Incidеnta Parazitozеlor Intеѕtinale la Paciеntii din Ambulatoriu
Incidenta parazitozelor intestinali la pacienții din ambulatoriu
Cuprins
Introducere
CAPITOLUL 1. CARACTERISTICILE ȘI CLASIFICAREA PARAZIȚILOR.
Caracteristicile si clasificarea paraziților
Paraziti unicelulari; protozoare
Paraziți pluricelulari; viermi plați și cilindrici
Plathelminti
Nemathelminti
Cai de transmitere a parazitilor
Diagnosticul de laborator
CAPITOLUL 2. PARAZITOZE INTESTINALE
2.1. Oxiuriaza
2.2. Ascaridiaza
2.3. Teniazele
2.4. Giardiaza
2.5 Botriocefaloza
2.6. Trichineloza
2.7. Ankilostomiaza
2.8. Strongiloidoza
2.9. Hymenolepis nana
CAPITOLUL 3. INCIDENTA PARAZITOZELOR INTESTINALI LA PACIENȚII DIN AMBULATORIU
3.1. Scopul și obiectivele lucrării
3.2. Materiale si metoda
3.3. Rezultate si concluzii
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
Infecțiile parazitare intestinale au fost descrise ca fiind cauza cea mai mare la nivel mondial a maladiilor și a bolilor. (Steketee, R.W., 2003) Helminții împreună cu protozoare intestinale parazitare sunt cauzele pentru o cantitate mare de morbiditate, disconfort și de multe ori a mortalității în regiunile tropicale și sub-tropicale din intreaga lume. Oameni de toate vârstele sunt afectate de acest ciclu de infecții parazitare predominante, cu toate acestea, copiii sunt cei mai afectați. (Tellez A. et all, 1997)
Infestațiile parazitare ale intestinului sunt frecvente mai ales la copii înfuncție de climă, condiții igienico-dietetice, viața în colectivități, de numărul călătorilor, de folosirea agenților imuno-supresivi. Prezența parazitului în tubul digestiv poate însemna boală, dar și posibilitatea aprofitismului inofensiv cu rol epidemiologie în transmiterea parazitozelor. Examenul clinic general nu poate stabili diagnosticul deoarece infestările parazitare diferite pot avea semne clinice identice sauasemănătoare, iar alteori cu simptome puține sau chiar asimptomatice.
Influența nocivă a paraziților se manifestă prin sustragerea albuminelor din organismul gazdei, ceea ce poate constitui o cauză de anemie. Paraziții pot acționa și în calitate de corpi străini obstruând intestinul și compromițând diverse organe, odată pătrunși ei provoacă o serie de tulburări: leziuni ale ficatului, leziuni ale pancreasului, modificări ale structurii mucoasei intestinale, leziuni duodenale (la adult), tulburări nervoase. (Vulcan, 2004)
Am ales această temă pentru că am observat incidența foarte crescută în rândul copiilor, chiar și la sugar. În plus am constatat un fel de indiferență în rândul aparținătorilor față de parazitozele intestinale.
Aceștia sunt alertați mai mult de consecințele bolii cum ar fi paloarea (anemia secundară), apetitul capricios și solicită chiar vitamine,trecând foarte ușor, neglijând, de fapt, cauza acestor simptome.
Parazitozele intestinale reprezintă asocieri morbide frecvente la copilul internat, de multe ori descoperite întâmplător în cazul unui examen coproparazitologic „de rutină”.
Scopul acestei lucrări este să concretizeze incidenta parazitozelor intestinali la pacienții din ambulatoriu. Lucrarea este structurată pe două mari părți, o parte teoretică care tratează succint caracteristicile si clasificarea paraziților și parazitozele intestinale și o parte practică în care s-a încercat evidențierea incidenței parazitozelor intestinale la pacienții din ambulatoriu.
CAPITOLUL 1.
CARACTERISTICILE ȘI CLASIFICAREA PARAZIȚILOR.
În contextul acestei secțiuni, termenul parazit se referă la organisme care aparțin la una sau două grupe taxonomice majore: protozoare și helminți. Protozoarele sunt eucariote microscopice, unicelulare care seamănă superficial fungilor atât în mărime și simplitate. Helminți, în schimb, sunt viermi macroscopici, multicelulare posedă diferențiate țesuturi și organe complexe, acestea variază în lungime de la un metru la mai puțin de un milimetru. Majoritatea, atât protozoare și cât helminți joacă un important rol în ecologia planetei, și rareori inconveniente rasei umane.
Caracteristicile si clasificarea paraziților
Parazitologia este știința care studiază morfologia și biologia paraziților. Paraziții sunt ființe vii, microorganisme: virusuri, bacterii, protiste, micete, plante sau animale (viermi, artropode s.a.), care trăiesc permanent sau temporar pe seama altor ființe (parazitism), ducând la producerea de boli parazitare, de diferite gravități).
Parazitismul reprezintă modul de viață al unei ființe care se folosește de o alta pentru a supraviețui.
Parazitologia medicală este o ramură a științei medicale care se ocupă cu studiul paraziților de natura animală care trăiesc pe seama organismului uman, bolile pe care aceștia îi generează, epidemiologia și tratamentul acestora.( Wood, 1985)
Saprofitismul apare atunci când un microorganism (un saprofit) trăiește pe seama unei gazde, fără a produce o boală, (de exemplu Stafilococul. Saprophyticum) se găsește peste tot, dar nu produce nici o boală, în timp ce Stafilococul auriu, odată pătruns în organism, generează boala. Relația de comensualism este definită ca relația dintre celulele vii, și anume o ființă vie profită de o altă care îi oferă hrana, fără a afecta organismul gazdei. Simbioza este o relație mult mai strânsă întrucât cele două ființe care conviețuiesc formează un întreg. Hiperparaziții sunt paraziți ai paraziților și pot fi folosiți pentru combaterea unor paraziți.
Paraziții sunt organisme animale sau vegetale, care trăiesc o perioadă mai lungă sau mai scurtă a existenței lor în dependență cu un alt organism, numit gazdă. (Wood, 1985)
Organismul gazdă este acea ființă de natură vegetală, animală sau umană pe seama căruia se dezvoltă parazitul.
Omul poate fi:
gazdă definitivă când parazitul își atinge maturitatea sexuală în acesta (Tenia solium, saginata).
gazdă intermediară, când parazitul se găsește doar trecător, într-un anumit stadiu evolutiv în el, și nu își atinge maturitatea sexuală în acesta (Tenia echinococcus). (acesta cauzează hidatidoza la om, chisturi mari în ficat, plămâni, creier).
Cele peste 160 de specii de paraziți se organizează în 3 încrengături.( Patrik R.Murray, 2003)
Protozoa: cuprinde paraziții unicelulari
Helminthes: viermii paraziți – plathelminthes: viermii plați, teniile
– Nemathelminthes: viermii cilindrici, A. lumbricoides.
Arthropoda: insectele parazite
Prezența paraziților în organismul uman determină o formă nosologică: parazitoza.
Paraziții se pot grupa după mai multe criterii:
După natura gazdei parazitate există:
– Paraziți umani;
– Paraziți ai animalelor, care se transmit și la om (antropozooparaziți);
– Paraziți ai animalelor;
– Paraziți ai plantelor.
2. După natura parazitului se disting:
– Paraziții animali: helminți, protozoare, artropode;
– Paraziți vegetali: fungi.
3. După localizarea paraziților se disting:
– Ectoparaziții, paraziți care trăiesc la suprafața tegumentului uman: Pediculus, acarieni, heteroptere.
– Endoparaziți, paraziți localizați în:
A. cavități (în intestin există majoritatea helminților, Giardia intestinalis; în vagin se întâlnește Trichomonas vaginalis, Candidă);
B. Țesuturi (Trichinella spiralis în musculatura, larva de Echinococcus granulosus în ficat, plămân, larva de Tenia în musculatura, țesut subcutanat, Pneumocystis carinii în plămâni);
C. Celule (Toxoplasma gondii), hematii (Plasmodium). Practic, toate organele și țesuturile organismului uman pot fi parazitate de unul sau mai mulți paraziți.
4. După efectul paraziților asupra gazdei (om) există:
– Paraziți incolini: folosesc organismul uman doar ca mediu de viață (ex. Entamoeba coli, Trichomonas intestinalis);
– Paraziți comensali: trăiesc în organismul uman fără a-i produce perturbări (ex. Candida, Entamoeba hystolitica forma minuta", amibele nepatogene, unele flagelate intestinale și în anumite condiții Giardia intestinalis, Trichomonas vaginalis).
– Paraziții condiționați patogeni: paraziții comensali pot deveni patogeni în prezența unor factori favorizanți. Persoanele asimptomatice parazitate cu paraziți condiționați patogeni sunt considerate purtători sănătoși de paraziți și joacă un rol important în diseminarea parazitozei.
– Paraziți oportuniști: determină parazitoze asimptomatice sau cu evoluție clinică ușoară la persoanele imuno-competente și boli grave, adesea letale, la persoanele imuno-compromise, în special la pacienții cu AIDS: Pneumocystis carinii, Toxoplasma gondii, Criptosporidium, Criptococcus, Candida.( Rodriguez,1997)
– Paraziți patogeni: paraziți a căror prezență în organismul uman declanșează perturbări mai mult sau mai puțin grave.
Paraziții adaptați organismului uman produc parazitoze tenace, mai puțin grave (ex. Helmintiozele umane), paraziții mai puțin adaptați produc parazitoze cu evoluție clinică severă (ex. Paraziți ai animalelor, transmiși la om: Echinococcus granulosus, Echinococcus multilocularis).
5. După specificitatea parazitară se disting:
paraziți stricți, stenoxeni: paraziți adaptați doar la o singură gazdă definitivă, care nu pot trăi la o altă gazdă definitivă (ex. Tenia, Plasmodium),
paraziți cu specificitate relativă eurixeni care pot trece de la o gazdă la alta, mai mult sau mai puțin ușor (ex. Insecte hematofage vectoare ale bolilor comune omului și animalelor).
6. După evoluția ciclului biologic există:
paraziți permanenți: întreaga lor existență se produce în una sau mai multe gazde (ex. Tenia, Trichinella);
paraziți temporari: o parte din viața lor se desfășoară în stare parazitară, prezentând însă și stadii de viața liberă (ex. Strongyloides stercoralis);
paraziți facultative: în mod normal au o viață saprofită, dar uneori pot invada organismul uman (ex. Aspergillus).
7. După repartizarea geografică (Thompson, 1996)
Paraziții întâlniți în zonele temperate determină parazitoze moderate ca manifestare clinică, dar cu incidență crescută și tendința spre evoluție cronică (helmintioze umane, micoze, unele protozooze). Recent, ridică mari probleme de diagnostic și tratament parazitozele oportuniste" instalate pe teren imuno-deprimat, în special la persoanele cu infecție HIV.
Paraziții întâlniți în zonele tropicale produc parazitoze endemice sau epidemice în aceste zone, dar ocazional pot fi întâlniți și în zonele temperate, ca urmare a intensificării migrației umane și a mijloacelor rapide de transport actuale. Este important să fie cunoscute, datorită gravității lor potențiale și necesității instituirii terapiei corespunzătoare (ex. Amibiaza, tripanosomiaza), unele prezentând un caracter de extremă urgență (accesul pernicios din malarie).
Interacțiunile dintre gazdă și parazit pot fi clasificate în funcție de intensitate în trei categorii:
– Slabă: organismul gazda elimină treptat parazitul
– Puternică, dar mai redusă decât capacitatea de apărare a gazdei, gazda rămânând aparent sănătoasă, uneori fiind purtătoare al parazitului, dar rezistând acțiunii acestuia
– Acțiunea parazitului depășește puterea de apărare a gazdei, produce boala și, în unele cazuri, chiar moartea.
Paraziții au mai multe căi de circulație în natură (idem):
– Direct, de la organismul gazdă infectat la cel sănătos care este receptiv
– Cu un ciclu evolutiv simplu, ajunge pe sol, apoi este ingerat cu alimente sau apă și se dezvoltă în organism
– Ciclu complicat, parazitul trecând obligatoriu prin una sau mai multe gazde
Parazitozele transmisibile sunt de două tipuri:
– Directe – se transmit prin eliminare de la bolnav de ouă, chistic generând boala propriu – zisă
– Indirect – preluate din carne, apă, sol: peridomestice (apar la animale domestice) și naturale (apar în natură la animale sălbatice)
Răspândirea geografică a paraziților este o circulație naturală care formează un lanț epidemiologic (la bacterii – ciclu simplu cu 3 verigi: bolnav – calea de transmitere – bolnav). Paraziții propriu – ziși sunt agenți patogeni studiați în mai multe ramuri ale parazitologiei. În practică, cei mai importanți sunt: paraziții unicelulari (protozoare) și paraziții pluricelulari (viermi).( Chandrashekhar, et all, 2005)
Paraziti unicelulari; protozoare
Protozoarele sunt microorganisme unicelulare, eucariote, protiste strămoși ai animalelor, nefotosintetizante, de dimensiuni relativ mari 2-100 μm. Ele au toate elementele esențiale unei celule: nucleu, citoplasmă și membrane de înveliș, care pot fi subțiri și flexibile ca la amoebe său relativ rigide ca la protozoarele ciliate, care le determină o formă caracteristică. Ca organe de locomoție ele posedă cili, flageli, membrană ondulantă sau pot emite pseudopode (amoebe). Unele protozoare trăiesc libere în natură, sunt saprofite și absorb hrana solubilă provenită din materia organică moartă sau dejecte, prezente în mediul extern. Multe protozoare însă sunt parazite hrănindu-se pe seama organismului gazdă.(Murray, 2003)
Cele mai multe protozoare parazite sunt anaerobe facultative. Ele sunt heterotrofe și trebuie să asimileze nutrienți organici. Această asimilare este realizat prin înghițirea unor materii solubile sau particule în vacuole digestive, procese denumite pinocitoza și fagocitoză, respectiv.
La unele specii, hrana este ingerată într-un loc definit, peristom sau cytostome, sau pot fi păstrate în rezerve intracelulare speciale, sau vacuole. Particulele nedigerate și deșeurile sunt extrudate la suprafața celulelor prin mecanisme care sunt inversul celor utilizate în ingerare.
Protozoarele se înmulțesc asexuat, prin diviziune binară sau diviziune multiplă (schizogonie) și de asemenea printr-un mecanism sexuat. Unele specii au un ciclu de viață cu ambele faze de multiplicare asexuat și sexuat (de ex: plasmodiile). În condiții nefavorabile de viață, unele protozoare se transformă în chiști, niște formațiuni rotunde, cu perete gros, foarte rezistenți la uscăciune și variații de temperatură, care reprezintă forma de rezistență, infestantă a protozoarelor în natură. Protozoarele sunt microorganisme unicelulare eucariote care se găsesc fie în forma vegetativă, în condiții favorabile de mediu aceasta fiind și forma sub care se hrănește și se înmulțește, fie sub forma chistică, în condiții nefavorabile de mediu, asigurându-și doar supraviețuirea (au înveliș rezistent). Forma vegetativă a protozoarelor este numită trofozoit. Din cele 40.000 de specii cunoscute de protozoare circa 8.000 sunt parazite, din care 70 parazitează omul și numai 40 din ele sunt patogene. Dintre protozoarele parazite întâlnite la om unele se pot întâlni și la animale, și sunt studiate de protozoologie. Există 4 mari grupe de protozoare, care se diferențiază prin caractere morfologice și uneori mod de diviziune, în 4 clase: (Thompson R.C.A., Hopkins R.M,1996)
Rizopodele sunt protozoare cu corpul lipsit de polaritate, în general cu citoplasma separată în ecto- și endoplasma, la exterior cu o membrană plasmatică semipermeabilă; au proprietatea de a emite pseudopode cu rol în locomoție și prinderea hranei; nutriția este fagotrofa. (Ex: Entamoeba dysenteriae – colonizează intestinul provocând dizenteria).
Rhizopodele, sau amebe, sunt cele mai primitive de protozoare. Ele se multiplică printr-o simplă diviziune binară și se mișcă prin intermediul organitelor citoplasmatice numite pseudopode. Aceste proiecții de ectoplasmă relativ solide mișcă ameba înainte și, de altfel, devorează și internalizează sursa de hrană găsită în calea sa. Cele mai multe amebe, atunci când se confruntă cu un mediu ostil, pot produce un perete chitinos, exterior care înconjoară și le protejează. Aceste forme sunt denumite chisturi și pot supraviețui pe perioade lungi de timp în condiții care ar distruge rapid trofozoiți mobili. Majoritatea amebelor sunt distribuite pe scară largă în natură, fiind găsite literalmente în toate organismele. Puțini amebe pot produce boală la om, deși cele două genuri, Naegleria și Acanthamoeba, au fost implicate ocazional drept cauze ale meningoencefalitei și cheratitei.
