Incluziune Sociala Prin Arhitectura Nitu Irina V5 [306372]
Plan de idei
1. Introducere
Acest capitol are rol de a motiva alegerea subiectului și de a prezenta pe scurt conținutul și structura disertației. Argumentul parcurge problematica copiilor care provin din zone urbane defavorizate: [anonimizat]. Un răspuns la aceasta problema trebuie formulat de către toți actorii implicați: stat, [anonimizat]-uri, [anonimizat], arhitecți.
2. [anonimizat]. Este explicat fenomenul ghetoizării: [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat]-o fiind excluziunea spațială a populațiilor sărace. [anonimizat]. Consecințele sărăciei și planurile pe care sunt afectate persoanele care se confruntă cu aceasta sunt enumerate la finalul capitolului.
3. Studiu de caz: Ferentari
Acest capitol detaliază felul în care această zonă din București se confruntă în prezent cu efectele ghetoizării. Este explicat contextul urban și social ce a favorizat formarea unor adevărate pungi de sărăcie. [anonimizat]. La final este detaliată situația copiilor din cartier în scopul identificării planurilor pe care trebuie să se acționeze.
4. Căi de acțiune
Acest capitol detaliază felul în care această zonă din București se confruntă în prezent cu efectele ghetoizării. Este explicat contextul urban și social ce a favorizat formarea unor adevărate pungi de sărăcie. [anonimizat]. La final este detaliată situația copiilor din cartier în scopul identificării planurilor pe care trebuie să se acționeze.
5. Centru de zi pentru copii
Este identificată oportunitatea construirii unui centru cu program de zi pentru copiii defavorizați din cartier. [anonimizat], proiectarea centrelor destinate copiilor. În al doilea subcapitol sunt prezentate criteriile specifice pe care conformarea arhitecturală a acestor centre trebuie să se bazeze: [anonimizat], materialitățile, culorile, lumina și raportarea la oraș și comunitate. Studiile de caz a trei abordări arhitecturale în domeniul asistenței sociale arată concret felul în care arhitecții s-[anonimizat].
6. Concluzii pentru proiectul de diplomă
Lucrarea se încheie prin sublinierea informațiilor relevante pentru proiectul de diplomă extrase din această disertație. [anonimizat].
1. Introducere
1.1. [anonimizat], în special în periferii. Una din problemele majore ale acestor zone sunt enclavele de tip ,,gheto” sau ,,mahala”, care concentrează o societate de subzistență. Rădăcinile acestor dezechilibre se află în evoluția fostelor orașe industriale și felul în care acestea au înglobat treptat zone puternic ruralizate, fără a fi însă aplicate strategii pentru integrarea populației în mediul urban. Astfel, periferiile se află la interferența celor două ,,lumi”, celor două stiluri de viață, celor două feluri de expresie urbanistică. În perioada post-comunistă, dezindustrializarea orașelor nu a fost însoțită de o integrare socio-economică eficientă. Lipsa locurilor de muncă, dezafectarea numeroaselor situri industriale, dar și asimilarea locuințelor pentru muncitori și funcționari de către grupuri sociale vulnerabile au adâncit problemele existente.
Aceste comunități sunt alcătuite în general din romi și non-romi săraci, statisticile arătând o populație preponderent tânără, aptă de muncă, dar neinstruită. Întreagă lor existență stă sub semnul excluziunii sociale, din cauza stigmatelor care planează asupra acestor grupuri vulnerabile. Factorii de risc care predispun la sărăcie și excludere socială sunt: veniturile mici pe termen lung, șomajul pe termen lung, abandonul școlar, creșterea în familii vulnerabile la excluziunea socială, locuirea în zone sărace, dizabilitățile și consumul de droguri. Pericolul cel mai mare este transmiterea intergenerațională a acestor stări, ceea ce duce la permanentizarea sărăciei.
Copiii sunt cei mai afectați de acești factori, iar slaba adresare a acestor probleme de către autorități face ca problemele părinților să fie perpetuate. Printr-o îndrumare corespunzătoare, tinerii defavorizați ar putea activa în multe domenii, ei reprezentând o resursă umană nevalorificată. Însă doar direcționarea acestora din punct de vedere profesional nu este de ajuns, copiii trebuind să înfrunte numeroasele probleme familiale: mediile insalubre, lipsa facilitaților medicale și lipsa unor surse de venit constante. Acestea conduc la probleme majore comportamentale sau de sănătate, dar și la pericole fatale precum mortalitatea infantilă.
Fenomenul este complex, iar intervențiile punctuale tratează doar efectele, nu și cauzele. De aici rezultă necesitatea elaborării unor politici și strategii pentru incluziune socială și combaterea sărăciei. Familiile aflate în aceste situații trebuie integrate în societate și învățate să se autoîntretină. Căile eficiente de acțiune sunt asistența socială, educația compensatorie pentru copii defavorizați, programe de consiliere a familiilor sărace, sprijinul material și terapia în grup Studiile au arătat că intervenind asupra situației tinerilor se îmbunătățește și situația familială sau a celor apropiați. Prin urmare, consider că strategiile de intervenție ar trebui construite în jurul educației, îndrumării și susținerii copiilor, rezultatele fiind unele pe termen lung.
Arhitectura românească, ieșind de sub cenzura regimului comunist, s-a orientat mai degrabă spre recuperarea și întărirea patrimoniului arhitectural sau spre o arhitectură-spectacol, care să consolideze reputația arhitectului. În statele occidentale și nu numai, arhitectura cu sens social este o preocupare frecventă, iar proiectele de tip comunitar sunt numeroase. Statul trebuie să fie partenerul arhitecților în acest sens, pentru că elaborarea unor politici clare de întărire a comunităților și finanțarea acestora sunt condiții esențiale pentru formularea unui răspuns arhitectural adecvat.
Un răspuns unilateral nu este de ajuns și este timpul ca toți actorii implicați – guvernul, administrația locală, serviciile de asistența socială și, nu în ultimul rând, arhitecții – să își coordoneze acțiunile pentru obținerea unui răspuns coerent. Propun astfel o incursiune care se va concretiza în elaborarea unor strategii de ameliorare a situației periferiilor sărace, concentrate pe problematica tinerilor defavorizați.
1.2. Metodologie
Pornind de la general spre particular, lucrarea începe printr-o parte teoretică ce are rol introductiv și continuă prin expunerea problemelor cu care se confruntă tinerii din Ferentari. Scopul este acela de a identifica tipurile de intervenții necesare în formularea unui răspuns pluridisciplinar. În acest sens, au fost consultate cărți, reviste și diverse documente de specialitate. Metodele utilizate au fost cea a cercetării bibliografice și a analizei comparative a datelor. Obiectivele cercetării au fost înțelegerea termenilor de specialitate, prezentarea succintă a strategiilor formulate în sensul combaterii sărăciei, relatarea situației atât istorice, cât și actuale a cartierului Ferentari și definirea rolului pe care arhitectura îl joacă în rezolvarea problemelor comunităților defavorizate.
2. Sărăcia
2.1. Aspecte generale
Sărăcia este un fenomen social întâlnit pe tot globul, iar cauzele ei sunt de natură istorică, variabile de la context la context. Intervențiile asupra efectelor s-au dovedit de-a lungul timpului ineficiente, sărăcia reproducându-se. Mai mult succes pot avea intervențiile asupra cauzelor care mențin starea de sărăcie, dar strategiile de combatere trebuie dozate în funcție de severitatea acesteia. Există două forme de sărăcie: cea standard (insuficiența veniturilor) și cea extremă (sărăcie standard care se extinde și acaparează toate planurile vieții).
Sărăcia extremă se găsește preponderent în mediul urban și are următoarele caracteristici:
Lipsa securității locuirii;
Veniturile și cheltuielile sunt sub pragul național de sărăcie;
Concentrarea în cartiere din centrul sau periferia orașului;
Infracționalitate și violență ridicată;
Deficit educațional;
Acces redus la sănătate.
Capitalismul, ca sistem economic care guvernează lumea, creează și locuri prospere, dar lasă în urmă și comunități defavorizate; pe lângă creștere economică, produce și sărăcie, șomaj sau excluziune socială. Orașele, prin oportunitățile oferite, au atras dintotdeauna populațiile sărace care, de cele mai multe ori, nu reușesc să se integreze și ajung să trăiască în periferie, în condiții de trai neadecvate. În timp, în acele cartiere se formează o cultură diferită, dezaprobată de majoritate, formându-se cartiere ,,bune” și cartiere ,,rău famate”. Astfel se creează adevărate „pungi de sărăcie”, legându-se automat stigma ideii de ghetou sau mahala. Pe același tipar, dar la nivel teritorial mai mare, se formează și țările civilizate și cele ,,necivilizate”.
Sociologii analizează sărăcia ca pe o problemă legată de redistribuția resurselor și relația cu societatatea majoritară. Psihologii sociali, pe de altă parte, aduc în discuție imaginea de sine și apartenența la grup. Jamie Gough susține că excluziunea socială ia naștere în cadrul relațiilor și influențelor reciproce între economie, politică, domeniul social și cultură . La nivel teritorial, apartenența la un anumit spațiu (țară, oraș, cartier) și raportul lui cu cele din jur influențează șansele individului de a depăși excluziunea socială .
Fenomenul ghetoizării
Ghetoul reprezintă o zonă de locuire a comunităților marginale care există în conștiința publică (inclusiv cea românească), dar nu este recunoscut ca problemă la nivel administrativ-politic. Această noțiune a avut diverse semnificații de-a lungul timpului, originea sa fiind veche și controversată . Termenul ,,gietto” denumea cartierele unde evreii erau obligați să locuiască în Italia. În Evul Mediu, evreilor li se atribuiau cartiere pentru a îndeplini funcții cheie în oraș, însă în timp privilegiul s-a transformat în coerciție, aceștia fiind obligați să trăiască în perimetre teritoriale bine definite. În prima jumătate a secolului XIX-lea, ghetoul desemna cartierele de evrei din estul Statelor Unite, în timp ajungând să desemneze imigranții, clasa de jos a societății. Mai târziu, termenul definea comunitățile de tip ,,slum” – zone de locuire defavorizată și de patologie socială, afectate si de segregarea etnică. În prezent, ghetoul desemnează enclavele de origine africană, după emingrarea acestora în orașele industriale din nordul Statelor Unite .
Ghetoul contemporan are un înțeles larg. Termenul este atribuit unui teritoriu caracterizat de preponderența locuințelor sociale, sărăcie, accesul redus la resurse și servicii, infrastructură urbană degradată, criminalitatea crescută, nivelul scăzut de educație al populației, șomaj ridicat, segregare socială . Alți teoreticieni din domeniu consideră că aceste zone ar fi caracterizate de o dezordine socială, inexistența unor rețele sociale și de o slabă implicare civică . În țările foste comuniste, ghetoul desemnează ,,cartiere de blocuri comuniste, în special cele aflate la periferia orașelor, foarte sărace, deseori cu un specific rural, respectiv cartierele din orașele monoindustriale” .
Procesul de ghetoizare se dezvoltă în șase etape : 1. Discriminarea pe piața muncii; 2. Devalorizarea economică a zonei; 3. Discriminarea pe piața imobiliară; 4. Discriminarea în privința accesului la servicii; 5. Deteriorarea spațiului arhitectural; 6. Izolarea și autoizolarea. Aceste etape formează un sistem numit ‘ciclul dezavantajelor’ și încurajează marginalizarea și sărăcia extremă. Ghetoul poate fi, așadar, considerat o consecință a sărăciei extreme și a altor cauze ce însoțesc acest proces.
Conform statisticilor UE, România se află pe primul loc din punct de vedere al riscului de sărăcie pentru populația de până la 17 ani și pe locul doi în ceea ce privește riscul general de sărăcie, în Europa. Acest lucru demonstrează că statul nu aplică strategii urbane incluzive și nu realizează o redistribuție a averii eficientă. Astfel are loc formarea unor pungi de sărăcie, care încurajează fenomene sociale indezirabile și, în timp, formarea ghetourilor sau a mahalalelor .
