Increderea Cetatenilor In Institutiile Statului

=== cc95d3afa613e6ac02cf7b6e57e80cd45cc1c36d_682438_1 ===

Cuprins

Introducere

Capitolul 1.

1.1. Ce înseamnă statul

Statul politic este una dintre cele mai importante instituții sociale create vreodată de om. A jucat un rol foarte important în istoria omenirii. O instituție socială este o mașină sau un organ special conceput pentru a îndeplini o anumită funcție socială. Nu apare ca rezultat al capriciilor individuale, ci ca rezultat inevitabil al unor condiții istorice clare.

Prin urmare, metoda istorică corectă de investigare a rolului social al oricărei instituții este înțelegerea clară a condițiilor sociale, a solului așa cum a fost, din care a apărut. Prin urmare, Aristotel a insistat asupra faptului că cei care doresc să înțeleagă natura oricărei instituții trebuie mai întâi să-și caute originea.

În relația directă și consecința eșecului pieței, funcțiile statului efectuează, categorii prin care statul urmărește să promoveze bunăstarea economică și socială. Richard Musgrave a identificat domeniile care necesită intervenție guvernamentală în economie, exercitând trei funcții:

– funcția de alocare a resurselor;

– funcția de distribuție;

– funcția de organizare (stabilizare)

Funcția de alocare a resurselor apare atunci când există obstacole în alocarea eficientă a resurselor ca urmare a concurenței slabe, a externalităților, a particularităților bunurilor publice, care cauzează perturbări ale mecanismelor pieței.

Intervenția publică este exercitată de activitatea de producție a statului pentru realizarea anumitor categorii de bunuri (care nu pot fi realizate prin intermediul sistemului de piață) în domenii precum securitatea națională și apărarea, justiția, utilitățile publice, infrastructura, educația, sănătatea, care implică existența unor resurse adecvate.

Funcția de distribuire a bogăției constă într-un proces de redistribuire a veniturilor și a bogăției între membrii societății, prin transferarea de la proprietari la persoane care nu dispun de astfel de resurse, pe baza considerentelor de justiție socială, care obligă pe cineva să găsească metode adecvate la o distribuție echitabilă. În exercitarea acestei funcții, statul a aplicat un impozit pe venit, statul obținând astfel resurse financiare necesare pentru furnizarea de bunuri și servicii publice. Astfel, funcția de redistribuire este legată de activitatea de producție publică care utilizează resursele rezultate din impozitare pentru finanțarea activelor.

Funcția de organizare (stabilizarea macroeconomică). Dezechilibrele care se manifestă ca urmare a jocului spontan de pe piață vizează aspecte legate de creștere, inflație, șomaj, o situație care determină necesitatea publicului intervenție.

Exercitarea funcției de stabilizare este în concordanță cu obiectivele statului în domeniul economic privind utilizarea deplină a factorilor de producție. Statul dezvoltă politici de stimulare a creșterii economice, de control al inflației, de creștere a ocupării forței de muncă și de reducere a șomajului, acțiuni de protecție socială.

În intervenția statului pot apărea riscuri de activitate legate de eficacitatea acțiunilor publice și corectarea erorilor de piață considerate eșecuri ale guvernului, cum ar fi:

– dificultăți de control al sistemelor de implementare a instrumentelor de politică economică, a unor negocieri care ar putea eșua;

– costurile ridicate ridicate de un aparat birocratic, de dimensiuni semnificative, impuse de intervenția guvernului, dificultăți care pot apărea în funcționarea acestuia.

Ca atare, ar trebui acordată atenție delimitării acțiunilor guvernamentale, pentru a asigura cea mai avantajoasă alternativă la gradul de intervenție a sectorului public în economia de piață.

Statul este o organizație publică, sistemul de guvernare fiind cel care stabilește regulile de bază conform cărora se desfășoară activitatea economică; instituțiile sistemului economic sunt legate de forma de manifestare a puterii politice, autoritatea guvernamentală politică fiind cea care deține monopolul exercitării puterii în societate.

Rolul sectorului public este relevant prin acțiunile statului sau ale guvernului, atât ca actor economic, cât și ca regulator al economiei, astfel încât prin gestionarea optimă a resurselor să se atingă obiectivul de a satisface nevoile cetățenilor.

Referințe:

Implicațiile sectorului public în economie se manifestă în contextul legăturilor pe care le oferă între zonele de producție și consum și al fluxurilor economice între operatorii economici.

Prin intermediul fluxului creat între sectorul public și operatorii economici privați, statul influențează și reglementează activitatea economică care afectează alocarea resurselor ca urmare a intervențiilor sale prin nivelul impozitării aplicate sau a deciziilor de preț și de producție, atunci când acestea capacitatea producătorilor.

În contextul economiilor moderne, sectorul public operează alături de cel privat sub formă de economie mixtă, echilibrul pieței și prețurile fiind realizate pe baza relației dintre ofertă și cerere în condițiile concurenței.

Existența unor eșecuri de piață conduce la necesitatea intervenției statului manifestată prin exercitarea funcțiilor sale – categorii prin intermediul cărora se urmărește remedierea și maximizarea utilității sociale.

Producția de bunuri de către sectorul public, destinația acestora este legată de redistribuirea veniturilor, ceea ce face ca guvernul să ia în considerare resursele disponibile, pe baza sistemului fiscal, precum și natura bunurilor care urmează a fi produse.

Dacă eficiența și eficacitatea reprezintă piatra de temelie a bunei guvernări, sectorul public are responsabilitatea de a găsi cele mai bune modalități de utilizare a resurselor (umane, materiale, financiare etc.) pentru a asigura, în cele mai bune condiții, acoperirea nevoilor populației.

Creșterea eficienței sectorului public trebuie să respecte cerințele din ce în ce mai numeroase și mai diverse ale cetățenilor, ca un scop esențial al acțiunilor administrației publice; în acest scop, evaluarea eficienței sectorului public în diferite domenii poate oferi o oportunitate de îndrumare în formularea unor strategii de gestionare a fondurilor publice adecvate pentru atingerea obiectivelor.

În zilele noastre, statul este cel mai frecvent definit ca "un organism organizat politic organizat de oameni, care ocupă de obicei un teritoriu clar’’, însă aceasta este doar una dintre definițiile care au fost, în timp, legate de acest termen. Originile sale pot fi găsite în limba latină (,,status; stats rei republicae’’), care a fost folosit de la secolul al XIII-lea pentru a defini ,,starea unei țări’’ legată de forma sa de guvernare și de prosperitatea acesteia.

Semnificația "puterii suverane care promovează legile și decide în mod obiectiv în beneficiul comunității, atât în ​​ceea ce privește problemele externe, cât și cele interne", care este similar cu imaginea actuală a statului, a fost prezentată de Nicolo Machiavelli.

Pentru a identifica limitele pe care statul trebuie să le respecte în influențarea unor domenii importante precum economia, este necesar să avem o imagine clară asupra principalelor teorii privind originea și rolul statului. O astfel de prezentare va facilita înțelegerea rolului pe care statul îl are în relația sa cu indivizii. Obiectivul principal al studierii originii statului este de a stabili dacă omul, prin natura lui, cere intervenția statului pentru a înflori (Plato) sau dacă statul apare ca o consecință a unei tendințe de a crea comunități (instinctul social descris de Aristotel, tendințele expansioniste descrise de Oppenheimer). Utilitatea acestui studiu este dată de influența pe care aceste argumente o au asupra doctrinelor economice și asupra modului în care acestea au fost abordate în relația dintre guvern și economie.

Pentru a avea o imagine clară, studiul va utiliza surse precum Aristotle, Plato, Thomas Hobbes, John Locke, Jean-Jacques Rousseau, Edith Stein, Franz Oppenheimer, John A. Hall și John Ikenberry.

Diferite viziuni asupra rolului statului

În antichitate, dezbaterea despre rolul și organizarea orașului este reprezentată cel mai bine de Platon și de Aristotel, care au două opinii diametral opuse cu privire la modul în care ar trebui să fie structurat și gestionat orașul.

În Republica, Platon a propus un model rațional al omului și al statului, precum și modelele pentru Educație și Știință, pornind de la întrebarea Ce este justiția? Și apoi dezvoltarea de concepte prin intermediul dialogului Socratic cu interlocutorii care propun diferite variații ale instrumentalismului și eticii formale. Pentru Platon, orașul ar trebui să fie un loc care să permită oamenilor și societății să aibă acces la înțelegere și să aplice conceptul de neprihănire.

În a doua parte a cărții, Socrate dezvoltă o analogie între suflet și oraș, construind o paralelă între "constituția interioară a sufletului individului" și "constituția statului", sugerând că pentru o mai bună înțelegere a conceptelor cum ar fi justiția și neprihănirea, trebuie făcută o analiză inițială asupra statului și apoi extrapolată la sufletul individual.

În ceea ce privește geneza și rolul statului, se poate vedea că Platon propune o versiune inițială a teoriei organice a statului în care orașul a fost văzut ca un corp colectiv compus din trei clase, fiecare clasă având o virtute definitorie. Clasa de conducere, numită și "gardieni perfecți", a fost compusă din cei mai buni gardieni, având ca principală caracteristică înțelepciunea.

Gardienii actuali ("auxiliari") au fost definiți cu curaj, iar cea de-a treia componentă a orașului a fost formată din clasele inferioare – muncitori, fermieri etc. Au existat două virtuți care erau comune tuturor cetățenilor – temperanță și justiție. În acest context, dreptatea este definită ca fiind principiul care cere indivizilor să facă doar acele activități pentru care sunt cele mai calificate.

