată, în care operatorul de interviuri are libertatea de a schimba ordinea întrebărilor, de a le explica sensul, de a adăuga unele întrebări suplimentare și chiar de a le schimba formularea.

Moser (1967) distinge două tipuri de interviu: interviul formal și interviul informal. Autorul susține că există mulți alți termeni cu ajutorul cărora se face distincția între ceea ce nuinește interviu formal și informal, structurat și nestructurat, global și formativ, inflexibil și flexibil, standardizat și calitativ, controlat și necontrolat, extensiv și intensiv.

Interviul informal are la rândul său mai multe variante: interviul complet direcționat (interviu de aprofundare sau neghidat), interviul conversație sau cauzal și interviul ghidat sau concentric.

INTERVIUL FORMAL se caracterizează prin aceea că intervievatul răspunde la o serie de întrebări al căror număr, ordine și formulare sunt dinainte stabilite. Răspunsurile sunt înregistrate textual sau într-o formă standardizată de către operatorul de interviu.

Relația de comunicare între intervievat și operatorul de interviu, deși prezentă, este destul de limitată. Operatorul nu are libertatea să schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor. El poate numai să orienteze desfașurarea interviului în limitele permise de instrucțiuni.

INTERVIUL INFORMAL se află în cea mai mare măsură în mâinile operatorului și ale interlocutorului său. El se caracterizează printr-o mai mare libertate acordată operatorului în a dirija cursul interviului. Această libertate este aproape totală în cazul interviului complet nedirecționat.

Odată precizată tema generală a interviului, persoana intervievată este lăsată să vorbească în legătură cu tema respectivă fară a i se impune un anumit algoritm. Nu există întrebări structurate și, de obicei, nici cadrul predeterminat pentru înregistrarea răspunsurilor. Operatorul nu intervine decât atunci când consideră că intervievatul are nevoie să fie susținut pentru a continua relatarea sau atunci când dorește să elucideze anumite aspecte rămase neclare.

Succesul acestui tip de interviu depinde foarte mult de calitatea operatorului. Acestuia îi revine sarcina de a crea acel microclimat de încredere, acea relație de comunicare, care să-1 determine pe cel intervievat să răspundă, în cunoștință de cauză, la toate întrebările adresate. Intervievatul trebuie încurajat să vorbească despre subiectul supus investigației, iar cursul interviului este dirijat, în cea mai.mare măsură de el.

INTERVIUL CONVERSAȚIE sau CAUZAL se desfașoară ca o convorbire față în față, ca un schimb de păreri între intervievat și operator cu privire la un subiect (temă) cât mai concret și mai clar precizat pentru interlocutor. Deoarece nu există chestionar sau întrebări structurate, operatorul trebuie să fie activ, să intervină permanent în raport cu diferitele aspecte discutate.

INTERVIUL GHIDAT sau CONCENTRIC caută să cuprindă o anumită grupă de teme într-un mod mai mult sau mai puțin sistematic. Deși interviul nu se desfașoară pe baza unui chestionar, operatorul sistematizează problemele abordate într-o listă de control sau într-un ghid de interviu. Acest ghid cuprinde punctele esențiale înjurul cărora operatorul va organiza și va dirija cursul interviului.

Abordarea temei supuse investigației trebuie să fie gradată, în așa fel încât interviul să debuteze cu aspectele ce crează un climat de comunicare, urmând ca problemele mai delicate (ce țin de viața ințimă a persoanei sau care vizează alte aspecte ce ar putea provoca reținerea sau jena intervievatului) să fie lăsate la sfârșit.

Un astfel de interviu se îndepărtează de inflexibilitatea metodelor formale, dar dă totuși interviului o formă structurată și asigură că toate problemele relevante sunt discutate. Persoanele sunt chestionate pentru o anumită informație, fiind suficiente posibilități să-și dezvolte opiniile, punctele de vedere. Operatorul are libertatea de a formula întrebările, de a determina succesiunea acestora, de a adresa întrebări suplimentare. El ghidează intervievatul în așa fel încât să răspundă la toate problemele puse în discuție.

În cazul unui infractor se utilizează la început interviul nedirecționat, lăsându-1 pe acesta să vorbească nestingherit despre toate faptele, evenimentele, împrejurările care, direct sau indirect, au avut legătură cu fapta comisă. Ulterior, investigația poate continua cu un interviu ghidat, în cadrul căruia vor fi abordate teme legate de familia infractorului, de anturajul acestuia, de unele manifestări (agresive, cu caracter antisocial etc.) de-a lungul timpului, de atitudinea față de faptă, de pedeapsă, de experiența interpersonală.

Interviul este mult mai eficient, dacă anterior utilizării acestuia se va studia dosarul persoanei (infractorului) ce urmează a fi investigată, pentru a obține unele date atât cu privire la împrejurările comiterii infracțiunii, cât și cu privire la personalitatea infractorului.

Informații utile asupra debutului, evolutiei și prognosticului unor tulburări psiho-comportamentale ale persoanei, pot fi oferite de o serie de documente cum ar fi: foile de observație clinică, biletele de externare, rapoarte de expertiză medico-legală psihiatrică, certificate medicale, caracterizări, fișe psihopedagogice pentru elevi, (acolo unde există) etc

Astfel de documente se pot găsi în dosarul persoanei (infractorului), sau chiar asupra persoanei, a aparținătorilor, la sediul unor instituții (policlinică, spital, laborator de sănătate mintală, comisie de expertizare a capacității de muncă, autoritatea tutelară de la nivelul primăriilor etc.).

Informațiile obținute prin studierea acestor documente vor trebui interpretate, corelate și completate reciproc, pentru a evita exagerările, minimalizările, omisiunile sau eventualele deformări intenționate. Astfel, se va putea evalua corect și realist personalitatea individului, periculozitatea lui socială, posibilitatea participației sale la fapta cercetată sau conduita sa în ipostaza de victimă (provocatoare, imprudentă, ignorantă etc.).

În raport cu modalitatea prin care sunt obținute și interpretate datele, unii autori (A.Brimo & M.Grawitz) fac distincție între interviul direct și interviul indirect (Stănoiu, 1981).

INTERVIUL DIRECT se bazează pe modalitatea directă de adresare a întrebărilor și de interpretare a rezultatelor, considerându-se că răspunsul redă exact ceea ce subiectul a înțeles și a dorit să exprime.

INTERVIUL INDIRECT utilizează o cale ocolită de culegere a datelor și de interpretare a răspunsurilor. Întrebările puse urmăresc să obțină anumite informații de la cel intervievat pe o cale indirectă. Răspunsurile sunt interpretate prin prisma informațiilor pe care intervievatul le furnizează în mod indirect, prin analizarea conținutului latent al acestor informații.

Un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic (anamnestic), utilizat cu precădere în psihiatrie.Examenul psihiatric al infractorului se bazează în special pe interviul clinic, utilizat fie în varianta interviului dirijat, fie a interviului nedirecționat.

În forma sa anamnestică (biografică, de profunzime) intervievatul relatează evenimente, situații, episoade și detalii din evoluția sa biografică cu rol semnificativ pentru formarea și conturarea personalității actuale. Prin intermediul interviului clinic se analizează personalitatea infractorului, încercând a-i reconstitui trecutul pe baza mărturisirilor sale.

Interviul se va desfașura în jurul unor teme ca:

mediul material și social de origine: structura și condițiile materiale ale familiei; părinții (însușirile psihice, nivelul cultural, profesiunea); relațiile dintre părinți, dintre părinți și copii, climatul afectiv în familie; particularitățile educației primite în familie; evenimente deosebite în viața de familie (decese, accidente, divorțuri, neînțelegeri, abandonuri, condamnări etc. și cum s-au soluționat ele); câți copii au fost, cine i-a îngrijit; locul și mediul în care a copilărit, amintirile care-i leagă de copilărie etc.

pregătirea generală și profesională – școli urmate, obiectele de învățământ preferate, rezultatele obținute, metodele de pregătire preferate; cum s-a integrat în colectivul și disciplina clasei, cum era apreciat; activitățile preferate în vacanțe și în timpul liber; împrejurările și factorii care au determinat alegerea profesiei etc.;

stagiul militar (dacă este cazul) -adaptarea la regimul de disciplină militară; evoluția gradelor și funcțiilor, recompensele și sancțiunile primite etc;

evoluția profesională – calificarea profesională și locurile de muncă schimbate (motivul); profesiile exercitate anterior; motivația pentru profesia actuală; satisfacțiile și insatisfacțiile oferite de profesie; regimul de muncă; integrarea în colectivul profesional; recompense sau sancțiuni etc.;

nivelul material, social și modul de viată actual – starea familiei, eventualele greutăți familiale; utilizarea timpului liber (obiceiuri, pasiuni etc.), dacă are prieteni, cunoscuți, cu ce se ocupă aceștia etc.;

conduita – manifestările intervievatului în diversele împrejurări ale activității și vieții cotidiene, la locul de muncă, în familie, în timpul liber, în eventualele situații critice etc.;

relațiile fundamentale (atitudinea) față de oameni în general, față de muncă și valorile sociale, precum și fată de sine (aprecieri asupra propriilor calități și defecte) etc.;

proiecte, planuri, aspirații – eventualele obiective pe care le urmărește subiectul în activitatea profesională, în viata de familie; preocupările pentru ridicarea nivelului de viață, a pregătirii generale și profesionale; căile la care recurge pentru satisfacerea aspirațiilor; modul de renunțare la activitatea infracțională (unde este cazul) și reintegrarea în viața socială etc.

Interviul ne permite să evaluăm evoluția subiectului și ne oferă posibilitatea să construim portretul psihologic al acestuia, caracterizându-i memoria, vocabularul și coerenta exprimării verbale, continutul ideației, al afectivității, trăsăturile de caracter, temperamentale și de personalitate (aptitudini, motivații, interese, aspiratii etc.).

În raport cu natura relației ce se stabilește între cel ce intervievează și cel intervievat se face distincția între interviul sensibil, interviul neutral și interviul sever (Stănoiu, 1981)

INTERVIUL SENSIBIL este caracterizat prin comportamentul pozitiv al persoanei care intervievează, tradus prin exprimarea simpatiei față de subiect (nu și față de opiniile acestuia), printr-o atitudine deschisă, sensibilă, de încurajare a acestuia. Acest tip de relație se întâlnește, în special, în interviul nedirecționat, clinic.

INTERVIUL NEUTRAL are la bază o relație neutră, indiferentă, operatorul nemanifestând nici un fel de reacție de simpatie sau antipatie, de aprobare sau dezaprobare. În general, interviul formal se bazează pe un asemenea tip de relație.

INTERVIUL SEVER se aseamănă mai mult cu un interogatoriu, în care operatorul încearcă să obțină de la intervievat informațiile dorite, motiv pentru care se recomandă a fi evitat în domeniul judiciar.

Interviul informal pretinde evident mai multă pricepere decât interviul formal. El reclamă mai mult decât urmărirea atentă a instrucțiunilor. Aptitudinea de a determina pe intervievat să-ți dezvăluie cunoștințele, părerile, sentimentele, cu privire la problemele ce fac obiectul interviului, nu este o însușire la îndemâna oricărei persoane.

Nu întâmplător se afirmă că interviul este mai mult o artă decât o tehnică. Conducerea interviului informal pretinde inteligență, înțelegere, tact, cultură, interes etc. și o cunoaștere mai profundă a temelor supuse investigației, decât se cere într-un interviu formal.

