Incursiune In Originea Afacerilor

Economie

Incursiune In Originea Afacerilor

Byadmin ianuarie 1, 2024

INCURSIUNE ÎN ORIGINEA AFACERILOR

SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORICUL AFACERILOR

De-a lungul timpului afacerile au avut o dezvoltare mai accentuată sau mai redusă datorită unor numerosi factori. În acest prim capitol se face o scurtă prezentare a principalelor momente din evoulția afacerilor si a factorilor care au infuențat dezvoltarea acestora.

Originea afacerilor se pierde în negura timpului. Acestea au avut o evoulție sinuoasă, cu perioade de glorie si decădere. Cauza acestei evoulții o constituie modul în care ele au fost percepute de-a lungul timpului. În continuare, prezentăm câteva repere mai importante din această evoulție.

Antichitate. În vechiul Regat babilonian afacerile erau în floare. Cu două milenii înainte de Cristos a apărut Codul lui Hammurabi, care prevedea principiile de comportament si conduită ale comercianȚilor si vânzătorilor ambulanți. În Grecia antică, afacerile si îndeosebi comerțul s-au dezvoltat. Totusi, filozofii greci priveau comerțul cu dispreț. În Roma antică desi comerțul a fost tolerat, nu era văzut nimic nobil în această activitate.

Evul mediu. Această perioadă este una de stagnare. Sistemul feudal si biserica catolică au inhibat dezvoltarea economică. Doar în ultima parte Evului mediu s-a înregistrat o modificare importantă, în special în orasele-republică italiene. Comerțul fiind considerat o activitate degradantă, clerul, nobilii, militarii nu puteau face acte de comerț. În schimb, negustorii nu aveau bani pentru a-si desfăsura normal activitatea lor.

Soluția găsită a fost apariția formei de asociere “societa en comandita semplice” – societatea în comandită simplă, existentă si astăzi în unele țări. În felul acesta, se unea capitalul nobililor, militarilor si clerului cu priceperea negustorilor – oamenii fără de odihnă – pentru a obține satisfacții ambele părți.

Capitalismul etic. Dezvoltarea urbanismului si comerțul de peste mări au schimbat atitudinea fața de afaceri în general si fața de comerț în special. Un rol important în schimbarea opticii despre afaceri a avut si religia. Există două explicații interesante cu privire la modificările în valorile religiei si a atitudinii acesteia fața de afaceri. Werner Sombart arată că iudaismul a fost cel care a avut un rol esențial în schimbarea acestei optici. Deoarece evreii nu puteau deține pământ în Europa si le era interzis să desfăsoare activități în anumite domenii, ei au fost impinsi spre domeniul afacerilor. La acestea, se adaugă si valorile iudaice: sobrietatea, economia si autocontrolul.

Max Weber arată în lucrarea Etica protestantă si spiritul capitalist că protestantismul a avut un rol fundamental în schimbarea atitudinii fața de afaceri si dezvoltarea spiritului antreprenorial. Martin Luther, 5 întemeietorul protestantismului german, a pus accent pe rolul acțiunilor individuale, interpretarea Bibliei si importanța muncii. Jean Calvin, fondatorul calvinismului, a subliniat valorile calvine: modestia, cumpătarea

si hărnicia. Calvin a considerat că bogăția este un semn al grației divine, ea fiind agreată de Dumnezeu, dacă este obținută prin muncă. Modificarea atitudinii fața de afaceri are si explicații de natură economică. Apariția, în anul 1776, a Cărții lui Adam Smith Avuția Națiunilor a fost esențială pentru fundamentarea teoretică si dezvoltarea eticii capitaliste. Smith a pledat pentru libertatea economică – principiul laissez-fair-ului – pe baza premisei că

prin maximizarea interesului personal, fiecare individ va aduce beneficii si avantaje pentru întreaga societate. “Mâna invizibilă” a pieței si concurența creată vor asigura maximizarea beneficiilor sociale, intervenȚia statului fiind considerată negativă. El a argumentat că piaȚa liberă este un mecanism ingenios, care este reglementat de cerere si ofertă. Mâna invizibilă de astăzi este competiția, care aduce prețuri mai mici, servicii mai bune, calitate superioară si o mai mare varietate de bunuri si servicii. Tocmai de aceea Adam Smith a fost considerat “părintele economiei”.