Astfel, în opinia lui Platon, un oraș va fi drept numai prin specializarea muncii și prin acceptarea perfectă de către cetățeni a sarcinilor pe care le-au atribuit. Sarcinile și stilul lor de viață sunt detaliate în cea de-a treia carte, în care Platon, prin vocea lui Socrates, propune o structură pentru orașul în care femeile și bărbații din clasa de conducere au sarcini și educație similare, iar femeile și copiii devin posesiuni comune.

Dizolvarea familiei și a căsătoriei de către stat în cadrul unui program de eugenie se adaugă la aceste principii organizaționale, pentru a obține, la nivelul întregii societăți, trăsăturile psihologice ale unei familii extinse. În plus, numai filosofii pot ocupa poziția de "gardieni perfecți", deoarece aceștia pot cunoaște binele, fiind capabili să facă distincția între aspect și esență.

Având în vedere opinia sa asupra organizării și conducerii orașului, Platon a fost sursa de inspirație pentru cei care aderă la tendințele cu tendințe totalitare cum ar fi fascismul și comunismul, precum și pentru susținătorii meritocrației și feminismului.

Spre deosebire de Platon, Aristotel crede că oamenii sunt, prin natura lor, animalele politice aduse în comun pentru beneficiul comun al trăirii unei vieți nobile. Orașul este definit ca forma politică care permite comunității să formeze o ordine corectă și în care individul poate avea acces la o satisfacție legitimă prin existența unor legi. Scopul este același ca în viziunea lui Platon, și anume aderarea societății și a individului la cunoștințele adecvate și la realizarea binelui.

Spre deosebire de Platon, în paradigma lui Aristotel, orașul nu se bazează pe forța brută sau pe prescripțiile zeilor, pentru că omul este înzestrat cu instincte sociale. Deoarece instinctul social este un produs al naturii, nu este nevoie să se creeze un oraș, ceea ce înseamnă că singurul lucru necesar este organizarea acestuia. În plus, se susține că libertatea cetățenilor este o condiție prealabilă pentru orice formă de organizare echitabilă.

Orașul este format din grupuri mici asociate și persoane care sunt diferite unul de celălalt. Acesta este un alt punct diferit de cel al lui Platon, deoarece Platon tinde să aducă ființe care sunt în mod inerent diferite de o egalitate artificială și să impună o ordine socială. În plus, cele trei clase propuse de Platon par să fie în contradicție cu scopul orașului care a fost postulat de Aristotel.

Potrivit lui Aristotel, ar trebui să domnească o lege în oraș, în scopul de a oferi libertate tuturor cetățenilor, de a pedepsi criminali proporțional cu crima lor și de a returna bunurile care au fost luate abuziv și de a distribui recompense în funcție de merite. Orașul este în paradigma lui Aristotel o expresie a ordinii naturale, iar organizarea sa trebuie să țină cont de criterii cum ar fi situația orașului, istoria și compoziția corpului social.

1.2. Cetățeanul

Conceptul de cetățenie se caracterizează printr-o mare complexitate, cu o valență tridimensională și se referă, în esență, la chestiunea apartenenței la o comunitate. Prima dimensiune a acestui concept se concentrează asupra statutului juridic definit de drepturile civile, politice și sociale.

Ca statut juridic și politic, cetățenia este un set de drepturi și libertăți pe care statul le acordă cetățenilor, un echilibru între drepturi și îndatoriri, un contract civil între stat și individ – ca subiect al legii, reguli juridice care definesc apartenența la un corp politic, loialitatea cetățeanului față de statul care îl protejează și care îi acordă drepturi civice, accesul la viața publică și participarea civică.

În acest context, cetățeanul este o persoană juridică, liberă să acționeze în conformitate cu legea și îndreptățită să solicite protecția legii. A doua dimensiune implică deținerea de către cetățeni a statutului de agent politic, care participă activ la activitatea instituțiilor politice ale societății politice. Nu în ultimul rând, noțiunea de "cetățean" face referire la apartenența la o comunitate politică care oferă o sursă distinctă de identitate.

Cum T. H. Marshall1 vede că cetățenia este pe deplin convențională. În primul rând, el afirmă că cetățenia vine ca statut atașat acelor membri ai comunității care posedă drepturi depline, egal în ceea ce privește drepturile și libertățile care decurg din aceasta. Marshall adaugă că diferitele societăți vor aloca drepturi diferite și responsabilități diferite față de statutul de cetățean, deoarece nu există un principiu universal care să determine acele drepturi și responsabilități care sunt în special necesare cetățeniei în general.

Este chiar faptul că Marshall merge dincolo de ideea convențională, adică apartenența la o comunitate este predominant o chestiune politică, că ea contribuie foarte mult la studiul cetățeniei. El identifică trei părți distincte sau elemente de cetățenie: drepturile civile, drepturile politice și drepturile sociale.

Cel mai important aspect al teoriei lui Marshall privind cetățenia ar putea fi acela că el se adresează direct și explicit problemei relației dintre cetățenie și clasa socială. Marshall notează că dezvoltarea instituțiilor de cetățenie modernă a coincis cu creșterea capitalismului.

El consideră acest lucru o anomalie, deoarece, în timp ce capitalismul creează inegalități de clasă între indivizi, cetățenia este un statut care îi permite posesorilor să se bucure de aceleași drepturi și responsabilități. Prin urmare, Marshall concluzionează că "este firesc să ne așteptăm ca impactul cetățeniei asupra clasei sociale să ia forma unui conflict între principii opuse". Descrierea acestei relații este deosebit de convingătoare deoarece Marshall reușește să explice efectele aparent opuse fără a cădea în contradicție.

Mobilitatea persoanelor și dezvoltarea societăților conduc la conceptul de "cetățenie multiplă", permițând oamenilor să fie cetățeni ai mai multor țări simultan. Fiecare stat este competent să stabilească, prin legea națională, condițiile de acordare a cetățeniei. Efectele cetățeniei față de alte țări din comunitatea internațională pot fi limitate de normele dreptului internațional.

Cetățenia devine și mai complicată, deoarece în timp vor apărea o serie de trăsături, cum ar fi "dubla cetățenie" – situația juridică în care o persoană posedă, în același timp, cetățenii a două state diferite. Acest lucru ne duce la conceptul principal al acestei lucrări, cu nota că vom aborda acest concept la un nivel mult mai pragmatic.

Principiul de bază al naționalismului este faptul că fiecare națiune trebuie să creeze un stat-națiune, care, așa cum spune el, trebuie să cuprindă întreaga națiune. În teorie, acest principiu ar putea funcționa, dar este dificil de pus în aplicare. Așa-numitele națiuni create după primul război mondial și căderea marilor imperii europene, în special imperiul austro-ungar, nu au reușit să respecte acest principiu.

Interdependența diferitelor comunități etnice care trăiesc în imperiu le-a împiedicat să-și atingă obiectivul, și anume să creeze un stat-națiune pentru fiecare comunitate. Apariția minorităților în țările din Europa Centrală și de Est a creat spațiu politicilor revizioniste și proliferării naționalismului etnic, bazat pe mobilizarea culturală. Aceasta este deosebirea deosebită dintre cel care aparține comunității și cel care nu corespunde caracteristicilor comune ale limbii, religiei și culturii.

1.3. Legătura dintre stat și cetățean

În secolul al XVII-lea, filosoful britanic John Locke a văzut oamenii drept liberi și egali prin natura lor, fiind opuși teoriei că Dumnezeu a creat oamenii subordonați monarhului. În plus, Locke a introdus conceptul de drepturi naturale – dreptul la viață, libertate și proprietate, care au o fundație independentă de legile oricărei societăți.

Folosind argumentele libertății și egalității dintre bărbați, Locke justifică legitimitatea guvernanței politice printr-o versiune a contractualismului în care oamenii au transferat în mod condiționat anumite drepturi pentru a se bucura de o viață stabilă, de libertate și de proprietate. Astfel, în opinia sa, statul este menite să protejeze drepturile individuale și să promoveze binele public.

John Locke este, de asemenea, important pentru această analiză, deoarece a discutat despre distincția dintre drepturile naturale și cele pozitive. După cum am menționat anterior, drepturile naturale sunt dreptul la viață, libertate și proprietate și se bazează pe anumite adevăruri morale care se aplică tuturor indivizilor, indiferent de fondul lor sau de convențiile sociale. Pe de altă parte, drepturile pozitive sunt conferite de legile stabilite prin convenție și aplicate pe teritoriul în care acestea există. Această distincție este crucială deoarece majoritatea politicilor intervenționiste ale statului în economie sunt motivate de drepturi pozitive.

Ca și Locke, Thomas Hobbes consideră contractul social drept justificarea principiilor politice prin consimțământul indivizilor raționali, liberi și egali, care trăiesc pe același teritoriu. Cu toate acestea, spre deosebire de Locke, Hobbes vede ființele umane ca fiind rele prin natura lor și contrastează societatea creată prin contractul social cu o stare a naturii care împiedică dezvoltarea umană prin lipsa de securitate. Într-o astfel de stare, oamenii nu au putut trăi într-un confort civilizat. În teoria lui Hobbes, statului i se acordă o mare importanță și este susținută ascultarea față de o autoritate mai înaltă și nelimitată mai înaltă.