Interviul informal oferă o arie mai largă de acțiune influenței și distorsiunilor personale ale operatorului de interviu decât abordarea formală.

Operatorul determină, cel puțin în parte, ce formă ia interviul, întrebările puse și detaliile înregistrate. În raportul asupra unui interviu informal, „operatorul este mai prezent” decât într-un chestionar standard de anchetă, ceea ce face ca procedeul să nu fie atât de fidel.

Desfașurarea interviului și implicit fidelitatea și validitatea acestuia, poate fi influențată de diverși factori, de natură obiectivă sau subiectivâ, internă sau externă. Astfel, vârsta, sexul, statusul socioprofesional, aspectul fizic, îmbrăcămintea sau vocea celui ce intervievează, pot influența reacțiile persoanei care răspunde la întrebări.

Succesul unui interviu poate fi influențat și de mediul ambiant, de timpul și locul de desfășurare, de influența pe care prezența unei a treia persoane o poate avea asupra interlocutorului etc.

Realizarea interviului în domeniul judiciar are un caracter specific. Cel ce intervievează obține informația numai în măsura în care infractorul acceptă să furnizeze acea informație. Reflexul de apărare al subiectului, fuga, neîncrederea suspiciunea constituie regula, mai ales când interviul se realizează cu persoane care se află în stare de arest preventiv sau în penitenciar. Relatia de comunicare se poate realiza numai printr-o atitudine agreabilă, politicoasă a operatorului, care trebuie să-i explice pe larg adevăratul scop al interviului, să-i trezească încrederea, dorința de a coopera.

Operatorul trebuie să aibă o conduită naturală, să nu creeze impresia că este un reprezentant al unui for superior care are sarcina să-i cerceteze din nou dosarul. Acesta va da asigurări cu privire la caracterul confidențial al răspunsurilor, deși acest lucru este foarte dificil de realizat, infractorul fiind deosebit de suspicios.

După ce relația de comunicare s-a realizat și infractorul este pus în situația de a răspunde la întrebări, sarcina operatorului de interviu este aceea de a utiliza cât mai eficient toți factorii pozitivi care pot incita subiectul să răspundă la întrebări. O atenție specială trebuie acordată înregistrării răspunsurilor la întrebări, care diferă în raport cu tipul de interviu.

O problemă larg dezbătută în literatura de specialitate se referă la erorile care se pot datora opiniilor operatorilor de interviu, personalității lor, modului în care aceștia pun întrebările, înregistrează și interpretează răspunsurile.

Una din cele mai interesante constatări în studiile întreprinse de „National Opinion Research Center” din Anglia arată că efectele operatorilor provin nu atât de la caracteristicile lor sociale și personale sau de la ideologia lor, cât de la anticipațiile lor asupra vederilor și comportamentului interlocutorului.

Se evidențiază trei tipuri de anticipație:

Anticipațiile de structură-atitudine. Răspunsurile la primele întrebări din interviu dau operatorului o indicație cu privire la atitudinea interlocutorului și continuă – considerând că acesta este consecvent în atitudine – să interpreteze răspunsurile ulterioare în virtutea acestei anticipații.

Anticipațiile de rol. Operatorul își face de la începutul interviului o impresie despre interlocutor – în privința vârstei, tipului social, ocupației, personalității etc. Dacă în continuare operatorul primește răspunsuri îndoielnice, ambigue sau marginale, el le poate interpreta în virtutea răspunsurilor pe care le anticipase de la acet tip de persoană.

Anticipațiile de probabilitate. Operatorul anticipează o anumită distribuție a opiniilor sau a caracteristicilor în eșantionul investigat și interpretează răspunsurile îndoielnice în virtutea acestei anticipații. Se pare că acesta este tipul cel mai puțin plauzibil de eroare de anticipație. Aceste anticipații sunt destul de frecvente, mai ales atunci când intervievarea este precedată de studiul dosarului infractorului.

O sursă a erorilor poate fi intervievatul. Acesta poate da alt răspuns decât cel corect, din cauză că nu-1 cunoaște, din cauză că îl înșeală memoria, pentru că nu înțelege întrebarea sau pentru că nu dorește să-1 dea. Deși aceste erori sunt atribuite mai degrabă intervievatului decât operatorului, cauza este în esență reacția unuia față de celălalt.

Există anumite procedee de depistare a erorilor cum ar fi comparația rezultatelor cu date provenite din alte surse, verificarea coerenței, reintervievarea subiecților etc.

Investigarea complexă a personalității infractorului presupune utilizarea a cât mai multe instrumente psihodiagnostice

În domeniul psihologiei judiciare sunt utilizate frecvent chestionarele sau inventarele de personalitate, cum ar fi: Inventarul de Personalitate California (C.P.I.), Inventarul de Personalitate pentru Copii (P.I.C.), Inventarul de Personalitate Eysenck (E.P.I.) etc. Deși unele sunt laborioase, conținând un număr foarte mare de întrebări, ele sunt utile deoarece scot în evidență tendințele dominante ale subiectului conturând profilul psihologic al acestuia.

Atât în străinătate cât și la noi în țară sunt frecvent folosite și testele proiective. Acestea incită subiectul să se proiecteze, să se exprime în diferite manifestări ale personalității sale. Testele cele mai cunoscute în acest sens sunt: Rorschach, denumit și testul "petelor de cerneală", Testul Tematic de Apercepție (T.A.T.), testul Szondi, testul Rosenzweig, însă atât aplicarea, cât și interpretarea rezultatelor trebuie efectuată numai de specialiști în domeniu.

8. probleme juridice și psihologice cu privire la anchetator si activitatea sa

8.1. Anchetatorul și învinuitul

Interogatoriul judiciar este o formă de interacțiune socială între indivizi cu roluri sociale bine determinate. Anchetatorul ca apărător al legalității este elementul moral, legal, fiind îngrădit de rigorile legii în acțiunile sale, pe când infractorul și martorul acționează în funcție de bunul său plac Între cele două părți are loc o confruntare, o luptă, care se poartâ în primul rând pe tărâm psihologic.

Anchetatorul prin atribuțiile sale legale deține un avantaj de poziție, dominând inițial situația. Acest avantaj este evidențiat de foști ofițeri de poliție care aflați în situația de anchetați, cu toată experiența pe care o posedă se simt în inferioritate.

Anchetatorul mai este de asemenea avantajat de faptul că el poate observa pe învinuit în condițiile în care acesta manifestă tulburâri neurovegetative, mimice. Astfel Inbau și Reid menționează că la suspecții (învinuiții) care aparțin tipului emotiv, în stare de emotivitate i se poate observa cu ochiul liber pulsul arterei carotide, o mișcare intensă a epiglotei (mărul lui Adam), evitarea privirii de anchetator, mișcarea nervoasă a mâinilor, micșorarea salivației care atrage după sine mușcatul buzelor etc,

Anchetatorul poseda o poziție favorizată prin aceea că poate acționa pe neașteptate surprinzând cu o dovadă sau întrebare pe învinuit.

Toate aceste avantaje pe care le deține anchelatorul sunt posibil de exploatat numai în condițiile în care acesta posedă inteligență de contact, de intrare în relație cu cei pe care-i cercetează.În cadrul interogatoriului între anchetator și învinuit se poate țese o textură fină bazată pe afectele de simpatie sau antipatie.

Simpatia ca aspect pozitiv motric se exprimă prin tendința de apropiere de obiectul simpatiei, la bază existând motive din cele mai variate, printre care cele raționale nu ocupă un prim loc. La polul opus, antipatia este o stare repulsivă, negativă, care motric se reflectă prin tendința de îndepărtare de obiect, cauzata în mică măsură de motive raționale.

Atât antipatia cât și simpatia deși apar în mică măsură din motive raționale, ele nu sunt lipsite de fundamentare motivațională chiar dacă nu sunt conștiente. Rădăcinile acestor sentimente trebuiesc căutate în experienta de viață și de cultură, în prejudecăți existente în cultura din care individul provine. Aceste afecte, atât cele pozitive (simpatia) cât și cele negative (antipatia) trebuiesc reprimate fiind o barieră în calea obiectivități necesare anchetatorului în munca ce o efectuează.

8.2. Aprecierea probelor și stabilirea vinovăției

În acțiunea întreprinsă, anchetatorul efectuează experimente logice în condițiile în care existând mai multe soluții, în urma unei analize logice, o alege pe cea corectă. De asemenea, poate efectua și experimentul în cabinetul de anchetă, recomandat la începutul secolului nostru de Hans Gross, Wertheimer și Klein. Cu ajutorul unor mijloace simple se verifică gradul de credibilitate ce se poate acorda celor anchetați. Când inculpatul face aprecieri de timp de 2-3 minute anchetatorul îl poate invita pe inculpat să stea liniștit 3 minute sau când face aprecieri de distanță și de viteză (ca elemente adesea de bază în multe infracțiuni) se poate de asemenea proceda la evaluari ale dimensiunii camerei unde se află, sau vitezei de deplasare a unei mașini.

Cea de-a doua mare etapă a muncii anchetatorului constă în formularea concluziilor pa baza materialului adunat. În această etapă sunt implicate procese psihice cum este gândirea, implicată în extragera esențialului din datele adunate, generalizarea și concretizarea lor, trierea faptelor pe de o parte, a prejudecăților și opiniilor pe de altă parte prin aplicarea corectă a aparatului logic critic.

În această fază intră în joc „legile judecății” după cum le-a numit Claparede, și anume se stabilesc trei perechi de tipuri de judecare :

a.tipul deschis (cu contrariul său) – tipul ezitant;

b.tiput prudent și tipul pripit (nepăsător);

c.tipul obiectiv și tipul subiectiv. .

Pornind de la succesiunea prezentării stimulilor care poate inftuența judecarea finală, Claparede se întreabă dacă aceste legități nu sunt valabile în cazul judecării unor fapte complexe. În acest sens, autorul pune problema ordinii în care apar martorii, a amplasării documentelor la dosar știind că unele persoane sunt mai puternic impresionate de impresiile de început, alții de cele de pe urmă.

Claparede apreciază că răspunsul final al anchetatorului asupra situației în cauză presupune rezolvarea în prealabil a trei chestiuni fundamentale:

a.acuzatul a comis în realitate actul încriminat ?

b.actul incriminat este pedepsit de cod și în care din prevederile codului s-ar putea incadra ?

c.este acuzatul chiar vinovat de-a fi comis actul încriminat ?

La prima întrebare se răspunde prin judecarea probelor materiale și valoarea probantă a mărturiilor. Se presupune că anchetatorul a descifrat toate sursele de erori și le-a eliminat.

La cea de-a doua întrebare se răspunde clar prin codul penal.

Cea de-a treia întrebare, delicată și confuză abordează problema nevinovăției și implicit a responsabilității concrete; la această întrebare nu se poate răspunde decât printr-o transpunere implicită a anchetatorului sau a judecătorului în situația data. În stabilirea vinovăției un rol foarte important îl are intima convingere.

Vom porni în analiza acestui concept de la Hegel care, în Principiile filosofiei dreptului sublinia: „ultimul cuvânt în decizie îl constituie convingerea subiectivă și conștiința (animi sententia), așa cum, în ce privește dovada, care se sprijină pe declarății și mărturii ale altora, jurământul rămâne garanția ultimă, deși subiectivă.

Dacă. pentru mărturii, jurământul rămâne garanție ultimă, se pune în mod firesc întrebarea privind garanția ultimă a intimei convingeri pe care se fundamentează o soluție judiciară. Din perspectivă psihologică, această garanție nu poate fi alta decât respectarea de către anchetator a principiilor și legilor de formare a probelor, a utilizării criteriilor psihologice, iar din perspectivă etică, garanția o constituie moralitatea anchetatorului și buna sa credință.

