Incidente Procedurale. Suspendarea, Perimarea Si Actele Procesuale DE Dispozitie
INCIDENTE PROCEDURALE. SUSPENDAREA, PERIMAREA ȘI
ACTELE PROCESUALE DE DISPOZIȚIE
INCIDENTE PROCEDURALE. SUSPENDAREA, PERIMAREA ȘI ACTELE PROCESUALE DE DISPOZIȚIE ALE PĂRȚILOR
-PLAN-
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. SUSPENDAREA PROCESULUI
Secțiunea I: Reglementare, noțiune, clasificare
Suspendarea voluntară
Limitele suspendării voluntare
Suspendarea legală de drept
Suspendarea legală facultativa
Secțiunea II Procedura. Hotărârea. Efecte
Secțiunea III Reluarea judecății. Hotărâre
CAPITOLUL II: PERIMAREA
Secțiunea I Reglementare noțiune și natura juridică
Secțiunea ÎI Condiții: Domeniul de aplicare,termenul de perimare
Întreruperea și suspendarea termenului de perimare
Secțiunea III Procedura. Hotărâre. Efecte
CAPITOLUL III ACTELE PROCESUALE DE DISPOZIȚIE ALE PĂRȚILOR
Secțiunea I Libertatea de voință și disponibilitatea în procesul civil
Secțiunea II Desistarea/Renunțarea. Reglementare, noțiune, forme
Renunțarea la judecată; Condiții, procedură și efecte
Renunțarea la dreptul pretins; Condiții, procedura și efecte
Secțiunea III Achiesarea. Noțiune, definiție, forme
Achiesare la pretențiile reclamantulu. Condiții, procedură și efecte
Achiesarea părții care a pierdut la hotărârea pronunțată; Condiții, procedură și efecte.
Secțiunea IV Tranzacția. Reglementare și definiție
Caractere juridice
Condiții de validitate. Capacitate, consimțământ, obiect, cauza
Procedura. Încheierea tranzacției judiciare, rolul instanței și hotărârea de expedient.
Efectele tranzacției judiciare
CONCLUZII
Introducere
Trăim într-o lume guvernată de norme și principii de drept fără de care oamenii nu și-ar putea realiza activitățile zilnice pentru satisfacerea nevoilor lor. În vederea atingerii acestui scop este necesar în permanență un sistem stabil de dispoziții de conduită la care să ne raportăm. În momentul încălcării unei asemenea dispoziții se naște deopotrivă posibilitatea de a recurge la justiție, la acea forță constrângătoare a statului pentru ca situația de fapt să revină la normal. Acest lucru presupune în termeni juridici că titularul unei obligații va trebui să își execute obligația rezultată în urma unui raport juridic născut fie în momentul în care obligația trebuia să fie executată, fie pe baza hotărârii judecătorești date în cadrul procesului civil ce poate fi declanșat tocmai cu scopul restabilirii ordinii de drept.
Mijlocul de realizare a justiției se concretizează în ceea ce numim procesul civil. Procesul civil a fost definit drept acea activitate desfășurată în condițiile legii de către instanțele de judecată ori alte organe de jurisdicție, părți interesate, organe de executare, alte organe și persoane ce participă la această activitate, precum și acele raporturi ce se pot stabili între ele, raporturi ce au ca finalitate realizarea ori stabilirea drepturilor și intereselor civile supuse judecății și executării hotărârilor pronunțate. Așadar, procesul civil este o modalitate aflată la dispoziția persoanei lezate și a anumitor subiecte de drept determinate de lege prin care se pot valorifica drepturi subiective civile și interese legitime.
Acesta activitate complexă nu este însă imutabila din perspectiva structurii sale. Cu toate că, riguros privit, procesul civil presupune trei momente esențiale (sesizarea, dezbaterile și hotărârea judecătorească), structurate în două faze distincte (judecata și executarea silită), pe parcursul acestora pot interveni diverse situații, imputabile sau nu părților, ce determină o deturnare a structurii clasice a procesului civil.
