Incidentul de la Ferguson O Analiza a Cauzelor Violentei Legitime Americane

Introducere

Pentru a realiza aceasta lucrare, am folosit ca punct de plecare originile statului ca și monopol al violenței legitime, apartenența statului la nevoia de violență dar și urmările sale. În vederea elaborării acestui studiu, formularea unei teme de cercetare reprezintă unul dintre cei mai importanți pași, tocmai de aceea consider ca scopul acestui studiu este să susțină un review sistematic despre analiza cauzelor violenței legitime cu care lumea se confruntă, dar și ceea ce are de spus statul în acest monopol american al ,, violenței legitime”. Susțin faptul că violența non-statală a dominat sistemul internațional, din prizma faptului că indivizii sau grupurile și-au urmărit țelurile cu ajutorul mijloacelor de violență. Însă statele nu au monopolizat violența chiar și în interiorul granițelor, ei și-au cerut dreptul să exercite violența. În primul capitol o să vorbesc despre plasarea statului de drept în centrul violenței legitime asupra unui teritoriu dar și despre puterea și dominția statului de drept precum și cum puterea devine astfel apanajul celor care dețin controlul violenței. Aceasta putere manipuleaza, astfel ca ea își declară monopolul. Astfel că, politica este despre guvernanță, dspre a-și exercita autoritatea, iar autoritatea este bine înrădăcinată în folosirea de violență.

Cel de al doilea capitol, are în vedere multe dintre problemele asupra suveranității, dar și stabilirea și semnificația suveranității statului. Iar pe de cealaltă parte este o corelație cu următorul capitol, care este un studiu de caz care are ca și temă o analiza a cauzelor ,,violenței legitime” americane. Din această privință, am considerat să fac o corelație între conceptul de suveranitate și cazul din Ferguson. O parte a capitolului mai este conturat și de suveranitatea statelor, dar și de conturarea statelor. Astfel că potrivit lui Max Weber ,,statul este aceea agenție din cadrul societății care posedă monopolul violenței legitime”, iar identificarea cu acest studiu se poate face prin reperul care este deja trasat și se referă la stat ca la o instituție care monopolizează accesul la violență prin intremediul a două pături de specialiști: pe deoparte Biserica, reprezentată de preoți, iar pe de cealaltă parte funcționarii aparatelor administrative.

În cel de al treilea capitol voi prezenta studiul de caz: Incidentul de la Ferguson, cauză a discriminărilor. În alta ordine de ideii, pe langă scopul descris mai sus, acest studiu mai urmărește și o analiză a protestelor ce au avut loc la Ferguson,dar și urmările acestui protest: incident care vorbesțe indirect că lucrurile nu stau chiar așa. Specificul lucrării se întemeiază pe analiza protestelor ce au avut loc la Ferguson, dar și urmările acestui incident.

Capitolul I

1.1.Statul = monopolul violentei legitime ?

Încep realizarea acestui studiu prin citatul pe care Max Weber îl conturează în cartea sa: „Politica, o vocație și o profesie” „În calitate de deținător al monopolului legitim asupra violenței într-un teritoriu determinat, statul confiscă violența” Monopolul, în ceea ce mă privește, este putere. Puterea în cea mai brută sau nu formă a ei. Dar în ceea ce privește acest studiu, vreau să conturez similaritățile pe care statul le are când vine vorba de putere. Statul este cel care conturează monopolul, este cel care îl provoacă iar acest capitol face referire la sistemul monopolului statului. Astfel că, puterea devine apanajul celor care o dețin. Bineînțeles că puterea este atribuită celor care sunt demni de ea, și cine poate fi mai demn decât statul excusiv, fiind instrumentul principal asupra căruia el își exercită suveranitatea și autoritatea. Populația este controlată de stat și de către organele responsabile. De aici derivă faptul că statul este un instrument de control și monopol. Astfel că, se creează un instrument de control din stat, de care cel mai bine poate profita politicul. Consider că între politic, monopol, violență simbolică sau nu și organe represive este o strânsă legătură de care statul profită la maxim. Cu ajutorul monopolului acesta își exercită puterea, iar mijlocul de a o face este desigur violența. Aceste nu pot fi deci separate.

O comparație în ceea ce privește teoria lui Weber și a lui Giddens poate fi făcută din prizma definiției lui Giddens care afirma că statul-națiune „are control direct asupra mijloacelor interne sau extrene de violență” Aici consider că Giddens s-a referit strict la controlul direct pe care statul îl are, acesta având un impact subtil, dar major asupra faptului cum este interpretat controlul statului. Din ceea ce Weber și Giddens afirmă, consider că importanța vine de subtilitatea ambelor definiții. Mai întâi Weber afirmă că „statul confiscă violența”, însă de ce ar fi violența confiscată chiar de către cine o exercită? Iar Giddens afirma că violența are control direct. „Rezolvarea” la aceste două puncte de vedere consider că o afirmă Charles Tilly când afirmă că „statul face parte din controlul principal al coerciției într-un teritoriu anume” Astfel că, toate afirmțile au în comun faptul că monopolul exercită constrângere. Constrângere de-a acționa asupra poporului, iar coerciția fără monopolul nu v-or exista, fiindcă nu v-or avea destulă putere pentru a-și exercita controlul. Weber mai afirma și faptul că „statul este o realitate socială care a existat și a funcționat de-a lungul istoriei, a suferit transformări, a acumulat tradiții, s-a extins sau restrâns, a creat ori desființat instituții. Înainte de a exista interpretări filosofice sau științifice, statul a reprezentat o realitate socială și a evoluat datorită practicii sociale, conjuncturilor și propriilor istorii. Istoria este creată de propriul stat, în funcție de relațiile statale, internaționale iar actorul în cauză își formează funcțiile și relațile pe care trebuie să le aibă cu lumea socială” Astfel că, prezumțile de la care pleacă Weber , aduc statul ca fiind o realitate socială care poate să își facă singur legile, care poate să formeze relații cu orice actor sau stat, iar mai presus de asta care poate să controleze în funcție de orice. Cu alte cuvinte statul poate fi definit ca fiind un instrument de putere asupra unui popor. Monopolul nu ar fi posibil fără putere, capacitate de a ține în cazul statului, un popor. Cu alte cuvinte, violența este o manifestare a puterii. În cele ce urmează, o să vobesc puțin și despre o altă caracteristică a monopolului, fără de care consider că monopolul nu ar fi posibil: puterea. Antony Giddens afirma faptul că „puterea este acel sens generalizat care înseamnă capacitate transformativă, capacitatea de-a interveni într-un set de evenimente, dar și de a le aplana” De aici, observ faptul că puterea poate fi transformată, că are capacitate de-a schimba sau nu un stat sau un popor, sau de către cine ste folosită. Puterea stă acolo unde violența legitimă mai are de pătruns.

Puterea este însăși monopolizată, de către cine o exercită, de către stat, deoarece precum afirma și Weber, „statul confiscă violența” astfel că prin urmare, confiscă puterea și lasă forma brută a ei să pătrundă: violența legitimă cu ajutorul monopolului. Puterea într-adevăr este în strânsă legătură cu monopolul, însă dacă puterea nu mai este menajată de către monopol, atunci ea dispare. Dar bineînțeles, că puterea mai poate avea și capacitate de a rezolva, precum Giddens afima. Însă consider că scopul puterii este acela de a exercita capacitate managerială asupra acelora care sunt mai jos. În sistemul relațiilor internaționale consider că dacă puterea lipsește atunci lipsește și monopolul, astfel că statul devine un afluent al puterii. Iar astfel puterea controlează statul nu invers. Iar în cele mai multe cazuri, statul devine aparat de putere sau chiar o formă de putere. Astfel că puterea, poate fi considerată referință când vine vorba de monopol. Aici Weber mai aduce în discuție și evidențierea caracteristicilor de violență și teritorialitate, care după părerea mea au un aport considerabil conceptului de putere. Teritorialitatea stabilește limitele în care se desfășoară puterea, iar violența este aplicată puterii. Weber pune însă mai presus de orice , noțiune de stat, făcând referire ca fiind „cel mai important element constitutiv din toată viața culturală”, iar de aici consider că reiese faptul că puterea statului este aceea de-a exercita control asupra cetățenilor, indiferent dacă puterii îi este permis să facă astfel încât rezultatul unei poziții de monopol să fie pe placul cetățenilor, însă puterea este dată în funcție de monopol, nu de părerea cetățenilor iar acest lucru, doar duce la o iluzie creată pentru popor de a considera că în funcție de ei, puterea este luată. În altă ordine de idei, mai consider că prezența puterii de monopol nu este suficientă pentru a dezvolta o caracteristică a unui popor. Nu acea putere caracterizează cetățenii, însă de cele mai multe ori în lumea relaților internaționale, în funcție de puterea care este transpusă mai presus de cetățeni, așa sunt și ei văzuți, datorită acestui schimb de concurență cu care statul continuă să relaționeze. Dar ce este important de subliniat este faptul că acest statut pe care violența politică l-a „primit” este influențat de către tradițiile și mentalitățile care au dominat societatea. Poporul, oamenii au fost mereu interesați de conceptul de putere, sau mai bine zis de ceea ce avea statul, pentru a se simți în siguranță. Nevoia de siguranța de cele mai multe ori o dă puterea iar poporul are nevoie de siguranță.

Încontinuare, o să trec la formularea pe care Keith Krause o face: „ statele fac războiul, și războiul este făcut de state”, în spatele căruia consider că stă faptul că, instituțile statului sunt subordonate autorităților politice, ca și o formă de putere. De aici reiese faptul că, monopolul asupra violenței a fost făcut să îndeplinescă funcții politice, astfel, să meargă împreună cu procesul de decizie al statului. Monopolul este exercitat de state, de cine are puterea mai mare, de faptul că indifernt dacă statul nu poate îndeplini niște atribute, atunci instituțile statului tot v-or continua. Însă pe de cealaltă parte, doar statul poate deține dreptul la a stabili care formă de violență este justificată, fiindcă instituțiile politice nu au accesul la a gestiona violența. Dar acest sistem de lege care este instituit de către stat, vine să elimine forma primitivă de răzbunare prin sânge dar și nerespectarea legilor. Fie că această formă de violență care a înlocuit-o pe cea de acum sute de ani, este mai bună sau nu, consider că doar cetățenii pot afirma asta. Bineînțeles că nici acum acest monopol care s-a instituit prin forma de violență legitimă nu este în totalitate bun, deoarece cum afirma și Krause, războiul este făcut de state. Astfel că nici violența pe care statul astăzi o monopolizează nu este la fel de bună ca și acum câțiva ani, însă oamenilor trebuie să la fie frică de ceva, pentru a putea avea o autoritate și legitimitate în stat. Iar acea autoritate este exercitată de către stat, prin monopol. Ca și parte a unui popor, individul simte nevoia de se atașa unui grup, sau unei instituții, iar de aceea comunitatea se întemeiază ca și parte a unei unități sociale. Weber încontinuare afirmă că „statul este în esență o instituție prădătoare” iar acest fapt determină și mai mult să susțin faptul că statul se folosește de violență pentru a face să fie respectate legile, normele. De aceea consider că definiția statului propusă de Weber trimite la o definiție care este în concordanță cu legea, cu dreptului unui stat. Iar violența care este exercitată este putere, puterea pe care se sprijină opinia cetățenilor, care este dată de numărul lor. Cum am afirmat și mai sus, cetățeanul simte nevoia de echilibru când vine vorba de putere, prea multă putere poate fi rea iar prea puțină nu poate să facă cetățeanul să se simtă atașat. Din alt punct de vedere, dacă mergem pe linia lui Weber, care definea statul ca fiind „instituția care deține monopolul violenței legitime”, atunci violența devine un fel de păstrător original al politicii, care nu face decât să prelungească faptul că odată un stat ajuns la război, statul acela v-a vedea colapsul.

