Incidentele Procesuale Care Afecteaza Continuitatea Procesului Civil
Incidentele procesuale care afecteaza continuitatea procesului civil
CUPRINS
Introducere
Capitolul I Considerații generale privind incidentele procesuale care afectează continuitatea procesului civil
1.1. Impactul incidentelor procesuale asupra procesului civil
1.2. Importanța incidentelor procesuale
Capitolul II Amînarea procesului civil și întreruperea ședinței de judecată
2.1. Amînarea procesului civil. Noțiunea, temeiurile și procedura amînării.
2.2. Întreruperea ședinței de judecată. Noțiunea, temeiurile și procedura întreruperii ședinței de judecată.
Capitolul III Suspendarea procesului civil
3.1 Noțiunea și formele suspendării procesului civil
3.2 Procedura și efectele suspendării procsului civil
3.3 Încetarea suspendării procesului civil
Concluzie
Anexe
Bibliografie
Introducere
Considerând că noțiunea „incidentelor procedurale” nu este suficient tratată în doctrina actuală, Codul de procedură civilă folosind-o însă în unele dintre secțiunile sale, prezenta teză are ca obiect aprofundarea acesteia, fără pretenția de a o epuiza.
În introducere, în definirea conceptului de incident procedural, s-au avut în vedere sensurile pe care le-a dat doctrina noțiunii de-a lungul timpului, precum și prevederile legislațiilor moderne din sistemele de drept romanic.
Necesitatea efectuării unei analize juridice a normelor CPC al RM prezintă o deosebită relevanță și importanță mai ales și din cauza lipsei cărorva publicații, monografii sau comentarii care ar dezvălui în detaliu conținutul dispozițiilor noului Cod. Actualmente, tema supusă cercetării nu este reflectată nici măcar la nivelul manualelor de drept procesual civil, din simplul motiv de inexistență a acestora. Există manualul de proces civil partea specială, acolo suspendarea este analizată
În fixarea cadrului în care va avea loc cercetarea, sunt prezentate măsurile procesuale pe care le poate lua instanța în cazul ivirii unui incident, competența de soluționare a acestuia, căile de atac și autoritatea de lucru judecat a soluțiilor adoptate de instanță. De asemenea, în tratarea corelației dintre incidente și excepții, se încearcă să se răspundă la întrebarea „Există o dihotomie incident/excepție?”, răspunsul fiind negativ, deoarece excepțiile sunt considerate principalele mijloace de invocare a incidentelor.
Conform DEX-lui juridic, sub noțiunea de incident procesual se înțelege: mijloc procesual de a atrage atenția asupra unor stări, situații, împrejurări pe care instanța trebuie să le soluționeze pentru a continua judecarea cauzei: de ex. se invocă lipsa unui martor. Conduce doar la o amânare a soluționării cauzei.
Actualitatea temei.
Actualitatea temei pe care ne-am propus spre investigație este mai pronunțată din momentul când Republica Moldova s-a declarat stat de drept și tinde să se integreze în Comunitatea Europeană. La etapa actuală se acordă multă atenție problemei termenului rezonabil în procedura civilă, fapt care necesită o studiere mai amplă, fiindcă problemele ce pot apărea pe parcursul judecării cauzei duc la necesitatea de a întreprinde careva măsuri procesuale din partea instanței ce uneori se pot prelungi pe o durată excesivă de timp, or aceasta poate fi considerat ca o încălcare a dreptului la un proces echitabil, încălcarea principiului judecării cauzei într-un termen rezonabil și a principiului continuității procesului civil.
Tema "Incidentele procesuale ce afectează continuitatea procesului civil” este foarte importantă, fiindcă principiul continuității în procesul civil este un principiu al realizării justiției și reprezintă o normă procesual civilă cu caracter atât general cât și determinant în corelația sa cu alte norme procesual-civile.
Tema tezei propuse este actuală și inovativă, nefiind studiată până la momentul actual.
Noutatea științifică a acestei lucrări constă în efectuarea studiului complex asupra problemei apariției incidentelor procesuale ce afectează continuitatea procesului civil la nivel monografic, analizând normele legislației procesual-civile în vigoare, specificând și analizând căile de acțiune a instanței de judecată.
Inovația studiului efectuat. Noutatea prezentei lucrări constă în aceea că am efectuat o analiză profundă a legislației în vigoare, am efectuat un studiu comparativ între prevederile legii naționale și a altor țări, am analizat problema incidentelor procesuale prin prisma prevederilor naționale și internaționale. În urma studiului am elaborat unele propuneri capabile să fie aplicate în practică și să modifice esențial activitatea instanței de judecată în cadrul soluționării litigiului.
Ideea care a stat la baza acestei teze a fost analizarea conceptului de incident procedural dintr-o perspectivă care nu a mai fost abordată în literatura juridică de specialitate, și tratarea unitară, omogenă a principalelor incidente procedurale semnalate de doctrină și legislație.
Această lucrare vine să completeze literatura de specialitate, aducând idei și viziuni noi în același timp.
Valoarea teoretică a prezentei lucrări constă în faptul că pentru prima oară este făcută o încercare de a studia problema apariției incidentelor procesuale ce afectează continuitatea procesului civil în Republicii Moldova.
Importanța practică a acestei cercetări constă în faptul că concluziile și propunerile, formulate în această teză, se pot folosi la elaborarea soluționarea problemelor teoretice ale procesului civil, la perfecționarea legislației și pentru îmbogățirea literaturii științifice de specialitate.
Scopul. Prezenta lucrare va demonstra necesitatea luării unei atitudini corecte de către instanță în cazul apariției unor evenimente ce afectează continuitatea procesului civil, prin aplicarea măsurilor procesuale prevăzute de lege fără a încălca alte principii procesuale, pentru asigurarea garanțiilor drepturilor persoanelor în procesul civil.
Obiectivele lucrării au contribuit la efectuarea unui studiu amplu ale principalelor momente ce țin de apariția incidentelor procesuale ce afectează continuitatea procesului civil. Astfel, pentru realizarea scopului studiului efectuat ne-am propus următoarele obiective:
1. Descrierea conceptului continuității procesului civil în raport cu alte principii ale procesului civil;
2. Prezentarea înțelesurilor ce țin de incidente procesuale conform altor legislații;
3.Analiza incidentelor procesuale din punct de vedere al apariției, locului ??? duratei, importanței în procesul civil ;
4. Analiza remediilor procesuale ce pot sau trebuie întreprinse de instanță în cazul apariției incidentelor procesuale ce afectează continuitatea procesului civil;
5. Rolul instanței de judecată în realizarea principiului continuității procesului civil și în cadrul apariției incidentelor procesuale ce afectează continuitatea procesului civil;
Aceste obiective vin să structureze întreaga lucrare, însă înainte de a analiza structura tezei vom enunța metodele utilizate la realizarea acestui studiu.
Suportul metodologic și științific al lucrării. La elucidarea subiectului propus a fost utilizat un complex areal de metode științifice:
Metoda istorică, care are la bază identificarea sensului evenimentelor trecutului, în scopul relevării lor;
Metoda logică, care reprezintă aplicarea procedeelor, studiului inerent și sintezei, argumentarea pe cale strict deductivă;
Metoda comparativă, care constă în evidențierea trăsăturilor comune și a particularităților contractelor consensuale în domeniul cercetat, extinderea orizontului istoric și științific;
Metoda cantitativă, care facilitează sistematizarea și reliefarea legislației și a informației juridice științifice.
Metoda transcendentală, a fost utilizată pentru elaborarea formei și conținutului prezentului studiu.
Metoda intuiționistă a fost utilizată la prelucrarea tuturor datelor empirice, la evidențierea scopului și realizarea obiectivelor tezei. HAI SĂ NU EXEGERĂM!!!! EXCLUDE ACESTE METODE.
Metoda fenomenologică, a fost utilizată la analiza practicii judiciare.
Metoda bibliografică a servit pentru selectarea bibliografiei pentru materialul prezentat
Abordarea sistematică a proceselor și fenomenelor studiate, au contribuit la efectuarea unei analize și sinteze logico-comparative a problemelor ce țin de apariția incidentelor procesuale ce afectează continuitatea procesului civil.
Sperăm că teza dată are atât valoare teoretică, cât și practică. Baza teoretică a acestei lucrări constituie investigațiile efectuate de către autorii lucrărilor din domeniul de drept civil, drept familiei și de drept procesual civil. Mai sus ai afirmat de cîteva ori ca nu-i literatură de specialitate.
Structura, concepția și fundamentul teoretic al tezei se bazează pe lucrările savanților antrenați în dreptul procesual civil: Ioan Leș, Ion Deleanu, Dumitru Radu, Alexandru Cojuhari, Elena Belei, Ярков В. В., Треушников М. К., Осокина И.К, Жуйков В.М, Решетникова И.В. etc.
Structura lucrării. Teza constă din trei capitole, fiecare capitol, la rândul său, este structurat în câte trei paragrafe, fiecare dintre care include concluzia respectivă la sfârșitul paragrafului.
Introducerea conține o expunere a obiectivelor, sarcinilor și scopului, a bazei metodologico-științifice și o descriere structurală a prezentei lucrări.
În primul capitol am încercat să determinăm aspectele teoretice din care apare problema incidentelor procesuale ce afectează continuitatea procesului civil, în special ne-am axat pe o analiză generală a tuturor incidentelor procesuale reglementate de Codul de procedură civilă al Republicii Moldova: întreruperea, amînarea, suspendarea, specificarea principiilor procesului civil și impactul incidentelor procesuale asupra lor, analiza incidentelor procesuale conform legislației României și Rusiei în coraport cu legislația RM, importanța incidentelor procesuale și impactul lor asupra procesului civil. Aici se pune accentul pe importanța continuității procesului civil ca un principiu fundamental în cadrul bunei desfășurări a ședințelor de judecată ce duce la respectarea altor principii de bază a procesului civil, cum ar fi dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei în termeni rezonabili. La fel, în acest capitol se evaluează impactul incidentelor procesuale asupra procesului civil și efectele ce apar ca rezultat al invocării acestora.
În capitolul II, intitulat ,,Amînarea procesului civil și întreruperea ședinței de judecată’’, am analizat incidentele procesuale ce pot să conducă la luarea deciziei de către instanța de judecată de a amîna sau întrerupe ședința de judecată. Am tratat procesul amînării atît ca o obligație a instanței, analizînd incidentele prevăzute expres de lege ca fiind temeiuri obligatorii de amînare a ședinței, cît și amînarea facultativă, care este dispusă la discreția instanței.
În capitolul al III-lea al tezei, am desfășurat cele mai multe incidente procesuale, deoarece acestea țin de suspendarea procesului civil, or legislația Republicii Moldova prevede cele mai multe cauze care pot duce la aplicarea acestei măsuri procesuale de către instanță. Aici, am tratat suspendarea procesului civil din punct de vedere al noțiunii și formei sub care poate apărea. La fel s-a indicat procedura ce urmează a fi efectuată pentru a aplica măsura suspendării și efectele suspendării ce pot apărea. Am încheiat capitolul dat cu încetarea suspendării, tratând termenele de suspendare a procesului civil și procedura de reluare a acestuia.
Concluziile finale conțin tezele esențiale care rezultă din întreaga lucrare și propunerile pe care le-am elaborat în urma studiului efectuat.
În final, la lucrare au fost anexate mai multe încheieri ale instanțelor judecătorești naționale în care sunt aplicate normele ce reglementează institutul incidentelor procesuale din Codul de procedură civilă.
La lucrare este anexată lista literaturii utilizate în cadrul investigației temei respective, precum și a practicii judiciare din Republica Moldova.
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE
1.1. Impactul incidentelor procesuale asupra procesului civil
Conform DEX-lui juridic, prin noțiunea de incident procesual se înțelege mijlocul procesual de a atrage atenția asupra unor stări, situații, împrejurări pe care instanța trebuie să le soluționeze pentru a continua judecarea cauzei: de ex. se invocă lipsa unui martor, ceea ce conduce doar la o amânare a soluționării cauzei.
Incidentul procesual constituie un mijloc procesual de invocare a unor situații, stări de fapt, temeiuri, în cursul procesului asupra cărora instanța trebuie să se pronunțe de îndată, înainte de a păși mai departe la judecată (de exemplu, se invocă lipsa unui martor, neaducerea unor acte etc.). Incidentul procesual se poate înfățișa și ca o obiecție secundară formulată de oricare dintre părți în raport cu desfășurarea procesului.
Noțiunea restrînsă de incident trebuie delimitată de sfera mai largă a așa-numitelor „chestiuni incidentale”, care cuprinde atît cererile formulate de părți, cît și excepțiile ridicate de acestea. Spre deosebire de excepții, incidentele constituie o solicitare care, dacă este admisă, nu duce la oprirea procesului, ci la continuarea lui sau cel mult amînarea cauzei pînă la momentul cînd se vor putea avea in vedere și elementele noi a căror introducere se cere pe calea incidentului (desemnarea expertizei, delegație judiciară).
Teoreticienii introduc în categoria incidentelor aceleași „evenimente procesuale” și subliniază efectul pe care îl au incidentele asupra procesului: temporizează, tergiversează sau sistează cursul normal al judecății.
Caracteristicile incidentului procesual sînt:
-este o împrejurare accesorie sau juxtapusă cererii principale; nu face parte în mod obișnuit din desfășurarea procesului;
-generează un contrast, o discuție contradictorie;
-impune o rezoluție prealabilă, în același proces sau în altul, deoarece împrejurările care îl constituie sunt antecedente logice ale soluției finale;
-împrejurările pot fi independente de voința părților sau dependente de voința acestora sau a unor terți;
-semnalează lipsa unui element necesar continuării judecății sau tind să adauge un element nou procesului.
În sens larg, incidentul este o împrejurare neașteptată în desfășurarea procesului.În sens restrâns, prin „incidente procedurale” înțelegem doar acele împrejurări care vizează cadrul formal al judecății, conflictele relative la măsurile de instrumentare a cauzei.
În literatura franceză , incidentul de procedură este explicat ca un eveniment ce intervine în cursul judecății și care, odată intervenit, o complică. În urma analizării acestor aspecte din această secțiune, am ajuns la concluzia că incidentul procedural reprezintă orice neregularitate procedurală intervenită în cursul procesului, iar excepția procesuală este mijlocul prin care se invocă și se soluționează incidentul în cadrul procesului.
Gravitatea incidentului se reflectă în efectele pe care le produce și care pot consta în: încetinirea derulării judecății; nulitatea actelor de procedură; etc.
Justițiabilii își formează imaginea asupra activității instanțelor de judecată și în privința calității actului de justiție avînd în vedere contactul direct cu sistemul judecătoresc, cu modalitatea de înfăptuire a justiției și reieșind din eficiența executării dispozițiilor judecătorești.
Funcțiile procesului civil coincid cu cele ale justiției: apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime, restabilirea ordinii juridice încălcate și garantarea proceselor democratice.
Reieșind din cele menționate, putem spune că desfășurarea procesului civil ce a apărut ca urmare a presupusei încălcări a unui drept sau contestării acestuia, are loc în concordanță cu respectarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale justițiabililor.
În mod normal, procesul civil trebuie să fie continuu, astfel că soluționarea cauzei să se efectueze în cadrul unei singure ședințe de judecată, însă, în baza unor evenimente, întîmplări ce survin în cadrul ședinței de judecată în mod obiectiv acest lucru nu se poate îndeplini, sau altfel spus apar incidente procesuale ce afectează continuitatea procesului civil. Observăm că odată cu apariția acestor incidente se influențează într-o măsură oarecare asupra principiilor procesului civil.
Principiile dreptului procesual civil sunt prevederi normative, generale si esențiale care se conțin expres sau se deduc din norme juridice existente și exprimă metodele și sarcinile de înfăptuire a justiție. În alt sens, principiile sunt reguli generale și imperative care ordonează desfășurarea procesului civil.
O prima funcție a principiilor de drept procesual civil este ca acestea exprima esența ramurii respective. Principiul coeziunii normelor juridice presupune interacțiunea benefică a acestora, excluderea contradicțiilor astfel încît sistemul dreptului civil să funcționeze ca un organism viabil. Pentru a asigura coeziunea, normele trebuie să fie clare si sa se găsească în norme speciale, de regulă, însoțite de sancțiuni.
Principiile dreptului procesual civil ca norme generale suplinesc absența unor norme speciale asigurînd astfel analogia dreptului, în acest sens art. 5 alin. 2 CPC RM – Accesul la justitie prevede faptul că examinarea cauzelor este posibilă chiar dacă lipsesc norme juridice ori acestea sunt imperfecte.
Clasificarea acestora se face in functie de rolul acestora in incinta justiției care se refera la (prima categorie) maniera de organizare a sistemului precum și a statului magistratilor. Există (a II-a catgorie) care se refera la organizarea si soluționarea în fond a cauzelor civile.
Principiile functionale ale procedurilor civile în RM sunt:
Legalității:
Potrivit art.2;3;12;20;239;373;410;442 CPC și art.5 din legea privind organizarea judecătorească, legalitatea se rezumă la urmatoarele repere:
a) Înfăptuirea justiției în numele legii, adică utilizarea de către instanțe a legii materiale și procedurale în mod adecvat și corect;
b) Conduita subiecților în raporturile de procedură civilă se conformează doar prevederilor legale existente (se poate tot ce e permis);
c) Hotărîrea judecătorească motivată trebuie să se refere inclusiv la utilizarea și interpretarea normelor de drept. Se pot utiliza căi de atac pentru verificarea legalității hotărîrilor judecătorești. Recursul asupra deciziilor instantelor de apel are menirea verificarii legalității.
Pentru asigurarea legalitatii, sunt 2 exceptii:
a) De neconstitutionalitate;
b) De ilegalitate;
– Contradictorialității și egalității în drepturi procedurale:
Egalitatea procedurala este o condiție vitală principiului contradictorialitătii. Participanții au diferite drepturi și obligații după conținutul acestora, însă egalitatea în drepturi procedurale (numită ,,egalitatea de arme’’) semnifică aceleași posibilități procesuale pentru apărarea eficientă a drepturilor. Egalitatea de arme asigura procesul echitabil si creează condiții pentru contradictorialitate sanătoasă, adevărată.
Nemijlocirii:
Are 2 forme de manifestare:
a) Examinarea neintrerupta si continua a aceleasi cauze de catre acelasi complet de judecata
b) Cercetarea nemijlocita a probelor de catre acelasi complet de judecata.
În contextul nemijlocirii același judecător nu poate participa la rejudecarea si soluționarea aceleași cauze civile. Dacă din motive obiective completul de judecată nu poate continua și finaliza examinarea unei cauze, dezbaterile judiciare se reiau de la început. Ca excepție de la regula nemijlocirii sunt:
a) Delegațiile judecatorești (art125,126 CPC)
b) Asigurarea probelor (127-129 CPC)
c) Strămutarea pricinii (al 5 art 143 CPC)
d) Recuzarea judecătorului (al 4, art 54 CPC)
Odată ce justiția ocupă un loc aparte și unic în sistemul instituțiilor publice, atunci ea nu constitue mai puțin decât un serviciu public, prin care organizarea și funcționarea sunt reglementate de câteva principii constituționale. Printre aceste principii care sunt importante pentru studiul organizării judecătorești menționăm: independența, imparțialitatea și inamovibilitatea judecătorilor, colegialitatea, continuitatea.
Principiile organizaționale cu privire la modul de înființare a instanțelor de judecată le putem deduce și din art. 116 din Constituția RM, și anume: Judecătorii instanțelor judecătorești sunt independenți, imparțiali și inamovibili…". Cel mai important principiu ce stă la baza organizării instanțelor judecătorești este cel al independenței și imparțialității justiției. Independența autorității judecătorești presupune că instanțele de judecată activează de sine stătător (fără vreun amestec din exterior și fără a fi supuse), cu puterile sale, dispunând spre înfăptuirea funcțiilor sale de toate împuternicirile necesare, atribuite prin lege. Hotărârea instanței de judecată nu necesită vreo confirmare, ci este obligatorie de executat.
Principiul continuității este în strânsă legătură cu principiul nemijlocirii și presupune ca judecata cauzei să se facă de la început și până la sfârșit de aceeași judecători într-o singură ședință care se încheie cu deliberarea judecătorilor și emiterea hotărării.
Aceasta înseamnă că principiul continuității presupune respectarea cumulativă a două condiții:
– unicitatea completului de judecată, respectiv soluționarea întregului proces de către aceeași judecători;
– continuitatea ședinței de judecată, respectiv soluționarea cauzei într-o singură ședință.
Din motive obiective, însă, în numeroase cazuri, procesul civil nu se poate finaliza cu pronunțarea unei hotărâri la primul termen de judecată, deoarece desfășurarea acestuia este condiționată de respectarea altor principii, precum principiul contradictorialității, a dreptului la apărare, principiul adevărului NU!!!, principiul disponibilității, fiind în practică un adevărat garant în soluționarea justă a cauzei, de aceea, în cadrul procesului civil din RM, principiul continuității are o aplicare limitată, în sensul că hotărârea trebuie să fie pronunțată de aceeași judecători care au judecat cauza, sub sancțiunea nulității hotărârii în cazul nerespectării celorlalte principii procesuale, or de cele mai multe ori apar diferite temeiuri ce împiedică desfășurarea obiectivă a procesului civil.
Principiul continuității impune ca aceeași judecători care au participat la punerea concluziilor în fond de către părți să participe și la deliberare în vederea pronunțării hotărârii. La fel, acest principiu asigură permanența serviciilor judiciare și limitează puternic dreptul la grevă a magistraților. Jurisdicțiile sunt permanente în sensul că justiția se înfăptuiește fără întrerupere, cu excepția zilelor declarate nelucratoare și a vacanțelor judecătorești. Acest mod de funcționare a instanțelor judecătorești contribuie și la realizarea principiului continuității în procesul civil.
Asupra acestui principiu important din cadrul examinării cauzei poate influnța anumite întîmplări, cauze obiective, ce din start pun în pericol respectarea acestui principiu, de cele mai multe ori cu scopul de a respecta celelalte principii directoare ale pocesului civil. Aceste temeiuri ce distorsionează procesul civil sînt numite incidente procesuale. Incidentele procesuale ce afectează continuitatea procesului civil apar independent de voința judecătorului sau a părților din proces.
Incidentele procesuale care produc un impact asupra continuitatii ședintei sunt consfințite în legislația procesuală civilă.
Acestea duc nemijlocit la una din următoarele efecte :
Întreruperile ședintelor – întreruperea ședinței de judecată poate fi cauzată din motive spontate, stringente, serioase, de scurtă durată cu posibilitatea reluării ședinței de judecată în aceeași zi. Astfel, aceasta constă în sistarea procesului pe un interval de timp de scurtă durată. Durata întreruperii poate varia de la cîteva minute pînă la cîteva ore. Important este că în cazul sistării procesului prin întrerupere examinarea cauzei continuă chiar în aceiași zi. Odata cu legiferarea conceptului întreruperii, durata este mai mare de o zi.!!!! Motivele pentru care are loc întreruperea examinării cauzei pot fi diverse. Ele pot fi determinate de comportamentul completului de judecată, a persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiției, a participanților la proces sau a reprezentanților acestora. Spre exemplu: întrerupere pentru pauza de masă, pentru prezentarea imediată în instanță a anumitor probe, pentru calmarea sau odihna participanților la proces etc. Întreruperea procesului se dispune de către instanță prin încheiere protocolară, consemnată în procesul-verbal al ședinței de judecată, fără consultarea opiniilor participanților la proces. Încheierea nu este susceptibilă nici unei căi de atac de recurs separat, dar poate fi contestată numai decît odată cu fondul. Efectele întreruperii procesului: după finisarea întreruperii, examinarea cauzei nu se reia de la început, ci continuă din momentul unde a fost întreruptă. Cauza nu întotdeauna poate fi examinată într-o singură ședință. În cadrul examinării cauzei instanța judecătorească poate să înfrunte anumite dificultăți care împiedică soluționarea pricinii în fond, în asemenea cazuri instanța fiind nevoită să amîne procesul. Prin amînarea examinării cauzei se subînțelege amînarea examinării ei în fond în altă ședință de judecată, fixată de către instanță la o dată și oră concretă.
Amînările ședințelor – se dispun în cazurile nelimitativ prevazute de art 208 CPC.
-Absența participanților la proces și altor subiecți;
-Necesitatea prezentării de probe suplimentare –art.208 CPC nu prevede acest temei;
-Necesitatea atrageriii altor persoane în proces
-Depunerea actiunii reconventionale conform art.173, alin.(1),lit.b) CPC si necesitatea prezentării referinței cu probele necesare;
-Alte cauze prevazute de legislația in vigoare (ex. potrivit art.196 CPC ordinea poate fi încălcată în asa mod ca ședința nu poate fi continuată).
Amînarea procesului conduce la sistarea dezbaterilor judiciare, împiedică desfășurarea ședinței de judecată și condiționează examinarea pricinii la altă dată și altă oră. Amînarea procesului poate fi o consecință a unor carențe de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare sau a unor circumstanțe referitoare la neprezența participanților la proces, necesitatea de a administra probe etc. Unele temeiuri de amînare a procesului sunt expres prevăzute de lege /art.208 CPC/ sau dispuse de către instanță în funcție de circumstanțele fiecărui caz. Din acest considerent putem afirma că amînarea procesului în cazurile expres prevăzute de lege este obligatorie, iar atunci cînd legea admite amînarea procesului la discreția instanței este facultativă. Încheierea de amînare a procesului, conform practicii judiciare, de regulă, se adoptă sub forma unei încheieri protocolare care după pronunțare se consemnează în procesul-verbal al ședinței de judecată, fără retragerea instanței în camera de deliberare. Încheierea nu se contesta cu recurs, însa e contestabilă odată cu fondul cauzei. În cazul amînării, instanța specifică în încheiere dată, ora și locul continuării procesului. Motivele de amînare a ședinței de judecată pot fi invocate la voința participanților și/sau a instanței. Poate avea loc amînarea procesului la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri?????