Mai multe genuri de amebe, inclusiv Entamoeba, Endolimax, și Iodamoeba, sunt paraziții obligatori ai tractului digestiv uman și sunt transmise pe cale fecal-orală ca chisturi de la gazdă la gazdă. Mai multe sunt lipsite de mitocondrii, probabil din cauza condițiilor anaerobe în care acestea există în colon. Doar Entamoeba histolytica produce regulat boala, ea recent a fost împărțită morfologic în două specii identice, dar distincte genetic. Cele două specii pot fi diferențiate prin analiza izoenzimei, frecvența apariției anticorpilor la suprafață antigenilor, și markeri ADN.
Reprezentanți: genul Entamoeba: coli; dysenteriae sau histolytica; bucalis.
Entamoeba coli este o amibă nepatogenă. Are 2 forme. Forma vegetativă este capabilă de multiplicare, este ușor deformabilă și are 20-40 de m. Citoplasma nu se diferențiază net în ecto și endoplasmă, nu se hrănește cu hematii, în endoplasmă găsim vacuole, granule, un nucleu central cu nucleol excentric pe partea internă a membranei nucleare se văd granule fine de cromatină dispersate uniform.
Forma chistică este un chist ovalar de 15-20 de m, în interior observăm: 8-16 sau chiar 32 de nuclei, baghete siderofile lungi, subțiri, cu capetele ascuțite.
Entamoeba dysenteriae are 4 forme: vegetativă, prechistică, chistică și metachistică.
Forma vegetativă are corpul ușor deformabil, are 2 forme: forma minuta de 10-20 de m, nu este patogenă, trăiește în colon și forma magna de 20-60 m, mai mare, cu citoplasma diferențiată net în ecto și endoplasmă. Ectoplasma este partea externă a citoplasmei, o zonă hialină, sticloasă, refringentă, care emite pseudopodele și care nu conține organite celulare. Endoplasma conține granule, vacuole, hematii și un nucleu periferic cu un nucleol central. Pe partea internă a membranei nucleare și aici găsim granule fine de cromatină dispersate uniform.
Chistul este rotund de 5-23 de m, are înveliș dublu, refringent, conține 2-4 nuclei, niciodată mai mulți, baghetele siderofile sunt scurte, groase și cu marginile retezate și deja sunt agresive pt. organism.
Entamoeba dysenteriae cauzează dizenteria amibiană. Ca complicație poate să apară și amibiaza extraintestinală. Prin urmare produsul recoltat este scaunul.
Entamoeba gingivalis (bucalis) se găsește în: pungile gingivale; la nivelul gingiei inflamate; în carii dentare; placa dentară; cripte amigdaliene; expectorația din bronșiectazii și din cavități pulmonare
Flagelate: sunt protozoare care se deplasează cu ajutorul flagelilor. Sunt paraziți unicelulari (protozoare) cu flageli.
Flagelatele protozoare sunt larg răspândite în natură, se înmulțesc prin diviziune binară și se pot deplasa cu ajutorul unor organite citoplasmatice de locomoție. Mobilitatea, este evident mai puternică în acest grup de organisme datorită eficienței aparatului locomotiv, flagelul. Acesta rezultă dintr-un organ intracelular focalizat cunoscut ca un blefaroplast, se extinde la peretele celular ca axoneme filamentoase, și continuă extracelular că flagelul liber. În unele specii, blefaroplastul este asociat cu o a doua structură citoplasmatică cunoscut ca un corp parabazal. Această structură este considerată a fi compus din mitocondrii modificați responsabilă de controlul mișcării flagelare.( Steketee, 2003)
Deși un număr de genuri de flagelate parazitează oamenii, doar patru, Trichomonas, Giardia, Leishmania, și Trypanosoma, provoacă în mod obișnuit boala. Trichomonas și Giardia sunt organisme neinvazivi care locuiesc în cavitățile tractului genito-urinar sau gastrointestinal și sunt răspândite fără a beneficia de o gazdă intermediară. Boala este de morbiditate reduși și distribuție cosmopolitană. Leishmania și Trypanosoma, pe de altă parte, sunt paraziții invazivi ai sângelui și țesuturilor care produc boli extrem de morbide, adesea letale.
Aceste hemoflagelate necesită o insecte ca gazdă intermediară pentru transmiterea lor. Ca urmare, starea lor de boli asociate sunt limitate la nișele subtropicale și tropicale ale acestor gazde intermediare.
Aceste organisme sunt alungite sau ovale în formă și de obicei măsura 10 la 20 m în lungime. Ei posedă de multe ori un cytostome rudimentare (diafragma gura) și organitelor care îi ajută să-și mențină poziția lor intracavitalî. Sunt ușor de recunoscut în organisme fluid sau excrețiile prin mobilitatea lor rapidă, iar unele pot fi identificate în mod specific în preparate necolorate. Toate pot fi cultivate pe medii artificiale. (Murray, 2003)
Unele flagelate cavitare, mai ales T. vaginalis, posedă doar o etapă de trofozoiți și sunt transmise de la gazdă la gazdă prin contact fizic direct. Cele mai multe, inclusiv G. lamblia,
Posedă atât trofozoiți și forme de chist. Acesta din urmă, care este forma infecțioasă, se transmite pe cale fecal-orală.
Sunt de două tipuri, așa cum am amintit:
– Flagelate cavitare: Giardia intestinalis, Trichomonas vaginalis, T.bucalis;
Oamenii pot servi ca gazdă și rezervor pentru opt specii (Tabelul 1), dar numai două pot cauza boli.
Tabelul 1 – sursa Kenneth, J. et all, 2004
– Hemoflagelate: Tripanosoma spp, Leishmania spp.
Giardia lamblia este un flagelat cavitar intestinal. Este localizată în intestin, apărând cu o frecvență mult mai mare la copii. Acționează de la nivelul duodenului până în intestinul subțire, producând iritație și toxine care conduc la agitație și lipsa a poftei de mâncare. Înaintând spre colon, parazitul se transformă în chisturi și este eliminat odată cu materiile fecale. Boala poartă denumirea de giardioza și se manifestă prin diaree explozivă, flatulenta, eructație și malabsorbție. Este un parazit rezistent la antibiotice. Din acest motiv, giardioza se tratează cu antiparazitare.( Webster A.D.B, 1980)
Prezintă 2 forme: forma vegetativă (trofozoitul) și cea chistică
Trofozoitul este piriform de mărime de 10-12/5-7 microni. Fața ventrală este plată, la acest nivel se găsește discul sugător care ocupă ½ din suprafața ventrală, anterior prezintă 2 nuclei corpusculi bazali, din care pornesc flagelii și axostilii, 3 perechi de flageli și 2 axostili
Chistul este ovoid, elipsoid de 7-10 microni/0,3-0,6 nanometrii, prezintă 2 sau 4 nuclei, situați frecvent spre extremitate, fragmente de flageli, înveliș subțire dublu refringent
Sunt microorganisme anaerobe
Ciclul evolutiv: Chiști – ingerare – stomac, ph acid eliberarea trofozoiților – migrare în intestinul subțire – duoden, jejun – fixare de microvili și cel epiteliale – se divid – închistare în colon sau intestinul subțire – eliminarea chiștilor.
Tripanosoma brucei (africană) se dezvoltă cu precădere în zonele calde fiind transmisă de o insectă, muscă țețe. Parazitul se dezvoltă în corpul muștei pentru ca ulterior să se transmită la gazdă. Din punct de vedere clinic, boala are o simptomatologie complexă. În faza inițială, se manifestă prin febră neregulată, cefalee persistentă, tulburări de comportament (irascibilitate și iritabilitate), pentru ca apoi, în cea de a doua fază, să acționeze la nivel neurologic provocând tulburări de somn (inversarea ritmului veghe-somn), tulburări motorii pe grupe de mușchi izolate, tulburări de vorbire și de masticație, tulburări endocrine (la femei afectează menstruația), tulburări psihice. Pacientul nu are senzația de foame și de sete și slăbește, senzația de frig – cald dispare, devine asocial, pentru ca în final să apară comă care conduce la deces.
Trichomonas vaginalis are formă sferică sau piriformă, 15/7 microni, extremitatea anterioară este lățită, cea posterioară este efilată la regiunea anterioară se află un nucleu și un complex kinetosomal din care pleacă 3-5 flageli egali ca mărime, un flagel recurent parțial fixat pe marginea membranei ondulante, și un axostil care străbate longitudinal celulă, exteriorizându-se prin extremitatea posterioară organite celulare, fagocitează, există vacuole digestive. Determină trihomoniaza.
Este un parazit al căilor genito-urinare ale ambelor sexe, cu o largă răspândire, datorită modului de transmitere veneriană.
La femei prezintă vaginite trihomoniazice, prurit vulvar cu (leucoree) secreții vaginale spumoase, fluide, culoare galben-verzuie, cu miros fad, conține un număr mare de paraziți.
La bărbați este asimptomatică, câteva picături dimineața, care se pot duce cu urina. Apare inflamația vaginului, a colului uterin.
Sporozoare: sunt protozoare care nu au mijloc de locomoție, iar înmulțirea are loc prin spori (de aici derivă și denumirea). Din punct de vedere medical, cele mai importante sunt: Plasmodium malariae și Toxoplasma gondii.
Plasmodium malariae: Este un parazit transmis de țânțarul anofel și apare sub formă a patru specii în zone diferite ale globului. Parazitul pătrunde în sângele gazdei, formează o rozetă în hematie care se sparge și infuzează alte hematii. Acest ciclu are loc odată la 3-4 zile, moment în care apar și crizele
Toxoplasma gondii: Are un ciclu de viață în care, în mod obligatoriu, intervine pisica. Parazitul se dezvoltă complet în intestinul pisicii care elimină oochistul. Omul se infectează cu oochistul, eliberează sporozoiți care penetrează peretele intestinal și pot parazita orice celulă (fără eritrocit), ajung în sânge unde sunt fagocitați de macrofag.( Cretu C, et all, 1998) Pisica bolnavă este blândă și este mângâiată. Femeile însărcinate care mângâie astfel de pisici se infectează. Parazitul trece prin placentă fiind transmis la făt fie la nivelul ochilor, fie la nivel cerebral. În funcție de momentul infectării, fătul se poate naște cu malformații, poate avea loc decesul intrauterin sau, parazitul poate există până la o anumită vârstă în stare latentă, provocând, prin activare, diverse
deficiențe de vedere sau la nivel cerebral.
Paraziți pluricelulari; viermi plați și cilindrici
Încrengătura helminți cuprinde clasa Plathelminti (viermi plați) ; clasa Nemathelminti ( viermi cilindrici ) și clasa Anelizi ( importantă pentru medicina veterinară ).
Plathelminti
Plathelminti prezintă simetrie bilaterală, corpul puternic aplatizat, nesegmentat, în formă de panglică. Extremitatea cefalică este prevăzută cu organe de simț, la formele libere, organe de fixare, la cele părăsite. Cavitatea corpului prezintă țesut conjunctiv (parenchim). Sistemul nervos este format din ganglioni cerebroizi situați în partea anterioară și cordoane nervoase longitudinale, iar sistemul digestiv prezintă un tub digestiv care comunică cu exteriorul prin orificiul buco-anal. Se caracterizează prin respirație cutanee, sunt indivizi hermafrodiți, fără stadii larvare (excepție viermele de gălbează) iar înmulțirea e sexuată. La planarie e prezentă regenerarea.
După Karl Gegenbaur: din aceasta încrengătură fac parte: Cestoda, Monogenea, Trematoda, Turbellaria.
Trematodele. Există numeroase specii patogene pentru om dar majoritatea se întâlnesc în zone tropicale., În zonele temperate prezintă importanță 3 specii: Fascicola hepatică; Dicrocoelium dendriticum (lanceolatum); Opistorchis felineus.
Caractere generale: sunt viermi plați, corp turtit nesegmentat, forma corpului este foliacee (frunza), cu vârf de lance, prezintă 2 ventuze cu rol de fixare: bucală și ventrală, sunt hermafrodiți (au aparat genital masculin și feminin), în cadrul ciclului lor evolutiv necesită cel puțin o gazdă intermediară.
Fasciola hepatică (Distomum hepaticum) este un parazit al canaliculelor biliare la om, ovine și bovine. (Bhatia, 1994) Gazda intermediară în ciclul evolutiv este un melc din genul Limneea. Are forma de frunză plată, culoare alb-gălbuie, corpul: turtit dorso – ventral, nesegmentat. Corpul acoperit cu o cuticulă prevăzută cu spini incurbați, prezintă 2 ventuze: una la orificiul buco-anal; una pe fața ventral, prezintă organe genitale dezvoltate, este hermafrodit și are spini cuticulari pe suprafața externă (tegument) care au rol în fixare (ventuzele). Are lungimea de 1,5 – 3 cm și lățime 1 – 1,5 cm. Sunt paraziți permanenți, dezvolatarea se face prin gazde intermediare
Fig. 1 Distomum hepaticum
Ciclul evolutiv: ouăle (120-140/70 µ) sunt eliberate cu bilă și materiile fecale în mediul extern. Ajunse în contact cu apa și la o temperatură favorabilă (25-30ºC) se vor transforma într-o larvă ciliată (Miracidium). Aceasta va fi preluată de melcul Limneea în corpul căruia se va transforma în sporocist. În interiorul acestuia se vor diferenția niște larve (redii) ce vor fi eliberate în apa sub forma de cercari, care vor înota liber în apă și se vor fixa de plantele acvatice după ce s-au închistat (metacercari). Consumul de metacercari de către om sau animale favorizează transmiterea bolii și menținerea ciclului evolutiv. Boala, Fascioloză, se manifestă prin icter mecanic, ca urmare a obstruării canaliculelor biliare (popular: „viermele de gălbează“).
Cestodele sunt paraziți cu corp segmentat care se găsesc in intestinul omului si animalelor. Din punct de vedere structural prezinta un cap (scolex), prevazut cu dispozitive de fixare ce pot fi: ventuze, carlige sau botridii, un gat, nesegmentat, scurt, de la nivelul caruia sunt regenerate segmentele corpului, un corp (strobila) alcatuit din mai multe segmente – proglote; acestea devin din ce in ce mai mari in dimensiuni catre extremitatea terminala a parazitului. Acesti paraziti sunt hermafroditi fac parte urmatoarele specii: Taenia Solium, Taenia Saginata, Taenia Echinococcus, (Echinococcus Granulosus), Hymenolepis Nana, Dipylidium Caninum, Bothriocephalus Latus ( Diphyllobothrium Latum )
Morfologia interna: nu exista: aparat digestiv (se hranesc prin difuziune / imbibitie); aparat circulator; aparat respirator, prezintă cuticula la exterior, stratul muscular este format din tunica externa (fibre longitudinale) si tunica interna (fibre circulare), sistemul nervos este alcătuit din 2 cordoane nervoase laterale, care strabat toata strobila unindu-se numai la nivelul scolexului, unde se afla 2 ganglioni nervosi, prezintă un aparat excretor format din 4 canale longitudinale (2 dorsale, 2 ventrale); intre ele sunt anastomoze transversale. Canalele longitudinale se deschid pe ultima proglota printr-un orificiu comun (foramen caudal). Aparatul genital la mascul: se observa numeroase formatiuni sferice (testicoli) – spermiducte – canal deferent comun – cir. Cirul este invelit in punga cirului si se deschide lateral in porul genital masculin. Iar la femel: se observă 2 ovare ramificate – oviducte – o glanda vitelogena (produce substanta vitelina necesara oului); o glanda cochiliera; un canal vaginal care vine de la orificiul genital feminin si are rolul de a transporta spermatozoizii la punctul de confluenta al oviductului cu viteloductul si glanda cochiliera. Mai este si un tub uterin care merge in axul proglotei pana aproape de marginea anterioara unde se termina in deget de manusa. Cu timpul, uterul va emite diverticule laterale, care se vor dezvolta treptat sub presiunea oualor.( Caremani, et all,1997) La proglotul batran de tenie: organele reproducatoare se atrofiaza si ramane numai uterul (foarte ramificat, transformat intr-un sac cu oua) si un rest de vagin si un rest de canal deferent.