Pe de altă parte, o afirmație a lui Janice Thomson afirmă că: „Unde este legitimitate, statul se bucură de suportul cetățenilor nu din frică sau favoruri, ci în funcție de opinile lor considerate pentru ce e mai bine dintr-o perspectivă publică. Legitimitatea este o aprobare a statului de către cetățeni la un nivel moral sau normativ […] Violența este încontinuare exercitată în aceste domenii, fiindcă monopolul violenței nu v-a fi diminuat. Controlul statului asupra utilizării de violență în sistemul internațional astăzi este substanțial mai mare decât a fost la începutul secolului XIX.” Acest lucru, are implicații la nivel de autonomie, deoarece consider că astfel puterea este pusă în mâinile poporului, tot ceea ce este legitim, este pus în mâinile poporului, autoritatea este astfel doar o unealtă dacă legitimitatea încetează să mai fie susținută. Statul fie că contează sau nu pe sprijinul cetățenilor, acesta are nevoie de opinia publică, are nevoie de stabilitate publică, fiindca forma de violență nu v-a fi manifestată prin agresivitatea umană, ci prin monopol politic, forme de putere care pot să ajungă la război. Un stat puternic are nevoie de o perspectivă a poporului puternică. Politicul nu poate suferi din cauza opiniei publice, de aceea acesta are nevoie de o regrupare a poporului. Poporul trebuie să credă în ceva puternic, pentru ca statul să fie puternic, acesta nu își poate permite ca până și propriul popor să nu credă în el. În relațiile cu alte state sau actori, acesta trebuie să fie puternic pentru a exercita monopol. Astfel că statele sunt suverane, deoarece monopolizează violența, prin urmare și autoritatea luării deciziei. Astfel că statul crește în monopol și deci, empatizează mult mai bine cu asigurarea de potențial politic, militar și de securitate. Fără o exercitare de monopol, statul nu ar putea să asigure o apărare bună iar potențialul de apărare nu ar fi asigurat. Prin urmare, consider că, cu ajutorul monopolului, statul și-a extins potențialul de apărare. Astfel că, încet încet, monopolul s-a extins considerabil și nu ca o formă ușoară de control, ci ca și un întreg control asupra tuturor sectoarelor unui stat. Acest monopol, consider că este reprezentat în totalitate de către stat, cu nicio contribuția din partea poporului, decât aceea pe care ei nu o știu. Bineînțeles că, trebuie reprezentat de cetățeni, fiindcă altfel cum ar mai putea fi susținut, însă în spatele acestei mușamalizări, stă un întreg sistem care este reprezentat de către nimic altceva decât violență legitimă. Rămânând în sfera scrierilor lui Thomson, acesta mai afirma că „ organizația contemporană asupra violenței nu este nici nesfârșită, nici naturală. Este distinctiv de modernă. Pe la începutul anului 1900, violența globală a fost democratizată și internaționalizată. Violența non-statală domina sistemul internațional” De aici, pot afirma că, monopolul exercitat încă din cele mai vechi timpuri datează până astăzi, și că este prezent în sistemul internațional.

Thomson, folosește termenul de „nesfârsită” când se referă la violență, iar acest lucru este absolut, deoarece statul este în sine caracterizat de violența, asta îl face să fie autoritar, aceast lucru este puterea lui cea mai mare, fără de care, poate că monopolul nu ar fi asigurat. Însă un stat slab, duce lipsă de mijloace cu care să poată să ducă un conflict, dacă monopolul nu este asigurat, iar siguranța cetățenilor este pusă în pericol, fiindcă poate să se ajungă la crize internaționale ori războaie. Iar acest lucru este dat de faptul că guvernele nu mai pot să asigure ordinea și să garanteze legea. Dar aceste lucruri vin ca și un set de norme pentru ca statul să poată să își reconsidere autoritatea, care este pusă la îndoială De pildă, dacă un stat nu are suficiente resurse pentru a putea purta un război sau dacă acesta este în pragul unui război, statul v-a chema oamenii pentru a-și servi țara, și pentru a o proteja, astfel este pusă în pericol siguranța cetățenilor. Însă din punctul meu de vedere consider că aceste state care nu reușesc să stabilească un monopol, sunt pur și simplu sărace. Nu posedă necesarul de putere pentru a putea să construiască monopol. Atât de nesfârșită este violența. Dar pe de cealaltă parte, un stat căruia nu îi lipsește monopolul violenței și are cui să o atribuie, nu face decât să arate poporului cât de puternic este, iar acest lucru se identifică cu afirmația lui Max Weber, care afirma că „monopolul violenței legitime este fundația statului, și astfel capacitatea de a guverna efectiv” Aceste lucru stabilește fundamentul statului dar și o nouă perspectivă despre monopol, dar și despre capacitatea statului. Capacitatea statului este dată în funcție de cât de puternic este statul, iar acest lucru din punctul meu de vedere este dată de competiția politică, pe care un stat o poate întreprinde. Această competiție pe de o parte poate să ajute la formarea capacității statului, prin acest „joc” al competiției care poate ajuta la intensificarea relaților între state, dar pe de cealaltă parte poate scădea autoritatea statului respectiv. Din acest punct de vedere, acest capitol, urmărește să demonstreze faptul că statul este cel mai bun garant al monopolului asupra violenței legitime. Weber mai afirma că „orice stat se întemeiază pe constrângere”, acest lucru din perspectiva lui Max, consider că are o relație de dependență, deoarece între violența legitimă și monopol există o relație de angajamnet, cele două nu pot lega un stat, fără a fi utilizate împreună.

În încheierea acestui capitol, aș vrea să subliniez aportul monopolului statului asupra violenței legimite, deoarece acesta a condus la sudarea centralității statului, la intensificarea conceptului de putere în analiza monopolului, dar și la tot ceea ce stat înseamnă. Statul este puterea ca și formă organizată a politicului, fără de care poporul nu ar exista. Statul în relațiile internaționale însemnă popor, teritoriu și suveranitate. Astfel că, cu ajutorul statului, prin cetățeni, monopolul este asigurat în formă de violență legitimă. Statul mai poate lua și forma organizată a puterii poporului, mai exact instrumentul statului. Poporul prin acest fapt, dă o nouă latură puterii: centralitatea. Centralitatea pe care se bazează individul și pe care statul o promovează este ceea ce ține poporul unit, indifernt de blocajele politice. Astfel că monopolul pe care statul îl exercită, este creat de puterea poporului, însă acesta nu poate exercita direct puterea, iar din acest motiv statele crează instituții, pentru a fi afirmate drepturile poporului. Iar monopolul statului este exercitat prin forță legitimă. Fără popor, statul nu ar exista, iar odată creat, el apare ca și o formă instituționalizată a poporului. Astfel că, monopolul statului asupra violenței este execitat de către voința poporului, sau cel puțin ceea ce se crede că vrea poporul, fiindca consider că deși puterea se consideră a fi a poporului, statul nu mai ține cont atât de mult de ceea ce vrea cetățeanul.

Capitolul II

2.1. Construirea statelor. Suveranitatea.

Acest capitol are în vedere multe dintre problemele asupra suveranității, dar și stabilirea și semnificația suveranității statului. Iar pe de cealaltă parte este o corelație cu următorul capitol, care este un studiu de caz care are ca și temă o analiza a cauzelor ,,violenței legitime” americane. Din această privință, am considerat să fac o corelație între conceptul de suveranitate și cazul din Ferguson. Analiza cazului v-a fi dezbătută în capitolul următor. În cele ce urmează o să fac o incursiune în problema suveranității despre care, Janice Thomson afirmă că „suveranitatea este definită în termeni de control intern și autonomie externă” Astfel că, suveranitatea face parte din puterea statului, cu ajutorul puterii suveranitatea este independentă. „Suveranitatea statului a fost pentru mai bine de câțiva ani un principiu definitor pentru relațile interstatale dar și un principiu fondator pentru ordinea lumii.” Astfel că suveranitatea statului, oferă anumite criterii istorice despre autonomia suveranității dar și despre faptul că statul are o relevanță în independența suveranității. Suveranitatea unui stat este dată de monopolul pe care acesta îl exprimă, îl exercită.

„Încă de mai bine de zece ani teoreticienii relațiilor internaționale au scris și cercetat despre suveranitate.” Din prizma actorilor liberali, suveranitatea este definită ca fiind abilitatea statului de a controla actorii și activitățiile înafara și înăuntrul granițelor, iar în ceea ce îi privește pe actorii realiști, suveranitatea pentru ei este abilitatea statului de a lua decizii autoritare. Astfel că suveranitatea este și un cuvânt dar și un concept. Iar suveranitatea este cel mai bine conceptualizată nu în controlul statului, ci în autoritatea statală. Controlul statului s-a diminat enorm în timp după cum Thomson afirmă.(Janice Thomson, 1994) Conceptul suveranității împarte autoritatea statului, iar cu ajutorul suveranității, statul nu numai că are autoritatea finală asupra decizilor, ci are și puterea de redistribui sectoarele instituțiilor. Astfel că suveranitatea de stat, denotă și reprezintă competența, independența și egalitatea. Iar în consecință o componentă importantă a suveranității a fost mereu exprimarea de către stat a autorității de a acționa asupra teritoriului. În concordanță cu articolul 2 (1) a Cărții ONU, organizația mondială este bazată pe principiul suveranității egale între toți membri. Deși sunt egali în relații uni cu ceilalți, statusul egalității este marcat de suveranitate, fiind bazat pe stabilitatea organizațiile interguvernamentale. „Suveranitatea este un apărător constituțional al ordinii internaționale.” Acest lucru, atestă faptul că, suveranitatea este pusă mai presus de orice când vine vorba de apărarea legii fundamentale a unui stat. În ciuda pluralizării relaților internaționale prin prizma actorilor non-statali, statul continuă să rămână protectorul fundamental al drepturilor omului și al ordinii internaționale. Iar acest lucru v-a fi evidențiat în corelarea suveranității cu studiul meu de caz, din următorul capitol.

Încontinuare o să vorbesc despre limitele suveranității în legea internațională, despre tensiunea între suveranitatea, independență și egalitatea statelor pe de o partea, iar pe de cealaltă parte despre obligațiile internaționale pentru menținerea securității și păcii internaționale, despre care se vorbește în cartea lui Janice Thomson. În altă ordine de ideii Giddens vorbește și despre implicațiile care poate să le aibă suveranitatea în limitatea acesteia de către anumite acorduri sau legi: „Suveranitatea statală poate să fie limitată de către obligații obișnuite sau acorduri în legile internaționale.” Statele sunt responsabile legal pentru cum decurg activitățile în interiorul statului, dar și pentru cum acestea își desfășoară activitatea, astfel că acest fapt are o înclinație pentru a-și proteja independența în fața poprului. Așadar, suveranitatea poartă o responsabilitate majoră pentru a proteja persoane și proprietății, dar și pentru a destitui funcți care nu sunt în concordanță cu statul. Mai ales, de când Carta ONU, are o semnificație tot mai mare, atunci s-a produs o rețea tot mai mare de obligații în domeniul drepturilor omului. Acesta a creat un set de obligații statale pentru a proteja persoane și proprietăți. O altă interpretare a suveranității statului a apărut datorită incapacității anumitor state de a-și exercita autoritatea asupra teritoriului și populației. Și precum am afirmat și mai sus, controlul asupra teritoriului este o dimensiune foarte importantă a statusului suveranității. Această perspectivă este importantă în creșterea capacității statului și a autorității, care protejează drepturile fundamentale. Iar absența sau dispariția unui guvern funcțional poate duce la aceiași greșeală care ar putea fi luată dacă ar fi prezent un guvern neadecvat. Dar pe de cealaltă parte, aceste caracteristici, opresc sau împiedică un stat în a acționa cu toată autoritatea asupra teritoriului. Eșecul suveranității statului este evidențiat de lipsa de control unde suveranitatea teritorială este contestată de o forță internă. O altă interpretare a suveranității teritoriale provine din balanța dintre state și oameni, ca și sursă de legitimitate sau autoritate. Ca și o formulare propusă de Kofi Annan, în articolul din „The Economist” asupra celor două concepte ale suveranității, scria că suveranitatea în cel mai de bază sens, este redefinită, și că statele sunt înțelese ca fiind instrumente în serviciul oamenilor, și nu vice-versa. Iar suveranitatea individuală, prezentată de către Carta ONU, a fost îmbunătățită de drepturile individuale. Pentru Annan, suveranitatea nu devine mai puțin relevantă,, ci rămâne în principile afacerilor internaționale, ca fiind „a oamenilor suveranitatea, nu a suveranității”