Suspendarea procesului – circumstanțele care împiedică examinarea pricinii în fond, după caracterul său pot fi de așa natură încît, în momentul apariției lor, este imposibil de stabilit cînd acestea vor decădea. În asemenea cazuri instanța de judecată nu poate dispune amînarea examinării pricinii, deoarece nu cunoaște cu exactitate data ședinței viitoare, deaceea, apare necesitatea în dispunerea suspendării procesului.
Suspendarea procesului constituie încetarea temporară de către instanța de judecată a tuturor acțiunilor procesuale, necesitatea suspendării fiind dictată de circumstanțe obiective, care nu depind de voința instanței sau a părților, care împiedică desfășurarea în continuare a procesului și în privința cărora este imposibil de stabilit cînd acestea vor decădea și cînd va apărea posibilitatea de reluare a procedurii în cauză.
Prin suspendare se înțelege oprirea cursului judecății datorită unor împrejurări voite de părți, care nu mai stăruie în soluționarea cauzei, sau independente de voința lor, cînd sunt în imposibilitatea fizică sau juridică de a se prezenta la judecată.
Astfel, suspendarea ședinței de judecată este cauzată de temeiuri mai mult obiective astfel încît instanța este obligata uneori conform art. 260 CPC sau poate dispune (261 CPC) suspendarea examinarii cauzei pe un termen nedeterminat dar determinabil.
Temeiuri de suspendare obligatorie sunt:
a) decesului sau reorganizării părții în proces ori a intervenientului principal dacă raportul juridic litigios permite succesiunea în drepturi;
b) pierderii capacității de exercițiu a părții în proces;
c) delegării către o instanță judecătorească străină a efectuării actelor de procedură;
d) situațiilor prevăzute de Legea insolvabilității;
e) ridicării excepției de neconstituționalitate.
Temeiurile facultative de suspendare pot fi operate din oficiul instanței sau la cererea participanților:
a) pîrîtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forțelor Armate sau a altor trupe și formațiuni militare ale Republicii Moldova;
b) partea în proces sau intervenientul principal se află într-o instituție curativ-profilactică, situație adeverită de instituția respectivă;
c) pîrîtul este căutat;
d) a dispus efectuarea unei expertize;
e) a dat o delegație judiciară unei alte instanțe judecătorești din țară;
f) a dispus organului de tutelă și curatelă efectuarea unui control al condițiilor de trai ale adoptatorilor în pricinile de adopție și în alte pricini în care pot fi lezate drepturile și interesele copilului;
g) au încetat împuternicirile tutorelui sau curatorului;
h) pricina nu poate fi judecată înainte de soluționarea unei alte pricini conexe.
Conform pct.27 al Hotărîrii Plenului Curții Supreme de Justiție nr.24 din 28.06.2004 „Cu privire la actele judecătorului în faza intentării procesului civil și pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare”, procesului civil poate fi suspendat și în alte cazuri prevăzute de lege cum ar fi: citarea publică a pîrîtului /art.108 CPC/; în procesele de reconstituire a procedurii judiciare pierdute /art.335, 340 CPC/; declararea persoanei dispărute fără urmă sau decedate /art.297, 299 CPC/.
Procedura suspendării se materializează mai întîi prin încheiere judecătoarească susceptibila de recurs (art. 263 CPC). Termenul de recurs este mult mai mare decît cel prevăzut de lege, atît cît durează suspendarea procesului. Dacă expiră termenele privitor de art. 260 CPC instanța poate la cerere sau din oficiu să dispună printr-o altă încheiere reluarea procesului sau să refuze repunerea pe rol a pricinii. În primul caz recursul nu se aplică, iar în al doilea se depune conform art 263 CPC. Pe toata durata suspendării încetează temporar actele procesuale și termenele de procedura cu exceptia asigurarii actiunii sau a probelor. Mai mult decît atît, în timpul suspendării procesului nu pot fi efectuate nici un fel de acte procesuale.
Dacă e să facem o comparație a CPC al R.Moldova cu CPC al Federației Ruse în vigoare, în partea ce ține de temeiurile de suspendare a procesului, constatăm că astfel de temeiuri ca aflarea pîrîtului sau reclamantului într-o unitate activă a Forțelor Armate sau a altor trupe sau formațiuni militare, precum și imposibilitatea examinării pricinii pînă la soluționarea unei alte pricini conexe – sunt atribuite, conform art.215 din CPC al Federației Ruse, la temeiuri de suspendare obligatorie, iar cazurile prevăzute de art.260 al.(1) lit.c),d) CPC al RM în genere nu sunt prevăzute de CPC al Federației Ruse ca temeiuri de suspendare a procesului; precum și nu există astfel de temei de suspendare facultativă a procesului ca „încetarea împuternicirilor tutorelui sau curatorului”. Ordinea, termenele și modul de atac a încheierii de suspendare a procesului sunt identice cu reglementările naționale.
Făcînd o comparație a reglementărilor naționale cu cele ale României, putem menționa că Codul de procedură civilă al României a fost elaborat după modelul codului francez din anul 1806 și a Codului Cantonului de Geneva din 1819, fiind promulgat la 11 septembrie 1865 și pus în aplicare la 1 decembrie 1865, după care a suferit numeroase modificări și completări, conformîndu-se evoluției istorice. Suspendarea procesului este prevăzută de Secțiunea IV a Capitolului III (judecata) din Titlul III (procedura înaintea primei instanțe) a Cărții II (procedura contencioasă) a CPC al Romăniei. Astfel, art.art.242-245 al CPC al României reglementează că instanța de judecată va suspenda judecata în cazurile cînd: amîndouă părțile o cer sau dacă nici una din părți nu s-a înfățișat la strigarea pricinii (dacă nu au cerut judecarea în lipsa sa).
Conform art.243, suspendarea obligatorie a procesului are loc în cazurile:
-moartea uneia din părți, afară de cazul cînd partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moștenitorilor;
-interdicție sau punere sub curatelă a unei părți pînă la numirea tutorelui sau curatorului;
-moartea mandatarului uneia din părți, întîmplată cu mai puțin de 15 zile înainte de ziua înfățișării;
-încetarea funcției tutorelui sau curatorului;
-deschiderea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului asupra reclamantului, în temeiul unei hotărîri judecătorești irevocabile.
Conform art.244, instanța poate suspenda judecata:
-cînd dezlegarea pricinii atîrnă, în totul sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obicetul unei alte judecăți;
-cînd s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrîurire hotărîtoare asupra hotărîrii ce urmează să se dea.
Termenele de suspendare, procedura de contestare a încheierii de suspendare a procesului și procedura de reluare a procesului sunt identice cu reglementările naționale.
Comparînd prevederile CPC al RM cu prevederile CPC al României, în partea ce ține de suspendarea procesului, observăm că numai trei temeiuri de suspendare obligatorie din CPC al Romăniei sunt identice cu cele din CPC al Moldovei și anume: temeiurile prevăzute la pct.1, 2 și 5 din art.243, iar temeiul „încetarea funcției tutorelui sau curatorului”, obligatoriu pentru suspendare, este inclus în temeiurile de suspendare facultativă în CPC al R.Moldova.
În ceea ce privește temeiurile de suspendare facultativă, legislațiile comparate diferă esențial, CPC al Romăniei, în sensul art.244 pct.1,2, prevăzînd doar un singur temei care corespunde celui prevăzut de art.261 lit.h) din CPC al R.Moldova. La 01.02.2013 a intrat în vigoare un nou CPC al Romîniei!!!! Te rog sa analizezi prevederile acestuia!!!!
Observăm că la apariția unor temeiuri ce sînt de natură să influențeze într-un mod sau altul continuitatea procesului civil, un rol activ îl are judecătorul, astfel că descoperirea adevărului nu ar fi posibilă dacă, printr-un sistem procesual s-ar interzice judecătorului să stăruie prin mijloace legale, în vederea lămuririi acelor fapte pe care părtile au omis să le dovedească din diferite motive sau nu ține de competența lor. Rolul activ al judecătorului se manifesta sub diferite forme.
Toate incidentele procesuale ce afectează continuitatea procesului civil, astfel că acesta nu poate fi încheiat în cadrul unei ședințe de judecată, duc nemijlocit la luare unei hotărîri de către instanța de judecată pentru ca să poată clarifica diferite situații de fapt fără de care nu poate fi soluționată cauza civilă. Însă, apariția acestor incidente procesuale nu oferă dreptul instanței sau careva din părți să acționeze astfel încît: să se încalce termenele rezonabile de examinare a pricinilor, să împiedice soluționarea la timp a litigiilor, să condiționeaze tărăgănarea examinării cauzei, distragerea neîntemeiată a cetățenilor de la serviciul acestora, precum și să priveze părțile la proces de posibilitatea exercitării drepturilor sale procesuale. Astfel, instanța este obligată să evite aplicarea neîntemeiată a amînării, întreruperii sau suspendării procesului.
1.2. Importanța incidentelor procesuale
Prin noțiunea de incident procesual se înțelege un mijloc procesual care atrage atenția asupra unor stări, situații, împrejurări pe care instanța trebuie să le soluționeze pentru a continua judecarea cauzei. Acesta este un mijloc procesual de invocare a unor situații, stări de fapt, temeiuri, în cursul procesului asupra cărora instanța trebuie să se pronunțe de îndată, înainte de a păși mai departe la judecată. Incidentul procesual se poate înfățișa și ca o obiecție secundară formulată de oricare dintre părți în raport cu desfășurarea procesului.
Astfel, incidentele procesuale au o importanță semnificativă în cadrul bunei desfășurări a procesului civil, pe de o parte, întrerupînd, amînînd sau suspendînd procesul în cazul în care se necestită anumite elucidări, însă pe de alta parte afectează continuitatea procesului civil fapt care trebuie să fie întemeiat, or de altfel se duce în mod nejustificat la încetinirea derulării judecății, tergiversarea ședințelor, încălcarea unor drepturi procesuale a părților la process etc.
În ceea ce ține de importanta principiului continuitatii procesului civil în legislația moldovenească putem spune că principiul continuității se consideră a fi o consecință firească a principiului nemijlocirii; o continuarea a necesității ca pretențiile si apărările părților să fie susținute si demonstrate – prin folosirea mijloacelor tehnico-procesuale pe care legea le reglementează în acest sens – în fața acelorasi judecători.
În acest sens, vorbim de principiul continuității ca despre acea cerință necesară si obiectivă ca orice cauză civilă să fie judecată de la început si până la sfârsit de acelasi complet de judecată si, pe cât posibil, într-o singură sedință, la sfârsitul căreia să aibă loc deliberarea si pronunțarea hotărârii. Este de observat că realizarea integrală a principiului continuității, în procesul civil, reclamă întrunirea cumulativă a următoarelor două condiții:
a) unicitatea completului de judecată: acelasi complet să judece cauza de la început si până la sfârsit;
b) continuitatea sedinței de judecată: odată începută dezbaterea unei cauze, ea trebuie dusă până la sfârsit fără a se putea intra, între timp, în dezbaterea unei alte cauze.
Cu toate că acest principiu este foarte important, nu putem ignora faptul că în cazul cînd apar careva incidente procesuale ce fac imposibilă desfășurarea de mai departe a ședinței pînă nu se vor elucida careva momente, este justificat faptul amînării, întreruperii sau suspendării procesului civil. Menționăm că este justificat, or hotărîrea instanței de judecată trebuie să se bazeze pe o examinare justă și promptă a cauzei civile. Astfel, în cadrul asigurării unei judecări juste, instanța soluționează unele probleme, cum ar fi: antrenarea în proces a specialistului; ordonarea expertizei; înaintarea delegației judecătorești etc. în limitele abilităților conferite de lege, reieșind din principiile contradictorialității și disponibilității. Putem spune că pentru asigurarea principiilor ca contradictorialitatea, disponibilitatea, legalitea, instanța este obligată să întreprindă careva măsuri procesuale: amînare, întrerupere, suspendare, care duc la fragmentarea ședinței de judecată, însă astfel se stabilesc împrejurări de fapt și de drept care duc la dezlegarea pricinii. Chiar dacă aceste măsuri procesuale prelungesc în timp desfășurarea procesului civil, ele sînt privite necesare din moment ce a apărut incidentul procesual invocat de părți sau stabilit de judecător. Deci, incidentul procesual este un eveniment ce necesită a fi elucidat pentru a ajuta părțile să-și argumenteze poziția și pentru a-i forma judecătorului imaginea completă a celor întîmplate, ca ulterior să vină cu o hotărîre motivată, justă ce nu va provoca întrebări celor implicați în proces.
Cu toate acestea, incidentul procesual nu trebuie să constituie o justificare în încălacrea tremenului rezonabil de soluționare a cauzei civile.
Pricinile civile urmează a fi judecate în prima instanță în termen rezonabil. Criteriile de determinare a termenului rezonabil sunt: complexitatea pricinii, comportamentul părților în proces, conduita instanței judecătorești . Respectarea termenului rezonabil de judecare a pricinii se asigură de către instanță /art.192 al.(1) CPC/. Aici e bine să te referi și la Legea nr.87…..
Cauza nu întotdeauna poate fi examinată într-o singură ședință. În cadrul examinării cauzei instanța judecătorească poate să înfrunte anumite dificultăți care împiedică soluționarea pricinii în fond, în asemenea cazuri instanța fiind nevoită să amîne procesul.
Însă, conform pct.4 al Hotărîrii Plenului Curții Supreme de Justiție al R.Moldova nr.24 din 12 decembrie 2005 „Privind aplicarea normelor Codului de procedură civilă la judecarea pricinilor în primă instanță”, avînd în vedere faptul că comportamentul părților influiențează asupra termenului de soluționare a litigiului, instanța de judecată va întreprinde toate măsurile ca părțile să îndeplinească cu exactitate actele de procedură, să nu facă uz de manevre dilatorii și să folosească posibilitățile oferite de dreptul procesual pentru a reduce procedura de soluționare a cauzei. Dacă părțile tergiversează cu rea-credință procesul, instanța de judecată este în drept să împiedice un asemenea comportament și să aplice sancțiunile prevăzute de lege față de vinovați, iar la cererea părții interesate să soluționeze problema reparației prejudiciului cauzat prin tergiversare.
Acțiunile cu rea-voință ale părților la examinarea procesului se determină conform prevederilor art.61 CPC.
Astfel, părțile sunt obligate să se folosească cu bună-credință de drepturile lor procedurale. Instanța judecătorească pune capăt oricărui abuz de aceste drepturi dacă prin abuz se urmărește tergiversarea procesului sau inducerea sa în eroare /art.61 al.(1) CPC/.
În caz de înaintare cu rea-credință a unor cereri vădit neîntemeiate de contestare a unui înscris sau a unei semnături de pe înscris, de formulare a unei cereri de amînare a procesului sau de strămutare a pricinii, de obținere de către reclamantul căruia i s-a respins acțiunea a unor măsuri de asigurare prin care pîrîtul a fost păgubit, dacă prin aceste acțiuni s-a cauzat amînarea /suspendarea/ judecării pricinii sau tergiversarea executării actului judiciar, partea vinovată poate fi obligată de instanță, la cererea părții interesate, la plata unei despăgubiri /art.61 al.(2) CPC/.
Obligativitatea amînării procesului din cauza neprezentării participanților la proces, a reprezentanților acestora sau a persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiției este o prevedere crucială, specifică instituției de înfăptuire a justiției și este reglementată atît de legislația națională, cît și de cea internațională.
Astfel, art.6 CEDO prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Referitor la coraportul dintre „termenul rezonabil de examinare a cauzei” stipulat în art.6 CEDO și amînarea procesului din cauza neprezentării părților, Curtea a statuat că printre factorii pe care organele Convenției au examinat pentru a aprecia caracterul rezonabil al acestui termen figurează complexitatea cauzei, modul în care autoritățile au examinat dosarul, comportamentul reclamantului și miza instanței pentru acesta din urmă ( hot. Buchholz c. Germaniei (1981)). În ceea ce privește conduita reclamantului, Curtea a considerat că comportamentul avocatului unei persoane poate fi atribuit acestei persoane, astfel încât o întârziere a examinării cauzei în esență din cauza acțiunii sau a inacțiunii unui apărător nu implică încălcarea articolului 6 (Punzelt c. Republicii Cehe (2000)).
Deci, amînarea examinării cauzei din motivul neprezentării părților sau a reprezentantților lor nu va constituie o încălcare a termenului rezonabil de examinare, din cauza necesității respectării principiilor fundamentale de înfăptuire a justiției, a drepturilor și intereselor participanților la proces, cu condiția ca fiecare amînare să fie motivată și să fie reflectată în procesul-verbal al ședinței de judecată.
Pe de altă parte, instanța de judecată este obligată să evite amînarea neîntemeiată a examinării cauzei, deoarece aceasta are ca efect încălcarea termenelor rezonabile de examinare a pricinilor, împiedică soluționarea la timp a litigiilor, condiționează tărăgănarea examinării cauzei, distragerea neîntemeiată a cetățenilor de la serviciul acestora, precum și privează părțile la proces de posibilitatea exercitării drepturilor sale procesuale.
Din cele menționate, putem concluziona că importanța incidentelor procesuale în cadrul procesului civil se apreciază în dependență de fiecare caz în parte, de către instanța de judecată, acesta stabilind ulterior care este măsura procesuală necesară (întreruperea ședinței, amînarea sau suspendarea ei) pentru dispariția acestui incident, care însă a adus o ,,lumină” în elucidarea cauzei civile, fără a aduce atingere nejustificată principiilor procesuale civile sau drepturilor procesuale a părților participante în proces.
Capitolul II Amînarea procesului civil și întreruperea ședinței de judecată
2.1 Amînarea procesului civil
Amînarea procesului este un incident procesual care la apariția unor circumstanțe legale împiedică desfășurarea ședinței de judecată și condiționează examinarea pricinii la altă dată și altă oră.
Amînarea procesului poate fi o consecință a unor carențe de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare sau a unor circumstanțe referitoare la prezența participanților la proces, necesitatea de a reclama probe etc.
Ședința de judecată se începe cu deschiderea acesteia de către președintele ședinței. Anume din acest moment, participanții la proces se folosesc de toate drepturile și obligațiile procedurale. Importanța începerii examinării pricinii la ora stabilită este majoră, deoarece aceasta este o cerință legală și impune participanților la proces stimă și respect față de instanță și Lege.
Din considerentele menționate este necesar ca ședința de judecată să fie deschisă anume la ora stabilită, chiar dacă cineva dintre participanții la proces întârzie sau lipsesc. Orice altă modalitate de amânare a examinării pricinii, decât prin deschiderea ședinței de judecată, audierea opiniilor participanților la proces și emiterea unei încheieri în acest sens este interzisă.
Amânarea examinării pricinii este un act procedural care constă în transferul examinării pricinii în fond într-o altă (nouă) ședință de judecată.
Unele temeiuri de amînare a procesului sunt expres prevăzute de lege (art.208 CPC) sau dispuse de către instanța de judecată în funcție de circumstanțele fiecărui caz. Din acest considerent putem afirma că amînarea procesului în cazurile expres prevăzute de lege este obligatorie, iar atunci cînd legea admite amînarea procesului la discreția instanței este facultativă.
Amînarea procesului se impune dacă:
-instanța recunoaște imposibilitatea examinării pricinii în lipsa participantului la proces, a martorului, expertului, specialistului, interpretului.
-a fost înaintată o acțiune reconvențională;
-necesită de a prezenta sau reclama noi probe; Atenție, acum avem alte termene limită de prezenare a probelor!!!
-se cere de a atrage în proces alte persoane;
-trebuie de îndeplinit alte acte procedurale.
În conformitate cu art.206, alin. (4) CPC dacă nici una din părți nu s-a prezentat în proces și nu s-a cerut examinarea în absența vreuneia din părți instanța va amîna procesul. Acest temei este prevăzut și în art. 205, alin.(2) și alin. (3) CPC, potrivit căruia procesul se amînă dacă în ședință nu s-a prezentat un participant despre a cărui citare legală nu există date sau instanța consideră întemeiat motivul absenței participantului înștiințat legal.
Participanții la proces sunt obligați să comunice din timp instanței de judecată motivele care-i împiedică să seprezinte la ședința de judecată și, totodată, să prezinte probe ce ar justifica acest temei.
Dacă participanții la proces au fost înștiințați în modul cuvenit cu privire la data și locul ședinței de judecată, însă instanța consideră motivele neprezentării lor ca fiind întemeiate, judecarea pricinii se amână.
În cazul în care, instanței judecătorești nu i s-a comunicat motivul neprezentării în ședință a participantului la proces citat legal, sau dacă instanța consideră neîntemeiat motivul neprezentării, pricina se examinează în absența acesteia. Părăsirea ședinței de judecată de către o parte sau de către un alt participant la proces înainte de încheierea dezbaterilor, precum și prezența în sala de ședință fără a lua parte la dezbateri echivalează cu neprezentarea neîntemeiată în ședință (art. 205 CPC).
Dacă reclamantul, înștiințat legal despre locul, data și ora ședinței nu s-a prezentat în judecată și nu a comunicat instanței motivul neprezentării sau dacă motivele sunt considerate de instanță ca fiind neîntemeiate, sau dacă reclamantul nu a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, iar pârâtul nu cere soluționarea pricinii în fond instanța scoate cererea de pe rol.
În cazul cînd, reclamantul și pârâtul nu s-au prezentat în judecată din motive neîntemeiate și dacă nici una din părți nu a cerut examinarea pricinii în absența sa instanța amână procesul, iar în cazul absenței repetate scoate cererea de pe rol.
Astfel, urmările neprezentării în proces a participanților la proces și a reprezentanților acestora survin în dependență de două circumstanțe: a) dacă sunt date despre citarea lor legală și b) în dependență de cauzele neprezentării. În caz dacă nu sunt date despre citarea legală a participanților la proces, instanța de judecată este obligată să amîne examinarea pricinii, să numească ora și data ședinței viitoare și să înștiințeze despre acest fapt, în modul prevăzut de lege, participanții la proces care nu s-au prezentat în ședință. Neprezentarea în instanță a participanților la proces din motive întemeiate /boală, deplasare, forță majoră/, citați legal despre ora și data ședinței, servește temei pentru instanță de a amîna examinarea cauzei.
Codul de procedură civilă nu prevede careva sancțiuni pecuniare pentru nerespectarea de către părți a dispoziției instanței judecătorești de a se prezenta în ședința de judecată. Însă, eschivarea cu rea-voință a părții de la prezentarea în ședința de judecată poate condiționa urmări nefavorabile pentru părți: pentru reclamant – scoaterea cererii de pe rol în cazul prezentării în ședință a pîrîtului; pentru pîrît – examinarea pricinii în absența lui în cazul prezentării în ședință a reclamantului.
Practica judiciară demonstrează, că instanțele de judecată, uneori, în lipsa confirmării citării legale a reclamantului sau ambelor părți, neîntemeiat scot cererile de pe rol, ceea ce duce la anularea încheierilor dispuse în acest sens și la tergiversarea examinării cauzei.
Pentru neprezentarea neîntemeiată în ședința de judecată a altor participanți la proces, fie a persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiției, Codul de procedură prevede anumite sancțiuni pecuniare.
Astfel, conform pct.4 al Hotărîrii Plenului Curții Supreme de Justiție al R.Moldova nr.24 din 12 decembrie 2005 „Privind aplicarea normelor Codului de procedură civilă la judecarea pricinilor în primă instanță”, avînd în vedere faptul că comportamentul părților influiențează asupra termenului de soluționare a litigiului, instanța de judecată va întreprinde toate măsurile ca părțile să îndeplinească cu exactitate actele de procedură, să nu facă uz de manevre dilatorii și să folosească posibilitățile oferite de dreptul procesual pentru a reduce procedura de soluționare a cauzei. Dacă părțile tergiversează cu rea-credință procesul, instanța de judecată este în drept să împiedice un asemenea comportament și să aplice sancțiunile prevăzute de lege față de vinovați, iar la cererea părții interesate să soluționeze problema reparației prejudiciului cauzat prin tergiversare.
Acțiunile cu rea-voință ale părților la examinarea procesului se determină conform prevederilor art.61 CPC.
Astfel, părțile sunt obligate să se folosească cu bună-credință de drepturile lor procedurale. Instanța judecătorească pune capăt oricărui abuz de aceste drepturi dacă prin abuz se urmărește tergiversarea procesului sau inducerea sa în eroare /art.61 al.(1) CPC/.
În caz de înaintare cu rea-credință a unor cereri vădit neîntemeiate de contestare a unui înscris sau a unei semnături de pe înscris, de formulare a unei cereri de amînare a procesului sau de strămutare a pricinii, de obținere de către reclamantul căruia i s-a respins acțiunea a unor măsuri de asigurare prin care pîrîtul a fost păgubit, dacă prin aceste acțiuni s-a cauzat amînarea /suspendarea/ judecării pricinii sau tergiversarea executării actului judiciar, partea vinovată poate fi obligată de instanță, la cererea părții interesate, la plata unei despăgubiri /art.61 al.(2) CPC/.