Am ales pentru realizarea prezenței lucrări analiza unora dintre cele mai importante instituții ale dreptului procesual civil aflate în strânsă legătură cu aplicabilitatea principiului disponibilității: suspendarea, perimarea și actele procesuale de dispoziție ale părților.
Suspendarea reprezintă oprirea cu caracter vremelnic a cursului judecății fie din cauza unor împrejurări voite a părților ce nu mai doresc să continue judecată, fie atunci când intervin cazuri independente de voința părților cu caracter obiectiv care împiedică în mod vădit continuarea judecății.
Perimarea este văzută cel mai des în doctrina ca o sancțiune procedurală ce duce la finalizarea a priori a procesului civil fără a se fi rezolvat litigiul pe fond prin lăsarea procesului în nelucrare.
În cele din urmă, actele procesuale de dispoziție presupun cel mai bun exemplu al materializării în plan procesual a libertății de voință a părților care, în limitele trasate de legiuitor, pot încheia o serie de acte juridice în funcție de propriile lor dorințe. Puterea părților de a dispune în plan procesual cunoaște numeroase definiții și teorii. Sintetizând, principiul disponibilității presupune acea regulă esențială care constă în facultatea părților de a dispune de obiectul procesului în condițiile stabilite de lege. În concret, în baza acestui principiu, reclamantul își poate retrage acțiunea sau poate renunța la judecata ori la dreptul său, poate încheia o tranzacție cu pârâtul ori poate alege să nu exercite căile de atac împotriva hotărârii pronunțate întrucât o consideră legală și temeinică.
Prezenta lucrare constituie o analiză a celor mai importante incidente procedurale din cadrul unui litigiu civil determinate de regulă chiar de voința părților.
CAPITOLUL I: SUSPENDAREA
Reglementare
Codul de procedura civilă reglementează suspendarea procesului în secțiunea III din capitolul III denumit "Unele incidente procedurale". Legiuitorul a dispus expres la art. 411 – 415 cu privire la cazurile de suspendare (suspendarea voluntară, suspendarea legală cu subclasificările acesteia în suspendare drept și suspendare facultativă), mijlocul de constatare a suspendării în cadrul procesului început, posibilitatea de atacare a hotărârii astfel pronunțate, precum și căile de atac ce pot fi exercitate împotriva acesteia.
Notiune
Prin suspendarea judecății înțelegem oprirea cursului acesteia, datorită unor împrejurări voite de părți, care nu stăruie în soluționarea pricinii, sau independent de voința lor, fiind în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată. Așadar, suspendarea presupune rămânerea în nelucrare a dosarului fie ca urmare a voinței părților exprimată tacit ori expres, caz în care aceasta reflectă însăși disponibilitatea procesuală a adversarilor din litigiu, fie pentru motive independente de voința acestora, când părțile sunt în imposibilitate de a se prezenta la judecată.
Clasificare
Codul de procedura civilă statuează clasificarea suspendării în funcție de criteriul cauzei care a stat la baza acesteia. Astfel, după cum cauza este reprezentată de voința părților în scopul întreruperii procesului sau de imposibilitatea de a se prezenta la judecată, se face distincție între suspendarea voluntară și cea legală.
Suspendarea voluntară presupune faptul că întreruperea procesului emana din voința părților, expresă ori tacită, fiind astfel o consecință a principiului disponibilității manifestată sub forma dreptului părților de a dispune de soarta procesului.
Suspendarea legală presupune că oprirea cursului judecății nu are la baza voința părților, ci faptul că a intervenit în cursul procesului una dintre situațiile prevăzute la art. 412, care împiedică în mod firesc desfășurarea acestuia. Așadar, suspendarea legală intervine datorită unor împrejurări ce nu țin de voința părților, ci de imposibilitatea fizică ori juridică de a se prezenta la judecată ori de necesitatea bunei administrări a justiției.
Aceasta din urmă presupune o subclasificare în suspendare de drept și suspendare facultativă. Criteriul de delimitere a suspendării de drept de suspendarea facultativă constă în existența puterii de apreciere a judecătorului. În cazul suspendării de drept, instanța nu are prerogativa analizării opotunității cazului de suspendare, ci simpla prezență a acestuia impune suspendarea. Pe de altă parte, în ceea ce privește suspendarea facultativă, rămâne la aprecierea instanței dacă acel caz de suspendare intervenit poate sau nu să-și producă efectele specifice asupra procesului.