Jean Jacques Rousseau sa opus școlii dreptului natural, crezând că dreptul care acordă puterea politică, a cărui sarcină este de a promova legi, se bazează pe convenții – pe existența unui contract social.

Potrivit lui Rousseau, ,,omul se naște liber și peste tot este în lanț’’, și singurul mod prin care el poate să se despartă este prin adoptarea ordinii sociale. În opinia sa, necesitatea contractului social și, bineînțeles, pentru înființarea unei forme de ordine politică (statală) are loc deoarece oamenii ajung la punctul în care nu pot depăși obstacolele care dăunează bunăstării în stat de natură și sunt forțați să unească forțele. Astfel, apare necesitatea contractului social – fundamentul societății – care este definit de autor ca fiind:

,,O formă de asociere care apără și protejează cu toată forța obișnuită persoana și bunurile fiecărui asociat și în care se alătură toți indivizii, totuși fiecare ascultă numai pe sine, rămânând liber ca și mai înainte’’.

Astfel, prin renunțarea la libertatea naturală prin contractul social, este stabilită libertatea civilă și egalitatea celor care sunt asociați. Spre deosebire de Hobbes, Rousseau nu susține loialitatea față de o putere absolută, considerând că statul ar trebui să fie organizat ca o republică care respectă principiul împărțirii puterilor. Republica ideală este prezentată ca un stat mic care respinge speculațiile de lux, de comerț și financiare și în care afacerile publice sunt administrate de oameni. Toate funcțiile sunt elective, iar oamenii se adună în mod regulat pentru a ratifica legile.

Contractualismul a fost criticat de Edith Stein în lucrarea sa intitulată "O investigație privind statul". Ea definește statul ca fiind: ,,O comunitate destul de închisă, cu o organizare bine definită a membrilor săi, dar mai ales acțiunile sale globale. (…) Un stat nu poate fi privit ca atare dacă suveranitatea sa nu face parte din structura lui ontică.’’

Potrivit autorului, fundația statului este independentă de asocierea persoanelor, dar are sens numai ca un act al statului însuși, care poate fi aplicat numai dacă o persoană sau un grup de persoane acționează ca un organ al statului. În plus, "Puterea de stat (…) se bazează pe entitatea colectivă stabilită, care ia deciziile într-un mod colectiv, nu pentru ea însăși, ci pentru întregul stat, pentru a pune în practică un sistem juridic care o reprezintă".

Statul apare ca rezultat al unui proces evolutiv al unei comunități în care se formează instituțiile sociale. Acestea sunt definite ca mărfuri invizibile și temporale a căror existență se manifestă prin indivizi și care sunt generate de un act de voință. Apoi, în timpul procesului evolutiv, entitatea publică este transformată într-o entitate statală atunci când este suverană și poate lua orice acțiune dorită, inclusiv prin crearea propriilor instituții.

Opoziția față de contractualitate se manifestă prin prisma viziunii asupra libertății umane și a necesității aprobării acțiunilor libere ale entităților sociale. Edith Stein consideră că persoanele nu-și pierd drepturile pe care le au în afara statului, deoarece nu există drepturi naturale, doar drepturi pure și drepturi pozitive. În plus, se arată că, atunci când contractualismul propune legislația ca act liber, deciziile sale pot fi luate numai în condiții de libertate, în timp ce JJ. Rousseau acceptă renunțarea la anumite forme de libertate. Acest lucru ridică nevoia de a stipula diferența dintre scopul statului și mijloacele de aplicare a legilor – statul este menit să servească oameni liberi, dar poate folosi mijloace coercitive pentru a pune în aplicare legea.

O altă modalitate de a interpreta originea statului este abordarea evoluționistă. Un exponent al acestei teorii este Franz Oppenheimer, prin studiul său antropologic intitulat "Statul – istoria și dezvoltarea sa privite sociologic".

În opera sa, Oppenheimer definește statutul (inițial) ca instituție socială impusă de grupul victorios unui grup înfrânt, cu singurul scop de a reglementa și de a asigura conducerea grupului împotriva rebeliunilor interne și a atacurilor externe. Autorul identifică, de asemenea, mijloacele economice și politice ca fiind singurele posibilități pe care indivizii le au pentru a-și satisface nevoile – mijloacele economice sunt reprezentate de muncă, rezultatele muncii și schimburile reciproce, în timp ce mijloacele politice constau în exproprierea fructelor a muncii altora.

De-a lungul dezvoltării sale, indiferent de stadiul identificat, statul este privit ca organizarea mijloacelor politice, astfel că statul nu poate apărea decât după ce mijloacele economice au creat o bază pentru satisfacerea nevoilor care pot fi expropriate.

Oppenheimer a identificat ca etapa finală a evoluției statului său, o formă în care "societatea" va fi condusă de autoguvernare, pe care autorul o numește "cetățeni liberi". Această nouă formă a statului va fi caracterizată de dezvoltarea unei societăți fără o hotărâre clasa, care va garanta indivizilor, pe lângă libertatea politică, economia oamenilor libertate de mișcare.

Franz Oppenheimer este citat de Ikenberry și Hall în "The State", unul dintre reprezentanții teoriei sociale germane, pe care ei îl consideră a fi aproape de curentul realist. Întreaga lucrare asupra genezei statului clasifică abordările în trei categorii – abordarea liberală, abordarea marxistă și abordarea realistă.

Ei au definit statul ca o sumă de elemente: "Un grup de instituții (…) conduse de personal aparținând statului. Cea mai importantă instituție a statului este mijloacele de represiune și coerciție. În al doilea rând, aceste instituții sunt situate într-o zonă geografică circumscrisă, care de obicei se referă la numele societății. (…). În al treilea rând, statul monopolizează procesul de adoptare a legilor pe teritoriul său.”

Discuția acestor teorii de formare a statului include teoria liberală care susține că statul a apărut în termeni funcționali pentru a atinge obiectivele comune, teoria marxistă care susține că statul este format din prima clasă înregistrată în istorie și teoria socială germană prezentate mai sus prin punctul de vedere al Oppenheimer.

Pentru aceste trei teorii principale, ei adaugă propria lor paradigmă, susținând că formarea timpurie a statului necesită două condiții prealabile: existența agriculturii, care forțează oamenii să se stabilească permanent într-o zonă și o doctrină religioasă care identifică liderii ca reprezentanți ai zei. Ei explică evoluția statelor prin crearea unor state secundare pentru beneficiile militare aduse de sistemele centralizate.

Rolul statului în economie

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra efectelor intervenției statului asupra economiei, este necesar să discutăm opiniile fundamentale ale diferitelor platforme politice cu privire la rolul pe care guvernul trebuie să îl aibă în economie.

Astfel, prezentarea inițială va fi extinsă prin prezentarea principiilor și argumentelor propuse de exponenții liberalismului economic clasic, neoliberalismului, doctrinei social-democrate și doctrinei marxiste.

Liberalismul economic clasic

Cele două criterii fundamentale ale liberalismului clasic sunt libertatea și eficiența individuală, în timp ce intervenția autorității publice în zona economică este aproape complet respinsă. Argumentele în favoarea limitării intervenției statului se concentrează asupra consecințelor lor negative asupra economiei și asupra efectului de subminare pe care îl au asupra eficienței și libertății, care are loc după consolidarea puterii de stat prin acțiuni repetate.

Teoria liberală ilustrează faptul că puterea decizională generează stimulente care îi îndeamnă pe deținătorii săi să o abuzeze. Din acest motiv, reprezentanții acestei doctrine susțin, în general, o formă de stat minimalist, în care puterile statului se limitează la anumite domenii, cum ar fi instituțiile de apărare și de executare a contractelor.

1.4. Câteva modele de naționalism

Teoria și cercetarea au identificat diferite semnificații ale naționalismului ca o ideologie, o mișcare, un proces de construire a statului-națiune și orientarea politică a unui individ. Folosim conceptualizarea naționalismului ca atitudine a unui individ care reflectă cantitatea de afecțiune și sentimentul de favorabilitate pentru un anumit obiect, și anume statul.

În legătură cu aceasta, modelul atitudinii naționaliste definește naționalismul ca simțind un sentiment de apartenență la o anumită națiune, dorind să păstreze acea "națiune" cât mai curată posibil și dorind să stabilească și / sau să mențină un stat separat și independent pentru acea națiune particulară.

Pe baza diferențelor de tip și de putere ale afilierii, modelul propune cinci atitudini naționale prototipice: sentimentul național (sentimentul de apartenență la propriul popor și la țară); iubirea națională (plăcerea poporului și a țării); mândria națională, preferința națională și superioritatea națională (simțind că poporul și țara sunt superioare altora).

Pentru a perfecționa cercetarea determinanților atitudinilor naționale, cercetătorii au diferențiat factorii specifici care afectează punctele tari și nivelurile naționalismului. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că naționalismul își are rădăcinile în experiențele istorice și, prin urmare, implică dreptul la autodeterminare teritorială și la relațiile interetnice.

În țările în care eterogenitatea este legată de grupurile minoritare etnice, munca bazată pe teoria amenințărilor presupune că numărul mare de grupuri minoritare amenință modul național de viață și sporește sentimentele anti-minoritare, coeziune prin creșterea sentimentelor naționaliste. Un individ care dezvoltă atitudini negative față de minoritățile etnice care trăiesc în această țară va avea tendința de a dezvolta o atitudine de naționalism.