Examinarea pricinii în lipsa participanților la proces, care nu au fost înștiințați legal despre locul, data și ora ședinței de judecată, reprezintă o încălcare a normelor procedurale și constituie temei pentru casarea hotărîrii judiciare /art.386, art.388 alin.????, lit.???, 400 abrogat!!!! CPC/.
De aceea, la începerea dezbaterilor judiciare, instanțele de judecată trebuie să stabilească dacă participanții care nu s-au prezentat în ședință au fost înștiințați legal potrivit dispozițiilor art.100-106 CPC și dacă acest termen a fost suficient pentru ca ei să se prezinte în instanță. În caz contrar judecarea pricinii urmează a fi amînată.
Potrivit art.105 al.(5) CPC, participanții la proces se vor considera legal citați doar atunci cînd citația le-a fost înmînată personal contra semnătură pe cotor sau există avizul poștal cu privire la primirea citației.
În pricinile de urgență, participanții la proces, martorii, experții, specialiștii și interpreții pot fi înștiințați sau chemați în judecată prin telegramă sau prin alte mijloace care să ateste înmînarea și primirea înștiințării sau citației.
Citarea publică a pîrîtului se admite doar în condițiile art.108 CPC, care prevede că dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut și reclamantul dă asigurări că, deși a făcut tot posibilul, nu a reușit să afle domiciliul acestuia, președințele instanței /conform practicii judiciare – președintele ședinței/ dispune citarea acestuia prin publicitate. Publicarea în presă se consideră citare legală.
Participantul la proces se va considera legal citat și în cazul cînd personal sau prin reprezentant a fost înștiințat în ședința judiciară, contra semnătură, referitor la data ședinței viitoare.
Termenul de care au luat cunoștință părțile sau pentru care au primit citații nu poate fi schimbat decît din motive temeinice și cu citarea părților, problema schimbării termenului fiind soluționată de completul de judecată.
Drept temei pentru amînarea examinării pricinii va servi și cazul cînd termenul pentru care au fost înștiințați participanții la proces nu a fost de ajuns pentru ca ultimii să se pregătească pentru dezbaterile judiciare sau să se prezinte în ședința de judecată.
Amînarea procesului poate avea loc dacă nu s-a înmînat citația în termen (art.102, alin.(5) CPC).
Instanța înștiințează prin citație participanții la proces, martorii, experții, specialiștii și interpreții privitor la locul, data și ora ședinței de judecată sau la locul, data și ora efectuării unor acte de procedură.
Citațiile și înștiințările se înmînează participanților la proces, martorilor, experților, specialiștilor, interpreților astfel încît aceștia să se poată pregăti de proces și să se prezinte la timp în fața instanței.
Conform legislației în vigoare acesta se înmînează părții cu cel puțin 3 zile înainte de data judecării. În pricinile urgente, acest termen poate fi mai scurt, la discreția instanței.
Participanții la proces înștiințați în mod legal o dată nu pot invoca necitarea lor pentru efectuarea actelor de procedură la o dată ulterioară.
Prezentarea părții în instanță, în persoană sau prin reprezentant, acoperă orice viciu de înmînare a citației. Partea însă este în drept să ceară amînarea procesului dacă citația nu i s-a înmînat în termen. Citația sau înștiințarea se trimite la adresa menționată de parte sau de un alt participant la proces. Dacă persoana nu locuiește la adresa comunicată instanței, citația sau înștiințarea poate fi trimisă la locul ei de muncă sau la locul unde se află.
Conform art.207 al.(2) CPC, dacă nu s-au prezentat în ședința de judecată din motive considerate de instanță ca fiind neîntemeiate, martorul, expertul, specialistul și interpretul, citați legal, pot fi supuși unei amenzi de pînă la 10 unități convenționale, ceia ce echivalează cu suma de 200 lei.
În cazul neprezentării nemotivate a martorului după cea de-a 2 citare, instanța judecătorească poate ordona aducerea lui forțată și, la cererea părții interesate, îl poate obliga la reparația prejudiciului cauzat prin amînarea ședinței de judecată /art.207 al.(3) CPC/.
Din cauza neprezentării avocatului (reprezentantului) instanța poate amâna judecarea pricinii o singură dată, la cererea participanților la proces (art. 206 din Codul de procedură civilă).Vom menționa, că cel mai frecvent se amână examinarea cauzei din motivul neprezentării în judecată a reprezentantului participanților la proces și în special, a avocaților licențiați, ceea ce este inadmisibil. În cazul neprezentării nemotivate în ședința de judecată a avocatului, nerespectării îndatoririlor lor legale, dacă în acest mod s-a amînat judecarea pricinii, instanța poate obliga vinovatul, la cererea părții interesate, să repare prejudiciul cauzat prin amînarea procesului /art.206 al.(6) CPC/.
În cazul neprezentării martorului, expertului sau specialistului, instanța în conformitate cu prevederile art. 207 din Codul de procedură civilă, după ce ascultă opiniile participanților la proces despre posibilitatea examinării pricinii în absența acestora, pronunță o încheiere privind prelungirea dezbaterilor judiciare sau amânarea procesului.
La soluționarea chestiunii privind posibilitatea examinării pricinii în lipsa martorilor care nu s-au prezentat, instanța, ascultînd opiniile participanților la proces și concluzia procurorului, după caz, reiese din importanța depozițiilor martorilor pentru justa soluționarea a litigiului, din faptul dacă alți martori dețin informații despre faptul asupra căruia trebuia să fie interogat martorul ce nu s-a prezentat, precum și din posibilitatea asigurării prezenței lui în ședința de judecată.
În cazul neprezentării în ședința de judecată a expertului, la fel, instanța va consulta opiniile participanților la proces și a procurorului privind posibilitatea examinării cauzei în lipsa expertului. Se va pune în discuție dacă raportul prezentat de către expert este destul de clar, temeinic și amplu, dacă este necesară prezența lui în ședință pentru explicarea întrebărilor ce necesită cunoștințe speciale în domeniul respectiv.
După consultarea opiniilor participanților la proces privind neprezentarea în ședința de judecată a martorilor sau experților, instanța emite o încheiere motivată privind prelungirea dezbaterilor judiciare sau amînarea procesului. Martorul, expertul, specialistul și interpretul, citați legal, pot fi supuși unei amenzi de pînă la 10 unități convenționale. În cazul neprezentării nemotivate a martorului după cea de-a 2 citare, instanța judecătorească poate ordona aducerea lui forțată. Reieșind din interpretarea sistemică a Codului de procedură civilă, în cazul neprezentării nemotivate a expertului, specialistului sau interpretului după cea de-a 2 citare, instanța nu poate ordona aducerea lor silită, dar poate să le aplice repetat amendă în mărime de pînă la 10 unități convenționale, cu informarea conducerii instituției unde lucrează expertul, specialistul sau interpretul despre comportamentul nerespectuos al acestora.
Astfel, aplicarea amenzii judiciare în privința expertului, martorului, specialistului sau interpretului pentru neprezentarea în ședința de judecată din motive neîntemeiate poate fi dispusă în repetate rînduri, iar martorul se mai preîntîmpină că în caz de neprezentare repetată în privința lui va fi dispusă aducerea forțată, care se execută de către colaboratorii organelor afacerilor interne.
Spre deosebire de Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, CPC al Federației Ruse, în art.160, reglementează numai consecințele neprezentării în ședința de judecată a martorilor și experților, stipulînd că în cazul neprezentării în ședință a martorului sau expertului din motive constatate de instanță ca neîntemeiate, ei vor fi sancționați cu amendă în mărime de 100 salarii minime sau, în cazul neprezentării după a doua citare, vor fi supuși aducerii silite. Deci, CPC al Federației Ruse permite aducerea forțată și a expertului, spre deosebire de CPC al R.Moldova.
Instanța de judecată poate dispune amânarea examinării cauzei nu numai în cazul neprezentării părților și participanților la proces sau a martorului, expertului sau specialistului, dar și în alte cazuri, stabilite de art. 208 din Codul de procedură civilă.
Dacă în ședința de judecată se înaintează o cerere reconvențională, instanța, este obligată să amâne judecarea cauzei pentru altă dată pentru a acorda reclamantului să-și pregătească apărările împotriva cererii reconvenționale. Pînă la începerea dezbaterilor judiciare, pîrîtul are dreptul să intenteze împotriva reclamantului o acțiune reconvențională pentru a fi judecată odată cu acțiunea inițială. Acțiunea reconvențională care ar exclude, total sau parțial, admiterea acțiunii inițiale poate fi depusă și pînă la finalizarea examinării pricinii în fond. În cazul înaintării unei astfel de acțiuni, instanța este obligată să amîne procesul de judecată.
Amânarea judecării cauzei poate avea loc la cererea părții interesate pentru prezentarea și solicitarea unor probe suplimentar, pentru atragerea în proces a unor persoane sau de a efectua alte acte de procedură, care fac imposibilă judecarea cauzei în fond în lipsa lor.
Conform art. 196 alin. 6 Cod de Procedură Civilă, în cazul încălcării în masă a ordinii în ședință de judecată, instanța judecătorească poate îndepărta din sală toate persoanele care nu iau parte la proces și examina pricina în ședință închisă ori poate amîna procesul.
În cazul amînării procesului din motivul nerespectării măsurilor luate de instanță în vederea asigurării ordinii și solemnității în ședință de judecată, instanța, la cererea părții interesate, poate obliga persoanele vinovate la reparația prejudiciului cauzat prin amînarea procesului, independent de sancționarea lor cu amendă pentru aceeași faptă.
Conform art. 37, alin. (4) Codul Familiei, instanța judecătorească va amîna examinarea cauzei dacă, în procesul examinării cererii de desfacere a căsătoriei, unul dintre soți nu-și dă acordul la divorț, stabilind un termen de împăcare de la o lună la 6 luni, cu excepția cauzelor de divorț pornite pe motivul violenței în familie confirmate prin probe.
Trebuie de menționat că, în caz de amânare a ședinței de judecată, dacă sunt prezente părțile, instanța poate audia martorii prezenți și ai elibera pe aceștia de necesitatea ulterioarei prezentări la ședință, ceea ce va duce la examinarea mai rapidă a pricinii (art.209 CPC). Citarea repetată a acestor martori într-o nouă ședință se admite numai în caz de necesitate. Audierea martorilor prezenți în ședința de judecată în cazul amînării examinării pricinii – este un drept al instanței, dar nu o obligație. Scopul audierii constă în economisirea timpului martorilor respectivi, pentru a nu repeta citarea lor la ședința viitoare. La fel, prin această reglementare normativă, se tinde și la economia procesuală în examinarea pricinii. Audierea martorilor în cazul amînării ședinței este posibilă:
-la inițiativa instanței;
-la solicitarea participanților la proces;
-la solicitarea însăși a martorilor, dacă martorii respectivi, pentru a nu se prezenta la ședința viitoare, solicită audierea lor, făcînd trimitere, de exemplu, la faptul că domiciliază departe de sediul judecății, boală, deplasare, serviciu supraîncărcat etc.
În conformitate cu art.127 al.(1) CPC, participanții la proces interesați să prevină dispariția sau imposibilitatea administrării în viitor a unei probe utile pentru dovedirea pretențiilor pot cere instanței judecătorești asigurarea probei. Asigurarea se face prin audierea martorului, efectuarea expertizei, cercetarea la fața locului și prin alte modalități. Conform art.129 al.(1) CPC, persoana interesată, alți participanți la proces se înștiințează despre locul, data și ora asigurării probelor. Neprezentarea lor însă nu împiedică luarea măsurilor de asigurare a probei. În cazul pericolului de întîrziere, instanța examinează cererea de asigurare a probelor de îndată, fără citarea părților.
Coroborînd prevederile art.209 CPC cu stipulările art.art.127,129 CPC, se constată că în cazul asigurării probelor prin audierea martorilor ce nu vor avea posibilitatea de a se prezenta la o nouă ședință de judecată din cauza, spre exemplu, plecării lor peste hotare, instanța este în drept să audieze martorii prezenți și fără prezența în ședință a uneia sau chiar a ambelor părți, cu condiția că aceștia au fost legal citați, după caz.
Audierea repetată într-o nouă ședință a martorilor deja audiați în cauza respectivă este posibilă prin încheierea motivată a instanței de judecată în cazuri absolut necesare, de exemplu, în cazul constatării contradicțiilor între depozițiile acestor martori și alte probe care au relevanță deosebită pentru soluționarea completă, obiectivă și sub toate aspectele a pricinii.
Amînarea procesului poate avea loc și în cazul succesiunii procesuale parțiale.
Succesiunea procesuală este singulară sau parțială, atunci cînd predecesorul transmite conform legii o parte din drepturile sau obligațiile sale, de exemplu în cazul cesiunei de creanță sau preluării datoriei. Dacă are loc succesiunea procesuală parțială atunci ea se produce fără a suspenda procesul, în acest caz are loc fie amînarea, fie întreruperea.
În toate cazurile, amînarea procesului se dispune prin încheiere judecătorească care nu poate fi atacată cu recurs (art.208, alin.3 Cod de Procedură Civilă).
În cazul amînării procesului, instanța fixează data și ora reluării ședinței de judecată, de aceea atît participanții, cît și instanța sunt informați cu certitudine cînd va continua procesul. Data și ora reluării ședinței se stabilește de instanța de judecată în dependență de timpul necesar pentru citația părților, pentru reclamarea unor noi probe de către părțile la proces sau pentru alte acțiuni procesuale. Astfel, în cadrul ședinței în care s-a amînat procesul, persoanelor prezente le este adus la cunoștință, sub semnătură data, ora și locul desfășurării ședinței următoare. Contrasemnarea părților și altor participanți la proces are loc fie nemijlocit în procesul-verbal al ședinței de judecată, fie pe o filă aparte care se anexează la procesul-verbal și servește drept dovadă de înștiințare a participantului la proces. Persoanelor care nu s-au prezentat și celor antrenate recent în proces locul, data și ora noii ședințe li se comunică prin citație sau prin alte modalității prevăzute de CPC /art.208 al.(2) CPC/. Citațiile sau dovezile de înștiințare prin alte modalități, de asemenea, se anexează la procesul-verbal al ședinței de judecată. Astfel, în cazul amînării procesului, instanța fixează data și ora reluării ședinței de judecată, de aceea atît participanții, cît și instanța sunt informați cu certitudine cînd va continua procesul.
De la regula că instanța este obligată să stabilească o dată și o oră concretă în care se va relua ședința de judecată, este și o excepție care constă în faptul că pînă la emiterea avizului consultativ al Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la modul de punere in aplicare a legii, judecarea pricinii se amînă pe un termen nedeterminat.
Hotărîrea de amînare a procesului se adoptă de către instanță sub formă de încheiere. Modalitatea de pronunțare a încheierii este reglementată de art.269 CPC, conform căruia, dispozițiile primei instanțe sau ale judecătorului prin care pricina nu se soluționează în fond se emit sub formă de încheiere care se adoptă în camera de deliberare în condițiile art.48 CPC. Însă, în cazul soluționării unor probleme simple, instanța poate emite încheiere fără a se retrage în camera de deliberare. O astfel de încheiere se consemnează în procesul-verbal al ședinței de judecată, altfel zis – încheiere protocolară. Încheierea de amînare a procesului, conform practicii judiciare, de regulă, se adoptă sub forma unei încheieri protocolare care după pronunțare se consemnează în procesul-verbal al ședinței de judecată, fără retragerea instanței în camera de deliberare.
Conform art.270 al.(2) CPC, încheierea emisă fără retragerea completului în camera de deliberare trebuie să conțină date privind problema asupra căreia se emite, motivele care au determinat concluziile instanței și legea guvernantă, dispoziția instanței, ordinea și termenul de atac al încheierii – dacă este susceptibilă de atac. Astfel, cu trimitere la prevederile articolului sus enunțat, în încheierea de amînare a procesului trebuie să se indice problema amînării procesului, invocată de către instanță, opiniile părților și participanților la proces asupra problemei amînării procesului; data și ora pentru care se amînă procesul, cu indicarea fiecărei date propuse de instanță și a motivelor neacceptării ei de către părți și alți participanți; motivele amînării procesului și legea procesuală ce guvernează amînarea lui; dispoziția instanței de amînare a procesului cu indicarea datei, locului și orei ședinței viitoare. La fel, în încheierea de amînare instanța urmează să indice și acțiunile procesuale ce urmează a fi efectuate pentru a asigura posibilitatea examinării cauzei în ședința viitoare /cum ar fi: citarea unor noi martori, solicitarea de noi înscrisuri etc./
Conform art.208 al.(3) CPC, încheierea de amînare a procesului nu poate fi atacată cu recurs. Astfel, ea poate fi atacată doar odată cu fondul.
Obligativitatea amînării procesului din cauza neprezentării participanților la proces, a reprezentanților acestora sau a persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiției este o prevedere specifică instituției de înfăptuire a justiției și este reglementată atît de legislația națională, cît și de cea internațională.
Conform art.6 CEDO prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Referitor la coraportul dintre „termenul rezonabil de examinare a cauzei” stipulat în art.6 CEDO și amînarea procesului din cauza neprezentării părților, Curtea a statuat că printre factorii pe care organele Convenției au examinat pentru a aprecia caracterul rezonabil al acestui termen figurează complexitatea cauzei, modul în care autoritățile au examinat dosarul, comportamentul reclamantului și miza instanței pentru acesta din urmă (Buchholz c. Germaniei (1981)). În ceea ce privește conduita reclamantului, Curtea a considerat că comportamentul avocatului unei persoane poate fi atribuit acestei persoane, astfel încât o întârziere a examinării cauzei în esență din cauza acțiunii sau a inacțiunii unui apărător nu implică încălcarea articolului 6 (Punzelt c. Republicii Cehe (2000)).
Deci, amînarea examinării cauzei din motivul neprezentării părților sau a reprezentantților lor nu va constituie o încălcare a termenului rezonabil de examinare, din cauza necesității respectării principiilor fundamentale de înfăptuire a justiției, a drepturilor și intereselor participanților la proces, cu condiția ca fiecare amînare să fie motivată și să fie reflectată în procesul-verbal al ședinței de judecată.
Pe de altă parte, instanța de judecată este obligată să evite amînarea neîntemeiată a examinării cauzei, deoarece aceasta are ca efect încălcarea termenelor rezonabile de examinare a pricinilor, împiedică soluționarea la timp a litigiilor, condiționează tărăgănarea examinării cauzei, distragerea neîntemeiată a cetățenilor de la serviciul acestora, precum și privează părțile la proces de posibilitatea exercitării drepturilor sale procesuale.
În cazul amânării judecării cauzei pentru altă dată, examinarea cauzei se reia de la început, însă instanțele de judecată, pentru a evita acest lucru, deseori, anunță întrerupere (pauză) și continuă, ulterior, ședința de judecată, ceea ce este incorect.
Astfel, în condițiile în care ședința de judecată a fost deschisă și examinarea pricinii în fond a început, pot apărea incidente procesuale care fac imposibilă continuarea examinării în aceeași zi și determină întreruperea ședinței de judecată cu posibilitatea continuării acesteia la o altă dată și oră, ce vor fi fixate de instanța de judecată.
2.2.Întreruperea ședinței de judecată
Întreruperea ședinței de judecată se dispune printr-o încheiere protocolară și nu afectează integritatea procesului-verbal. Unde-i prevăzut????
Întreruperea procesului civil este un incident procesual nereglementat cum așa??? Da art.204 prim CPC??? Insist să-l analizezi!!!! de Codul de procedură civilă, care constă în sistarea procesului pe un interval de timp de scurtă durată. Durata întreruperii poate varia de la cîteva minute pînă la cîteva ore. Important este că în cazul sistării procesului prin întrerupere examinarea cauzei continuă chiar în aceiași zi. Motivele pentru care are loc întreruperea examinării cauzei pot fi diverse. Ele pot fi determinate de comportamentul completului de judecată, a persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiției, a participanților la proces sau a reprezentanților acestora. Spre exemplu: întrerupere pentru pauza de masă, pentru prezentarea imediată în instanță a anumitor probe, pentru calmarea participanților la proces etc.
Conform prct.17 al hotărîrii Plenului Curții Supreme de Jusitiție nr.24 din 12 decembrie 2005, instanțele de judecată vor face dinstincție între amînarea și întreruperea examinării cauzei, deoarece după amînare dezbaterile judiciare se reiau de la început, inclisiv cu partea pregătitoare a ședinței /anunțarea completului de judecată, dreptului de recuz, drepturilor și obligațiilor participanților la proces etc./, iar după întrerupere dezbaterile judiciare continuă din momentul în care s-a dispus întreruperea.
În cazul întreruperii ședinței de judecată, instanța, în funcție de timpul necesar efectuării actului procedural, fixează o dată pentru continuarea ședinței de judecată.
Data este adusă la cunoștința celor prezenți printr-un act scris, care este contrasemnat de cei prezenți în ședință. Persoanele care nu s-au prezentat la ședință și cele implicate recent în proces sînt informate despre locul, data și ora continuării ședinței printr-o citație sau prin alte modalități prevăzute de prezentul cod.
În asemenea cazuri, după expirarea pauzei, examinarea cauzei decurge în același proces.
Amânarea examinării pricinii trebuie de deosebit de întreruperea examinării pricinii, prima deosebindu-se de a doua prin aceea că la amânare, examinarea pricinii se începe din nou, adică de la partea pregătitoare a ședinței dejudecată și nu se prelungește, iar când are loc întreruperea, ședința de judecată se prelungește de la momentul de unde aceasta a fost întreruptă. În orice caz,procesul-verbal se semnează de fiecare dată de președintele ședinței și grefier.
Încheierea privind întreruperea ședinței nu este susceptibilă de recurs separat, dar poate fi atacată odată cu fondul.
Capitolul III Suspendarea procesului civil
3.1 Noțiunea și formele suspendării procesului civil
Suspendarea procesului reprezintă încetarea actelor de procedură de către instanța de judecată din cauza unor împrejurări obiective (care nu depind de instanță sau de părți) și fac imposibilă desfășurarea de mai departe a procesului, fără putință de a stabili când aceste împrejurări vor dispărea și când va putea fi reluat procesul. Astfel, acest incident procesual constituie un obstacol temporar în normala desfășurare a activității judiciare.
Suspendarea se deosebește de amînare prin temeiuri, procedură de operare și data reluării pricinii civile. Suspendarea procesului, indiferent de temei, are ca efect suspendarea curgerii tuturor termenelor de procedură. Mai mult decît atît, încetează temporar toate actele procedurale cu excepția celor de asigurare a acțiunii și a probelor /art.260 al.(2) CPC/. În perioada suspendării procesului nu pot fi efectuate acte de procedură, întrucît acestea nu vor produce nici un efect procesual-juridic.
Conform doctrinarului rus M.Treușnicov, suspendarea procesului diferă esențial de amînarea procesului prin următoarele:
procesul se suspendă pe o perioadă nedeterminată, de aceia este îngrădită posibilitatea continuării lui. În cazul amînării procesului, instanța de judecată întotdeauna este obligată să fixeze data noii ședințe. Din aceste considerente amînarea procesului nu îngrădește continuarea examinării cauzei și anume din acest motiv încheierea instanței de judecată privind amînarea examinării cauzei nu poate fi atacată decît odată cu fondul cauzei, pe cînd încheierea privind suspendarea procesului poate fi atacată de către participanții la proces în ordine de recurs;
suspendarea procesului condiționează încetarea tuturor acțiunilor procesuale în pricina respectivă; amînarea procesului, din contra, se dispune pentru înfăptuirea a unor sau altor acțiuni procesuale;
suspendarea procesului în cauză este determinată de circumstanțe care nu depind de voința instanței sau a părților, pe cînd amînarea procesului, de regulă, este determinată de circumstanțe de ordin subiectiv, care pot fi înlăturate prin voința părților sau prin dispoziția instanței;
pentru reluarea procesului după suspendarea lui este necesară adoptarea unei încheieri speciale de către instanța de judecată; în cazul amînării procesului, instanța concomitent fixează data noii ședințe.
După opinia doctrinarului rus M.S.Șacarean, criteriile de delimitare a instituțiilor suspendării procesului și amînării sunt următoarele:
1.după esența acestora instituții.
Dacă suspendarea procesului dictează întreruperea temporară a tuturor acțiunilor procesuale în cauză /cu excepția acțiunilor procesuale legate de asigurarea acțiunii și a probelor, precum și a celor legate de însăși suspendarea și reluarea procesului/, atunci amînarea procesului nu exclude, ci invers, de regulă, presupune săvîrșirea anumitor acțiuni procesuale, îndreptate spre pregătirea pricinii pentru noua ședință /de exemplu, pentru prezentarea sau reclamarea probelor suplimentare, înștiințarea și citarea participanților la proces care nu s-au prezentat în ședința respectivă etc./.
2.după caracterul temeiurilor de aplicare.
Dacă înlăturarea circumstanțelor care au condiționat amînarea procesului, de regulă, depinde de voința și acțiunile participanților la proces sau a instanței de judecată, atunci temeiurile de suspendare a procesului poartă un caracter obiectiv, din care cauză este imposibil de stabilit momentul decăderii lor.
3.după temeiuri.
Șirul temeiurilor care condiționează amînarea procesului indicat în Codul de procedură civilă nu este exhaustiv: amînarea este posibilă și din alte motive, neindicate în Lege; pe cînd temeiurile enumerate în art.art.260, 261 CPC care condiționează suspendarea procesului, sunt exhaustive, instanța de judecată nefiind în drept de a dispune suspendarea procesului pentru un alt temei, neindicat expres în art.art.260, 261 CPC.
4.după termene.