Suspendarea voluntară
Legiuitorul înfățișează două situații în care judecătorul dispune suspendarea judecății în baza voinței combatanților procesuali: atunci când ambele părți cer instanței suspendarea litigiului, precum și atunci când niciuna dintre părți, deși legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei.
Distincția între cele două ipoteze are la baza modalitatea de exprimare a voinței, într-un prim caz, părțile optând expres pentru suspendare, în timp ce în al doilea caz, legiuitorul prezumă pe baza neprezentării părților la strigarea cauzei la oricare termen acordat al procesului consimțământul în vederea suspendării procesului, consimțământ ce va fi interpretat ulterior în sensul stingerii procesului dacă părțile nu intervin în continuare. Cu toate acestea, neprezentarea trebuie să fie imputabila părților și nu trebuie datorată vreunui viciu în legătură cu procedura de citare, legiuitorul dispunând expres că părțile trebuie să fi fost legal citate.
1. Suspendarea la cererea ambelor parti
Această cauză de suspendare intervine atunci când părțile solicită instanței fie verbal, fie în scris suspendarea. Manifestarea de voință a părților în sensul suspendării litigiului început este posibilă datorită faptului că procesul civil este văzut că o confruntare "a intereselor private", astfel încât, de vreme ce părțile nu insistă în judecată, se consideră excesiv ca instanța să rezolve din oficiu respectiva problemă.
În doctrină, s-a statuat că suspendarea judecății presupune și o garanție a principiilor procesului civil, precum dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare ori principiul contradictorialității.
Principiul contradictorialității permite fiecărei părți în litigiu să discute și să combată pretențiile, susținerile, argumentele și probele adversarului, precum și să-și expună punctul de vedere asupra problemelor puse în discuție de către judecător. Or, dacă instanța rezolvă din oficiu litigiul împotriva voinței exprese ori tacite a părților de a nu se mai judecată, procesul civil ar fi lipsit de contradictorialitate, elementul definitoriu al oricărui proces civil.
Posibilitatea părților de a încheia un acord de suspendare a litigiului are la baza dreptul de dispoziție recunoscut acestora. Prerogativa disponibilității beneficiază de o reglementare expresă la art. 9 din codul de procedură civilă, articol care înfățișează conținutul și limitele sale. Sintetizând, principiul disponibilității constă în posibilitatea părților de a dispune de obiectul procesului, dreptul material, precum și de mijloacele de apărare a acestui drept, dreptul procesual.
Același articol prevede faptul că "partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod prevăzut de lege". În acest sens, art. 411 reglementează ipoteza încheierii unui acord între părți în scopul suspendării judecății, ce presupune astfel una dintre formele de materializare a dreptului de dispoziție aparținând părților.
Manifestarea de voința expresă a adversarilor procesuali în sensul suspendării litigiului civil este privită de unii autori drept un contract judiciar în sens larg, deoarece are la bază un acord de voință care intervine numai în cadrul unui proces și în legătură cu desfășurarea acestuia, elemente definitorii ale contractului judiciar. Analiza acestor contracte pe larg, precum și a principiului disponibilității se vor regăsi la capitolul destinat actelor procesuale de dispoziție a părților.
Indiferent că îmbracă sau nu forma unui contract judiciar, acordul expres de voința al părților poate fi realizat scris sau oraecător. Or, dacă instanța rezolvă din oficiu litigiul împotriva voinței exprese ori tacite a părților de a nu se mai judecată, procesul civil ar fi lipsit de contradictorialitate, elementul definitoriu al oricărui proces civil.
Posibilitatea părților de a încheia un acord de suspendare a litigiului are la baza dreptul de dispoziție recunoscut acestora. Prerogativa disponibilității beneficiază de o reglementare expresă la art. 9 din codul de procedură civilă, articol care înfățișează conținutul și limitele sale. Sintetizând, principiul disponibilității constă în posibilitatea părților de a dispune de obiectul procesului, dreptul material, precum și de mijloacele de apărare a acestui drept, dreptul procesual.