2.2. Sărăcie și spațialitate în România
Spațiul de locuire are o mare importanță în dezbaterea despre sărăcie și excluziune socială, în contextul capitalismului și globalizării. Evoluția economică la nivel mondial a produs schimbări majore în politica socială în România. Consecințele se simt în mod special la nivelul dezvoltării comunităților locale, numărul săracilor fiind așteptat să crească. Pe acest fond, ei vor ajunge să locuiască în spații care vor pune piedici incluziunii sociale și integrării pe piața muncii.
Există o strânsă corelație între excluziunea socială și spatiu în context românesc, acestea influentându-se reciproc. De-a lungul vremii a existat tendința majorității de a aloca un anumit teritoriu minorităților indezirabile (religioase, etnice, economice). Aglomerările de săraci cerșetori (,,calici”) au fost atestate pentru prima dată în orașele Iași, Roman și Câmpulung Muscel, în secolul al XVII-lea. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea apar primele documente care interzic cerșetoria în locurile publice. Prezența lor în spațiul public devine supărătoare pentru domnitorii din acea vreme. Biserica și poliția erau principalele instituții împuternicite să se ocupe de problema săracilor. Implicarea poliției arată percepția conducerii față de spațiul public, în care prezența săracilor era interzisă.
Obișnuința de a ascunde sărăcia se propagă. În trecutul recent (după 1989), au existat multe inițiative a primarilor de a muta populația romă a localităților la marginea orașului sau în teritorii bine determinate, de multe ori mărginite de tot feluri de bariere (naturale sau construite). Aceste măsuri demonstrează intenția autorităților locale de a izola aceste comunități, nicidecum să le integreze din punct de vedere social. Dezbaterea publică constructivă este aproape inexistentă, majoritatea discuțiilor centrându-se în jurul sărăciei și infracționalității, fără să se țină cont că aceste ghetouri și spațiul de locuire afectează în mod direct generație după generație. Astfel se crează un cerc vicios: blamarea cvasiunanimă a locuitorilor din ghetouri și lipsa de intervenție duc la perpetuarea problemelor acelor comunități.
Starea de conflict dintre populația săracă și autoritățile locale are o dimensiune spațială evidentă, dar prea puțin dezbătută de specialiști. Comunitățile sărace sunt alungate către periferii, în special dacă locuiesc în centrul orașului, pe un teren râvnit de o companie privată sau un dezvoltator. O altă problemă este faptul că mulți dintre locuitorii săraci nu au acte de proprietate asupra proprietăților în care locuiesc sau o formă legală de locuire. Crește astfel dificultatea săracilor de a se integra din punct de vedere social și de a avea acces la utilitățile minime necesare unui trai decent.
Există teritorii locuite majoritar de categorii defavorizate, fapt ce reprezintă un inconvenient pentru întreaga comunitate locală. Aceste locuri au culturi și valori diferite și feluri proprii de a urca pe scara socială, fiind medii favorabile dezvoltării infracționalității. Aceste medii sunt caracterizate de o acumulare de mai multe tipuri de neajunsuri, având drept cauza excluziunea, cea teritoriala în mod special. Spațiul este important și în sensul în care un spațiu defavorizat determină formarea oamenilor săraci, nu doar invers. Motivele pot fi lipsa investițiilor din zonă, accesul la instituțiile publice, educație sau sănătate.
Pe baza cercetărilor din teren, Manuela Stănculescu identifică șapte tipuri de comunități sărace urbane :
– Zonele de tip semirural – zone de case, aflate la periferie, de multe ori fără acces la utilități;
– Comunitățile în jurul gropilor de gunoi – apărute după 1990, cu locuințe improvizate, Locuitorii trăiesc de pe urma deșeurilor colectate. Există pericole de sănătate imense;
– Zone de tip ‘Cotorga’ – o combinație dintre cele două anterioare. Cotorga este un cartier vechi de case din Roșiorii de Vede, aflat în apropierea gropii de gunoi, în care s-au întors tinerii care și-au pierdut serviciul, după 1990;
– Zone de tip ‘centru vechi’ – case naționalizate, transformate în locuințe sociale, aflate într-o stare avansată de degradare;
– Zone de tip ‘ghetou’ – foste cămine muncitorești sau de nefamiliști, ocupate de populații sărace fară forme legale de locuire;
– Zone industriale dezafectate – foste blocuri construite pentru muncitori – specifice orașelor mici;
– Zonele de blocuri cu datorii mari la întreținere – în general fac parte din cartiere construite în perioada comunistă.
Un studiu realizat de Manuela Stănculescu și Ionica Berevoescu în 2004 arată tendința de subdeclarare a romilor. În cadrul eșantionului numai 18.9% dintre săracii din mediul urban și 17.3% din mediul rural s-au autoidentificat că romi. Dintre aceștia, romii reprezintă:
– 32% dintre locuitorii zonelor sărace aflate în sate mari, dezvoltate;
– 6% dintre locuitorii zonelor industriale dezafectate;
– 26% dintre locuitorii zonelor sărace aflate în centre istorice;
– 11% din populația zonelor denumite ghetou;
– 38% din populația care trăiește pe lângă gropile de gunoi;
– 30% în zonele de tip semirural din apropierea gropilor de gunoi;
– 12% în zone de tip semirural.
2.3. Consecințe
Sărăcia și excluziunea socială din mediul urban încurajează ghetoizarea zonelor cu vulnerabilitate ridicată, cum ar fi blocurile de calitate inferioară pentru muncitori și zonele de case tip adăpost. Fenomenul de ghetoizare se manifestă pe mai multe paliere, efectele negative potentându-se reciproc. Acestea sunt: 1. Precaritatea locuinței; 2. Sărăcia comunitară și degradarea spațiului public; 3. Accesul redus la învățământ și slaba calitate a acestuia; 4. Șomajul și dificultatea integrării pe piața muncii; 5. Viciile, (care la rândul lor încurajează) criminalitatea și violența; 6. Slaba coeziune a comunității .
1. Precaritatea locuinței
România se află, conform cercetărilor I.C.C.V., în plin proces de adâncire a inegalității economice. În termeni de consum, sărăcia este temporară, însă îngrijorătoare este situația sărăciei locative. Aceasta este și tipul de sărăcie cel mai dificil de ameliorat, în sensul în care din ea nu se poate ieși prin acțiuni sezoniere sau temporare. Efectele pe care le produce prin deficiența spațiului, dotărilor și utilităților minimale sunt mai grave decât cele provocate de sărăcia de consum. În mod particular, sărăcia locativă extremă este starea de criză a locuinței. Locuințele aflate în acest stadiu sunt instabile structural, nesigure ca regim de proprietate și cu o igienă precară. Cei care trăiesc în aceste condiții sunt în pericol de a-și pierde adăpostul, obiectele aflate în proprietate și sănătatea .
Dimensiunea psihică a problemei este importantă, locatarii devenind apatici și demotivati, concentrați fiind pe supraviețuirea de pe o zi pe alta. Mediul de trai insalubru afectează și rezultatele școlare ale copilului, acesta fiind privat de liniștea și suportul material necesar unor performanțe școlare satisfăcătoare. Lipsa utilităților minime, a unui spațiu de lucru intim și a unui computer personal se traduc în dificultatea de a învăța și, mai târziu, dezinteresul sau abandonul școlar.
2. Sărăcia comunitară și degradarea spațiului comunitar
În comunitățile sărace precaritatea locuinței este asociată și cu precaritatea mediului comunitar. Sărăcia comunitară reprezintă starea de excluziune a unei comunități de la bunăstarea comună. Aceasta se manifestă prin plasarea comunității la marginea sau în afara teritoriului, accesul redus la utilități publice si lipsa securității publice. Sărăcia comunitară poate fi asociată conceptului de ‘noua sărăcie’- una profundă, cronică, care nu trece de la sine odată cu creșterea economică. Este caracterizată de fragilizarea relațiilor de familie, slăbirea coeziunii sociale, ,,cultura de cartier” și tendințe de concentrare a săracilor în zone segregate teritorial. Spre deosebire de sărăcia de consum, sărăcia comunitară/ ,,noua sărăcie” poate fi depășită doar prin intervenție din exterior. Aceasta este concentrată în mediul urban, fiind experimentată de migratori rurali sau orășeni sărăciți.
Degradarea spațiului comunitar rezultă, în general, din abandonul autorităților, după o lungă neplată a utilităților sau contribuțiilor locuitorilor dintr-o zonă. La nivelul clădirilor se resimte prin fațadele murdare și precaritatea structurală a acestora, iar la nivelul spațiului public prin abundența gunoaielor și degradarea avansată a spațiilor comune. Acest lucru afectează grav relațiile comunitare, persoanele retrăgându-se din ce în ce mai mult în spațiul personal. 3. Accesul redus la învățământ și slaba calitate a acestuia
Există o legătură strânsă între calitatea redusă a învățământului și zonele sărace. Educația este extrem de importantă în comunitățile defavorizate și reprezentă singura șansă a copiilor de a rupe cercul vicios al sărăciei, însă implicarea ei în viață comunității este destul de redusă. Este recunoscută necesitatea menținerii legăturii cu comunitatea de către școli și sprijinirea elevilor în continuarea studiilor.
Există trei mari factori care influențează performanțele școlare ale copiilor din ghetou: profesorii, părinții și mediul . Deficitul și slaba calificare a personalului, veniturile mici și, de multe ori, neimplicarea părinților în viață școlară a copiilor, dar și mediul nefavorabil învățării de acasă influențează negativ performanțele școlare ale copiilor care provin din familii sărace. Cheltuielile costisitoare reprezintă amenințări asupra parcursului academic al copiilor săraci, ceea ce duce la creșterea ratei absenteismului și abandonului școlar.
4. Șomajul și dificultatea integrării pe piața muncii
Locuirea în ghetou influențează negativ procesul de inserție pe piața muncii. Problemele cu care se confruntă locuitorii (condiții insalubre de locuire, accesul redus la sănătate, nivelul scăzut de educație) scad șansele de a găsi un loc de muncă și fac grea păstrarea acestuia. Excluziunea spațială influențează acest plan, stigmatul atașat unor zone de locuire sau apartenența la unele etnii influențând adesea angajatorul. Din aceasta cauză, șomajul, respectiv ajutorul de șomaj sunt foarte răspândite în comunitățile sărace. Categoria socială cea mai predispusă este populația feminină romă, din cauza maternității timpurii și numărului mare de copii.
Economia informală și munca ‘la negru’ sunt preferate de populația săracă aptă de muncă, în special de către tinerii bărbați romi, care trebuie să contribuie la veniturile gospodăriei încă de mici. Persoanele sărace angajate legal lucrează preponderent ca muncitori necalificați sau zilieri. Lipsa calificării și educației superioare împiedică accederea la niște posturi cu avantaje substanțiale și protecție socială.
5. Viciile, (care la rândul lor încurajează) criminalitatea și violența
Sărăcia încurajează criminalitatea și violența, cu precădere în zonele de tip ghetou. Comunitățile sărace combinate cu locuire etnică generează criminalitate, violență și alte forme de patologie socială. Degradarea spațiului public încurajează la rândul său perpetuarea așa zisei ‘culturi’ a drogurilor. Prezența constantă a gunoiului în spațiul public îl face nefrecventabil, acesta devenind magnet pentru găști și clanuri care se ocupa cu traficul de droguri. De asemenea, în zonele sărace este frecventă și chiar dorită asocierea cu liderii criminali informali, iar locuitorii și bandele infracționale conviețuiesc fără mari probleme în aceste zone.
Lipsa de calificare și dificultatea de a găsi un loc de muncă sunt consecințele resurselor educaționale limitate și abandonului școlar, oamenii refugiindu-se de multe ori în consumul de alcool și droguri. Acestea din urmă antrenează comiterea de agresiuni sau infracțiuni pentru a-și putea asigura mijloacele de existență.