Din perspectivă judiciară, garanția intimei convingeri este dublă, pornind de la principiul constituțional al separației puterilor în stat care trebuie prevăzut expres în orice constituție democratică, și terminând cu principiul independenței magistraților și supunerii lor numai legii. Credem că această dublă garanție este obligatorie și pentru celelalte categorii ce funcționează în sistemul autorităților judiciare, răspunzătoare de corecta aplicare a legilor.

Intima convingere este o stare psihologică proprie tuturor oamenilor în legătură cu părerea lor fermă, de neclintit despre anumite fenomene, evenimente, situații etc. În drept, intima convingere este starea psihologică a persoanelor răspunzătoare de aplicarea legilor, bazată pe buna-credință, care sunt împăcate cu propria lor conștiință morală, ce i-a călăuzit în aflarea adevărului, prin utilizarea mijloacelor legale, și în stabilirea măsurilor legale consecutive stărilor de fapt stabilite.

8.3. caracteristicile personalității anchetatorului

Un jurist spunea că pentru a satisface pe toată lumea un anchetator ar trebui să aibă înțelepciunea proverbială a biblicului Solomon, răbdarea creștinească a lui Hristos, logica imbatabilă a lui Aristotel, rigurozitatea știițifică a lui Pasteur și creativitatea lui Edison.

Dar anchetatorul în munca sa, la fel ca în oricare alt domeniu de activitate umană, se implică inerent cu întreaga sa personalitate și cu unele aspecte de interpretare subiectivă.

De aceea rolul personalității anchetatorului, este o problemă deloc lipsită de importanță pentru practica judiciară. Și așa cum subliniază și juristul-psiholog Fr. Gorphe este prost înțeleasă atitudinea de pudicitate juridică față de discutarea personalității anchetatorului sub pretextul de a nu desconsidera justiția. Psihologia, arată autorul, nu se teme să ridice acest văl căci această îndepărtare în loc sa fie în detrimentul justiției, dimpotrivă o slujește, deoarece justiția nu mai trebuie să fie o zeiță legată la ochi.

Urmărind munca anchetatorului se încearcă descifrarea momentelor în care poate interveni elementul subiectiv al personalității acestuia.

În principal, munca anchetatorului se centrează în jurul a două etape fundamentale:

a.stabilirea adevărului prin administrarea probelor materiale și testimoniale.

b.aprecierea în ansamblu a materialului strâns, care se concretizează în concluzia anchetei.

8.4. Anchetatorul și administrarea probelor

Caracteristicile personalității anchetatorului se evidențiază și la acest prim nivel al stabilirii adevărului prin administrarea probelor materiale și testimoniale.

Într-o relație stabilită între tehnica juridică bazată pe logică solidă și personalitatea anchetatorului, Ed. Locard afirmă că „dacă o tehnică solidă urmată de o logică sănătoasă ar fi suficiente în anchetele juridice atunci nu ar mai intra în discuție subiectivitatea anchetatorului.

Dar într-o anchetă logica te ajută doar să nu greșești, succesul anchetei fiind asigurat de imaginație.

Primul contact al anchetatorului cu situația de anchetat presupune o trecere în revistă a materialului faptic existent, a indicilor, a documentelor. Materialul în „stare naturală", este haotic, nesistematizat, lacunar. El presupune o primă ordonare provizorie pentru stabilirea punctelor ce trebuiesc elucidate și a tacticii ce va fi folosită. Dar chiar din acest prim moment intră în acțiune personalitatea anchetatorului reflectându-se la.nivelul modului cum vede elementele infracțiunii pe care le deține, a semnificației ce o acordă fiecărui fapt, urme, document, a modului în care completează lacunele și formulează ipoteza, oglindind calitățile perceptive, de observație, imaginative și cele de gândire ale anchetatorului.

În funcție de tipul analitic sau sintetic anchetatorii își desfășoară activitatea în mod diferențiat, actualizează și valorifică creator experiența anterioară. Aplicarea unor șabloane de gândire sau de tehnică fie ele chiar legale împiedică analiza nuanțată a cazului. Sub raportul etapelor de acțiune, de derulare a acestui fir mulți aseamănă munca anchetatorului cu cea a cercetătorului din domeniul istoriei, de reconstituire a unei realitați mai mult sau mai puțin îndepărtate în timp, luând în considerare urme, documente, deci date lacunare care trebuiesc completate pentru a căpăta un sens inteligibil.

Completarea lacunelor implică gândire divergentă și creativitate în gândire.

Personalitatea anchetatorului intervine chiar de la primul moment al perceperii elementelor cu capacitatea de discernere a elementelor esențiale de cele neesențiale, cu un mod specific de prelucrare a acestui material faptic în funcție de racordarea lui la un anumit material stocat în experiența anterioară pe care-l actuaJizează selectiv, cu aprecierea materialului faptic prin raportarea lui la valorile legal-moral

Materialul faptic existent presupune în cadrul perceperii sale, intervenția anchetatorului pe linia sistematizării, ordonării sale. Astfel unii psihologi germani au arătat că succesiunea prezentării materialului influențează impresia finală și de aici implicit și ordinea în care sunt dispuse probele într-un dosar sau ordinea în care sesizăm diferite urme la locul infracțiunii.

Dintr-o analiză a activității anchetatorului se evidențiază manifestarea legităților „așteptării". Această legitate reflectă automatismele umane, stereotipiile de gândire elaborate, care fiind comode, derutează ușor. Așa de pildă un anchetator se așteaptă ca un infractor să se apere prin toate mijloacele posibile și in primul rând prin fuga, indepărtarea de locul unde s-a comis infracțiunea. Constatarea în timpul anchetei că un tip a fost văzut fugind de la locul crimei nu atrage cu necesiiate concluzia că el este învinuitul. Fuga de la locul infracțiunii poate însemna vinovăție, dar și frica de a fi învinuit pe nedrept, precauția de a nu fi chemat ca martor sau groaza provocată de vederea cadavrului.

Chiar și în cele mai simple acțiuni, interpretări ale noastre se strecoară aspectele subiective. Astfel dictonul că probele materiale „grăiesc" de la sine este complet eronat. Proba materială este în primul rând produsul activității unui om și în al doilea rând ea este interpretată tot de om (nu în sine, ci in contextul întregii activități) pentru a prinde sens.

Dar deși prezente masiv elementele subiective în aprecierea probelor materiale, prezența criticismului gândirii logice asigură o corecție necesarâ și eficientă pentru evitarea erorilor.

Munca anchetatorului, asemenea cercetătorului în domeniul istoriei, merge pe linia emiterii unei ipoteze pornind de la acte și fapte. Se verifică veridicitatea ipotezei (ipotezelor) emise și se reține cea plauzibilă, care devine premisă pentru concluziile finale. În această desfășurare a acțiunii anchetatorului, personalitatea sa se evidențiază prin perseverența cu care verifică toate variantele posibile pentru a ajunge la cea adevărată, excluzându-le pe cele false. Această perseverare pe calea descifrării adevărului nu se identifică cu încăpățânarea deoarece intervine pe parcursul anchetei mobilitatea gândirii din necesitatea de-a migra, abandonând o ipoteză când se dovedește neconcludentă, pentru adoptarea alteia.

8.5. Aspecte psihologice privind calitățile personale ale anchetatorului

Exigențele legale cer anchetatorului cunoașterea profundă și nuanțată a dispozițiilor legii penale și procesual penale, a drepturilor fundamentale ale omului, la care el trebuie să se raporteze în permanență; de asemenea, a modului în care legislația procesuală, îndeosebi cea din materia probelor, permite abordarea procedeelor de tactică și metodică în efectuarea anchetei judiciare.

Exigențele morale, într-o perspectivă mai largă, vizează raportarea reală și sinceră a anchetatorului la valorile umane perene de adevăr, dreptate, justiție, bună-credință. Din acest punct de vedere, anchetatorul va trebui sa cunoască în ce constă si cât au fost de lezate valorile și interesele legitime ale omului în colectivitatea semenilor săi, în lumina drepturilor și obligațiilor sale. Atitudinea generală a anchetatorului se raportează la suita de valori și norme morale unanim acceptate, care se sprijină și vin în întâmpinarea literei și spiritului legii

Exigențele de competență au în vedere pregătirea modernă de specialitate, experiența pozitivă și nu în ultimul rand, abilitatea anchetatorului de a utiliza în condițiile pe care i le permite legea, tehnologia judiciară integrată științei criminalisticii, de a solicita contribuția expertizelor de specialitate pe care le reclamă cauzele judiciare. Armonizarea într-o sinteză echilibrată, a cerințelor generale ce fundamentează statutul deontologic al anchetatorului va permite acestuia să aplice legea conform gradului înalt de responsabilitate pe care îl cere profesia lui.

Interesante prevederi în sensul considerațiilor menționate sunt cuprinse în „Codul de conduită pentru persoanele răspunzătoare de aplicarea legii", adoptat de Adunarea Generală a ONU, în decembrie 1979, din care cităm:

,.Art. 1. Persoanele răspunzătoare de aplicarea legii trebuie să se achite permanent de datoria pe care le-o impune legea, servind colectivitatea și protejând orice persoană împotriva actelor ilegale, conform înaltului grad de responsabilitate pe care li-1 cere profesia lor.

Art. 2. În îndeplinirea sarcinilor pe care le au, cei răspunzători de aplicarea legii trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană, să apere drepturile fundamentale ale oricărei persoane.

Art 5. Nici o persoană răspunzătoare de aplicarea legilor nu poate aplica, provoca ori tolera un act de tortură sau orice altă pedeapsă ori tratament crud, inuman sau degradant, nici nu poate invoca un ordin al superiorilor săi ori împrejurări excepționale, cum ar fi: starea de război, o amenințare contra securității naționale, instabilitatea politică internă sau orice altă stare de excepție, pentru a justifica tortura ori alte pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante".

„Revista Internațională de Poliție Criminală", comentând aceste prevederi, subliniază: „Persoanele responsabile de aplicarea legilor ce se conformează dispozițiilor prezentului Cod merită respectul, sprijinul moral activ și concursul colectivității în care își exercită funcțiile, pe cel al serviciului de care aparțin, precum și al colegilor lor".

8.6. CALITĂȚILE PSIHO-SOCIALE ALE ANCHETATORULUI

Abordată din perspectivă psihologică, profesiunea de anchetator penal este deosebit de complexă. Exigențele legale, morale și de competență cer anchetatorului cunoașterea profundă și nuanțată a dispozițiilor legii penale și procesual penale, a drepturilor fundamentale ale omului la care trebuie să se raporteze permanent. Armonizarea într-o sinteză echilibrată a cerințelor generale ce fundamentează statutul deontologic al anchetatorului va permite acestuia să aplice legea conform gradului înalt de responsabilitate pe care îl cere profesia lui.

Calitățile psihosociale ale unui bun anchetator se pot grupa în trei categorii:

a).Nivelul general de pregătire.

Anchetatorul trebuie să facă dovada unui nivel ridicat de pregătire generală; să aibă o concepție clară despre lume și viață, despre societate și legile care o guvernează și, îndeosebi, despre sistemul social bazat pe democrația autentică. El trebuie să știe precis care sunt, în ce constau și ale cui sunt valorile și interesele pe care le apără. Domeniul de activitate al anchetatorului fiind omul, aceasta presupune stăpânirea noțiunilor de psihologie a personalității.

b).Calitățile psiho-intelectuale.