Amănarea examinării cauzei întotdeauna se dispune pentru o perioadă determinată de timp, în cazul amînării procesului instanța de judecată fiind obligată să fixeze data noii ședințe. Suspendarea procesului, din cauza circumstanțelor obiective care au condiționat suspendarea, se dispune pentru o perioadă nedeterminată de timp – pînă la decăderea acestor circumstanțe.
5.după modul de contestare.
Încheierea privind amînarea procesului nu poate fi contestată în instanța ierarhic-superioară decît odată cu fondul, deoarece nu îngrădește mersul procesului în continuare /art.208 al.(3) CPC/, pe cînd încheierea privind suspendarea procesului, din cauza că îngrădește posibilitatea instanței de judecată de a examina cauza în continuare, poate fi atacată cu recurs /art.263 CPC/.
6.după efecte.
În cazul suspendării procesului are loc suspendarea curgerii tuturor termenelor de procedură, precum și încetarea temporară a actelor procedurale, cu excepția celor de asigurare a acțiunii și a probelor /art.260 al.(2) CPC/. În cazul amînării procesului termenele de procedură curg fără întrerupere, influiențînd, în consecință, asupra termenului rezonabil de examinare a cauzei.
Suspendarea intervine numai în condițiile determinate de lege.
1. Cazurile de suspendare obligatorie a procesului sunt:
decesului sau reorganizării părții în proces ori a intervenientului principal dacă raportul juridic litigios permite succesiunea în drepturi;
Succesiunea în drepturile procedurale este o instituție a procesului civil, condiționată direct de succesiunea în drepturi materiale. Succesiunea în drepturile procedurale apare în cazurile în care în procesul pornit are loc trecerea drepturilor și obligațiilor procesuale ale posesorului în drepturi materiale /reclamant, pîrît, terță persoană, petiționar, persoană interesată/ la o altă persoană – succesor în drepturi sau obligații, în legătură cu ieșirea din proces a predecesorului în drepturi sau obligații, cu ocuparea poziției lui procedurale de către succesorul în drepturi. Cu alte cuvinte, succesiunea în drepturi procesuale în cadrul procesului civil se impune dacă din raportul material litigios pus pe rol iese o parte în mod ireversibil.
După părerea doctrinarului G.Osochina, în cadrul art.70 al.(1) CPC, noțiunea de „părți” este incorect formulată, deoarece în cazul succesiunii procesuale are loc înlocuirea nu a părților /părțile rămîn aceleași/, dar a persoanelor: fizice sau juridice care participă în cauză în calitate fie de reclamant, fie de pîrît. Pentru aceea ca norma prevăzută de art.70 al.(1) CPC să reflecte adecvat esența succesiunii procesuale, ea urmează să fie formulată în felul următor: „în cazul ieșirii uneia din persoanele participante la raportul material litigios sau la raportul stabilit prin hotărîre judecătorească /deces, reorganizare, cesiune de creanță, transfer de datorie și alte cazuri de subrogare/, instanța permite înlocuirea persoanei cu succesorul ei în drepturi.”
În dreptul material deosebim:
-succesiunea generală /universală/ care este prezentă în cazul transmiterii tuturor drepturilor și obligațiilor civile de la predecesor la succesor, ca de exemplu: în cazul moștenirii sau în cazul reorganizării persoanei juridice;
-succesiunea singulară /specială/ care este prezentă în cazul în care unele drepturi sau obligații trec de la o persoană la alta, ca de exemplu: în cazul cesiunii de creanță sau transmiterii datoriei.
În funcție de aceste 2 categorii de succesiune diferă și procedura înfăptuirii acesteia. Dacă în procesul deja pornit apar temeiurile succesiunii universale, atunci procesul în mod obligatoriu urmează a fi suspendat conform art.260 al.(1) lit.a) CPC. Dacă are loc succesiunea procesuală singulară sau parțială, atunci ea se produce fără a suspenda procesul.
Doctrinarul rus M.Treușnicov, specifică că ordinea de efectuare a succesiunii procesuale se supune anumitor reguli. Succesiunea procesuală poate avea loc doar în cazul cînd este pornit deja procesul civil pe o anumită pricină. Ordinea procesuală de efectuare a succesiunii constă în următoarele:
– în cazul apariției circumstanțelor ce servesc temei pentru succesiunea procesuală universală în dreptul material, în virtutea Legii, procesul în cauză urmează în mod obligatoriu a fi suspendat;
– în cazul succesiunii singulare, intrarea în proces a succesorului nu necesită suspendarea procesului în cauză.
Decesul persoanei este confirmat de actul de deces. Înregistrarea actului de deces reprezintă procedura de înregistrare a decesului în baza declarației de deces, în termenul și condițiile stabilite de lege. Declarația de deces se face verbal în termen de 3 zile de la data producerii decesului. Acest termen cuprinde atît ziua în care sa produs decesul, cît și ziua în care se face declarația.În cazul înregistrării decesului în baza certificatului constatator de deces ce a depășit termenul de un an de la data cînd s-a produs evenimentul, întocmirea actului de deces are loc în limitele procedurii de înregistrare ulterioară a actului de stare civilă.
La decesul unei persoane fizice patrimoniul ei se transmite moștenitorilor legali sau testamentari. Acesta cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale celui care au aparținut defunctului. Drepturile personale nepatrimoniale, care sînt strîns legate de persoană și încetează în momentul morții celui care lasă moștenirea sînt intransmisibile pe cale de moștenire. Transmisiunea succesorală poate fi atît activă cît și pasivă.
În cadrul activului succesoral sînt cuprinse toate drepturile reale sau de creanță ale celui care lasă moștenirea, cum ar fi: dreptul de proprietate asupra imobilelor; alte drepturi reale principale care au aparținut defunctului și care nu se sting la moartea lui (de exemplu, dreptul de servitute sau superficie) și drepturi reale accesorii (de exemplu ipoteca, gajul); drepturile patrimoniale de autor (de exemplu, dreptul de a trage foloase materiale din valorificarea operei, etc); acțiunile patrimoniale care au aparținut defunctului (de exemplu, acțiunea în revendicare, acțiunea în rezeliere sau rezoluțiune, etc). Există și unele drepturi care deși nu fac parte din patrimonial defunctului, la data deschiderii moștenirii, vor intra în alcătuirea activului succesoral, cum ar fi: fructele produse de bunurile succesorale, ulterior deschderii moștenirii, inclusiv echivalentul bănesc al folosinței exercitată de un moștenitor asupra unui bun din patrimonial succesoral.
În conținutul pasivului succesoral intră datoriile și sarcinile moștenirii. Prin datorii succesorale se înțeleg obligațiile patrimoniale ale defunctului care există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moștenirii, inclusiv datoriile defunctului față de moștenitori, indiferent de izvorul apariției lor (contract, delict, lege). Nu reprezintă datorii succesorale obligațiile care s-au stins prin moartea celui care lasă moștenirea, deci obligațiile executarea cărora depinde de calitățile personale ale defunctului. Aceste obligații nu se transmit prin succesiune, însă sînt opozabile moștenitorilor.
În patrimoniul succesoral nu se includ drepturile și obligațiile patrimoniale care poartă caracter personal și care pot aparține doar celui ce a lăsat moștenirea și nici drepturile și obligațiile, prevăzute de contract sau de lege, care sînt valabile numai în timpul vieții celui ce a lăsat moștenirea și care încetează la decesul lui. Nu întră în activul succesoral acele drepturi care, deși patrimoniale și existente în patrimoniul celui care lasă moștenirea, se sting la moartea titularului lor, întrucît au caracter viager (pe viață) sau sînt contractate sau născute ex lege intuitu persoane (de exemplu, dreptul la pensie alimentară, renta viageră etc).
Nu reprezintă datorii succesorale obligațiile stinse prin moartea celui care lasă moștenirea, cum ar fi: obligațiile legate de calitățile personale ale defunctului, care se sting prin decesul debitorului cum ar fi: obligația de întreținere datorată în calitate de rudă sau de soț, etc; obligațiile izvorîte din contractile încheiate intuitu personae, cum ar fi: contractul de muncă sau contractul de mandat.
Drepturile nepatrimoniale ale celui care a lăsat moștenirea neincluse în patrimoniul succesoral pot fi realizate și apărate de către succesorii în modul prevăzut de lege. Potrivit articolului 16 al Codului Civil, la cererea persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei și demnității unei persoane fizice și după moartea acesteia. Aceasta se poate realiza prin cererea de a dezminți informația ce a lezat onoarea, demnitatea sau reputația profesională a celui care lasă moștenirea, dacă cel care a răspîndit-o nu dovedește că ea corespunde realității.
Astfel, în cazul în care a încetat din viață cetățeanul care era participant la proces, instanța este obligată să verifice în primul rînd dacă raportul judiciar litigios permite succesiunea în drepturi, or în cazul cînd permite, instanța este obligată să suspende procesul pînă la determinarea succesorilor, iar în cazul cînd raportul litigios nu permite succesiunea în drepturi, procesul va înceta.
-Procesul se suspendă obligatoriu și în cazul reorganizării persoanei juridice. Reorganizare este un procedeu juridic de transmitere a drepturilor și obligațiilor prin succesiune de la o persoană juridică la alta potrivit căreia succesorul continuă raporturile juridice în locul predecesorului său.
Persoana juridica se reorganizează prin fuziune (contopire si absorbție), dezmembrare (divizare si separare) sau transformare.
La reorganizare are loc succesiunea universală sau cu titlul universal. La succesori se transferă nu numai drepturile și obligațiile care se indică în actul de transfer sau bilanțul de repartiție și toate drepturile și obligațiile persoanei juridice reorganizate, inclusiv și cele nepatrimoniale. Trec la succesori și drepturile litigioase dintre părți, precum și cele care nu erau cunoscute la momentul reorganizării. Dacă drepturile care se transferă trebuie să fie înregistrate succesorul de drepturi trebuie să le înregistreze.
Reorganizarea prin contopire a persoanelor juridice are ca efect dizolvarea persoanelor juridice cu trecerea concomitentă a drepturilor și obligațiilor la o nouă persoane juridică care se înființează. Fiind un proces anevoios fuziunea prin contopire trebuie să fie motivată din punct de vedere economic și aceasta să se aducă la cunoștința celor interesați arătându-se pozițiile pozitive și negative ale viitoarei reorganizări. Pentru aceasta legiuitorul stipulează necesitatea elaborării unui proiect al contractului de contopire care trebuie să arate perspectivele fuziunii, participanții la aceasta, patrimoniul fiecărei persoane juridice care dorește să participe la reorganizare și alte date ce au importanță. De asemenea acest plan trebuie să arate data prezumată a viitoarei fuziuni și întocmirii actului de transmitere. Actul de transmitere se întocmește pe baza contractului de fuziune aprobat numai după ce noua persoană juridică a fost înregistrată la organul înregistrării de stat și acesta primește în activul său toate bunurile persoanelor juridice care se dizolvă. Actul de transmitere trebuie să fie semnat de administratorii persoanelor juridice care se dizolvă și administratorul persoanei juridice care s-a constituit. Actul de transmitere este unul din ultimele documente care poate fi semnat de administratorul persoanei juridice care dizolvă. Acesta este motivul pentru care persoana juridică care se constituie în rezultatul fuziunii trebuie să fie înregistrată mai înainte decât ar fi fost radiate cele care se dizolvă, făcând ca acestea (persoana juridică nou constituită și persoanele juridice care se dizolve) pentru puțin timp să coexiste în timp.
Fuziunea prin absorbție este o procedură similară contopirii, urmând să efectueze aceleași operațiuni juridice, adică elaborarea unui contract de fuziune, aprobarea acestuia de către organele competente ale persoanelor juridice care fuzionează și întocmirea unui act de transmitere a patrimoniului. Deosebirea însă este că în rezultatul absorbției nu se constituie o nouă persoană juridică, și drepturile și obligațiile trec de la persoana juridică absorbită la persoana juridică absorbantă, care preluându-le integral, își modifică propriile acte constitutive, și continuă toate raporturile juridice pe care le avea persoana juridică absorbită. O diferență poate fi observată și Actul de transmitere în cazul absorbției poate fi semnat de persoanele juridice participante la fuziune chiar până la înregistrarea de stat modificărilor, și actul de transmitere trebuie prezentat împreună cu actele necesare pentru înregistrarea modificărilor societății absorbante cât și împreună cu actele necesare pentru înregistrarea excluderii (radierii) persoanei juridice absorbite.
Reorganizarea societății prin divizare are ca efect trecerea patrimoniului de la persoana juridică care se dizolvă la persoanele juridice care se constituie, și noile societăți continuă raporturile juridice ale societății dizolvate în modul și proporțiile stabilite prin proiectul dezmembrării aprobat în ordinea stabilită de art.81 și a bilanțului de rbnv epartiție. Actele de constituire a persoanelor juridice care se înființează în rezultatul dezmembrării prin divizare dobândesc putere juridică și sunt opozabile membrilor persoanei juridice care se dizolvă de la data aprobării lor împreună cu proiectul dezmembrării. Similar reorganizării prin contopire în procesul reorganizării prin divizare este necesară coexistența în timp a persoanei juridice care se divizează și încetează activitatea cu persoanele juridice care se constituie în rezultatul reorganizării. Astfel încât ultimele mai întâi se înregistrează apar ca persoane juridice apoi primesc prin bilanțul de repartiție activele și pasivele care le revin. Și abia după aceasta persoana juridică care s-a dezmembrat și a stat la temelia fondării celor noi urmează a fi radiată din registru. Aceasta își are explicația în aceia că bunurile și documentele trebuie să fie transmise de la persoana juridică care s-a divizat la cele care s-au constituit și în legătură cu aceasta trebuie să fie întocmit un act semnat cel care transmite și de cel care primește.
Dezmembrarea prin separare a persoanei juridice evidențiază două situații: prima situație este acea când în rezultatul dezmembrării dintr-o persoană juridică care-și continuă existența i-a ființă una sau mai multe persoane juridice la care trec o parte din drepturile și obligațiile primei.
Cea de-a doua situație este când în rezultatul dezmembrării o parte din patrimoniu se separă de la persoana juridică care își continuă existența și trece la o altă persoană juridică existentă. Reieșind din cele menționate și sub aspectul procedurii de reorganizare vor exista deosebiri. Astfel în prima situație va fi întocmit un plan de dezmembrare și vor fi elaborate actele de constituire ale persoanelor juridice care se constituie în rezultatul separării. În continuare va fi mai întâi înregistrată societatea nouă, căreia i se va transmite o parte din activele și pasivele societății care se reorganizează modificându-se și actele de constituire ale acesteia din urmă.
În cea de-a doua situație la planul de dezmembrare trebuie să fie anexat și contractul încheiat cu persoana juridică la care trece o parte din patrimoniu. În legătură cu aceasta sunt necesare a fi operate modificări atât în actele constitutive ale persoanei juridice care se dezmembrează cât și a persoanei juridice care primește patrimoniul respectiv.
La transformarea persoanei juridice drepturile și obligațiile persoanei juridice nu suportă modificări, și nu trec de la una la alte. Persoana juridică continuă să există însă într-o nouă formă, și nu este necesar a fi întocmit un act de transmitere. Mai ales că frecvent același administrator continuă să reprezinte persoana juridică și după transformare. Totuși în unele situații transformarea are ca consecințe reducerea răspunderii. Ne referim la transformarea unei societăți în nume colectiv sau a unei societăți în comandită într-o societate cu răspundere limitată sau pe acțiuni. În rezultatul acestei transformări asociații care răspundeau subsidiar pentru obligațiile societății de până la transformare nelimitat și solidar, după aceasta nu mai au o astfel de răspundere. Același pericol există și în cazul transformării unei instituții în asociație sau fundație.
pierderii capacității de exercițiu a părții în proces;
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei fizice de a dobândi prin faptă proprie și de a exercita drepturi civile, de a-și asuma personal obligații civile și de a le executa. Aceste prerogative persoana fizică le realizează prin încheierea de acte juridice civile singur, personal, fără nici o intervenție din partea altei persoane. Prin încheierea actelor juridice civile persoana fizică nu numai își exercită drepturile și își asumă obligații, dar și dobândește drepturi civile și execută obligațiile civile asumate. Spre deosebire de capacitatea de folosință care reprezintă posibilitatea pasivă a persoanei de a fi titular de drepturi și obligații, capacitatea de exercițiu presupune săvârșirea de acțiuni proprii de partea persoanei, îndreptate spre dobândirea de drepturi și asumarea de obligații. Persoanele care au capacitate de folosință, dar care nu au capacitate de exercițiu dobândesc și exercită drepturi civile, își asumă obligații și le execută prin intermediul reprezentanților.
Capacitatea de exercițiu, fiind posibilitatea persoanei de a dobândi și de a exercita drepturi civile prin propriile fapte, de a-și asuma personal obligații civile și de a le executa, nu apare odată cu nașterea persoanei fizici, precum capacitatea de folosință, ci la o anumită perioadă de timp după naștere ei. Această condiție cerută de lege este condiționată de faptul că pentru ca persoana fizică prin acțiunile proprii să dobândească și să exercite drepturi civile, să-și asume personal obligații civile și să le execute, este necesar ca ea să atingă un anumit grad de dezvoltare mintală și experiență necesară vieții juridice civile. Din aceste considerente, legiuitorul stabilește că persoana fizică dobândește capacitatea de exercițiu deplină la vârsta majoratului, adică la vârsta de 18 ani, cînd are voință conștientă, suficientă și discernământ pentru a-și da seama de interesele ei, importanța și consecințele faptelor sale. Astfel, premisele începutului capacității de exercițiu depline sunt: existența capacității de folosință și discernământul, adică maturitatea psihică pentru ca persoana să-și poată reprezenta corect consecințele juridice ale manifestării sale de voință. Persoana fizică cu capacitate de exercițiu deplină are aptitudinea de a încheia orice fel de acte juridice civile (de conservare, de administrare și de dispoziție), cu excepția celor interzise de lege. Aptitudinea de a încheia singur orice act juridic civil neinterzis de lege implică și posibilitatea de a împuternici pe altul să încheie, în numele și pe seama sa, asemenea acte juridice (cu excepția celor referitoare la drepturi și obligații strict personale). Capacitatea de exercițiu deplină înseamnă și aptitudinea de a încheia acte juridice civile în numele și pe seama altei persoane, în calitate de reprezentant legal (părinte, tutore, curator) sau reprezentant convențional (mandatar).
De la regula generală, conform căreia capacității de exercițiu deplină se dobîndește la împlinirea vîrstei de 18 ani, în Codul Civil sunt două excepții. Prima excepție, care se referă la persoanele care s-au căsătorit înainte de împlinirea vîrstei matrimoniale. Conform art. 14 din Codul Familie, vîrsta matrimonială este de 18 ani pentru bărbați și de 16 ani pentru femei. Vîrsta matrimonială poate fi redusă pentru bărbați, dar nu mai mult de doi ani, în cazul în care sunt motive temeinice. Reducerea se încuviințează de către autoritatea administrației publice locale în baza cererii minorului care dorește să se căsătorească, pentru aceasta fiind necesar și acordul părinților lui. După înregistrarea căsătoriei la Organele Înregistrării Actelor de Stare Civilă, minorul dobândește capacitate de exercițiu deplină. Aceasta este necesar pentru a asigura egalitatea soților în căsătorie, ceea ce constituie un principiu al legislației familiale. La desfacerea căsătorie pînă la împlinirea majoratului, capacitatea de exercițiu deplină a minorului se menține. Altfel se soluționează problema menținerii capacității de exercițiu deplină a minorului în cazul declarării nulității căsătoriei. Deoarece încălcarea condițiilor stabilite de lege pentru declararea nulității căsătoriei sunt diferite, consecințele declarării nulității căsătoriei sunt stabilite de instanța de judecată în dependență de circumstanțele concrete ale cazului. De aceea se lasă la discreția instanței de judecată să decidă fie să mențină, fie să dispună pierderea capacității de exercițiu restrânsă a minorului din momentul stabilit de ea.
Atribuirea capacității depline de exercițiu unui minor (emancipare) constituie un temei nou pentru recunoașterea minorului care a împlinit vîrsta de 16 ani cu capacitate de exercițiu deplină. Pentru aceasta este necesar ca minorul să dispună de venit propriu, fiind angajat în câmpul muncii în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinților, adoptatorilor sau curatorului, să practice activitate de întreprinzător. Emanciparea minorului se efectuează printr-o hotărâre a autorității tutelare, cu acordul ambilor părinți, adoptatorilor sau curatorului, iar dacă lipsește acordul părinților, minorul este emancipat de către instanța de judecată.
Odată cu lipsa capacității de exercițiu, persoana nu mai are drepturi și obligații în raporturile juridice. Conform legii, în cazul pierderii capacității de exercițiu, cei vizați sunt practic lipsiți de drepturile de a avea și gestiona bani, de a se căsători, de a alege locul de trai, de vot și, de asemenea, de posibilitatea de a participa la un proces ce implică drepturile lor.
Temei pentru declararea incapacității persoanei fizice constituie tulburarea psihică cauzată de bolile mintale sau de deficiențe mintale, din cauza cărora aceasta nu poate conștientiza sau dirija acțiunile sale. Persoana fizică care suferă de asemenea tulburări psihice este declarată incapabilă numai de către instanța de judecată, la cererea persoanelor interesate: membrii ei de familie, rudele apropiate (părinți copii, frați, surori, bunei), autoritatea tutelară, instituția de psihiatrie (psihoneurologie), procurorul. Instanța de judecată, în baza rezultatelor expertizei psihiatrice, care stabilește starea lui psihică, declară persoana fizică incapabilă. Hotărîrea judecătorească prin care persoana fizică este declarată incapabilă servește temei pentru ca autoritatea tutelară să numească o tutelă.
Tutorele instituit asupra persoanei declarate incapabile este reprezentantul ei legal, care este împuternicit cu prerogativele stabilite de lege, îi apără drepturile și interesele acesteia, încheie în numele ei toate actele juridice.
Astfel, in cazul pierderii capacității de exercițiu a părții în proces, procesul de judecată se suspendă pînă cînd va fi numit tutorele pentru ca acesta să reprezinte interesele persoanei în cadrul ședinței de judecată.
delegării către o instanță judecătorească străină a efectuării actelor de procedură;
Instanțele judecătorești pot delega și instanțele judiciare străine învederea efectuării unor acte de procedură în conformitate cu legislația în vigoare și tratatele internaționale cu care Republica Moldova este parte. Instanța judecătorească delegată cu executarea încheierii urmează să se conducă de prevederile art. 126 din Codul de procedură civilă. Încheierea cu privire la delegarea instanțelor judecătorești străine se expediază prin intermediul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Astfel, în cazul necesității adunării unor probe din străinătate, judecătorul emite o încheiere în corespundere cu art.125 alin.(2) Cod de Procedură Civilă pe care președintele instanței judecătorești o adresează organelor competente (prin intermediul Ministerului Justiției al Republicii Moldova) printr-o delegație în care le solicită concursul.
Potrivit Convenției de la Haga (referința e la pagina precedenta cu alt număr???) privind procedura civilă din 1 martie 1954, asistența juridică internațională se va face prin grija autorității competente conform legilor statului solicitat. Însă, la rugămintea instituției solicitante, instituția solicitată poate aplica normele procesuale ale celei dintâi menționate, numai dacă acestea nu contravin legislației statului solicitat.
Comunicarea actelor de procedură constituie un mijloc prin care instanța notifică părțile sau alți participanți despre îndeplinirea unor acte procedurale.
Conform instrumentelor internaționale în materie civilă, cererile de asistență juridică se adresează prin intermediul autorității centrale, care este Ministerul Justiției și/sau prin intermediul reprezentanțelor diplomatice.
În această ordine de idei, la primirea actelor de la instanța de judecată, după controlul de regularitate internațională, Ministerul Justiției le va putea trimite, după caz, în funcție de existența și prevederile unui instrument internațional: fie autorității centrale competente din statul solicitat, fie misiunii diplomatice a Republicii Moldova, prin intermediul MAEIE.
Instanța judecătorească din Republicii Moldova va formula cererea de comunicare în străinătate a actelor de procedură, precum și, la apelul Ministerul Justiției, va proceda la comunicarea către destinatarul aflat pe teritoriul său a actelor procedurale, transmise în acest scop de statul solicitant, ținând cont de prevederile Codului de Procedură Civilă și, mai cu seamă, de tratatele internaționale ratificate în acest sens.
Actele de procedură sunt, de regulă, operațiunile juridice și înscrisurile făcute în cadrul procesului civil, în legătură cu activitatea lor procesuală. Acestea sunt: cererile de chemare în judecată, citațiile pentru părți sau martori, hotărârile judecătorești, plata cheltuielilor de judecată etc.
Un aspect foarte important în procesul de acordare a asistenței juridice internaționale îl constituie limba de comunicare. Astfel, cererile de asistență juridică urmează a fi formulate în una din limbile prevăzute în tratatul internațional aplicabil în relația cu statul solicitat. De regulă, limba de comunicare este fie limba statului solicitat, fie a celui solicitant, în această ultimă ipoteză actele trebuie să fie însoțite de traducerile de rigoare pentru a fi expediate statului solicitat (acceptate, de majoritatea tratatelor și în limba engleză sau franceză). În cazul Convenției de la Minsk, al Tratatului între RM si Federația Rusă cu privire la asistența juridică si raporturile juridice în materie civilă, familială si penală, Tratatului între RM si Republica Lituania cu privire la asistența juridică si la raporturile juridice în materie civilă, familială si penală, Tratatului între RM si Republica Letonă cu privire la asistența juridică si la raporturile juridice în materie civilă, familială si penală, Tratatului între RM si Ucraina privind asistența juridică și Relațiile juridice în materie civilă și penală, Tratatului între RM si Republica Azerbaidjan cu privire la asistența juridică si raporturile juridice în materie civilă, familială si penală, se folosește inclusiv și limba rusă.