6. Slaba coeziune a comunității
Pe plan social, comunitățile defavorizate sunt caracterizate de o slabă organizare internă din cauza lipsei informării și de inexistența relațiilor cu actori sociali din administrația publică. Se observă tendința comunităților sărace de a se organiza în scopul rezolvării problemelor de urgență maximă, cum ar fi repararea unor instalații sau curățenia atunci când mizeria devine de nesuportat. ‘Liderii din comunitate’ se bucură de un respect deosebit în cadrul acesteia, ei având ocazional inițiative de organizare cu scop comun. În general, ei se ‘ajută singuri’, dezvoltând o aversiune la adresa autorităților publice care par că își amintesc de locuitorii săraci doar în campania electorală .
3. Studiu de caz: Ferentari
3.1. Istoricul cartierului
Istoria formării cartierului Ferentari este legată de câteva legende, neatestate documentar. Prima legendă susține faptul că originea numelui se leagă de soldații ,,ferentari" ai lui Mihai Viteazul, împroprietăriți de domnitor după bătălia de la Călugăreni (1595). O a doua legendă relatează că numele de ,,Calea Ferentarilor" a apărut în cinstea soldaților olteni ai domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ferentarii, care au fost împroprietăriți cu pământ pentru vitejia de care au dat dovadă. Unii istorici susțin teoria că numele ar avea originea în termenul latin ‘Ferentarius’- soldat din infanteria ușoară a legiunilor romane .
Cartierul Ferentari este perceput în ansamblul său ca fiind o zonă de ghetou, din cauza stigmatului asupra mai multor zone ale acestuia. Este văzut ca o zonă de ‘refugiu’ pentru diferite categorii defavorizate, de multe ori caracterizate de infracționalitate. Din punct de vedere istoric, sărăcia extremă a zonei poate fi explicată prin fenomenul excluziune spațială a săracilor și romilor. De-a lungul secolelor, a avut loc migrarea Mahalalei Calicilor și a Țigăniei Mitropoliei în zona de astăzi a cartierelor Ferentari-Rahova, alungate către periferie în timpul procesului de dezvoltare a orașului .
Ferentariul de astăzi cuprinde mai multe mahalale, foste sate înglobate în timp în oraș și parcelări din secolul al XX-lea care fac legătură dintre acestea. Există și câteva intervenții urbanistice ale modernismului interbelic și de factură socialistă, care sunt puternic contrastante față de restul teritoriului. Structura rețelei stradale indică felul în care s-a format cartierul: parcelări succesive ale terenurilor într-un timp relativ scurt. Suprafețele parcelelor sunt în general mici, fiind diminuate în urma lotizărilor succesive. Aspectul general al cartierului este de aglomerare de case tipice Bucurestiului interbelic de periferie, cu case mici, așezate pe una din laturile proprietății și cu zonă vegetală consistentă. De asemenea, zona cu locuințe individuale prezintă un accentuat caracter rural (case izolate, multe anexe, lipsa alinierilor stradale).
Zona Ferentari este delimitată geografic de câteva artere de circulație importante: Șoseaua Giurgiului, Șoseaua Salaj, Calea Rahovei și Prelungirea Ferentari. Cartierul este format preponderent din locuințe individuale, în cadrul căruia se pot observa inserții de locuințe colective sub forma de micro-raioane și zone industriale dezafectate. Cartierul s-a dezvoltat în mai multe etape, și anume:
a) În perioada interbelică, o parte din populația Bucureștiului și cei care au luptat în Primul Război Mondial beneficiază de efectele unor reforme sociale. Acestora li se oferă terenuri la marginea orașului București. Pe aceste terenuri, atunci libere, au fost construite actualele zone de străzi cu locuințe individuale (case cu curte). Populația din aceste zone este alcătuită din romi și non-romi în ponderi aproximativ egale.
b) În perioada anilor 1970 – 1980, în contextul industrializării economiei, au fost construite pentru tinerii muncitori anumite tipuri de locuințe pe care aceștia să le utilizeze pentru o perioada limitată de timp – cămine de nefamiliști cu apartamente cu grad de confort inferior. Acest tip de locuință era conceput pentru o rezidență individuală sau pentru maxim 2 persoane, obligatoriu tineri fără copii, dar cu statut de muncitor într-o unitate industrială.
c) În perioada post-comunistă, modelul acesta de locuință își pierde treptat utilitatea economică și socială pentru care a fost gândit. În perioada anilor 1990-1994, contruirea acestora încetează, ceea ce acutizează criza de locuințe. În acel context este elaborat un nou cadru legislativ pentru mai multe măsuri de tip reparator, printre care unele vizau și fondul locativ.
3.2. Fizionomie urbană
Cartierul Ferentari aparține administrativ sectorului 5, considerat cel mai puțin performant dintre cele șase ale capitalei. Administrația publica a sectorului nu deține date oficiale despre statutul cartierului, acest fapt denotând o guvernare locală deficitară, care poate adânci efectele ghetoizării în zonele vulnerabile. Sectorul 5 concentrează în cartierele Ferentari și Rahova cele mai defavorizate categorii sociale, alcătuite într-o proporție mare din romi.
De-a lungul timpului, cartierul Ferentari a fost bine deservit de transportul public. Înainte de 1987 existau tramvaie care asigurau legătura cu centrul, însă acele trasee au fost modificate radical și ocolesc centrul până în ziua de azi. În prezent, legătura directa cu centrul o face o singura linie de autobuz. Privarea locuitorilor cartierului de o legătură facila cu centrul duce la intensificarea sentimentului de izolare în cadrul orașului, sentimentul de apartenență la oraș diminuându-se. De asemenea, este nevoie de rute ocolitoare pentru a ajunge la linia de centură a orașului, fapt ce îngreunează transportul de mărfuri.
Din punct de vedere urbanistic, zona de sud a sectorului este compusă din locuințe de tip semi-rural, zone cu funcțiuni industriale și de depozitare, zone pentru activități comerciale, zone de locuințe colective, teren agricol intravilan și o mare zonă destructurată. Fenomenele punctuale de ghetoizare nu definesc întreg cartierul. În cartierul Ferentari există și case tradiționale, vile, blocuri cu asociații de proprietari sau blocuri locuite exclusiv de chiriași. Definitorie este totuși lipsa de interacțiune între cele două lumi: zonele de locuire îngrijită și blocurile sau gospodăriile într-o stare avansata de degradare.
Foto 3: Blocurile ,,rosii", construite in perioada interbelica
Percepția cartierului Ferentari ca fiind un ghetou vine din calitatea spațiului public din anumite zone, caracterizat prin degradare și abandon, de multe ori preluat de „găștile” locale. Pierderea acestui spațiu, care ar trebui să fie al tuturor, este admisă cu resemnare de locuitorii zonei. De cele mai multe ori, spatiile dintre blocuri, parcurile și parcările au devenit depozite de gunoaie. Faptul că zona este locuită de categorii sociale marginale întărește această percepție comună.
În general, 70% din populația de romi se concentrează în orașe. Se poate face o clasificare a formelor comunitare urbane în care locuiesc din punct de vedere spațial și al comportamentului rezidențial, fiecăreia putându-i-se asocia un set de intervenții adecvate. Acestea sunt: 1. Comunități ‘de centru’, 2. Comunități ‘de bloc’, 3. Comunități periurbane. În cartierul Ferentari observăm formarea ultimelor două tipologii urbane de locuire săracă, cu caracteristici de ghetou:
– Comunitățile ‘de bloc’ se concentrează în zone de locuințe colective de calitate inferioară, construite înainte de 1990 pentru muncitorii din industrie. În cazul comunităților ‘de bloc’ vorbim de eterogenitate etnica, acestea fiind generate doar de un eveniment recent și de natură administrativă, respectiv migrarea muncitorilor din blocurile de nefamiliști după căderea comunismului. Prognosticul de dezvoltare este negativ, locatarii încetând plata întreținerii din cauza lipsei de venituri. Furnizarea de utilități este întreruptă, iar spațiul comunitar este abandonat de autoritățile locale. Condițiile de locuit variază atât între apartamente, cât și între blocuri. Alte caracteristici ale locuirii sunt degradarea avansată a spatiilor comune, retragerea în spațiul personal și comunitatea lipsită de coeziune și inițiativă.
Studiu de caz: Aleea Livezilor
Aleea Livezilor este o zonă de tip microraion, dezvoltată adiacent Prelungirii Ferentari, în spatele unui prim rând de locuințe joase și dense, tipice pentru mahalaua bucureșteană. Aleea Livezilor și Aleea Iacob Andrei, o altă zonă de locuire colectivă de calitate inferioară, se află lângă o fostă zonă industrială, în prezent aproape complet abandonată. Compoziția ansamblului se bazează pe urbanismul liber și conține 46 de blocuri, un parc și o școală. După căderea regimului comunist și dispariția industriei, mare parte din muncitori s-au mutat, apartamentele fiind ocupate fără acte de către migranți rurali sau familii fără locuință.
Blocurile sunt realizate pe baza unui proiect tip din anii 1970, din panouri prefabricate mari. Regimul de înălțime este P+4 cu subsol tehnic. În prezent, subsolurile tuturor blocurilor din ansamblul Aleea Livezilor sunt inundate, constituind un adevărat pericol biologic pentru locuitori. Principalele probleme țin de spațiul insuficient, șobolani și gândaci, degradarea avansată a scării blocului și a spațiului public exterior și de utilitățile inexistente sau de proastă calitate (din cauza debranșării, mulți locuitori improvizează instalații periculoase).
– Comunitățile periurbane sunt cunoscute și ca zone de ,,mahala". Acestea sunt reprezentate de zonele sărace de locuire individuală din Ferentari, de factură rurală, care s‐au extins după 1990, locuite de populații extrem de sărace (rome, dar nu numai). Deși au o structură predominant rurală, fiind rezultatul unor relocări succesive, ocupațiile tradiționale și acel grad de independență caracteristic zonelor rurale lipsesc.
Principalele probleme țin de urbanism, mai exact de densificarea necontrolată, de supra-aglomerarea gospodăriilor și de calitatea slabă a locuirii. Casele sunt amplasate haotic, una lângă alta, fără a respecta distanțele minime. Din cauza calității proaste a materialelor de construcție și a proximității locuințelor, un incendiu cât de mic dintr-o gospodărie se poate extinde rapid.
Locuirea predominantă este de tip adăpost și ilegală, fiind caracterizată de un grad mare de vulnerabilitate . Pe lângă casele de proastă calitate (din chirpici), au fost ridicate numeroase cocioabe și adăposturi improvizate (din plastic și cartoane, cu o oarecare structură din lemn) în curțile vechilor case. Condițiile de trai sunt precare: un nivel mare de înghesuire (minim 3 persoane pe cameră), lipsa unor utilități sau precaritatea acestora și insalubritatea.
În funcție de relația comunităților sărace cu așezarea principală, Catalin Berescu identifică opt tipuri de așezări : izolate, satelite, tangente, periferic integrate, înglobat neintegrate, diseminate, și enclave. Nucleele de sărăcie din Ferentari precum Zăbrăuți, Aleea Livezilor, Andrei Iacob și Pângărați se încadrează în tipologia enclavelor deoarece, deși cartierul este caracterizat de o calitate mai slaba a vieții, acestea reprezintă adevărate pungi de sărăcie. Deși integrate spațial în oraș, creează o locuire de tip ghetou. Sunt comunități destructurate, aflate în criză din cauze administrative. Valoarea pe piață a clădirilor sau terenurilor depășește cu mult veniturile locatarilor, fiind indicată relocarea comunității.
Foto 4: Tipuri de relație a comunităților sărace cu așezarea principală
3.3. Fizionomie socială
a) Structura etnica
Contrar prejudecăților, populația este, în ansamblu, diversă, fiind compusă din non-romi și romi în proporții aproximativ egale. Cartierul fiind din punct de vedere imobiliar cel mai ieftin din București, reprezintă o oportunitate pentru cei care doresc să locuiască „la casa” și cu chirie mică. Devalorizarea pe piața imobiliară este efectul stigmatului atașat anumitor pungi de sărăcie din cartier. Se observă că, în zonele defavorizate ale cartierului, procentul romilor este mai ridicat decât cel al non-romilor.