„Suveranitatea este deseori definită în termeni de control intern și autonomie externă.” Astfel că de aici putem distinge că suveranitatea are atât dimensiuni externe cât și interne. Suveranitatea nu este numai un atribut adus statului, ci este bazată pe recunoașterea comunității. O astfel de recunoaștere este importantă pentru un sistem internațional în care puterea este distribuită de către stat. Numai statele care au fost recunoscute ca suverane de către alte state suverane aveau drepturi suverane, astfel că este prezentat aici caracterul independent. Astfel că ajungem la concluzia că statele sunt construite pe teoria că sunt suverane, iar ca și rezultat se distinge că statele nu pot asigura securitatea economică sau militară, ci guvernele cu ajutorul suveranității, prin tot acest întreg set de monopol. Astfel că dacă această dependență reciprocă între guverne și stat crește, este o reflecție a puterii de stat și intereselor. Totuși este posibil ca statele să-și reafirme controlul în domeniul politic, dacă interesele lor se schimbă. „Controlul statului nu a fost erodat” spune Thomson. Suveranitatea nu este despre controlul statului, ci despre autoritatea statală. Societatea a fost un adversar în procesul împotrivirii conducătorilor de stat, în a extrage resurse și să monopolizeze autoritatea politică și judiciară. Într-adevăr, statele promiteau să respecte drepturile civile, politice și de proprietate la schimb bineînțeles pentru putere economică sau politică.

Mai departe o să vorbesc despre dimensiunile suveranității, iar prima dintre ele este recunoașterea, care afirmă că „suveranitatea nu este un atribut,ci este atribuită statului.” Sistemul modern statal este unic, datorită faptului că membrii săi se recunosc unii pe alții ca fiind egali. Fiecare este recunoscut ca având o autoritate finală și executivă pentru a folosi coerciția în granițele țării. Dimensiunea recunoașterii, presupune două principale întrebări: a cui recunoaștere este necesară, și care sunt criterile pentru recunoaștere. Prima întrebare are un inters în identificarea celor care au puterea să denumească statul ca fiind autoritatea politică dintr-un anumit teritoriu. Astfel că această dimensiune joacă un rol important în constituirea suveranității statului. A doua întrebare este constituită pe baza a ceea ce trebuie să facă un stat pentru a fi recunoscut ca și stat suveran. Thomson, spunea că esența suveranității este aceea că statul „decide de unul singur cum o să facă față problemelor” Statele sunt recunoscute ca fiind suverante când ele prezintă un act de suveranitate, acest lucru sugerează faptul că statele recunosc una alteia suveranitatea atunci când una dintre ele a reușit să-și apere autoritatea împotriva răufăcătorilor. A doua dimensiune aparține statului. În primul rând, „statul este un aparat birocratic, separat sau într-un potențial conflict cu societatea.” Societatea sau națiunea a fost creată de către stat. În mod cert, suveranitatea statală constă într-un mare set de relații cu sectorul privat și economia capitalistă.

Controlul statului asupra economiei variază cu fiecare mutare a statului: „mercantilismul, statul modern, statul național” Astfel că încă de la început, relațiile stat-societate erau permise. Statele moderne sunt construite de către sistemul internațional. Statul este un produs atât al competiției interne cât și externe, dar și al conflictului și a competiției. Statul este aparatul birocratic care cere monopol asupra forțelor coercitive. A treia dimensiune despre care Thomson face referire aparține autorității. Împreuna cu suveranitatea, statele cer și sunt recunoscute ca și având autoritate să definească politicul. Acest lucru nu însemnă că statele nu pot delega autoritate asupra altor actori sau instituții, ci mai degrabă că odată ce autoritatea a fost delegată, nu mai este tratată ca și o politică, ci este privată, socială, economică, culturală, etc. Autoritatea și controlul sunt analitic separate, dar relația lor este de o importanță crucială pentru a înțelege suveranitatea. Autoritatea este în legătură cu recunoașterea. Acest lucru poate ține de faptul că problema centrală este înțelegerea relației dintre autoritate și control. Pierderea controlului poate însemna pierderea suveranității. Suveranitatea constituie sistemul statului precum autoritatea constituie politica lumii. Suveranitatea este însoțită de autoritate. A patra dimensiune este coerciția. Werber afirma că „monopolul statului asupra violenței este atributul statului” Din acest fapt pot afirma că constrângerea pe care statul o arată asupra monopolului este ceea ce poate duce la stoparea pierderii controlului.

Dovezi empirice susțin faptul că statele nu au obținut monopolul abia la sfârșitul secolului XIX „Astfel că monopolul asupra statelor s-a bazat pe coerciția asupra suveranității” chiar dacă prima funcție a statului a fost mereu teritoriul și cetățenii. „Monopolul, care a fost atins la sfârșitul secolului XIX, a fost facilitat de către o structură internațională, prin construirea de putere și exercitarea de control asupra actorilor non-statali.” Relația dintre stat și control nu duce la o concluzie mai ușoară asupra suveranității. Funcția statului este ordinea. Statele au un interes comun în a monopoliza coerciția în limita teritorilor lor. Ultima dimensiune a suveranității despre care se vorbește este teritorialitatea. Suveranitatea descrie baza unică pe care este dispus politica mondială. Alături de suveranitate, autoritatea politică este alăturată teritoriului. Weber mai vorbește despre faptul că suveranitatea delimitează autoritatea conform geografiei, nu funcțiilor. Acesta este diferența esențială dintre suveranitate și hegemonie. Teritoriul este un simplu spațiu geografic, care este limitat de granițe, dar alături de suveranitate, statele recunosc autoritatea exclusivă asupra ce conține acel spațiu. Iar în privința resurselor putem spune că oamenii, care trăiesc în interiorul granițelor statului, sunt o parte a construcției statale, deoarece exercită putere de hotărâre. Astfel că, dimensiunea teritorială a suveranității presupune nu doar apărarea granițelor grafice geografice, ci legături strânse între stat și oamenii. Important de amintit este faptul că fără resursele de care un stat dispune și anume oamenii, suveranitatea nu ar mai avea pe ce teritoriu să fie exercitată. Ca state, ele luptă pentru a atinge o idealul economic și forță de muncă cu care să concureze cu alte state, iar acestea pentru a atinge acest ideal consideră de cuvință să facă negoț cu proprietarii cărora nu le lipsește bogăția, iar acestea bineînțeles să muncească pentru acest ideal economic.

„Societatea internațională este bazată pe un set normativ de structuri, printre care suveranitatea face parte din ele. O altă cale de a stabili importanța suveranității, este noțiunea de suveranitatea ca responsabilitatea”, această noțiune stipulează că atunci când statele nu pot asigura protecție și asistență pentru cetățeni, ei ar trebui să ceară sau să accepte ajutor din afară. Suveranitatea aici, însemnă responsabilitate pentru două sensuri diferite: în mod intern, propriei populații, și internațional comunității statelor pentru drepturile omului. Astfel că, „suveranitatea nu este absolută, ci contingentă, iar atunci când un guvern abuzează de drepturile cetățenilor, suveranitatea este temporal suspendată.” O altă variantă se învârte în jurul conceptului de securitate umană, despre care vorbește Thomson. Securitatea în mod tradițional este concepută de relația dintre state. Toate aceste abordări, remarcă bazele suveranității care se mută de la lideri de stat la ceea ce privește voința guvernului bazată pe drepturilor omului. Cu toate aceste consider că suveranitatea este puterea supremă a statului, și care oferă conducătorilor protecție împotriva atacurilor, și protejează cetățenii.

Interacțiunea constitutivă între stat și suveranitate intră în dezbateri despre natura sistemului internațional. Din prizma liberală sau realistă, statul este un actor independent în competiție sau conflict cu alte state. „Statele apar ca fiind puteri organizate care cer recunoaștere și sunt constrânse doar de o rețea compactă voluntară.” Suveranitatea este văzută ca și un status social care permite statelor recunoaștere mutuală. Procesul prin care statul și suveranitatea se definesc unul pe celălalt nu poate fi desfăcut.“Organizația contemporană globală a violenței nu este nici pe departe nemarginită, nici naturală. Este distinctiv de modernă” În secolul VI ajungând pana la anii 1900, violența globală a fost democratizată, marketizată si internationalizată. Violența nonstatală domina sistemul international. Indivizii sau grupurile foloseau proprile lor forme de violență in cautarea scopurilor particulare, a gloriei, a sănătații sau a puterii politice. Oamenii cumpărau sau vindeau puterea militară ca si o comoditate pe piața gobală. Tot acest puzzle nu însemna mai nimic pentru identitatea cumpărătorilor sau a vânzătorilor, insă munca lui Charles Tilly susținea o mare parte importantă din acest puzzle: lupta celor in slujba statului de-a extrage capabilitati coercitive de la alți indivizi, grupuri in teritoriul lor. Statele nu monopolizau violența, chiar si in granitele teritoriului.

Armatele de stat, prin forța legitimă împreună cu monopolul statului sunt cei care au exercitat dreptul la violență. Deși controlul statului putea fi limitat, ce care s-a opus a fost statul, iar grupurile sociale au monopolizat puterea și autoritatea statală. În acest proces, conducătorii au început o tocmeală cu actorii internaționali, în care mai târziu acestea în caz de război susțin statele, în schimbul unor bunuri. Aceste tocmeli constituie o conspirație, deoarece statul este singurul beneficiar pentru că primește toată puterea si autoritatea. Mai este desigur si alt aspect al acestor povești care comprimă monopolizarea statului și a violenței. Cum a reușit statul sa obțină monopolul violenței peste granițe? Dat fiind faptul că politica este despre guvernare, despre exercitarea autorității statul reușește să obțină monopolul prin prizma faptului că face ce știe mai bine: conduce și guvernează. Doar prin efort considerabil toată acestă luptă a fost posibilă, și datorită monopolului care s-a manifestat pe tot parcursul conducerii. Din alt punct de vedere, o afirmație a lui Thomson spune că „activitățile nonstatale transnaționale au marcat tranziția de la hegemonie la suveranitate și transformarea statelor în sistem național statal. Esențiala caracteristică a acestor transformări a fost o nouă formă de organizare globală coercitivă a resurselor” După cum se știe, sistemul hegemonic este cel mai bine reprezentat de către supremație, tocmai de aceea autoritatea își face simțită prezența. Însă, această trecere de la hegemonie la suveranitate este posibilă din punctul meu de vedere deoarece, sistemul suveran este caracterizat mai mult de către independență. Bineînțeles că posibilitatea de tranziție a fost posibilă datorită flexibilității controlului statului asupra monopolului, care are o ușurință mai mare de constrângere.