Actele anexate cererii, de asemenea cad sub incidența celor menționate supra.
Astfel de reglementări pot fi întâlnite în majoritatea instrumentelor internaționale, amintite ceva mai devreme, care prevăd că instituția solicitată înmânează actele în conformitate cu normele în vigoare ale statului său, dacă acestea sunt perfectate în limba lui sau într-o limbă stabilită de comun acord sau sunt însoțite de traducerile certificate corespunzătoare. În caz contrar, ele se înmânează destinatarului numai dacă acesta este de acord să le primească.
Cererea de acordare a asistenței juridice internaționale în materie civilă trebuie să conțină informația referitoare la:
– autoritatea de la care emană actul transmis (instituția solicitantă),
– autoritatea căreia îi este adresată rugămintea (instituția solicitată),
– tratatul în baza căruia se cere asistența,
– numele și calitatea părților (date personale),
– natura actului respectiv (obiectul cauzei, conținut, circumstanțe).
– adresa destinatarului și denumirea actului care urmează a fi înmânat (în dublu exemplar, așa cum este prevăzut, de exemplu în Convenția de la Haga privind procedura civilă sau în Acordul între RM si Republica Turcia cu privire la asistența juridică în materie civilă, comercială si penală).
În cazul în care nu este cunoscută adresa completă a destinatarului, instituția solicitată ia toate măsurile necesare pentru stabilirea ei în conformitate cu legislația statului pe teritoriul căruia se află persoana.
Cererea trebuie să fie semnată și autentificată prin ștampila instanței de judecată competentă.
Notificarea de acte procedurale se efectuează prin simpla lor transmitere de către instanța de judecată destinatarului. Așa cum am subliniat și mai sus, dacă statul solicitant cere în mod expres, comunicarea de acte va fi efectuată în una din formele prevăzute de legislația sa națională pentru înmânări similare, numai dacă aceasta nu aduce atingere legislației statului solicitat.
În ceea ce privește termenele de notificare a actelor procedurale, sfera civilă nu acoperă acest segment, ele fiind prevăzute, eventual, de lex fori.
Proba notificării se va face printr-o dovadă semnată de către persoana căreia i-a fost înmânat actul, autentificată prin ștampila instanței de judecată (instanța în raza căreia destinatarul își are domiciliul), ce conține data înmânării și semnătura judecătorului.
Acordarea asistenței poate fi refuzată dacă aceasta cauzează prejudicii suveranității sau securității statului solicitat, fapt stipulat în absolut toate instrumentele internaționale menționate supra.
În toate cazurile când o cerere de acordare a asistenței juridice nu poate fi executată de către autoritățile solicitate, aceasta va informa imediat autoritatea solicitantă, indicând motivele imposibilității executării acesteia, restituind actele ce urmau a fi înmânate.
Dacă Republica Moldova, în calitate de stat solicitant, consideră că participarea în persoană a unui martor sau expert în fața instanțelor sale judecătoresti este deosebit de necesară, trebuie să menționeze acest fapt în cererea de asistență juridică privind înmânarea Citației. Statul străin solicitat va comunica RM răspunsul martorului sau al expertului.
Citația nu poate conține sancțiuni în cazul neprezentării celui chemat. Martorul citat care se prezintă în fața autorităților centrale ale RM, ca stat solicitant, si refuză a depune mărturie în totalitate sau în parte nu poate fi supus nici unei măsuri de constrângere.
Din momentul înștiințării martorului sau expertului despre faptul că prezența sa nu mai este necesară în cadrul unui proces, acesta va trebui să părăsească teritoriul statului solicitant timp de 15 zile, asa cum este prevăzut de Convenția de la Minsk privind asistența juridică și raporturile de drept în procesele civile, familiale și penale din 22 ianuarie 1993, precum și de tratatele bilaterale încheiate între RM și alte state. În acest termen nu este inclus timpul în care martorul sau expertul nu a putut părăsi teritoriul statului solicitant din motive ce nu au ținut de voința sa.
Martorii și experții ce se prezintă la solicitare, au dreptul la îndemnizații, cheltuieli de călătorie și de ședere sau la garanțiile privind restituirea acestor cheltuieli. Experții mai au dreptul la recuperarea onorariului pentru efectuarea expertizei.
În materie civilă, autoritatea judiciară a unui stat va putea, conform prevederilor legislației sale, să se adreseze, prin comisie rogatorie, autorității competente a unui alt stat pentru a-i cere să facă, în limita competenței sale, fie un act de cercetare, fie alte acte judiciare.
Comisia rogatorie reprezintă o procedură utilizată pentru administrarea unor dovezi de către o altă instanță străină decât acea care judecă fondul litigiului. Prin urmare, este o formă de asistență juridică internațională care constă în împuternicirea pe care o instanță judecătorească competentă dintr-un stat o acordă unor autorități similare din alt stat pentru a îndeplini în locul și în numele său activități procesuale referitoare la un anumit proces civil. Instanța străină delegată este obligată să îndeplinească sarcina ce i-a fost încredințată, conform legislației sale și a tratatelor internaționale în vigoare. Ea nu trebuie să depășească limitele delegației primite, fiind
obligată să administreze doar proba precizată de instanța care a dispus delegarea.
Dacă autoritatea solicitantă cere, ea va fi informată asupra datei și locului unde se va proceda la luarea măsurii solicitate, cu scopul ca partea interesată să fie în stare să o asiste.
Executarea comisiei rogatorii poate fi refuzată, atunci când statul pe teritoriul căruia executarea urmează să aibă loc, consideră că aceasta este de natură să-i afecteze suveranitatea sau securitatea.
În literatura de specialitate corect se menționează că noțiunile de încălcare a „principiilor fundamentale de drept, ordinii publice, suveranității și securității de stat” necesită de a interpreta în sens îngust și, anume, dacă aceasta va avea consecințe incompatibile cu principiile de drept, cînd executarea delegației judecătorești va avea ca urmare încălcarea drepturilor și libertăților constituționale în lipsa pentru aceasta a unui temei sau vor fi încălcate normele imperative ale legislației statului solicitat.
Autoritatea judiciară care procedează la formularea sau/și executarea unei comisii rogatorii va aplica toate condițiile de conținut și formă descrise anterior, cu mențiunea de a preciza proba care urmează a fi administrată în termeni cât mai amănunțiți. Modul de legătură și limba utilizată, de asemenea cad sub incidența celor menționate în cadrul abordării subiectului notificării de acte procedurale.
Proba interogării se va face printr-un proces-verbal de interogare semnat de către persoana căreia i-au fost adresate întrebările de rigoare, care trebuie să conțină toate cele expuse în cadrul ședinței de judecată, precum și, în mod obligatoriu urmează a fi autentificat prin ștampila instanței de judecată, indicând data înmânării și semnătura judecătorului.
În toate cazurile în care comisia rogatorie nu este executată de către autoritatea solicitată, aceasta va informa imediat autoritatea solicitantă, indicând motivele neexecutării.
În conformitate cu unele izvoare internaționale amintite pe parcursul acestui capitol, actele care au fost întocmite sau certificate de către instituțiile de justiție sau de o persoană oficială de pe teritoriul unui stat, în limitele competenței lor și în forma stabilită și certificată cu sigiliu cu blazon, sunt valabile pe teritoriul celorlalte state fără o altă legalizare. Tot în acest context, actele care pe teritoriul unui stat sunt recunoscute ca oficiale, au pe teritoriul celuilalt stat aceeași forță probantă.
Conchidem prin a menționa că acordarea asistenței juridice internaționale nu implică pentru statul solicitant anumite cheltuieli. Prin urmare, statul solicitat nu va cere restituirea cheltuielilor ce țin de acordarea asistenței juridice. Fiecare stat suportă toate cheltuielile ce țin de acordarea asistenței juridice pe teritoriul său de unul singur.
Astfel, în situația în care instanța din Republica Moldova constată necesitatea de a delega unei instanțe judecătorești străine de a efectua unele acțiuni procedurale, din cauza importanței pe care o are aceasta în soluționarea justă a cauzei, instanța poate suspenda procesul civil pînă la prezentarea de către instanța străină a delegației de acordare a asistenței juridice.
d) situațiilor prevăzute de Legea insolvabilității- pînă la intrarea în vigoare a hotărîrii judecătorești în cadrul procedurii insolvabilității.
Conform art.17 al.(1) din Legea insolvabilității nr.632-XV din 14.11.2001 AVEM LEGE NOUĂ, IN VIGOARE DIN MARTIE 2013 cererea de intentare a procesului de insolvabilitate se examinează de către instanțele judecătorești în conformitate cu competența materială și teritorială stabilită de Codul de procedură civilă. Instanța de judecată dispune de competență exclusivă la judecarea litigiilor ce țin de masa debitoare.
Procesul de insolvabilitate nu este un proces de contencios (nu se examinează litigiul între părți), ci un proces specific, aparte. Aici nu există reclamant și pîrît, ci debitori și creditori. Instanța de insolvabilitate soluționează doar divergențele ce apar între creditori.
Toate litigiile de drept ce apar din momentul adresării cu cererea introductivă și pînă la etapa finală a procesului de insolvabilitate nu se judecă în cadrul aceluiași proces de insolvabilitate, ci în cadrul altui proces civil separat de către instanța competentă conform regulilor generale prevăzute de CPC.
Cauzele pendinte, aflate pe rol în alte instanțe, cu privire la bunurile din masa debitoare se judecă în conformitate cu prevederile art.88 din Legea insolvabilității.
Conform pct.20 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.34 din 22.11.2004 „Cu privire la aplicarea Legii insolvabilității de către instanțele judecătorești economice”, instanța de judecată care soluționează cazurile de insolvabilitate va ține cont de faptul că pricinile cu privire la bunurile din masa debitoare a debitorului, aflate pe rol în alte instanțe la data intentării procesului de insolvabilitate, vor continua a fi judecate cu preluarea de către administrator a drepturilor debitorului ca reclamant în condițiile art.88 din Legea insolvabilității.
Dacă în cauzele cu privire la masa debitoare a debitorului acesta din urmă este pîrît, judecarea pricinii va continua cu preluarea de către administrator a drepturilor și obligațiilor părții reclamate în cazurile de :
-separare a unui bun din masa debitoare care nu aparține cu drept de proprietate debitorului în baza cererii unei persoane care deține un drept real asupra bunului;
-executare a creanțelor garantate în baza cererii unui creditor gajist;
-executare a creanțelor care au fost asigurate într-un alt mod prin masa debitoare.
Alte cauze cu privire la bunurile din masa debitoare sau care pot aduce atingere masei debitoare și debitorului, pendinte la data intentării procesului de insolvabilitate, se suspendă pînă la încetarea procesului de insolvabilitate. În asemenea cazuri, creditorii chirografari-reclamanți pot declara creanțele în procedură de insolvabilitate și doar în cazul invalidării acestora pot solicita reluarea procesului suspendat pentru soluționarea litigiului aflat în derulare.
Este necesar de a se ține cont de faptul că administratorul insolvabilității este obligat să rezerveze din masa debitoare partea pentru creditorii ale căror creanțe nu au fost validate în cadrul procesului de insolvabilitate și ale căror creanțe se examinează separat într-un proces pendinte suspendat în cazul prezentării în termen de 15 zile de la data depunerii listei de distribuire în instanță, a dovezii faptului că refuzul validării a fost contestat sau că procesul în derulare suspendat a fost reluat.
Conform art.20 al Legii insolvabilității, hotărîrile și încheierile instanței de judecată pot fi atacate numai cu recurs și numai în cazurile prevăzute expres de lege.
e) ridicării excepției de neconstituționalitate.
Cea mai importantă victorie a reformei judiciare și de drept în Republica Moldova, care asigură independența judecătorilor, este dreptul Instanțelor judecătorești de a nu aplica la rezolvarea litigiilor, fie de drept civil, fie de drept penal sau administrativ, acte normative contrare Constituției. În asemenea cazuri instanțele dispun de dreptul de a solicita controlul constituționalității actelor normative aplicabile la rezolvarea litigiilor. În acest scop legislatorul a introdus procedura ridicării excepției de neconstituționalitate.
În opinia unor autori, excepția de neconstituționalitate reprezintă o procedură de inițiere de către instanțele de judecată, din oficiu sau la cererea persoanelor dependente de actul justiției, a controlului conformității cu normele constituționale a unui act normativ care va fi aplicat sau deja a fost aplicat la soluționarea litigiului.
Conform art.12/1 CPC, dacă, pe parcursul judecării pricinii, se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau care a fost deja aplicată este în contradicție cu prevederile Constituției Republicii Moldova, iar controlul constituționalității actului normativ este de competența Curții Constituționale, instanța de judecată este în drept să sesizeze, în conformitate cu prevederile Codului jurisdicției constituționale, Curtea Constituțională pentru verificarea constituționalității actului respectiv.
Sesizarea Curții Constituționale de către instanța de judecată este admisibilă numai în cazul în care actul normativ este aplicat sau urmează a fi aplicat conform opiniei instanței în pricina concretă pe care o examinează.
În prezent excepția de neconstituționalitate reprezintă singura cale, pentru persoanele fizice, de a supune controlului constituționalității actele normative presupuse neconstituționale, în baza cărora au fost și trebuie să fie rezolvate litigiile.
Excepția de neconstituționalitate este considerată o cale indirectă, deoarece controlul constituționalității poate fi efectuat numai prin instanța de judecată în cadrul examinării unei cauze judiciare.
Conform Titlului V din Constituție, Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională a Republicii Moldova.
Curtea Constituțională este independentă de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției.
Curtea Constituțională garantează supremația Constituției, asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă și putere judecătorească și garantează responsabilitatea statului față de cetățean și a cetățenilor față de stat.
Curtea Constituțională își desfășoară activitatea din inițiativa subiecților prevăzuți de Legea cu privire la Curtea Constituțională.
Legile și actele normative sau unele părți ale acestora devin nule, din momentul adoptării hotărîrii corespunzătoare a Curții Constituționale.
Hotărîrile Curții Constituționale sunt definitive și nu pot fi atacate.
Conform prevederilor art.38 al.(1) al Codului jurisdicției constituționale, subiecții cu drept de sesizare a Curții Constituționale sunt Președintele Republicii Moldova, Guvernul, ministrul justiției,
Curtea Supremă de Justiție, Judecătoria Economică, Procurorul General, deputatul în Parlament, fracțiunea parlamentară, avocatul parlamentar și Adunarea Populară a Găgăuziei.
Conform art.2 lit.d) al Legii cu privire la Curtea Supremă de Justiție, una din atribuțiile Curții Supreme de Justiție este sesizarea din oficiu sau la propunerea instanțelor judecătorești a Curții Constituționale pentru pronunțarea acesteia asupra constituționalității actelor juridice.
Coroborînd prevederile art.38 al.(1) al Codului jurisdicției constituționale, art.2 al Legii cu privire la Curtea Supremă de Justiție cu prevederile 12/1 al.(1) CPC, observăm reglementarea neuniformă de către legiuitor a subiecților cu drept de sesizare a Curții Constituționale.
Astfel, statistica Curții Constituționale ne demonstrează faptul ca această cale de control al constituționalității actelor normative aproape că nu funcționează.
În anii 1996, 1999, 2004 și 2006 Curtea Constituțională n-a examinat nici o excepție de neconstituționalitate, în 1997, 2001 și 2005 a examinat cîte 2 excepții anual, în 2000, în 1998, 2000, 2002 și 2003 – cîte una. În total au fost pronunțate 10 hotărîri asupra excepțiilor de neconstituționalitate, 11 sesizări n-au fost admise spre examinare.
Vom menționa că pe parcursul anilor 1996 – 2006 Curtea Constituțională a recunoscut neconstituționale integral sau parțial 174 de acte normative.
Există un șir de factorii subiectivi și obiectivi, care limitează persoanele fizice și juridice și instanțele judecătorești să recurgă la ridicarea excepției de neconstituționalitate, ca o garanție a efectuării unei justiții conforme standardelor internaționale.
Unul din factorii principali, în opinia noastră, rezidă în conștientizarea necesității folosirii mecanismului excepției de neconstituționalitate de către judecători, procurori, avocați și alți participanți la procesul judiciar.
Practica Curții Constituționale confirmă faptul că instanțele judecătorești ridică rar excepția de neconstituționalitate din propria inițiativă, deseori ele resping în mod neîntemeiat demersurile sau le satisfac neverificînd care anume normă sau parte a normei aplicabile la rezolvarea litigiului se află în legătură cauzală nemijlocit cu litigiu. Nu este folosit nici dreptul de a ridica excepția de neconstituționalitate la orice etapă a procesului judiciar: în prima instanță, în instanța de apel sau instanța de recurs (ordinar și neordinar) și altele.
În opinia noastră, în societate mai persistă regula aplicării oarbe a normelor de drept, cunoscută regimului sovietic, în care domina concepția prezumției constituționalității normelor de drept adoptate de autoritățile publice centrale. La nivel informațional există o supraapreciere a Convenției Europene a Drepturilor Omului, în defavoarea aplicării normelor constituționale la rezolvarea litigiilor. Probabil, această opinie s-a creat sub presiunea multiplelor cauze pierdute la CEDO și a recomandărilor insistențe ale instanțelor judecătorești ierarhic superioare de a aplica direct normele Convenției.
Pentru confirmare aș putea aduce mai multe exemple pe care autorul le-a expus la diferite forumuri și în literatura de specialitate.
Mă voi limita aici la un caz recent. În ziarul "Moldova Suverană" din 27 noiembrie 2007, în care se analizează hotărîrea CEDO din 9 octombrie 2007 în cauza Klionov versus Moldova privind "modificarea alin.(2) art.437 CPC, în special excluderea sintagmei ………. prevederile art.85 alin.(4) și ale art.86 neavînd incidență", autorul comentariului deduce următoarele: "Or, instanțele judecătorești au obligația să aplice în mod direct concluziile Curții Europene în orice caz concret ce este supus aprecierii lor, fără să aștepte modificările necesare în Codul de procedură civilă".
Presupunem că sintagmele, la care face referire autorul comentariului, contravin Constituției, în opinia lui, insă, este mai simplu de a aplica direct prevederile Convenției în baza art.46, decît de a supune controlului constituționalității actele normative care contravin Constituției.
Socotim că tendința de diminuare a rolului Constituției Republicii Moldova în raport cu CEDO necesită să fie schimbată, deoarece:
– Normele procedurii civile și penale obligă instanțele judecătorești să supună controlului constituționalității actele normative care contravin Constituției .
– Hotărîrile explicative ale Plenului Curții Supreme de Justiție nr.2 din 30 ianuarie 1996 și nr.17 din 19 iunie 2000 obligă instanțele judecătorești să verifice nu numai circumstanțele de drept și de fapt ale litigiului, dar și să pună actul normativ în balanța justiției, verificîndu-l atît din punctul de vedere al constituționalității, cît și al conformității cu Convenția europeană;
– Curtea Europeană pentru Drepturile Omului recomandă statelor-membre ale Consiliului Europei să rezolve conflictele la nivel național și să aplice mai întîi legislația națională, care nu contravine Constituției statului, respectiv și Convenției Europene. Curtea de la Strasbourg privește excepția de neconstituționalitate ca o prelungire a accesului la justiție, inclusiv la Curtea Constituțională.
În cazul Boicenco versus Moldova Curtea de la Strasbourg a recunoscut următoarele: "Chiar și admițînd faptul că articolele invocate de Guvern ar fi permis detenție reclamantului, aceasta ar contraveni art.25 din Constituție, care prevede în termeni clari că arestarea se face în temeiul unui mandat, pentru o durată de cel mult 30 de zile".
Și mai categoric s-a pronunțat Curtea de la Strasbourg în cazul S.Pronina versus Ucraina8. S-a constatat că "în sistemul de drept al Ucrainei, în care persoanele fizice nu au dreptul la adresările individuale la Curtea Constituțională a Ucrainei, instanțele judecătorești naționale sînt obligate să verifice conformitatea actelor normative cu Constituția și dacă apar suspiciuni – privind constituționalitatea actelor – n.a. – să se adreseze cu demers pentru deschiderea procesului de jurisdicție constituțională", în acest caz Curtea Europeană a conchis că instanțele judecătorești ucrainene de mai multe niveluri n-au făcut nici o încercare de a supune controlului constituționalității actele normative aplicabile la soluționarea litigiului. O situație similară, în opinia noastră, există și în Republica Moldova.
Practica ne demonstrează că pot fi pierdute la CEDO cauzele și în caz de neridicare a excepției de neconstituționalitate.
Al doilea factor. Perfecționarea mecanismului excepției de neconstituționalitate.
Pentru prima dată instituția excepției de neconstituționalitate a fost introdusă în Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. Art.135 alin.(1) lit.g) stipulează că Curtea Constituțională "rezolvă cazurile excepționale de neconstituționalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiție".
Vom menționa că într-o perioadă de aproximativ 10 ani legislatorul de cîteva ori a revăzut procedura ridicării excepției de neconstituționalitate și nu întotdeauna a reușit.
De exemplu, în Codul de procedură civilă pentru prima dată excepția de neconstituționalitate a fost introdusă prin Legea nr.942 din 18 iulie 1996.
Din mecanismul prevăzut de art.11 CPC în redacția precedentă putem deduce următoarele:
– Instanțelor judecătorești li s-a impus obligația să verifice conformitatea actului normativ aplicabil la rezolvarea litigiului cu Constituția. Dacă instanța ajungea la concluzia că actul normativ adoptat după 27 august 1994 contravine Constituției, era obligată să nu-l aplice, dar conform procedurii, să-l remită prin intermediul Curții Supreme de Justiție Curții Constituționale pentru controlul constituționalității;
– Instanței judecătorești i s-a acordat un anumit nivel de independență față de Curtea Supremă de Justiție. Curtea Supremă nu era în drept să se pronunțe asupra sensului propunerii făcute de instanța ierarhic inferioară, dar era obligată să formuleze sesizarea și să o prezinte Curții Constituționale;
– Era clară competența în materie a Curții Supreme de Justiție, ca instanță judecătorească de drept comun, și a Curții Constituționale, ca instanță de control constituțional.
Noul Cod de procedură civilă (în vigoare din 12.06.2003), în art.12, prevedea același mecanism, cu unele excepții.
Art.12 din Codul de procedură civilă stipula că "Curtea Supremă de Justiție examinează propunerea și, dacă aceasta este întemeiată, adresează Curții Constituționale sesizarea în conformitate cu prevederile Codului jurisdicției constituționale".
Sintagma "dacă propunerea este întemeiată" a creat, în opinia noastră, un șir de dificultăți, care au influențat negativ actul justiției.
Prin aceste modificări:
– s-a limitat dreptul judecătorilor, curților de apel și instanțelor judecătorești specializate de a contesta actele normative contrare Constituției, în baza cărora puteau fi rezolvate litigiile;
– în problemele aplicării normelor de drept neconforme Constituției, instanțele judecătorești inferioare au devenit dependente de opinia Curții Supreme de Justiție;
– Curtea Supremă de Justiție, contrar art.134 alin.(1) din Constituție, în problema dată a devenit a doua autoritate de jurisdicție constituțională în Republica Moldova. Ea determină constituționalitatea actului normativ socotit neconstituțional de instanțele judecătorești inferioare;
– s-a redus inițiativa judecătorească pentru controlul constituțional al actelor normative.
Sîntem de părere că la aplicarea restrînsă a excepției a influențat și opinia unor specialiști, care cereau Parlamentului "abilitarea Curții Supreme de Justiție cu dreptul de a se pronunța pe marginea admisibilității propunerilor instanțelor judecătorești, ierarhic inferioare, despre ridicarea excepției de neconstituționalitate".
La 21 iulie 2006 legislatorul iarăși a modificat Codul de procedură civilă, prin Legea nr.244-XVI din 21 iulie 2006, introducînd un nou articol – Articolul 121 "Ridicarea excepției de neconstituționalitate".
În articolul 121 au fost introduse noi reglementări.
Astfel, conform noii proceduri, dacă în procesul judecării pricinii se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau care a fost deja aplicată este în contradicție cu prevederile Constituției Republicii Moldova, iar controlul constituționalității actului normativ este de competența Curții Constituționale, instanța de judecată formulează o sesizare a Curții Constituționale pe care o transmite prin intermediul Curții Supreme de Justiție. Din momentul emiterii de către instanță a încheierii cu privire la ridicarea excepției de neconstituționalitate și pînă la adoptarea hotărîrii de către Curtea Constituțională, procedura de examinare a pricinii sau de executare a hotărîrii pronunțate se suspendă.
2. Suspendarea este facultativă atunci când judecătorul este în drept, dar nu este obligat, să înceteze temporar actele de procedură, luîndu-se în considerație posibilitatea continuării procesului în circumstanțele fiecărui caz în parte. Suspendarea facultativă poate fi dispusă atît la cererea participanților la proces, cît și din oficiul instanței.
Potrivit art. 261 Cod de Procedură Civilă, temeiurile suspendării facultative sunt:
pîrîtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forțelor Armate sau a altor trupe și formațiuni militare ale Republicii Moldova;
Forțele destinate apărării naționale sînt Forțele Armate compuse din Armata Națională și Trupele de Carabinieri. Ministerul Apărării este autoritatea publică centrală de specialitate, care organizează, coordonează și conduce activitățile în domeniul apărării naționale și este responsabil de construcția și dezvoltarea Armatei Naționale și de pregătirea ei pentru executarea misiunilor de apărare a țării. Armata Națională este componenta de bază a Forțelor Armate, care asigură, pe timp de pace și de război, integrarea într-o concepție unitară a activităților tuturor forțelor care participă la acțiunile de apărare a țării.