Deși nu există date oficiale sigure, în școlile și grădinițele din zonele sărace din Ferentari se observă un număr ridicat de copii romi. Datele la nivel național cu privire la numărul romilor și structura socio-demografică a acestui segment de populație sunt puține și inconsistente, cunoscută fiind tendința de sub-declarare a romilor. Recensământul național al populației din 2011 arată că numărul romilor autoidentificati este subestimat, însă studiile sectoriale care tratează aspecte precum participarea școlară, participarea pe piață muncii sau excluziunea sociala conturează mai clar profilul comunităților de romi.
Procentul ridicat al romilor și non-romilor săraci din cartier față de alte zone din București are explicații ce țin de formarea sa istorică și de fenomenul excluziune spațială a săracilor și romilor. De-a lungul secolelor, a avut loc migrarea Mahalalei Calicilor și a Țigăniei Mitropoliei în zona de astăzi a cartierelor Ferentari-Rahova, alungate către periferie în timpul procesului de dezvoltare a orașului . De asemenea, după perioada de puternică industrializare a orașelor din perioada comunistă, a avut loc o migrare masivă de la rural la urban, oamenii fiind în căutarea unui trai mai bun.
Densitatea populației este neobișnuită pentru o zonă de locuire preponderent individuală, ceea ce demonstrează supra-aglomerarea gospodăriilor, veniturile mici împiedicând tinerele familii să își permită propria locuință. Mai multe generații trăiesc în aceeași gospodărie, uneori tinerii ridicându-și adăposturi separate pe același teren. În ZUM (zona urbană marginalizată), dimensiunea medie a gospodăriei este de 3,2 persoane comparativ cu media națională la nivel urban de 2,53 persoane. În cele mai multe cazuri, doar un membru muncește (tatăl sau un fiu mai mare), dar în sectorul informal, câștigând mai puțin decât alocațiile copiilor însumate .
b) Vârsta
Cartierul Ferentari are o populație tânără, o proporție ridicata a debutanților de pe piața muncii provenind din familiile rome. Populația de romi este tânără, cca 2/3 (67%) având vârsta până în 30 de ani, desi speranța de viață la naștere este semnificativ redusă față de cea a non-romilor. Populația considerată activă și apta de muncă (15-64 ani) reprezintă 60% din totalul romilor, ceea ce demonstrează un potențial crescut de participare a acestora pe piața muncii.
Tineretul de etnie romă este în contrast față de populația generală îmbătrânită a României. În funcție de estimările populației rome, între 6% și 20% dintre debutanții de pe piața muncii din țară sunt, în prezent, romi. În timp ce se estimează că populația generala cu vârstă de muncă din România va scădea cu 30% până în 2050, se preconizează că acest segment al populației rome va creste. Copiii și tinerii sub 14 ani reprezintă circa 40% din totalul populației rome, comparativ cu 15% din populația țării..
c) Romii – structura ocupațională
Numeroși cercetători, politicieni și reprezentanți ai romilor estimează că romii sunt cea mai numeroasă minoritate din România, reprezentând aproximativ 10% din totalul populației . În studiul PROROMI (2005) este subliniată o caracteristică importantă a comunităților rome: mai mult de 60% din populația de etnie romă este localizată compact, în comunități mai mari de 500 de persoane. În general, dimensiunea comunităților crește de la mediul rural la cel urban .
Șomajul este o problemă atât pentru romi, cât și pentru non-romi, dar la populația de romi șomajul este de cca. 2 ori mai mare, atât la nivelul întregii populații active cât mai ales la nivelul tinerilor de 15-24 ani. În rândul femeilor, șomajul este și mai accentuat, grupul cel mai vulnerabil fiind tinerele rome de 15-24 ani, unde șomajul atingea în 2011 o pondere de 62%.
În cadrul populației rome, cca. 7 din 10 persoane lucrează în economia informală față de 2 din 10 în cazul non-romilor, iar diferențele se accentuează în cazul populației de 15-24 de ani ocupate în economia informală. Doar 8% dintre non-romii de 15-24 ani se încadrează în această categorie, în timp ce la populația de romi procentul este de 77% .
La nivelul anului 2011, datele studiilor UNDP/Banca Mondială/CE arată că, din totalul populației rome angajate (15-64 ani), 43% erau muncitori necalificați, 9% erau semi-calificați, 18% erau muncitori calificați, 16% erau zilieri, și doar 2% persoane angajate în posturi care necesită educație superioară, iar numai 1% erau funcționari publici și 3% aveau o afacere proprie. Raportat la populația de non-romi diferențele sunt de 2-3 ori mai mari .
3.4. Probleme specifice
Cel mai relevant exemplu pentru felul în care excluziunea socială și spațiul de locuire amplifică efectele sărăciei extreme este ansamblul de blocuri Aleea Livezilor. Acesta prezintă multiple semne ale ghetoizarii și este reprezentativ pentru ghetourile din Europa de Est, formate în zone de blocuri pentru muncitori din perioada comunistă.
Degradarea spațiului comunitar este cea mai vizibilă problemă a zonei și este strâns legată de cea a traficului și consumului de droguri. Zona este paradisul drogurilor, violenței și prostituției în București, însă acestea sunt mai degrabă doar epifenomene ale activității unor grupuri de crimă organizată. Deoarece există probleme grave de insalubritate, degradarea spațiului public este ușor de remarcat de la prima vedere: fațade murdare, pline cu antene de satelit, lipsa vegetației și prezența constantă a gunoiului. Zona nu a fost niciodată curată, dar locuitorii zonei susțin că situația era mai bună înainte de 1994, înainte să apară primii traficanți și consumatori ai zonei. Acestora le convine să mențină gunoiul în spațiul public ,,pentru a defini o zona de securitate pe care să o poată controla mai ușor". Putem vorbi despre o politică inconștientă a consumatorilor: conservarea mizeriei face că zona să fie nefrecventabila și, astfel, se asigură supraviețuirea culturii drogurilor .
Relația dintre comunitatea din Aleea Livezilor și actorii sociali implicați denotă ruptura dintre aceștia și autorități. Ei au tendința de a se ajuta singuri, fară a mai face apel la resursele și autoritățile publice. Organizarea acestora se restrânge la un singur bloc sau la o singură alee, neavand acces la procesul formal de luare a deciziilor publice (primărie, consiliu local). Așadar, ei se strâng să rezolve periodic doar problemele ce țin de curățenia pe scara blocului, diverse reparații de interes comun sau problema gunoiului în spațiul public, fără a aborda probleme mai complexe ale zonei: drogurile și lipsa locurilor de muncă.
Foto 5: Spațiul public din ansamblul de blocuri Aleea Livezilor
Actorii sociali care au importanță pentru comunitate sunt, în ordinea lor: poliția antidrog, liderii din comunitate, intermediarii de ajutor social, școală, ONG-urile, poliția comunitară, oamenii de legătură cu partidele politice (datorită interacțiunilor din anii electorali), consilierii locali, primăria și senatorii și deputații aleși în colegiile electorale.
,,Liderii din comunitate” sunt cei care încearcă să îmbunătățească viața în cartier, prin inițiative periodice de rezolvare a problemelor comune, fiind percepuți ca niște actori pozitivi. Tot niște lideri ai comunității sunt considerați și intermediarii de ajutor social, adică cei care îi ajută ‘să facă dosarul’, contra unui procent din suma încasată. Locuitorii apelează la aceste surse deoarece nu au încredere în funcționarii din primărie.
Școala și ONG-urile se situează la mijlocul clasamentului. Școala este percepută ca fiind importantă, dar că nu se implică îndeajuns în comunitate. Acesta ar putea fi mai prezentă prin programe care să refacă legăturile între structurile formale și oameni. Percepția asupra organizațiilor nonguvernamentale este împărțită: unii cred că aceștia au interese personale în ajutarea lor, alții consideră că îi pot ajuta la rezolvarea problemelor comunității.
Accesul redus la învățământ și slaba calitate a acestuia sunt generalizate la nivelul comunităților sărace. Deficitul și slaba calificare a personalului, numărul mare al copiilor care depășesc grupele oficiale de vârstă și abandonul școlar sunt probleme care afectează educația românească în general, populația săracă fiind cea mai afectată. Comunitățile preponderent rome au cel mai redus acces la educație de calitate, problemele ținând de dotările materiale ale școlii, calitatea resurselor umane, lipsa unor programe anti-discriminare, abandonul școlar, repetenția. În același timp, cultura civica a profesorilor – cunoștințele lor despre rasism, discriminare sau intoleranță – sunt minime, ei neavand o pregătire specială pentru a prezenta și contracara fenomenele în fața copiilor. (ISMB, MECTS, 2010)
3.5. Tinerii din Ferentari
Datele statistice despre vârstă locuitorilor din cartier arată o populație preponderent tânără, ceea ce demonstrează un potențial de forță de muncă. Din nefericire, factori precum condițiile inadecvate de trai, veniturile mici familiale, lipsa de susținere din partea părinților, dar și slaba calitate a personalului didactic împiedică tinerii romi să-și continue studiile, abandonul școlar fiind la cote mari în școlile cu copii preponderent romi.
Pentru cifrele din statisticile oficiale despre rezultatele școlare slabe ale copiilor din comunitățile preponderent rome se dă ca motiv incapacitatea acestora. Însă aceste explicații țin cont doar de factori intrinseci, ceea ce este mult mai convenabil pentru autorități și societate, în general. Adevărul este că factorii extrinseci, precum condițiile de locuit, resursele financiare mici și lipsa posibilităților de petrecere a timpului liber, influențează decisiv performantele școlare și cresc riscul abandonului școlar, principalul pericol care planează asupra elevilor săraci. În ceea ce privește învățământul primar și gimnazial, principalele dificultăți cărora trebuie să le facă față elevii din zonele sărace sunt :
Costurile educaționale ridicate (rechizite, manuale, fondul clasei);
Condiții de locuire precare (supraaglomerare, dotări precare, lipsa utilităților minimale);
Hrana zilnică deficitară și dificultăți în asigurarea pachețelului pentru școală;
Lipsa de îmbrăcăminte și încălțăminte;
Lipsa ajutorului la învățătură din partea părinților;
Lipsa controlului asupra activității copiilor în timpul liber – anturaje nepotrivite (motiv invocat în mod special de profesori);
Dezorganizarea familială și migrația temporară pentru muncă a părinților;
În cadrul învățământului secundar, costurile educaționale ridicate sunt motivele cele mai des invocate de părinți și profesori, iar acestora li se asociază și motivația scăzută pentru continuarea studiilor. De fapt, fenomenul se datorează și lipsei de oportunități de angajare și riscului de a nu termina ciclul secundar de învățământ din cauza carențelor anterioare din pregătirea școlară. Școala profesională pare cel mai realist vis pentru multe familii sărace, asigurând un loc sigur pe piață muncii, loc ce poate fi obținut încă de la vârste mici .
Cercul vicios al sărăciei intergeneraționale poate fi rupt doar prin asigurarea unei educații temeinice, dar aceasta nu se poate realiza fără suportul moral și material necesar. De asemenea, copiii trebuie îndrumați pentru a-și descoperi pasiunile și abilitățile, iar după studiile liceale ajutați să își continue studiile sau să se integreze pe piața muncii.
4. Căi de acțiune
4.1. Asistența socială
Asistența socială reprezintă totalitatea instituțiilor și organizațiilor cu funcții sociale, a legislației în domeniu, a programelor și serviciilor de natură socială și a prestațiilor sociale acordate persoanelor aflate în dificultate. Aceasta a apărut ca răspuns la vulnerabilitățile umane, nevoile sociale existând dintotdeauna. În prezent, beneficiarii serviciilor de asistență socială sunt: copii aflați în dificultate, copiii cu dizabilități, persoane care se confruntă cu sărăcia, dizabilitatea sau lipsurile materiale, șomerii, tinerii instituționalizați, familiile monoparentale, consumatorii de droguri, persoanele infectate cu HIV/SIDA, vârstnicii.