Gândirea anchetatorului trebuie să se orienteze spre esența realității judiciare, să se distingă prin claritate, profunzime, rigoare, mobilitate, coerență și să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic. De regulă, faptele relatate într-o anchetă par reale, verosimile, dar se întâmplă ca unele din afirmații să fie, mai ales la nivelul amănuntelor, contradictorii sau neplauzibile, sesizarea inadvertențelor, de multe ori deosebit de subtile solicită din partea anchetatorului perspicacitate. Anchetatorul trebuie să dea dovadă de o mare putere de discernâmânt, el trebuie să deosebească ușor realul de ireal, semnificativul de nesemnificativ, să pătrundă și să aprecieze faptele la justa lor valoare, fiindcă numai așa va putea fundamenta o soluție judiciară.

În cadrul sistemului psihic, memoria ocupă un loc distinct și are o individualitate specifică. Ea reprezintă un subsistem, ale cărui elemente le constituie conținuturile informaționale elaborate în cursul comunicației anterioare a individului cu mediul extern .și a cărui dinamică rezidă în transformările de tip integrativ sau instrumental executiv efectuate de grupuri speciale de operatori asupra acestor conținuturi. Astfel spus, într-o primă aproximare, memoria este ceea ce se obține în urma operațiilor de stocare și conservare a informației despre stările surselor externe și despre acțiunile și trăirile subiective

Anchetatorului îi este necesară, la un nivel de funcționalitate optim memoria de lungă durată adică acea memorie care prezintă „principalul rezervor de păstrare a experienței acumulate în cursul activității anterioare”. Memoria nu cuprinde numai informație pur cantitativă despre relatările anchetatului, ci și evaluările, interpretările ei prin prisma unor criterii de esență socio-culturală, științifică, filosofică, etică, estetică etc.

Deoarece ancheta judiciară debutează la nivelul fiecărui partener al relațiilor interpersonale, în mod oral, anchetatorului îi este necesară și memoria de scurtă durată pentru a reuși să consemneze și în scris relatările partenerilor relației, operațiune care este ulterioară convorbirii.

Integritatea senzorială a anchetatorului constituie fundamentul psihofiziologic al corectitudinii și exactității redactării documentelor de anchetă ce constituie suportul material al mijloacelor de probă. De aceea, anchetatorul trebuie să posede o stare corespunzătoare a sănătății și să dispuna de o mare capacitate de efort voluntar.

Pentru înțelegerea și pătrunderea mai eficientă a unor situații, fapte sau împrejurări care îi sunt doar sugerate pe parcursul relatării, anchetatorul trebuie să recurgă și la imaginație. Totodată el trebuie să posede o mare stabilitate și o bună concentrare a atenției.

c).Calitățile moral-afective.

Echilibrul emoțional vizează componenta afectivă a personalității anchetatorului. Acesta stă la baza unor calități necesare în reușita activității anchetatorului, reprezentate prin tact, răbdare, toleranță, disponibilitatea de a asculta, stăpânirea de sine etc., ceea ce conferă un fond psihofiziologic general pozitiv.

Complexitatea anchetei judiciare: poate declanșa unele mecanisme ale afectivității ce se pot exterioriza prin manifestări incompatibile cu profesiunea de anchetator, cum ar fi: dezgustul, plictiseala, sila, agresivitatea etc.

Dacă anchetatorul va apare ca o persoană impresionabilă, nervoasă, iritată, agresivă sau ca o persoană care trece cu ușurință de la o stare psihică la alta, ori preocupat de propriile probleme, șansele de a-și atinge scopul sunt foarte reduse. Pentru a nu afecta în mod negativ cursul general al desfășurării anchetei, este foarte important ca anchetatorul să aibă toate reacțiile proprii sub control. Echilibrul emoțional al anchetatorului este condiționat și de lipsa oricărei prejudecăți sau a repulsiei față de persoana anchetată. Capacitatea empatică îl ajută pe anchetator, la nevoie, să simuleze orice stare sau trăire, să interpreteze rolul oricărui personaj.

Profilul psiho-intelectual și moral-afectiv al anchetatorului se structurează atât pe cele mai importante procese psihice, cât și pe trăsăturile de personalitate ale acestuia. Experiența în domeniul anchetei judiciare contribuie la dezvoltarea și perfecționarea la
anchetatori a unor calități speciale cum ar fi: perspicacitatea, spiritul de observație, insistența, subtilitatea și rapiditatea deducțiilor și sintezelor, forța argumentării logice, a căror rezultantă formeaza intuiția profesională, așa zisul "fler".

Aceste calități nu reprezintă un simplu inventar de, însușiri (trăsături) posibile la un anchetator, ci adevărate direcții pe linia valorificării potențialului psihologic al acestuia în cadrul anchetei judiciare. Punerea în acțiune a potențialului psihologic trebuie văzută ca o necesitate de a completa, de a îmbogăți și perfecționa procedeele de ordin tehnic și practic ale anchetei, ducând la fundamentarea științifică și, implicit la creșterea eficienței acesteia.

Nu sunt excluse situațiile când anchetatorul, fie că nu uzează de procedee tactice adecvate, fie că nu-și pune în valoare calitățile de ordin psihologic, ajungând astfel în poziție de dominat în raport cu anchetatul. În acest sens sugerăm câteva din manifestările negative întâlnite în activitatea unor anchetatori:

-multumirea de sine generată de încrederea exagerată în propriile calități și în experiența personală,

-carențe în pregătirea teoretică,

-instalarea stereotipiilor, automatismelor și spiritului de rutină,

-suspiciunea excesivă față de orice persoană anchetată,

-amplificarea nefondată a unor date sau exagerarea semnificației acordate unor gesturi sau manifestări din conduita celor anchetați,

-rigiditate în formularea întrebărilor, aroganța sau vulgaritatea în relațiile cu persoanele anchetate.

Personalitatea anchetatorului poate influența negativ desfașurarea anchetei prin unele trăsături cum ar fi: vanitatea și orgoliul, amorul propriu, teama de eșec, lipsa simțului autocritic, nerecunoașterea poziției de învins, optimismul nccontrolat și excesiv, cât și pesimismul exagerat și nemotivat, opinii foarte particulare asupra colaboratorilor și asupra propriei pcrsoane, indecizia etc.

8.7. Modele de conduită si tipuri de anchetatori

Contactul îndelungat cu învinuiții ori inculpații, în situații și împrejurări complexe, își pune amprenta formativă asupra educării la anchetatori (în condițiile unui fond nativ existent) a unor calități speciale ca: perspicacitatea, spiritul de observație, insistența, subtilitatea deducțiilor și sintezelor, rapiditatea sesizării unor relații și forța argumentării logice, a căror rezultantă formează intuiția profesională, așa-zisul fler.

Un anchetator bun trebuie să fie o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii, pentru că, altfel, nu va reuși niciodată să câștige încrederea și respectul celui ascultat, nu va poseda niciodată forța de persuasiune, ca o condiție absolut necesară unei interogări eficiente.

Anchetatorul trebuie să posede capacitatea de a se exprima clar și de a discuta în mod inteligent, atribut al unei gândiri suple și mobile și al unui înalt grad de profesionalism .

În contextul exigențelor menționate sunt incompatibile deontologic:

-mulțumirea de sine, generată de încrederea exagerată în propriile calități și în experiența proprie;

-ruperea contactului cu elementele teoretice sau de noutate din profesiune;

-instalarea stereotipurilor, automatismelor și spiritului rutinier;

-bănuiala excesivă privind orice persoană anchetată;

-tendința de a suspecta orice om de activitate infracțională;

-amplificarea nefondată a unor date sau exagerarea semnificației acordate unor gesturi și manifestări secundare din conduita celor anchetați;

– modul uneori absent sau defectuos de a formula întrebări;

-impertinență aroganță sau chiar vulgaritate în relațiile cu persoanele anchetate, ș.a..

La toate acestea se adaugă atitudini absolut particulare adoptate în raport cu categoriile de învinuiți: vanitoși, orgolioși, sensibili la flatare și la aprecieri, care își fac din statutul de infractor un renume. Oricum, a începe ascultarea fără a fi cunoscut în profunzime persoana celui cu care urmează confruntarea este ca și aruncarea în valuri fără cunoașterea înotului.

La toate acestea se adaugă o serie de calități profesionale între care:

-obișnuința de a privi interlocutorii în ochi pe tot parcursul ascultării, sondându-le și interpretându-le corect comportamentul expresiv în raport cu întrebările semnificative;

-deprinderea de a asigura anchetei liniștea și intimitatea necesare:

-deprinderea anchetatorului de a nu-și permite gesturi de nervozitate, ticuri, ridicarea tonului ori alte semne de slăbiciune;

-deprinderea de a intra în anchetă cu încredere în capacitatea personală, calm și echilibrat precum și tăria morală de a mai insista încă puțin din momentul în care s-a ajuns la concluzia că totul este zadarnic.

Sintezele efectuate în urma studierii comportamcntului anchetatorilor, în relația anchetator-anchetat, au condus la diferite clasificări, și anume:

-anchetatorul temperat, se caracterizează printr-un comportament firesc, își ascultă cu atenție și interes interlocutorul, răbdător, calm și analitic. Intervine oportun și eficient cu tactul corespunzător situației, pentru lămurirea aspectelor esențiale ce interesează ancheta.

-anchetatorul amabil; manifesta o anumită transparență și jovialitate în relația cu anchetatul, nu ezită sa-și trateze interlocutorul cu o țigară sau o cafea. Atmosfera degajată pe care o crează oferă premisele unui studiu psihologic aprofundat al anchetatului. Această atitudine trebuie să fie constantă, altfel echilibrul anchetei poate fi afectat, iar ancheta compromisă.

-anchetatorul autoritar, se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă, impunându-și la modul imperativ voința în fața anchetatului. Nu este preocupat de studiul psihologic al anchetatului și implicit nu găsește modalități eficiente de a stimula ancheta. Acesta mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe stimularea psihologică a acestuia și astfel cooperarea devine ineficientă.

-anchetatorul comunicativ (vorbăreț, expansiv); este rnaximal activ și își exprimă cel mai evident personalitatea sa. Expresivitatea verbală (intonație, accent, timbru) și cea extralingvistică (mimică, gestică) este orientată către anchetat într-un mod accentuat, astfel încât intervențiile sale sunt uneori inoportune și lipsite de eficiența, compromițând ancheta.

-anchetatorul cabotin dorește să obțină în cadrul anchetei judiciare succese ușoare prin mijloace ieftine, facând apel la unele exagerări, amplificări improprii pentru ancheta judiciară care pot provoca stări cum ar fi amuzamentul, disprețul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situații care pot prejudicia rezultatele anchetei.

-anchetatorul patern adoptă un comportament îngăduitor în anchetă, manifestând uneori chiar compasiune față de anchetat. Asemenea atitudine poate fi speculată mai ales de infractorii recidiviști care nu vor ezita să-și atenueze faptele. Din perspectiva implicării spiritului de observație în alcătuirea scenariului infracțional, se poate identifica:

-anchetatorul de „tip analitic” își construiește scenariul probabil al infracțiunii din foarte multe detalii, dând fiecăruia o însemnătale deosebită și insistând în direcția verificării amănunțite a tuturor elementelor componente. Ancheta evoluează lent și presupune un efort consistent, dar are avantajul că evită eventualele erori.