Conform art.6 al Legii cu privire la statutul militarilor nr.162-XVI din 22.07.2005, cetățenii Republicii Moldova au statut de militar pe perioada aflării lor în serviciul militar.
Conform art.art.8, 9 al.(1) ale Legii indicate, militarii beneficiază de drepturile și libertățile stabilite pentru cetățenii R.Moldova de Constituție, de legislația în vigoare și de acordurile internaționale la care Republica Moldova este parte, cu restricțiile condiționate de particularitățile serviciului militar. Militarii au dreptul la apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legale, prin adresare în instanțele de judecată sau în alte organe, în conformitate cu legislația în vigoare.
Însăși faptul aflării pîrîtului sau reclamantului într-o unitate activă a Forțelor Armate sau a altor trupe și formațiuni militare ale Republicii Moldova nu constituie o condiție obligatorie pentru suspendarea procesului. Nu există necesitatea suspendării procesului și în cazul cînd reclamantul sau pîrîtul are posibilitatea de a se prezenta în ședința de judecată pentru participarea la examinarea pricinii sau în cazul cînd pe parcursul examinării cauzei au fost acumulate suficiente probe și nu există necesitatea în explicațiile reclamantului sau pîrîtului.
Însă, conform actualei legislații procesual civile a Federației Ruse, procesul va fi suspendat obligatoriu dacă pîrîtul este implicat în acțiuni militare sau exercită sarcini în condiții de stare excepțională sau aflării pe picior de război sau reclamantul care se află în aceleași condiții solicită suspendarea procesului. Sîntem de părerea că legea noastră procesuală poate prelua ideea suspendării obligatorii, condiționată anume de circumstanțe militare excepționale, iar efectuarea serviciului militar de către pîrît sau reclamant nu ar trebui să afecteze mersul procesului prin suspendare.
Astfel, în cazul cînd pîrîtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forțelor Armate sau a altor trupe și formațiuni militare ale Republicii Moldova, instanța la cererea părților sau din oficiu poate în baza certificatului eliberat de Ministerul Apărării ce confirmă faptul încorporării persoanei în Forțele Armate a Republicii Moldova, să suspende procesul civil pînă la data eliberării pîrîtului sau reclamantului din rândurile Forțelor Armate ale Republicii Moldova.
Prevederile art.261 lit.a) CPC se extind numai asupra militarilor în activitate și asupra persoanelor care pe timp de pace se află într-o unitate activă a Forțelor Armate sau a altor trupe și formațiuni militare ale R.Moldova; și nu se aplică în privința ofițerilor și generalilor de toate rangurile, precum și asupra militarilor în bază de contract din efectivul de soldați, de sergenți și subofițeri, deoarece aceștia nu fac parte din corpul militarilor care îndeplinesc serviciul militar în baza obligațiunii militare.
Noțiunile de „formațiuni militare”, „militari”, „militari prin contract”, „militari în termen” și „militari în activitate” sunt explicate în art.2 al Legii cu privire la statutul militarilor, astfel:
formațiuni sau structuri militare – autoritățile de specialitate ale administrației publice centrale în care, conform legislației în vigoare, se prevede îndeplinirea serviciului militar;
militari – cetățenii Republicii Moldova care îndeplinesc serviciul militar în baza obligațiunii militare sau a încadrării prin contract, în conformitate cu legislația în vigoare;
militari prin contract – cetățenii încadrați în serviciul militar prin contract;
militari în termen – cetățenii incorporați în serviciul militar în termen;
militari în activitate – militarii care dețin o funcție militară. Calitatea de militar în activitate se menține și în perioada cînd militarii sunt eliberați din funcție pentru a urma diferite forme de pregătire sau sunt detașați în interes de serviciu, precum și în timpul aflării la dispoziție.
Reieșind din cele menționate, considerăm că terminologia întrebuințată de legiuitor în art.261 lit.a) CPC este în discordanță cu terminologia utilizată în legislația în vigoare ce reglementează ordinea și modul de efectuare a serviciului militar. Astfel, conform art.2 al Legii cu privire la statutul militarilor, militarii sunt cetățenii Republicii Moldova care îndeplinesc serviciul militar în baza obligațiunii militare sau a încadrării prin contract, în conformitate cu legislația în vigoare.
Deci, după cum am mai menționat, considerăm că acest temei de suspendare a procesului civil poate fi invocat numai în privința militarilor care își îndeplinesc serviciul militar în termen, adică își îndeplinesc obligațiunea militară.
Prin noțiunea de „alte trupe și formațiuni militare” se înțeleg trupele de grăniceri și trupele de carabineri, conform art.2 al Legii cu privire la aprobarea Regulamentului disciplinei militare nr.52-XVI din 02.03.2007. Deci, sub incidența temeiului prevăzut de art.261 lit.a) CPC cad doar militarii din rîndurile:
-Forțelor Armate;
-Trupelor de Grăniceri;
-Trupelor de Carabineri.
Suspendarea procesului în baza temeiului invocat la art.261 lit.a) CPC are loc pînă la eliberarea reclamantului sau pîrîtului din rîndurile Forțelor Armate.
Conform pct.7 al Regulamentului cu privire la modul de îndeplinire a serviciului militar în Forțele Armate, anexa nr.1 la Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de îndeplinire a serviciului militar în Forțele Armate nr.941 din 17.08.2006, durata serviciului militar este:
-pentru militari în termen – 12 luni;
-pentru militari în termen redus – 3 luni;
-pentru militari prin contract – perioada indicată în contract;
-pentru rezerviștii concentrați – durata concentrărilor militare;
-pentru rezerviștii mobilizați – pînă la demobilizare.
b) partea în proces sau intervenientul principal se află într-o instituție curativ-profilactică, situație adeverită de instituția respectivă;
Instituție curativ-profilactică este o clădire în care bolnavii sunt internați pentru a li se acorda asistență medicală necesară. Prin acesta putem subînțelege clădirea ca fiind spital.
Astfel, în cazul cînd partea în proces sau intervenientul principal se află într-o instituție curativ-profilactică, iar explicațiile acestuia au o deosebită importanță pentru soluționarea corectă a litigiului, instanța de judecată din oficiu sau la cererea părților poate în baza certificatului eliberat de instituția curativ-profilactică respectivă, să dispună suspendarea procesului civil pînă la externarea persoanei din instituția curativ-profilactică.
În cazul soluționării chestiunii privind suspendarea procesului din acest motiv, instanța de judecată va lua în considerație durata aflării părții în proces sau intervenientului principal în instituția curativ-profilactică, necesitatea absolută a prezenței lui în ședința de judecată, prezența cererii părții sau intervenientului principal privind examinarea cauzei în absența lui etc.
Temeiul menționat de suspendare a procesului poate fi invocat în cazul în care sunt întrunite cumulativ 2 condiții: a) internarea persoanei într-o instituție curativ-profilactică din cauza unei boli /condiție medicală/ și b) imposibilitatea prezenței acesteia în ședința de judecată pe o perioadă îndelungată de timp /condiție de drept/.
Aceste circumstanțe urmează a fi probate în modul stabilit prin certificate medicale sau alte documente ale instituției respective.
Astfel, conform Titilului I din Instrucțiunea privind modul de eliberare a certificatului de concediu medical, anexă la Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Instrucțiunii privind modul de eliberare a certificatului de concediu medical nr.469 din 24 mai 2005, în baza certificatelor de concediu medical (în continuare – certificat) se acordă următoarele tipuri de concedii sociale plătite: concediu medical, concediu de maternitate și concediu pentru salariații care au adoptat copii nou-născuți sau i-au luat sub tutelă.
Certificatul reprezintă un formular-tip unic, aprobat de Ministerul Sănătății, ce confirmă dreptul salariatului la indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă și maternitate și se eliberează de instituțiile medico-sanitare care efectuiază expertiza incapacității temporare de muncă în conformitate cu legislația.
În toate cazurile, eliberarea și prelungirea certificatului se argumentează prin existența în documentația medicală primară a înscrierilor, care confirmă incapacitatea temporară de muncă a pacientului: datele examenului clinic, rezultatele investigațiilor de laborator și instrumentale, consultațiile medicilor specialiști de profil, efectuate după caz, inclusiv în dinamică.
Este de menționat că pentru invocarea temeiului prevăzut la art.261 lit.b) CPC persoana în mod obligatoriu trebuie să fie internată într-o instituție curativ-profilactică. Acest temei nu poate fi invocat în cazul primirii tratamentului la domiciliu.
Instanța de judecată poate suspenda procesul dacă îmbolnăvirea poartă un caracter îndelungat, adică va dura o perioadă de timp care depășește termenele rezonabile de examinare a cauzei. Îar dacă aflarea în instituția curativ-profilactică nu va dura o perioadă îndelungată de timp, este rațional de a amîna procesul, și nu de a-l suspenda.
În caz dacă partea în proces sau intervenientul principal suferă de careva boli cronice sau alte boli /cancer, SIDA, tuberculoză în stare terminală etc./ care nu-i permit deplasarea în instanța de judecată, în scopul protejării intereselor tuturor participanților la proces, instanța de judecată va dispune continuarea examinării cauzei cu participarea reprezentantului părții sau intervenientului care din cauza bolii nu se poate prezenta în instanță.
pîrîtul este căutat;
În conformitate cu art. 109 alin. (1) Cod de Procedură Civilă, dacă în acțiunile intentate în interesul statului, în pricinile de plată a pensiilor de întreținere, în pricinile de reparație a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrității corporale, prin altă vătămare a sănătății ori prin deces, nu se cunoaște locul de aflare a pârâtului, instanța judecătorească este obligată să ordone căutarea lui.
În acest sens, trebuie să lipsească careva date despre domiciliu, locul de aflare a pîrîtului, fapt confirmat de extrase, certificate etc.
Toate cheltuielile de căutare a pîrîtului în aceste condiții se încasează de la pîrît în beneficiul statului, la cererea organelor poliției sau organelor fiscale, prin ordonanță judecătorească.
În cazul în care, la judecarea altor categorii de pricini decît cele intentate în interesul statului, în pricinile de plată a pensiilor de întreținere, în pricinile de reparație a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrității corporale, prin altă vătămare a sănătății ori prin deces, locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, judecătorul poate ordona căutarea lui prin intermediul organelor abilitate numai după ce persoana interesată depune suma cheltuielilor de căutare.
Căutarea pîrîtului se face de organele poliției sau de organele fiscale în temeiul unei încheieri judecătorești.
Conform prevederilor art. 261 lit.c) Cod de Procedură Civilă, la cererea participanților la proces sau din oficiu, instanța judecătorească poate suspenda procesul în cazul în care pârâtul este căutat, pînă la găsirea pârâtului ori încetarea căutării lui.
Cînd locul de aflare al pîrîtului nu este cunoscut, iar prezența lui în ședință este absolut necesară pentru justa soluționare a cauzei, instanța de judecată este obligată să suspende procesul, temei care, la părerea noastră, ar fi rațional de inclus în al.(1) art.109 CPC.
Prevederile art.109 CPC reglementează acțiunile instanței judecătorești în cazul cînd nu se cunoaște locul de aflare de facto al pîrîtului. O astfel de situație poate apărea atît în momentul înaintării cererii de chemare în judecată, cît și în cadrul examinării cauzei în instanța de judecată, în cazurile cînd pîrîtul nu a comunicat schimbarea adresei sale, în acest caz survenind consecințele indicate la art.art.107-108 CPC.
Astfel, dacă își schimbă domiciliul sau sediul după pornirea procesului, partea sau reprezentantul este obligat să comunice instanței, prin cerere, noua adresă, iar părții adverse prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă se depune la dosar odată cu cererea. În lipsa unei astfel de comunicări, citația sau înștiințarea se trimite la ultima adresă cunoscută instanței și se consideră înmînată chiar dacă destinatarul nu mai locuiește acolo /art.107 CPC/.
Dacă locul de aflare al pîrîtului nu este cunoscut și reclamantul dă asigurări că, deși a făcut tot posibilul, nu a reușit să afle domiciliul acestuia, președintele instanței dispune citarea acestuia prin publicitate. Publicarea în presă se consideră citare legală.
Citația se publică într-un ziar republican sau local mai răspîndit în cazul în care instanța consideră că o astfel de măsură este necesară.
Dacă locul de aflare al pîrîtului nu este cunoscut, instanța va examina pricina după expirarea termenului de publicitate /art.108 al.(5) CPC/.
Astfel, vedem că în cazurile cînd locul de aflare al pîrîtului nu este cunoscut, în dependență de circumstanțele cauzei, instanța de judecată are 3 soluții:
1.este obligată să ordone căutarea pîrîtului și să suspende procesul;
2. este în drept să ordone căutarea pîrîtului, cu sau fără suspendarea procesului;
3. examinează pricina în continuare, după expirarea termenului de publicitate, fără a ordona căutarea pîrîtului.
d) a dispus efectuarea unei expertize;
În faza de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul sau instanța la cererea părții sau a unui participant la proces, iar în cazurile prevăzutede lege, din oficiu, printr-o încheiere se poate pronunța asupra ordonării expertizei pentru elucidarea unor aspecte din domeniul științei, artei, tehnicii, meșteșugurilor artizanale, contabilității, privind limitarea în capacitatea de exercițiu sau declararea incapacității ( art. 305 CPC) și din alte domenii, apărute în proces.
Judecătorul ordonă expertiza din oficiu în cazurile privind încuviințarea spitalizării forțate și a tratamentului forțat prevăzut de art. 310 Cod procedură civilă și în cazurile examenului psihiatric sau spitalizării în staționarul de psihiatrie prevăzut de art. 315 Cod de ProcedurăCivilă.
Dispunînd efectuarea expertizei, instanța judecătorească trebuie să respecte prevederile art. 152 Cod de procedură civilă oferă părților și altor participanți la proces dreptul de a formula și a prezenta instanței problemele care trebuie să fie elucidate de expert, însă numai instanța stabilește definitiv problemele asupra cărora expertul urmează să-și prezinte raportul.
În faza pregătiri pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul în funcție de circumstanțele cauzei poate să dispună de asemenea efectuarea expertizeisuplimentare,complexe, cu excepția expertizei repetate. Încheierea prin care se dispune efectuarea expertizei nu este susceptibilă de atac, iar dacă procesul a fost suspendat în legătură cu dispunerea expertizei, încheierea va putea fi atacată doar referitor la suspendare ( art. 148 al.(2) și 263CPC).
Scopul introducerii temeiului de suspendare facultativă a procesului în art.261 lit.d) CPC – dispunerea efectuării unei expertize, a fost acela de a exclude din termenul rezonabil de examinare a cauzei termenul necesar pentru efectuarea expertizei, cînd examinarea pricinii, de facto, se întrerupe.
e) a dat o delegație judiciară unei alte instanțe judecătorești din țară;
În cazul necesității de a aduna probe ori de a înmîna acte judiciare într-un alt oraș, municipiu sau raion, instanța care judecă pricina dă instanței judecătorești respective, prin încheiere, o delegație pentru efectuarea unor anumite acte de procedură.
În încheierea privind delegația judecătorească se indică fondul pricinii, datele referitoare la părți, inclusiv domiciliul sau locul aflării lor, circumstanțele ce urmează a fi clarificate și probele pe care trebuie să le adune instanța executoare a delegației. Această încheiere este obligatorie pentru instanța căreia îi este adresată și trebuie să fie îndeplinită în regim prioritar.
Delegația judecătorească se îndeplinește în ședință de judecată conform regulilor stabilite de Codul de Procedură Civilă. Participanților la proces li se comunică locul, data și ora ședinței. Neprezentarea lor însă nu împiedică îndeplinirea delegației.
Procesele-verbale și probele adunate în legătură cu îndeplinirea delegației se remit imediat instanței care judecă pricina.
În cazul în care participanții la proces, martorii sau experții care au depus mărturii, au dat explicații ori au expus concluzii în fața instanței executoare a delegației se prezintă în fața instanței care judecă pricina, ei depun mărturii, dau explicații, expun concluzii conform regulilor generale.
f) a dispus organului de tutelă și curatelă efectuarea unui control al condițiilor de trai ale adoptatorilor în pricinile de adopție și în alte pricini în care pot fi lezate drepturile și interesele copilului;
Conform Codului de Procedură Civilă, chiar la faza pregătiri pricinii pentru dezbateri judiciare instanța de judecată va expedia copii de pe cererea de adopție și actele anexate organului de tutelă și curatelă de la domiciliului sau locul de aflare a copilului, obligînd organul să prezinte în judecată un aviz asupra caracterului rațional ala adopției și corespunderii acesteia intereselor copilului.
Suspendarea procesului în acest caz are loc pînă la primirea avizului organului de tutelă și curatelă.
Autoritățile tutelare sunt obligate să depisteze și să ducă evidența tuturor copiilor care sunt lipsiți, din diferite motive, de grija părintească. Această obligație presupune culegerea informației privind copiii rămași fără ocrotire părintească, cît și controalele efectuate în instituțiile educative, curative, locurile unde se adună copiii, case părăsite, locuințe unde lipsesc maturii etc. din raza teritorială a autorității tutelare respective.
Cea mai reușită formă de plasament este adopția.
Procedura adopției este reglementată de Capitolul XXV din Codul de procedură civilă.
Astfel, conform art.290 CPC și pct.25 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.21 din 12 decembrie 2005 A FOST ABROGATĂ, EXCLUDE REFERINȚA, VERIFICĂ ACTUALUL TEXT „Cu privire la practica aplicării de către instanțele de judecată a legislației privind încuviințarea adopției”, în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul emite o încheiere prin care expediază copiile de pe cererea de adopție și actele anexate organului de tutelă și curatelă de la domiciliul sau de la locul de aflare al copilului, obligînd organul să prezinte în judecată un aviz asupra caracterului rațional al adopției și corespunderea acesteia interesului copilului, astfel că este necesară prezentarea unui singur aviz, cu competență alternativă, sub aspectul organului obligat de a-l prezenta.
Prin încheiere, procesul se suspendă, pînă la primirea avizului organului de tutelă și curatelă.
În cazul adopției unui copil cetățean al R. Moldova de către cetățeni străini, organul de tutelă și curatelă care va întocmi avizul (acordul sau dezacordul) privind procedura de adopție va fi Comitetul Național pentru Adopții (pct.8 din Regulamentul aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.162 din 10.02.2005), care se va pronunța după examinarea actelor prezentate de către organele specializate teritoriale, acte prevăzute la art.290 alin.(2) CPC.
Așa cum rezultă din dispozițiile art.290 CPC, obligarea organului de tutelă și curatelă la prezentarea avizului se realizează în cadrul procedurii judiciare, nefiind o procedură extrajudiciară, respectiv nefiind admisibilă prezentarea avizului în mod anticipat, la depunerea cererii, de către adoptatori.
În scopul verificării faptului dacă adopția corespunde interesului copilului și dacă nu există impiedimente legale pentru adopție, organul de tutelă și curatelă va constitui o comisie, care va efectua o investigație, rezultatul căreia trebuie să fie oferirea unei imagini concrete și sigure despre persoana care solicită adopția și familia acesteia. Se vor elucida, în special, datele ce caracterizează persoana respectivă, capacitatea ei de a educa copii, precum și condițiile locative și de trai, aspecte care se vor reflecta în procesul-verbal. În baza procesului-verbal se va întocmi un aviz favorabil sau defavorabil adopției, care conform art.288 CPC se va anexa la dosar.
După primirea avizului organului de tutelă și curatelă, instanța judecătorească, prin încheiere, dispune reluarea procesului, stabilind data examinării pricinii în ședința de judecată, cu citarea participanților la proces, precum și a organului de tutelă și curatelă.
g) au încetat împuternicirile tutorelui sau curatorului;
Conform art.32 Cod civil, tutela și curatela se instituie pentru ocrotirea drepturilor și intereselor persoanelor fizice incapabile sau cu capacitate de exercițiu restrînsă sau limitate în capacitate de exercițiu.
Tutorii și curatorii apără drepturile și interesele persoanelor tutelate de ei în relații cu persoane fizice și juridice, inclusiv în instanța de judecată fără mandat.
Tutela sau curatela asupra minorului se institui în cazul în care el nu are părinți ori înfietori sau cînd instanța de judecată a stabilit decăderea părinților lui din drepturile părintești, sau cînd el a rămas fără ocrotire părintească din alte motive.
Tutela se instituie asupra persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu și asupra minorilor în vîrstă de pînă la 14 ani, după caz.
Conform art.24 Cod civil, persoana care în urma unei tulburări psihice nu poate conștientiza sau dirija acțiunile sale poate fi declarată de către instanța de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie tutela.
Tutorele este reprezentantul legal al persoanei care se află sub tutelă și încheie fără mandat în numele și în interesul ei actele juridice necesare.
Curatela se instituie asupra minorilor în vîrstă de la 14 la 18 ani, precum și asupra persoanelor fizice limitate în capacitate de exercițiu de către instanța de judecată din cauza consumului abuziv de alcool, consumului de droguri și de alte substanțe psihotrope.
Conform art.25 Cod civil, persoana care în urma consumului abuziv de alcool, de droguri și de alte substanțe psihotrope, înrăutățește starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanța de judecată în capacitatea de exercițiu. Asupra acestei persoane se instituie curatela.
Curatorul își dă consimțămîntul la încheierea actelor juridice pe care persoana fizică ce se află sub curatelă nu are dreptul să le încheie de sine stătător și o ajută pe aceasta în realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor și o protejează împotriva abuzurilor unor terți.
Instituirea tutelei sau curatelei se hotărăște de către autoritatea tutelară care, în termen de o lună de la primirea informației despre necesitatea instituirii este obligată să hotărască această întrebare.
Atribuțiile tutorelui sau curatorului încetează dacă:
-săvîrșește un abuz, o neglijență gravă sau fapte care-l fac nevrednic de a fi tutore sau curator;
-dacă nu-și îndeplinește corespunzător atribuțiile de tutore sau curator;
-dacă minorul aflat sub tutelă sau curatelă a fost întors părinților sau înfiat;
-în cazul cînd tutorele sau curatorul a fost eliberat de autoritatea tutelară de la îndeplinirea atribuțiilor sale, la cererea motivată a acestuia;
-dacă minorul a atins vîrsta de 14 ani și curatorul lui devine o altă persoană;
-în caz de dobîndire sau restabilire a capacității depline de exercițiu etc.
Tutela și curatela poate înceta indiferent de voința persoanelor care îndeplinesc aceste funcții. Împlinirea vîrstei de 14 ani de către orice minor duce la dobîndirea parțială a capacității de exercițiu în urma cărui fapt minorul poate singur încheia unele acte juridice conform art.21 Cod Civil. Anume la atingerea de către minor a vîrstei de 14 ani tutela încetează. Tutorele devine curatorul minorului fără ca autoritatea tutelară să ia o hotărîre în acest sens.
Temei pentru încetarea curatelei servește atingerea vîrstei de 18 ani în urma cărei minorul dobîndește capacitatea deplini de exercițiu și poate de sine stătător să dobîndească drepturi, să-și asume obligații, și să-și apere drepturile și interesele în caz de încălcare a lor.
Un alt temei pentru încetarea curatelei este încheierea unei căsătorii. Condițiile și ordinea încheierii căsătoriei de către un minor sînt reglementate de art.14 Codul Familiei. În urma încheierii căsătoriei minorul dobîndește capacitatea de exercițiu deplină care se menține și în caz de divorț (art.20 alin.2 Cod Civil).
Emanciparea minorului care a atins vîrsta de 16 ani este o noțiune nouă pentru legislația civilă din țară și este reglementată de art.20 alin.3 Cod Civil. În urma emancipării minorul dobîndește capacitatea deplină de exercițiu și, respectiv, decade necesitatea curatelei. În toate cazurile enumerate mai sus curatela încetează în mod automat fără adoptarea unei hotărîri speciale a autorității tutelare.
În cazul cînd printr-o hotărîre a instanței judecătorești persoana, care se află sub curatelă ca fiind limitată în capacitatea de exercițiu, este restabilită în capacitatea deplină de exercițiu curatela încetează. Autoritatea tutelară emite o hotărîre privind încetarea curatelei în baza hotărîrii instanței judecătorești rămase definitivă.
Tutela (curatela) încetează în cazul decesului tutorului (curatorului) sau a persoanei de sub tutelă (curatelă).
Suspendarea procesului în cazul dat, încetează pînă la data emiterii unei noi decizii a organului de tutelă și curatelă.
Existența tutorelui sau curatorului este o stringență legal stabilită pentru persoanele lipsite și respectiv limitate în capacitatea de exercițiu. De ce ar putea instanța de judecată să nu suspende procesul în cazul încetării împuternicirilor tutorelui sau curatorului nu este clar. Mai mulți autori sînt de părerea că temeiul prevăzut de art.261, lit.g) Cod de Procedură Civilă este necesar de atribuit la art.260 Cod de Procedură Civilă, întrucît se referă în esență la suspendarea obligatorie.
h) pricina nu poate fi judecată înainte de soluționarea unei alte pricini conexe.
Instanța de judecata la solicitare sau din oficiu va putea suspenda examinarea unei cauze civile dacă aceasta nu poate fi soluționată înainte de judecarea altei pricini conexe. Această cauză se suspendă pînă la data rămînerii irevocabile a hotărîrii, deciziei, sentinței sau încheierii judecătorești sau pînă la data hotărîrii emise în baza materialelor examinate pe cale administrativă.