Un alt moment important în schimbarea atitudinii fața de afaceri a fost apariția darwinismului social. În anul 1858, Charles Darwin a scris cartea Originea speciilor, prin care explică evoulția organismelor biologice de la formele inferioare de viață la cele superioare. Esența acestei teorii evoulționiste este că cel mai bine adaptat supraviețuieste. Acest concept s-a extins si la societate în general, darwinismul social reliefând faptul că oamenii cei mai capabili si mai dotați se vor ridica în vârful ierarhiei sociale si aceasta este ordinea naturală a lucrurilor (homo homini lupus). Darwinismul social a întărit etica protestantă si conceptul laissez-fair – ului a lui Adam Smith. În acest fel, darwinismul social a prevăzut baza ideologică a omului de afaceri din ultima perioadă a secolului al XIX-lea.

Perioada contemporană. În perioada contemporană afacerile au luat o amploare fără precedent. Progresele realizate în tehnologie si comunicații reduc distanțele si timpul. Consecința o constituie globalizarea piețelor, în condițiile menținerii specificului local. Chiar si micile firme se implică în afaceri internaționale. Internaționalizarea nu mai este un apanaj doar al marilor corporații.

ISTORICUL AFACERILOR IN ROMÂNIA

Formarea și dezvoltarea gândirii economice românești au fost determinate de împrejurările istorice, interne și externe, în care poporul nostru și-a desfășurat activitățile economice. Ca urmare, ea are atât trăsături comune cu cea a altor popoare, cât și unele particularități. Referindu-se la istoria poporului român, A.D. Xenopol sublinia că “nu este popor pe lume care să fi avut atâtea primejdii de înfruntat, atâtea lupte necurmate de susținut pentru apărarea ființei și traiului”. În aceste împrejurări, obiectul reflecțiilor economice l-au constituit nu numai probleme ale organizarii, funcționării și dezvoltării economiei românești în diferite etape istorice, ci și implicații pe care le-au avut asupra acestora separarea vremelnică a teritoriilor românești prin granițe politice și stăpânirile străine relativ îndelungate. De aceea, o particularitate a gândirii economice românești o constituiepreocuparea pentru unirea românilor în statul național unitar, independent și suveran. I. Ghica arăta că fără unire “geniul nostru național nu se poate dezvolta”,. Iar I. C. Brătianu sublinia că “sufletul României nu se poate manifesta decât în unitate națională; că pe cât vom fi trunchiați în bucăți, locul nației noastre va fi gol în hotarul cel mare al omenirii și omenirea va suferi, și noi vom suferi și mai tare”. Unirea la rândul său, scria G. Barițiu, “insuflă pe întreaga nație pentru apărarea libertății și a neatârnării”.

În același timp, idealul unirii și independenței național-statale este asociat cu cel al dreptății sociale, pentru că sublinia S. Bărnuțiu, “libertatea fiecărei națiuni nu poate fi decât națională și că libertatea fără naționalitate nu se poate înțelege nici la un popor de pe pământ”. Asocierea celor două idealuri a determinat și manifestarea unitară a gândirii economice pe întreg teritoriul românesc, cu toată separarea vremelnică a acestuia prin granițe politice. Teoria economică era privită de economiștii români ca expresie a unor realități istoricește determinate și a unor interese economice ori de altă natură, de asemenea, istoricește determinate. D.P. Marțian arăta că “punctele de vedere ale maximelor economice sunt multe, și după diferențele timpului și locului “. Iar P. S. Aurelian îi critica pe acei economiști care “au uitat sau uită mereu că în economia politică trebuie a se deosebi teoria de practică”. D. P Marțian mai sublinia că “economia politică nu este un teren încheiat, ci o știință ce crește în toate dimensiunile, fiindcă trebuințele poporului, prefăcându-se pe zi ce trece, dau scrutătorului noi implicări și rezultate”. Ea este deci o știință deschisă, cu posibilități nelimitate de înnoire, dezvoltare.

În mod firesc, gândirea economică românească s-a dezvoltat în contact cu cea din alte țări, exponenții ei manifestând o largă deschidere, receptivitate față de aceasta. Ei au preluat idei și teorii din curente și școli de gândire economică – ale mercantilismului, liberalismului economic clasic, protecționismului, socialismului topic ș.a. din diverse țări, pe care, de regulă, le-au interpretat în dependență de realitățile economiei românești și le-au pus în slujba accelerării progresului acesteia, ceea ce le-a asigurat autenticitate, formularea unor idei și teorii originale, care reprezintă contribuții la dezvoltarea științei economice.