-anchetatorul de „tip sintetic” acordă o importanță diferențiată informațiilor inițiale, construindu-și scenariul pe informațiile considerate relevante, celelalte fiind integrate imaginii de ansamblu. Proiectul anchetei implică un comportament probabilist, în sensul că se urmărește validarea celei mai probabile soluții. Demersul anchetei are o evoluție mai rapidă, dar trebuie evitate posibilele erori.

Din perspectiva implicării cognitiv-imaginative se desprind două tipuri de anchetatori:

anchetatorul de „tip conservator" utilizează schemele mintale construite anterior, cărora le subordonează în mod exagerat informațiile oferite de realitate „obligându-le" să se integreze în schemele mintale elaborate. Un astfel de anchetator poate ajunge robul unui asemenea mod rigid de gândire, manifestând chiar tendința de a „ajusta" realitatea la schemele mintale vechi cu care operează.

anchetatorul de „tip creator" manifestă o atitudine creatoare, face apel la schemele mintale achiziționate, ele constituind o parte din experiența profesională, dar el își construiește proiectul anchetei bazându-se nu numai pe asemănările cu alte cazuri cercetate, ci și pe elemente specifice cazului în speță. Acest tip de anchetator descifrează mai rapid cazul aflat în cercetare, facilitează clarificarea unor situații, aparent fară ieșire.

Nu i-am inclus în aceste clasificări pe anchetatorii violenți întrucât în sistemul judiciar modern existența acestora este greu de imaginat. Istoria cunoaște însă și această categorie de anchetatori sub diverse denumiri, între care cea mai frecvent este aceea a anchetatorilor torționari, categorie specifica sistemelor judiciare ale statelor totalitare

9.Problematica psihologică a relației

anchetator-anchetat

9.l. Contactul interpersonal în biroul de anchetă judiciară

În timpul anchetei judiciare învinuitul (inculpatul) afișează un anumit comportament expresiv, (ce poate fi definit ca o totalitate de trăsături și caracteristici dinamico-funcționale care evidențiază stări, sentimente și dispoziții sufletești) și care de cele mai multe ori poate fi unul deghizat, simulat în scopul de a masca adevăratele stări sufletești resimțite. Învinuitul poate simula stăpânirea de sine, nedumerirea, calmul, unele stări de suferință {boală, leșin), atitudinea de revoltă ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator.

În fața unei conduite ferme, ofensive a anchetatorului, lipsa de naturalețe și de convingere a acestor simulări este evidentă, înlăturarea lor fiind, de regulă, consecința exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării. Spre deosebire de acestea, manifestările involuntare reprezintă reacții fiziologice interne ale anumitor sisteme funcționale aflate preponderent în dependență de sistemul neurovegetativ; ele nu pot fi mascate și nici nu pot fi provocate de om în scop voit; manifestările cele mai ilustrative în acest sens sunt:

– înroșirea (paloarea feței);

– creșterea volumului vaselor sangvine (observabilă la tâmple sau în zona carotidei);

– spasmul glotic, tremurul vocii, sudorația temporală, frământatul mâinilor;

– perioada de latență în răspunsuri,

– ezitarea privirii anchetatorului.

Este evident că unui anchetator experimentat nu-i poate scăpa un astfel de comportament. Pentru acesta, tremurul vocii, al mâinilor, culegerea unor scame imaginare, mototolirea pălăriei ori a poșetei, pauzele, etc. vor fi suficient de lămuritoare asupra conduitei unei persoane care trăiește din plin disconfortul psihic intern în contact cu autoritatea.

Experiența demonstrează nu greutatea de a surprinde aceste aspecte, ci dificultatea de a le interpreta corect. Deseori, inhibiția emoțională (teama inocentului, generată de contactul interpersonal cu reprezentantul autorității) este interpretată ca indiciu al vinovăției, iar comportamentul învinuitului este apreciat ca fiind simulate.

Interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental se bazează pe psihologia persoanei, psihologia medicală etc., însă a cere acestor discipline înscrierea în formule interpretative precise a gesturilor, a mimicii, a conduitei de relație și expresie a unei persoane într-o împrejurare este mult prea pretențios.

Trecerea de la știință la arta anchetei judiciare se fece prin intermediul personalității anchetatorului, observator și investigator fin, a cărui intuiție profesională este izvorul interpretării. Anchetatorul trebuie să aibă capacitatea de a discerne motivele care provoacă starea emoțională. Aceste stări pot avea cauze nenumărate printre care:

-labilitatea psihotemperamentală a învinuitului

-trecutul său infracțional

-starea sa prezentă

-problemele sale personale (inclusiv starea de sănătate psihomedicală)

-și în cele din urmă legătura sa cu cauza pentru care este cercetat.

De regulă, procedând la discuții introductive, corelate, legate de situația familială, profesională, antecedente, stare de sănătate, probleme de perspectivă ș.a.. se obține o anumită deconectare a individului, o încălzire a relației interpersonale absolut necesare trecerii către chestionarea cu privire la bănuiala care i se aduce.

1.În cazul persoanelor sincere, dar labile emoțional (minorii, femeile, bătrânii, convalescenții), fără experiență în raport cu situațiile de acest gen, este necesară, ca o condiție a reușitei, crearea unui climat de siguranță și încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat în care ele să-și înțeleagă statutul în fața autorității și obligațiile care le revin. Nerealizarea acestui climat poate duce (mai ales atunci când se utilizează procedeul frontal al ascultării), o dată cu atacarea problemei critice, la inhibări emoționale artificiale, cu întregul lor cortegiu manifestări mimico-gesticulare și neurovegetative.

Labilul emoțional (chiar fără a fi vinovat) va reacționa și își va argumenta spusele împovărat de disconfortul inhibant al temerii naturale pe care o resimte față de implicațiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv față de interlocutorul însuși. Gesturile de nervozitate, ticurile sau ridicarea tonului, pe lângă faptul că semnifică lipsa de profesionalism a anchetatorului, pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea și stările sufletești ale învinuitului (bănuitului) emotiv.

În acest punct al contactului interpersonal există pericolul de a se interpreta greșit așa-zisul „moment psihologic’’ creat și de a-1 „exploata eficient" prin chestionare directă, implicare, precizări cu caracter acuzatorial sau prezentarea de probe, ceea ce poate complica și mai mult tabloul psihocomportamental al emotivului, acesta putând ajunge, în ultimă instanță, chiar la recunoașterea unor fapte pe care nu le-a săvârșit.

Din acest motiv trebuie privită cu multă precauție orice relatare a învinuitului și, în special, tot ceea ce afirmă și îi este defavorabil. Așa stând lucrurile, dacă labilul emoțional (în situația bănuitului-învinuitului care totuși nu a comis fapta) i s-a creat un climat introductiv de încredere (realizabil prin abordarea, în faza contactului inițial, a unei problematici colaterale, față de care organul de urmărire să manifeste interes, să dea un sfat, să aibă o intervenție, să strecoare o glumă sau să știe să asculte cu răbdare), i se poate aduce în față problematica critică fără nici un risc.

Mai mult, aceasta prilejuiește, de regulă, un comportament în care se descifrează ușor indiciile naturaleții și dezinvolturii în argumentare și justificări, sinceritatea surprinderii, învinuitul manifestând, mai degrabă, curiozitate față de învinuire decât teamă, exprimându-și păreri, răspunzând prompt la întrebări și punând, la rândul său. o serie de întrebări.

2.Când în persoana învinuitului se află chiar autorul faptei lucrurile stau diferit; discuțiile introductive pe problematica colaterală nu duc la nici un rezultat; ambianța rămâne rece, răspunsurile sunt monosilabice, învinuitul nu se angajează sincer în dialog, ,,nu dă nimic de la el", însă când sunt atacate problemele critice situația este alta.

Pe lângă negările stereotipe („nu cunosc", ,,nu știu", ,,nu-mi amintesc"), comportamentul infractorului se mai caracterizează prin manifestări frecvente de evitare a privirii, pauze înainte de răspuns, spasmul glotic, sudorație, tremurul mâinilor, lipsa oricărei inițiative, toate acestea pe un tablou general de suspiciuni din partea învinuitului.

Aceasta se datorează faptului că persoana care a comis fapta nu dispune, în planul intim al personalității sale, de capacitatea psihică de a se degaja cu ușurință de situația de învinuit în cauză. Problematica sa centrală se exercită cu o forță inhibitorie deosebită asupra oricăror altor aspecte care se aduc în discuție. Centrul excitației sale nervoase polarizează întreaga personalitate exclusiv către fapta săvârșită și implicațiile acesteia. Chiar dacă i se oferă posibilitatea destinderii, structurile sale subconștiente, prin mecanisme inhibitive, îl țin prizonierul condiției de învinuit în cauză, statut și rol pe care nu le poate abandona.

Deși, în fața organului de urmărire penală, învinuitul își impune conștient ieșirea din rol, stă în posibilitățile anchetatorului experimentat să desprindă cu ușurință și să interpreteze corect notele artificialului, lipsa de participare, starea de disconfort psihic, teama și suspiciunea continuă în întreaga atitudine de relație și expresie a învinuitului nesincer.

Această teamă rezultă din aceea că persoana care a comis fapta înțelege natura pur introductivă a discuțiilor colaterale. Ea este preocupată de ceea ce bănuiește că va urma după aceasta, fiind continuu în gardă cu privire la aspectele critice pe care le intuiește că urmează și în raport cu care își făurește alibiurile.

3.Cât privește învinuitul care nu a săvârșit fapta ce i se impută, acesta se dăruiește lesne tematicii abordate, participând cu naturalețe la dezvoltarea ei. Odată fiindu-i lămurite statutul și rolul în cadrul ascultării, el va alunga din plan psihic toate problemele ce-i provocaseră temeri, iar cu privire la învinuire va argumenta natural, dezinvolt, participativ, dezinhibat, neavând. cu alte cuvinte, nimic care să-i inspire teamă.

Rezultate deosebit de interesante în diferențierea celor două conduite opuse se pot obține prin interpretarea manifestărilor psihocomportamentale și a reactivității de expresie a învinuiților față de întrebările directe în raport cu aspectele critice.

La adresarea unor întrebări de genul: “Dacă susțineti că nu ați săvârșit fapta, atunci pe cine bănuiți?”, “Ce credeți, va fi descoperit autorul acestei fapte?”, “Ce credeți că ar merita autorul pentru fapta sa?” învinuitul care nu a săvârșit fapta își va spune părerea deschis și va oferi informații care se vor plauzibile, cu forță, cu argumente. De obicei, aceasta își exprimă convingerea că autorul „nu poate scăpa de rigorile legii", că, oricât de târziu, adevărul tot va ieși la lumină". În privința, de exemplu, a pedepsei, persoana respectivă își exprimă, de regulă, indignarea și ura pentru făptuitor, cerând sancțiuni foarte mari sau suplicii. Toate acestea pe fondul unei atitudini sincere, apropiate. deschise, care oferă indicii suficiente pentru un comportament, natural, degajat dincolo de implicațiile cauzei.

În fața aceleiași întrebări, învinuitul care a comis infracțiunea este ezitant. stânjenit, deosebit de încurcat. Explicația psihologică rezidă în efectul paralizant -inhibitoriu, în stupoarea creată de întrebarea de genul „Ce credeți, va fi identificat autorul omorului?" … pusă tocmai într-o împrejurare deloc plăcută pentru acesta, vizând tragerea la răspundere penală pentru înfăptuirea justiției. De asemenea, referitor la identificarea făptuitorului, răspunsurile sale de obicei sunt: „eu știu ce să zic?", ,,depinde", iar în privința pedepsei pe care o consideră că ar merita-o autorul, cele mai frecvente răspunsuri sunt: „ce-o vrea legea" sau „eu știu ce să zic ?’’. ,,nu mă pricep".