Sistemului de asistență socială din România a cunoscut mai multe etape în evoluția sa :
– 1800-1920 – bazele structurării sistemului de asistență socială. Majoritatea inițiativelor de organizare a instituțiilor de asistență socială din această perioadă sunt de tip privat (filantropic);
– 1920-1945 – diversificarea instituțională și maturizarea sistemului de asistență socială. Această etapă marchează creșterea implicării statului în organizarea serviciilor de asistență socială și un prim efort de profesionalizare a domeniului. Primele încercări de legiferare a activităților din domeniu apar în Regulamentele Organice;
– 1945-1989 – declinul sistemului de asistență socială. Ideologia comunistă contrazicea conceptul de asistență socială, deoarece existența persoanelor aflate în dificultate era în contrast cu principiul egalității și bunăstării asigurate de regim. Sistemul a mai funcționat, din inerție, până în anii ’70;
– 1989-2000 – restructurarea și modernizarea sistemului de asistența socială. A avut loc o reformă în legislație cu scopul înnoirii cadrului juridic, dar și o reformă managerială, ce viza modalități noi „de a face” asistență socială, modernizarea normelor și procedurilor și pregătirea celor ce lucrează în domeniu.
Protecția copilului este cel mai important program social, copiii fiind segmentul cel mai expus la situații de risc . Printre funcțiile serviciului public de asistență socială în domeniul protecției copilului în România se numără:
– monitorizarea situației copiilor la nivelul comunității;
– identificarea copiilor aflați în dificultate;
– prevenirea abandonului copilului;
– organizarea și dezvoltarea serviciilor de tip familial;
– identificarea și sprijinirea materială a familiilor care au copii în întreținere;
– organizarea activităților de prevenire a consumului de alcool și droguri și a comportamentului delicvent;
– realizarea de parteneriate cu reprezentanți ai societății civile ce dezvoltă programe în domeniul protecției copilului.
Cele mai importante aspecte cu care se confruntă copii care provin din familii defavorizate sunt abandonul familial și abandonul școlar. Serviciile de asistență socială din țară tratează aceste doua probleme prin două căi de acțiune. Prima constă în instituționalizarea copiilor – o metodă deficitară din cauza efectelor psihologice negative. Cea de-a doua cale este prevenirea abandonului, bazată pe servicii de sprijin și consiliere pentru familie și/sau copilul aflat în dificultate. În ambele cazuri este fundamentală monitorizarea situației copilului, cu servicii suplimentare de sprijin pentru reintegrarea în familie a copiilor dezinstituționalizați.
Instituții de stat abilitate la nivelul sectorului 5
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 5 asigură, la nivel de sector, aplicarea politicilor și măsurilor de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilități, persoanelor aflate în dificultate, fiind o instituție de interes public local. În prezent, în subordinea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 5 sunt Ansambluri Rezidențiale de Tip Familial formate din 5 apartamente sociale și Complexul de servicii pentru protecția copilului, care are în componență 4 apartamente sociale de tip familial.
Serviciul asistență maternală asigura protecția copilului ce impune creșterea, îngrijirea și educarea copilului de către asistentul maternal profesionist la domiciliul acestuia. Pentru prevenirea abandonul școlar, în centrele de zi sunt prestate servicii sociale copiilor ce provin din familii din Sectorul 5 care întâmpină mari dificultăți materiale.
Tendințe actuale
Reforma serviciilor de protecție a copilului s-a transformat într-o prioritate odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, după negocierile diferitelor condiții. În timpul regimului comunist și a unei scurte perioade de după, problema copiilor săraci era „măturată sub preș” prin instituționalizarea acestora, din motive ce ținea de propagandă și menținerea unei imagini bune internaționale. Însă odată cu presiunile exercitate de UE, noi direcții reformatoare de acțiune au fost formulate. La baza lor au stat studiile efectuate asupra familiilor sărace cu copii aflați în dificultate, care au arătat că instituționalizarea minorilor are efecte grave asupra psihicului copilului și relațiilor familiale. În plus, în centrele de plasament în care sunt trimiși copiii au fost raportate abuzuri fizice și psihologice.
Tendințele actuale în materie de asistență socială presupun evitarea internării minorilor în centre de plasament și, pe cât posibil, dezinstituționalizarea celor internați deja. Acest lucru a dus la dezvoltarea a două noi tipuri de centre destinate copiilor :
– Primul tip de centru este satul de copii, care are în responsabilitate copii abandonați ce nu mai pot fi retrimiși familiei originare. Aici se simulează o viață de familie mai apropiată de cea normală, prin crearea unor familii promate din 3-4 copii și patru asistenți sociali.
– Al doilea tip de instituție o constituie centrele de zi, destinate copiilor a căror familii se află într-o situație economică precară, dar care sunt apți pentru creșterea unui copil. Copiii sunt cazați în regim de zi sau săptămânal și se pot întoarce seara sau în weekend la familiile lor. Astfel, copiii păstrează contactul cu afecțiunea părintească și abandonul școlar este prevenit mai eficient.
4.2. Strategii pentru combaterea sărăciei și incluziune socială: UE, Ungaria, România
a) Strategia Uniunii Europene privind incluziunea socială (2010-2020)
În 2010 Uniunea Europeană a formulat Strategia Europeană 2020 , care reprezintă strategia de creștere economică pentru următorii 10 ani. Până în 2020 UE și-a propus să obțină o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii sociale.
Obiectivele UE sunt interconectate și esențiale pentru implementarea cu succes a strategiei și ilustrează cele trei priorități cu privire la dezvoltarea inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Obiectivele principale ale Comisiei Europene sunt următoarele:
– creșterea procentului populației cu vârstă de 20-64 ani și care are un loc de muncă până la 75%;
– investirea a 3% din PIB-ul UE în cercetare-dezvoltare;
– reducerea sub 10% a ratei abandonului școlar, precum și creșterea la peste 40% a absolvenților de studii superioare, în rândul populației cu vârstă cuprinsă între 30-34 de ani;
– reducerea cu cel puțin 20 de milioane a numărului de persoane afectate de sărăcie și excluziune socială.
b) Strategia Națională a Ungariei (2009-2024)
În Ungaria o treime din populație trăiește sub limita sărăciei, situație care afectează în mod special copiii și persoanele care provin din zone defavorizate. Îmbunătățirea situației copiilor aflații în medii dăunătoare se poate realiza numai prin programe adecvate care presupun luarea acestora într-o custodie protectivă provizorie. În caz contrar, riscul abandonului școlar va crește, iar problemele comportamentale și starea de sănătate ale acestora se vor agrava. Cele mai importante principii de intervenție ce vizează bunăstarea copiilor sunt:
– scăderea ratei de șomaj prin promovarea angajării părinților;
– intervenția cât mai timpurie asupra copiilor aflați în dificultate (până la vârstă de 3 ani);
– înființarea de case pentru sprijinirea copiilor săraci în cel puțin 2/3 din zonele defavorizate identificate în țară;
– inițierea unor proiecte de lege prin care profesorilor li se va oferi pregătire specială pentru a ajuta copiii cu probleme de dezvoltare;
– introducerea unor materii vocaționale în cadrul învățământului liceal pentru a încuraja introducerea tinerilor pe piața muncii;
– susținerea copiilor de etnie romă proveniți din medii sărace pentru a-și continua parcursul academic;
– inițierea unor programe extra-curiculare de învățare oferite copiilor defavorizați pentru dezvoltarea laturilor artistice și sportive, astfel încât să fie diminuată segregarea psihologică.
c) Strategia României privind incluziunea socială și reducerea sărăciei (2015-2020)
O treime din copiii României sunt expuși sărăciei relative și tot o treime din tineri se află în pragul sărăciei, în special din cauza dificultății accesării pieței muncii. Rata sărăciei extreme în cazul populației rome este de aproape zece ori mai mare decât în cazul populației non-rome: 37,7% dintre copiii de etnie romă se confruntă cu sărăcia, în comparație cu 4,3% dintre copiii populației majoritare.
Viziunea strategiei se bazează pe garantarea oportunităților tuturor cetățenilor, îndeplinirea nevoilor elementare și respectarea diferențelor de orice natură a cetățenilor. În acest sens, guvernul României și-a propus implementarea următoarelor masuri:
– elaborarea unor politici pentru ocuparea forței de muncă;
– promovarea politicilor de reconversie profesională pentru creșterea angajabilității;
– aplicarea Planului de Implementare a Garanției pentru Tineret- o inițiativă care urmărește scăderea ratei șomajului în rândul tinerilor. Orice persoană cu vârsta sub 25 de ani primește o ofertă de angajare, în termen de 4 luni de la terminarea studiilor sau de la pierderea locului de muncă;
– finanțarea unui program național de formare profesională a personalului din domeniul asistenței sociale;
– înființarea unor centre comunitare mulți-funcționale care să ofere servicii familiilor care se confruntă cu sărăcia extremă;
– elaborarea unui sistem de monitorizare a copiilor cu risc mare de abandonului școlar;
– dezvoltarea unor programe de asistență, educație parentală și sprijin gospodăriilor unde cresc copii cu vârste școlare care nu frecventează școala.
Analiza comparativa a strategiilor Ungariei si Romaniei
Ambele strategii naționale se raportează la Strategia Europa 2020 și încearcă să îndeplinească anumite obiective ale acesteia. Analiza comparativă constă în observații despre felul în care cele două strategii tratează problema combaterii sărăciei și a excluziunii sociale.
Din punct de vedere al creșterii numărului de persoane apte de muncă angajate, atât strategia Ungariei, cât și a României preconizează scăderea numărului șomerilor cu peste 100.000 de oameni, bazându-se pe îmbunătățirea serviciilor care au că scop favorizarea integrării pe piața muncii a persoanelor defavorizate.
Din punct de vedere al reducerii abandonului școlar și încurajarea absolvirii de studii superioare, strategia Ungariei le prezintă ca consecințe ale obiectivelor privind îmbunătățirea serviciilor din instituțiile de învățământ și pe instruirea profesorilor axată pe nevoi. În cazul României, alinierea la obiectivele europene se face prin implementarea unor măsuri clare, precum elaborarea unor sisteme pentru monitorizarea celor aflați în pragul abandonului școlar și instituirea unor centre comunitare pentru consiliere psihologică și educație alternativă.
4.3. Strategii locale și organizații civice
Actorii relevanți pentru dezvoltarea economiei sociale se înscriu în categoria factorilor de decizie: autorități naționale și locale. ONG-urile și sectorul privat au un rol important în dezvoltarea proiectelor de economie socială în comunitățile de romi. Măsurile sociale care pot determina schimbări pozitive în situația socio-economică a acestor comunități sunt integrarea pe piața muncii, furnizarea de servicii sociale, dezvoltarea comunității și prevenirea discriminării.
Principalele probleme care pot fi întâmpinate în implementarea unor măsuri socio-economice în comunitățile sărace preponderent rome sunt orientarea individuală pe termen scurt (mijloace de trai pentru supraviețuire), gradul scăzut de coeziune din unele comunități (conflicte, mobilitatea spațială ridicată) și încrederea scăzută în inițiativele sociale. Reaplicarea unor modele de întreprinderi sociale (inclusiv prin francizare socială) care și-au dovedit durabilitatea în alte locuri ar îmbunătăți situația actuală a comunităților urbane preponderent rome.
Pentru o bună guvernare a cartierului este nevoie de o intervenție integrată și coordonată atât a instituțiilor responsabile de rezolvarea diverselor probleme ale zonei: Agenția Municipală a Ocupării Forțelor de Muncă, Consiliul Local, Administrația Drumurilor și Parcurilor, Direcția de Urbanism din Primărie și Politia Comunitară, Poliția Antidrog, cât și din partea ONG-urilor.
a) Strategii locale: RUF (Proiectul de Regenerare Urbană Ferentari)
ZUM Ferentari este o pungă de sărăcie locuită de persoane cu nivel scăzut de capital uman, iar stigmatul asociat acesteia scade șansele de reabilitare a persoanelor sărace. Incluziunea socială și economică a romilor fac parte din țintele Europa 2020 pe care România trebuie să le atingă. RUF își propune să fie ,,un proiect pilot pentru implementarea unui nou model de dezvoltare urbană integrată în România”, cu accent pe componenta socială. Se va realiza prin prin fonduri de la bugetul local, bugetul de stat și alte fonduri pe perioada 2014-2020.