Școala transilvană de gândire economică

Dezvoltarea economiei românilor din Transilvania, unde ei erau populație majoritară, alături de care s-au așezat și alte populații, a fost multă vreme puternic afectată de faptul că Transilvania era inclusă în economia unui stat eterogen, precum și de sistemul feudal devenit anacronic. Românii transilvăneni au fost nevoiți să lupte timp îndelungat împotriva asupritorilor străini, care, subliniază A. Roman, “neîncetat au laborat sistematic la distrucțiunea neamului nostru român, prin urmare distrucțiunea teritoriului locuit de români”. Iar S. Bărnuțiu condamnă societatea feudală și legislația acesteia care conferă stăpânitorilor toate drepturile, iar poporului numai îndatoriri, pe care “l-a legat de glie”, și “nimicește industria și comerțul, stinge artele și științele”.

Aceste împrejurări au determinat constituirea și afirmarea școlii transilvane de gândire economică, cu contribuții ale autorilor memorandumurilor din anii 1791 și 1804, ale lui Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Avram Iancu, Ion Roman, Parteniu Cosma, Aurel Cristea, Ioan Crețu ș.a. În cadrul acestei școli se întâlnesc deosebiri de opinii, dar coordonatele ei fundamentale sunt înfăptuirea tranziției în modernitate și realizarea dezideratului: “Noi vrem să ne unim cu țara!”, exprimat la întrunirea din anul 1848 pe Câmpia Blajului.

Cerințele din memorandumul Supplex Libellus Valachorum (1791), potrivit cărora românii să fie recunoscuți cu statutul de egali cu celelalte naționalități din Transilvania, să fie puși “în folosința comună a drepturilor societății civile” și să li se asigure “accesul la învățarea artelor si meșteșugurilor”, precum și cele cuprinse în memorandumul din 1804 despre necesitatea de a desființa iobăgia, de “ a se scutura acest jug”, au fost dezvoltate ulterior și completate cu altele, care, privite în totalitatea lor, alcătuiesc un sistem de gândire ce definește școala transilvană de gândire economică, școală care a ființat între anii 1791-1918.

Promotorii acestei școli au pornit de la rolul factorului economic în emanciparea oricărui popor și în accelerarea evoluției sale spre modernitate. I. Roman arăta că “nici o țară nu e în stare a face pași serioși spre o civilizație, fără a fi pus mai întâi fundamentul la un progres economic”. În același timp, exponenții școlii transilvane considerau că economia modernă este economie național-statală.

G. Barițiu sublinia că puterea unui popor, “prezentul și viitorul său zac în unirea națională”. Iar I. Roman arăta că sistemul economic este “piatra fundamentală pe care se așează și se zidește edificiul politic național al oricărui popor cu aspirațiuni de progres în cultură”. Cu ajutorul acestor idei și pornind, desigur, de la comunitatea vieții economice a românilor de pe întreg teritoriul pe car ei s-au format ca popor și națiune, exponenții școlii transilvane au susținut imperativul constituirii statului național unitar român.

Din perspectiva evoluției în modernitate, ei au investigat toate problemele dezvoltării economiei transilvănene. Întrucât dezvoltarea agriculturii era puternic grevată de raporturile feudale, revoluționarii de la 1848 subliniau că națiunea română “cere fără întârziere desființarea iobăgiei, fără nici o despăgubire din partea iobagilor”. După abolirea iobăgiei, atenția a fost concentrată asupra lichidării rămășițelor raporturilor feudale și a modernizării agriculturii sub aspect tehnic, agrotehnic, economic etc.

Atenția deosebită acordată agriculturii se explică prin înțelegerea locului și rolului ei în cadrul economiei moderne, dar și prin aceea că ea era ocupația de bază a românilor transilvăneni. Nu erau omise, desigur, celelalte ramuri ale economiei. Astfel, G. Barițiu sublinia necesitatea luării măsurilor “pentru înflorirea agriculturii, meseriilor și comerțului”, iar I. Roman menționa că fără industrie “pe lângă care trebuie să se învârtă toată activitatea economică a unui popor, cum se învârt planetele pe lângă soare, nu este posibil nici un progres”. G. Barițiu mai sublinia și oportunitatea dezvoltării transportului fluvial, a construirii de căi ferate în Transilvania, având în vedere și realizarea joncțiunii lor cu cele din România. Atenția cuvenită era acordată dezvoltării învățământului și științei, întrucât, arăta S. Bărnuțiu, “industria și comerțul numai la lumina științei înfloresc”. Totodată, era relevată importanța dezvoltării creditului și instituțiilor bancare, a cooperației ș.a., ca pârghii ale propășirii economiei.In vederea susținerii modernizării economiei, exponenții școlii au utilizat idei ale liberalismului economic și ale protecționismului, preluate de la diferite școli de gândire economică, având în vedere, desigur, împrejurările din Transilvania.