De aceea, ceea ce trebuie interpretat este nu atât răspunsul în sine, care poate să difere de la o persoană la alta, ci. mai ales, efectele de-a dreptul paralizante ale acestor întrebări în conștiința individului care ascunde adevărul.

Suspiciunea bănuitului, în raport cu sărăcia datelor pe care le deține referitor la ce știe anchetatorul, cât știe, de la cine știe, împovărează la maximum conduita acestuia. Neparticipativ, ostil, rămânând în așteptare, de regulă, el nu are puterea de a bănui pe cineva, vine cu justificări și temeri de genul „nu pot să dau vina pe nimeni" ori „s-ar putea să greșesc", nepropunând soluții sau, chiar dacă o tace devine stângaci. neplauzibil, artificial.

Neputând fi marcate, dar nici provocate de om în scop voit, manifestările comportamentale și psihofiziologice amintite vor acompania ca un veritabil cotegiu starea de disconfort psihic pe care o trăiește învinuitul.

În concluzie manifestările comportamentale și psihofiziologice ajută foarte mult la rezolvarea cauzei penale, însă, a socoti asemenea manifestări drept probe de vinovăție înseamnă a face o greșeală la fel de mare ca și atunci când s-ar afirma că promptitudinea și certitudinea răspunsurilor date sunt probe certe ale nevinovăției, și numai împreună cu alte probe verificate, pot confirma sau infirma, existența comportamentului simulat în ancheta judiciara.

9.2. Comunicarea non-verbală

Transferul de informații dintre anchetator și învinuit sau inculpat nu se efectuează numai pe plan verbal, ci și printr-o comunicare non-verbală, extralingvistică (gestică, mimică, fond sonor al vorbirii), care transmite stări psiho-emoționale, anxietate, depresie etc. Această comunicare scapă controlului voluntar, conștient creând astfel o posibilitate de acces spre procesele informaționale, atât din sfera gândirii reflectate, cât și din cea a nivelurilor psihologice, nereflectate, antrenate în comunicarea realizată involuntar.

Majoritatea transferului informațional al afectivității are loc prin canalele extra-verbale. În timpul conversației, comunicarea extraverbală, în mod concret „contactele oculare" care au loc între privirile interlocutorilor în timp ce vorbesc sunt foarte importante. Controlul din privire se efectuează de către emițător {învinuitul sau inculpatul) chiar și în timpul în care el vorbește. Pe parcurs, el urmărește reacția partenerului, reacție încă neverbală, și, în funcție de ceea ce i se pare că vede la el, îsi ajustează a doua parte a emisiunii sale. Astfel de controale oculare sunt făcute frecvent în cabinetul de interogatoriu, mai ales atunci când învinuitul sau inculpatul nu știe de ce probe dispune anchetatorul și mai ales atunci când el emite informații denaturat, sau false. Pentru învinuit sau inculpat este important să constate dacă anchetatorul a ,,înghițit" sau nu informația incorectă.

În timpul unei conversații obișnuite sau al unei relatări, privirea se îndreaptă spre partener cu intermitență. În momentele cruciale, exact la argumentele cele mai importante, ori unde ar fi, privirea revine spre interlocutor spre a controla dacă a înțeles, dacă este de acord sau nu cu cele relatate. Urmărirea acestei pendulări oculare cere din partea anchetatorului foarte multă experiență și inteligență, căci revenirea la privirea directă poate semnala că învinuitul sau inculpatul a ajuns la un punct nodal. unde vrea să strecoare un neadevăr care ar putea avea importanță.

Anchetatorul va obține o informație prețioasă, fie că este un adevăr, și atunci aceasta îl apropie de lămurirea cazului, fie că este o minciuna și atunci poate evalua mai corect gradul de sinceritate, respectiv de nesinceritate a bănuitului.

În anumite momente ale dialogului, bănuitul nu trebuie să știe sub nici un motiv că anchetatorul aprobă sau nu unele din afirmațiile sale. Privirea interlocutorului nu este numai o sursă de informații, ci și un mijloc de condiționare a acestuia. La prima audiere, când bănuitului i se cere să relateze faptul incriminat unde el va da o versiune evident favorabilă lui, anchetatorul trebuie să-1 lase să spună tot ce vrea, să aibă mare fluență în expunere. Dacă, în cursul acestei relatări spontane, învinuitul nu este întrerupt, ci, dimpotrivă, prin privirea sau prin mișcările capului. anchetatorul îl încurajează, este foarte probabil că el va furniza suficient material pentru ca, monologul odată terminat, să se ajungă la un dialog critic. Această condiționare prin gratificare este o capcană eficientă, care îl va ajuta pe anchetator să elaboreze în continuare o tactică adecvată situației.

Anchetatorul care dorește să stabilească un contact uman cu învinuitul sau inculpatul trebuie să evite orice privire, gest sau vorbă care ar potența, cât de cât, starea de frustrare în care se găsește acesta.

9.3. Reguli tactice specifice raporturilor interpersonale de opozabilitate și confruntare

În literatura de specialitate există anumite reguli tactice care pot conduce nu numai la stabilirea unui contact verbal între interlocutori, dar, în același timp, pot aduce un oponent în situația de a colabora. Acestea sunt:

1) în contactul cu adversarul, înainte de a fi ascultați, suntem priviți;

2) exprimarea clară, în limbaj inteligibil, a interlocutorului este obligatorie;

3) înainte de a vorbi, trebuie să știm să observam și să ascultăm. Din primele clipe de contact cu bănuitul, trebuie să-1 studiem, la început în ansamblu, și apoi să-i observăm mișcările necontrolabile în momentul în care este chestionat asupra problematicii critice. O mare semnificație au și pauzele pe care le face bănuitul, durata acestora putând fi interpretată ca indice al efortului de denaturare sau disimulare:

4) față de interlocutor se recomandă o atitudine deschisă. Adesea, cel anchetat trebuie să fie încurajat fie prin flatare („Eu te știam băiat deștept…"), fie prin utilizarea unei formule de generalizare și nu de particularizare (,,Da, au mai făcut și altii așa ceva, nu ești dumneata singurul…"), ori de minimalizare și îndepărtare a pericolului („Vezi unde duc anturajul, consumul de alcool, în alte împrejurări fapta asta nu s-ar fi putut întâmpla…") etc.;

5) învinuitul sau inculpatul trebuie să fie convins că este ascultat cu cea mai mare atentie, căci această atitudine exprimă respectul anchetatorului față de el. De aceea, după ce își termină relatarea și are impresia că a fost integral crezut se pot valorifica momentele psihologice create de întrebările de verificare a elementelor contradictorii sau nonconcordante, consecință a neadevărurilor strecurate de interlocutor;

6) față de interlocutor se recomandă o atitudine echilibrată, calmă, răbdătoare (de fapt, tenacitate și rezistență – „mai insistă încă putin după momentul în care tu însuți simți că totul este zadarnic''). Aceasta, deoarece, în majoritatea cazurilor, timpul operează în defavoarea învinuitului sau inculpatului, starea tensională în care se afla, până la mărturisirea completă, insecuritatea crescândă pe care o resimte în privința viitorului facându-1 să comită greșeli;

7) înțelegerea umană față de învinuit prescrisă de legile noastre, dar care nu se confundă cu „bunăvoința" sau cu „iertarea'', respectul persoanei învinuitului sau inculpatului, oricare ar fi crima pe care a săvârșit-o, creează un climat favorabil pentru a obține, în limitele posibilului, cât mai multe informații de la învinuit sau inculpat – un gest de prietenie (apropierea scaunului, oferirea unei țigări, a unei cafele etc.), un sfat, istorisirea unei întâmplări asemănătoare prin consecințe, un proverb, o bătaie prietenească pe umăr etc. pot duce. în momentele psihologice adecvat create, la mărturisiri complete.

9.4. Coordonatele psihologice ale recunoașterii comiterii faptei. De la refuzul recunoașterii la mărturisire

În timpul ascultării, învinuitul sau inculpatul poate să recunoască sau nu învinuirea care i se aduce.

1. în cazul recunoașterii se pot distinge două situații:

a) învinuitul sau inculpatul își recunoaște vinovăția și recunoașterea este sinceră, pentru că el este cel care a săvârșit infracțiunea, iar faptele s-au petrecut astfel cum acestea apar în declarațiile sale;

b) învinuitul sau inculpatul recunoaște total sau parțial învinuirea care i se aduce, dar declarațiile sale nu sunt sincere..

2. în cazul nerecunoașterii învinuirii aduse, de asemenea, se pot deosebi două situații distincte:

a)învinuitul sau inculpatul nu recunoaște învinuirea care i se aduce, dar declarațiile sale sunt de rea-credință;

b)învinuitul sau inculpatul nu recunoaște faptele sale, dar declarațiile sale sunt sincere, pentru că nu el este autorul faptei.

Alături de atitudinea de nerecunoaștere, este cea de a refuza să dea declarații, adică atitudinea de tăcere a învinuitului sau inculpatului.

1a) . În practica cercetării infracțiunilor se întâlnesc situații când dintr-un motiv sau altul, fără să opună rezistență, învinuiții sau inculpații recunosc faptele săvârșite, recunoaștere care este determinată de diverse cauze și care poate fi sinceră sau nesinceră.

Prezumția de sinceritate a recunoașterii (mărturisirii) își are fundamentul psihologic în faptul că acela ce se recunoaște vinovat de săvârșirea unei infracțiuni este conștient de gravitatea consecințelor la care se expune, fiind nefiresc ca cineva să se acuze în mod fals de comiterea unei infracțiuni, o astfel de conduită opunându-se acelei tendințe naturale de autoconservare, tendință instinctuală căreia nici un om adult normal nu i se poate sustrage.

Recunoașterea poate fi determinată de diverse motive:

-la o anumită categorie de infractori, după săvârșirea infracțiunii, propria activitate este supusă unei analize critice, unui examen de conștiință care duce uneori la o atitudine de dezaprobare a faptei comise sau la luarea hotărârii de a înlătura consecințele dăunătoare ale propriei activități, „În aceste situații, motivul determinant al recunoașterii este regretul, căința, mustrarea de cuget: dorința de a dobândi liniștea sufletească, nevoia de descătușare, împing făptuitorul la mărturisire;

-de multe ori, recunoașterea este pornită din nevoia de ușurare interioară, din nevoia de a se elibera. În cursul ascultării, între învinuit sau inculpat și organul judiciar se duce o luptă psihică, care, inevitabil, creează celui ascultat o stare de extremă încordare. De-a lungul acestei lupte, efortul prelungit, permanentul autocontrol pot înfrânge orice capacitate de rezistență, recunoașterea constituind pentru el o adevărată eliberare;

-alteori, recunoașterea este pornită din nevoia de a se confesa, de a se destăinui, tendință proprie celor care au săvârșit infracțiuni sub stăpânirea unor puternice sentimente. Această atitudine este provocată de învinuirea care i se aduce, în fața căreia făptuitorul nu rezistă tentației de a exprima punctul său de vedere, de a explica mobilul care 1-a împins la săvârșirea faptei, toate acestea în scop defensiv, de scuză ;

-recunoașterea poate fi provocată și de rațiuni logice, atunci când probele care susțin învinuirea sunt imbatabile, iar învinuitul sau inculpatul se află în impas, convingându-se de inutilitatea negării unor fapte pe deplin dovedite. În acest caz, recunoașterea este favorizată de apelul repetat al organului judiciar de a spune adevărul și de asigurarea că recunoașterea sinceră va constitui o împrejurare favorabilă care va fi luată în considerare la individualizarea pedepsei;

-recunoașterea poate fi rezultatul regretului provocat de posibilitatea condamnării pe nedrept a unei persoane nevinovate, regret care poate să învingă reflexul de autoapărare al făptuitorului, și, ca urmare a acestui fapt, el se va recunoaște drept autor al faptei puse pe seama altcuiva. Mărturisirea pornește din dorința de a se evita tragerea la răspundere penală a unei persoane nevinovate și poate interveni atât în cursul urmăriri penale, cat și în timpul judecății cauzei sau după pronunțarea hotărârii de condamnare;

-recunoașterea, la unii infractori, poate fi determinată de orgoliu, de o vanitate nemărginită.