Strâns legată de aceste atitudini față de grupurile aflate în afara țării, preocuparea cu privire la viitorul politic, economic, social și / sau cultural a fost propusă ca determinant al atitudinilor naționale. De asemenea, sentimentul individual al identității pozitive servește drept factor determinant afectiv, astfel încât un sentiment scăzut al identității pozitive (ca urmare a eșecului ideologiei "vechi" în cazul fostelor țări comuniste) îi motivează pe indivizi să se dezvolte atitudini naționale pozitive.

Naționalismul tradiționalist

Are originea în doctrina iluministă și are la bază ideea că anumite națiuni sunt pure sau superioare altor națiuni.

Conservatorismul este o preferință pentru moștenirea istorică, mai degrabă decât abstractă și ideală. Această preferință sa bazat, în mod tradițional, pe o concepție organică a societății – adică pe convingerea că societatea nu este doar o colecție liberă de indivizi, ci un organism viu care cuprinde membri strâns legați, interdependenți. Conservatorii favorizează astfel instituțiile și practicile care au evoluat treptat și sunt manifestări ale continuității și stabilității. Responsabilitatea guvernului este aceea de a fi slujitorul, nu stăpânul, a modurilor existente de viață, iar politicienii trebuie să reziste tentației de a transforma societatea și politica. Această suspiciune de activism guvernamental distinge conservatorismul nu numai de formele radicale ale gândirii politice, ci și de liberalismul, o mișcare modernizatoare, antitraditionalistă, dedicată corectării relelor și abuzurilor rezultate din abuzul puterii sociale și politice. În Dicționarul Diavolului (1906), scriitorul american Ambrose Bierce a definit cinic (dar nu neadecvat) conservatorul drept "un om de stat care este înnebunit de relele existente, distins de liberal, care dorește să le înlocuiască cu alții". de asemenea, să fie distins de perspectiva reacționară, care favorizează restaurarea unei ordini anterioare, și de obicei depășită, politică sau socială.

Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ca reacție la revoluțiile Revoluției Franceze (1789), conservatorismul (naționalismul tradiționalist) a început să se dezvolte ca o atitudine și mișcare politică distinctă. Termenul a fost introdus după 1815 de susținătorii monarhiei Bourbon, recent restaurate, în Franța, inclusiv autorul și diplomatul Francois-Auguste-René, vicomte de Chateaubriand. Inițiatorul naționalismului tradiționalist, este parlamentarul britanic și scriitorul politic Edmund Burke, ale cărui reflecții asupra revoluției din Franța (1790) au fost o expresie puternică a respingerii conservatorilor de la Revoluția franceză și o inspirație majoră pentru teoreticienii contrarevoluționari din secolul al XIX-lea. Pentru Burke și alți conservatori pro-parlamentari, metodele violente, netradiționale și dezrădăcinate ale revoluției au depășit și au corupt idealurile sale eliberatoare. Repulsia generală împotriva cursului violent al revoluției a oferit conservatorilor oportunitatea de a restabili tradițiile pre-revoluționare, iar mai multe mărci de filozofie conservatoare s-au dezvoltat în curând.

Naționalismul iacobin

Naționalismul liberal

Simpla idee că fiecare națiune ar trebui să aibă propriul său stat, însoțită de ideea conform căreia o grupare etnică sau culturală nu ar trebui să o conducă colectiv pe alta, a fost cea mai puternică forță politică din ultimii 200 de ani. În timp ce naționalismul particular este diferit, această concepție naționalistă de bază a unei ordini mondiale ideale a fost remarcabil neschimbată de peste un secol.

Lumea ar trebui să fie împărțită în cât mai multe state, pe măsură ce omenirea este împărțită în națiuni, a scris avocatul internațional elvețian Johann Caspar Bluntschli în 1870. Fiecare națiune este un stat, fiecare stat o ființă națională. Când a scris, naționalismul ca o doctrină considerată, cu rădăcinile sale în gândirea lui Rousseau, Herder, Fichte și Mazzini, era deja veche. Sentimentele naționale, desigur, au precedat mult doctrina, în ciuda recentelor încercări de a susține că sentimentele naționale sunt fabricări pur moderne.

Idealul naționalist a supraviețuit unui atac universalist după altul: Concertul Europei, pe care Metternich îl văzuse ca o modalitate de a reprima naționalismul și republicanismul anti-dinastic; Hitler, imperialismul rasist supranational; efortul sovietic sortit pentru a înlocui loialitățile naționale cu angajamentul față de universalismul socialist.

Chiar și eșecul Comunității Europene de a deveni un stat federal autentic a fost previzibil cu mult înainte de problemele care afectează tratatul de la Maastricht și criza Sistemului Monetar European. Este puțin probabil ca universalismul liberal să aibă succes în cazul în care universalismul illiberal nu a reușit, în încercarea de a transfera loialități din partea națiunilor către entități supranaționale.

În ciuda tuturor dovezilor privind puterea durabilă a sentimentului naționalist, mulți oameni de stat, oamenii de știință și liderii de opinie continuă să trateze naționalismul ca o relicvă anacronică sau periculoasă a unei vremuri anterioare. Tradus în politică, acest prejudecată împotriva auto-determinării naționale înseamnă de obicei sprijinirea eforturilor regimurilor de a suprima mișcările secesioniste de către minoritățile naționale.

Capitolul 2. Rolul insitituțiilor statului în viața cetățenilor, în societatea contemporană românească

2.1. Aspecte generale privind încrederea cetățenilor români în instituțiile statului

Contextul instituțional al țărilor în tranziție nu este stabil, ci mai degrabă într-o transformare continuă și complexă, cu scopul de a dezvolta un set de instituții care să se potrivească caracteristicilor societății.

În al doilea rând, trecutul comunist se dovedește a fi extrem de nefavorabil pentru încrederea instituțională: patruzeci de ani de comunism au lăsat ca patrimoniu o cultură de neîncredere în stat și în instituțiile sale, construită pe baza culturii dinainte de război. Toate aceste motive justifică orice încercare de a înțelege mecanismele de încredere instituțională.

Majoritatea studiilor privind tranzițiile postcomuniste se concentrează asupra rolului schimbărilor instituționale: țările în tranziție sunt evaluate în funcție de succesul pe care l-au avut în dezvoltarea setului de instituții democratice necesare pentru crearea unei democrații puternice.

Există și o a doua dimensiune a tranziției, la fel de importantă: valorile, atitudinile și credințele oamenilor – componentele de bază ale culturii politice. Atunci când elitele cooperează, formarea noului set de instituții ale sistemului democratic este o sarcină destul de ușoară. Post-comunismul este, totuși, un fenomen complex, care începe doar, dar nu se termină, cu crearea unui nou complex instituțional.

Tranziția nu poate fi completă fără a schimba atitudinea și comportamentul cetățenilor în interacțiunile lor cu noile instituții și această schimbare este mult mai dificilă decât punerea în aplicare a noilor instituții: mulți oameni au anticipat că relația dintre cetățeni și stat s-ar schimba imediat și dramatic, dar acest lucru nu sa întâmplat niciodată. Mulți oameni continuă să se teamă de autorități și mulți funcționari, în mod conștient sau nu, continuă să se comporte ca stăpâni sau doar refuză să acționeze ca urmare a temerii lor de a-și asuma responsabilități. Tranzițiile care nu reușesc să modifice atât dimensiunea instituțională, cât și cea culturală sunt destinate să cadă: un sistem democratic care nu reușește să-și câștige încrederea cetățenilor se va opri, în cele din urmă, de îndeplinirea funcțiilor sale, ceea ce poate duce la defalcarea democratică. Din fericire, acestea sunt previziuni pe termen lung, ceea ce înseamnă că instituțiile statului au suficient timp la dispoziție pentru a dovedi încrederea lor.

Tranzițiile postcomuniste din Europa Centrală și de Est au reînnoit interesul pentru rolul de încredere în procesul de consolidare democratică: "încrederea este legată de o serie de dispoziții care stau la baza culturii democratice, inclusiv toleranța față de pluralism și critică. Folosind o formulare mai generală, încrederea constă în schemele cognitive și dispozițiile morale care sunt percepute de teoreticieni ca fiind o variabilă pe care depinde viabilitatea instituțională.

Încredere și risc

Majoritatea studiilor existente privind încrederea pot fi grupate în două categorii, în funcție de abordarea teoretică pe care o folosesc. Prima abordare definește încrederea, dintr-o perspectivă de alegere rațională, ca fiind "introducerea riscului în decizia de a acționa. Decizia de încredere se bazează pe un calcul rațional care ia în considerare toate informațiile disponibile.

Analizând relația dintre încredere și risc, Luhmann vede încrederea ca pe o investiție riscantă, al cărei scop principal este reducerea complexității care caracterizează societățile moderne. Beck, în discuția despre modernitate și risc, întreabă: în societățile moderne, producția socială a bogăției este însoțită în mod sistematic de producția socială a riscului. Cum pot aceste riscuri și pericole produse sistematic ca parte a modernizarea, să fie prevenită, redusă sau canalizată?. Încrederea este răspunsul pe care Beck îl oferă acestei întrebări.

Deși logica acestei abordări este atrăgătoare prin simplitatea și gradul înalt de generalizare pe care le oferă, teoria alegerii raționale suferă de o problemă semnificativă care nu a fost rezolvată: oamenii nu acționează întotdeauna așa cum ipotezele alegerii raționale sugerează că ar trebui să acționeze.