Astfel, ideile despre “slobozenia fiecărei meserii și îndeletniciri omenești” erau utilizate pentru a susține desființarea iobăgiei și accesul românilor la toate activitățile economice, libertatea individuală, proprietatea particulară modernă și libera inițiativă. Iar idei ale protecționismului au fost utilizate pentru a apăra economia transilvăneană de concurența produselor din provincii mai dezvoltate ale imperiului și din țări dezvoltate industrial și a impulsiona dezvoltarea ei. Liberul schimb promovat de statele industriale, arăta G. Barițiu, urmărește “să spolieze, să ruineze comerțul, industria, agricultura, peste tot prosperitatea altor state”, iar P. Cosma menționa că “industria în toată lumea s-a întemeiat și dezvoltat cu privilegii”.

Desființarea iobăgiei și dezvoltarea economiei transilvănene erau privite nu numai ca probleme economico-sociale și politice, ci și ca probleme naționale, lupta de emancipare socială împletindu-se strâns cu cea de eliberare națională a românilor. De subliniat că, promovând interesele românilor, adesea în cadrul unor ample confruntări teoretice și doctrinare cu exponenții celor ce se străduiau să-și apere pozițiile privilegiate, promotorii școlii transilvănene n-au manifestat atitudini naționale cu tendințe exclusiviste. Dimpotrivă, ei au susținut cu consecvență principiul egalității între toți locuitorii din Transilvania. Astfel, S. Bărnuțiu sublinia că “națiunea română nu voiește a domni peste alte națiuni, nici nu va suferi a fi supusă altora, ci voiește drept egal pentru toate”. Iar A. Iancu menționa că principiile egalității, libertății, frățietății “le pretindem de la oricine, garantate pe temeiul existenței națiunilor”.

Școala transilvană de gândire economică a contribuit substanțial la pregătirea pe plan teoretic a desăvârșirii formării statului național unitar român și la stimularea inițiativelor în vederea înscrierii țării în modernitate.

Liberalismul economic în România a avut numeroși promotori, între care Nicolae Șuțu, Ion Strat, Ion Ghica, Enric Winterhalder ș.a. Aceștia au preluat idei și teorii din lucrări ale lui A. Smith, J. B. Say, D. Ricardo, Th. R. Malthus, pe care le-au folosit pentru a explica stări de lucruri din economia noastră și pentru a susține dezvoltarea și modernizarea acesteia. Semnificativă în acest sens este precizarea lui N. Șuțu, care, în 1838, menționând că preia “principii din autorii care reprezintă o autoritate”, sublinia că urmărește a “aplica teorii de necontestat la fapte cunoscute și de a trage din acestea concluzii, capabile să prezinte, din adevăratul lor punct de vedere, nevoile economice ale Moldovei”.

N. Șuțu (1798-1871) a avut o mare contribuție la răspândirea în țara noastră a teoriei economice, cu deosebire a celei liberaliste, și la promovarea statisticii ca instrument de cunoaștere a realităților economico-sociale. Statistica, arăta el, este “un instrument, o pregătire pentru toate științele pe care le aprovizionează cu documente și cărora le adună materiale”, iar “științei îi revine sarcina de a trage concluzii din lucrările acesteia”.

În spiritul liberalismului economic clasic, N. Șuțu susținea că între mijloacele cele mai potrivite stării și resurselor țării noastre “cel mai sigur este a lăsa să acționeze natura lucrurilor; totuși, continua el, după ce ai ajuns să fii pătruns de un sistem, poți să recurgi întotdeauna la procedee capabile să încurajeze activitatea productivă pe un drum care urmează să-i procure avantajele cele mai mari, să ușureze tendința producătorilor care se încumetă pe această cale nouă, să micșoreze obstacolele care ar putea să se opună dezvoltării libere a facultăților productive” Convingerea lui este că “e mult mai bine, aproape întotdeauna, să lăsăm activitatea productivă să se bazeze pe propriile ei forțe, pe energia sa nativă, mulțumindu-ne a-i garanta libertate, ordine și securitate”.