1b) Recunoașterea poate fi sinceră sau nesinceră.

Sinceritatea sau nesinceritatea ei nu poate fi întotdeauna constatată în cursul efectuării ascultării. Există situații când audierea învinuitului sau inculpatului se plasează într-un moment al cercetărilor în care organul judiciar se află în posesia unor sumare informații ce îl împiedică să se pronunțe asupra poziției pe care se situează acesta În asemenea situații, sinceritatea sau nesinceritatea recunoașterii se constată într-un moment ulterior, în procesul verificării declarațiilor, al confruntării lor cu celelalte mijloace de probă existente în cauză.

Oricât de convingătoare ar fi declarațiile de recunoaștere ale învinuitului sau inculpatului, chiar și atunci când nu există nici cea mai mică îndoială în privința acestora, nimic nu garantează că de aici înainte inculpatul se va menține pe aceeași poziție.Primejdia retractării mărturisirii este și mai evidentă în cazul învinuirilor sau inculpaților de rea-credință. Învinuiții sau inculpații abili, cu experiență în viața infracțională, prin recunoașterea faptelor, urmăresc să determine trimiterea lor în judecată fără ca recunoașterea să fie sprijinită și de alte probe temeinice, pentru ca în fața instanței de judecată să retracteze declarațiile, în scopul sustragerii de la răspunderea penală.Pentru a împiedica aceste situații, trebuie avute în vedere, pe lângă simpla recunoaștere și consemnare la modul general a declarației, circumstanțierea, raportarea permanentă și obligatorie a acestora la fapte. ,,Aprecierea sincerității declarațiilor impune detalierea acestora, adică consemnarea tuturor împrejurărilor comiterii infracțiunii – circumstanțe de loc, timp, mod, mijloace de săvârșire, mobilul și scopul infracțiunii, participanții la infracțiune etc ” – precum și a probelor care să permită verificarea ulterioară a acestor împrejurări”.

2a). În practica judiciară sunt cunoscute, deși puține la număr, falsele mărturisiri, adică situațiile în care învinuitul sau inculpatul recunosc integral sau parțial faptele, dar declarațiile lor nu sunt sincere pentru că izvorăsc din mobiluri străine de realitate.

Falsa recunoaștere se opune instinctului primar, instinctului de conservare; cel care, conștient de gravitatea consecințelor la care se expune, se recunoaște vinovat pentru o faptă pe care în realitate nu a săvârșit-o, are probabil motive serioase să o facă, uneori, integritatea facultăților sale mintale fiind pusă sub semnul întrebării.

Astfel, motivele care pot duce la falsa recunoaștere se află fie în limitele normalului, ale conștientului, fie în limitele patologicului.

În seria motivelor de natură patologică sunt incluse afecțiunile psihice (melancolia, isteria etc.). Ori de câte ori modul de manifestare a celui adus în fața organului judiciar sau chiar și conținutul declarației acestuia pun sub semnul întrebării integritatea psihică a acestuia, organul judiciar trebuie să ceară concursul unui medic de specialitate.

În seria motivelor situate în sfera normalului se înscriu cauze diverse:

• falsa recunoaștere inspirată de motive altruiste, devotamentul fată de adevăratul făptuitor, de care învinuitul sau inculpatul este legat prin sentimente extrem de durabile (părinți, frați, surori);

• situația în care o persoană recunoaște săvârșirea unei infracțiuni mai ușoare spre a scăpa de răspunderea pentru o infracțiune mai gravă (recunoaște o infracțiune de furt, pe care nu a săvârșit-o spre a scăpa de răspunderea pentru o infracțiune de omor);

• constrângerea exercitată de către adevăratul făptuitor sau către organul judiciar;

• cel care se autoacuză se află în eroare datorită unei false convingeri cu privire la propria responsabilitate.

Recunoașterea poate fi integral falsă ori integral adevărată sau parțial adevărată.

Cel mai des întâlnită în practica judiciară este recunoașterea parțial sinceră. Făptuitorul, silit de evidența probelor, recunoaște fapta, dar, alături de elementele reale, adaugă circumstanțe false sau, pentru a-și ameliora situația, omite anumite împrejurări. Astfel, se întâlnesc situații când învinuitul sau inculpatul, cercetat pentru mai multe infracțiuni, recunoaște doar una dintre ele, negându-le pe celelalte. Toate acestea trebuie avute în vedere în toate cazurile, deci inclusiv în cele prezentate anterior.

În cazul inculpatului sau învinuitului ce contestă învinuirea, criteriul de diferențiere a procedeelor tactice de ascultare trebuie raportat la cazul particular în care se află acestea.

Individualizarea procedeelor se va face în funcție de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, de caracterul probelor, – toate acestea adaptate la personalitatea celui ascultat, la trăsăturile sale caracteriale și temperamentale.

Personalitatea individului este pusă în lumină de însușirile sale caracteriale și temperamentale definitorii de trăsăturile care îl caracterizează ca individ. Așadar, „organul judiciar trebuie să fie înzestrat cu acea capacitate de a descifra trăsăturile de caracter, trăsăturile personalității învinuitului sau inculpatului de natură a explica poziția pe care se situează, iar în raport de aceasta să precizeze propria atitudine, propria linie tactică".

Față de un învinuit sau inculpat care – atunci când informațiile în posesia cărora se află organul judiciar, cât și constatările directe sunt facilitate de contactul direct cu acesta – arată un caracter dârz. tenace, o capacitate de rezistență la eforturi prelungite, perseverență în minciună, trebuie adoptată o linie directă, energică, pe măsura rezistenței opuse, menită a distruge sistemul său defensiv.

Aceeași metodă a mijloacelor severe, defensive se poate folosi și atunci când învinuitul sau inculpatul aparține tipului nervos, echilibrat, care se stăpânește cu ușurință, care își reprimă, până la un moment dat, manifestările specifice emoțiilor. Aceiași linie tactică se impune și atunci când învinuitul sau inculpatul este un tip abil, insidios, perfid, inteligent, care are capacitatea de a aprecia autocritic efectul motivelor invocate, iar întrebările adresate de către organul judiciar le contracarează cu motivări plauzibile.

Din punct de vedere al temperamentului, procedeele tactice utilizate trebuie să difere, după apartenența învinuitului sau inculpatului la tipul emoțional sau neemoțional.

Psihologia învinuitului sau inculpatului ce aparține tipului emoțional după săvârșirea infracțiunii este dominată de un sentiment de regret, de remușcare, de sentimentul vinovăției. În această situație, cea mai indicată tactică o constituie atitudinea conciliantă, de înțelegere a situației în care învinuitul sau inculpatul se află, crearea acelei atmosfere de apropiere propice recunoașterii sincere a faptelor.

În cazul învinuitului sau inculpatului care aparține tipului neemoțional, care nu încearcă mustrări de conștiință sau, dacă există, acestea sunt de o intensitate redusă, atitudinea de înțelegere a organului judiciar se dovedește a fi mai puțin eficientă. În această ipoteză, tactica utilizată trebuie să aibă la bază analiza faptelor, prezentarea riguroasă a probelor incriminatorii. Tactica folosită de organul judiciar „trebuie să se adreseze bunului simț elementar, rațiunii ce dictează renunțarea la minciună și într-o mai redusă măsură sentimentelor.

Scopul urmărit prin aplicarea acestor procedee este aceea de a convinge, prin forța faptelor, că vinovăția învinuitului sau inculpatului este stabilită, sau că va fi curând stabilită, și că, așa fiind, este logic să o constate".

Temerea că recunoașterea ar atrage oprobriul public, desconsiderarea și supradimensionarea pedepsei ce îl așteaptă, cât și a gravității faptei reprezintă alte motive care îngreunează recunoașterea.

Organul judiciar trebuie să știe exact ce anume probe urmează a fi prezentate, numărul acestora, modalitatea și momentul în care ele vor fi înfățișate.

Necesitatea de a nu dezvălui, într-un anumit moment de desfășurare a procesului, aspecte ce nu trebuie cunoscute de învinuit sau inculpat; în ancheta judiciară este o regulă tactică potrivit căreia nu trebuie prezentate deodată toate probele de învinuire, ci acestea trebuie prezentate rând pe rând, la anumite intervale de timp. Dacă nu s-ar respecta această regulă, organul judiciar ar comite o gravă greșeală ce ar putea avea repercusiuni asupra întregii activități de cercetare, pentru că s-ar găsi dezarmat în fața învinuitului sau inculpatului ce se menține pe poziția negării faptelor, deoarece acesta intuiește că probele deținute de organul judiciar sunt insuficiente.

Prezentarea tuturor probelor ce confirmă învinuirea – ca procedeu tactic – se va folosi atunci când, prin numărul și caracterul lor demascator, se asigură un efect psihologic cert, iar negarea în continuare, contestarea vinovăției sunt inutile.

Cunoașterea și identificarea motivelor reale ce explică rezistența opusă sunt, de asemenea, importante. Negarea faptelor poate fi determinată de motivații și cauze diverse, cum ar fi:

• convingerea învinuitului sau inculpatului că împotriva sa nu sunt și nu pot fi strânse probe suficiente, iar în lipsa nerecunoașterii sale, nu poate fi tras la răspundere penală;

• dorința sa de a nu dezvălui identitatea participanților la infracțiune, dacă printre aceștia se află persoane apropiate lui.

Dacă organul judiciar se află în posesia numai a câtorva din probele incriminatorii, iar prezentarea lor deodată ar putea duce la dovedirea parțială a vinovăției lui se va adopta procedeul tactic al prezentării izolate a probelor. Dacă față de dovezile aduse, învinuitul sau inculpatul furnizează noi explicații, activitatea de strângere a probelor trebuie continuată. Dacă se ajunge la situația în care organul judiciar a epuizat toate probele, iar învinuitul sau inculpatul sesizează aceasta, fie se întrerupe ascultarea, iar până la reluarea ei, organul judiciar va încerca să strângă alte probe, fie se continuă ascultarea într-o altă direcție, astfel încât cel ascultat să nu-și dea seama de ce probe dispune organul judiciar.

Tot de ordin tactic este și alegerea momentului în care urmează a fi prezentate probele. Determinarea învinuitului sau inculpatului să renunțe la atitudinea de tăgăduire a faptelor depinde de alegerea judicioasă a celui mai propice moment a momentului optim în care trebuie să se prezinte probele ce îi confirmă vinovăția.