Experimentele bazate pe studii demonstrează că rezultatele empirice contravin definițiilor de alegere rațională ale încrederii. A doua abordare, cultura politică, definește încrederea ca o combinație de valori, atitudini și convingeri care sunt împărtășite de membrii unei comunități.

Multe studii teoretice și empirice definesc încrederea din această perspectivă, cele mai importante fiind Fukuyama (1995). Conceptul de risc este discutat și în această perspectivă, dar ca obiect al atitudinilor și nu ca o componentă majoră a calculului rațional.

Giddens, de exemplu, sugerează că, în absența încrederii, indivizii ar trebui să analizeze fiecare detaliu al fiecărei interacțiuni cu mediul, ceea ce ar duce la imposibilitatea de a acționa de către individ: încrederea, în acest sens, este esențială pentru un sistem de protecție care pazeste persoana in contactele sale cu realitatea de zi cu zi.

Implicarea totală a statului în toate sectoarele societății în timpul regimului comunist a dus la reducerea dramatică a riscurilor asociate vieții cotidiene. În cadrul noului regim, normele democratice au impus retragerea statului de la societate, permițând individului să se confrunte cu aceste riscuri în sine. Un exemplu poate clarifica această idee: securitatea locului de muncă, caracteristică economiei planificate, a fost înlocuită cu riscul de a-și pierde locul de muncă în timpul tranziției către economia de piață. Într-o societate care a devenit din ce în ce mai complexă, indivizii au nevoie de încredere pentru a elimina imposibilitatea de acțiune pe care o descriea Giddens.

Societățile postcomuniste trebuie să dezvolte noi sisteme de cooperare între indivizi și între indivizi și stat, explicând, în parte, interesul pentru încredere ca subiect de cercetare din perspectiva culturii politice: comunitățile depind de încredere și încrederea este determinată cultural.

Regimul comunist a supraviețuit destul de mult pentru a forța o tranziție de la încredere la neîncredere (sau, dacă cineva consideră neîncrederea că are rădăcini în perioada precomunistă, a supraviețuit destul de mult pentru ao consolida) și instituționalizând astfel o cultură a neîncrederii generalizate atât instituțiile statului, cât și indivizii).

Este posibilă o schimbare inversă? Poate fi reconstruit încrederea instituțională? Știm că componentele culturale sunt subtile, au proprietățile difuze ale sistemelor de credință pe care, susțin antropologii, se răspândesc cu dificultate și suferă schimbări substanțiale. Nivelul scăzut de încredere în diferite instituții de stat sugerează că cincisprezece ani nu au fost suficiente pentru a transforma cetățeanul postcomunist într-un cetățean încrezător. Eșecul acestei transformări, cu toate acestea, nu este deloc surprinzător dacă ne amintim descrierile lui Putnam despre tradițiile civice din Italia.

Încredere și capital social

Deși conceptul de capital social nu este subiectul acestui capitol, voi discuta pe scurt definițiile acestuia, deoarece toate acestea identifică o relație semnificativă între încredere și capitalul socia.

Discutând despre importanța capitalului social ca resursă individuală, Coleman a susținut că soarta capitalului social depinde de câtă încredere poate avea în mediul social. Putnam înțelege încrederea ca o componentă a capitalului social: capitalul social se referă aici la caracteristicile organizațiilor sociale, cum ar fi încrederea, normele și rețelele, care pot îmbunătăți eficiența societății prin facilitarea acțiunilor coordonate.

Alți autori oferă definiții similare: capitalul social este o capacitate care rezultă din prevalența încrederii într-o societate sau în anumite părți ale acesteia. Capitalul social este o cultură a încrederii și toleranței, în care apar rețele extinse de asociații voluntare. Încrederea are funcții importante pentru comunitățile mai largi în care predomină. În primul rând, ea încurajează sociabilitatea, participarea cu alții în diverse forme de asociere și, în acest fel, îmbogățește rețeaua de legături interpersonale, lărgește domeniul interacțiunilor și permite o mai mare intimitate a contactelor interpersonale.

Dacă ideea de încredere ca unul dintre cei mai importanți factori care facilitează formarea capitalului social relațional este pe deplin acceptată, se acordă mai puțină atenție relației opuse.

Încrederea este necesară pentru a extinde capitalul social la niveluri superioare: capitalul social există, în primul rând, în cadrul familiilor și, în general, în cadrul oricărui tip de organizație construită pe rudenie.

Expansiunea către alte tipuri de organizații, care se bazează pe alte forme de "adeziv social", necesită existența încrederii. Cu toate acestea, atunci când capitalul social atinge un anumit nivel, relația dintre încredere și capitalul social devine circulară: încrederea promovează capitalul social și capitalul social conduc la formarea de noi relații de încredere. Dincolo de acest nivel, relația dintre încredere și capitalul social devine un cerc virtuos.

Pe baza obiectului de încredere, literatura distinge între încrederea instituțională și încrederea interpersonală. Cu toate acestea, cele două tipuri sunt strâns legate între ele: Dacă încrederea dvs. în agenția de executare se estompează, nu veți avea încredere în îndeplinirea condițiilor de acord și, astfel, nu veți intra în acord, nu veți avea încredere în agenția de aplicare a legii să facă în echilibru ceea ce se așteaptă de la ea. Această interconectare face ca încrederea să fie atât de fragilă.

În cazul în care se erodează în orice parte a mozaicului, ea aduce o mulțime de groază. Poliția și sistemul de justiție sunt exemple clasice ale unor astfel de agenții de executare. Relația dintre încrederea instituțională și încrederea interpersonală este o relație bidirecțională.

Încrederea într-o instituție poate fi extinsă la membrii instituției și, prin extensie, la grupul din care fac parte acești membri. De exemplu, încrederea în biserică se poate extinde la încrederea în preoți, astfel încât atunci când întâlnim un străin și aflăm că el / ea este un preot, suntem dispuși să avem încredere în acea persoană mai mult decât o persoană cu o ocupație diferită (ofițer de poliție de exemplu). În același timp, relația funcționează și în direcția opusă: nivelurile scăzute de încredere în judecători sau în avocații raionali pot genera un nivel scăzut de încredere în sistemul judiciar.

Încredere și incertitudine

Seligman definește încrederea ca un fel de credință în bunăvoința celuilalt, având în vedere opacitatea intențiilor și calculelor altora. Opacitatea se bazează tocmai pe acel aspect al comportamentului lui alter, care depășește atributele calculabile ale împlinirii rolului.

Opacitatea menționată în această definiție reprezintă elementul de risc care este inerent conceptului de încredere. Sztompka are o definiție mai generală a încrederii: un pariu despre viitoarele acțiuni contingente ale altora. Ambele definiții privesc încrederea ca fiind independente de obiectul de încredere. Acestea includ, în acest caz, instituțiile statului ca posibile obiecte de încredere?

În ambele definiții, incertitudinea joacă un rol semnificativ în determinarea nivelului de încredere. Dar să vorbim despre incertitudini cu privire la acțiunile instituțiilor statului este oarecum problematică. Dat fiind faptul că unul dintre principalele roluri ale statului este de a-și servi cetățenii, definiția lui Seligman nu poate fi utilizată, deoarece cetățenii nu trebuie să creadă în bunăvoința instituțiilor; bunăvoința lor este inclusă în propria definiție. Aceeași problemă afectează definiția lui Sztompka: nu putem face un pariu despre viitoarele acțiuni contingente ale instituțiilor de stat, deoarece nu există nici o incertitudine legată de acțiunile lor.

Instituțiile statului trebuie să reacționeze la orice cerere a cetățenilor săi, atâta timp cât cererea ajunge la instituții prin canalele de acces prestabilite. Setul de posibile acțiuni pe care le poate lua instituția este limitat de reglementările interne și externe pe care instituția trebuie să le urmeze. Teoretic, intențiile și calculele instituțiilor de stat se caracterizează printr-o vizibilitate ridicată: funcțiile, constrângerile și procedurile instituțiilor sunt disponibile oricărei persoane interesate să le cunoască.

2.2. Rolul Bisericii Ortodoxe Române în societatea românească

Biserica Ortodoxă Română se bucură de un rol influent în România printre celelalte confesiuni datorită imaginii sale de ,,păstor al credinței’’ în timpul comunismului. Societatea românească are o mare încredere în Biserică, privindu-o ca baliză a credinței și moralității și apreciind-o chiar mai mult decât alte instituții de stat. În consecință, atunci când Biserica devine implicată politic, opinia publică tinde să urmeze sfaturile și să aleagă conform recomandărilor.

Am decis să mă angajez într-un studiu pe tema prezentată, deoarece există o vizibilă lipsă de cercetare în zonă, mai ales după transformările aduse de schimbările regimului din 1989. Istoricii și cercetătorii români s-au concentrat mai mult pe relațiile complexe dintre Biserică și Stat în timpul comunismului decât în ​​perioada postcomunistă. Chiar dacă există unele inițiative la București la Facultatea de Istorie, unde există un Centru de Istorie a Bisericii, rezultatele sunt lentw din cauza lipsei de acces la informații cruciale.

Eu susțin că Biserica Ortodoxă Română a jucat un rol crucial în cele patru cazuri: a revenit asupra deciziei sale de a nu implica clericii în politică; în cazul restituirii proprietății, nu a acceptat hotărârea Curții Supreme de a restitui toate proprietățile proprietarilor de drept după 1990; în cazul Gojdu, a mobilizat opinia publică în sprijinul său și a reușit să împiedice adoptarea unei ordonanțe guvernamentale în Parlament; iar în ultimul exemplu, a convins Parlamentul să finanțeze Catedrala ortodoxă cu bani publici.