Taenia Solium are intre 2-8 m si trăieste in forma adultă la nivelul jejunului si ileonului (popular: panglica). Transmiterea acestui parazit in forma adulta la om este posibilă ca urmare a consumului de carne de porc parazitată cu cisticerci si insuficient preparată termic. Porcul este gazda intermediară in ciclul evolutiv iar omul, gazda definitivă. Din punct de vedere structural prezinta un scolex prevăzut cu 4 ventuze, 1 rostru si 2 coroane de cârlige cu ajutorul cărora se fixează de peretele intestinal.
Fig. 2. Taenia Solium
Taenia Saginata: măsoara intre 4-12 m, are localizare intestinală (jejun-ileon); gazda intermediară in ciclul evolutiv este vaca (bovinele) iar transmiterea e posibilă la om prin consumul de carne de vită parazitată cu cisticerci, insuficient preparata termic.
Structural – scolexul e asemănător cu cel al T.Solium dar e lipsit de rostru si cârlige prezentând doar 4 ventuze.
Fig. 3 Taenia Saginata
Tenia Echinococcus – măsoara 3-6 mm, in forma adultă – in interiorul câinelui. Corpul prezintă 3-4 proglote din care ultima reprezintă mai mult de jumătate din dimensiunea corpului. Câinele este gazdă definitivă in ciclul evolutiv, la om poate fi intâlnit sub formă de chist hidatic ca si de altfel la oaie si porc. Așadar omul, oaia si porcul sunt gazde intermediare. Boala la om, hidatioza, se caracterizează prin prezența a unul sau mai multe chisturi cu mai multe localizări: hepatice, pulmonare, splenice, renale, cerebrale, cardiace, osoase.
Bothrioceplalus Latus are forma de panglică, corpul plat format din 2000-4000 segmente (proglote), prevăzut cu două botridii cu o lungime de 10-16 m. Trăiește parazit in intestinul subțire al omului si al unor animale care au mâncat pește infectat cu larvele acestui parazit
Fig.4 Diphyllobothrium latum
Nemathelminti
Nemathelmintii sunt viermi cilindrici, nesegmentați cu formă alungită, ascuțită la extremități, cu tub digestiv, esofag de de tip strongiloid, care prezintă o singură umflătura și de tip rabditoid cu două umflături despărțite printr-o gâtuitură, cu intestine și rect. Nu au aparat respirator și nici circulator. Corpul este acoperit cu o cuticulă formată din chitin. Sexele sunt separate și majoritatea au dimorfism sexual (Ambrosioni J, et all, 2006)
Clasificare: Familia Trichinelliadae, Familia Ascarididae, Familia Oxyuridae
Reprezentanți: limbricul (Ascaris lumbricoides), oxiurul (Enterobius vermicularis), trichina (Trichnella spiralis);
Trichinella spiralis este un nematod localizat intracellular, larvar și adult. Larvele, imediat după pontă, au dimensiunile de 90-100/6 µm chisturile formate în musculatura striată prin încapsulare au formă ovală, de lămâie, și măsoară 400/250 µm. (idem)
Femelă adultă are forma cilindroconica cu dimensiunea de 3 – 4 mm/60 µm, orificiul genital se deschide în regiunea esofagiană. Sunt vivipare, au culoarea albă și corpul inegal calibrat cu partea posterioară ușor mai îngroșată decât cea anterioară care se termină în unghi obtuz. Masculul adult are dimensiunea de1,4-1,6 mm lungime/40 µm și partea posterioară lățită
Fig. 5 Trichinella spiralis văzut la microscop
Contaminarea cu Trichinella spiralis se face prin consumul de carne infestata ce conține larve vii sau chisturi viabile
Ascaris lumbricoides este un nematode de culoare alb – gălbuie, roz cu capetele ascuțite. La extremitatea anterioară prezintă orificiul bucal înconjurat de 3 buze proeminente și dințate. Extremitatea posterioară este prevăzută cu orificiul anal: dreapta la femelă și curbată la mascul. Are o grosime de 3 – 6 mm și este cel mai lung vierme cilindric al omului masculul având 15 – 20 cm iar femela 20 – 25 cm (dismorfism sexual). Trăiesc 10-24 de luni în jejun și intestinul subțire, în fiecare zi o femelă limbric produce 240.000 de ouă, care sunt fertilizate de masculi. Ouăle fertilizate care sunt eliminate pe sol cu fecalele, devin infecțioase în 5-10 zile și acestea pot rămâne viabile pe sol până la 17 luni
Fig.6 Ascaris lumbricoides
Oxyuris vermicularis este un vierme mic, alb cu extremitatea posterioară este subțire, ascuțită și dreaptă la femelă. Adultul trăiește în cecum și prezintă o extremitate veziculară (buton cephalic) având rolul de a fixa parazitul de mucoasa intestinală. Este singurul vierme cilindric la care femela nu depune ouăle, le depozitează în uter circa 10.000 de ouă. Ouăle sunt translucide, prezintă o suprafață care aderă la obiectele de mediu, prezintă o coajă groasă, care este aplatizată pe o parte. (Evans, 1995)
Elementele ciclului parazitar
În cursul ciclului evolutiv al paraziților intervin: parazitul, gazda definitivă, gazda intermediară, vectori.
Gazda definitivă: este organismul viu care poartă forma adultă a parazitului capabil de reproducere sexuală. În cazul helminților, gazda definitivă găzduiește viermii adulți, care produc, în urma fecundării, ouă. Ouăle pot fi: embrionate, infestante(contagioase) pentru alte persoane, sau neembrionate, neinfestante pentru alte persoane. Gazda definitivă este omul și mai rar unele animale.
Gazda intermediară este organismul viu, care găzduiește formele asexuate le paraziților. Gazda intermediară este necesară în unele cazuri pentru a-I asigura parazitului maturarea, multiplicarea sau ambele.
Gazdele intermediare pot fi animale, poate fi țânțarul pentru Plasmodium sau omul pentru Toxoplasmo gondii, Echinococcus granulosus, Toxocara caniș etc. În cazul helminților, în special al platelminților, la gazdele intermediare rezultă forme larvare, care suferă un proces de poliembrionie și adaptare, astfel încât să devină infestate pentru gazda definitivă. Borundel, 2008)
Gazdele intermediare pot fi:
– Gazde intermediare pasive, care găzduiesc forma infestantă sau stadiile anterioare formei adulte, fără a se deplasa la rezervorul de paraziți pentru prelucrarea lor, nici spre gazda receptivă pentru a transmite formele infestante.
– Gazde intermediare active care găzduiesc parazitul în dezvoltare și se deplasează pentru prelucrarea parazitului de la gazda rezervor și transmiterea sau inocularea la gazda receptivă. Gazdele active sunt, în general, vectorii biologici.
Vectorii sunt agenți transmisibili ai parazitului și se pot distinge:
– vectori biologici, indispensabili ciclului vital al parazitului, asigurându-i maturarea și multiplicarea. Sunt gazdele intermediare active.
– vectorii mecanici care au rol de transport, nefiind esențiali în ciclul biologic al parazitului.
Rezervorul de paraziți este habitatul în care se menține și supraviețuiește parazitul. Rezervorul de paraziți poate fi mediul extern sau o gazdă definitivă.
După natural or, se pot diferenția trei tipuri de rezervoare de paraziți:
– Omul este rezervor de paraziți în parazitozele strict umane. În parazitozele comune omului și animalului, omul poate fi un accident în ciclu, fără rol epidemiologic(chist hidatic, toxoplasmoza, trichineloza).
– Animalele constituie un rezervor esențial pe epidemiologic pentru majoritatea atropozoonozelor. Există rezervoare de paraziți, care funcționează în diferite condiții ecologice: animale domestice sau animale sălbatice. Rezervorul constituit de animalele sălbatice, tolerând bine parazitismul, sub forma unei afecțiuni inaparente, reprezintă un rezervor de bază pentru paraziți(rozătoarele sălbatice pentru leishmanioza cutanată).
– Solul reprezintă rezervorul de paraziți pentru unii helminți(geohelminti) cum ar fi Ascaris lumbricoides, Tricocefal.
– Apa poate fi un rezervor de paraziți pentru forma de rezistență a protozoarelor (chist), declanșând epidemii hidrice (amibiaza, giardioza).
1.5. Căi de transmitere a paraziților
Ca si cai de transmitere a paraziților se disting:
Căi de pătrundere a paraziților în organismul uman. Cunoașterea acestor căi este importantă pentru profilaxia individuală în parazitoze.
Principalele căi de pătrundere sunt:
Căi digestive (helmintiaze, giardioza, amibiaza)
căi cutanate, mucoase pasive (trichomoniaza, micoze)
căi transcutanate active (strongiloidoza, anczlostomiaza, malarie – transmitere prin vector hematofag)
căi pulmonare (pneumocistoza, aspergiloza, criptococoza)
Căi de eliminare. Cunoașterea lor prezintă un dublu interes, permițând alegerea modalităților de optime de diagnostic parazitologic și a măsurilor de profilaxie colectivă. Există căi digestive de eliminare prin materiile fecale, urinare, pulmonare, cutanate.
De asemenea, există paraziți fără posibilități normale de ieșire. Acestea sunt paraziți în impas parazitar: larva migrans, chist hidatic, Trichinella spiralis în mușchi.
1.6 Diagnosticul de laborator a paraziților
În cele mai multe infecții parazitare, diagnosticul etiologic se bazează pe evidențierea directă a parazitului în produsele biologice ale bolnavului și pe răspunsul gazdei față de agresiunea parazitară (martor indirect al prezenței al prezenței parazitului).
Examenul direct
Examenul coproparazitologic constituie examenul de bază pentru evidențierea infecțiilor cu protozoare: amibiaza, giardioza, coccidioze intestinale, helminți: ascaridioza, tricocefaloza, strongiloidoza, achilostomiaza, teniaze.
Rezultatul examenului coproparazitologic trebuie să menționeze prezența parazitului precum și abundența lui. Pentru protozoare (amibe), rezultatul trebuie să precizeze genul și specia parazitului găsit și stadiul sau evolutiv: forma vegetativă sau chistică. Controlul după tratament este necesar după trei săptămâni de la terminarea tratamentului.
Examenul macroscopic al materiilor fecale. Determinarea consistenței scaunului (format, semiformat, moale, lichid) poate constitui un indiciu asupra parazitului prezent. Trofozoitii protozoarelor intestinale se întâlnesc de obicei în scaunul moale sau lichid; formele chistice se întâlnesc în scaunele formate. Ouăle de helminți se pot găsi în orice scaun. Proglotele mobile de tenie pot fi găsite pe sau lângă probă, iar adultul de Ascaris poate fi găsit pe suprafața scaunului. Prezența sângelui în probă trebuie consemnată întotdeauna. Sângele proaspăt pe suprafața scaunului format indică prezența unor hemoroizi care sângerează; sângele găsit împreună cu mucusul format într-un scaun lichid sau moale sugerează o infecție amibiană.
Examenul microscopic din materiile fecale.
Depistarea rapidă a microorganismelor și studiul morfologiei necesare unui diagnostic microbiologic și parazitar corect se realizează prin examinare la microscopul optic a fragmentelor recoltate, studiate ca atare sau folosind diferite metode de prelucrare și colorare cito-histologică.
Colorațiile pot fi simple – utilizând un singur colorant și evidențiază doar caractere morfologice ale agenților microbieni și parazitari precum dimensiune, formă, gruparea celulelor și unele elemente de structură intracelulară, prezența capsulei, cea mai uzuală și rapida colorație fiind cea cu albastru de metilen care colorează în albastru toate elementele celulare: bacterii, paraziți, leucocite, celule epiteliale, colorații diferențiale – evidențiind în afara caracterelor morfologice și reacțiile de culoare ale structurilor vii celulare (exemplu colorația Giemsa) și colorații speciale pentru structuri particulare ale bacteriilor, paraziților sau ale structurilor celulare ale țesuturilor (de exemplu, pentru capsula bacteriană – tuș India, pentru granulații metacromatice – colorant Del Vecchio, pentru spori – verde malachit). Colorațiile pot fi vitale, precum cele cu eozina 2% care permit parazitului sau agentului patogen să se deplaseze natural în preparat și cele nevitale, cu un proces de fixare de tip cito-histologic, precum Giemsa și May-Grunvald care oferă detalii intracelulare și ale contextului histologic, de mare rezoluție de detaliu pentru precizarea diagnosticului.
Se efectuează următoarele preparate care vor fi examinate:
– Preparat direct în soluție fiziologică și soluție Lugol. Este examenul cel mai util pentru detectarea trofozoitilor mobile ai protozoarelor intestinale și larvelor mobile de strongiloides stercoralis. Poate evidenția și chiști de protozoare și ouă de helminți.
– Preparat în strat gros (metoda Kato – Miura). Se pot decela toate ouăle de helminți, mai ales cele cu coaja groasă.
– Preparat după concentrarea elementelor parazitare. Metodele de concentrare permit decelarea ouălor atunci când se găsesc în număr mic în probă și pot scăpa neobservate într-un examen direct. Sunt flotarea și sedimentarea.
Preparat permanent colorat. Colorațiile utilizate în identificarea trofozoitilor și chistilor de protozoare sunt: tricrom, hematoxilina ferică, Giemsa, Ziehl – Neelsen.
Examenul coproparazitologic direct pe preparat proaspăt cu soluție de ser fiziologic
Principiu:
Pune în evidență elemente parazitare atât microscopic cât și macroscopic.
Tehnica de lucru:
Pe o lamă de microscopie se pune o picătură de ser fiziologic; cu ajutorul unei baghete de sticlă se ia un mic fragment din proba fecală și se disociază și omogenizează în pic de ser fiziologic, prin mișcări circulare. După aceea se acoperă cu o lamelă și se observă la microscop cu obiective uscate, mai întâi cu obiectiv de 10 X, apoi cu obiectiv de 20 X, respectiv 40 X. Nu se examinează cu obiective cu imersie 90 X, respectiv 100X.
Examinarea se recomandă a fi făcută pe 2- 3 lame, materialul fiind recoltat din mai multe puncte ale produsului fecal.
Rezultatul obținut în urma examinării directe, chiar dacă sunt identificate eventualele forme parazitare nu are decât caracter preliminar, deci provizoriu. Un rezultat complet nu se poate obține decât în urma probelor de concentrare.
Examinarea:
La examinarea la microscop se pot vedea ouăle helminților, chisturile protozoarelor cât și formele vegetative ale acestora. În observare atentă se pot evidenția eventualele mișcări ale pseudopodelor amoebelor. Aceste mișcări pot fi cu atât mai bine evidențiate dacă în prealabil lama de microscopie și serul fiziologic au fost încălzite la 37oC.
Examenul coproparazitologic direct pe preparat proaspăt cu soluție Lugol Principiu:
Punerea în evidență a elementelor parazitare atât microscopic cât și macroscopic.
Tehnica de lucru:
Pe o lamă de microscopie se pune o picătură de soluție Lugol; cu ajutorul unei baghete se ia un mic fragment de material fecal și se disociază și omogenizează în picătura de soluție Lugol, prin mișcări circulare. După aceea se acoperă cu o lamelă și se observă la microscop cu obiective uscate, mai întâi cu obiectiv de 10 X, apoi cu obiectiv de 20 X, respectiv 40 X. Nu se examinează cu obiective cu imersie 90 X, respectiv 100X. Examinarea se recomandă a fi făcută pe 2- 3 lame, materialul fiind recoltat din mai multe puncte ale produsului fecal.
Rezultatul obținut în urma examinării directe, chiar dacă sunt identificate eventualele forme parazitare nu are decât caracter preliminar, deci provizoriu. Un rezultat complet nu se poate obține decât în urma probelor de concentrare.
Examinarea:
Ac tehnică permite evidențierea unor elemente de structura ale formelor vegetative sau chistice ale protozoarelor, precum și ouăle helminților. Nu pot fi evidențiate însă, eventualele mișcări ale pseudopodelor amoebelor. Dar se poate observa că amidonul digerat de parazit, va apare colorat în roz, iar cel nedigerat colorat în violet; flora iodofilă și vacuolele iodofile apar colorate în negru.
Tehnici de concentrare prin sedimentare
Principiu:
Constă în: Chisturile și oochistii protozoarelor au o greutate specifică mai mare decât a mediului în care sunt suspensionate materiile fecale; mediu este de obicei reprezentat de apă sau soluție fiziologică. Din acest motiv ele au tendința de a se depune.