Același articol prevede faptul că "partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod prevăzut de lege". În acest sens, art. 411 reglementează ipoteza încheierii unui acord între părți în scopul suspendării judecății, ce presupune astfel una dintre formele de materializare a dreptului de dispoziție aparținând părților.
Manifestarea de voința expresă a adversarilor procesuali în sensul suspendării litigiului civil este privită de unii autori drept un contract judiciar în sens larg, deoarece are la bază un acord de voință care intervine numai în cadrul unui proces și în legătură cu desfășurarea acestuia, elemente definitorii ale contractului judiciar. Analiza acestor contracte pe larg, precum și a principiului disponibilității se vor regăsi la capitolul destinat actelor procesuale de dispoziție a părților.
Indiferent că îmbracă sau nu forma unui contract judiciar, acordul expres de voința al părților poate fi realizat scris sau oral în fața instanței care va lua act de aceasta prin încheierea de suspendare. Instanța nu este competentă să verifice motivele care au stat la baza voinței părților de a suspenda procesul, însă atunci când acordul de voință nu îndeplinește condițiile de valabilitate, pe care instanța este (de această dată) competentă sa le analizeze, continuă judecata, neputând lua în considerare un act de voință nevalabil.
2. Suspendarea în cazul în care părțile, deși legal citate, nu se prezintă la termenul de judecată și niciuna dintre ele nu a solicitat judecarea în lipsă
Ca și în primul caz de suspendare analizat, încetarea procesului apare ca urmare a manifestării lipsei de contradictorialitate, situație în care, de această dată, în lipsa unui acord de voință expres, legiuitorul presupune din comportamentul părților voința acestora de a nu mai continua procesul. În acest caz, voința părților de a suspenda procesul este tacita și se deduce din faptul neprezentării lor.
Raționamentul logic care determină suspendarea procesului pornește de la ipoteza că acțiunea civilă are la baza dorința fie și numai a uneia dintre părți de a se judeca, de regulă reclamantul, căci el a pornit procesul civil prin cererea de chemare în judecată a pârâtului. Atunci când nu se prezintă în fața judecătorului niciuna dintre părți, judecătorul verifică dacă părțile au fost legal citate, conform art. 153 cod procedura civilă. Dacă în urma verificării actelor de la dosar se constată că procedura de citare a fost îndeplinită însă părțile nu se prezintă, se naște prezumția de acord tacit al acestora de a nu se mai judeca. Per a contrario, dacă partea/părțile doreau continuarea procesului, acestea s-ar fi înfățișat în fața instanței pentru a-și putea expune pretențiile ori, după caz, pentru a-și realiza apărările.
În cazul în care, la orice termen de judecată se înfățișează numai una dintre părți, judecata continuă, instanța analizând excepțiile și apărările părții care lipsește , astfel încât judecata să aibă un caracter echitabil față de ambele părți. De asemenea, judecata continuă chiar dacă ambele părți lipsesc, însă cel puțin una dintre ele a cerut judecata în lipsă.
Considerăm că se impune o scurtă analiză a cererii de judecată în lipsă. Din punct de vedere al autorului acesteia, doctrina admite posibilitatea de a formula o astfel de cerere și intervenientului principal, lipsindu-l însă de această prerogativă pe intervenientul accesoriu. Această soluție este justificată, deoarece intervenientul accesoriu, spre deosebire de cel principal, are o poziție subordonată părții pentru care a intervenit. Or, dacă o asemenea cerere nu a fost realizată de partea în favoarea căreia a intervenit în proces, cererea de judecată în lipsă a intervenientului accesoriu nu poate produce niciun efect.
Cu privire la condițiile de formă ale cererii de judecată în lipsă, regula o constituie forma scrisă, fără însă a reprezenta o condiție de validitate. Cererea poate fi, așadar, formulată și verbal în fața instanței, care o va consemna ulterior în încheierea de ședință.