Astfel, sub imposibilitatea examinării pricinii înainte de soluționarea unei alte pricini conexe se subînțelege necesitatea soluționării într-un alt proces – civil, penal sau în ordine administrativă /în comitetele executive, organele de asistență socială, organele de tutelă și curatelă etc./ a unei probleme de care depinde soluționarea fondului cauzei în pricina suspendată.
Pricina conexa este orice cauza aflata pe rolul unei instanțe de judecata în procedura contraventională, penală sau civilă, ce se află într-o legătură interdependentă cu altă pricină. Acestea trebuie examinate consecutiv de către instanța de judecată.
Pricinile civile, aflate în procedura aceleiași sau a diferitor instanțe de judecată, pot fi legate între ele prin comunitatea faptelor sau raporturile juridice /drepturilor și obligațiilor/. De regulă, pricinile civile legate reciproc se examinează într-un singur proces sub forma cererii de chemare în judecată sau acțiunii reconvenționale ori prin conexarea pretențiilor. Dar în cazurile cînd astfel de cauze se intentează în instanța de judecată de sine stătător și prin succedare, cînd în astfel de procese participă unele și aceleași persoane și se stabilesc fapte și raporturi comune, apare necesitatea în suspendarea uneia din pricini, pentru a evita darea de către instanțele de judecată a unor concluzii contradictorii în privința acelorași fapte și raporturi juridice. Care anume din pricini va fi suspendată depinde de legătură reciprocă dintre faptele și raporturile juridice, stabilite într-o pricină sau alta, dar nu de faptul care pricină a fost prima.
După intrarea în vigoare a hotărîrii judecătorești în pricina respectivă, concluziile instanței în privința faptelor și raporturilor juridice stabilite capătă un caracter obligatoriu pentru pricina suspendată, în care participă aceleași persoane, în temeiul art.123 al.(2),(3) CPC, conform căruia, faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluționată anterior în instanță de drept comun sau în instanță specializată sunt obligatorii pentru instanța care judecă pricina și nu se cer a fi dovedite din nou și nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleași persoane.
Comiterea unei infracțiuni în anumite cazuri generează, pe lîngă răspunderea penală, și răspunderea civilă /în sens larg/, la care este atrasă persoana vinovată, în unele cazuri, în afara procesului penal, legislația procesual-penală permițînd înaintarea în cadrul procesului penal, de către persoane fizice sau juridice, a unei acțiuni civile în vederea recuperării prejudiciului cauzat.
Chiar și în aceste cazuri, persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral de pe urma unei infracțiuni este în drept de a-și apăra drepturile sale în ordinea procedurii civile, dar nu numai prin înaintarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal.
Ținînd cont că persoana poate fi recunoscută vinovată de comiterea unei infracțiuni doar printr-o sentință judecătorească, astfel, în cazurile înaintării în ordinea procedurii civile a unei acțiuni civile ce decurge dintr-o infracțiune, apare necesitatea de a suspenda examinarea pricinii civile conform temeiului de suspendare examinat, pînă la examinarea cauzei penale. Deja reieșind din felul sentinței adoptate în cauza penală instanța va adopta și hotărîrea respectivă în cauza civilă conexă. Este de menționat că pricina civilă pornită pe faptul încasării prejudiciului cauzat prin infracțiune nu poate fi expediată spre conexare în instanța care examinează cauza penală conexă, dar urmează a fi soluționată în fond de instanța de judecată care a primit-o spre examinare.
Posibilitatea soluționării în fond a pricinii civile pînă la examinrea cauzei penale este stabilită de instanța de judecată în fiecare caz concret în dependență de faptul dacă are careva importanță pentru răspunderea judiciar-civilă constatarea prezenței elementelor infracțiunii în acțiunile persoanei vinovate. Dacă răspunderea civilă pentru persoana vinovată survine indiferent de atragerea lui la răspundere penală, atunci nu sunt temeiuri pentru suspendarea procesului.
Este de menționat că în conformitate cu art.123 al.(3) CPC, sentința pronunțată de instanța judecătorească într-o cauză penală, rămasă irevocabilă, este obligatorie pentru instanța chemată să se pronunțe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunțat sentința numai dacă aceste acte au avut loc și numai în măsura în care au fost săvîrșite de persoana în cauză.
În practica judiciară de cele mai dese ori examinarea pricinilor civile se suspendă în baza temeiului examinat în legătură cu necesitatea soluționării anumitor probleme în ordine administrativă, prin aceasta subînțelegîndu-se problemele ce țin de competența organelor administrative și altor organe și organizații nejurisdicționale.
Conform art.123 al.(5) CPC, faptele constatate printr-un act al autorității publice nu au pînă la judecată putere pentru instanță și pot fi contestate în condițiile Codului de procedură civilă.
Astfel, actele autorităților publice nu au puterea lucrului judecat și efectul „degrevării de probațiune” proprii hotărîrilor și sentințelor irevocabile ale instanțelor judecătorești.
Suspendarea pricinii civile va avea loc în cazurile cînd soluționarea unor probleme legate de fondul cauzei ține de competența organelor autorităților publice și care nu pot fi reexaminate de către instanța de judecată.
În baza Codului de procedură civilă din 1964 și conform legislației procesuale a Federației Ruse acest temei de supendare este obligatoriu.
În RM instanța va trebui să aprecieze legătura dintre două pricini civile, pentru a decide dacă examinarea primei este imposibilă fără finisarea examinării celei de a doua.
În toate cazurile de suspendare a procesului, instanța pronunță o încheiere, care poate fi atacată separat cu recurs. Recursul se poate declara, atît cît durează suspendarea procesului, împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, precum și împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a pricinii.
După decăderea circumstanțelor care au dus la suspendarea procesului, instanța judecătorească dispune, la cererea participanților la proces sau din oficiu, reluarea procesului. În acest caz, instanța citează participanții la proces conform regulilor generale.
Conform legislației în vigoare, procesul poate fi suspendat si in alte cazuri prevazute de lege cum ar fi:
a) în procese de reconstituire a procedurii judiciare pierdute
Reconstituirea procedurii judiciare în pricinile civile (reconstituirea actelor de procedură judiciară sau de executare a hotărîrii) pierdute total sau parțial poatea avea loc doar în cazurile în care procesul s-a încheiat cu pronunțarea hotărîrii ori cu încetarea procesului.
Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute se depune de către participanții la proces la instanța care a soluționat pricina în fond printr-o hotărîre sau care a pronunțat o încheiere de încetare a procesului.
Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute care conținea actele de executare a hotărîrii se depune la instanța locului de executare a hotărîrii.
În cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute se indică procedura a cărei reconstituire o solicită petiționarul, modul de soluționare a pricinii în fond printr-o hotărîre sau printr-o încheiere de încetare a procesului, calitatea procesuală a petiționarului, prezența altor participanți, calitatea lor procesuală, domiciliul sau locul lor de aflare, circumstanțele, cunoscute petiționarului, de dispariție a procedurii judiciare, locul de aflare a copiilor de pe documentele procedurii pierdute, deținătorii acestor copii, documentele a căror reconstituire o solicită petiționarul, scopul reconstituirii lor, alte date.
La cerere se anexează documentele care se referă la proces și care s-au păstrat sau copiile de pe ele, chiar dacă nu sînt autentificate în modul stabilit.
Dacă petiționarul nu a menționat scopul adresării în judecată privind reconstituirea procedurii judiciare pierdute, instanța judecătorească nu dă curs cererii, acordîndu-i un termen rezonabil pentru a indica scopul adresării în judecată.
În cazul în care scopul adresării în judecată indicat de petiționar nu favorizează apărarea drepturilor sau intereselor lui legitime, instanța refuză să pornească procesul de reconstituire a procedurii judiciare pierdute sau, printr-o încheiere motivată, scoate cererea de pe rol dacă procesul a fost pornit.
Instanța va refuza, printr-o încheiere motivată, să pornească procesul de reconstituire a procedurii judiciare pierdute care conține acte de executare dacă poate fi eliberat un duplicat al titlului executoriu sau un alt act vizînd procedura executorie.
Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute nu se impune cu taxă de stat, iar cheltuielile suportate de instanță se trec în contul statului.
Dacă cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute s-a făcut cu rea-credință, petiționarul este obligat la plata cheltuielilor de judecată.
În faza de pregătire a pricinii către dezbateri judiciare, judecătorul constată persoanele care au participat la efectuarea actelor de procedură sau au fost citate în calitate de martor. În caz de necesitate, constată și persoanele care au făcut parte din completul de judecată la examinarea pricinii sau la redactarea actului de procedură pierdut ori care au participat la executarea hotărîrii judecătorești.
La cererea petiționarului sau din oficiu, instanța reclamă participanților la procesul în procedura judiciară pierdută documentele care s-au păstrat, documentele care au fost eliberate persoanelor fizice și organizațiilor pînă la pierderea procedurii, copiile de pe ele, alte certificate și documente importante pentru soluționarea pricinii, ordonă grefierului să efectueze extrase din registrele instanței cu informații despre actele de procedură judiciară pierdută sau actele de procedură în executare a hotărîrii pierdută.
Pentru reconstituirea procedurii judiciare pierdute, instanța poate dispune publicarea, din contul petiționarului, într-un ziar mai răspîndit, a solicitării, adresate deținătorilor de documente ale procedurii pierdute sau de copii de pe ele, de a le prezenta în instanță.
Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute care conține acte de procedură judiciară se examinează cu participarea petiționarului și a altor persoane interesate.
Procedura judiciară pierdută privind actele de executare a hotărîrii se reconstituie și în cazul în care hotărîrea a fost executată. Actul de executare a hotărîrii judecătorești se reconstituie printr-o hotărîre judecătorească, cu menținerea acțiunilor efectuate, indicate în actele de executare.
Dacă materialele adunate nu sînt suficiente pentru reconstituirea hotărîrii procedurii judiciare pierdute, instanța judecătorească, printr-o încheiere, dispune încetarea procesului de reconstituire a procedurii judiciare pierdute și lămurește participanților la proces că au dreptul de a depune în judecată o nouă acțiune conform regulilor generale. Încheierea de încetare a procesului nu poate fi atacată cu recurs.
Examinarea cererii de reconstituire a hotărîrii judecătorești a procedurii judiciare pierdute nu se limitează cu termenul ei de păstrare. Dacă cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute are ca scop executarea ei, însă adresarea în judecată a avut loc după ce termenul de prezentare spre executare a titlului executor a expirat și instanța refuză repunerea în termen, procedura de reconstituire încetează.
Hotărîrea judecătorească de reconstituire a procedurii judiciare pierdute sau încheierea de încetare a procesului, dacă au fost pronunțate în pricina respectivă, se reconstituie în mod obligatoriu, cu excepția cazului cînd materialele adunate nu sînt suficiente pentru reconstituirea hotărîrii procedurii judiciare pierdute.
În hotărîrea judecătorească de reconstituire a hotărîrii judiciare pierdute sau a încheierii de încetare a procesului se menționează datele prezentate instanței și examinate în ședință de judecată cu participarea tuturor participanților la procesul în procedura pierdută în a căror bază instanța consideră constatat cuprinsul hotărîrii care se reconstituie.
În motivarea hotărîrii de reconstituire a procedurii judiciare pierdute, instanța menționează concluziile asupra circumstanțelor, probelor pe care le-a examinat și asupra actelor procedurale efectuate în legătură cu procedura pierdută.
Actele judiciare emise în vederea reconstituirii procedurii judiciare pierdute pot fi atacate cu recurs.
Astfel, pe parcursul proceselor de reconstituire a procedurii judiciare pierdute, instanța printr-o încheiere motivată poate dispune suspendarea procesului pentru efectuarea unor acte procedurale necesare pentru reconstituirea procedurii judiciare pierdute.
b)declararea persoanei disparute fara urma sau decedată
Persoana fizică poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipsește de la domiciliu și a trecut cel puțin un an din ziua primirii ultimelor știri despre locul aflării ei. Dispariția se declară de instanța de judecată la cererea persoanei interesate.
În cazul imposibilității de a se determina ziua primirii ultimelor informații despre dispărut, termenul pentru declararea dispariției fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite ultimele informații despre dispărut, iar în cazul imposibilității de a determina această lună, de la întîi ianuarie al următorului an.
Persoana poate fi declarată decedată prin hotărîre a instanței de judecată dacă timp de 3 ani la domiciliul său lipsesc știri despre locul unde se află sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a decedat în urma unui anumit accident.
Un militar sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu acțiuni militare poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2 ani de la încetarea acțiunilor militare.
Ziua morții persoanei declarate decedată se consideră ziua la care hotărîrea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dacă o persoană dispărută în împrejurări care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui accident este declarată decedată, instanța de judecată poate să declare ca dată a decesului ziua morții ei prezumate.
Declararea decesului produce aceleași efecte juridice ca și decesul fizic constatat.
Cererea privind declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată se depune la instanța judecătorească de la domiciliul persoanei interesate.
În cerere se menționează scopul solicitării declarării persoanei dispărută fără urmă sau decedată, circumstanțele care ar dovedi absența ei sau care o amenințau cu moartea, sau care dau temei de a prezuma că a decedat în urma unui anumit accident. Referitor la militari sau la alte persoane care au dispărut în acțiuni militare, în cerere se indică data încetării acestor acțiuni.
Judecătorul, în cadrul pregătirii pricinii spre judecare, stabilește persoanele (rude, prieteni, foști colaboratori), organele și organizațiile (organe de exploatare a locuințelor, organe de poliție, instituții militare, primării etc.) care pot comunica informații despre cel dispărut fără urmă, reclamîndu-le informații despre acesta.
Judecătorul este în drept să dispună, printr-o încheiere, publicarea în ziarul local, din contul petiționarului, a unei comunicări despre pornirea procesului. În ea se indică instanța la care s-a depus cererea declarării persoanei dispărută fără urmă sau decedată, numele, data și locul de naștere, ultimul domiciliu și loc de muncă al acesteia, numele sau denumirea petiționarului, domiciliul ori sediul lui, solicitarea adresată persoanelor care dețin informații despre locul aflării celui dispărut de a le comunica instanței.
Judecătorul poate propune organului de tutelă și curatelă de la locul de aflare a bunurilor persoanei dispărute să numească un administrator al bunurilor ei.
Hotărîrea judecătorească prin care persoana este declarată decedată constituie temeiul înregistrării decesului la organul de stare civilă.
În cazul apariției persoanei declarate dispărută fără urmă sau decedată sau descoperirii locului ei de aflare, instanța judecătorească anulează, printr-o hotărîre, hotărîrea sa anterioară.
Cererea de anulare a hotărîrii judecătorești de declarare a persoanei dispărută fără urmă sau decedată poate fi adresată chiar de aceasta sau de o altă persoană interesată.
Anularea hotărîrii judecătorești de declarare a persoanei dispărută fără urmă sau decedată se face în cadrul aceluiași dosar dacă acesta se păstrează în arhiva instanței.
Hotărîrea de anulare constituie temeiul anulării măsurilor de protecție și de administrare a bunurilor, precum și al anulării înregistrării decesului în registrul de stare civilă.
UNDE-I AICI CEVA LEGAT DE SUSPENDARE????
3.2 Procedura și efectele suspendării procesului civil.
Suspendarea procesului civil, atît obligatorie cît și facultativă, intervine în cazul cînd apar careva factori de ordin obiectiv care, dacă nu vor fi înlăturați sau elucidați, pot duce la soluționarea greșită a litigiului în cauză.
Astfel, procedura suspendării se aplică de instanța de judecată în cadrul temeiurilor indicate expres de lege.
Suspendarea procesului civil este dispusă de către judecător printr-o încheiere motivată. Aceasta înseamnă că sistarea temporară a judecății va începe numai din momentul din care instanța a dispus o atare măsură, iar nu din momentul survenirii cauzei de suspendare. În alte legislații este consacrată această din urmă soluție, care apare mai eficientă, întrucît este destinată să apere drepturile părților afectate prin intervenția împrejurărilor ce constituie cauze de suspendare.
În primul rînd, în încheierea dată este necesar de a indica fondul cauzei, pentru a relata ce s-a întîmplat. Apoi, instanța trebuie să stabilească temeiul în baza căruia legea îi permite să suspende procesul. În continuare, acest temei trebuie să fie justificat de anumite probe ce indică necesitatea suspendării procesului, or această acțiune trebuie să fie justificată, pentru că în caz contrar poate duce la tergiversarea procesului. Astfel, în toate cazurile instanța este obligată să stabilească motivul ce creează necesitatea suspendării procesului civil.
Dacă în cadrul instanței de judecată, instanța, audiind părțile și examinînd materialele dosarului a stabilit existența unui temei obligator de suspendare a procesului, acesta în baza unor probe admisibile și pertinente ( de ex. certificatul eliberat de instituția curativ-profilactică, sau certificatul eliberat de Ministerul Justiție etc.) ce demonstrează situația dată, este obligată să dispună suspendarea procesului pînă la epuizarea temeiului dat (de ex. pînă la numirea tutorelui persoanei ce a pierdut capacitatea de exercițiu).
În cazul în care, în cadrul ședinței de judecată, în urma examinării cauzei instața din oficiu sau la cererea părților sesizează un temei facultativ de suspendare a procesului de judecată, instanța poate dispune suspendarea procesului. În acest caz, hotărîrea instanței de asemenea necesită a fi întemeiată, or circumstanțele cauzei la momentul dat trebuie să ducă la ideia că dacă nu se va efectua o acțiune cum ar fi de exemplu: delegația judiciară, găsirea pîrîtului, efectuarea expertizei, atunci soluția litigiului dat poate fi greșită. Astfel, în cadrul emiterii încheierii de suspendare a procesului, instanța trebuie să ia în considerare toate circumstanțele cauzei, probele prezentate, așa ca încheierea dată să fie necesară.
Toate actele procedurale efectuate în timpul suspendării procesului nu au efect juridic, ceea ce înseamnă că pe tot timpul suspendării nu se mai pot îndeplini în mod legal acte de procedură. Orice act îndeplinit pe durata suspendării va fi afectat de nulitate.
Suspendarea procesului invocă suspendarea curgerii tuturor termenelor de procedură, precum și încetarea temporară a actelor procedurale, cu excepția celor de asigurare a acțiunii și a probelor.
În cadrul suspendării procesului de judacată, instanța nu este obligată să stabilească un anumit termen, sau data concretă în care se va relua procesul, or încetarea temeiurilor, atît cele obligatorii cît și cele facultative de suspendare a procesului, nu depinde de voința instanței de judecată.
Suspendarea judecății se dispune printr-o încheiere care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.
Recursul poate fi declarat cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.
Încheierea de suspendare a judecății poate fi atacată numai o singură dată cu recurs.
Prin încheierea de suspendare a judecății, instanța nu se dezinvestește de soluționarea pricinii, dar procesul rămâne în nelucrare și orice act de procedură efectuat în timpul suspendării judecății este lovit de nulitate, nulitate care este insă, relativă.
Suspendarea judecății operează în bloc, adică față de toate părțile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală.
Astfel, Procesul civil nu poate fi menținut activ față de unele dintr părți și suspendat față de altele, deoarece procesul civil reprezintă un tot unitar, iar suspendarea, datorită acestui fapt are un caracter indivizibil.
Încetarea cauzei care a determinat suspendarea procesului face posibilă redeschiderea acestuia.
Reluarea judecății se face fie din oficiu, fie printr-o simplă cerere din partea părților, în care se va arăta numărul dosarului, data și cauza suspendării, relații în legătură cu dispariția cauzei de suspendare și solicitarea repunerii pe rol a cauzei. Instanța va fixa un termen și va cita părțile.
3.3 Încetarea suspendării procesului civil.
În conformitate cu art. 216 Cod de Procedură Civilă, împotriva încheierii instanței de judecată cu privire la suspendarea procesului se poate face recurs, în afară de cazurile când este ridicată excepția de neconstituționalitate a legii sau a unui alt act juridic. După înlăturarea împrejurărilor care au provocat suspendarea, instanța va dispune, la cererea participanților la
proces sau din oficiu reînceperea procesului. În acest caz, instanța va cita, conform regulilor generale, participanții la proces.
În cazul reluării procesului în urma suspendării lui, instanța nu efectuează careva acțiuni procesuale ce au avut loc înaintea suspendării procesului, ceea ce întîlnim la amînare, dar procesul continuă din partea în care s-a rămas la ședința trecută.
Conform art. 262 Cod de Procedură Civilă, procesul se suspendă:
a) pînă la determinarea succesorului în drepturi al persoanei ieșite din proces sau pînă la numirea tutorelui sau curatorului persoanei incapabile sau lipsite de capacitatea de exercițiu – în cazurile prevăzute la art.260 lit.a) și b);
b) pînă la prezentarea de către instanța străină a delegației de acordare a asistenței juridice – în cazurile prevăzute la art.260 lit.c);
c) pînă la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătorești în cadrul procedurii insolvabilității – în cazurile prevăzute la art.260 lit.d);
d) pînă la data eliberării din rîndurile Forțelor Armate a părții în proces sau externării ei din instituția curativ-profilactică, pînă la găsirea pîrîtului ori încetarea căutării lui, pînă la prezentarea în instanță a raportului de expertiză, a raportului organului de tutelă și curatelă sau a delegației judiciare – în cazurile prevăzute la art.261 lit.a), b), c), d), e), f) și g);
e) pînă la data rămînerii irevocabile a hotărîrii, deciziei, sentinței sau încheierii judecătorești sau pînă la data hotărîrii emise în baza materialelor examinate pe cale administrativă sau în ordinea jurisdicției constituționale – în cazurile prevăzute la art.261 lit.h).
Concluzii
La finele analizei incidentelor procesuale ce afectează continuitatea procesului civil, este necesar de efectuat un scurt rezumat al celor relatate în lucrarea de față, cu expunerea concluziilor și propunerilor apărute după dezbaterea temei.
Deci, constatăm următoarele:
1. Incidentul procesual constituie un mijloc procesual de invocare a unor situații, stări de fapt, temeiuri, în cursul procesului asupra cărora instanța trebuie să se pronunțe de îndată, înainte de a păși mai departe la judecată.
2.Prevederile art.206 al.(5) CPC care permit instanței de a examina pricina în lipsa avocatului /reprezentantului/ părții sau de a amîna o singură dată examinarea pricinii din cauza neprezentării motivate a reprezentantului său, constituie o încălcare a art.6 CEDO și anume a principiului egalității armelor, mai ales în cazul cînd partea oponentă este asistată în proces de un avocat /reprezentant/ și beneficiază de asistență juridică calificată. CEDO a reținut că egalitatea armelor se referă nu numai la dreptul de a fi înștiințat despre examinarea cauzei, dreptul de a prezenta probe, de a primi și răspunde la documente și argumente prezentate de oponent…, dar și dreptul la asistență juridică calificată din oficiu, nu numai atunci cînd interesele justiției o cer, ci și pentru a asigura egalitatea părților în cauzele civile, atunci cînd una din părți este asistată de un avocat. Spre deosebire de Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală al Republicii Moldova corespunde prevederilor art.6 CEDO, stipulînd în art.69 că participarea apărătorului în procesul penal este obligatorie atunci cînd în cauză participă apărătorul părții vătămate sau părții civile, sau cînd interesele bănuiților, învinuiților, inculpaților sunt contradictorii și cel puțin unul din ei este asistat de apărător. Astfel, pentru a aduce legislația națională în corespundere cu legislația internațională, precum și pentru a evita o eventuală condamnare a Moldovei de către CEDO, consider oportun modificarea prevederilor art.206 al.(5) CPC în sensul amînării procesului în cazul neprezentării motivate și repetate a avocatului părții, cu acordarea părții respective fie a unui avocat din oficiu /în caz dacă cealaltă parte este asistată de avocat/, fie a posibilității de a-și înlocui reprezentantul ce nu se poate prezenta în instanță. Cred că la această concluzie vor fi suficienți oponenți și s-ar putea să o califice ca injustă
3.În temeiul prevăzut de lit.a) al.(1) art.260 CPC, instanța de judecată este obligată să suspende procesul numai în cazul succesiunii universale, adică în cazul decesului persoanei fizice sau reorganizării persoanei juridice. În cazul succesiunii singulare instanța va dispune amînarea procesului și nu suspendarea lui, deoarece cesiunea de creanță și preluarea datoriei pot fi efectuate doar prin întocmirea unui simplu tranzacții scrise, care nu necesită o perioadă îndelungată de timp.
4.Reieșind din prevederile art.260 al.(1) lit.b) CPC s-ar părea că suspendarea procesului are loc doar în cazul pierderii capacității de exercițiu de către părțile în proces: reclamant și pîrît; dar, coroborînd prevederile articolului indicat cu prevederile art.art.55, 59 și 280 CPC, concluzionăm că sub termenul de „parte în proces” în contextul temeiul de suspendare analizat, urmează a fi inclus și intervenientul principal și petiționarul din cadrul procedurii speciale, ținînd cont că statutul procesual al petiționarului nu este direct atribuit de legiuitor nici la categoria părților în proces, nici la categoria participanților la proces, pe cînd persoanele interesate au fost direct atribuite la categoria de participanți la proces. Astfel, pornind de la această lacună în lege, urmînd o interpretare logică a normelor și prin analogie cu interpretarea temeiului dat în codurile de procedură civilă abrogate, considerăm posibil suspendarea procesului și în cazul pierderii capacității de exercițiu de către petiționari în procedurile speciale.