Dezvoltarea industriilor în țara noastră era promovată de N. Șuțu doar în raport cu cerințele agriculturii: “Dacă produsele agricole se găsesc din abundență, trebuie să le creăm debușeuri, pentru a crea debușeuri trebuie să variem activitatea de producție și să deschidem căi de comunicație, pentru ca activitățile de producție să fie variate și să-și poată servi de debușeu una alteia e nevoie ca artele industriale să se dezvolte”. Dar, dezvoltarea acestora trebuie înfăptuită fără măsuri de protejare, întrucât “un sistem protecționist de încurajare, scria el, ar fi o măsură prea funestă pentru interesele țării și viitorul industriei sale”. N. Șuțu menționa că “drapelul epocii noastre este deprinderea industrială” și că “industria, preluând sarcina progresului social, a impus legile sale nu numai intereselor particulare, ci înseși guvernelor; instituțiile, tradițiile, obiceiurile și-au schimbat direcția și au urmat torentul pentru a nu rămâne în urmă față de mersul secolului”. Deși surprindea rolul industriei în modernizarea societății, atunci când se referea la țara noastră, el privea dezvoltarea industriei doar din unghiul de vedere al agriculturii bazate pe marea proprietate: “În România, țară esențialmente sau mai bine zis exclusiv agricolă, întreaga activitate productivă nu se bazează decât pe marile proprietăți funciare. De întinderea exploatării lor depinde succesul întreprinderilor industriale, ca și prosperitatea comerțului. În România, proprietarul reunește atribuțiile de agricultor, industriaș și comerciant”. Tot într-o optică restrictivă privind dezvoltarea industrială în țara noastră, N. Șuțu mai formula ideea că “pentru a activa și spori producția” nu este “nevoie de a abate locuitorii unei țări esențialmente agricolă de la ocupațiile pe care li le-a asigurat natura, spre a-i angaja pe un drum care va fi încă multă vreme inaccesibil facultăților noastre productive”. Invocând îngustimea pieței interne, insuficiența capitalului și a mâinii de lucru calificate, el considera că România trebuia să rămână pentru multă vreme țară eminamente sau preponderent agricolă. I. Strat (1836–1879), profesor la prima catedră de Economie politică înființată în țara noastră, la Iași în 1860, recunoștea și el, în principiu, importanța dezvoltării industriilor, a manufacturilor. Dar, lega posibilitatea desfășurării acesteia de numărul și densitatea populației: “Când încă populațiunea se va înmulți repede și la noi și va ajunge a fi către pământ tot în proporțiunea în care se află în alte țări ale Europei, atuncea de la sine agricultura va înceta de a fi ocupațiunea exclusivă a noastră, pentru simpla rațiune că nu va ajunge pământul și industria manufacturieră se va întemeia de la sine”. În consens cu această viziune el considera că întemeierea și dezvoltarea manufacturilor trebuie să se desfășoare “naturalmente, cu timpul, fără nici o intervențiune din partea guvernului”. I. Ghica (1816–1897) a ținut în țara noastră, la Academia Mihăileană din Iași, primul curs de Economie politică. În lecția de deschidere, în 1843, el arăta, în spiritul unor idei ale liberalismului economic clasic, că această știință are două principii: fiecare națiune să producă obiectele la care are mai multă înlesnire locală și să le schimbe cu ale celorlalte; a lăsa să treacă slobod o materie de la un loc la altul. Iar cu privire la activitatea economică din țara noastră, în 1848, el arăta că “românii din toate părțile suntem un neam agricol, acei ce ar voi să dea altă cârmă industriei noastre (în accepțiunea de activitate economică – n.ns.) ar voi să lupte împotriva naturii”.

Ulterior, subliniind importanța diversificării activităților economice, I.Ghica le avea în vedere și pe cele industriale: “Dacă voiți, voi tinerii, să aveți o patrie română, puneți-vă pe industrie, deveniți producători; lucrați împreună, asociați capitalul vostru cu munca, deschideți prăvălii, înființați ateliere, formați o casă de credit industrial, la care acei care voiesc să muncească să poată găsi avansuri cu care să-și poată procura mașinile și instrumentele de lucru cu un procent drept și cuviincios pentru întreprinderile cele mari; să căutăm soluțiunea în asociațiuni, interesând la beneficii atât capitalul cât și munca “. În același timp, el arăta că țara noastră înregistra pierderi în schimburile comerciale cu străinătatea :”Materia născută și crescută în țara noastră, se trimite brută și ni se întoarce peste

un an sau doi curățată sau lucrată, o plătim însutit pe cât am vândut-o, cu importul, exportul și accizurile, transportul, dusul, adusul, înmagazinările, comisionarii de tot felul și tot șirul de traficanți”.