Separarea și depunerea elementelor parazitare poate fi grăbită printr-un tratament chimic sau centrifugare ușoară, astfel înlăturându-se resturile nedigerate din produsul fecal.
Sedimentarea cu formol 10% și eter sau acetat de etil
Tehnica de lucru:
Se recoltează din mai multe puncte ale materialului fecal o cantitate de dimensiunea unei nuci de mărime medie; se omogenizează și se suspensionează sau se pune în 10 ml de ser fiziologic. Se filtrează printr-o sită de material textil într-un tub de centrifugă cu fundul conic. Se centrifughează filtratul obținut la 2000 rpm.
Supernatantul se decantează iar sedimentul se reia tot în 10 ml de ser fiziologic și se centrifughează din nou. Aceste spălări repetate se reiau până când supernatantul rămâne limpede. După ultima spălare sedimentul obținut se amestecă în 10 ml de formalină (formol 10%) și se omogenizează prin agitare , apoi se lasă câteva minute să se depună. Se adaugă cca 1 -2 ml acetat de etil, se închide tubul și se agită puternic. Are loc o ultimă centrifugare la 1500 rpm. La sfârșitul centrifugării, în tub se pot observa 4 straturi: la suprafața un strat format din acetat de etil, apoi un strat închis la culoare ce conține resturi nedigerate, urmează un strat ce conține formalină, și ultimul strat – sedimentul.
Cu ajutorul unui vârf de pipetă se desprinde cu grijă de pe pereții eprubetei al 2-lea strat și se înlătură. Apoi se decantează cele 3 straturi rămase. Cu o pipetă pasteur, sedimentul se repartizează pe lame în câte o picătură de ser fiziologic sau soluție Lugol. Se acoperă cu o lamelă și se examinează la microscop. Sedimentarea astfel aplicată poate fi folosită și în cazul probelor fixate în PVA (polivinilalcool).
Lamele cu material de examinat trebuie pregătite în cel mult o oră pentru a se evita uscarea materialului. Totuși există o posibilitate de a preîntâmpina uscarea materialului, adăugându-se o picătură de formalida peste sediment.
Pot apare erori în rezultatele obținute atunci când nu se folosește o cantitate corespunzătoare de material fecal, fie prea puțin, fie prea mult.
Tehnica de concentrare prin flotare
Principiu:
Chisturile protozoarelor și oole helminților având o greutate specifică mai mică decât a lichidului în care se suspensionează pot fi recoltate la suprafața unui lichid de suspensie care are o greutate specifică mai mare.
Tehnica de lucru:
Într-un recipient cu deschidere largă se introduc câteva mici fragmente din bolul fecal. Se adăuga o mică cantitate din soluția saturată de NaCl, se disociază bolul fecal cu ajutorul unei baghete de sticlă. Se adaugă în continuare sol de NaCl până la limita superioară a recipientului.
Cu ajutorul unei pense se depune o lamelă de microscopie pe suprafața lichidului. Depunerea se face cu grijă astfel încât lamela să nu se scufunde.
După aproximativ 30 min, cu ajutorul pensei, lamela se ridică, păstrându-se paralelismul cu suprafața lichidului, și se depune pe lamă de examinare și se examinează.
Depășirea timpului de flotare, în condițiile în care are loc un proces de evaporare la suprafața lichidului, poate favoriza depunerea cristalelor Na și poate favoriza îngreunarea ouălelor care se vor scufunda, nemaiputând fi evidențiate sau vizualizate.
Examinare:
Metoda nu e eficientă în depistarea ouălelor operculate de Botriocefal.
Colorația Ziehl – Nielsen
Principiu:
Evidențierea oochiștilor de Cryptosporidium parvum.
Tehnică de lucru:
Se execută frotiuri din materialul fecal ce urmează a fi examinat. Se usucă la aer și se fixează cu metanol sau acid clorhidric metanol timp de 2-3 min. Se acoperă frotiul cu fuxina fenica rece timp de 5-10 min. Se adaugă sol de acid clorhidric etanol până când colorantul nu mai difuzează, apoi se spală cu apă de la robinet. Se contra colorează cu soluție 3% verde malahit timp de juma de min. Se spală cu apă de robinet, se usucă și se examinează.
Examinare:
Se observă oochistii de Cryptosporidium parvum care apar colorați în roșu, iar fondul în verde deschis.
Se recomandă examinarea cu obiective cu imersie în scopul recunoașterii unor particularități de structura ale chiștilor.
Tehnica amprentei anale
Principiu:
Este utilizată pentru evidențierea ouălelor de Enterobius vermicularis.
Femelele de oxiuri depun ouăle în pliurile mucoasei anale; tehnicile de depistare uzuale a acestor ouă direct din produsul fecal sunt inutile.
Tehnică de lucru:
Se ia o baghetă de sticlă și unul din capetele acesteia se acoperă pe o distanță de 1-2 cm cu bandă adezivă sau celofan, ce se prinde cu un inel de cauciuc fin. Se introduce bagheta într-o eprubetă de sticlă și se acoperă cu un dop de vată.
A 2-a zi se scoate bagheta din eprubetă, se apropie de zona perianală a pacientului, introducând capătul baghetei 1-3 mm în anus, se rotește ușor astfel încât eventualele ouă din pliurile mucoasei anale să poată fi recoltate. Se desprinde peliculă de celofan de pe baghetă și se depune pe o lamă de microscopie într-o picătură de ser fiziologic sau ulei de cedru sau glicerină. Se acoperă cu o lamelă și se examinează la microscop cu obiectiv de 10X.
Recoltarea se face dimineață sau seara, înainte de utilizarea toaletei și fără a spăla în prealabil zona anală.
Examinarea:
În situația unui rezultat pozitiv se recomandă investigația și celorlalți membri ai familiei.
Examenul parazitologic al bilei
Principiu:
Permite evidențierea în proporție de 100 % a unei infecții cu Giardia duodenalis. Mai pot fi evidențiate ouă de Fasciola hepatică și larve de Strongyloides temporalis.
Tehnică de lucru:
Se folosește de obicei bila B și C. După recoltarea bilei de tubaj duodenal, se centrifughează la cel mult 500rpm, iar produsul (sedimentul) este examinat pe lama cu lamelă la microscop cu obiective uscate.
Infecția cu Giardia este depistată prin evidențierea formelor vegetative care nu rezistă decât un timp scurt. Se recomandă ca examinarea să se facă în cât mai scurt timp după recoltare.
Metoda capsulei enterotest
Principiu:
Permite evidențierea (diagnosticarea) infecției cu Giardia duodenalis fără a fi necesare mai multe probe.
Tehnică de lucru:
Capsula înghițită de pacient, care reține capătul liber al firului. Firul este măsurat astfel încât să nu permită capsulei să depășească duodenul. Sub acțiunea sucului duodenal capsula este dizolvată iar firul rămâne liber și plutește în lumenul intestinal. Se menține astfel firul aprox 2 ore, timp în care formele vegetative ale giardiilor care se deplasează liber prin sucul intestinal, vor adera la el. Se scoate apoi firul, se spală cu ser fiziologic într-o eprubetă. Se centrifughează și produsul rezultat se examinează la microscop cu obiective uscate.
Pentru ca Giardia se evidențiază prin forme vegetative, se recomandă ca examinarea să se facă în cel mai scurt timp posibil după recoltare.
Examenul parazitologic al sângelui este indicat atunci când se suspicionează: malaria, leishmanioză viscerală, tripanosomiaza, filariozele. În cazul suspectării unei malaria, se efectuează frotiu în picătura groasă cu prilejul acceselor febrile, când paraziții sunt mai numeroși. În filarioză trebuie să se țină seama de periodicitatea microfilaremiei: diurnă pentru Loa- loa și nocturnă pentru Wuchereria – Bancrofti.
Examenul sângelui Principiu:
Se practică pentru identificarea a 4 tipuri de paraziți: Infecțiile malarice: cele 4 plasmodii; Tripanosomele ce dau boala tripanosomiaza, cu 2 specii (cruzii și brucei), Babesiile; Grupul filariilor: microfilariile ce pot apare în sânge sau în limfă (Wuchererria bancrofti, Brugia malayi) , filarioză cutanată (Loa loa – care dă boala loiaza).
Toate aceste infecții parazitare sunt evidențiate prin tehnica frotiului și tehnica picătură groasă.
Tehnica frotiului
Se dezinfectează pulpa degetului. Se înlătură surplusul substanței dezinfectante prin evaporare. Se face puncționarea cu un ac steril, de unică folosință. Așteptăm să apară picătura de sânge, fără a apăsa; dacă nu apare picătura de sânge, se mai puncționează o dată. Se pune o picătură de sânge pe o lamă de microscopie,; cu marginea unei a 2-a lame sau lamele se etalează sângele pe toată suprafața lemei de examinat până apare aspectul de franjuri. Se lasă să se usuce
Frotiurile după uscare se fixează cu alcool metilic timp de 3 min. Se înlătură fixatorul și se acoperă lama cu sol Giemsa timp de 45 min. Se spală cu apă distilată sau apă de robinet și se usucă înaintea examinării. Se examinează la microscop
Tehnica picăturii groase
Se dezinfectează pulpa degetului. Se înlătură surplusul substanței dezinfectante prin evaporare. Se face puncționarea cu un ac steril, de unică folosință. Așteptăm să apară picătura de sânge, fără a apăsa; dacă nu apare picătura de sânge, se mai puncționează o dată.
Picătura de sânge se depune la capete sau/și în centru (1-3 picături pe lamă); cu colțul unei lame sau lamele, prin mișcări circulare se amestecă, se omogenizează și se defibrinează. Se lasă apoi să se usuce departe de orice sursă directă de căldura sau de agenți fixatori
După câteva ore (cel puțin 2h) lamele cu picătură groasă se scufundă în apă de robinet sau distilată. O picătură groasă bine bemolizată va apare pe lama sub forma unei pete fumurii, transparente.
Dacă operațiile nu au fost corect executate hemoliza va fi incompletă iar stratul gros de hematii va împiedica vizualizarea paraziților, lamele fiind compromise. Lamele după uscare se acoperă cu soluție Giemsa timp de 45 min. Se spală cu apă distilată sau apă de robinet și se usucă înaintea examinării
Se examinează la microscop.
Examinarea:
Frotiul și picătura groasă se examinează obligatoriu cu obiective cu imersie. În cazul infecției malarice și al babesiozelor se apreciază aspectul, mărimea, numărul hematiilor parazitate și al paraziților. În tripanosomiaze paraziții aflați în afara hematiilor se recunosc după aspectul contorsionat și prezența membranei ondulante.
În diagnosticul filariozelor larvele sunt recunoscute după aspectul contorsionat și după prezența sau absența așa numiților nuclei somatici.
Paraziții malarici, babesiile și tripanosomele colorate Giemsa au nucleu colorat în roșu, citoplasma în albastru și așa-numitele granulații specifice în portocaliu.
Hematiile în funcție de pH-ul soluției de colorant pot avea nuanțe variind de la roz la violet.
Examenul parazitologic al sputei este indicat în suspiciunea unor infecții cu Pneumocystis carinii și Paragonimus westermani.
Diagnosticul pneumocistozei
Principiu:
Boala dată de Pneumocistis carini care dă o pneumonie severă, însă nu la orice pacient (bolnav) ci doar celor cu imunitate scăzută (persoane infectate cu HIV).
Diagnosticul de certitudine se face prin evidențierea formelor caracteristice de trofozoiți și chiști pe frotiuri de material bioptic sau necroptic, care ne vor orienta spre o pneumocistoza.
Materiale folosite sunt: sputa indusă, secreția laringo-traheală. Se folosesc colorațiile Giemsa și albastru de toluidina.
Colorația Giemsa pune în evidență atât trofozoiții cât și chiștii. Trofozoiții apar sub forma aglomerării de puncte de culoare albastră-violacee, reprezentând nucleii trofozoitilor. Chiștii nu se colorează la nivelul pereților dar se colorează cei 8 nuclei intrachistici. Colorația cu albastru de toluidina pune în evidență doar chiștii și colorează în albastru doar pereții acestora.
Tehnica de lucru:
Colorarea sputei (colorația cu albastru de toluidină):
După recoltarea sputei, este necesar să fie debarasată de mucus. În acest scop este tratată cu o sol mucolitică. Un volum din spută de cercetat se amestecă cu 9 volume din soluția mucolitică și se agită. Produsul nevâscos se filtrează prin tifon, iar rezultatul în urma filtrării se centrifughează 5 min la 3000rpm. Sedimentul astfel obținut se spală în ser fiziologic și se etalează pe lame de microscopie.
După o primă fixare superficială câteva sec cu alcool metilic, frotiurile sunt introduse în sol fixatoare 5 min. Se scot din sol fixatoare și se spală cu apă de robinet. După spălare frotiurile sunt introduse 5 min în soluție de albastru de toluidină. După colorare frotiurile sunt introduse succesiv câte 15-30 min în 3 băi de alcool etilic de concentrație din ce în ce mai mare (50% – 95% alcool absolut).
Se păstrează în xilol 1-2 min. Se examinează cu obiectiv cu imersie 90X.
Examenul parazitologic al urinei este indicat în cazul suspectării unei schistosomiaze urinare sau trichomoniaze urogenitale. În urină persoanelor endemice de filorioza, se pot găsi și microfilaria de Oncocerca volvulus.
Culturi de protozoare. – Cultura bacteriană și parazitară reprezintă rezultatul creșterii și multiplicării agenților patogeni și parazitari într-un mediu nutritiv și are ca scop izolarea microorganismelor patogene din prelevatele patologice sau din mediul natural unde trăiesc acestea. Agenții patogeni și parazitari aparținând unor specii diferite pot avea caractere microscopice asemănătoare, de aceea identificarea lor presupune și studiul caracterelor fiziologice care sunt cercetate "in vitro" pe medii de cultură. Metoda culturii permite identificarea agenților patogeni și testarea sensibilității la antibiotice în vederea inițierii și monitorizării terapiei antimicrobiene. Mediile de cultură sunt medii de îmbogățire când prelevatul biologic conține un număr redus de germeni, medii de izolare, care diferențiază printr-un singur caracter grupe taxonomice sau tulpini, și medii selective, care inhibă unele grupe bacteriene sau parazitare favorizând multiplicarea altora.
În scop diagnostic, unele protozoare pot fi cultivate pe medii precum: Loeffler, TTY, TPS-l, TYM (pentru Trichomonas vaginalis), NNN (Novy, Nicole, Mc Neal pentru Leichmania).
Coprocultura pe mediu Loffler (ser coagulat de bou)
Principiu:
Metoda este utilizată pentru identificarea , izolarea și cultivarea unor protozoare cu localizare intestinală (Entamoeba histolytica), dar și pentru alte protozoare (Trichomonas vaginalis). Alte protozoare împreună cu cele de mai sus sunt puse în condiții favorabile de creștere și înmulțire, favorizându-se astfel diagnosticul.
Tehnica de lucru:
Se scot tuburile cu mediu Loffler, cu câteva ore înaintea însămânțării de la frigider (unde se păstrează pentru a nu se usca) și se pun în termostat la țep de 37oC. În acest scop se pune și serul fiziologic la 37oC.
Se recoltează în recipient cu ajutorul unei baghete de sticlă câteva fragmente din materialul fecal ce urmează a fi investigat. Se recoltează mai ales din zonele mucoase, moi, eventual cu striuri de sânge. Se adaugă puțin ser fiziologic și se omogenizează.
Cu ajutorul unei pipete pasteur cu pară de cauciuc se recoltează o cantitate din suspensia rezultată și se pun câteva pic din această suspensie pe mediu Loffler. Se adăugă apoi puțin amidon și streptomicină (un vârf de ansă).
Se adăugă ser fiziologic astfel încât coloana de lichid formată să nu depășească limita superioară a serului coagulat de bou. Se păstrează la termostat la 37oC cel puțin 3 zile; examinarea făcându-se din 24 în 24 de ore. După 24 h se scot tuburile cu cultură de la termostat, se înlătură cu pipeta pasteur cu pară de cauciuc fază lichidă a mediului păstrându-se sedimentul. Se recoltează apoi câteva pic din sediment cu ajutorul pipetei pasteur prin raclarea suprafeței cheagului de ser. Se pune o pic între lamă și lamelă și se examinează la microscop cu obiectiv de 40X.