2.3. Rolul armatei în societatea românească

Procesul de transformare a constat atât în ​​schimbări cantitative, cât și calitative în armata română. Din 1989 până în 2001, structura forțelor armate din timpul războiului a fost redusă de la 850.000 la 230.000. În 1997, prima strategie pentru Forțele Armate a proiectat forța militară de a fi 112.000 de militari și 28.000 de civili și a menținut forțele de rezervă. Având în vedere limitările bugetare, a fost imposibil să se continue reforma atât prin restructurare, cât și prin programe majore de achiziție și, prin urmare, modernizarea echipamentelor a fost întârziată în mod semnificativ până în 2004.

În anul 2000, un al doilea plan numit ,,Programul Forței 2003’’ a eliminat forțele de rezervă, a creat componente de reacție rapidă, forțe active și teritoriale și a organizat sistemul de supraveghere și alertă integrată. Planul a stabilit prioritățile de modernizare, derivate din cerințele de interoperabilitate ale NATO, dar nu a definit în mod clar relația misiune-structură-capabilități pentru noile forțe create.

Programul de transformare în curs, ,,Forța Obiectivă’’ (2003-2007), urmărește să asigure că forțele armate române vor putea să își îndeplinească angajamentele naționale și internaționale. Cu o putere autorizată în timp de 90.000 de militari (75.000 militari și 15.000 de civili), programul Obiective Force vizează echilibrarea cerințelor militare ale României și a angajamentelor internaționale cu realitatea financiară internă pentru o distribuție eficientă a resurselor în patru domenii majore: modernizare. Până în 2007, componentele Armatei Române (așa cum sa hotărât în ​​cadrul mecanismului NATO Force Proposals) ar trebui să fie capabile să efectueze operațiuni de spectru complet în conformitate cu cerințele stabilite de NATO.

2.4. Rolul parlamentului în societatea românească

Bicameralismul românesc este unul complet și perfect, datorită faptului că cele două Camere au poziții egale care rezultă din faptul că, conform art. 61 alin. (1) din Constituție, ambii sunt aleși prin vot universal, egal, discret, secret și liber exprimat, care le conferă aceeași legitimitate. În consecință, ambele Camere ale Parlamentului au aceeași putere.

Dacă prima Cameră este confiscată de Camera Deputaților, atunci ea votează asupra unui proiect de lege trimis ulterior Senatului. Senatul poate aduce modificări și are dreptul să nu fie de acord cu această lege. În primul caz, acesta confirmă votul dat de prima Cameră, în al doilea modifică voința primei Camere, iar în al treilea caz invalidează votul deputaților. În toate aceste trei cazuri, decizia finală revine Senatului, evident, dacă se află în limitele problemelor legislative pe care le poate adopta în conformitate cu Constituția. Potrivit art. 75 din Constituție, Senatul poate fi prima cameră confiscată și în acest caz procedura este identică cu cea descrisă mai sus, însă rolul Camerelor este inversat.

Camera care poate decide într-adevăr este Camera care are decizia finală. Din acest punct de vedere, Parlamentul României are un bicameralism puternic în care Camerele se controlează reciproc, dar într-o manieră predefinită și coordonată, în sensul că legiuitorul constitutiv a indicat în textul Constituției domeniile de competență pentru fiecare dintre cele două Camere.

Parlamentul bicameral al României este singurul din Europa în care senatorii și deputații sunt aleși prin același sistem de vot, direct de cetățeni, reprezintă aceeași populație și are un mandat comun de patru ani.

Bicameralismul oferă oportunitatea unei cooperări critice, a unei dezbateri comune și colective pentru luarea deciziilor. Cu cât este mai mare interesul pentru viața publică și pentru politică într-un anumit stat, cu atât mai mare este necesitatea extinderii reprezentării publice. A doua cameră oferă această posibilitate.

Sistemul bicameral contribuie la reprezentarea opțiunilor populației și, prin ambele Camere, conferă lărgimea creării voinței statului parlamentar. Cooperarea și supravegherea legislativă sunt, de asemenea, extinse în acest mod. Se demonstrează că sistemul bicameral este o formă importantă de separare a puterilor care funcționează nu numai între puterile legislative, executive și judiciare, ci și în cadrul legislativului.

2.5. Rolul guvernului în societatea românească

România ocupă ultimul loc în Europa în ceea ce privește eficiența guvernamentală. Această poziție este dată de valoarea unui indicator, folosit adesea în evaluările Băncii Mondiale, care ține cont de capacitatea administrației centrale și locale, de caracteristicile sistemul de reglementare, imparțialitatea acestuia și calitatea serviciilor publice furnizate. În comparație cu alte țări europene, în special în Europa de Est, se constată că valoarea acestui indicator nu sa schimbat substanțial în ultimii 10 ani, România ocupând în mod constant ultimul loc.

Începând cu anul 2000, problemele eficienței guvernamentale și ale reformei administrației publice au fost incluse în mod constant în agendele guvernelor care au reușit la putere. Practic, fiecare Cabinet a preluat recomandări politice formulate de instituțiile internaționale de finanțare (Banca Mondială, Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional) (OCDE, 2006). Aceste recomandări au creat foaia de parcurs pentru dezvoltarea unei capacități administrative adecvate pentru dezvoltarea economică și socială durabilă dezvoltare în România.

O parte din aceste politici a fost încorporată în ultima strategie de reformă a administrației publice, formulată în 2004, cu un orizont de timp de doi ani (până în 2006). Ulterior a fost continuată de direcțiile formulate în Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative, principalul program al UE care finanțează dezvoltarea capacității administrației publice pentru perioada 2007-2011. În ciuda faptului că acest Program Operațional a ocupat un al doilea loc (după Programul Operațional) în clasamentul absorbției de top a fondurilor structurale, indicatorul de mai sus nu sa schimbat substanțial, mai degrabă a înregistrat chiar o scădere față de anii precedenți.

Din 2006 până în 2013 nu a existat un plan coerent pentru reforma administrației publice, care ar fi putut duce la o schimbare pozitivă a valorii indicatorului de eficiență guvernamental menționat mai sus.

Strategia formulată în 2004, inițiată în procesul de aderare la UE, a identificat trei direcții principale: procesul de descentralizare – administrativă și financiară; reforma serviciului public (creșterea performanței sistemului de salarizare a funcționarilor publici, carieră, independență politică etc.); formularea politicilor și reforma coordonării (diverse regulamente formulate și implementate exclusiv la nivelul administrației centrale). Aceste trei domenii de reformă nu au fost modificate în această perioadă printr-un document programatic de o scară similară.

În prezent, la începutul perioadei de programare a fondurilor structurale 2014-2020, situația nu sa schimbat foarte mult acum, din ceea ce a fost acum șapte ani. Capacitatea administrației publice din România se confruntă încă cu o lipsă cronică de eficiență. Motivele pot fi asociate fie politizării excesive, gradului ridicat de birocrație, corupției și lipsei de conducere în procesul de reformă, precum și a efectelor unui "centralizat" abordarea măsurilor de reformă.

În sprijinul unei alternative a acestei abordări "de sus în jos", acest articol susține că pentru elaborarea și implementarea măsurilor de reformă în centrul românesc

și administrația publică locală, abordarea "de sus în jos" s-ar putea dovedi mult mai fezabilă. O parte a acestei cercetări exploratorii constă în analiza valorilor calității indicatorilor guvernamentali, relevanți la nivel local, cu posibilele consecințe asupra designului reformei administrației publice.

2.6. Rolul președinției în societatea românească

Președintele României este unul dintre cei doi șefi ai executivului, puterile sale în cadrul puterii executive se exercită în relația cu Guvernul și, în principal, cu liderul său, cu Primul Ministru și apoi cu alte autorități ale administrației publice, în conformitate cu prevederile constituționale și legale dispoziții.

În prezent, în cadrul regimului constituțional românesc, administrația centrală este formată din președintele, guvernul, organele centrale specializate (ministere, alte organisme subordonate guvernului sau ministerelor, autorități administrative autonome) și instituții publice centrale subordonate ministerelor și autorităților administrative autonome RA și companii naționale).

Astfel, este necesar să se sublinieze studiul că Președintele României, care implică exercitarea funcțiilor inerente în aceste instituții politice și administrative, nu are putere absolută în îndeplinirea funcțiilor sale. Aceste funcții sunt funcții individuale ale executivului, practica acestora fiind împărțită între Președintele României și Guvern, ambele autorități fiind sub control parlamentar.

Puterea executivă sau Executivul desemnează funcția statului care implică aplicarea legii și punerea în aplicare. Această funcție de stat include diverse activități, printre care se numără coordonarea acțiunilor administrației publice pentru implementarea legii, desfășurarea acțiunilor directe de către organele de drept sau de aplicare a legii, stimularea procesului legislativ și managementul general al statului.

În termeni structurali, se poate distinge între executivul monocratic și executivul dualist. În regimul executivului monocrat, funcția executivă este deținută de o singură entitate de stat, unipersonal sau colegial. Executivul monocratic are regimuri politice prezidențiale contemporane, redus de la președinte.

Executivul dualist se caracterizează prin faptul că funcția executivă este încredințată statului de conducere și unui organism colegial – guvernului – care are sarcini pe care le îndeplinește relativ autonom.