„În sistemul hegemonic al perioadei medievale, violența a fost democratizată și internaționalizată. În sistemul caracterizat de suveranitate, statul nu a putut cere monopol asupra violenței in teritoriul său si a refuzat responsabilitatea violenței din spatiul respectiv. Violența a fost transferată din frâiele economicului si internaționalului asupar statului, politicului si autorității. A fost astfel de-democratizată, de-marketizată si teritorializată.” Astfel Weber subliniază faptul că monopolizarea statului și a violenței a fost sistematică: a venit din colectivitatea conducătorilor. În timp ce violența a prezentat un set de plângeri împotriva acțiunii statului dar și a monopolului, rolul statului ca și actor internațional a fost acela de-a susține ca si o sursă externă de putere. „Controlul statului asupra folosirii violenței în sistemul internațional este astăzi substanțial mai mare decât a fost la începutul secolului XIX. La inceputul secolului XVIII toate armatele europene se bazau pe mercenarismul străin asupra trupelor.” Thomson afirmă faptul că ”Mercenarismul a fost o practică legitimă în sistemul statal de mai bine de trei secole. Astăzi însă mai bine de jumatate din armată este formată din cetățeni militari. ” Privatizările joacă și ele un rol important în secolul XVIII în sectorul naval. ”Privatizarea a fost o practică legitimă în sistemul statal pentru aproape șase secole.” Tranziția între privatizarea navală și cea statală a fost marcată de război, de tratate și de teritorii concludente, după cum stipula Thomson, care considera că monopolul asupra violenței a fost tras în jos de către mercenarism, care a tras statul spre a nu mai monopoliza ci spre a importa. Aceste lucruri sugerau faptul că nu mai puțin de un secol înainte, statul nu monopoliza excesul de coerciție a granițelor. Această nouă formă de stat, numită statul-națiune reflecta o retragere a autorității ca și cum autoritatea asupra monopolizării violenței a fost mutată și plasată în stat, politică și autoritate. Aceste schimbări de autoritate cereau schimbări în suveranitate. „Analitic, suveranitatea este cel mai bine vazută ca și un set instituționalizat de autoritate. Are două dimensiuni: pe de o parte este cererea către o ultimă sau finală autoritate între spațiul politic particular și pe de cealaltă parte este divizat în segmentări teritoriale de bază”, aceste lucruri le afirma Thomson în continuarea formulării despre suveranitatea, iar de aici consider că teoreticianul afirma faptul că autoritatea este cel mai bine văzută prin intermediul suveranității, care este plasată direct în stat.

Janice E. Thomson, argumentează faptul că transformarea medievalului în sistem internațional modern reflectă schimbarea în care spațiul politic a fost organizat. Așa că monopolizarea violenței într-un teritoriu particular nu este o caracteristică definitorie al unui „stat qua stat”, ci mai degrabă statul considera că monopolizarea violenței se putea produce și peste granițele propriului stat. Segmentarea teritorială reflectă o trăsătură unică de organizare politică ca și o continuare clară a spațiului geografic, iar monopolizarea violenței în spatiu este derivată de la principile suveranității. Cea de-a doua dimensiune a suveranității este specifică spațiului politic. Specifică particularităților acelui stat care susține a fi autoritatea finală. „Ca și un exemplu, post celui De-al Doilea Război Mondial, individualizarea statului a fost mult mai ”productivă” decât în oricare perioadă medievală sau in oricare secol.” Acest exemplu este trecut de Thomson ca fiind unul „productiv” deoarece considera că după război statul înflorea cel mai tare, deoarece statul avea acum noi puteri de a-și exercita autoritatea. Ca și o încheiere a acestor două dimensiuni ale suveranității, consider că cheia întelegerii a relația celor două dimensiuni ale suveranității este așezământul pe care cele două se construiesc. Trecând in revistă si aceste ideii, mă voi axa pe ipotezele care se formează in jurul rapoartelor care ridică semne de întrebare: „creșterea companiilor private de securitate marchează o întorsătură fundamentală pe partea de monopol al statului și violenței.” Această idee creionează cum monopolul statului ”și-a făcut loc” în statele democrate. Astfel că, monopolul asupra controlului se face în mod legitim însă servește mai mult ca prevenție printre cetățeni. Deși au fost mereu limitări în ceea ce privește implementările legate de forță, statul mereu și-a adus aporul în ceea ce privește monopolul. Ca și o baza istorică, această normă datează încă din secolul XVII, originile le putem găsi în teoria contractului social, conform căruia „cetățenii au renunțat la dreptul de muncă în schimbul protectiei statului.” Consider că scopul acestui contract era eliminarea violenței printre cetățeni și creearea zonelor de pace și stabilitate. Iar pe langă acesta, monopolul statului căuta să restrângă violența între grupuri și oameni. Principalul obiectiv era interzicerea violenței private între cetățeni care este atinsă de acordarea monopolului statului. Pe scurt, idealul monopolului violenței sugerează că statul să fie singurul actor legitim care să detină forță pentru interes de apărare. Astfel că din acesta privință, monopolul conține trei aspecte, despre care ne vorbește Krahmann: primul determină cui îi este permis să folosească forța legitimă, dar care în principal sunt statele democrate, iar în al doile rând implică un acord în care este prevăzută nevoia de fortă legitimă și în final, statele pot importa fortă legitimă, securitate națională dar și apărare națională.

„Ceea ce stă deasupra monopolului statului constă în asumpțile asupra ideii generale de cooperare de pace care poate fi doar antrenată între cetățeni. Însă în același timp, se rezumă la faptul că statul trebuie să rețină un minim de forță armată pentru a-și proteja poporul. Unica legitimitate a unui stat derivă din mai mulți factori: circumstanțele si obiectivele pentru care un stat poate folosi forță armată in timpul unei decizi democratice. Un alt factor poate fi natura colectivă a acestor decizii. Un stat poate folosi forță armată ca și un acces nu numai la legitimitate ci și oferă protecție împotriva violenței nefolositoare.” Astfel că, protecția privată a fost extinsă și în spațile publice. Toate acestea la un loc ne arată niște evidențe considerabile a transformării monopolului statului în privința folosiri legitime a forței armate. Monopolul asupra statului în ceea ce privește forța legitimă tinde să devină un punct cheie în privință națională și internațională a securității. Însă, bineînțeles că anumite state au încercat să prevină folosirea colectivă de forță prin convenții și legislații împotriva mercenarismului, mai adaugă Thomson. Iar folosirea forței armate private a devenit din ce în ce mai acceptată printre popoare. „Statele, cetățenii si corporațile ar trebui să recunoască că practicile lor pot contribui la transformarea statului în privința monopolului legitim în afacerile internaționale.” Este astfel nefolositor dacă guvernele pretind că existența legilor internaționale se focusează pe state să controleze folosirea colectivă de arme. Iar în schimb statele, cetățenii și corporațile ar trebui să-și accepte responsabilitățile de-a crea noi structuri legale care ar ajuta la a nu omorâ cetățenii și a nu crește insecuritatea.

Pornind de la afirmatia lui Keith Krause ”Războiul face statul” pot afirma că discuția despre rolul statului a fost revitalizată din punct de vedere autoritar, deoarece constat din afirmația lui Krause că niciodată nu a fost despre monopol ci despre cine îl controlează. Construirea statului a avut ca și punct de plecare afirmarea statului. Însă o problemă exista pe terenul funcționalității și efectivității statului ca și actor sau instituție, și anume că dezvoltarea controlului începea să se ridice prea sus, mai mult decât statul. ”Cercerătorii afirmau că aceste probleme se desprindeau în țările care nu erau încă dezvoltate și datorită intrării târzii în sistemul statal” Iar cum aceste societăți nu erau încă dezvoltate ca și state, li se pot atribui termeni precum ”state-jumătăți”: indicând procesul incomplet de formare. Execul formării statelor poate fi evidențiat printr-o serie de termeni precum fragil, slab, fragmentat sau stat de risc, precum îi definea Thomson. Implicit atunci cand este referit rolul statului acesta este bazat pe conceptele lui Weber, care gândea astfel:„statul își așterne monopolul într-un anumit teritoriu” Într-o altă ordine de ideii, sistemul internațional a creat strategii ca să răspundă situaților de criză.

Acestea ar fi: Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială si Statele Unite pentru a reduce stările de criză, foametea și conflictele internaționale iar împreună să stopeze ilegalitățile și să intervină pentru a ajuta ca împreună să formeze o institutie de stat centrală. Autoritatea, violența, teritoriul, statul și suveranitate toate acestea sunt lucruri ce aparțin politici globale. Teoriile centrale care au dominat relațile internaționale sunt construite pe ipotezele care susțin că „statele prin definiție sunt suverane.” Astfel se ajunge să se vorbească și faptul că statele nu mai pot fi controlate de granițe. Aceste lucruri sunt enunțate de către Weber care, sistematizează autoritatea. Tehnologiile moderne ajung să controleze capitalul care trece granita. Capitalul, în special, poate să treacă în altă țară și astfel să scape de politici. Eforturile de a apăra valorile culturale sunt trecute de la tehnoligiile moderne la alte state și actori nonstatali. Dar în același timp, „tehnologiile au produs armament de mare distrugere care prelucrează statul de la a proteja propriul popor sau teritoriu.” Iar aceste lucruri nu sugerează nimic mai mult sau mai putin decât că statul nu poate asigura securitate economică sau militară. Astfel că dacă statul crește ca si independent, și o face datorită puterii statului și intereselor. Orice sistem internațional economic este predictiv exercițiului puterii statului.

Janice E. Thomson vorbește despre trei amenintări la adresa suveranității: Cea mai importantă problemă dupa Thomson ar fi că suveranitatea este ”măsurată” în funcție de controlul statului deasupra politicii economice. Dar nu a fost niciodată o perioadă de timp in care controlul statului incluzând violența a fost asigurat sau controlat. Consider că suveranitatea nu este despre controlul statului ci despre autoritatea statului. În al doilea rând, acestă caracteristică sugerează că statul și suveranitatea sunt instituții care servesc nevoiile sociale precum creșterea econimică si protecția militară. Însă acestă caracteristică este susținută de puțină literatură: Thomson care susținea că ”funcțile statului ar fi acelea de-a face război si de-a construi putere” Societatea a fost un adversar în masură ce proteja eforturile conducătorilor de-a extrage resurse și de-a monopoliza autoritatea juridică și politică. A treia caracteristică este logică: pentru că relațile între suveranitate și independență nu sunt foarte clare: independența este complexă, în raport cu statele asociate suverane.

Statul este unic, fiindcă fiecare membru este recunoscut între el ca și egal. În sistemul modern suveran, statele sunt recunoscute ca fiind egale judiciar, în ciuda diversităților de mărime, de putere. Fiecare este recunoscut ca având ultima și exclusivă autoritate să folosescă puterea coercitivă în teritoriu. Statele sunt recunoscute ca fiind suverane atunci când ele prezintă un fact suveran, astfel că fiecare stat își recunoste fiecăruia suveranitatea când cea din urmă a atins capabilitatea de-a apăra autoritatea împotriva amenințărilor externe. Acest fapt sugerează că puterea este egală sau mai importantă decât recunoașterea și că suveranitatea este limită statelor care posedă resurse de apărare. Evident relația dintre suveranitate, recunoaștere și putere este una complexă, fiindcă suveranitatea face parte din stat. În mod clar suveranitatea statală constă într-o serie de relații. De la începuturile procesului de formare a statului și relațile între stat și societate acestea au fost influențate de afară. Statele moderne sunt constituite în mare parte de sistemul internațional. Ca si o contribuție externă, „statul este un produs atât al competiției interne cât si externă, al conflictului si al cooperării”. Odată ce se ajunge la conștientizarea că statul și societatea nu sunt echivalente, atunci relația dintre ele poate fi potențial conflictuală iar acestă relație este influențată de către monopol. Statele pot avea un interes comun în plasarea controalelor similare asupra indivizilor sau pot fi oprite de state mai puternice să adopte controlul. Astfel că statul cere monopolul asupra forțelor coercitive.