După recoltare, se adăugă în cultură ser fiziologic, streptomicină, chiar și amidon, și se păstrează în continuare la termostat la 37oC alte 48 h.
Examinare:
Entamoeba poate fi recunoscută după: aspectul refringent al citoplasmei, aspectul nucleului cu un nucleol fin, central și cromatină fină dispusă la periferie, aspectul pseudopodelor formate exploziv și de obicei câte unul într-o singură direcție. 0 cultură bogată în amoebe face ca amidonul de orez să fie consumat repede. În absența amidonului, cultura poate fi pierdută.
Amoebele fără amidon fagocitat și care emit în dezordine pe suprafața corpului mai multe pseudopode indică un declin al culturii.
Coprocultura pe cărbune
Principiu:
Această tehnică de diagnostic este utilizată atunci când examenele clinice și de laborator și datele epidemiologice sugerează posibilitatea unei infecții cu Ankylostoma, Necator și Strongyloides. Această tehnică permite:
Formarea și eclozarea larvelor rhabditoide de tip ankylostoma și necator, năpârlirea lor și trecerea în stadiu de larve strongyloide
Evoluția larvelor rhabditoide de Strongyloides către stadiul adult și înmulțirea lor prin eliberarea altor generații de larve.
Ac tehnică se bazează pe tactismul larvelor, geotropismul negativ și hidrotropismul pozitiv al acestor larve.
Tehnica de lucru:
Cu ajutorul unei baghete de sticlă se recoltează câteva fragmente din proba fecală ce urmează a fi examinată, se amestecă până la omogenizare cu o cantitate egală de cărbune medicinal. Amestecul se introduce în cutia Petri, modelându-se o formațiune conică a cărei vârf să fie turtit de capac. Peste capac se pune o bucată de vată umedă. Se păstrează la temperatura camerei, având grijă că permanent această să fie umedă, timp de câteva zile până la 10 zile. Prin evaporarea apei din vata umedă, cutia petri se răcește ușor, astfel încât apa din materialul fecal va condensa pe suprafața internă a capacului. Larvele existente, prin geotropismul lor negativ au tendința de a se îndepărta de părțile inferioare ale cărbunelui, către vârf și având hidrotropism pozitiv se vor aduna în picătura de apă de condens.
Examinare:
Examinarea se face cu o lupă prin transparența capacului ce va permite vizualizarea larvelor recunoscute ușor, datorită mișcărilor lor active.
În cazul unei probe pozitive în primele 48 h, pot fi surprinse larve strongiloide provenite prin năpârlirea celor rhabditoide și larve de Ankylostoma; în zilele următoare pot apare adulții de Strongyloides și noi generații de larve rhabditoide. Ankylostoma și Necator vor rămâne sub formă de larve strongiloide.
Deoarece larvele rhabditoide se transformă foarte repede în larve strongiloide infectante, este obligatorie folosirea mănușilor de cauciuc în manipularea materialului.
Diagnosticul imunologic al infecțiilor parazitare.
Ca răspuns la o agresiune parazitară, organismul produce anticorpi specifici și mobilizează diferite mecanisme celulare în scopul distrugerii parazitului sau limitării proliferării lui.
Investigarea imunității umorale – Se apelează la imunodiagnostic în următoarele situații:
– Când localizarea parazitului în organismul uman nu poate fi accesibilă sau necesită manevre invazive de recoltare (toxoplasmoza, hidatidoză, cisticercoză, larva migrans viscerală).
– Când infecțiile sunt cu număr redus de paraziți la care metodele directe au rezultate negative (schistostomiaza, filarioze, leichmanioza, malarie)
– Când infecția parazitară este recentă, iar parazitul este nici imatur, fie migrează în țesuturi, fie nu produce încă ouă sau larve care ar putea permite vizualizarea sa în examenul direct.
Metodele serologice folosite în diagnosticul parazitologic sunt: reacții de precipitare: dubla imunodifuzie în gel, contraimunelectroforeza, imunelectroforeza, reacții de hemaglutinare pasivă, reacții de fixare a complementului, imunofluorescența indirectă, testul imunoenzimatic (ELISA), radioimunotestul (RIA sau RAST)
Metoda ELISA (Enzime-Linked-Immuno-Sorbent-Assay) a fost inițiată de Engwall și Perlman în 1971, perfecționată de Van Weeman în 1977 (Engwall & Perlman, 1971). A fost dezvoltată ulterior prin cercetările lui Gallo și Montagner (2002, 2003) pe două tipuri de reacții enzimatice pentru diagnostic parazitar, bacterian, micotic și viral, utilizând enzimele ca marker pentru a pune în evidență reacția antigen-anticorp, în sistem omogen în care se manifestă o competiție pentru anticorp, între antigenul marcat enzimatic și antigenul generat de patogen după o relație invers proporțională cu concentrația antigenului de analizat, și în sistem heterogen ce poate investiga din proba de analizat atât antigenul cât și anticorpul. Acest ultim tip de reacție enzimatică s-a dovedit a fi ușor și rapid de realizat (în noile tehnici testul durează o oră), cu aparatură ieftină și reactivi la un preț care în ultimii ani a devenit accesibil, reprezentând una dintre metodele cele mai uzitate în investigarea și diagnosticul agenților patogeni și parazitari ai animalelor și omului.
Investigarea imunității celulare poate fi pusă în evidență prin următoarele reacții:
– Intradermoreacția. Evidențiază reacția de hipersensibilitate întârziată care apare pe pielea unor persoane sensibilizate după 24 de ore de la injectarea antigenului parazitar. Este mai puțin utilizată în ultima vreme pentru că este relative nespecifică și rămâne pozitivă multă vreme după dispariția parazitului din organism. Este considerată numai un test de depistare epidemiologică în: hidatidoză, schistosomiaza, leichmanioza.
– Testul de inhibiție a migrării macrofagelor
– Testul de transformare blastică
– Testul de degranulare a bazofilelor
Metoda PCR (Polimerase Chain Reaction) folosește capacitatea de replicare naturală a DNA care generează rapid copii multiple ale unei secvențe nucleotidice țintă de tip DNA sau RNA dintr-o genă de interes dintr-un patogen de diagnosticat (Karry B. Mullis-1983, Premiul Nobel pentru descoperirea Taq-polimeraza, enzima cheie, stabilă și la temperaturi înalte, care produce disocierea dublei catene DNA, facilitându-se procesul de copiere a unei catene). Această metodă permite detectarea cu specificitate foarte mare a unor concentrații extrem de scăzute ale secvenței moleculare țintă.
CAPITOLUL 2.
PARAZITOZE INTESTINALE
2.1. Oxiuriaza
Definiție: este o boală provocată de oxiuri, Enterobius vermicularis, fiind cel mai răspândit nematod. Oxiurul este un vierme fusiform, subțire; masculul măsoară 2-5 mm, iar femela 8 – 13. Trăiește în intestinul gros și în porțiunea terminală a intestinului subțire. După copulație, masculul moare, iar femela migrează în regiunea anală, unde, în timpul nopții, depune ouăle embrionate și apoi moare și ea. în decurs de 6 ore, din ou se dezvoltă larve infestate, care sunt luate pe mâini, duse la gură și, odată ingerate, ajung în intestin, unde evoluează până la forma adultă, reluându-se ciclul. (Engwall & Perlman, 1971)
Calea principală de infecție este reprezentată de cea fecal-orala (mâini murdare și alimente contaminate), însă există și autoinfecție (exogenă și endogenă). Spre deosebire de foarte mulți alți paraziți intestinali, E. vermicularis nu trec în torentul sangvin și ajung doar rar în alte organe (vagin, tube uterine, ficat sau peritoneu). Doar în tubul digestiv au condiții propice dezvoltării și înmulțirii.
Pacientul se infectează cel mai adesea cu ouă embrionate. Ouăle se transformă în adulți în aproximativ 1 lună. Aceștia se localizează temporar în intestinul subțire, apoi în cel gros. După împerechere masculul moare iar femela rămâne în cec până la maturarea ouălor. În acel moment femela migrează spre anus, iese în afara organismului gazdei și le depune în zona perianală, sau în pliurile mucoasei anale. Procesul are loc noaptea, în timp ce gazdă doarme și rezultatul este depozitarea a 10-20000 de ouă în exterior. Ouăle sunt depuse într-o substanță foarte pruriginoasă (care este secretată de femelă). Pruritul cauzat de această substanță este intensificat și de mișcările pe care le execută femela și care în final vor determina pacientul să se scarpine intens. Astfel, ouăle ajung sub unghii, pe degete, pe lenjeria intimă. După ce și-a depus ouăle, femela moare și ea. Ouăle sunt sferice, și au dimensiuni de ordinul micronilor (de aceea nu pot fi văzute cu ochiul liber). Sunt înconjurate de substanțe care le conferă aderența la piele și haine. Evoluția ouălor continuă în afara uterului femelei încă 6 ore, până se ajunge la stadiul de ou embrionat. Acestea sunt apoi ingerate, ajung în duoden, și se maturează în aproximativ 45 de zile. Ouăle pot rezista în mediul extern 2-3 săptămâni (sunt rezistente chiar și la apă).
Infecția se poate transmite foarte ușor, în cadrul aceleiași familii, în colectivitățile din grădinițe, școli și nu trebuie asociată cu lipsa măsurilor de igienă.
Autoinfestarea se realizează ușor, mai ales noaptea, dacă bolnavul se scarpină în regiunea anală și apoi duce mâna nespălată la gură, odată cu ouăle, pe care le înghite.
Semne și simptome, în majoritatea cazurilor, parazitoza este asimptomatică, fiind depistată prin examen de laborator sau de către mamă, care observă viermii adulți la suprafața scaunului sau la nivelul anusului. Ouăle fiind iritante, copilul infestat acuză prurit anal vesperal și intermitent. Pruritul este responsabil de producerea unor leziuni de grataj în regiunea anală, leziuni care se pot suprainfecta. Din cauza scărpinatului apar leziuni cutanate în regiunea perianală, scrotală sau vulvară: dermatite, eczeme. La femei, paraziții pot invada organele genitale, provocând vaginite, leucoree, endometrite. La fetițe a fost observată și vulvovaginita. Această simptomatologie determină uneori insomnie sau somn agitat, instabilitate, agitație.
Diagnostic pozitiv. Examenul coprologic poate arăta prezența adultului, eliminat mai ales după purgative sau în cursul diareei. Ouăle de oxiuri se găsesc greu în fecale. Examenul coproparazitologic este de regulă negativ, astfel încât pentru diagnostic se recurge la „scotch iest" sau testul cu celofan adeziv, care constă în aplicarea unor benzi adezive transparente în regiunea anala și apoi examinarea lor la microscop, pentru a identifica ouăle de parazit. Testul se efectuează dimineața și se repetă câteva zile la rând. Diagnosticul se axează pe semnele clinice" descrise și pe prezența parazitului adult sau a ouăllelor la examinările făcute.
Tratament. Se administrează:
Vermigal în doză unică de 250 – 300 mg (5 – 6 lingurițe);, repetată la un interval de două săptămâni
pamoat de pyrantel (Combantrin) 10 mg/kg în doză unică repetată după două săptămâni;
Vermox, timp de 3 zile;
Rezultate bune se obțin și cu piperazină (Nematocton), în aceleași doze ca și la ascaidioză. în oxiurazele învechite și rebele la tratament se pot încerca clismele cu helmifuge. Tratamentul cu violet de gen-țiană (Oxiuran, Axuris) este depășit. Rezultate bune se obțin și după administrarea de Mebendazol, într-o singură doză în tablete de 100 mg.
Pentru a împiedica reinfestarea, este necesar să se respecte măsurile de igienă. Unghiile vor fi tăiate scurt și mâinile vor fi spălate înainte de fiecare masă. Lenjeria de pat și de corp trebuie spălată și fiartă zilnic.
2.2. Ascaridiaza
Definiție: ascaridioza este o boală provocată de infestația cu Ascaris lumbricoides este helmintiaza cea mai frecventă la om.
Ouăle sunt eliminate prin scaunele oamenilor și ale animalelor infestate și sunt extrem de rezistente (până la câțiva ani). Ouăle ajung în intestinul omului, odată cu apa sau cu alimentele, mai ales cu zarzavaturi și fructe. In intestin ouăle traversează mucoasa intestinală și – prin circulația venoasă – ajung la plămâni, pătrund în alveole și în căile respiratorii, de unde sunt expulzate prin tuse. O parte din ele, în stadiul de larve, sunt înghițite și ajung din nou în intestin, după o migrație de 10 – 20 zile. Aici, în 6 – 8 săptămâni se dezvoltă parazitul adult, care, după câteva săptămâni, începe să depună ouă.
Simptomatologia este deosebită după faza ciclului evolutiv. în faza de migrație se pot ivi tulburări pulmonare și alergice: pneumopatii de tip infiltrativ, eozinofilic, fugace, cu tuse, expectorație, crize astmatiforme, cefalee, febră; uneori, se manifestă sub forma bronșitelor acute sau chiar a bronhopneumoniilor; concomitent, bolnavii pot avea prurit, urticarii, mialgii, artralgii, cozinofilia este prezentată în marea majoritate a cazurilor.( Katz, et all, 1996)
In faza intestinală, simptomele sunt determinate de numărul mare de paraziți, de reacții și sensibilitatea gazdei. Este o simptomatologie foarte variată. Bolnavii pot prezenta inapetență, balonări, jenă abdominală difuză, dureri în fosa iliacă dreaptă, cons-tipație sau diaree trecătoare. în infestările masive, bolnavul slăbește. Migrarea ascarizilor în duoden și în stomac provoacă grețuri și vărsături, uneori cu eliminarea lor în vărsătură. La distanță produc cefalee, prurit, urticarie; la copii provoacă stări de nervozitate, tulburări senzitive, reacții meningiene.
Diagnosticul este confirmat de prezența ascaridului în scaun sau în vărsătură și de găsirea ouălelor la examenul microscopic al scaunului (prin procedee de concentrare). Eozinofilia sanguină sprijină diagnosticul.
Profilaxia se realizează prin următoarele măsuri: construirea closetelor la distanță de sursele de apă, verificarea canalizărilor, asanarea gropilor de gunoi, dezinfectarea bazinelor de apă; depistarea și tratarea purtătorilor de paraziți; respectarea măsurilor de igienă alimentară: spălatul mâinilor înainte de mese, spălatul atent sau opărirea legumelor și a zarzavaturilor, educație sanitară, mai ales în școli.
Tratamentul curativ se face în toate cazurile în care s-a precizat diagnosticul, indiferent dacă cel infestat prezintă sau nu vreo suferință. Sunt cunoscute multe medicamente cu acțiune eficientă în ascaridioză. Cele mai folosite sunt: Nematocton (vermicid pe bază de piperazină), 6 comprimate/zi, în 3 prize, înaintea meselor principale, timp de 4 zile; sau 4-5 lingurițe/zi din soluția 10%, sau 2 lingurițe/zi din soluția 20%. Este contraindicat în insuficiența renală. Santonina, câte 0,05 g de 3 ori/zi, dimineața pe nemâncate, timp de trei zile, iar în a 3-a zi se administrează un purgativ salin; este contraindicată în nefrite, nafroze, stări febrile, enterocolite acute. Un medicament eficace este Alcoparul (Bephenium), care se administrează într-o singură doză: un săculeț de 5 g dimineața pe nemâncate, într-un pahar cu apă îndulcită; nu se ia purgativ. Loxuran (Notezine) se dă timp de 4 zile, o singură priză pe zi de 2 comprimate.
Un progres terapeutic a fost realizat prin administrarea noilor preparate:
– Tetramizol (Decaris, 50 mg pentru copii și 1500 mg pentru adulți), în doză unică 2,5 mg kg/corp într-o singură zi.
– Combantrin (Pirantel-Pamoat), administrat întro singură doză, 10 mg/kg/corp.
– Mebendazol, 100 mg, de 3 ori. pe zi, 3 zile.
2.3. Teniazele
Definiție: teniazele sau cestodiazele sunt boli provocate de tenii. La noi în țară, infestările cele mai frecvente sunt cu Taenia solium, Taenia saginata, Botriocephalus latus, Hymenolepis nana și Taenia echinococus.