Regimurile parlamentare sunt, prin natura lor, dualiste, pentru că au un șef de stat, numit de parlament și un guvern care are la conducere un prim-ministru, care este acum directorul executiv.

Capitolul 3. Studiu de caz: încrederea cetățenilor în instituțiile statului

Cercetarea va aborda poziția influentă a Bisericii în societate, dar va analiza deopotrivă și nivelul încrederii cetățenilor în următoarele instituții: armată, parlament, guvern, președinție.

3.1. Încrederea cetățenilor în Biserica Ortodoxă Română – evoluție

Biserica Ortodoxă Română apare întotdeauna în sondaje de opinie pentru a avea cea mai mare încredere din partea populației1. În 2007, potrivit diferitelor sondaje, Biserica se bucura de 84% din încrederea populației, detașată îndeaproape de armată, în timp ce clasa politică se află pe ultimul loc în această ecuație. Pentru a dovedi acest punct, voi face o analiză comparativă a celor patru cazuri pentru a ilustra amploarea influenței Bisericii în societate și politică. Mă voi concentra pe declarațiile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române, pe prezența lor în mass-media, pe mobilizarea opiniei publice și pe cauzele care au condus la rezultatul dorit. Vreau să subliniez că, din cauza lipsei cercetării științifice a temei, îmi voi baza constatările, în special, pe examinarea calitativă a documentelor juridice și a articolelor de ziar.

Am mai realizat un interviu cu dl. Aurel Pavel, secretar al Fundației Gojdu din Sibiu, care va fi prezentat în text. Principalul corp al surselor constă în cărți legate de domeniul relațiilor dintre biserică și stat, articole de jurnal, documente oficiale emise de Biserica Ortodoxă Română și Guvernul României, documente de arhivă ale Fundației Gojdu, articole de ziar în presa românească (Ziua, Cotidianul, România Liber, Jurnalul național etc.) și interviuri cu membrii Fundației Gojdu și ai Bisericii Ortodoxe Române.

Motivul pentru alegerea acestor cazuri este acela că toate acestea oferă exemple bune în care Biserica a reușit să aducă deciziile favorabile intereselor sale, dar unde a existat și un anumit rău. Ideea este de a evalua dacă poziția sa a fost afectată sau dacă nivelul de încredere a rămas același sau a crescut. Importanța cazurilor constă, de asemenea, în impactul acestora asupra publicului.

În primul rând, când clericii s-au implicat politic după 1989, credibilitatea generală a Bisericii a scăzut. Opinia publică nu a aprobat legătura directă dintre preoți și politicieni. Doar în anul 2004, un an electoral, Patriarhia a solicitat oficial ca preoții să nu intre în politică din cauza incompatibilității muncii lor spirituale cu lumea materială; dacă au ales să continue, au trebuit să renunțe la poziția de preot. După patru ani, aceeași Patriarhie a respins această hotărâre și a decis că preoții pot fi implicați politic în anumite condiții.

În al doilea rând, primele planuri pentru noua catedrală au fost elaborate pentru prima dată în urmă cu 130 de ani; după revoluția din 1989 au fost promovate din nou, dar au existat întotdeauna obstacole în calea punerii lor în aplicare până acum câțiva ani. O decizie parlamentară adoptată în 2005 a aprobat în final proiectul; în 2007, s-a decis, de asemenea, că bugetul de stat va finanța edificiul, împreună cu Patriarhia Ortodoxă și donațiile publice. Cu toate acestea, există voci care nu sunt de acord cu acordarea bugetului de stat unui edificiu care va servi doar o confesiune, denunțând această practică ca un exemplu de discriminare religioasă. În al treilea rând, în cazul Gojdu, Biserica Ortodoxă Română a reușit să împiedice punerea în aplicare a unei rezoluții a Senatului și să amâne pentru a rezolva problema în favoarea sa. A apărut o dezbatere politică intensă între politicieni în favoarea unor relații mai bune cu Ungaria (conduse de ministrul afacerilor externe Răzvan Ungureanu) și a celor care solicită restituirea proprietății în conformitate cu testamentul lui Emanuil Gojdu (deputatul Aurelian Pavelescu). La începutul anului 2008, președintele Fundației Gojdu, Laureniu Streza, a declarat că încearcă să obțină sprijinul statului român pentru a începe un proces împotriva statului maghiar pentru a recupera moștenirii lui Emanuil Gojdu. Nu există nicio schimbare în momentul de față, deoarece Biserica încearcă să convingă avocații să ia cazul pro bono cu posibilitatea de a fi plătit după returnarea proprietăților.

În al patrulea rând, restituirea proprietății de la Biserica Ortodoxă spre alte confesiuni nu a mers așa cum a fost planificată, din cauza intereselor Bisericii apostolice. Cazul proprietăților greco-catolice a fost central, deoarece în Constituția din 1923 acestea au fost recunoscute ca o biserică națională împreună cu cea ortodoxă; în timpul comunismului, Biserica Greco-Catolică a fost scoasă din afara legii și proprietatea sa dată Bisericii Ortodoxe.

În 1990, când au fost restabilită proprietatea de lege și BOR și-a revendicat proprietatea, Biserica Ortodoxă nu avea voie să se supună și statul nu și-a forțat hotărârea, lăsând situația nerezolvată pentru mult timp înainte de a ajunge la înțelegeri. Cele mai frecvente studii se găsesc pe tema restituirii greco-catolice a proprietăților după căderea comunismului.

Anton Moisin a adunat materiale care documentează viața dificilă a acestei denominațiuni după 1989 și lupta sa de a-și recupera activele. Majoritatea lucrărilor despre Biserica Ortodoxă Română și rolul său în modernitate se referă la problema delicată a restituirii proprietății față de greco-catolici. Cu toate acestea, autorii ortodocși o văd ca o problemă falsă, pentru că 1948 înseamnă pentru ei întoarcerea fiilor risipitori înapoi la Biserica ,,mamă’’. Dezbaterile continue au ținut pline paginile ziarelor timp de aproape douăzeci de ani, dar nu s-au făcut cercetări academice pentru a susține afirmațiile greco-catolice.

Potrivit sondajelor de opinie din anii 1990, EVS, WVS și BOP, în 1993 numărul românilor care frecventează Biserica cel puțin o dată pe lună a fost cuprins între 40% și 50% din populație. Aceasta a fost o mare schimbare în comparație cu perioada anterioară, când oamenii nu au recunoscut acest lucru din cauza fricii de persecuție. Dacă, în ceea ce privește practica publică a religiei, România nu se afla pe primul loc, în practica privată era situată în 2000 după Malta și Polonia, 76% din populație rugându-se cel puțin o dată pe săptămână. Țara a trecut printr-o revigorare religioasă la zece ani după revoluție, în special în rândul generațiilor tinere, figuri care arată că oamenii născuți după 1975 se roagă mai mult în privat decât colegii lor din alte țări europene.

Într-un studiu, publicat în 2002, România a obținut cel mai înalt grad de încredere socială și încredere politică, în timp ce din punct de vedere economic a avut speranțe mai bune. Același studiu a plasat Estonia, Belarus, Rusia și Ucraina în primele locuri în ceea ce privește încrederea socială și încrederea politică, în timp ce Polonia, Slovacia, Bulgaria, Lituania, Republica Cehă și Ungaria se aflau în mijloc. Cetățenii din Europa Centrală și de Est au motive întemeiate să nu aibă încredere în instituțiile politice și sociale.

Motivul comportamentului lor neîntemeiat în instituții constă în influența comunismului, ideologie care a contribuit la o societatea atomizată și a zdrobit societatea civilă ori de câte ori a fost posibil poate acesta este motivul pentru care românii și alți vecini au decis să aibă încredere în Biserică?

De ce românii plasează o asemenea înaltă încredere în Biserica Ortodoxă Română după căderea comunismului? Conform Studiului Valorilor Europene în primul deceniu după căderea comunismului, România s-a distins de celelalte state europene cu religiozitatea sa revigorată.

Nivelul de religiozitate a fost cel mai ridicat în țări precum Malta, România, Polonia și Irlanda. Dar din toate statele considerate de sondaj, România a înregistrat cel mai mare salt în sfera practicii religioase comparativ cu perioada anterioară anului 1990. Alte țări care au urmat îndeaproape pe urmele sale au fost Bulgaria, Slovacia și Letonia. Cu toate acestea, România este singura țară ortodoxă în care această tendință a fost observată. De ce s-au întâmplat aceste evenimente aici și nu în alte state europene?

În acești ani, Biserica a fost confruntată și cu probleme și scandaluri. Printre alte exemple, cazul Tanacu a fost extrem de mediatizat, povestind povestea unui preot și a unui grup de călugărițe care au ucis o altă călugăriță în procesul de exorcizare, sau cazuri de preoți care au cerut favoruri sexuale de la congregația lor, sau mai mult cazul recent al pașapoartelor biometrice care conțin ,,numărul diavolului’’.

Cred că principala cauză a încrederii în Biserică în România este folosirea naționalismului ca formă de strângere de sprijin din partea populației. Dacă Biserica s-ar baza doar pe sprijinul populației ortodoxe, cât de mare ar fi aceasta, nu ar constitui un factor general unificator. Prin aducerea în discuție a factorului național, Biserica Ortodoxă găsește o cale de a transcenda religia și de a susține ceva mai mult, pentru întreaga națiune. Legat de națiune, Biserica își solidifică poziția și devine mai puternică și mai sigură pentru a se confrunta cu secularizarea.