Principalele direcții de dezvoltare ale propunerii pentru proiectul de regenerare urbană:
– Creionarea unor potențiale spații publice vii, suficient de flexibile astfel încât modul de utilizare să nu fie îngrădit de constrângeri fizice care nu sunt necesare;
– Implementarea unor programe precum Centre de Cartier, Centre Sociale sau Centre Culturale, cu scopul de a genera schimbări la nivelul sferei sociale a cartierului Ferentari;
– Potențarea unor spații precum platforma Rocar, baza R.A.T.B. sau platforma Tricolorul. Sunt propuse zone de lucru pentru start-up-uri din industrii creative, cu efecte benefice: integrarea pe piața muncii în mod special a tinerilor și specializarea într-o activitate economică cu cerere mare la nivel global;
– Conversia siturilor industriale și integrarea acestora în țesutul urban, prin adaptarea funcțiunilor și caracterului noilor dezvoltări la nevoile comunității.
b) Organizații ale societății civile
Există mai multe ONG-uri care oferă servicii în zona Ferentari. Copiii înscriși în programele lor au rezultate (nu mai abandonează școala, au rezultate școlare mai bune). Vor fi prezentate activitățile fundației Policy Center for Roma and Minorities în vederea stabilirii unor direcții de acțiune în problematica copiilor din comunități sărace.
Fundația Policy Center for Roma and Minorities (PCRM)
Este o organizație non-guvernamentală fondată în 2008, ale carei acțiuni vizează problematica incluziunii sociale a minorităților etnice, în special cea romă și care dezvoltă programe educaționale sustenabile împotriva prejudecăților. Printre programele fundației se numără:
– Clubul Mamelor încurajează cetățenii, în special mamele, să identifice problemele din comunitatea lor și să caute soluții pentru acestea pe cont propriu. Proiectul antrenează aceste femei într-un mod productiv, prin organizarea de întâlniri săptămânale pentru a identifica provocările și pentru a lucra împreună la implementarea celor mai potrivite soluții.
Niveluri de acțiune: organizarea comunității- implicarea femeilor în problemele comunității; integrarea pe piața muncii- identificarea sau crearea oportunităților pe piața muncii; creșterea și educarea copiilor în mod responsabil – cursuri de educație parentală, prin colaborarea cu un psiholog.
– Clubul de Educație Alternativă (CEA) este un program de educație non-formala început în 2010 și implementat în prezent în trei școli. Sunt oferite diverse cursuri pentru dezvoltarea abilitaților copiilor (teatru, dans, fotbal, lucru manual) și ajutor la temele de la scoală. Copiii participă și la tabere de creație organizate de Muzeul Satului pentru a petrece timpul liber și în afara ghetoului. Este nevoie ca aceștia să cunoască exemple de succes bazate pe educație, aproape inexistente în mediul din care provin. Se pune accentul și pe implicarea părinților în activitățile organizației. În CEA părinții primesc sfaturi pentru educarea copiilor și pentru integrarea acestora în viața școlară a acestora.
Tipuri de activități organizate: educație remedială – susținerea copiilor pentru a ajunge la nivelul educațional potrivit vârstei lor; educație non-formală – activități sportive, artistice, culturale; mentorat- are că scop definirea obiectivelor de dezvoltare personală; organizare comunitară – întâlniri de lucru cu mamele din comunitate.
4.4. Arhitectura cu sens social
Rolul arhitecturii este esențial în intervențiile integrate ce vizează zonele defavorizate și în procesul de implementare a noilor programe destinate comunităților supuse segregării și marginalizării sociale. Programele cu caracter social sunt necesare în aceste cartiere, lipsa acestora contribuind la dificultatea depășirii situației. Segregarea etnică și socială și-a pus puternic amprenta asupra acestor zone, favorizând dezvoltarea unor comportamente inadecvate.
În perioada comunistă, clădirile atribuite asistenței sociale erau la fel de ignorate și anonime precum programul pe care îl adăposteau. Chiar și în prezent, modul în care aceste programe au fost implementate la nivel național arată interesul redus al statului pentru aceasta direcție arhitecturală și socială. De cele mai multe ori asistența socială are loc în clădiri improprii sau în clădiri gândite pentru alte funcțiuni, care nu răspund în totalitate nevoilor copilului, spațiile neputand fi adaptate corespunzător.
Un prim răspuns pe care arhitectura îl poate formula constă în implementarea unor programe menite să amelioreze cauzele sărăciei comunitare și segregării sociale, și nu efectele. Cercetările sociologice arata că intervențiile sociale și educative care vizează tinerii produc efecte pe termen lung asupra familiei sau comunității din care fac parte, prin ruperea cercului vicios al sărăciei. Atât strategia maghiară de combatere a sărăciei, cât și cea a României propun obiective strategice ce vizează educația și susținerea materială și psihologică a copilului.
O direcție importantă a arhitecturii sociale constă în preocupările pentru categoriile sociale cu vulnerabilitate ridicată: vârstnicii și copiii. Cele două grupe de vârstă au necesitați fiziologice, psihice și intelectuale specifice. Sprijinul oferit acestora cuprinde o serie de programe, de la asistența socială până la asigurarea unei locuințe adaptate nevoilor fiecărei grupe de vârstă. Programele de arhitectură destinate copiilor se împart în programe preșcolare, programe școlare și programe de arhitectură destinate serviciilor de asistență socială.
Oportunitatea construirii unui centru de zi pentru copii care provin din medii defavorizate în Ferentari se sprijină pe premisa necesitații construirii unui centru comunitar social. Această idee este prezentă atât în strategia națională de combatere a sărăciei, cât și în proiectul de regenerare urbană a cartierului (RUF) al sectorul 5. Atât faptul că în jur de 60% din populația cartierului Ferentari este reprezentată de copii, cât și ratele ridicate ale mortalității infantile și a abandonului școlar întăresc ideea necesității unui pol al serviciilor sociale al zonei.
În privința amplasamentului unui program de arhitectură ce vizează bunăstarea copiilor la nivel de cartier, este important să se mențină contactul cu comunitatea, dar și cu familia. A amplasa aceste centre în alte zone, unde comunitățile dezvoltă alte comportamente și alte valori, nu este o soluție; este recomandat ca aceste centre să fie amplasate în comunitățile pe care le vizează. De asemenea, arhitectul trebuie să cunoască psihologia acestor copii și să acționeze în consecință, pentru dezvoltarea armonioasă a acestora.
5. Centru de zi pentru copii
5.1. Legislația în vigoare
În prezent, conformarea arhitecturală a centrelor pentru copii trebuie să respecte standardele minime obligatorii prevăzute în legislație. Acestea să fie deschise către comunitate și să aibă caracteristici de tip familial. Legea nr. 272/2004 , privind protecția și promovarea drepturilor copilului este elementul central al pachetului legislativ actual. Ea reglementează cadrul legal al respectării drepturilor copilului garantate de Constituție, în concordanta cu prevederile Convenției ONU ratificate prin Legea nr. 18/1990. Aceasta cuprinde în sfera sa de influență toți copiii, indiferent dacă se află în familie sau în sistemul juridic, în scoală sau pe piața muncii. Legea nr 272/2004 descrie principiile de bază ale organizării funcțiunilor și spatiilor interioare în centrele pentru copii.
Modulul este elementul principal al schemei organizatorice caracteristice unui centru pentru copii defavorizați. Acesta este împărțit în subunități, în funcție de vârstă, cu o capacitate maxima de 20-30 de copii. Modulul cuprinde funcțiile principale ale serviciului oferit în centru: îngrijire, educare, socializare, etc. Spațiul aferent fiecărui modul cuprinde toate elementele unei locuințe (dormitoare, camera de zi, bucătărie, grupuri sanitare, etc), pentru a sugera cât mai eficient atmosfera unui cămin. Prezența acestor spații asigură procesul de învățare și de dezvoltare umană a copiilor, într-un climat care imită atmosfera de acasă, fiind astfel eliminate pasivitatea și preluarea sarcinilor de zi cu zi doar de către îngrijitori.
Copiii se grupează în camere în funcție de vârstă, pe verticală (de la preșcolari la elevi de liceu), ținând cont de relațiile de rudenie/ prietenie. Metoda de lucru a îngrijitorilor și educatorilor trebuie schimbată – acum un educator se ocupă doar de 6-7 copii, nu de 15, restul fiind la cursuri. Acest aspect a produs efecte pozitive: între educatori și copii s-au format relații bazate pe cooperare și încredere reciprocă, iar copiii au devenit mai responsabili în ceea ce privește pregătirea profesională și organizarea personală.
Dormitorul trebuie să aibă o suprafață minimă de 6 mp destinată fiecărui copil. În funcție de vârsta acestora, poate găzdui maxim: 4 copii între 0-2 ani, 3-5 copii între 2-14 ani, 3 copii între 14-18 ani. În momentul împlinirii vârstei de 3 ani este necesară împărțirea pe sexe a dormitoarelor. Dormitorul se aseamănă cu cel dintr-un cămin normal, îndeplinind rolurile de spațiu de odihnă, de joacă sau de învățat. Spatiile pentru studiu se amenajează în dormitor sau în camera de zi, dotate cu câte un birou, cu scaun și etajere pentru fiecare copil. La nivelul unității, în modulele cu copii școlari, se va organiza o bibliotecă cu sală de lectură și laborator informatic.
Fiecare modul este dotat cu grupuri sanitare, cuprinzând toaleta, chiuveta și cabina de duș. În spațiile comune trebuie să existe grup sanitar cu WC și chiuvetă, pentru fiecare sex. Personalul de serviciu are alocat un spațiu igienico-sanitar distinct. De asemenea, fiecare modul trebuie prevăzut și cu dotările necesare igienizării obiectelor personale ale copiilor, dar și cu spații de depozitare.
Bucătăria se amenajează de obicei într-un spațiu distinct, însă se poate organiza câte un mic oficiu la fiecare 2-3 module, destinat pregătirii și servirii de gustări sau organizării unor mici evenimente. Sala de mese se compartimentează, iar în cazul copiilor de peste 7 ani este recomandată instituirea unui sistem de autoservire. Decorațiunile în acest spațiu trebuie să fie vesele și diverse, specifice vârstei copiilor cărora li se adresează.
Spațiile pentru petrecerii timpului liber se amenajează în interior, atât la nivelul zonelor comune (club, bibliotecă, arte plastice), cât și în dormitoare. În module există jucării și jocuri atât individuale, cât și comune, iar camerele de zi vor avea televizor, calculator sau alte aparate ce pot reda muzica, filme, etc. În exterior se amenajează spații de joacă, terenuri pentru sport, spații verzi cu aparate pentru jocuri (leagăne, tobogane, groapă cu nisip, teren pentru practicarea unor sporturi cu mingea, în funcție de spațiul disponibil). Se va evita, pe cât posibil, betonarea extinsă a curților destinate jocului.
Spațiile organizate pentru întâlniri cu persoane din afara unității sunt necesare datorită atenției ce se acordă integrării în familie și societate. Ambientul este unul de tip familial și intim, spațiul fiind dotat cu mobilier specific (canapele, fotolii, scaune, măsuțe, etc) și decorațiuni vesele și colorate. Stabilirea unui program regulat de vizite pentru membrii familiei, prieteni sau colegi de școală este recomandată. Pe cât posibil, întâlnirile trebuie să aibă loc fară supravegherea îngrijitorilor din cadrul centrului, pentru a fi respectată intimitatea copilului.
5.2. Conformare arhitecturală
Arhitectura pentru copiii defavorizați implică o analiză atentă a nevoilor speciale ale acestora. Spațiul reprezintă pentru cei mici un câmp de cunoaștere și cercetare, arhitectura putând declanșa un întreg repertoriu de experiențe senzoriale. Materialele, formele, culorile și dozajul adecvat lumină/umbră sunt instrumentele pe care arhitectul le utilizează cu scopul proiectării cu discernământ și în beneficiul copiilor.