Atunci când a fost realizată o cerere de judecată în lipsă, aceasta va produce efecte doar la instanța în fața căreia a fost formulată, nu și în eventuale căi de atac exercitate. Astfel, dacă partea dorește judecata în lipsă și în etapele procesuale ulterioare, trebuie să realizeze o nouă cerere. Această soluție a fost îmbrățișată și de doctrina mai veche, arătând că atâta timp cât judecata se afla într-o nouă etapă a procesului civil determinată de exercitarea unei căi de atac, cererea inițială de judecare în lipsa nu-și mai produce efecte .
Instanța trebuie să verifice dacă există o cerere de judecată în lipsă, pentru că, așa cum și jurisprudența a statuat, în situația în care aceasta dispune suspendarea cauzei pe motivul neprezentării părții legal citate, se poate promova recurs împotriva încheierii de suspendare, cu consecința casării sentinței și trimiterea spre rejudecare a cauzei.
Dacă însă niciuna dintre părți nu a cerut judecata în lipsă, instanța este obligată să dispună suspendarea cauzei, deoarece părțile nu mai insistă la judecată. Aceata ipoteză presupune un caz de suspendare cu caracter imperativ, deoarece textul legal prevede că judecătorul suspendă judecata și nu că “poate” suspenda judecata, astfel încât judecătorul este obligat să dispună suspendarea cauzei.
Precizăm că, în situația în care procedura de citare nu a fost îndeplinită, instanța are obligația de a amâna cauza pentru un termen ulterior și nu de a suspenda judecata, întrucât, într-o astfel de ipoteză, cauza neprezentării părților nu este imputabilă acestora, ci unui viciu de procedură. Această soluție întemeiată pe dispozițiile legale își găsește corespondent și în jurisprudența instanțelor romane.
În cazul în care instanța pronunță o hotărâre în lipsa părților fără ca acestea să fi fost legal citate (inclusiv o încheiere de suspendare a judecății) în acord cu prevederile 175 (1), hotărârea este lovită de nulitate, deoarece părțile sunt lipsite de dreptul de a-și proba pretențiile și de a se apăra corespunzător. De-asemenea, dacă părțile legal citate nu se prezintă iar instanța nu dispune suspendarea cauzei, ci continuă judecata în lipsa unei cereri în acest sens, se consideră că instanța a neglijat voința părților manifestată fie și tacit, hotărârea pronunțată fiind lovită tot de nulitate, instanțele romane arătând în motivările lor că vătămarea intereselor părților este una evidentă.
Suspendarea legală
Suspendarea legală de drept presupune oprirea cursului procesului cu caracter obligatoriu, ori de câte ori instanța constată apariția unei împrejurări dintre cele prevăzute de textul articolului 412 cod procedura civilă, precum și îndeplinirea condițiilor prevăzute de normă. Datorită caracterului obligatoriu, judecătorul nu are posibilitatea de a aprecia dacă va dispune sau nu suspendarea, ci suspendarea va fi dispusă de îndată ce intervine unul dintre motivele menționate de lege.
Decesul părții
Conform textului legal, judecata cauzei se suspendă de drept atunci când intervine decesul uneia dintre părți. În acest caz, suspendarea operează doar dacă decesul părții a survenit după introducerea cererii de chemare în judecată și dacă partea interesată nu solicită termen pentru introducerea în cauză a moștenitorilor. Dacă însă partea care a solicitat termen nu poate indica înăuntrul acestuia mostenitorii celui decedat, judecata va fi suspendată.
Atunci când decesul părții s-a produs înainte de cererea de învestire a instanței în vederea soluționării litigiului, se constată lipsa capacității procesuale de folosință a părții, aceasta din urmă producând efecte diferite în funcție de calitatea de reclamant sau pârât pe care o are partea decedată.