2.3.1. Taenia solium
Definiție: este un vierme plat, lung de 2 – 5 m; are un scolex de 1 mm diametru, cu patru ventuze și un rostru cu două coroane de cârlige; corpul este împărțit în segmente numite proglote, în număr de 800 – 1 000. Proglotele, care se elimină în grupe de 5 – 6, odată cu materiile fecale, conțin 20 000 – 30 000 de ouă. Gazda intermediară este porcul. Ouăle sunt înghițite de porc (domestic sau sălbatic) și, odată ajunse în intestin, eliberează embrionul hexacant, care traversează peretele intestin, trece în circulație și ajunge în mușchi, unde se fixează sub formă de cisticerc. Ingestia cărnii de porc cu cisticercoza va determina în intestinul omului eliberarea larvei, care-și va fixa scolexul pe peretele intestinului subțire, iar în 10 săptămâni parazitul adult este dezvoltat.
Taenia solium poate provoca cisticercoza și la om, dacă acesta a înghițit ouăle parazitului.
Simptomatologia este prezentă la mai puțin de jumătate dintre purtătorii de tenie. Se manifestă prin ușoare tulburări dispeptice, dureri periombilicale, modificări de apetit, scădere ponderală, amețeli, prurit cutanat. Examenul sângelui arată eozinofilie, însă nu constantă.
Cisticercoza umană se manifestă în funcție de numărul cisticercilor și de localizarea lor. Localizările mai frecvente sunt cerebrale, pulmonare, subcutanate și musculare.
Diagnosticul se bazează pe examinarea proglotelor eliminate și pe cercetarea ouălor în scaun; diagnosticul de cisticercoza se pune cu ajutorul biopsiei musculare sau subcutanate.
2.3.2. Taenia saginata
Definiție: este un vierme plat cu o lungime de 5 – 10 m. Este cestodul cel mai răspândit la om.
Scolexul este ceva mai mare decât la Taenia solium și are 4 ventuze. Proglotele, în număr de 1 000 – 2 000, sunt mai alungite și se elimină odată cu scaunul, dar și în afara scaunelor (au mișcări proprii, care le permit trecerea prin anus). Gazdele intermediare sunt vitele, iar ciclul de dezvoltare este la fel ca la Taenia solium. Omul se infestează consumând carne de vită crudă sau insuficient fiartă sau friptă.
Simptomatologia este aceeași ca la Taenia solium. Taenia sanginata nu provoacă cisticercoza umană.
2.3.3. Botriocefaloza
Definiție: botriocefaloza este o parazitoză provocată de prezența în intestin a unui vierme plat numit Diphyllobotrium latum sau Botricephalus latus, vierme mare, care atinge o lungime de 8 – 12 mm și chiar mai mult. Capul este lunguieț, de 2 – 3 mm, și are două șanțuri de sucțiune; proglotele sunt în număr de 3 000 – 4 000, mai mult late decât lungi. Ciclul de dezvoltare cunoaște două gazde intermediare. Ouăle ajunse la condiții prielnice în apa curată, vor dezvolta embrionul hexacant, care este înghițit de crustaceul Diaphton cyclops (prima gazdă intermediară); crustaceul poate fi înghițit de un pește răpitor: știucă, bibani, păstrăv, somn (a doua gazdă intermediară). Omul consumă carne de pește insuficient fiartă sau friptă, și în intestinul lui se va dezvolta parazitul adult.
Simptomatologia este la fel ca la celelalte parazitoze determinate de cestode, însă botricocefalul poate să provoace în plus o anemie megaloblastică, prin tulburări în absorbția factorului antianemic.
Eliminarea viermelui e urmată de vindecarea promptă a anemiei.
2.3.4. Hymenolepis nana
Definiție: este un vierme mai rar întâlnit la noi și se întâlnește la copii. Este parazit și pentru șobolan și șoarece și măsoară în lungime 10-20 mm.
Ouăle provenite de la omul purtător, de la șobolan sau șoarece contaminează apa, zarzavaturile, fructele sau mâinile omului și ajung în intestin, unde, la câteva zile, vor forma un parazit adult.
Simptomatologia seamănă cu a celorlalte teniaze; la copil, când infestarea este intensă, acesta prezintă semne nervoase mai pregnante: cefalee, astenie, convulsii.
Examenele de laborator: examenul coprologic macroscopic poate arăta proglotele; examenul microscopic, care trebuie făcut din porțiuni multiple de scaun, trebuie să utilizeze metode de concentrație și să fie repetat; ouăle de botriocefal și de Hymenolepis se găsesc mai ușor decât ouăle de Taenia solium sau de Taenia saginata.
Profilaxia cestodiazelor constă în consumarea cărnii de porc, vită sau pește numai după ce a fost bine fiartă sau friptă (afumarea și sărarea nu oferă siguranță), respectarea dispozițiilor cu privire la controlul cărnii, depistarea purtătorilor și tratarea lor, deratizarea și asanarea terenurilor infestate, educație sanitară.
Tratamentul cestodiazelor: medicamentul de elecție este Niclosamidul (Yomesan), care se administrează astfel: în ajun, alimentație ușoară și lichidă; în ziua tratamentului, dimineața pe nemâncate se dau 2 comprimate, bine mestecate în gură înainte de a fi înghițite; după o oră se dau încă două comprimate; la două ore după ultima administrare se dă un purgativ.
Viermele eliminat va fi inactivat prin fierbere; în caz de Taenia solium, viermele va fi manipulat cu grijă; se vor fierbe toate ustensilele folosite și se vor spăla cu multă grijă (pericol de cisticercoză).
Mepacrinul (Acrihin, Atebrin) se administrează în doză de 6 – 10 comprimate (0,60 -l g); după două ore se dă un purgativ salin; medicamentul poate fi administrat și pe sondă duodenală (0,80 g în 100 ml apă; apoi, după 30 de minute, tot pe sondă se introduc 150 ml apă în care s-au dezvoltat 20 – 30 g sulfat de magneziu). Rezultatele sunt mai slabe decât cu Niclosamid.
Extractul eterat de Filix mas este un medicament depășit și mai toxic decât Mepacrinul. Semințele de dovleac nu au contraindicație. Se preferă decoctul.
Pentru Hymenolepis nana, care este un parazit mai rezistent, Niclosamidul va fi administrat astfel: în prima zi 2 comprimate de două ori (așa cum s-a indicat); apoi, timp de încă 6 zile se vor da câte un comprimat dimineața și încă unul după o oră; Mepacrinul se administrează timp de 7 zile, câte 0,30 g/zi (3 comprimate).
2.4. Giardiaza
Definiție: lambliaza sau giardioza este o afecțiune determinată de un protozoar flagelat numit Lamblia (Giardia) intestinalis. (Thompson R.C.A, 1996)
Se localizează cel mai frecvent în duoden, apoi în jejunoileon și poate invada și căile biliare. Infecția se realizează pe cale digestivă prin intermediul mâinilor murdare, a alimentelor și apei contaminate cu chisturi provenite din fecalele purtătorilor sau ale șoarecelui.. (Rădulescu, 1992)
Patogenitatea lambliei este foarte discutată. Sunt necesare infestații masive ca să se producă o iritație mecanică și o inflamație supraadăugată. Parazitul prezintă două forme: vegetativă și chistică și se localizează în intestinul subțire, mai ales la nivelul duodenului. Forma chistică reprezintă forma de înmulțire, de rezistență a parazitului în mediul extern, și în același timp stadiul infectant. Pe măsură ce fluxul intestinal poartă formele vegetative (rezultate din dechistarea chisturilor ingerate) către porțiunile terminale ale intestinului, începe procesul de închistare.( Steriu, 2003) Chisturile sunt eliminate odată cu materiile fecale și sunt foarte rezistente în condiții de temperatură și umiditate scăzute, precum și în apa clorinată.
Odată ce a ajuns în organism, parazitul se multiplică în intestinul subțire și va circula în intestinul gros. Unii paraziți formează chisti, forme inactive care pot supraviețui pe o perioadă mai lungă de timp în afara organismului. Paraziții și chistii părăsesc organismul prin scaun și pot contamina apa sau alimentele, continuând ciclul.
Dupe expunerea la parazit, urmează apoi 7-10 zile până la apariția infecției, dar poate varia între 3 și 25 de zile sau mai mult. Se poate transmite infecția și la alte persoane în toată această perioadă în care există infecția cu parazit, care poate dura luni de zile, chiar și dacă nu există simptome.
Simptomatologia este variată, existând și purtători care nu prezintă nici un semn clinic, în infestațiile masive pot apărea manifestări de tip duodenal (dureri în epigastru, greață, cefalee, astenie), de tip intestinal (inapetență, greață, dureri vagi abdominale sau crampe, diaree), ori de tip biliar (jenă în hipocondrul drept, grețuri, vărsături, chiar stări icterice).
Simptomele de giardioza apar de obicei la 7-10 zile după infectare, deși uneori pot dura 35 de zile sau mai mult. Odată ce au apărut, simptomele durează cel puțin 7 săptămâni:
– la copiii sau adulții care nu au afecțiuni, simptomele pot să dispară și fără tratament
– diareea pe termen lung poate să producă pierderi în greutate, deshidratare sau probleme de nutriție întrucât alimentele nu sunt absorbite în mod corespunzător în organism. Uneori aceste afecțiuni se ameliorează și fără tratament. Dacă nu se întâmpla acest lucru, se pot trata corespunzător.
Multe persoane care sunt infectate cu Giardia intestinalis nu prezintă simptome; se poate produce infectarea altor persoane chiar dacă nu există simptome, întrucât parazitul există încă în scaun (materiile fecale).
Dintre persoanele ce prezintă simptome de giardia, 20% până la 40% dezvoltă o intoleranță temporară la lactate sau alte produse pe bază de lapte (deficit de lactază sau intoleranță la lactoză). Această problemă poate să dureze până la o lună după terminarea tratamentului pentru giardia. Acest lucru semnifică faptul că tratamentul nu este eficient sau că s-a produs reinfecția.
Nou născuții și sugarii care fac giardioza pot refuza alimentele și se pot opri din creștere până în momentul în care se vindecă boala. Creșterea normală și dezvoltarea organismului nu se produc imediat dar pot să reînceapă în câteva săptămâni sau luni.
Studiile au arătat că este posibil ca o persoană care a fost infectată cu giardioza să dezvolte o imunitate pe termen scurt față de parazit.
Există riscul contaminării cu giardia pentru:
– cei ce lucrează în centre de îngrijire pentru copii, mai ales dacă majoritatea nu știu să folosească toaleta
– părinții sau familiile cu copiii mici
– cei care innoata în ape de agrement cum ar fi râuri, lacuri, ape curgătoare, mai ales în timpul verii sau toamnei când există riscul cel mai mare de expunere. Riscul apare în momentul înghițirii apei în timpul înotului
– cei care consumă apa netratată sau tratată insuficient, mai ales din apele curgătoare, râuri, lacuri
– cei care locuiesc sau lucrează în diferite amplasamente sau centre de îngrijire sau sunt rude cu unul dintre acești angajați
– cei care au contact oro-anal și oro-genital cu o persoană infectată.
Factorii de risc care duc la apariția simptomelor după infectare:
– existența unei scăderi a imunității. Există două afecțiuni, care sunt considerate că produc modificări ale sistemului imun și cresc în special riscul de apariție a simptomelor de giardioza, numite imunodeficiență comună variabilă și agamaglobulinemia X- linkata
– existența unor boli care afectează tranzitul intestinal și fac intestinul mai susceptibil la infecție cum ar fi boala Crohn sau fibroza chistică
– existența malnutriției înainte de infectare
– tratamentul chirurgical pentru stomac cu o perioadă scurtă înaintea infectării sau tratamentul medicamentos cu antiacide gastrice. Acest lucru constituie o problemă întrucât stomacul secretă o cantitate mai mică decât normalul de acid (aciditatea gastrică omoară unele microorganisme).
Diagnosticul se bazează pe examenul conținutului duodenal, obținut pe sondă după o instilație cu sulfat de magneziu. La examenul între lamă și lamelă se constată prezența a numeroase lamblii, animate de mișcări vii. Produsul recoltat prin sondă trebuie examinat imediat și materialul va fi transportat la laborator ferit de frig (eprubete în apă călduță). La examenul coprologic, în scaunul proaspăt se pot găsi chisturi de lamblie (mai vizibile după colorația cu Lugol).
Tratamentul profilactic se bazează pe respectarea măsurilor de igienă: spălare atentă a alimentelor și a mâinilor înainte de prepararea culinară și înainte de masă.
Tratamentul curativ se face cu Mepacrin (Acrihin, Atebrin), în doze de 0,10 g (1 comprimat de 3 ori/zi, timp de 3 – 5 zile; Mepacrinul dă rezultate bune și administrat pe sondă duodenală (2-3 zile). Un alt medicament este Metronidazolul (Flagyl), câte 2 comprimate/zi (0,50 g), în două prize, timp de 10 zile consecutiv.
Rezultate mai bune se pot obține cu Fasigyn. Se administrează 4 tablete a 500 mg/zi, într-o singură priză. Există posibilitatea apariției rezistenței parazitului la acest medicament.
2.5. Trichineloza
Definiție: este o boală provocată de parazitul Trichina sau Trichinella spiralis, nematod în formă de fir; masculul are o lungime de 1,5 mm, iar femela măsoară 3-4 mm. Omul se infestează consumând carne de porc care conține larve închistate. Ajunse în intestin, larvele sunt eliberate de capsulă și se fixează pe mucoasa jejunală, de unde pătrund apoi în circulația limfatică, sanguină și ajung în diferite organe, fixându-se cu predilecție în mușchii striați, unde în 4 săptămâni se închistează. Același ciclu îl prezintă parazitul și în animalul-gazdă (porcul), care se infestează consumând cadavre de șobolani sau de carnivore sălbatice infestate.
Simptomatologia variază în funcție de ciclul urmat de parazit. în faza intestinală, care durează o săptămână de la ingerarea cărnii de porc, bolnavul prezintă grețuri, vărsături, diaree, febră. în faza de diseminare, de 1 – 3 săptămâni, bolnavul acuză dureri musculare, fenomene alergice, edeme ale pleoapelor, feței și scrotului, urticarie, febră ridicată; mușchii sunt dureroși la palpare. în ultima fază, de încapsulare, mialgiik persită și pot apărea tulburări legate de localizarea larvelor: cerebrale, cardiace, respiratorii; toxinele elaborate de larve pot provoca leziuni renale și hepatice.
Evoluția este variabilă în funcție de gradul de infestare și de localizările larvelor.
Diagnosticul se bazează pe cunoașterea faptului că s-a ingerat carne de porc infestată, pe fenomenele clinice, pe eozinofilia crescută. Biopsia musculară (făcută din biceps, deltoid) confirmă diagnosticul la examenul anatomopatologic.
Profilaxia trichinozei se realizează prin următoarele măsuri: analiza obligatorie a cărnii de porc în abatoare și în industria conservelor, consumarea cărnii de porc sau de vânat numai bine fiartă sau friptă, congelarea cărnii la 0°C cel puțin 24 de ore și stârpirea șobolanilor, mai cu seamă în crescătoriile de porci.
Tratamentul medicamentos cu substanțe vermifuge (piperazină, ditiazanină, hexilre-zorcină, tetracloretilen) este eficace numai în perioada de invazie. Cortizonul, în doze 50 – 60 mg/zi, sau ACTH-ul (20 – 40 u), este utilizat de mai mulți ani. Recent au fost obținute rezultate bune cu Mintezol, 25 mg/kg corp, 5-7 zile. S-a recomandat și asocierea Cortizonului cu Mintezolul.
2.6. Ankilostomiaza
Definiție: ankilostomiaza este o afecțiune determinată de nematodul Ankylostoma duodenale – un vierme mic, masculul măsurând 8-l1 mm, iar femela 10 – 13. Trăiește în duoden, fixându-se de mucoasa acestuia, și provoacă mici sângerări; poate migra și se fixează în alte regiuni ale intestinului, de fiecare dată determinând sângerări. Dacă întâlnesc condiții favorabile (umiditate și căldură de 27°), ouăle dezvoltă larve, care năpârlesc de două ori în 5 zile și devin filiforme, vioaie și rezistente, trăind pe pământul umed, plante, iarbă, pietre. Larvele odată ajunse în contact cu pielea unui om o traversează, pătrund în circulație și ajung în plămâni; eliminate prin bronhii, pot fi înghițite din nou, iar în duoden se dezvoltă în 2 – 3 săptămâni până la stadiul de adult sexuat. Ankilostomiaza este mai răspândită în regiunile calde; în regiunile temperate apare la lucrătorii din mine, tuneluri, construcții subterane sau poduri, cărămidarii.