În altă ordine de ideii, autoritatea vizează luarea de reguli și controlul. Acest fapt este corelat cu studiul meu de caz din capitolul următor, care vizează autoritatea organelor de poliție spre a face ceea ce ate corect,însă și acest caz este însoțit de manipulare și monopol de către stat care nu face altceva decât să ia decizia cetățenilor și să o transforme în capabilitate proprie. Autoritatea și controlul sunt analitic separabile dar relațile empirice sunt de o importanță majoră în întelegerea suveranității. ”Autoritatea, este contingentă, iar controlul depinde de capabilitățile concrete sunt regulile făcute de autoritate.” Într-adevăr, capabilitățile pot fi substituite de alte state, precum construirea de putere. Însă pentru a defini și măsura suveranitatea trebuie să întelegem relațile dintre autoritate și control. Suveranitatea atribuie statului autoritatea politică de-a decide care activități sau practici cad în tărâmul autorității și care rămân în provincia autorității nonstatale. Astfel că la sfârșitul suveranității ar implica sfârșitul monopolului statelor de la autoritatea politică. Însă acest lucru poate fi asteptat prin prizma faptului că ideea statului este complet scoasă dintr-un context istoric. “Cu alte cuvinte, sistemul de state a fost numit ca fiind singurul mod de guvernare.” Deși mereu imperfect în implementările academice, studiile au demonstrat un impact progresiv al normei monopolului statului asupra violenței pe domenii de afaceri internaționale și naționale în decursul ultimelor trei secole (Thomson,1994) Aceste studii au arătat schimbări în practicile și legile din țările Occidentale privind folosirea legitimă a forței a devenit din ce în ce mai monopolizată de către actorii statali din Europa. Apariția statului-națiune și a democrațiilor au jucat un rol important în această transformare. Astfel că implementarea monopolului violenței legitime conține trei aspecte: primul determină cui îi este permis să folosească forța. Al doilea implică un acord pe baza căruia se determină legitimitatea monopolului iar în final, se determină sub ce circumstanțe și pe scopuri actorii statali pot folosi forța. Problema cui îi este permisă forța este de importanță centrală dar în același timp se susține faptul că statul trebuie să rețină un minim de forță pentru a proteja cetățenii împotriva actorilor domestici care ignoră această interdicție. Legitimitatea unică utilizări de către stat a forței colective provine de la mai mulți factori. Primordial, sunt circumstanțele și obiectivele de care statul poate utiliza forță armată prin intermediul de luare a decizilor democratice.

Acest proces urmărește să asigure că utilizarea de forță armată împotriva cetățenilor să fie folosită cu acordul lor. Un alt factor este legat de natura colectivă a acestor decizii. În relațile internațioanale, monopolul statului asupra folosirii forței armate a încercat să scoată înafara legii utilizarea privată a forței armate între cetățenii diferitelor țări. În timp ce punerea în aplicare nu a fost niciodată la fel de reușită ca la nivel național, a devenit „o normă de ghidare în secolul XX, modelând Carta ONU, legile internaționale de conflict și convenția Uniunii Africane împotriva mercenarismului.” Însă consecințele crescute ale disponibilităților și acceptarea forței armate private în afacerile internaționale pot fi pozitive sau negative. Pe partea pozitivă, operarea internațională poate să restabilească pacea în țările slabe cu forță militară, să protejeze oamenii care sunt în conflicte religioase și care permit corporațiilor transnaționale să investească și să opereze în zone cu statalitatea limitată. În plus, acestea joacă un rol tot mai mare în programele de reformă a sectorului de securitate pentru a crea funcționalitate monopolului statului asupra violenței legitime. (Krahmann, 2010) În plus, utilizarea privată a forței armate nu contribuie întotdeauna la securitate în zonele de statalitate limitată. Consecințele schimbării de concepție a legitimității cu privire la utilizarea privată a forței colective pot avea de asemenea consecințe severe la nivel internațional decât la nivel național. Astfel că ultilizarea privată de forță poate afecta conținutul și scopurile pentru care violența este desfășurată în afacerile internaționale. În contrast cu statele cărora le este permis doar să lanseze forță militară în sau spre alte state cu excepția circumstanțelor precum legitimă apărare și protecția păcii internațioanale.

Monopolul statului cu privire la utilizarea legitimă a violenței a devenit o normă cheie în ceea ce privește securitatea națională și internațională. Deoarece o mare parte din „legislația internațională privind drepturile omului s-a dezvoltat pe baza normei monopolului de stat asupra utilizării legitime a forței și primatul de războaie interstatale, acesta controlează doar utilizarea privată a forței armate în conflicte locale sau regiuni nesigure în circumstanțe excepționale.” În loc de legitimitate juridică și politică, utilizarea privată a forței în afacerile internaționale câștigă legitimitatea în primul rând din raționament practic: „Divergența dintre client și baza principală a contractorului și țara gazdă poate afecta, de asemenea, contextele și scopul pentru care este desfășurat forța armată privată.” Acesta însemnă că la nivel internațional acestea pot fi definite de către interesele actorilor străini. Două mari concluzii pot fi trasate: prima ar fi că statele, cetățenii și corporațiile ar trebui să recunoască faptul că practicile lor pot contribui la transformarea normei monopolului de stat cu privire la utilizarea legitimă a violenței în afacerile interne și internaționale iar a doua ar fi că statele, cetățenii și societățile trebuie să se angajeze într-o dezbatere publică asupra nu numai implicațiile de securitate, dar, de asemenea, consecințele politice ale utilizării private de forță armată. Statul este văzut ca și un continuu proces politic deși au fost puține întrebări care au apăsat asupra oportunității continuării proiectului consolidării statale. Pe termen lung, căutarea pentru soluții la problemele ordinii politice au fost contramandate deoarece statul a fost reformat și refăcut, iar de la sfârșitului imperiului ca și formă politică, a fost statul, și nu altă formă de organizare politică, care a fost promovată ca și răspuns la amenințările sociale sau economice, la conflicte sau chiar război. Acestea au importante implicări pentru cum înțelegem noi colapsul și eșecul statului.Ca și un final acestui capitol, acesta a evidentiat complexitatea suveranității asupra construirii statului dar a mai sugerat si toxicitatea căutării masurilor empirice ale suveranității. Mai este sugerat faptul că statusul curent al suveranității ar trebui direcționat luării decizilor si executării. Suveranitatea localizează si centralizează funcțile politicii intr-o bază de teritoriu. Orice tranzitei de la suveranitate la orice altceva ar necesita deteritorializare de violență legitimă sau dispersarea de legitim a capacităților coercitive pentru actori nestatali. Suveranitatea este acea cercetarea empirică pe aspecte legate de suveranitate care ar trebui să se concentreze pe organizarea și utilizarea violenței și modul în care pot sau nu pot fi schimbate aceste trasături. Astfel că suveranitatea crește atât slabă cat si puternică.

Acest capitol, scoate în eviență complexitatea suveranității, și sugerează faptul că o distincție trebuie făcută dintre stat și monopol. Cu toate acestea, aceasta nu sugerează că, în evaluarea stării actuale și a perspectivelor de viitor ale suveranității, atenția ar trebui să fie îndreptată spre problema constituirii autorității, ci spre o grăbire drastică a organelor de forță care după cum o să demonstrez în capitolul ce urmează, că au uitat de autoritate de care ei depind și pentru care sunt puși să servească. În cele din urmă, suveranitatea localizează și centralizează aceste funcții de autoritate și de ordine într-o bază teritorială, birocratică, dar, în același timp, le lăspândește într-o multitudine de state. O tranziție de la suveranitate la altceva (de exemplu, heteronomie) ar necesita deteritorializare violenței legitime sau dispersarea legitime a capacități coercitive pentru actori non-statali. Pe scurt, autoritatea statului ar fi difuzată precum monopolul asupra activității coercitive. În ceea ce privește baza monopolului statului asupra violenței, există o nevoie de a reforma monopolul de stat de forță. Reconstituirea monopolul forței nu trebuie să fie orientată în primul rând la crearea sau restabilirea instituțiilor eficiente la nivelul statului-națiune, ci o exercitare către sectorul global, regional și local ar fi de absolută trebuință. În același timp, este nevoie de consolidarea capacităților de executare a monopolul legitim al forței la unele dintre nivelurile propuse, afirmă Weber (Weber, 1992) În prezent, cele mai multe dintre capacitățile sunt concentrate la nivel de stat național; „ONU trebuie să ”cerșească” guvernelor naționale pentru desfășurarea de forțe, atunci când apare o criză, chiar și după Consiliul de Securitate mandatează o operațiune de menținere a păcii. Problema este chiar mai răspandită la nivel regional,” afirmă publicația The Economist

Ceea ce mi-a atras atenția este faptul că Weber descria statul drept "o relație de reguli de oameni peste oameni, iar aceasta se baza pe utilizarea legitimă a violenței.” (Weber, 1992) Acest lucru evidențiază faptul că autoritatea și suveranitatea legitime statului, nu fac decât să descrie monopolul pe care violența o are asupra cetățenilor, iar acest lucru nu face decât să risipească controlul. Monopolul violenței, este un element central al statului. Monopolul asupra violenței formează un instrument de bază pentru a asigura siguranța de zi cu zi a cetățenilor unui stat. În acest sens, monopolul violenței în dimensiunea sa de a asigura pacea și ordinea publică a fost asociat cu apariția unei societăți civile. Mai mult de atât, monopolul statului modern privind violența este nimic mai mult sau mai puțin decât, eliminarea violenței, chiar și în domeniul public, unde se aplică. Astfel, statul-națiune modern, în dimensiunea sa internă nu violentă, are o aplicare prin monopol. Prin urmare, monopolul asupra violenței implică, în mod direct sau aparent, o aplicare sistematică a violenței, tocmai pentru a proteja principalele condiții de funcționare a vieții. În încheierea capitolului susțin faptul că suveranitatea este corelată în mare măsură cu drepturile omului, care susțin libertăți și resping oprimarea. Iar suveranitatea este o formă a statului de a continua un monopol asupra violenței.

Capitolul III

3.1. Cazul Ferguson- o analiza a cauzelor ,,violenței legitime” americane

În elaborarea studiului meu de caz, am în vedere identificarea sursei care are un impact asupra cazului. Pentru început v-oi face o incursiune în identificarea temei abordate: Într-o suburbie a orașului Saint Louis, din statul Missouri, numită Ferguson, în data de 9 august 2014, într-o zi de sâmbătă, un adolescent negru pe nume, Michael Brown este împușcat mortal de către un polițist pe nume Darren Wilson, alb. Din primele enunțări ale cazului, pot identifica o tentă de rasism, datorită faptului că cei doi erau rase diferite, polițistul fiind alb, iar tânărul negru. Departamentul de Justiție a Diviziei Drepturilor Omului a deschis o investigație prin care să constate sau nu dacă dovezile încalcă sau nu legea federală. ”Ferguson are o populație de 21. 000 de locuitori” Conform datelor din tabelul de mai jos care sugerează ponderea raselor putem observa că în anul 2011 erau 47% albi și 52% negri, iar acum procentul celor de culoare a ajuns la 65%.

Figura 3.1

Prima versiune a acestui caz, a fost aceea că un trecător pașnic, Michael Brown ar fii fost împușcat fără motiv, de un ofițer de poliție. Însă la scurt timp a apărut și povestea completă a evenimentului care relatează faptul că Michael Brown jefuise un magazin și bruscase vânzătorul. Tânărul ar fi fost somat de polițist să se mute pe trotuar, datorită faptului că împreună cu un prieten se plimba pe mijlocul străzii și afecta traficul. Iar acesta ar fi fost motivul de la care ar fi început confruntarea fizică dintre cei doi: Brown a atacat polițistul, lovindu-l și a încercat să-i ia arma. Polițistul, aparent în legitimă apărare, a tras 6 focuri de armă, omorându-l pe tânărul negru. Circumstanțele împușcării tânărului sunt extrem de neclare, deoarece polițiștii susțin o variantă iar martorii alta. Dar ce este cert este faptul că rezultatele autopsiei nu mint: tânărul a murit după ce a fost atins de cel puțin 6 gloanțe. Pentru un incident atât de minor erau necesare 6 gloanțe, dat fiind faptul că ”50% din polițiști din oraș doar 3 sunt negri, deși populația de culoare reprezintă 65% din total?! De asemenea, primarul și cinci din cei șase membri ai consiliului local sunt albi.” Însă, pe de altă parte, cu ajutorul unei camere al unui martor ocular care filmase scena, se dovedește faptul că înainte cu 15-20 de minute tânărul Brown merge într-un magazin, de unde fură un pachet de tigări, însa poate fi acesta un motiv pentru a împușca cu 6 gloanțe?!? Aceste lucruri nu fac decât să creioneze și mai mult inerția aceasta birocratică, se pare că are relevanță ce culoare are pielea unui polițist, în special în cazul Ferguson, unde se observă o schimbare de situație de la 75% albi în 1990 la 67% negrii în 2010, însă forța poliției este de 95% albă. Situația aceasta este datorită parțial inerției biroctatice.Astfel că, cel mai probabil, departamentul poliției este puțin probabil să angajeze oameni cu o dorință de schimbare pentru comunitate. Bineînțeles nu ar trebui să-i dea afară pe cei albi și să-i angajeze pe cei negri, asta ar fi ilegal. Încă consider că ar fi mai ușor pentru departamentul poliției doar să facă schimuri între orașe, să aducă fețe mai proaspete și să stopeze mâna bătrână pentru a fi mai senzitivi din punct de vedere rasial.