Spre deosebire de alte denominațiuni religioase, Ortodoxia are avantajul istoric. În 1864, după unirea principatelor, Biserica și-a declarat autocefalia, recunoscută internațional numai după războiul de independență din 1877-1878.

Teologii consolideazâ importanta legătura între statul român și Biserica Ortodoxă prin admiterea că statul-națiune, suveranitatea și naționalismul național sunt concepte legate în primul rând de Biserica Ortodoxă din România, ale cărei obiective au suprapus discursul de identitate.

Mircea Pcurariu remarcă faptul că suveranitatea națională a devenit principiul și garanția independenței Bisericii Ortodoxe Române. Dumitru Sandu subliniază importanța acestei legături în cercetările sale și susține că instituțiile tradiționale, cum ar fi Biserica, au factori diferiți la locul de muncă pentru a influența încrederea.

Printre acești factori se găsește experiența istorică, rolul pe care astfel de instituții l-au jucat în viața societății respective și nevoia socială de stabilitate, de identificare a unor cadre durabile, în condițiile în care instituțiile reprezentative se dovedesc a fi fragile cu fluctuațiile mari ale performanței.

Ambele trăsături se potrivesc cu cazul prezentat. Biserica Ortodoxă, afilierea ei strânsă la națiune și la statul românesc, este subliniată continuu de către conducătorii bisericii, începând cu moștenirea apostolică a Sfântului Andrei, care a venit să creștinizeze popoarele vechiului Scythia Minor, sud-estul României astăzi, în secolul I d.Hr.

Stabilitatea instituțională este furnizată și de Biserica Ortodoxă. Nici o schimbare considerabilă în organizarea sa nu a avut loc în ultimii douăzeci de ani, cu excepția alegerii unui nou patriarh după moartea lui Teoctist în 2007. Tranziția spre democrație în România a fost un proces destul de lung și unii ar spune că este în desfășurare, rămâne o alternativă stabilă față de autoritățile centrale care se schimbă periodic, iar valorile promovate nu se modifică în funcție de agendele politice.

Studiul lui Voicu investighează factorii responsabili de gradul înalt de religiozitate al românilor. Ea constată că nivelul de religiozitate al unei populații depinde de gradul de pluralism religios și de nivelul de educație.

Explicația religiozității românești se găsește, potrivit lui Voicu, în monopolul religios al Bisericii Ortodoxe Române și nivelul scăzut al învățământului terțiar comparativ cu statele europene. În aceeași situație se găsesc Malta și Polonia. Același autor susține că revitalizarea religioasă a fost efectul situației economice dure a României în anii de tranziție, măsurată prin scăderea produsului intern brut.

Conform acestei teorii, populația a simțit instabilitatea economică și a recurs la o mai mare autoritate, Biserica, care oferă o structură organizată și stabilitate și, în cele din urmă, oferă speranță pentru un viitor mai bun. Cercetând despre valorile religioase și influența lor în practică, Voicu reamintește că românii sunt influențați în viața lor publică și privată prin valori religioase.

Spre deosebire de alte țări similare din Europa, în România valorile religioase nu influențează doar relațiile interne ale genurilor, ci merg mai departe și influențează mentalitățile față de muncă și viața politică. În comparație cu țările din Europa Centrală de Paști, România este cea mai secularizată, iar religia ocupă o poziție importantă pentru populație.

Instituția politică din România a avut un timp dificil de a asigura încrederea populației, deoarece în tranziție, în momente de instabilitate economică, liderii sunt blamați pentru probleme. Biserica a beneficiat de această situație și a atras cel mai mare număr de voturi în zona de încredere, deoarece reprezintă o instituție stabilă, neafectată de schimbările politice.

Între mediul urban și rural, satele au mai multă încredere în instituția Bisericii, dar preoții și pastorii sunt mai puțin de încredere în comparație cu instituția. Sexul influențează echilibrul, femeile fiind mai predispuse să ofere încredere în instituție în comparație cu bărbații.

Având în vedere vârsta, persoanele în vârstă au mai multă încredere în preoți, dar nu se traduc neapărat în Biserică. Prosperitatea materială influențează încrederea instituțională, oamenii săraci fiind mai înclinați să aibă încredere în Biserică în comparație cu persoanele bogate. Educația, așa cum a remarcat Voicu și întărită de Sandu, joacă un rol semnificativ, oamenii mai educați fiind mai puțin susceptibili să își pună încrederea în Biserică.

3.2. Încrederea cetățenilor în armată

Încrederea cetățenilor în armată a scăzut în intervalul 2007-2008, după aderarea României la UE și după ce numărul unităților militare a fost redus. Instituția a trecut printr-o transformare și modernizare care i-a derutat pe cetățenii români.

Încrederea în armată a crescut după ce instituția și-a restabilit poziția și grație misiunilor conduse în Afganistan și alte state aflate în conflict. Totodată, armata are o însemnătate simbolică pentru țară, fiind instituția care a oferit sprijin țării în moemente de conflict. În plus, românii au o atitudine plină de respect față de reprezentanții armatei considerându-i similari cu eroii de mult căzuți. Din 2018 și până în 2018, nivelul încrederii în armată crescut în mod constant. Acest lucru este rezultatul faptului că rămânii nu au asistat la evenimente majoare în care armata să ocupe un loc central. În plus, activitatea armatei române nu a afectat în niciun fel starea de bine a românilor.

Armata rămâne cea mai de încredere instituție din România, cu o cotă de încredere de 74% (2014), urmată de Jandarmerie, în care are încredere în 64% dintre români.

Mai mult de jumătate dintre români au încredere în poliție (52%), Serviciul Român de Informații (SRI) și Banca Națională a României (50%), iar Serviciul de Informații Externe (SIE) se apropie, cu 48% (2014). În anul 2017 încrederea în armată a scăzut la 71%, fapt cauzat de lipsa de prezență a acestei instituții de la principalele mijloace de comunicare în masă

3.3. Încrederea cetățenilor în parlament

Cu toate acestea, doar 11% au încredere în parlament, care a fost acuzat de multe ori în ultimul an de protecția politicienilor corupți, în scădere de la 16% în septembrie 2016. De asemenea, mai puțin de unul din zece români (8%) au încredere în partidele politice, în scădere de la 11% în septembrie 2014.

În ceea ce privește instituțiile internaționale, majoritatea românilor au încredere în NATO – 58% (în scădere de la 62% în iulie 2015, dar de la 51% în septembrie 2014), ONU – 57% (în scădere de la 60% în iulie 2015) Uniunea Europeană – 53% (în scădere de la 60% în iulie). Parlamentul European se situează pe locul patru cu o cotă de 48%, urmată de Comisia Europeană cu 46%, Banca Mondială – 41%, iar Fondul Monetar Internațional cu FMI – 34%.

Parlamentul este instituția care este asociată cu fapte antisociale cu politici care au scopuri directe de a atrage cât mai multe voturi. Această instituție nu a excelat niciodată la captiolul capital de imagine și nu a beneficiat de mai mult de 23% încredere în rândul cetățenilor.

3.4. Încrederea cetățenilor în guvern

Pe de altă parte, încrederea în Guvern nu a scăzut foarte mult în ciuda anchetei privind corupția primului ministru Victor Ponta. Aproximativ 25% au declarat că au încredințat guvernului față de 28% în septembrie 2014 și 23% în februarie 2015.

Cel mai mic nivel de încredere al românilor este acordat parlamentului și guvernului. Acest lucru este cauzat de faptul că mulți reprezentanți politici sunt cercetați penal și alții sunțin cazuri de corupție și de spălare a banilor publici. Până în 2000, nivelul încrederii în parlament era extreme de scăzut, deoarece starea populației era precară și existau puține prestații șociale acordate persoanelor defavărizate. Ulterior, în intervalul 2001-2005 nivelul încrederii cetățenilor în parlament a crescut deoarece au fost implementate o serie d epolitici și măsuri care aveau drept scop armonizarea socială, economică și culturală cu restul statelor europene.

După anul 2007 și până în anul 2013 nivelul încrederii în parlament a fost scăzut datorită faptului că politicienii au rămas aceeași, doar s-au succedat partidele de la putere. În plus, criza economică a afectat și ea nivelul de încredere al cetățenilor în guvern. După revenirea la normalitatea economică, românii au început să fie mai încrezători și să aibă mai mult încredere în parlament, ca urmare a faptului că pentru categoriile sociale defavorizare au fost implementate o serie de politici sociale (de pildă, ajutorul social).

3.5. Încrederea cetățenilor în președinție

Președinția este cea mai de încredere instituție politică din România, cu o rată de încredere de 46%, de 2,5 ori mai mare decât în ​​septembrie 2014. Cu toate acestea, încrederea românilor în Președinție a scăzut față de nivelul de 52% atins în februarie 2015, după Klaus Iohannis a devenit Președinte.

Dacă ar fi fost organizate alegeri prezidențiale în 2017, majoritatea respondenților ar fi votat pentru actualul președinte Klaus Iohannis (susținut de PNL), adică 37%, și primarul Bucureștiului Gabriela Firea (susținut de PSD) ar obține și 37% din voturi. Între timp, președintele Senatului, Calin Popescu-Tăriceanu (susținut de Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa – ALDE) ar fi primit 13% din voturi, iar Cristian Diaconescu (din Partidul Mișcării Populare – PMP) ar fi obținut 9% din voturi.

Concluzii

Bibliografie