Simptomele sunt legate de migrările larvelor și ale adultului. Trecerea larvelor prin piele provoacă prurit, eritem, papule, vezicule, leziuni de grataj. în faza de migrare prin plămâni, larvele provoacă tuse, expectorație, pneumopatii fugace, febră. în faza de fixare în intestin, bolnavul acuză dureri abdominale, grețuri, vărsături, diaree; sângerările repetate determină instalarea unei anemii, insomnie, indispoziție, anxietate și fenomene de denutriție, iar la femeile gravide se poate produce avortul.
Examenul coprologic permite descoperirea ouălelor în scaun; hemoragiile oculte sunt deseori pozitive; hemograma arată anemie hipocromă și eozinofilie. Diagnosticul se bazează pe semnele clinice, pe caracterul profesional al infestării și pe prezența ouălelor în materiile fecale.
Profilaxia implică măsuri de asanare a terenurilor infestate, dezinfectarea closetelor, asigurarea echipamentului de protecție pentru muncitorii din locurile propice infestării și examene parazitologice periodice.
Tratamentul de elecție se face cu Alcopar: un plic de 5 g dimineața pe nemâncate, într-o jumătate de pahar cu apă îndulcită; Loxuran, câte 2 comprimate/zi, într-o priză, timp de 8 – 10 zile; Rexilrezorcină (Ascaridin): se administrează 1- capsule în circa 20 de minute, dimineața pe nemâncate; nu se mănâncă 5 ore; în ajun și la 12 ore după medicament se ia un purgativ salin; tetracloretilenul (tetraclorura de etilen):
în seara din ajun bolnavul va lua un ceai și un purgativ; a doua zi, dimineața pe nemâncate, va lua drogul
în capsule gelatinoase (3 capsule de 1 ml); după ore va lua un purgativ salin; nu va mânca decât după ce purgativul și-a Scut efectul; 2 zile după tratament nu va consuma alcool sau grăsimi. Nu se administrează la cei cu suferințe hepatice sau renale, la alcoolici și la cei cu infestație concomitentă cu ascarizi.
Alcoparul și Mebendazolul (100 mg de 3 ori pe zi, 3 zile), reprezintă tratamentul de elecție.
2.7. Strongiloidoza
Definiție: este o boală a intestinului provocată de Strongyloides stercoralis, care este un nematod mic. Viermele are două generații diferite: una parazitară în intestinul omului (Strengyloides sau Anguillula intestinalis) și o alta liberă, la exterior (Strongyloides stercoralis). Masculul este la fel la ambele generații: 700 – 900 microni; femeia în generația parazitară are 2 – 2,5 mm. Din ouăle depuse de femelă ies larvele, eliminate prin scaun. în exterior, larvele fie că devin filariforme, fie că dezvoltă generații libere.
Omul este infestat de larvele filariforme pe două căi: fie prin tegumente, circulație venoasă, aparat respirator, tub digestiv, fie prin ingerarea unor alimente și băuturi infestate.
Viermele se localizează în duoden și jejun. Boala este mai răspândită la tropice; la noi, cazurile sunt rare și apar în mine, unde există căldură și umezeală.
Simptomatologia este caracterizată prin prurit, eritem și peteșii la locurile de trecere prin tegumente; prin simptome bronhopulmonare în timpul traversării aparatului respirator; în faza de fixare intestinală, parazitul provoacă colici abdominale, diaree, sangui-nolentă și anemie hipocromă, eventual semne de denutriție; semnele toxice nervoase sunt frecvente.
Examenul materiilor fecale pune în evidență larvele parazitului (nu ouăle, ca în anki-lostomiază); eozinofilia este inconstantă.
Profilaxia face aceleași recomandări ca în ankilostomiază.
Tratamentul se face cu: violet de gențiană, în doză de 0,06 g, de 3 ori/zi, timp de două săptămâni; violetul de gențiană poate fi administrat și pe sondă duodenală (25 ml din soluția 1%); Fenotiazină: câte 100 mg de 3 ori/zi, timp de 3 săptămâni; Ditiazanină, 250 mg/zi, care, administrată timp de 3 săptămâni, dă rezultate bune, însă este contraindicată în caz de leziuni intestinale întinse; pamoat de pirviniu (Vermigal), care se recomandă și în tratamentul oxiurazei.
Rezultate superioare se obțin cu Thiabendazol (Mintezol), în doze de 25 mg/kg/corp, de 2 ori pe zi, 3 zile, sau în doză unică 50 mg/kg corp.
CAPITOLUL 3.
INCIDENTA PARAZITOZELOR INTESTINALI LA PACIENȚII DIN AMBULATORIU
Incidența bolilor parazitare este crescută pe tot globul, dar variază de la o zonă geografică la alta; depinde de diverși factori, ca de exemplu lipsa igienei, care favorizează transmiterea agentului patogen de la individul infestat la cel sănătos.
Caracteristica principala a paraziților intestinali întâlniți la om este că nu conferă o imunitate totală sterilizantă, individul rămânând mereu susceptibil de a fi reinfestat.
O mare parte a parazitozelor determină numai semne banale sau sunt chiar asimptomatice. Totuși, prezența paraziților are adesea un efect negativ asupra echilibrului nutrițional, determinând denutriția gazdei, în plus, afectând sistemul imunitar, denutriția tinde să perpetueze infestarea și să favorizeze multiplicarea paraziților.
Tulburările nutriționale generate de paraziții care colonizează aparatul digestiv se explică prin diminuarea ingestiei de alimente (datorită anorexiei), apariția malabsorbției și prin acțiunea spoliatoare a metazoarelor în caz de infestare masivă.
3.1. Scopul și obiectivele lucrării
Scopul lucrării îl constituie evaluarea incidenței parazitozelor intstinali la pacienții din ambulatoriu incidența și epidemiologia unor boli parazitare și infecțioase din România, în condițiile modificărilor climatice majore din ultimele două decenii
Obiectivele urmărite sunt:
Realizarea unui studiu epidemiologic descriptiv privind incidența și prevalența bolilor parazitare la pacienții din ambulatoriu
evidențierea principalelor trăsături clinico-etiologice, aspecte terapeutice și evolutive ale parazitozelor intestinale la pacienții din ambulatoriu.
Am încercat să analizăm la lotul studiat, caracteristicile demografice, corelațiile cu etiologiile implicate în patologia infecțioasă.
3.2. Materiale si metoda
Cercetările prezentate în lucrare au fost efectuate în perioada 1 octombrie 2013- 15 aprilie 2014, în laboratorul Spitalului ……………………………….. din București
Metode folosite :
Recoltarea probelor de materii fecale pentru examenul coproparazitologic
S-au recoltat materii fecale proaspăt emise din porțiunile modificate (cu mucus, sânge sau puroi) din mai multe porțiuni cu lingurița specială de plastic din tubul de recoltare cu eticheta unde s-a scris numele si prenumele pacientului (s-a recoltat o linguriță = aprox. 2 grame); s-au recoltat 3 probe la 2-3 zile distanță între ele. Pâna la predarea recipientului in laborator, acesta s-a păstrat la rece.
Recoltare amprenta anala
Recoltarea se efectuează dimineața înaintea mobilizării pacientului, înainte de a avea scaun si fără igiena locala; Se apropie de zona perineală a pacientului, introducând capătul baghetei 1-3 mm in anus; Se rotește ușor bagheta astfel încât eventualele ouă din pliurile mucoasei anale să fie desprinse și să adere de pelicula de celofan. Se desprinde pelicula de celofan de pe bagheta ăi se depune pe o lamă de microscopie curată, fără zgârieturi, asigurându-se că pelicula este bine întinsă, evitând formarea bulelor de aer; După recoltare proba se aduce in maxim 8 h la laborator.
Fiecărui pacient i s-a întocmit o foaie de observație cuprinzând datele personale, antecedentele personale, datele anamnestice și clinice, rezultatele analizelor de laborator.
Au fost selectate și prelucrate următoarele date :
– data nașterii și sexul pacienților;
– perioada calendaristică de apariție a bolii;
– mediul de proveniență;
– condițiile socio-economice;
– stabilirea etiologiei parazitozelor intestinali prin urmărirea coproculturii, a examenului coproparazitologic, testul latex pentru Rotavirus, coprocitograma.
Am folosit mai multe variabile:
parazitoze în antecedente;
parazitoze în familie;
geofagie sau pica (un obicei mai rar în care copilul mănâncă pământ);
condițiile socio-economice ale familiei;
animale în gospodărie (vaci, porci, oi);
câini, pisici în gospodărie;
indicele de aglomerație în familie (număr de persoane/număr de camere);
consumul de produse nepreparate sau carne „în sânge”;
Am urmărit elementele tabloului clinic:
-inapetență
-grețuri și vărsături
-paloare
-prurit nazal și anal
-balonări
-iritabilitate
-dureri abdominale
-erupții urticariene
-scădere ponderală sau curbă ponderală nesatisfăcătoare
-modificări ale scaunului (diaree)
-sânge în scaun
Prelucrarea statistică a datelor s-a făcut în scopul evaluări cantitative a principalilor indicatori epidemiologici precum și a stabilirii relațiilor dintre două categorii de evenimente diferite (factorii de risc și boala), utlizând coeficientul de corelație liniară Pearson (r) prin interpretarea coeficientului de determinare (r2) prin regresie liniară multiplă. Testul statistic χ2 (p = 0,05; IC 95%) s-a utilizat pentru stabilirea diferenței semnificative între eșantioanele extrase din aceeași populație prin studii de asociere între diferiți parametri utilizând programul Quattro pro Excel Statistic și SPSS (Statistical Package for the Social Science), cu redarea grafică și/sau diagramatică.
3.3. Rezultate si concluzii
Au fost recoltate 140 de probe fecale de la pacienții din ambulatoriu.
Structura lotului de studiu:
Fig. 7 structura lotului de studiu pe categorii de vârstă
fig. 8 structura lotului de studiu pe sexe
Figura 9. structura lotului de studio în funcție de mediul de proveniență
Au fost luate în considerare pentru studiu decât testele pozitive. Astfel pentru studiul nostru au fost luate în considerare 58 de persoane, 82 de persoane neprezentând paraziți intestinali.
Tabel 1. Distribuția paraziților intestinali în funcție de sexe
Se poate observa că incidența parazitozelor la femei este mai mare53,44% față de 46,55% la pacienții de sex masculin, dar această diferență nu este semnificativă
Pe parcursul analizei în cadrul studiului, am împărțit lotul de bolnavi în funcție de vârstă
Tabel 2. Incidența paraziților in functie de vârstă
Se poate aprecia că incidența de vârf a parazitozelor intestinali se constată la categoria de vârstă 1-5 ani, 27 de cazuri (46,55%), urmat de categoria de vârstă de 6-14 ani – 22,51%, știind fiind faptul că, enterocolitele acute sunt apanajul vârstei mici a sugarului și copilului mic (Rebedea, 2000).
Fig. 10 Incidența paraziților intestinali în funcție de vârstă
În continuarea studiului, am urmărit împărțirea lotului de pacienți în funcție de condițiile de trai, deoarece nivelul socio-economic își pune amprenta asupra frecvenței și severității acestei afecțiuni. Se consideră astăzi că există o legătură directă între numărul și gravitatea parazitozelor și gradul de sărăcie corelat cu un nivel economic și cultural scăzut. Am putut lesne observa că incidența parazitozelor intestinali este mai ridicată în mediul rural, 63,79% dintre subiecți provenind din mediul rural față de cei din mediul urban. (36,20%).Se observă diferențe semnificative statistic, deoarece, există o strânsă corelație cu faptul că, parazitozele intestinale sunt mai frecvente asociate cu lipsa unor măsuri elementare de igienă personală, acest fapt fiind corelată cu absența canalizării și a toaletelor în locuințe, în majoritatea cazurilor provenite din mediul rural. Acest lucru se poate explica și prin prezența animalelor domestice, câinilor, pisicelor în gospodăriile subiecțielor din mediul rural
Următorul pas în studiul nostru a fost identificarea agenților etiologici ai parazitozelor intestinali la subiecții implicați în studiu.
Tabel nr.3 distribuția paraziților intestinali
Fig. 11 distribuția parazitilor intestinali
Printre tipurile de paraziți identificați pe baza examenelor probelor fecale se regăsesc protozoare și nematode.
Incidența cea mai ridicata corespunde infecției cu Giardia lamblia 48,27% urmată de Enterobius vermicularis 36,20%.
Tabel 5. Incidența paraziților pe sexe
Fig.12 incidența paraziților pe sexe
Se observă unele diferențe semnificative la incidența parazitozelor în funcție sexul pacienților.
Expunerea la infectare este aproape egală pentru ambele sexe cu infestările cu Ascaris lumbricoides, dar în concordanță cu datele din literatură și pe baza tabelului 5 se constată un procent crescut al îmbolnăvirilor la femei cu Giardia lamblia (58,07%) față de sexul opus (37,03%) motivându-se aceasta printre altele și prin obligația lor de a sta mai mult în bucătărie, ocupate fiind cu prepararea mâncărurilor pentru familie, gustând frecvent preparatele culinare încă crude (tocături pentru chiftele, rulade, sarmale, mici, etc.); în plus femeile sunt mult mai puțin consumatoare de alcool, iar la infestările cu Enterobius vermicularis incidența este mai mare la subiecții de sex masculin (51,85%) față de subiecții de sex feminin. (29,03%)
Tabel 6 incidenta paraziților pe categorii de vârstă
Fig.13 incidenta paraziților pe categorii de vârstă
Îngrijorător este faptul că un procent mare de îmbolnăviri îl reprezintă copiii, unii practic fiind îmbolnăviți de neglijența și ignoranța adulților.
La toate categoriile de vârstă inafară de pacienții la categoria de vârstă 6-15 ani incidența cea mai ridicată o are giardioza, infectiile cu Giardia lamblia. La categoria de vârstă 6-15 ani se poate observa o incidență mai ridicată cu Enterobius vermicularis 53,84%.
Din 58 de pacienți 63,79% din mediu rural au fost infestați cu un parazit intestinali. Această constatare arată o rată de infectare relativ destul de mare. Acest lucru se datorează faptului că în mediul rural alimentarea cu apă este sub standardul național. Majoritatea locuitorilor din mediul rural consumă apa din puțurile din gospodarie și nu de la rețeau de apă, de asemenea în majoritatea localităților din mediul urban nu există nici canalizare.
Sărăcia poate contribui, de asemenea, la incidența parazitozelor. Condițiile de salubrizare de asemenea favorizează persistența ovulelor de paraziți în sol. Această constatare este in concordanta cu un studiu realizat de Yeneneh (Yeneneh H., 1994)
Incidența ridicată a giardiozei în acest studiu se incadrează în intervalul de rata de prevalență la nivel național pentru giardioza. Incidența contaminării cu Enterobius vermicularis in rândul copiilor preșcolari 37,03% este mai scăzută față de cea a copiilor din învățământul primar și gimnazial 53,84% și procentul scade odată cu înaintarea în vârstă.
Giardioza au fost frecvente la copii preșcoalari în comparație cu celelalte grupe de vârstă. Asociația a fost semnificativă statistic în toate cazurile (p <0,05).
Motivul pentru care rata de infectie este mai mare la preșcolrai copiii ar putea fi modul de transmitere. Giardioza este transmis prin mâini contaminate, etc alimente în timp ce H. nana se transmite pe cale fecal-orala prin intermediul mâinilor murdare, a apei si a alimentelor contaminate (fructe si legume nespalate) cu ouă. Astfel, copiii pot fi primul grup vulnerabil de a fi contaminați.
In acest studiu, infecțiile protozoare au fost în general mai mare la copii mai ales la cei sub 5 ani și scade odată cu creșterea vârstei. Aceasta ar putea fi cauzat de dezvoltarea lentă a imunității la adulti față de paraziții protozoare și o mai bună conștientizare a spălării mâinilor și a altor măsuri de igienă personală.
Concluzii
Se observă incidența crescută a parazitozelor la copiii din categoria de vârstă 6-14 ani (22,51%) respectiv 1-5 ani (46,55% ) și la pacienții proveniți din mediul rural (63,79%).
Parazitozele apar cu precădere la copiii din familii cu nivel socio-economic precar, cu indice de aglomerare crescut.
Tabloul clinic este dominat de inapetență, falimentul creșterii, dureri abdominale, tulburări ale somnului, erupție urticariană.