Cum putem observa din tabelul de mai jos, în Statele Unite ale Americi, se fac 12 milioane de arestări și 99.9% rezultă fără incidente. Însă 400 de indivizi (1% din arestări) își pierd viața anual, în timpul procesului de arestare. Însă în rândul minorităților de culoare, principala grupă de risc este cea a bărbaților de vârstă 18-24 ani, care furnizează 52% din numărul total de morți la această categorie, urmat de albi care dau procentul de 2,9%, iar latini 14%.

Figura 3.2

Numărul deceselor este cel mai mult resimțit de către minoritatea de culoare, iar un aport considerabil este cauzat și de violența cu care aceștia se contruntă încă din primele zile de viață, fiindcă de cele mai multe ori familia are o bază substanțială în educație, doar că nu toate familile sunt considerate norocoase să poată spună că oferă o educație potrivită. Familia, religia și proprietatea sunt instituții care au contribuit la evoluția umană, dar erodarea demonetizarea lor cred că este o cauză importantă în educația deficitară a tinerilor și care conduce la violență. Dar de ce violența este mai ridicată la tinerii de culoare din Statele Unite? Din prizma mea, consider că unul dintre principalele cauze este efectul încă neșters al sclaviei și oprimării rasiale. Tânărul este crescut de mic, să trăiască în acest mediu, al rasismului, să crească în oprimare, să gândească mereu că el este sursa problemei, iar acest lucru are dovezi până și în istorie unde la începutul anilor 1500 când în Europa Feudală, aristocrații (lorzii) își justificau puterea pe care o aveau asupra țăranilor prin faptul că ei aparțineau unei linii superioare de sânge numită ”sânge albastru”, iar de aici nu a fost mult până ce au început deportările și sclavismul negrilor. Cu alte cuvinte, sclavia a generat rasism, nu rasismul sclavie. După cum am afimat și mai sus, un rol important îl joacă familia, cum cresc copiii și tineri în mediile afro-americane sărace, unde majoritatea famililor au un singur părinte. Însă până și aceasta este nevoită să lipsească de acasă, obligată să câștige bani, iar tinerii se alătură găștilor, astfel că aceasta este educația socială pe care ei o primesc. Un eminent, filosof de culoare Thomas Sowell, care este probabil la a doua generație post-sclavie. În ”The Vision of The Anointed” el explică cu o logică zdrobitoare și bineînțeles cu avantajul cuiva din înăuntru că ”nu societatea trebuie învinovățită, ci politica de afirmare promovată în ultimi 50 de ani, care a condus la reversul scopurilor declarate” Thomas Sowell mai relatează și faptul că ” The Vision of The Anointed este aceea în care bolile ca și sărăcia, sexul iresponsabil și cirma derivă în principal din societate decât din acțiuniile și comportamentul individului. A crede în responsabilitatea personală ar fi să distrugi rolul celor care nu sunt acceptați și care sunt tratați nepărtinitor de către societate.”

Cu alte cuvinte, în cazul tânărului Michael Brown, poate că societatea nu l-a împins spre moarte, dar cu siguranță putem găsi adevăr în vorbele lui Thomas Sowell, și anume că societatea oferă o educație pe care și-o asumă, însă fără să întrebe pe nimeni, nimic nu vine cu manual de instrucțiuni, totul e obligatoriu pentru tineri, iar monopolul utilizării forței de muncă aparține statului și atunci rezultatele sunt catastrofale. Această întreagă discuție despre societate este vagă, fiindcă mulți indivizi iau în mod individual decizii, fie că sunt președinți sau zidari. Însă acolo se formează ”despărțirea” de individ și societatea de care aparține. Astfel că, Michael Brown, a acționat precum mediul în care a trăit l-a învățat, însă în momentul în care se începe a se găsi scuze pentru infracțiuni, iar aceste scuze se transpun într-o justiție clementă, se dezvoltă un hazard moral, care duce la creșterea violenței. Iar singura soluție la aceasta problemă exagerat de mare care afectează America, și nu numai, este eliminarea violenței, iar acest lucru numai societatea o poate face. Din toate argumetele menționate mai sus nu putem observa decât faptul că în America familia s-a dezintegrat, iar acest lucru o spun și statisticile: astăzi 41% din copiii americani sunt născuți înafara căsătoriei, 3 din 10 copii albi se nasc înafara căsătoriei iar la negri 73%.

Figura 3.3.

Astfel că, în cazul tânărului din Ferguson, violența a fost doar un mod de-a menține ierarhia rasială. Încă de la începutul rasismului ca parte integrală a societății moderne (anii 1500), ziarele, teatrul și filmele au impus ca sterotipuri imaginea oamenilor de culoare ca fiind ”incapabili de inteligență și buni doar pentru divertisment.”

În continuarea studiului de caz, v-oi avea în discuție suportul statului în cazul Ferguson, identificarea problemei care planează sau nu asupra orășelului Ferguson dar și intențile polițistului Darren Wilson. ”The Washington Post” publică un articol în care miza problemei este identificată prin întrebarea: ”Cum este văzut Ferguson de către restul lumii?” Însă aceea situație haotică, care a izbit orășelul Ferguson,pe 18 august 2014, pare ceva care nu ar trebui să se întâmple în America. Însă consider că toate aceste atacuri care în mod evident atacă populația afro-americană sunt reminescențe de la Primăvara Arabă (serie de proteste ce au avut loc în mai multe țări iar punctul de pornire al protestelor fiind sinuciderea prin auto-incendiere a lui Mohamed Bouazizi). În cazul polițistului Darren, înainte de investigațiile amănunțite ale poliției, o serie de proteste s-au manifestat pașnic în acea zi, aducând în stradă mai mulți locuitori ai orașului. Protestele se făceu pe baza cererii ca poliția să dezvălui numele agentului care l-a ucis pe Brown. Însă noaptea, toată scena protestelor s-a înlocuit cu jafuri de magazine, incendieri și distrugeri. Poliția a ripostat prin aducerea unor echipe înarmate și care au încercat fără succes să oprească jafurile și distrugerile, iar a doua zi a fost declarată stare de asediu. Manifestanții au atacat poliția cu pietre, și chiar cu arme de foc. Iar acest lucru nu a făcut decât să aducă și alți manifestanți în număr cât mai mare din alte state. ”Toate aceste lucruri nu au făcut decât să alarmeze FBI-ul iar guvernatorul statului Missouri, Jay Nixon aduce în oraș trupele gărzii naționale”, relatează CNN. Într-o singură noapte, poliția a făcut ”78 de arestări de manifestanția violenti, dintre care doar 4 erau localnici” Nu au lipsit activiști pentru drepturi civile care afirmau că ”în Ferguson, ca dealtfel în toată țara, negrii nevinovați sunt uciși de poliția rasistă”

După investigații, autopsii dar și multe scenarii, și înainte de a se știi care sunt concluziile, s-au format două tabere: cei care îl absolvă pe Michael Brown de orice greșeală și îl declară victimă nevinovată și cei care apără autoritățile, poliția și pe agentul implicat. Bineînteles că nu se poate știi care ar fi fost reacția fiecăruia dintre ei la momentul dat, însă acoperirea împușcăturilor lui Michael Brown urmat de absolvirea de vină a ofițerului oferă un punct de vedere asupra problemelor americane dar și cum sunt văzute de acasă aceste deranjamente. The Washington Post mai adaugă faptul că atât presa germană cât și cea britanică au adus atât de multe speculații, încât consideră că este o problemă de rasă, fiindcă ”au fost implicați un alb și un negru, iar rareori aceste probleme nu se termină printr-un deces” O publicație germană ”Zeit Online” vede moartea tânărului Brown ca fiind foarte ”înrădăcinată în rasismul american” și concluzionează că ”situația afro-americanilor abia s-a îmbunătățit de la Martin Luther King.” Publicația merge mai departe și afirmă că ”visul unei societăți post-rasiste, care flutura după alegerile lui Obama, pare mai departe decât nicioadată” Pe de altă parte „Le Figaro” vocea conservatoare a Germaniei, se focusează mai puțin pe tensiunile rasiale din America, ci pe „militarizarea excesivă a forței poliției” care consideră că în cazul tânărului, trebuia să fie învățat o lecție, datorită faptului că a „îndrăznit” să lovească un organ de poliție. „Mundo” un ziar din Spania, scria despre Obama „cuvinte de pace și reconciliere sunt văzute de activiști ca inadecvate și acte de trădare la o situație în care rezultatul este de sclavism și segregare rasială care erau în vigoare până la 1965” Între timp în Rusia, o țară cu un punct de vedere negativ asupa Americii, cazul Ferguson a devenit un subiect important de ziar, acuzând America de prejudiciul care îl oferă afro-americanilor. Până și în China, subiectul Ferguson a creat controverse, publicând un editorial care se numea „ Problema rasistă a Americii- o boală cronică înrădăcinată”. Până și Iranul a criticat America spunând că problema discriminării este o dilemă. Nu este despre acum 50 sau 100 de ani, ci este despre astăzi. Ca urmare, senatorul Jamilah Nasheed, a pornit o petiție on-line, din care a strâns peste 70 000 de semnături, care să arate abilitatea poporului și care vin împotriva procurorului cazului Ferguson, iar aceasta spune că oamenii nu au încredere în procuror, de aceea această petiție a fost creată.

Aceste constatări pe care oameni din întreaga lume, le au de spus, vin doar din fapte iar concluziile care sunt trase arată faptul că segregarea și slavismul sunt încă prezente în mintea omului, fie el alb sau negru. Iar pentru minoritatea de culoare, aceste fapte scad încrederea de sine, neîncrederea în mediul social generate de ură și umilire. Iar acest fapt, nu numai că duc umilirea persoanei umane, ci la faptul că minoritatea de culoare este discriminată din punct de vedere educațioanal, din datele de mai jos, putem observa că segregarea scolară este încontinuare răspândită: 74% din elevii negri se duc la școli care sunt segregate iar 38% se duc la școli care sunt intesn segregate, spre deosebire de 10% care sunt elevi albi.