1. Forma și spațiul
Adecvarea formei și spațiului este esențială în procesul de proiectare a unui centru destinat copiilor, iar proporțiile influențează modul în care spațiul va fi utilizat și pus în valoare. Scara construcțiilor este foarte importantă în procesul de proiectare în beneficiul copiilor. Talia copilului evoluează până ajunge la cea a unui adult, așadar scara copilului în raport cu spațiul este într-o continuă schimbare.
Ocupațiile și modul de desfășurare al activităților zilnice sunt diferite în funcție de stadiul de dezvoltare al copilului. Cei mici se joacă, aleargă și sunt într-o stare generală de agitație, iar adolescenții sunt implicați mai mult în procese statice, de gândire și socializare. De aceea spațiile adaptabile și flexibile sunt mai potrivite pentru copiii mai mici, în timp ce pentru cei de vârste mai mari spațiile trebuie să fie mai organizate. Pereții mobili sau compartimentarea prin mobilier sunt soluții pentru nevoia de adaptabilitate a spațiilor.
2. Traseele si ierarhizarea spațiilor
Un studiu a arătat că traseele cu bucle și traseele ierarhizate permit explorarea spațiului și luarea de decizii de către cei mici. Traseele au caracteristici diferite, în funcție de timpul necesar pargurgerii acestora – o exporare mai înceată sau mai rapida a spațiilor presupun atribute diferite ale acestora. Rețeaua de trasee formează noduri, care trebuie tratate ca spatii de sine stătătoare. Aceste noduri trebuie să incorporeze centre de interes, ele semnificând sfârșitul unor rute sau niște elemente cheie ale unei secvențe.
Diferența de percepție interior/exterior a copiilor este relevantă în perceperea traseelor. În interior, în lipsa informațiilor senzoriale bogate, traseele par mai lungi. Culoarele care nu sunt drepte restrictioneaza câmpul vizual, stimulând curiozitatea copilului. Dozajul de lumină/umbră poate diversifica cu succes un traseu lung, marcând totodată locurile unde se poate staționa și unde au loc activități dinamice.
Pardoselile cu tipare non-direcționale și diferențe de înălțimi dau senzația de liniște. În cazul culoarelor lungi este recomandată împărțirea pe tronsoane diferite ca stil și iluminare, ele fiind mai interesant de parcurs. Pentru a evita ierarhizarea spațiilor, multe unități școlare folosesc în locul holurilor lungi atrium-uri care leagă toate spațiile aferente.
3. Materialitate si culori
Procesul proiectării unui centru pentru copii aflați în dificultate presupune o deosebită atenție la modul în care materialele și culorile le influențează psihicul. Cei mici ajung aici în urma unor perioade pline de lipsuri sau în urma unor experiențe traumatizante, iar adaptarea la noul mediu presupune liniște și vindecare.
Utilizarea materialelor reci și rigide precum oțelul sau suprafețele mari de sticlă nu este recomandată deoarece conferă clădirii un aer neprimitor. Lemnul, pe de altă parte, este cald și flexibil, putând fi pus în operă în multe moduri – de la închideri intime la deschideri largi și luminoase. De asemenea, folosirea extensivă a vegetației este o bună metodă de a atenua rigiditatea mediului construit și de a-l transforma într-unul accesibil și mai puțin amenințător.
Destinația încăperii și activitățile ce se vor desfășură vor determina forma și atributele estetice ale acestuia, inclusiv culorile folosite. Roșu și portocaliul au efect stimulator și dau senzația vizuală de apropiere puternică. Galbenul este o culoare dinamică și este adecvată saloanelor, bucătăriilor, camerelor de zi și, în general, pentru zone unde se petrece mai mult timp ziua. Albul poate deveni obositor prin strălucirea totală datorată reflexiei totale a luminii. Albastrul exprimă liniște și introspecție, fiind potrivit pentru sălile de așteptare, birouri și spații pentru studiu. Verdele este recomandat pentru dormitoarele copiilor.
Lumina naturală are, alături de culori, un impact puternic în dezvoltarea echilibrului psihic. În cadrul așezării geografice a României, orientarea ideală a spațiilor cu necesar crescut de lumina naturală este sud sau sud-est.
4. Raportul cu orașul și comunitatea locală
Modul în care centrul de plasament se raportează la contextul urban contribuie decisiv la succesul implementării strategiilor sociale. Acesta determină felul în care evoluează relațiile între copiii protejați și comunitatea din care fac parte. Este de preferat ca comunitatea să participe într-o anumită măsură la organizarea și întreținerea instituției.
În cazul amplasării în cadrul localității există două posibilități opuse, care presupun grade diferite de interconectare și integrare în contextul urban. În cazul programelor de tip satul copiilor tendința este cea de izolare față de oraș, urmărindu-se un teren cât mai vast, care să ofere spații de joacă și de recreere mari și sigure. Cea mai populară este încă opțiunea inserării centrelor sociale în zonele de locuințe cărora le sunt destinate.
În ceea ce privește limitele dintre domeniul public și cel al instituției există, din nou, două abordări. Cea curentă este limita fizică, rigidă (de tipul gardurilor), care nu permite comunicarea dintre lumea urbană și cea ludică, decât la nivel vizual. Viziunea față de acest aspect este în schimbare, variante mai flexibile începând să fie preferate. Acestea permit o continuare și comunicare firească între anumite spații ale centrului (de joacă, de așteptare, de primire, etc.) și vecinătățile urbane. Limita, constituita din zone tampon, devine una simbolică și permite dialogul cu comunitățile învecinate. Aceste spatii generatoare de interacțiune socială pot fi biblioteca, spațiile de joacă și de recreere, spațiile multifuncționale și cele educaționale.
5.3. Studii de caz
Abordările arhitecturale în domeniul asistenței sociale pentru copiii defavorizați sunt diverse, în funcție de perioada, tendințele din domeniu sau statul unde au fost dezvoltate. Toate proiectele, însă, au un numitor comun: intenția de a oferi copiilor un spațiu ocrotitor, dar nu restrictiv, în care să se poată forma armonios pentru viață de adult. Următoarele studii de caz se încadrează în tipologia locuințelor sociale pentru categorii vulnerabile.
Unul dintre motivele pentru care ultimul exemplu este un centru de îngrijire pentru vârstnici este acela că proiectul reușește să combine cu succes zonele private de locuire cu zone de interes public, astfel încât clădirea se deschide într-o anumită măsură și către comunitate, fără a afecta intimitatea și viața de zi cu zi a rezidenților. Ansamblul devine, astfel, un pol de interes pentru comunitate, caracteristică ce reprezintă un deziderat pentru proiectele sociale de arhitectură.
1. Orfelinatul Municipal din Amsterdam, Olanda (1960)
A fost proiectat de arhitectul Aldo von Eyck între 1957 și 1960. Cam în aceeași perioadă, Olanda adoptase sistemul de plasament familial, în favoarea ocrotirii rezidențiale, în scurt timp clădirea fiind abandonată. Rămâne însă un exemplu arhitectural marcant, ce poate inspira proiectele contemporane din acest domeniu. Directorul instituției, Fran van Meurs, susținea că scopul acestui centru social era mutarea copiilor departe de aglomerația orașului, într-o mică luma ideală, bogată în aer proaspăt, lumină naturală și vegetație. Organizarea cu discernământ a spațiilor din cadrul centrului era prioritară pentru acesta, scopul fiind îmbunătățirea condițiilor de viață ale celor peste 120 de copii găzduiți acolo.
Principiile compoziționale ale construcției se bazează pe reinterpretarea ordinelor clasice, spații variate, precum camere de zi, curți interioare, sala de festivități, sala de sport și curtea centrală fiind separate de serii de coloane și pereți. Clădirea este gândită ca o rețea de corpuri distincte, legate prin coridoare ce funcționează ca niste străzi interioare. Corpurile au un perete vitrat, ce permite iluminarea naturală și accesarea curților interioare aferente fiecărei camere. Orfelinatul este, prin compoziție, o casă și un oraș, compact și policentric, clar și complex.
Sistemul de pavilioane cu două module de dimensiuni diferite este transformat într-un volum continuu, dar perforat, în interiorul căruia sunt identificate atât pavilioanele, cât și blocul principal. Modulele mai mici în forma de L au fost utilizate pentru reședințe, iar cele mai mari pentru spațiile comune. Planul se bazează pe conceptul multiplicării de module: modulele de locuit sunt dispuse de-a lungul a două diagonale. Această formulă de organizare facilitează împărțirea copiilor în funcție de vârstă. Modulele de locuit sunt gândite ca niște case de sine stătătoare, incluzând spații de dormit, bucătării, săli de luat masa și zone de studiu. Forma de L permite formearea unei curți interioare pentru fiecare modul de locuit. Acestea asigură legătura între interior și exterior, funcționând ca puncte de întâlnire de-a lungul aleilor diagonale.
Foto 7: Imagine aeriana a Orfelinatului din Amsterdam
Lumina naturală contribuie pozitiv la o dezvoltare fizică și psihică armonioasă a copiilor. Acoperișul este dotat cu luminatoare ce permit pătrunderea abundentă a luminii naturale. Există și zone vitrate de dimensiuni generoase, care facilitează o legătură vizuala între spațiul interior și zonele de curți. De asemenea se poate observa că orfelinatul conține dotări destinate comfortului celor mici (curțile interioare au fost prevăzute cu piscine și gropi de nisip, iar la interior există elemente de design special create pentru copii, etc.).
În proiectarea unui centru pentru copii trebuie luate în considerare materialitatea și forma. Arhitectura rigidă a perioadei postbelice nu oferă copilului oportunitatea stimulării și jocului senzorial, deoarece betonul creează un mediu steril și rece. Copiii au nevoie de culori calde, variații de texturi și spații adaptate la scara lor, care invită să fie descoperite.
2. SOS Children’s Village- Tadjourah, Djibouti, Africa (2014)
Tadjourah este cel mai vechi oraș al statului Djibouti și se confruntă cu secete și cu un climat arid în mare parte a anului. Din punct de vedere economic, are o mare problemă cu datoriile externe și primește ajutor economic din partea altor tari. Condițiile nefaste cu care se confruntă zona au afectat în mod special copiii și situația lor familială, astfel încât organizația non-guvernamentală SOS Satele Copiilor a hotărât construirea unui centru pentru orfani sau copii cu probleme grave în familie. La construirea centrului au participat și oamenii din comunitate, oferindu-le ocazia de a se solidariza cu noul ansamblu.
Arhitecții au căutat referințe ale unor programe din domeniu aflate în contexte climatice și culturare asemănătoare și au ajuns la concluzia că cea mai propice variantă ar fi aplicarea conceptului de ‘Medina’ (zonă specifică a unor orașe nord-africane, înconjurată de ziduri și care conține străzi înguste într-o rețea labirintică). Astfel, ansamblul este alcătuit din străzi înguste care descarcă în piațete mici destinate unor activități distincte. Programul instituțional își pierde în acest fel caracterul rigid, devenind un mare loc de joacă, care stimulează curiozitatea copiilor. Vegetația este și ea prezentă, locuitorii fiind îndemnați să planteze și să aibă grijă de plante. Li se oferă, astfel, o alternativă a petrecerii timpului liber și ocazia de a se bucura de roadele muncii.
Conformarea volumetrică s-a bazat pe elaborarea unui modul dispus pe două niveluri, multiplicat și dispus în feluri diferite. Un modul conține toate funcțiunile pe care un astfel de program le impune. Dispunerea lor generează alei și facilitează umbrirea reciprocă. Sustenabilitatea proiectului este asigurată prin panourile solare amplasate pe terasele volumelor și prin ventilația naturală generată de micii curenți de aer formați din dispunerea modulelor. Au fost realizate, de asemenea, și coșuri de fum experimentale care elimină aerul cald din camere.
Prin modul alcătuirii volumetrice și prin organizarea avantajoasă a funcțiunilor, proiectul constituie un precedent arhitectural în domeniul arhitecturii pentru copii, potrivit zonelor cu climat și cultură similare.