Modul în care ascultarea evoluează, caracterul, forța demascatoare a probei care urmează a fi prezentată, poziția pe care se situează învinuitul sau inculpatul reprezintă tot atâtea împrejurări ce trebuie luate în considerare la identificarea celui mai potrivit moment pentru efectuarea acestei activități. Aprecierea exactă a stării psihice sub stăpânirea căreia se află învinuitul sau inculpatul reprezintă un element de care trebuie să se țină seama neapărat. Stările de tensiune, de derută, reduc capacitatea de rezistență a învinuitului sau inculpatului și de aceea reprezintă cele mai propice momente în care pot fi prezentate probele de învinuire.

Mai înainte de a se prezenta probele ce confirmă prezența celui ascultat la locul faptei, învinuitul sau inculpatul trebuie întrebat dacă a fost în acel loc, când și în ce împrejurare. În general, la astfel de întrebări se obține un răspuns negativ, învinuitul sau inculpatul invocând un fals alibi. Acesta este momentul în care organul judiciar trebuie să intervină pentru demascarea minciunii, momentul în care învinuitul sau inculpatul contestă prezența sa la locul săvârșirii faptei. Momentul ar fi, însă. greșit ales dacă. înainte de a i se cere învinuitului sau inculpatului vreo lămurire cu privire la acea împrejurare, s-ar recurge la prezentarea concluziilor, a examinărilor de specialitate, pentru că acesta ar putea găsi ușor motivări plauzibile care să justifice prezența sa în acel loc.

În cursul audierii, sunt întâlnite și situații când prezentarea unor probe este socotită inoportună, însă din motive de ordin tactic este indicat să i se facă cunoscut învinuitului sau inculpatului faptul că organul judiciar ar deține astfel de probe, să se insinueze existența acestora.

În acest caz, normele eticii profesionale, ce trebuie să caracterizeze atitudinea organului judiciar de-a lungul întregului proces, impun o comportare coerentă, incompatibilă cu inducerea în eroare a învinuitului sau inculpatului. Astfel, este interzisă încercarea de a convinge învinuitul sau inculpatul de inutilitatea negării pe considerentul că unul din participanți ar fi recunoscut faptele, când de fapt nu este așa, sau de a susține că bunurile ce constituie produsul infracțiunii au fost găsite într-un anumit loc, la unul dintre complici, când, de asemenea, în realitate, nu este așa. Acestei conduite i se opun mai multe considerente temeinice.

Unul dintre ele îl constituie faptul că o astfel de atitudine este nedemnă, fiind un obstacol în calea realizării rolului educativ al procesului penal. Apoi. o astfel de atitudine aduce prejudicii autorității, prestigiului celui pe care statul 1-a învestit cu atribuții de organ judiciar. Nu în ultimul rând, ea poate avea repercusiuni asupra reușitei activității de cercetare, căci învinuitul sau inculpatul care constată că organul judiciar afirma neadevăruri își va da seama că acesta nu este în posesia unor probe convingătoare, incriminatorii și va continua să nege cu și mai mare hotărâre fapta.

Procedeul tactic cu o mare eficiență îl constituie prezentarea probelor ce confirmă învinuirea, precum și a celor ce infirmă apărările formulate de învinuit sau inculpat.

Experiența activității de cercetare a infracțiunilor recomandă două principale procedee de prezentare a probelor incriminatorii față de învinuitul sau inculpatul care neagă faptele. Aceste sunt:

– procedeul progresiv (ori de prezentare);

– procedeul frontal de audiere (sau de interogare) a probelor de învinuire.

Utilizarea unuia sau a altuia pune în discuție chestiunea de ordin tactic a caracterului, a importanței probelor ce urmează a fi prezentate într-un anumit stadiu de desfășurare a ascultării învinuitului sau inculpatului, și, în raport de importanța lor, a stabilirii ordinii în care ele vor fi înfățișate pentru a convinge pe cel ce contestă faptele de inutilitatea negării lor.

Pentru a se aprecia importanța și eficiența probelor ce vor fi prezentate, ele trebuie raportate la faptele și împrejurările a căror existență sau inexistență o dovedesc. Forța doveditoare a unor probe este mai redusă; prin mijlocirea lor, se poate stabili doar existența unor împrejurări accesorii, la concluzia existenței faptului principal, la dovedirea săvârșirii infracțiunii și a vinovăției făptuitorului ajungându-se pe o cale ocolită.

Alte probe, care stabilesc existența faptului principal, fac direct dovada săvârșirii infracțiunii și a vinovăției infractorului. „După cum în cursul ascultării învinuiților sau inculpaților, înfățișarea dovezilor în învinuire debutează cu probele cele mai importante sau cu cele mai puțin importante, în literatură și în practica interogatoriilor se face distincție între procedeele tactice progresiv și frontal”.

Atunci când organul judiciar se află în posesia unor probe elocvente, puternice cu privire la modul de comitere a unei infracțiuni, se poate utiliza procedeul tactic al evocării de către organul judiciar, episodic, a principalelor etape ale activității infracționale, din primul și până în ultimul moment al săvârșirii faptei.

Alte procedee tactice utilizate de anchetator mai sunt :

-procedeul ascultării unui participant despre activitatea celorlalți, când infracțiunea cercetată a fost comisă în participare.

-procedeul verificării timpului liber, când învinuitul sau inculpatul are o anumită experiență în domeniul vieții infracționale și, pentru a-și susține nevinovăția, își creează un alibi.

-ascultarea încrucișată, ascultarea repetată, când la ascultarea învinuitului sau inculpatului participă mai multe organe judiciare, concomitent sau succesiv.

Indiferent de metodele sau procedeele tactice utilizate, ancheta penală modernă este incompatibilă cu tortura. Conform prevederilor art. 4 din “Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante”, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990:

1) “Fiecare stat parte veghează ca toate actele de tortură să constituie infracțiuni în raport cu dreptul său penal. Se va proceda tot astfel în legătură cu tentativa de a săvârși tortura sau cu orice act, comis de oricare persoană, care constituie complicitate sau participare la actul de tortură”.

2) “Fiecare stat parte consideră aceste infracțiuni ca fiind pasibile de pedepse corespunzătoare, dată fiind gravitatea lor”.

Prin tortură, în sensul Convenției se înțelege „orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice sau psihice, mai ales cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri".

Tortura așa cum este definită, are în vedere subiectul calificat, pentru că în continuarea textului citat se stipulează că există tortură „atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”.

9.5. Contracararea atitudinilor de rezistență la

interogatoriu

Cunoașterea tipului de personalitate al învinuitului sau inculpatului este importantă deoarece pe baza acesteia anchetatorul va adopta o anume strategie de interogare;

În funcție de structura personalității sale, învinuitul sau inculpatul se va manifesta și se va exterioriza într-un anume fel atât față de organul judiciar (manifestând o rezistență mai mare sau mai mică în fața insistențelor acestuia de a stabili adevărul), cât și față de fapta comisă, (fiind mai mult sau mai puțin afectat de infracțiunea comisă).

Un individ care adoptă o structură psihică deosebit de anxioasă în fața organului judiciar poate adopta o serie de acte comportamentale care să constituie, pentru organul judiciar, dovezi ale vinovăției celui ascultat ca de exemplu: starea de neliniște pe care o afișează, nestăpânire de sine, teama prezentă într–un grad exagerat, incoerența din relatările sale.

În funcție de personalitatea sa învinuitul sau inculpatul poate adopta una din următoarele poziții:

a. fie manifestă o mare rezistență în anchetă, manifestându-se calm, liniștit, logic, coerent, cooperant, sociabil, apărându-și cu multă abilitate punctul său de vedere. Ascultându-l și urmărindu-i reacțiile, un simplu ascultător ar putea fi tentat să-l considere total nevinovat sau mult mai puțin vinovat decât este.

b. fie manifestă o mică rezistență în fața învinuirii sau acuzării devenind extrem de neliniștit, ilogic, incoerent, foarte sigur pe sine și foarte puțin cooperant. Un simplu ascultător, ascultându-1 și urmărindu-i reacțiile, ar putea fi tentat în mod pripit să îl considere în mod indubitabil vinovat sau mai puțin vinovat decât este.

Cunoscând structura de personalitate a celui ascultat, organul judiciar va dirija în așa manieră interogarea, astfel încât factorii de personalitate ai acestuia, emotivitatea, extroversia-introversia, gradul de sociabilitate, stăpânirea de sine, să devină mijloace ajutătoare pentru conturarea și definitivarea adevărului.

De exemplu, extravertitul are mult mai deschise canalele de comunicare cu alte persoane (deci și cu organele judiciare) decât introvertitul, care este mult mai rezervat, mai atent și căruia îi scapă foarte greu amănuntele.

Din punct de vedere tactic, pentru fiecare categorie de indivizi se vor aborda procedee specifice de interogare. De exemplu, extravertitul, mai mult orientat către lume și mai puțin orientat către propria persoană, poate cădea mai ușor pradă capcanelor psihologice decât introvertitul, care este mai interesat de propriul eu, de lumea lui interioară.

În funcție de structura personalității în afară de tipul introvertit și cel extravertit indivizii s–ar putea clasifica în:

-hiper-emotivul care este caracterizat de stările de blocare emoțională. Dacă acesta încearcă să nege comiterea faptei, în felul de abordare trebuie introduse cuvinte cu mare încărcătură afectogenă, care-i vor „macina” rapid rezistența psihica determinându-1, în final, să-și recunoască vinovăția.

-hipo-emotivul care dă dovadă de indiferentism afectiv; în cazul acestuia nu pot fi utilizate mijloace de influențare de natură psiho-emoțională, ci mijloace logico-raționale.

-colericul își poate ieși repede din fire. este irascibil, inconstant în reacții și uneori mai superficial. Vizavi de „invazia" de întrebări a anchetatorului, intoleranța sa se exprimă în pierderea autocontrolului și comiterea unor gafe ușor de exploatat ulterior, în interogatoriul judiciar.

-melancolicul, caracterizat prin energie nervoasă scăzută, prin lentoare în reacții, tendință spre introversiune și culpabilitate, sunt mult mai ușor de „manevrat” tactic în momentul ascultării.

În ce privește dimensiunea personalității, rezonanța reprezentărilor sau gradul de impresionabilitate, indivizii umani se pot încadra în doua categorii: tipul primar si tipul secundar.

Tipul primar – este influențat de evenimentele prezente și acționează sub influența prezentului, este orientat spre afară, este capabil de adaptări rapide, cu reacții vii, dar superficiale.

Tipul secundar se orientează după trecut, după ceea ce s-a întâmplat, este orientat spre interior, se angajează profund în tot ceea ce face, înlocuiește spontaneitatea prin reflectare, este omul întoarcerii spre sine. El se adaptează mai greu circumstanțelor noi, dar face față surprizelor prin simțul său de prevedere.

Bibliografie

Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, București, 1995

Aurel Ciopraga, Criminalistica. Tratat de Tactică, Editura Gamma București, 1996

Tudorel Butoi, Note de curs (mss.)Facultatea de Drept a Universității „Spiru Haret, 1994/2000

Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Editura Șansa S.R.L.,1992

Butoi, T., Psihologie judiciară Tratat universitar Editura Fundației „România De Mâine” București.1994

A. Ciopraga, sondarea sentimentului devinovăție, în Criminalistică. Tratat de tactică, editura Gama, București

Emilian Slancu în "Știința investigării infracțiunilor", în Criminalistica, Editura Șansa, București, 1994

Petre Pandra, Psihanaliză judiciară, edit. Cartea Românească 1945, București

loana-Teodora Butoi, Al. Butoi, T. Butoi, Psihologia comportamentului criminal – investigația duplicității suspecților în interogatoriul judiciar. Editura Enmar, București. 1999