Figura 3.4 Sursă: The Civil Rights Project

În ceea ce privește protestele de la Ferguson, Missouri, Departamentul de Poliție, relatează CNN, are acces la securitatea protestelor, însă șa nici o zi de la proteste, doi polițiști au fost împușcați, în ceea ce Poliția „St. Louis” relatează a fi o „ambuscadă”, însă numele celor ce i-au împușcat nu reușesc să apară, dar polițiști sunt înafara oricărui pericol. Protestele de la departamentul poliției sunt asediate de când un ofițer , Darren Wilson, a împușcat și omorât un tânăr negru, Michael Brown, reportează CNN, iar după ce raportul asupra Departamentului de Justiție a atestat faptul că există un pattern de discriminare rasială, deoarece investigatorii au descoperit email-uri în care polițiștii și funcționarii publici schimbau glume rasiale despre afro-americani, inclusiv președintele Obama și Prima Doamnă, șeful poliției Thomas Jackson a demisionat. Raportul a confirmat faptul că poliția viza în mod disproporționat afro-americanii, aceștia fiind opriți mai frecvent și supuși mult mai frevent la utilizarea forței. Din prizma relației cu poliția „nu doar afro-americanii, ci și oamenii albi s-au săturat de hărțuirea din partea poliției” povestește Garland Moore, un bărbat de culoare care a crescut în Ferguson. Relația cu poliția devine și mai delicată când populația de culoare este sub-reprezentată în rândul forțelor de ordine. În Ferguson, din 53 de polițiști, 3 sunt negrii, iar acest lucru, nu face decât să adâncească tensiunea rasială. Însă în ceea ce privește evenimentul care a declanșat investigația, Departamentul de Justiție a considerat că faptele nu susțin demararea unei anchete penale la nivel federal, în cazul tânărului afro-american Michael Brown, împușcat mortal de către polițistul Darren Wilson. Cazul Ferguson trebuie înțeles din prizma trecutului: a segregării, a războiului contra criminalității, a declinului orașului american. SUA se confruntă cu declinul dezvoltării urbane, iar suburbia a devenit vulnerabilă la șomaj, sărăcie și sub-finanțarea serviciilor publice. „În Ferguson, a fi de culoare înseamnă o probabilitate cu 37% mai mare de a fi oprit. În statul Missouri, afro-americanii sunt opriți cu 59% mai des decât albii.” Însă un raport al ACLU (American Civil Liberties Union) a lansat critica asupra faptului că „militarizarea poliției în SUA s-a făcut cu aproape zero supraveghere publică” Potrivit publicației The Economist, ACLU a descoperit că valoarea echipamentelor deținute de poliție a crescut de la 1 milion de dolari în 1990 la 450 de milioane în 2013. Astfel că această înarmare a poliției s-a asociat cu aplicarea mai frecventă a forței. Un raport al revistei Brookings explică faptul că deși zona St. Louis a cunoscut o creștere economică în ultimii ani, inclusiv datorită locurilor de muncă, mai există și colțuri de sărăcie. Ferguson și împrejurimile au suferit schimbări economice destul de dramatice. Rata șomajului a crescut de la 5% în 2000 la peste 13% în 2010-2012. Toți acești factori nu scot decât faptul că oricât de departe ar fi trecutul, tot el continuă să influențeze viitorul. Statisticile Pew Research arată faptul că populația albă subestimează de obicei gradul de discriminare pe care îl resimt ceilalți: mai 2013, 88% din afro-americani spuneau că în SUA există încă discriminare, 57% dintre albi declarau același lucru. Deși discriminarea poate părea pentru unii de domeniul trecutului, nu este, cel mai bine o spun statisticile dar și protestele care au avut loc pe baza cazului Ferguson. Protestele nu s-au răspândit numai în Ferguson, ci de la Seattle, New York, Chicago și Los Angeles, mii de americani au ieșit în stradă, după decizia unui mare juriu de a nu-l urmări judiciar pe Darren Wilson, polițistul care l-a ucis pe tâmărul de culoare, Michael Brown. Încă de la anunțarea deciziei, sute de manifestanți erau deja adunați în Times Square, la New York, purtând panouri negre, cu mesaje ca: „Rasismul ucide”, „Nu vom rămâne tăcuți”. Astfel că mesajul cu care protestatarii au pornit a fost unul de care nimeni nu v-a rămâne nemișcat. În ceea ce privește decizia pentru Darren Wilson, investigațile susțin ceea ce și Wilson declara, că l-a împușcat pe Brown în legitimă apărare iar probele psihologice care includ probe de sânge și DNA, susțin și ele că inițial Brown a încercat să ia arma lui Wilson, iar tânărul se îndrepta spre ofițer când acesta l-a împușcat fiindcă nu avea mâinile sus, precum și niște martori afirmau. Decizia Departamentului de Justiție a fost să nu îl acuze pe Wilson. Însă în ceea ce privește analiza investigațiilor, a DNA-ului, a problelor de sânge și psihiatrice, departamentul a consimțit că mai era nevoie de o investigașie internă. Autoritățile federale au revizuit probe psihiatrice, balistice și dovezi de la locul crimei, autopsia lui Michael Brown, înregistrarea pe care polițistul a făcut-o, probele video și audio. Agenți FBI, Departamentul „St. Louis”, detectivi și procurori federali au lucrat și au interghevat peste 100 de oameni care spuneau că au informații. Din memorialul pe care Departamentul Justiției privind investigația crimei lui Michael Brown îl conducea, se face referire la principile după care este ghidată o persecuție federală: în primul rând trebuie să se știe sigur dacă actul acuzatului de a se apăra este o crimă federală, Al doilea rând, investigatori trebuie să fie siguri dacă nu cumva pot să împiedice un proces, bineînțeles cu dovezile necesare, luate împreună, aceste standarde sunt necesare pentru Departament să fie convins că este o crimă federală și că poate fi dovedită într-o curte de instanță.

Astfel că, spre a face o evaluare concludentă în concordanță cu aceste standarde, investigatorii federali au analizat toate probele cu cea mai mare atenție, iar probele psihice și criminalistice au dus la referința de-a testa credibilitatea fiecărui martor inclusiv pe cea a lui Darren Wilson. Ei au comparat profilul fiecărui martor individual cu probele criminalistice. Astfel că au măsurat tonul vocii dar și abilitatea de a-și aduce aminte cele întâmplate în acea zi. Asfel că bazat pe investigație, Departamentul a concluzionat că acțiunile lui Darren Wilson nu au constituit violări sub legea federală a drepturilor civile a acuzatului, definite de Curtea Supremă din America. Aceste acuzări văzute ca și întreg, nu corespund cu concluzia că Wison a folosit forță mortală, pe un „obiect neidentificat”. Astfel că decizia investigatorilor stabilește faptul că nu este indicat ca acest caz să fie prezentat unui juriu federal, și astfel ar trebui să fie închis. Dar să fie oare de ajuns pentru familie și locuitorii Fergusonu-lui? Ca și o completare a deciziei investigatorilor, în același document a investigației Departamentului de Poliției din Ferguson, investigatorii confirmă cu date prelevate de la Departamentul de Poliție din Ferguson că la baza poliției din Ferguson stau discriminări rasiale și disproporționale pentru afro-americani. Datele colectate din anul 2012 până 2014, arată că în contul afro-americanilor s-au înregistrat „85% de opriri de mașină, 90% citații și peste 93% de arestări făcute de Departamentul de Poliție din Ferguson, în ciuda comprimării doar 67% din populație.” Tot aceeași investigație confirmă faptul că afro-americani sunt de două ori mai căutați când vine vorba de opriri de mașină iar faptul că rasa este un facor contributiv la aceste opriri, nu fac decât să sugereze polițiștilor că afro-americanii să fie opriți și mai des. Iar mai bine de 90% din documentația pentru plângeri și citații este folosită pentru afro-americani. Iar din punct de vedere al municipalității curții, mai bine de 68% dintre afro-americani sunt cu precădere să nu fie absolviți de vină de către Curtea Supremă de Justiție, iar cu o probabilitate de peste 50% că aceste cazuri v-or duce la un mandat de arestare. Tot Departamentul de Poliție din Ferguson indică faptul că au găsit dovezi substanțiale de discriminare și rasism între poliție și Curtea de Judecată din Ferguson, ca de exemplu diverse email-uri care circulau între ofițeri de poliție și personalul departamentului cu diverse glume rasiale. Oficialitățile din oraș de cele mai multe ori, afirmau că rezultatele aplicării forței în sistem nu indica probleme între polițiști și procurori ci mai degrabă „o lipsă serioasă de responsabilitate personală în anumite segmente ale comunității” Lucrul acesta nu făcea altceva decât să indice și mai mult discriminarea pe care poliția o arăta în toate sectoarele muncii pentru afro-americani. Aplicarea legi a dus la aceste arestări și stopări care nu fac decât să încalce Constituția Americii. Inverstigatorii identifică câteva elemente cu privire la comportamentul necuviincios al ofițerilor. În mod frecvent, ofițerii opreau oamenii fară vreun motiv anume sau îi arestau fără motiv. Însă de cele mai multe ori, cei opriți erau afro-americani. Pe baza acestui motiv, era încălcat al patrulea amendamant care spune că „ protejează individul de percheziționări nerezonabile” Iar un arest sau o percheziție ar trebui să fie susținute cu cauze. În încheierea investigaților aceștia au concluzionat faptul că „Ferguson este un oraș care are capacitatea de a-și reîntregi echipa cu care lucrează, iar referitor la actele de discriminare care au fost dovedite că există, nu există deocamdată nicio soluționare deoarece sistemul este unul corupt care nu face încă diferența între trecut și viitor.” Acest lucru este alarmant, și care nu face decât să stârnească oprimări din partea cetățenilor. Mai jos prezentat date statistice ce au legătură cu rata crimei în Ferguson, în comparație cu America, iar de aici putem vedea faptul că datorită minorități existențiale de culoare, rata crimei este cu 10% mai mare decât la nivelul Americii.

Figura 3.5.

Aceste date, relatează faptul că deși Ferguson face parte din America, rata de criminalitate este mult mai ridicată, doar datorită procentajului mare de cetățeni de culoare. Acest lucru face să fie și mai plauzibil faptul că acest tânăr a fost omorât. Iar în ceea ce privește acuzatul, Darren Wilson, acesta nu este acuzat. Raportul de investigații conclude că în timpul investigației, au fost interghevați peste 100 de persoane pe zi, au fost citite și revizuite peste „35 000 de pagini de rapoarte și ascultate atât de multe ore de înregistrări” Au fost analizate citații de poliție, opriri, arestări, dar și date colectate de la Poliția Municipală, iar toate acestea pentru a mai fi încă o dată convinși că trecutul în Ferguson este prezent. Bineînțelesc că, în investigațile acestora, au fost găsiți și cetățeni cu simțul răspunderii, care nu le păsa de acestă discriminare, și care nu aveau niciun motiv sa nu spună adevărul. Iar în ceea ce privește diversitatea din Ferguson, oamenii au afirmat că nu au nicio problemă cu acest lucru, atâta timp cât minoritatea de culoare nu îi rănește pe ceilalți.

Însă oricât ar fi de deschiși ceilalți la minte, și ar îmbrățișa valorile negrilor, popolația albă din punctul meu de vedere mereu v-a avea un punct negativ despre negrii. Iar în ceea ce privește incidentele din Ferguson, după moartea tânărului de culoare, locatarii afirmă că ar vrea cât mai repede să fie uitate și să poată să își vadă încontinuare de viața de familie. Pe lângă acest fapt, ceea ce investigatorii încercau să facă este întărirea eforturilor în a recunoaște răul cauzat de legile forțate ale poliției și faptul că acest rău a cauzat destul de multe pericole cetățenilor care nu erau în directa traiectorie a focurilor de armă. Legile cu care poliția din Ferguson a obișnuit popolația nu reprezintă tocmai ceea ce siguranța asigură. Raporul investigatorilor, scot la iveală faptul că bugetul poliției se micșoarează pe an ce trece, iar poliția scurtează din personalul negru. Acest lucru, demonstrează faptul că minoritatea de culoare este cea mai puțin apreciatî când vine vorba de lege. Iar poliția din Ferguson, emite mandate de arestări nu din nevoia de securitatea pentru cetățeni ,ci mai degrabă „pentru rutină și din necesitatea de bani” după cum afirma seful poliției Jackson. Din acest punct de vedere, consider că nivelul ridicat de discriminare al poliției din Ferguson, atinge cote maxime. Din nevoia de bani, și resurse, aceștia pot fi capabili să emită și mandate false doar pentru a stipula și mai mult ofensa care le-o aduc negrilor. Trecutul îi urmărește pe cei de culoare, iar pe unii dintre polițiștii care ar trebuie să fie un organ al legii și al ordinii publice, nu fac decât să manieste și mai mult chaos. Acesta este un caz, în care din punctul meu de vedere monopolul statului este atins cel mai bine, însă nu de dorințele cetățenilor ci de monopolul puterilor legale. După cum observăm în tabeleul de mai jos doar în 2013, au fost emise peste 9 000 de mandate, și peste 70% dintre ele au fost emise cetățenilor negrii.