Incidența cea mai ridicată s-a observat cu contaminarea cu Giardia lamblia (48,27%) respectiv cu Enterobius vermicularis (39,65%)
Se observă o incidența mai mare a parazitozelor la femei 53,44% față de 46,55% la pacienții de sex masculin
Incidența de vârf a parazitozelor intestinali se constată la categoria de vârstă 1-5 ani, 27 de cazuri (46,55%), urmat de categoria de vârstă de 6-14 ani – 22,51%,
Se constată un procent crescut al îmbolnăvirilor la femei cu Giardia lamblia (58,07%) față de sexul opus (37,03%)
Incidența infestărilor cu Enterobius vermicularis este mai mare la subiecții de sex masculin (51,85%) față de subiecții de sex feminin. (29,03%)
Incidența contaminării cu Enterobius vermicularis in rândul copiilor din învățământul primar și gimnazial 53,84% este mai ridicată față de cea a copiilor preșcolari 37,03%
Bibliografie
Ambrosioni J., Cecchini D, Castellaro P., Biscione F., Lloveras S., Orduna T. – Trichinellosis: epidemiological, clinical and laboratory aspects. A retrospective study (1994-2003), Enferm. Infec. Microbiol. Clin., 24((7), 440- 444, 2006.
Bhatia V., Sarin S.J. Hepatic larva migrans: evolution of lesion, diagnostic and role of high dose albendazole therapy. Am. J. Grastroenterology 1994; 84:642-647.
Borundel C., Manual de medicina interna pentru cadre medii, Editura All, Bucuresti,2008
Caremani J.C., Brenci R., Maestrini A. Ultrasound imaging in cystic echinococosis. Proposal of a new sonografic clasification. Acta Topica 1997; 67:91-105.
Cretu C., Radulescu S., Popa L., Mihailescu P. Toxocaroza aspecte clinice și diagnostice. Rev. Rom. Parazitol. 1998; 1:92.
Chandrashekhar TS, Joshi HS, Gurung M, Subba SH, Rana MS, Shivananda PG. Prevalence and distribution of intestinal parasitic infestations among school children in Kaski District, Western Nepal. Journal of Biomedical Science. 2005; 4:78–82.
Das, R, Pradipta S, Kumar and Biswas R. Prevalence of intestinal parasites and its association with socio-demographic, environmental and behavioral factors in children in Pokhara, Nepal. Afr J Cln Exper Microbial. 2006; 7(2):106-15.
Estevez EG, Levine JA, Warren J. Intestinal parasites in a remote village in Nepal. J Clin Microbiol. 1983; 17:160–1.
Evans AC, Stephenson LS. Not by drugs alone: the fight against parasitic helminths. World Health Forum 1995;16:258-261 ( Medline).
Gadewars, Fasanoa, Kylera et al. Current concepts in the evaluation, diagnosis and management of acute infectious diarrhea. Curr Opin Pharmacol 2005;5:559.
Gilman R.H., Brown K.H., Visvesvara G.S., et al: Epidemiology and serology of Giardia lamblia in a developing country: Bangladesh. Trans R Soc Trop Med Hyg 79:469-473, 1985.
Katz S.K., Gordon K.B., Roenigk H.H. The cutaneous manifestations of gastrointestinal disease. Primary Care 1996; 23: 455-76.
Kightlinger LK, Seed JR, Kinghtlinger MB. Epidemiology of Ascaris Lumbricoides: Trichuris trichuria and hookworm in children in Ramonafana and rainforest, Madagascar. J Parasitol.1995; 81:159-169.
Kunwor R. Prevalence of intestinal parasitic infections among school going children in Pokhara, Nepal. Himilayan Scientific Journal. 2011; 4:23-25
Lepor C., Remington J.S. Toxoplasmose au cours du SlDA. La Presse Medicale 1992; 25:1165-1171.
Mehraj V. Prevalence of and factors associated with intestinal parasites among children 1 to 5 years of age in an urban slum of Karachi [Ph D thesis]. Karachi, Pakistan: Department of Community Health Sciences, Age Khan University. 2006.
Patrik R.Murray, Ellen Jo Baron, Jamesn H. Jorgensen. Manual of Clinical Microbiology 8th Edition ASM Press 2003: 636-701; 719-729.
Petersen H.: Giardiasis (lambliasis). Scand J Gastroenterol 7 (suppl 14): 7-44, 1972
Radulescu S., Angelescu N., Horvat T., Lazar L., Cretu C., Popa L., Filiu P. Studiu clinic al eficienței tratamentului cu albendazol in hidatioza. Chirurgia 1997; 92:331-338.
Rădulescu Simona, Meyer Ernest. Protozoare parazite. In Parazitologie medicala, Editura All, 1992, 52-60, 297
Rebedea Ileana. Boli Infecțioase Editura Medicală București 2000:186-215;228-234.
Report of the WHO Informal Meeting on use of triclabendazole in fascioliasis control WHO headquarters, Geneva, Switzerland 17–18 October 2006
Robert W, Jeffrey S Hyams. Pediatric gastrointestinal and liver disease. Third Edition Saunders Elsevier 2006:151-169;557-575;1165-1174.
Rodriguez J.C., Martinez M.M. Evaluation of different technique in the diagnosis of Toxoplasma encephalitis. Journal of Medical Microbiology 1997; 46:597-601.
Sarkany I., Graham-Brown R.A.C.: Cutaneous manifestations of gastrointestinal and renal disorders. In: Fitzpatrick T.B., Eisen A.Z., Wolff K., Freedberg I.M., Austen K.F., editors. Dermatology in general medicine. 4th ed. New York: McGraw-Hill; 1993. p. 2029-45.
Sherchand PS, Joshi RD, Adhikari N, Gurung K, Pant K, Pun R et. al. Intestinal parasitosis among school going children. JHAS. 2010; 1(1):12-15.
Steketee RW: Pregnancy, nutrition and parasitic diseases. J Nutr 2003, 133:1661-1667
Steriu Dan, Infectii produse de protozoare. In Infectii parazitare, Editura Ilex Bucuresti, 2003, 32- 33
Vulcan P., Bârsan M., Georgescu S. R. Semne și simptome cutanate în patologia generalã, Ed. Național, București, 2004.
Tellez A, Morales W, Rivera T, Meyer E, Leiva B, Linder E: Prevalence of intestinal parasites in the population of Leon, Nicaragua. Acta Trop 1997, 66:119-125
Thompson R.C.A., Hopkins R.M. Diagnosis of Giardia infection. Parasitology Today 1996; 12:412.
Webster A.D.B.: Giardiasis and immunodeficiency diseases. Trans R Soc Trop Med Hyg 74: 440-448, 1980
WHO. World Health Report 2000: Conquering Suffering Enriching Humanity. Geneva: WHO; 2000
WHO. Guidelines for treatment of cystic and alveolar echicocosis in human. Bulletin WHO 1996; 74:231-242.
WHO Regional Office for South East Asia. Guidelines on Standard Operating Procedure for Microbiology 2006. [Cited 2011 Aug 7]; Available from: http://www.searo.who.int/en/Section10/Section17/ Section53/Section482_1804.htm.
Wong S.Y., Remington J.S. Toxoplasmosis in pregnancy. Clin. lnfect. Dis. 1994; 18:853-862.
Wood Alastair. Antiparasitic drugs. The New England Journal of Medicine 1996; 334:1178.
Yolken H.H., Ungar B. ELlSA detection of Giardia lambia. Lancet 1985; 2:1120.
http://www.practicalscience.com
http://mcgregor.sbs.auckland.ac.nz
http://www.merriam-webster.com/medical
http://www.netteranatomy.com
www.//sciencephoto.com
http://www.trichinella.org
http://www.sciencemag.org
http://www.bca.org
http://www.cdc.gov
Anexe
CLASIFICAREA PARAZITILOR SI BOLILE PRODUSE
HELMINTI
NEMATHELIMTI
PLATELMINTI
CLASA TREMATODE
CLASA CESTODE
PROTOZOARE
CLASA RHIZOPODE
CLASA FLAGELATE
CLASA SPOROZOARE
CLASA CILIATE
Ordinul Spirotricha
PARAZITI CU TAXONOMIE INCERTA
=== anеxе ===
Anexe
CLASIFICAREA PARAZITILOR SI BOLILE PRODUSE
HELMINTI
NEMATHELIMTI
PLATELMINTI
CLASA TREMATODE
CLASA CESTODE
PROTOZOARE
CLASA RHIZOPODE
CLASA FLAGELATE
CLASA SPOROZOARE
CLASA CILIATE
Ordinul Spirotricha
PARAZITI CU TAXONOMIE INCERTA
=== bibliografiе ===
Bibliografie
Ambrosioni J., Cecchini D, Castellaro P., Biscione F., Lloveras S., Orduna T. – Trichinellosis: epidemiological, clinical and laboratory aspects. A retrospective study (1994-2003), Enferm. Infec. Microbiol. Clin., 24((7), 440- 444, 2006.
Bhatia V., Sarin S.J. Hepatic larva migrans: evolution of lesion, diagnostic and role of high dose albendazole therapy. Am. J. Grastroenterology 1994; 84:642-647.
Borundel C., Manual de medicina interna pentru cadre medii, Editura All, Bucuresti,2008
Caremani J.C., Brenci R., Maestrini A. Ultrasound imaging in cystic echinococosis. Proposal of a new sonografic clasification. Acta Topica 1997; 67:91-105.
Cretu C., Radulescu S., Popa L., Mihailescu P. Toxocaroza aspecte clinice și diagnostice. Rev. Rom. Parazitol. 1998; 1:92.
Chandrashekhar TS, Joshi HS, Gurung M, Subba SH, Rana MS, Shivananda PG. Prevalence and distribution of intestinal parasitic infestations among school children in Kaski District, Western Nepal. Journal of Biomedical Science. 2005; 4:78–82.
Das, R, Pradipta S, Kumar and Biswas R. Prevalence of intestinal parasites and its association with socio-demographic, environmental and behavioral factors in children in Pokhara, Nepal. Afr J Cln Exper Microbial. 2006; 7(2):106-15.
Estevez EG, Levine JA, Warren J. Intestinal parasites in a remote village in Nepal. J Clin Microbiol. 1983; 17:160–1.
Evans AC, Stephenson LS. Not by drugs alone: the fight against parasitic helminths. World Health Forum 1995;16:258-261 ( Medline).
Gadewars, Fasanoa, Kylera et al. Current concepts in the evaluation, diagnosis and management of acute infectious diarrhea. Curr Opin Pharmacol 2005;5:559.
Gilman R.H., Brown K.H., Visvesvara G.S., et al: Epidemiology and serology of Giardia lamblia in a developing country: Bangladesh. Trans R Soc Trop Med Hyg 79:469-473, 1985.
Katz S.K., Gordon K.B., Roenigk H.H. The cutaneous manifestations of gastrointestinal disease. Primary Care 1996; 23: 455-76.
Kightlinger LK, Seed JR, Kinghtlinger MB. Epidemiology of Ascaris Lumbricoides: Trichuris trichuria and hookworm in children in Ramonafana and rainforest, Madagascar. J Parasitol.1995; 81:159-169.
Kunwor R. Prevalence of intestinal parasitic infections among school going children in Pokhara, Nepal. Himilayan Scientific Journal. 2011; 4:23-25
Lepor C., Remington J.S. Toxoplasmose au cours du SlDA. La Presse Medicale 1992; 25:1165-1171.
Mehraj V. Prevalence of and factors associated with intestinal parasites among children 1 to 5 years of age in an urban slum of Karachi [Ph D thesis]. Karachi, Pakistan: Department of Community Health Sciences, Age Khan University. 2006.
Patrik R.Murray, Ellen Jo Baron, Jamesn H. Jorgensen. Manual of Clinical Microbiology 8th Edition ASM Press 2003: 636-701; 719-729.
Petersen H.: Giardiasis (lambliasis). Scand J Gastroenterol 7 (suppl 14): 7-44, 1972
Radulescu S., Angelescu N., Horvat T., Lazar L., Cretu C., Popa L., Filiu P. Studiu clinic al eficienței tratamentului cu albendazol in hidatioza. Chirurgia 1997; 92:331-338.
Rădulescu Simona, Meyer Ernest. Protozoare parazite. In Parazitologie medicala, Editura All, 1992, 52-60, 297
Rebedea Ileana. Boli Infecțioase Editura Medicală București 2000:186-215;228-234.
Report of the WHO Informal Meeting on use of triclabendazole in fascioliasis control WHO headquarters, Geneva, Switzerland 17–18 October 2006
Robert W, Jeffrey S Hyams. Pediatric gastrointestinal and liver disease. Third Edition Saunders Elsevier 2006:151-169;557-575;1165-1174.
Rodriguez J.C., Martinez M.M. Evaluation of different technique in the diagnosis of Toxoplasma encephalitis. Journal of Medical Microbiology 1997; 46:597-601.
Sarkany I., Graham-Brown R.A.C.: Cutaneous manifestations of gastrointestinal and renal disorders. In: Fitzpatrick T.B., Eisen A.Z., Wolff K., Freedberg I.M., Austen K.F., editors. Dermatology in general medicine. 4th ed. New York: McGraw-Hill; 1993. p. 2029-45.
Sherchand PS, Joshi RD, Adhikari N, Gurung K, Pant K, Pun R et. al. Intestinal parasitosis among school going children. JHAS. 2010; 1(1):12-15.
Steketee RW: Pregnancy, nutrition and parasitic diseases. J Nutr 2003, 133:1661-1667
Steriu Dan, Infectii produse de protozoare. In Infectii parazitare, Editura Ilex Bucuresti, 2003, 32- 33
Vulcan P., Bârsan M., Georgescu S. R. Semne și simptome cutanate în patologia generalã, Ed. Național, București, 2004.
Tellez A, Morales W, Rivera T, Meyer E, Leiva B, Linder E: Prevalence of intestinal parasites in the population of Leon, Nicaragua. Acta Trop 1997, 66:119-125
Thompson R.C.A., Hopkins R.M. Diagnosis of Giardia infection. Parasitology Today 1996; 12:412.
Webster A.D.B.: Giardiasis and immunodeficiency diseases. Trans R Soc Trop Med Hyg 74: 440-448, 1980
WHO. World Health Report 2000: Conquering Suffering Enriching Humanity. Geneva: WHO; 2000
WHO. Guidelines for treatment of cystic and alveolar echicocosis in human. Bulletin WHO 1996; 74:231-242.
WHO Regional Office for South East Asia. Guidelines on Standard Operating Procedure for Microbiology 2006. [Cited 2011 Aug 7]; Available from: http://www.searo.who.int/en/Section10/Section17/ Section53/Section482_1804.htm.
Wong S.Y., Remington J.S. Toxoplasmosis in pregnancy. Clin. lnfect. Dis. 1994; 18:853-862.
Wood Alastair. Antiparasitic drugs. The New England Journal of Medicine 1996; 334:1178.
Yolken H.H., Ungar B. ELlSA detection of Giardia lambia. Lancet 1985; 2:1120.
http://www.practicalscience.com
http://mcgregor.sbs.auckland.ac.nz
http://www.merriam-webster.com/medical
http://www.netteranatomy.com
www.//sciencephoto.com
http://www.trichinella.org
http://www.sciencemag.org
http://www.bca.org
http://www.cdc.gov
=== cuprinѕ ===
Cuprins
Introducere
CAPITOLUL 1. CARACTERISTICILE ȘI CLASIFICAREA PARAZIȚILOR.
Caracteristicile si clasificarea paraziților
Paraziti unicelulari; protozoare
Paraziți pluricelulari; viermi plați și cilindrici
Plathelminti
Nemathelminti
Cai de transmitere a parazitilor
Diagnosticul de laborator
CAPITOLUL 2. PARAZITOZE INTESTINALE
2.1. Oxiuriaza
2.2. Ascaridiaza
2.3. Teniazele
2.4. Giardiaza
2.5 Botriocefaloza
2.6. Trichineloza
2.7. Ankilostomiaza
2.8. Strongiloidoza
2.9. Hymenolepis nana
CAPITOLUL 3. INCIDENTA PARAZITOZELOR INTESTINALI LA PACIENȚII DIN AMBULATORIU
3.1. Scopul și obiectivele lucrării
3.2. Materiale si metoda
3.3. Rezultate si concluzii
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Incidеnta Parazitozеlor Intеѕtinale la Paciеntii din Ambulatoriu (ID: 121610)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.