3. Centru de îngrijire a vârstnicilor, Valladolid, Spania (2016)
Ansamblul rezidențial pentru persoane în vârstă proiectat de Óscar Miguel Ares nu poate fi înțeles fără contextul său. Acesta este situat la limita unei zone umede ascunse saline (Salgüeros de Aldeamayor). Ariditatea terenului domină peisajul, condiționând implementarea oricărei structuri noi. Unul dintre principiile directoare este facilitarea formării relațiilor dintre locuitorii centrului și comunitatea exterioară.
Exteriorul este abstract și dur, precum mediul înconjurător. Acesta funcționează ca un înveliș pentru a proteja interiorul primitor, cald și complex. Geometria severă exterioară contrastează cu complexitatea interioară. Camerele de locuit sunt niște module mici care se aglomerează organic în jurul curții, creând interstiții atât în curtea, cât și în interior. Coridorul perimetral devine un loc bogat în nuanțe și spații în maniera unui oraș mic, unde oamenii pot socializa în fața locuințelor lor, arhitectura distanțându-se de configurația clasică a unui astfel de centru, asemănătoare mai degrabă unor spitale reci.
Proiectul se remarcă în mod special prin felul în care funcțiunile de interes public sunt deschise comunității, fără a afecta intimitatea locuințelor sociale. Desi în aparență un volum rigid, pe măsură ce îl parcurgi spre interior te lasă să descoperi felul în care s-a jucat cu modulele de locuire, coridoarele și spațiile exterioare. Conceptul de străzi interioare este reluat și în acest proiect, doar că de data aceasta la nivel de coridoare. Zonele cu vegetație din interiorul incintei asigură contactul permanent cu natura al beneficiarilor.
6. Concluzii pentru elaborarea proiectului de diplomă
Pentru a putea elabora un proiect realizabil care să producă efecte pozitive pe termen lung în zonă și la nivelul cartierului trebuie să se țină cont de următoarele principii:
– utilizarea eficientă a resurselor și a spațiului;
– alegerea unui amplasament adecvat, astfel încât serviciile și programele de interes public să se adreseze corespunzător zonei;
– asigurarea unui grad sporit de siguranță;
– colaborarea cu ONG-urile ce își desfășoară activitățile în zonă sau pentru aceleași categorii sociale;
– contactul permanent cu comunitatea și integrarea acesteia în procesul dezvoltării programului.
Amplasamentul idenftificat ca fiind oportun pentru un centru social pentru tineri, dar care să deservească și comunitatea din Ferentari, se află la intersecția dintre strada Humulești și strada Bacău și are 9000 mp. Poziția este una strategică datorită proximității sale față de unități de învățământ (o scoală și o grădiniță) și de zone cu tendințe de ghetoizare, dar și prin dimensiuni și vizibilitatea crescută (are deschidere la trei străzi).
Foto 12: Imagine satelit a sitului proiectului de diplomă
Problema copiilor defavorizați, dar și cea a comunității lipsite de coeziune și oportunități fac obiectul formulării programului de arhitectură. Acesta utilizează conceptul de „stradă interioară”, după modelul ansamblurilor din Amsterdam și Djibouti: una de care să beneficieze copii cazați, caracterizată de intimitate și care permite jocul, și un spațiu public exterior organizat precum o stradă, caracterizat de dinamicitate și cu rol de pol de atracție pentru comunitate. Va fi aplicat și principiul gradării public/privat a funcțiunilor și spațiilor exterioare, concept utilizat în proiectarea centrului pentru vârstnici din Spania. Centrul va avea, astfel, trei tipuri de zone:
– zona privată, care va funcționa ca centru de zi pentru copii și va fi ferită prin amplasament, arhitectură și măsurile restrictive. Zona va conține module de cazare separate pe sexe pentru următoarele grupe de vârstă: 5-9 ani, 10-14 ani, 15-19 ani. Un modul conține dormitoare pentru copii, unul pentru îngrijitor (pentru copii până în 14 ani), o sală de mese și o camera de zi. Spațiile comune constau în sala de studiu și săli pentru educație alternativă (împărțite pe aceleași grupe de vârstă și cu o compartimentare flexibila, prin pereți mobili și mobilier despărțitor). Copiii vor beneficia și de o curte privată, cu acces restricționat, amenajată cu locuri de joacă. Va exista și o zonă pentru întâlnirile dintre copii și părinți, rude sau prieteni, cu acces din strada cu cea mai puțină circulație
– zona semi-publică, care este amplasată ca un paravan între zona publică și cea privată. Aceasta conține dotări care au ca scop ameliorarea vieții de zi cu zi a oamenilor din cartier, dar și oferirea unor alternative pentru un viitor sigur prin programe educaționale sau de asistență socială. Este formată dintr-un centru medical (dotat cu săli pentru consiliere/terapie, săli pentru examinare și săli pentru cursuri de educație parentală) și ateliere pentru dezvoltare aptitudinilor (arte plastice, muzică, educație compensatorie, consiliere pentru căutarea unui loc de muncă).
– zona publică conține principalii poli de atracție, amplasați în puncte-cheie din sit: cantina socială (pe strada principală), teren de sport interior (în proximitatea școlii) și sala multifuncțională comunitară (în intersecție). În apropierea școlii se află și biblioteca cu sala de lectură și laboratorul de informatică. Colaborarea îndeaproape cu ONG-uri ce își desfășoară activitatea în zonă este încurajată prin punerea la dispoziție unor sedii pentru acestea, în legătură directa cu zona privată a centrului de zi.
În zonă lipsește funcțiunea de loisir, singurele locuri unde populația se adună fiind în fata scărilor de bloc sau la poartă. În acest sens am propus o piațetă pe colț, care are și rolul de a atrage oamenii către ansamblu, și o gradina comunitară, unde oamenii își pot cultiva plante și se pot bucura de roadele lor. În proximitatea terenului de sport este amenajat și un spatiu verde cu locuri de joacă, în directă legătură cu zona pentru copii și părinți.
Sărăcia și problemele sociale din zonele de periferie cu populație preponderent romă sunt un fenomene complexe cu rădăcini istorice. Din acest motiv, răspunsul dat trebuie să fie unul complex și pluridisciplinar, participarea arhitecturii fiind esențială. O arhitectură centrată pe nevoile comunității are puterea de a modela atât spațiul, cât și viețile oamenilor, facilitând procesul de incluziune socială a comunităților defavorizate.
Bibliografie:
– BERESCU, Cătălin, Locuirea și sărăcia extremă. Cazul romilor, București, Ed. Universitară Ion Mincu, 2006, ISBN: 9789737999559;
– BERZA, Cătălin, Repere pentru o epistemologie a spațiului arhitectural, București, ed. Universitară Ion Mincu, 2008, ISBN: 978-973-1884-05-9;
– BOTONOGU, Florin, Comunități ascunse – Ferentari, București, ed. Expert, 2011, ISBN: 978‐973‐618‐279‐2;
– BRICIU, Cosmin, Economia socială și comunitățile de romi- provocări și oportunități, București, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, 2011, ISBN 978-973-0-12889-5;
– CACE, Sorin, Politici de incluziune a romilor în statele membre ale Uniunii Europene, București, Institutul European din România, 2014, ISBN: 978-606-8202-39-6;
– DUDEK, Mark, Children’s Spaces, Londra, Architectural Press, 2001, ISBN: 9780750654265;
– HENDERSON, William, LEDEBUR, Larry, Urban economics: processes and problems, Madison, 1972, ISBN: 978-0471370444;
– LIVADĂ-CADESCHI, Ligia, Sărăcie și asistență în spațiul românesc (sec. XVIII-XX), București, ed. Colegiul Europa Nouă, 2002, ISBN: 973-85697-1-0;
– MAJURU, Adrian, Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, București, ed. Compania, 2003, ISBN: 973-8119-78-2;
– STĂNCULESCU, Manuela Sofia, BEREVOESCU, Ionica, Sărac lipit, caut altă viață!, București, ed. Nemira, 2004, ISBN: 973-569-630-4;
– STRAUVEN, Francis, Aldo van Eyck’s Orphanage: a Modern Monument’, New York, Nai Publishers, 1996, ISBN: 9789072469502.
Articole, rapoarte si studii de specialitate:
– Comisia Europeană, Strategia Europa 2020: O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, Bruxelles, 2010;
– Guvernul României, Strategia națională privind incluziunea socială și reducerea sărăciei pentru perioada 2015-2020, București, 2014;
– Ministerul Administrației Publice și Secretariatul de Stat pentru Incluziune Socială, National Social Inclusion Strategy- Extreme Poverty, Child Poverty, The Roma (2011-2020), Budapesta, 2010;
– NICOLAE, Valeriu, Racism and Discrimination in Romania, în ENRAR Shadow Report 2009-2010, Policy Center for Roma and Minorities, București, 2010;
– Primăria Sectorului 5 al Municipiului București, Regenerare Urbană Ferentari, 2013;
– STĂNCULESCU, Manuela Sofia, APRAHAMIAN, Arabela, Financial Literacy in Romania, raport Banca Mondială, București, 2010.
Webografie:
https://adevarul.ro/news/eveniment/povestea-cartieruluiferentari-sperietoarea-bucurestiului-zic-autoritatile-ca-l-vor-asana-1_59b280f35ab6550cb8ea4551/index.html – articol despre istoria cartierului Ferentari;
https://www.archdaily.com/773319/sos-childrens-village-in-djibouti-urko-sanchez-architects – proiectul SOS Satul Copiilor din Djibouti, Africa;
https://www.archdaily.com/800971/residencia-personas-mayores-scar-miguel-ares-alvarez – proiectul de centru pentru persoanele vârstnice, Valladolid, Spania;
https://www.archdaily.com/151566/ad-classics-amsterdam-orphanage-aldo-van-eyck – orfelinatul din Amsterdam, Olanda;
https://www.archdaily.com/935067/how-colors-change-the-perception-of-interior-spaces?ad_medium=widget&ad_name=most-visited-article-show – articol despre perceperea spațiului interior în funcție de culori, lumină și formă;
http://www.dgaspchr.ro/protectia-copilului-prezentare-generala/ – pagina oficială a DGASPC, prezentarea generală a serviciului de Protecție a Copilului;
https://www.expressen.se/nyheter/longread/darfor-kommer-tiggarna/ro/livezilor-bukarest–en-plats-for-de-levande-doda/ – articol despre situația din Aleea Livezilor, Ferentari;
http://www.mmuncii.ro/j33/images/Documente/Legislatie/L272-2004-R.pdf – legea nr.272/2004;
http://policycenter.eu/ro/ – pagina oficială a ONG-ului Policy Center for Roma and Minorities;
http://punctedefuga.ro/2011/09/fetele-saraciei/ – articol despre arhitectura din cartierul Ferentari;
http://theprotocity.com/ferentari-bucharests-post-socialist-ghetto/ – articol despre cartierele de blocuri comuniste din Ferentari.
Surse imagini:
foto 1. https://www.expressen.se/nyheter/longread/darfor-kommer-tiggarna/ro/livezilor-bukarest–en-plats-for-de-levande-doda/
foto 2. http://www.simplybucharest.ro/?p=35886
foto 3. https://www.google.ro/maps, imagine editata
foto 4. BERESCU, Cătălin, Locuirea și sărăcia extremă. Cazul romilor, 2006, pag. 30-33
foto 5. https://www.expressen.se/nyheter/longread/darfor-kommer-tiggarna/ro/livezilor-bukarest–en-plats-for-de-levande-doda/
foto 6. http://www.sector5.ro/media/2763/ruf-cld.pdf, pag 4
foto 7. http://architectuul.com/architecture/amsterdam-municipal-orphanage
foto 8. https://ro.pinterest.com/pin/152559506108107694/
foto 9. si 10. https://www.archdaily.com/773319/sos-childrens-village-in-djibouti-urko-sanchez-architects
foto 11. https://www.archdaily.com/800971/residencia-personas-mayores-scar-miguel-ares-alvarez
foto 12. https://www.google.ro/maps
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Incluziune Sociala Prin Arhitectura Nitu Irina V5 [306372] (ID: 306372)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.