Figura 3.6. Sursă Departamentul Polițeie din Ferguson

În ceea ce privește decizia judecătorului de a nu-l condamna pe Darren Wilson, un juriu format din nouă indivizi albi și doar 3 negrii,a venit ca și o tornadă pentru mulți dintre oamenii care au venit să asculte decizia chiar în fața judecătoriei. Iar când momentul decizie a venit, aceștia fie au plâns, fie început proteste, proteste care au început pașnic însă s-au teminat violent. Cel puțin o mașină a poliției a fost incendiată, dar și câteva clăderi. Acesta a fost începutul pentru cei care erau alături de familia tânărului, care a rămas profund dezamăgită de decizia judecătorului. În altă ordine de ideii, investigatorii care s-au ocupat de cazul tânărului au descoperit că mai mult de 90% din forța legitimă a fost folosită pe afro-americani. Aceste disproporții purtate de către afro-americani nu pot fi explicate decât cu ajutorul discriminării. Iar de la inceidentul din august 2014, în care tânărul Brown a fost împușcat, populația, atât albă cât și neagră nu mai are încredere în poliția din Ferguson, relatează The Economist. Însă reinstaurarea încrederii în legea poliției, consider că se v-a realiza doar atunci când poliția v-a recunoaște răul pe care l-a făcut. Conform datelor din 2019- 2013, 25% din populația Fergusonu-lui trăiește sub nivelul federal de sărăcie, dintre care majoritatea sunt negrii Astfel că, conform datelor dintr-un raport al Statului Missouri, la sfârșitul anului 2009, poliția din Ferguson avea în așteptate peste 24 000 de cazuri, la sfârșitul lui octombrie 2014, aceste cifre s-au rotunjit la 53 000 și respectiv 50 000 de cazuri.

Ancheta se încheie prin faptul că, aceștia conclud că o reformă ar fi necesară în Ferguson, datorită tuturor acestor discriminări care au loc în departamentul de poliției. Un raport al publicației The Huffington Postscoate în evidență discrepanța în ceea ce privește bogăția dintre americanii albi și negrii. Acesta relatează faptul că albii dețineau un procent de peste 88% din bogăția țării în 2010, iar negrii un procent de 2,7 %, deși ei dețin procentul de populație.

Sursă Federal Reserve Figură 3.7.

Ca și un alt aspect, aș vrea să scot în evidență un trend de fapte ale autoritățiilor care nu sunt în conformitatea cu constituția și drepturile fundamentale, iar pe de cealaltă parte un abuz al suveranității, pe care statul continuă să îl mascheze, prin declarații oficiale, pe care presa liberă nu le ignoră însă. Acest studiu este o analiză de conținut asupra premizelor de la începutul studiului. Aceasta analiză are ca și scop identificarea premizelor de la începutul lucrării, făcând o corelație cu conceptul de suveranitatea. Iar în ceea ce privește metoda folosită aceasta este o analiză de conținut asupra faptelor, evenimentelor ce au avut loc în Ferguson, dar și după acest caz. În ceea ce privește multitudinea de fapte pe care autoritățiile au ajuns să le comită, aceste lucruri au ajuns să fie neconforme cu constituția din prizma faptului că în Constituția Americii se stipulează în amandamentul VIII că „nu trebuie să se ceară sau impună cauțiuni sau amenzi foarte ridicate, nici nu trebuie aplicate pedepse crude sau neobișnuite”, astfel că Departamentul de Poliție din Ferguson, după cum investigația celor a Departamentului de Justiție a scos la iveală faptul că de fiecare dată când o citație sau o amendă era tipărită, mai bine de 60% dintre citații aveau o sumă mai mare pentru aceia care erau de culoare neagră, astfel că cei a căror culoare a pielii era neagră plăteau mai mult. Însă pentru un arest ca să constituie o cauză rezonabilă sub amendamentul IV, ar trebui să fie sprijinită de o cauză probabilă care este susținută de fapte adevărate. Investigația scoate în evidență prejudecata autoritățiilor atunci când vine vorba de minoritatea neagră. Astfel că suveranitatea este abuzată, este supusă prejudiciilor statului, care continuă să lase autoritățile să își exercite controlul, iar acestea continuă să abuzeze cât mai mult de drepturile omului. Pe lângă acest fapt, ofițerii de poliție din Ferguson au arestat cetățenii de culoare, fără niciun motiv iar aceștia au primit pe lângă și citații. Aceste lucruri, nu fac decât să evidențieze problema monopolului statului asupra violenței, desigur aceasta a fost acaparat de către organele poliției, în cazul de față, unde poporul, mai ales cel de culoare nu are nicun drept asupra hotărârilor care sunt luate la nivelul suveranității. Puterea este exercitată de către cei mai puternici, iar aici, se pare că Departametul Poliției Ferguson, este cel ce dictează asupra poprului. Însă cei ce au „de pierdut” sunt cei negrii, din prizma prejudecăților rasiale.

În încheierea studiului meu de caz, susțin faptul că monopolul pe care violența și rasismul îl poartă în America este de necontrolat, iar în privința cazului Ferguson, aici nu se poate pronunța cine a avut dreptate în totalitate, tot ce se poate afirma este faptul că atâta timp cât ofițerii, mai ales, aleg să poarte nedreptatea în spatele afro-americanilor, atunci mai multe cazuri de Michael Brown o să mai fie. Iar în ceea ce privește cazul, consider că violența nestăpânită a dus la uciderea tânărului de culoare, iar monopolul pe care îl are statul asupra organelor de protecție și întregului departament, nu face decât manipuleze, și astfel se declară un monopol constant asupra violenței, desfășurată ca și un ritual bine stabilit de ofițeri, care de cele mai multe ori opreau doar cetățenii de culoare. Iar conflictul și violența sunt esența politicului.

Concluzii

În concluzie, conflictul și violența simbolică sunt esența politicului.  Acestea se reflectă prin intermediul acțiunilor actorilor politici ce ne oferă un spectacol cât mai grandios, menit să ne atragă atenția și apoi să ne seducă pe cat mai mulți. Conceptualizarea suveranității împarte autoritatea statului. Cu suveranitatea, statul nu numai că are autoritatea finală asupra decizilor politice, ci are și puterea de a reloca activități și practice către sectorul economic, politic, cultural și științific. Astfel că suveranitatea de stat, denotă și reprezintă competența, independența și egalitatea între state, iar în consecință o component important a suveranității a fost mereu expunerea adecvată a autorității statului de a acționa asupra teritoriului. Cu alte cuvinte, statul poate fi definit ca instrument de opresiune aflat in mâinile claselor conducătoare. Astfel că, puterea devine apanajul celor care o dețin. Bineînțeles că puterea este atribuită celor care sunt demni de ea, și cine poate fi mai demn decât statul excusiv, fiind instrumentul principal asupra căruia el își exercită suveranitatea și autoritatea. Populația este controlată de stat și de către organele responsabile.

Astfel că violența nu reprezintă nimic mai mult decât cea mai evidentă manifestare a puterii, în cea mai brută formă a ei. Puterea ca și capacitate de a decide cursul evenimentelor, este incontestabil de importantă. Puterea poate de departe alarmantă sau înficoșătoare când vine vorba de a fi aplicată ca și o sancțiune de forță. Astfel că prin aceasta își face „apariția” dominația, care este reprezentată de moduri de control. Moduri care duc spre o singură săgeată: monopolul statului prin cea mai brută formă de control: puterea. Povestea apariției statului modern poate fi spusă în mai multe feluri: istoric și conceptual. În termeni istorici apariția statului datează din secolul XVI-XVII.

Mai mult de atât, monopolul statului modern privind violența este nimic mai mult sau mai puțin decât, eliminarea violenței, chiar și în domeniul public, unde se aplică. Astfel, statul-națiune modern, în dimensiunea sa internă nu violentă, are o aplicare prin monopol. Prin urmare, monopolul asupra violenței implică, în mod direct sau aparent, o aplicare sistematică a violenței, tocmai pentru a proteja principalele condiții de funcționare a vieții publice și economice în care predomină relațiile de producție și de proprietate.

Bibliografie

Cărți

Giddens A. 1985. The Nation-state and Violence, University of California Press, America.

Krahmann E. 2010 States, Citizens and The Privatization of Security, University Press, Cambridge.

Krause K. 1995 State, Society and the United Nations System:Changing Perspectives on Multilateralism, UN University Press, America.

Milliken K., K. Krause 2002 State Failure, State Collapse, and State Reconstruction: Concepts, Lessons and Strategies, Development and Change, America.

Sowell T. 1996 The Vision of The Anointed, Basic Books, Statele Unite ale Americi.

Thomson E. J. 1994 Mercenaries, Pirates and Sovereigns: State-Building and Extraterritorial Violence in Early Modern Europe, Princeton University Press, America.

Tilly C. 1990 Coercion, Capital, and European States, Blackwell, Cambridge,MA and Oxford, U.K.

Weber M. 1992 Politica – o vocație și o profesie, Anima, București.

Weber M. 1971 Economie et Societee , Plon, Paris.

Articole

Tanzina Vega și John Eligon, „Deep Tensions Rise to Surface After Ferguson Shooting” New York Times 16 august 2014.

Invitation, „Two concepts of sovereignty” The Economist, 16 septembrie 1999.

Invitation, „St. Louis Blues” , The Economist, 14 august 2014.

Din ediția printată, „The lessons from Ferguson”, The Economist, 23 august 2014.

Tanzina Vega și John Eligon, „We don’t belong here” The Economist, 27 noiembrie 2014.

R.W. „Democracy in America” The Economist, 25 noiembrie 2014.

Adam Taylor și Rick Noack, „ How the rest of the world sees Ferguson”, The Washington Post, 18 august 2014.

Sandhya Somashekhar și Kimbriell Kelly, „Was Michael Brown surrendering or advancing to attack Officer Darren Wilson?”, The Washington Post, 29 noiembrie 2014.

Chico Harlan, Wesley Lowery și Kimbriell Kelly, „Ferguson police officer won’t be charged in fatal shooting” The Washington Post, 25 noiembrie 2014.

Documente sau texte de pe Internet

City-data, http://www.city-data.com/city/Ferguson-Missouri.html, accesat în 03.06.15.

CNN, http://edition.cnn.com/2015/03/12/us/ferguson-protests/, accesat în 16.06.15.

ACLU,https://www.aclu.org/sites/default/files/assets/jus14-warcomeshome-report-web-rel1.pdf, accesat în 06.06.16.

Brookings,http://www.brookings.edu/blogs/the-avenue/posts/2014/08/15-ferguson-suburban-poverty, accesat în 16.06.15.

National Law Enforcement Officers Memorial Fund , www.nleomf.org, accesat în 29.05.15.

The Pew Research, http://www.pewresearch.org/fact-tank/2013/06/28/for-african-americans-discrimination-is-not-dead/, accesat în 16.06.15.

Investigation of the Ferguson Police Department,

http://www.justice.gov/sites/default/files/opa/press-releases/attachments/2015/03/04/ferguson_police_department_report.pdf, accesat în 18.06.15.

http://factfinder.census.gov/faces/tableservices/jsf/pages/productview.xhtml?src=bkmk, accesat în 29.06.15.

http://archives.obs-us.com/obs/romanian/papers/bilright.htm, accesat în 18.06.15.