Dezvotarea industriilor era considerată de I. Ghica drept necesară și folositoare, dar trebuie realizată fără măsuri de protejare sau încurajare: “a voi să se înființeze o industrie națională este o cugetare mare și folositoare; dar a voi să se înființeze prin protecționism și prin subvențiuni este un rău foarte mare ale cărui consecințe sunt incalculabile”.

E. Winterhalder (1809-1889), apreciat, în literatura de specialitate, ca economistul de la ziarul “Românul”, considera că pentru oricare națiune este necesară “coexistența agriculturii, a industriei manufacturiale și a comerțului”, care “sunt mai cu seamă favorizate prin liberalizarea schimbului cu țările și națiunile străine”. De aceea, adăuga: “Nu ne putem dar uni cu părerea unor oameni care pretind că România este un stat exclusiv agricol, că trebuie să perfecționăm numai agricultura noastră și să nu ne ocupăm deloc de industria țării, care nu va putea concura niciodată cu țările străine industriale”. Și preciza: “ Nu voim o asemenea industrie, care poate duce o existență precară numai prin mijloace artificiale, prin introducerea unei sisteme protecționiste sau prohibitive, prin taxe daunare, prin poprirea fabricatului străin, prin privilegiuri exclusive. Voim o industrie națională care să poată sta pe propriile sale picioare, fără a avea trebuință de cârje și credem că există destule asemenea industrii ce n-au trebuință de nici un sprijin artificial”.

Winterhalder considera că “sistema numită protecționistă este vătămătoare și poate fi înlocuită mai bine printr-o sistemă de încuragiare, care lasă concurenței mână liberă de a-și exercita puternica ei stimulațiune”. Identificând protecția cu prohibiția, el consideră totuși ca fiind necesară sprijinirea, stimularea industriei naționale în condițiile liberului schimb cu străinătatea.

Teoria – România țară eminamente sau preponderent agricolă a fost susținută și de exponenți ai curentului poporanist de gândire economică.Constantin Stere (1865–1936), în studiul intitulat Social–democratism sau poporanism, publicat în 1907, în revista “Viața Românească”, scria: “România nu poate prezenta o piață îndestulătoare după tipul european…; limitele pieței interne sunt determinate de puterea de cumpărare a maselor muncitoare: muncitorime și țărănime. Țăranul, ruinându-se prin concurența fabricii, își restrânge și mai mult puterea de cumpărare”. Ca urmare, continua el, “viitorul industriei mari în România atârnă de posibilitatea pentru ea de a avea debușeuri, de a-și asigura piața externă”. Cum acest lucru este greu de realizat, datorită concurenței produselor din statele industriale, în România, conchide C. Stere, nu se pot dezvolta “decât agricultura și, cel mult, cu o politică economică sănătoasă, industria mică de tot felul”. În susținerea teoriei sus-menționate, C. Stere invoca deci cu deosebire îngustimea pieței interne și dificultățile întâmpinate în pătrunderea pe cea externă.

BIBLIOGRAFIE

* * * Antologia gândirii românesti. Secolele XV-XIX, Editura Politică, București, 1967

* * * Texte din literatura economică din România. Secolul XIX, Editura Academiei, București, 1960

* * * Gândirea social-politică despre Unire (1859).Culegere, Editura Politică, București, 1966

G Xenopol A. D. Opere economice, București, Editura Academiei, 1967 Ghica I. Convorbiri economice, vol. III, București, 1884

Marțian D.P. Opere economice, Editura Științifică, București, 1961

Murgescu C. Mersul ideilor economice la români, vol. I,II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, 1990

Nicolae-Văleanu I.Tratat de doctrine economice, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1996

Strat I.Tractat complectu de economie politică, București, 1870.

Sută-Selejan S. Doctrine și curente în gândirea economică modernă și contemporană, ediția a II-a, Editura ALL, București, 1994

Șuțu N. Opere economice, Editura Științifică, București, 1957

Texte din literatura economică în România. SecolulXIX, București, Editura Academiei, 1960.