5.Considerăm că în art.262 lit.a) CPC cuvintele „lipsite de capacitatea de exercițiu” urmează a fi înlocuite cu cuvintele „limitate în capacitatea de exercițiu”, din considerentul că persoana incapabilă și persoana lipsită de capacitatea de exercițiu sunt noțiuni identice, sinonime; iar în textul articolului citat prin cuvintele „pînă la numirea curatorului” se subînțelege ideea „pînă la numirea curatorului persoanei limitate în capacitatea de exercițiu”, deoarece curatela, conform art.art.25, 32, 34 Cod civil, se instituie doar asupra persoanelor limitate în capacitatea de exercițiu sau asupra persoanelor cu capacitate de exercițiu restrînsă. Astfel, este vădit faptul că legiuitorul în articolul disputat a avut în vedere că procesul se suspendă pînă la numirea tutorelui persoanei incapabile sau pînă la numirea curatorului persoanei limitate în capacitate de exercițiu. Astfel, propunem modificarea art.262 lit.a) CPC în redacția următoare: „pînă la determinarea succesorului în drepturi al persoanei ieșite din proces sau pînă la numirea tutorelui sau curatorului persoanei incapabile sau limitate în capacitatea de exercițiu – în cazurile prevăzute la art.260 lit.a) și b)”. Nu-i mai bine de exclus sintagmele „sau curatorului” și „sau lipsite de capacitatea de execrcițiu.” Astfel riscăm să continuăm contradicția cu art.260, lit.b) CPC
6.În prezent, conform practicii judiciare, Curtea Constituțională este sesizată de către instanțele de judecată, în sensul art.12/1 CPC, doar prin intermediul Curții Supreme de Justiție. Instanța de fond, în cazul constatării, pe parcursul judecării pricinii, că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau care a fost deja aplicată este în contradicție cu prevederile Constituției Republicii Moldova, iar controlul constituționalității actului normativ este de competența Curții Constituționale, suspendă procesul și expediază sesizarea sa Curții Supreme de Justiție care, fără a avea dreptul de a verifica temeinicia sesizării sau de a o restitui instanței de fond în cazul netemeiniciei ei, sesizează, la rîndul său, Curtea Constituțională pentru verificarea constituționalității actului respectiv. Astfel, Curtea Supremă de Justiție, în cazurile redate, are rolul puțin respectuos de „poștaș” fără drept de exprimare, din care cauză considerăm necesară modificarea Constituției și a Codului jurisdicției constituționale în sensul redresării situației expuse.
7.În legislația procesual civilă a Federației Ruse /art.215 CPC al Federației Ruse/ procesul va fi suspendat obligatoriu dacă pîrîtul este implicat în acțiuni militare sau exercită sarcini în condiții de stare excepțională, sau aflării pe picior de război, sau reclamantul care se află în aceleași condiții solicită suspendarea procesului. Suntem de părerea că CPC al Republicii Moldova poate prelua ideea suspendării obligatorii, condiționată anume de circumstanțe militare excepționale, iar efectuarea serviciului militar de către pîrît sau reclamant nu ar trebui să afecteze mersul procesului prin suspendare.
8.Legea privind controlul și prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri și de alte substanțe psihotrope, în art.15 al.(3), reglementează și dreptul procurorului de a înainta în instanța judecătorească cerere privind încuviințarea spitalizării forțate și tratamentului forțat. Considerăm că în cazul înaintării de către procuror a unei astfel de cereri în instanța de judecată, aceasta urmează să o admită spre examinare, chiar dacă procurorul nu este prevăzut în calitate de subiect de sesizare a instanței în procedura menționată la capitolul XXIX din Codul de procedură civilă. Opinia dată o argumentăm prin prevederile art.71 al.(2) CPC și art.4 lit.a), art.5 al.(1) lit.e), art.9 din Legea cu privire la Procuratură, conform cărora, procurorul este în drept de a intenta procese civile în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime a persoanelor care din cauză de vîrstă, sănătate, incapabilitate sau alte motive nu se pot adresa în judecată personal. La fel, considerăm că și organul de tutelă și curatelă urmează de inclus în mod expres în art.309 al.(1) CPC ca subiecți cu drept de sesizare a instanței de judecată. Această concluzie nu-i din tema incidentelor procesuale.
9.În cazul cînd locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, iar prezența lui în ședință este absolut necesară pentru justa soluționare a cauzei, instanța de judecată este obligată să suspende procesul, temei care, la părerea noastră, ar fi rațional de inclus în al.(1) art.109 CPC.
10.Suntem de părerea că temeiul prevăzut la art.261 lit.g) CPC – au încetat împuternicirile tutorelui sau curatorului – este necesar de inclus în art.260 CPC, întrucît se referă în esență la suspendarea obligatorie. Existența tutorelui sau curatorului este o stringență legal stabilită pentru persoanele lipsite și, respectiv, limitate în capacitate de exercițiu.
În încheiere, este necesar de menționat faptul că odată cu punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă al Republicii Moldova, a apărut necesitatea stringentă de interpretare a normelor respectivului cod, în vederea interpretării și aplicării uniforme a acestora atît de către instanțele judecătorești, cît și de către ceilalți utilizatori.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma, 04.11.1950. A intrat în vigoare la 03.09.1953. În vigoare pentru R.Moldova din 12.09.1997.
Convenția pentru drepturile copilului, adoptată la 20.11.1989. Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.408-XII din 12.12.1990. // Tratate internaționale, 1998, vol.I, pag.51.
Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, adoptată la 29.05.1993. Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.1468-XIII din 29.01.1998. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –1998. –Nr.14-15.
Convenția cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 22.01.1993 (Convenția CSI), semnată la 22.01.1993, ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr.402-XIII din 16.03.1995, în vigoare pentru R.Moldova din 26.03.1996 // Tratate internaționale, 1999, vol.16.
Protocolul la Convenția privind asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 22.01.1993 (Convenția CSI), ratificat prin Legea nr.164-XV din 04.04.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2003. –Nr. 76.
Tratat între Republica Moldova și Republica Letonia cu privire la asistența juridică și la raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 14.04.1993, semnat la Riga la 14 aprilie 1993, ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.1487-XIII din 10.06.93, în vigoare pentru R.Moldova din 18.06.1996 // Tratate internaționale, 1999, vol.19.
Tratat între Republica Moldova și Republica Lituania cu privire la asistența juridică și la raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 09.02.93, semnat la Chișinău la 09.02.1993, ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.1487a-XIII din 10.06.93, în vigoare pentru R.Moldova din 18.02.1995 // Tratate internaționale, 1999, vol.19.
Tratat între Republica Moldova și România privind asistența juridică în materie civilă și penală din 06.07.96, semnat la Chișinău la 06.07.1996, ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.1018-XIII din 03.12.96, în vigoare din 22.03.1998 // Tratate internaționale, 1999, vol.20.
Tratat între Republica Moldova și Federația Rusă privind asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 25.02.93, semnat la Moscova la 25.02.93, ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.260-XIII din 04.11.94, în vigoare din 26.01.1995 // Tratate internaționale, 1999, vol.21.
Tratat între Republica Moldova și Ucraina privind asistența juridică și relațiile juridice în materie civilă și penală din 13.12.93, semnat la Kiev la 13.12.93, ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.261-XIII din 04.11.94, în vigoare din 24.04.1995 // Tratate internaționale, 1999, vol.22.
Acord între Republica Moldova și Republica Turcia cu privire la asistența juridică în materie civilă, comercială și penală din 22.05.96, semnat la Ankara la 22.05.96, ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.1017-XIII din 03.12.96, în vigoare din 23.02.2001 // Tratate internaționale, 2002, vol.29.
Tratat între Republica Moldova și Republica Azerbaidjan cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 26.10.04, ratificat prin Legea nr.33-XVI din 14.04.2005, în vigoare din 12.02.2006 // Tratate internaționale, 2006, vol.36.
Constituția Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1994. – Nr.1.
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova (adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.225-XV din 30.05.2003) //Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2003. –Nr.111-115.
Codul de procedură civilă al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (aprobat prin Legea RSSM din 26.12.1964) // Veștile Sovietului Suprem al RSSM, 1964, nr.36, art.81. ABROGAT.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova (adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.122-XV din 14.03.03) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2003. –Nr.104-110.
Codul civil al Republicii Moldova (adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.02) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2002. –Nr.082.
Codul penal al Republicii Moldova (adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2002. –Nr.128-129.
Codul Familiei al Republicii Moldova (adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.1316-XIV din 26.10.2000) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2001. –Nr.47-48.
Legea Republicii Moldova nr.942 din 18.07.1996 „Cu privire la modificarea Codului de procedură civilă al R.S.S.Moldovenești” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –1996. –Nr.81-82. UNDE AȚI FOLOSIT-O???
Legea Republicii Moldova nr.225-XV din 30.05.2003 „Cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă al Republicii Moldova” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2003. –Nr.111-115.
Legea Republicii Moldova nr.198-XVI din 26.07.07 „Cu privire la asistența juridică garantată de stat” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2007. –Nr.157-160.
Legea insolvabilității nr.632-XV din 14.11.2001. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2001. –Nr.139-140. ABROGATĂ
Legea Republicii Moldova nr.1225-XII din 08.12.1992 „Privind reabilitarea victimelor represiunilor politice” // Monitorul nr.12. –1992.
Legea Republicii Moldova nr.186-XVI din 29.06.06 „Pentru modificarea și completarea Legii Republicii Moldova nr.1225-XII din 08.12.1992 „Privind reabilitarea victimelor represiunilor politice” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2006. –Nr.126-130.
Legea Republicii Moldova nr.244-XVI din 21.06.06 „Pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2006. –Nr.178-180.
Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2000. –Nr.57-58.
Legea Republicii Moldova nr.123-XV din 18.03.2003 „Privind administrația publică locală” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2003. –Nr.49.
Legea Republicii Moldova nr.1349-XIV din 17.10.1997 „Cu privire la avocații parlamentari” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.-1997. –Nr.82-83.
Legea Republicii Moldova nr.312-XIII din 08.12.1994 „Cu privire la Curtea de Conturi” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –1995. –Nr.7.
Legea Republicii Moldova nr.514-XIII din 06.07.1995 „Cu privire la organizarea judecătorească” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –1995. –Nr.58.
Legea Republicii Moldova nr.317-XIII din 13.12.1994 „Cu privire la Curtea Constituțională” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –1995. –Nr.8.
Legea Republicii Moldova nr.502-XIII din 16.06.1995 „Privind adoptarea Codului jurisdicției constituționale” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –1995. –Nr.53-54.
Legea Republicii Moldova nr.789-XIII din 26.03.1996 „Cu privire la Curtea Supremă de Justiție” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –1996. –Nr.32-33.
Федеральный закон № 137-ФЗ от 14.11.2002 „О введении в действие Гражданского процессуального кодекса Российской Федерации», Собрание законодательства, 2002, № 46.
Legea ocrotirii sănătății nr.411-XIII din 28.03.1995. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –1995. –Nr.34.
Legea Republicii Moldova nr.382 din 06.05.1999 “Cu privire la circulația substanțelor narcotice și psihotrope și a precursorilor” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –1999. –Nr.73-77.
Legea Republicii Moldova nr.713-XV din 06.12.2001 “Privind controlul și prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului illicit de droguri și de alte substanțe psihotrope” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2002. –Nr.36-38.
Legea Republicii Moldova nr.162-XVI din 22.07.2005 “Cu privire la statutul militarilor” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2005. –Nr.129-131.
Legea Republicii Moldova nr.52-XVI din 02.03.2007 “Cu privire la aprobarea Regulamentului disciplinei militare” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2007. –Nr.78-81.
Legea Republicii Moldova nr.118-XV din 14.03.2003 “Cu privire la Procuratură” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2003. –Nr.73-75.
Legea Republicii Moldova nr.1086-XIV din 23.06.2000 “Cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și medico-legale” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2000. –Nr.144-145.
Legea Republicii Moldova nr.338-XIII din 15.12.1994 “Privind drepturile copilului” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –1995. –Nr.13.
Hotărîrea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.15 din 06.05.1997 “Cu privire la interpretarea art.135 alin.(1) lit.g) din Constituția Republicii Moldova” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –1997. –Nr.33-34.
Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova din 04.12.2006 “Asupra sesizării pentru interpretarea art.135 din Constituția Republicii Moldova” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2006. –Nr.189-192.
Avizul Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.1 din 16.12.2004 “Asupra proiectului de lege pentru completarea art.135 și modificarea art.136 din Constituția Republicii Moldova” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2004. –Nr.241.
Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova din 26.03.2007 “Asupra sesizării Judecătoriei Fălești cu privire la excepția de neconstituționalitate a Legii Republicii Moldova nr.186-XVI din 29.06.2006 “Pentru modificarea și completarea Legii Republicii Moldova nr.1225-XII din 08.12.1992 “Privind reabilitarea victimelor represiunilor politice” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2007. –Nr.43-46.
Hotărîrea Curții Constituționale a Republicii Moldova din 27.06.2006 “Privind controlul constituționalității Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova nr.162 din 10.02.2005 “Cu privire la instituirea Comitetului Național pentru Adopții” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2006. –Nr.102-105.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.79 din 23.01.2006 “Privind aprobarea Listei substanțelor narcotice, psihotrope și a plantelor care conțin astfel de substanțe depistate în traffic illicit, precum și cantitățile acestora” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2006. –Nr.16-19.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.941 din 17.08.2006 “Privind aprobarea Regulamentului cu privire la modul de îndeplinire a serviciului militar în Forțele Armate” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2006. –Nr.138-141.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.469 din 24.05.2005 “Pentru aprobarea Instrucțiunii privind modul de eliberare a certificatului de concediu medical” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2005. –Nr.77-79.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.749 din 29.11.1993 “Privind înființarea Comitetului pentru Înfiere” // Monitorul Parlamentului Republicii Moldova. –1993. –Nr.11.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.162 din 10.02.2005 “Privind instituirea Comitetului Național pentru Adopții” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2005. –Nr.26-28.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.409 din 09.04.1998 “Privind instituirea Consiliului Național pentru Protecția Drepturilor Copilului” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –1998. –Nr.60-61.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.726 din 13.06.2003 “Pentru modificarea Regulamentului Consiliului Național pentru Protecția Drepturilor Copilului” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2003. –Nr.126-131.
Hotărîrile Plenului Curții Supreme de Justiție, practica judiciară
Culegere de hotărîri explicative ale Plenului Curții Supreme a Republicii Moldova /octombrie 2003 – decembrie 2005//, Chișinău, 2006.
Culegere de hotărîri explicative ale Plenului Curții Supreme a Republicii Moldova / mai 1974 – iulie 2002/, Chișinău, 2002.
Culegere de practică judiciară a Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție /2005-2006/, Chișinău, Cartier, 2007.
Curtea de Apel. Culegere de practică judiciară (aprilie 1999 – mai 2000), Chișinău, 2000.
Curtea Supremă de Justiție. Sinteza practicii judiciare (ianuarie 1989 – decembrie 1999), Chișinău, 2000.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.24 din 28.06.2004 „Cu privire la actele judecătorului în faza intentării procesului civil și pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare”//Culegere de hotărîri explicative /octombrie 2003-decembrie 2005//, Chișinău, 2006.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.24 din 12.12.2005 „Privind aplicarea normelor Codului de procedură civilă la judecarea pricinilor în primă instanță” // Culegere de hotărîri explicative /octombrie 2003-decembrie 2005/, Chișinău, 2006.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.17 din 31.05.2004 „Cu privire la practica examinării de către instanțele judecătorești a cauzelor privind limitarea în capacitatea de exercițiu și declararea incapacității persoanei fizice” // Culegere de hotărîri explicative /octombrie 2003-decembrie 2005/, Chișinău, 2006.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.21 din 12.12.2005 „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației privind încuviințarea adopției” // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. –2006. –Nr.7. ESTE ALTA NOUĂ DIN DECEMBRIE 2012
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.8 din 09.10.2006 „Cu privire la aplicarea legislației despre apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale a persoanelor fizice și juridice” // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. –2007. –Nr.3. SE PARE CĂ A FOST ABROGATĂ
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.32 din 24.10.2003 „Cu privire la aplicarea de către instanțele judecătorești a legislației ce reglementează asigurarea acțiunii la judecarea cauzelor civile” // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. –2003. –Nr.12.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.9 din 19.12.1994 „Cu privire la practica judecării în cauzele despre incasarea pensiei pentru întreținerea copiilor și altor membri ai familiei” // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. –2002. –Nr.12. ESTE ALTA DIN 2013 APRILIE
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.7 din 09.10.2006 „Cu privire la practica legislației despre protecția consumatorilor la judecarea cauzelor civile” // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. –2007. –Nr.3.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.13 din 03.10.2005 „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației la examinarea cauzelor despre succesiune” // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. –2006. –Nr.5.
Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova nr.10 din 15.11.1993 „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației în cauzele de desfacere a căsătoriei” // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. –2002. –Nr.11.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.12 din 25.04.2000 „Cu privire la practica aplicării de către instanțele de judecată a legislației procesual civile la întocmirea hotărîrii și încheierii” // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. – 2000. –Nr.7-8.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.15 din 03.10.2005 „Cu privire la examinarea pricinilor civile în ordine de apel” // Culegere de hotărîri explicative /octombrie 2003-decembrie 2005//, Chișinău, 2006.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Cu privire la practica aplicării legislației procedurale la examinarea cauzelor civile în recurs” nr.3 din 27.03.2006 // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. –2006. –Nr.11.
Proiect. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Privind unele probleme ce rezultă din aplicarea normelor procesuale civile referitor la competența instanțelor judecătorești”.
Decizia Colegiului economic al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.2re-181/2007 din 17.05.2007 // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. –2007. –Nr.7, pag.10.
Decizia Colegiului economic al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.2re-57/2005 din 10.03.2005 // Practica judiciară. Jurist.md.
Decizia Colegiului economic al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.2re-15/2003 din 25.12.2003 // Practica judiciară. Jurist.md.
Decizia Colegiului civil al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.2r/o-143/2001 din 23.05.2001 // Practica judiciară. Jurist.md.
Decizia Colegiului civil al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.2r/o-122/2001 din 04.04.2001 // Practica judiciară. Jurist.md.
Decizia Colegiului economic al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.2re-92/2005 din 10.03.2005 // Practica judiciară. Jurist.md.
Decizia Colegiului economic al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.2ro/e-237/2003 din 24.04.2003 // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2003, nr.8.
Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.3r-462/2006 din 05.04.2006 // Practica judiciară. Jurist.md.
Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.2ra-982/2005 din 23.11.2005 // Culegere de practică judiciară a Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție /2005-2006/, Chișinău, Cartier, 2007, pag.317.
Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.2ra-203/2006 din 01.02.2006 // Culegere de practică judiciară a Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție /2005-2006/, Chișinău, Cartier, 2007, pag.329.
Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.2ra-282/2005 din 09.03.2005 // Culegere de practică judiciară a Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție /2005-2006/, Chișinău, Cartier, 2007, pag.329.
Decizia Colegiului civil al Curții de Apel nr.2r-1145/99 din 26.10.1999 // Curtea de Apel. Culegere de practică judiciară (aprilie 1999 – mai 2000), Chișinău, 2000, pag.15.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.4-2r/a-27/2000 din 12.06.2000 // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2002, nr.2, pag.13.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.4-2r/a-4/2000 din 24.01.2000 // Practica judiciară. MoldLex.
Decizia Colegiului civil al Curții Supreme de Justiție nr.2r/a-33/99 din 03.03.1999 // Curtea Supremă de Justiție. Sinteza practicii judiciare (ianuarie 1989 – decembrie 1999), Chișinău, 2000, pag.231.
Decizia Colegiului civil al Curții Supreme de Justiție nr.1r/a-120/99 din 26.05.1999 // Curtea Supremă de Justiție. Sinteza practicii judiciare (ianuarie 1989 – decembrie 1999), Chișinău, 2000, pag.233.
Notă informativă privind generalizarea practicii judiciare privind respectarea termenelor rezonabili la soluționarea pricinilor civile de către instanța judecătorească (Ex: Valentina Crucicova) // Practica judiciară. MoldLex.
Monografii, manuale și publicații
Гражданский процессуальный кодекс Молдовы. Комментарий. //Под ред.Кожухарь А., Райлян А.// -Кишинев, Universitas, 1992.
Гражданский процесс, учебник, /под ред.М.К.Треушникова/, Москва, 2000.
М.С.Шакарян. Комментарий к Гражданскому процессуальному кодексу РСФСР. Москва, Юристь, 2000.
М.С.Шакарян. Комментарий к Гражданскому процессуальному кодексу РСФСР. Москва, Юристь, 2003.
Осокина Г.Л. Гражданский процесс. Общая часть.-Москва, Юристь, 2004.
Florea Măgureanu. Drept procesual civil romăn. Vol.I., -București, Lumina Lex, 1997.
Viorel Mihai Ciobanu. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Vol.II, București, Editura Național, 1997.
Albu I. Dreptul familiei.-București, Editura didactică și pedagogică, 1975.
V.Cebotari. Dreptul familiei. – Chișinău, USM, 2008.
Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile, //coord.M.Poalelungi //, Chișinău, Cartier, 2006.
Administrarea eficientă a justiției /R.Botezatu, E.Fistican, S.Furdui, V.Șterbeț/, Chișinău, Cartier, 2006.
Т.Б.Чеджемов. Библиотечка народного судьи. Судебное следствие. / Ответ.редактор В.В.Шубин/, Москва, «Юридическая литература», 1979.
E Belei, D.Visternicean, V.Macinskaia Suport de curs: drept procesual civil. Institutul Național al Justiției, Chișinău, 2007.
E Belei, D.Visterniceanu, V.Macinskaia. Curriculum la disciplina drept procesual civil. Institutul Național de Justiție, Chișinău, 2007.
I.Hadîrcă. Teză de doctor în drept: problemele răspunderii penale pentru infracțiunile săvîrșite în sfera circulației substanțelor narcotice, psihotrope, a analoagelor și precursorilor acestora. /cond.S.Brînză/, Chișinău, 2007.
A.Cojuhari. Comentariul deficiențelor Codului de procedură civilă. // Ziarul „Dreptul”, 2004, nr.3, pag.6.
A.Cojuhari. Comentariul deficiențelor Codului de procedură civilă. // Ziarul „Dreptul”, 2004, nr.4, pag.6.
A.Cojuhari. Comentariul deficiențelor Codului de procedură civilă. // Ziarul „Dreptul”, 2004, nr.5, pag.6.
И.Решетникова. Современное гражданское процессуальное законодательство Республики Молдова // «Государство и право», 2001, № 3, стр.87.
O.Iovu. Desfacerea căsătoriei prin divorț și nulitatea acesteia în dreptul Republicii Moldova. // „Revista de drept privat”, 2001, nr.1, pag.99.
И.Поляков. Приостановление производства по гражданским делам. //….
И.Поляков. Оставление судом иска без рассмотрения.
А.Соловьев. Прекращение производства по делу.
Н.Кострова. Особенности окончания рассмотрения гражданских сeмейных дел без вынесения решения
В.Ивакин. Оставления заявления без рассмотрения
Ghe. Dinu, Adina Pandele-Drept procesual civil-curs universitar, ediția a II-aEditura Tipp.Slobozia 2004
Ioan Leș, Drept procesual civil. Cursul universitar, București, Ed. „Lumina Lex”, 2002,
Surse internet
Постановление Пленума Верховного Суда Республики Беларусь № 16 от 21.12.2001 г. «О некоторых вопросах применения судами законодательства о наследовании» // «Судовы веснiк», 2002 г., № 1, стр.20.
Нормативное Постановление Верховного Суда Республики Казахстан № 4 от 11.07.2003 г. «О судебном решении» // «Бюллетень Верховного Суда Республики Казахстан», 2003 г., № 8, стр.32.
Постановление Пленума Верховного Суда Российской Федерации № 23 от 19.12.2003 г. «О судебном решении» // «Бюллетень Верховного Суда Российской Федерации», 2004 г., № 2, стр.2.
Постановление Пленума Верховного Суда Российской Федерации № 2 от 20.01.2003 г. «О некоторых вопросах, возникших в связи с принятием и введением в действие Гражданского процессуального кодекса Российской Федерации» // «Российский судья», 2003 г., № 2, стр.30.
Нормативное Постановление Верховного Суда Республики Казахстан № 21 от 13.12.2001 г. «О подготовке гражданских дел к судебному разбирательству» // «Бюллетень Верховного Суда Республики Казахстан», 2001 г., № 12, стр.28.
Постановление Пленума Верховного Суда Республики Беларусь № 5 от 22.06.2000 г. «О практике применения судами законодательства при рассмотрении дел о расторжении брака» // «Судовы веснiк», 2000 г., № 3, стр.9.
Судебная практика Верховного Суда Республики Беларусь /извлечение/ // «Судовы веснiк», 2005 г., № 2, стр.24.
Decizia Colegiului judiciar al Curții de Apel Cahul din 12.12.2005 // http://consumator.md/rom/cat/54.html
EuroAvocatura // Împăcarea soților în cursul procesului de divorț
Legislație romănească. / http://legal.dntis.ro/cpcivil/2/242/-245.htm.
Sursele internet sunt doar cele nemarcate cu galben, iar în text aveti m multe referinte la surse net decît la final.
TREBUIE PE O PAGINĂ UN SUMAR, INCLUZÎND CUVINTE-CHEIE, ÎN LIMBA FRANCEZĂ SAU ENGLEZĂ.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Incidentele Procesuale Care Afecteaza Continuitatea Procesului Civil (ID: 128130)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.