Astfel, deși ipoteza clasică într-o astfel de situație vizează decesul pârâtului anterior cererii de chemare în judecată, este posibil ca și reclamantul să fie decedat la același moment. O asemenea situație poate fi imaginată doar dacă cererea a fost înaintată de reprezentantul acestuia. În acest caz, va putea fi invocată excepția lipsei capacității procesuale de folosință de partea interesată ori de instanță, consecința fiind însăși anularea cererii de chemare în judecată. Excepția procesuală invocată este de ordine publică, cu caracter peremptoriu și de fond, deoarece presupune chiar neîndeplinirea unei condiții de exercitare a acțiunii civile.
În cazul în care pârâtul este cel decedat la data cererii de chemare în judecată, reclamantul poate să își modifice cererea până la primul termen la care acesta este legal citat potrivit art. 204, sub sancțiunea decăderii, dacă este cazul, în scopul chemării în judecată a moștenitorilor. Desigur, în cazul nemodificării cererii, poate fi invocată excepția lipsei capacității de folosință a paratului și se dispune anularea cererii.
Jurisprudența a statuat că, în situația unei coparticipări procesuale pasive obligatorii, dacă unul dintre pârâți era decedat la data chemării în judecată, reclamantul nu va putea să solicite în cale de atac trimiterea spre rejudecare în scopul introducerii moștenitorilor în litigiul desfășurat, de vreme ce lipsa de diligentă aparține reclamantului, care nu a învestit instanța în mod corect la momentul chemării în judecată.
Atunci când decesul uneia dintre părți survine după momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cauza trebuie suspendată în vederea introducerii moștenitorilor în cauză, deoarece operează o transmitere a calității procesuale active sau pasive, conform dispozițiilor legale. Dacă însă instanța continuă judecata fără a pronunța întreruperea procesului, actele de procedură săvârșite după momentul la care a intervenit motivul ce ar fi atras suspendarea obligatorie (de drept) a judecății vor putea fi supuse anularii, prin exercitarea căilor de atac împotriva hotărârii date de instanță.
De asemenea, atunci când moștenitorii figurează în nume propriu în calitate de parte în procesul în care figura și partea decedată, s-a statuat că nu este necesară suspendarea cauzei, deoarece scopul introducerii în cauză este evitarea de a se pronunța o hotărâre în contradictoriu cu o persoană decedată, or, într-un astfel de caz, sentința s-a pronunțat în contradictoriu și cu moștenitorii, părți deja în proces, fără a fi necesară anularea hotărârii.
Precizăm că, în conformitate cu dispozițiile legale prinvind citarea, procedura de citare a moștenitorilor până la intervenirea lor în proces se va realiza la domiciliul unui curator special numit de instanță.
Punerea sub interdicție judecătorească ori punerea sub curatela
Al doilea caz de suspendare legată de drept a judecății este reprezentat de punerea sub interdicție judecătorească ori de punerea sub curatela a unei părți, până la numirea tutorelui sau curatorului.
Ca și în cazul de suspendare analizat mai sus, întreruperea procesului va fi dispusă doar dacă punerea sub interdicție ori sub curatela a uneia dintre părți intervine în cursul unui proces început. Drept urmare, atunci când are calitatea de pârât o persoană aflată sub interdicție judecătorească, acesta are deja numit un tutore care îl va reprezenta, astfel încât textul legal nu își găsește aplicabilitate, întrucât instanță dispune oricum citarea în cauză a reprezentantului legal.
În schimb, dacă o persoană aflată sub interdicție înaintează o cerere de chemare în judecată, dobândind astfel calitatea de reclamant, se creează premisele ridicării excepției lipsei capacității procesuale de exercițiu, ce poate avea două efecte distincte. Astfel, potrivit art 57 (4) cererea de chemare în judecata va fi anulată în lipsa confirmării acesteia de către reprezentant. Precizăm că într-o astfel de situație, instanță nu anulează cererea automat ci acorda termen pentru acoperirea lipsurilor
Precizăm că în conformitate cu art. 181 instituirea curatelei nu aduce atingere celui pe care curatorul în reprezintă, astfel încât acesta din urmă va figura ca parte în proces. Astfel, deoarece curatela este guvernată de regulă de dispozițiile de la mandat potrivit art 183 C.civ, curatorul dobândește calitatea de reprezentant. În acest sens, atât în cazul punerii sub interdicție judecătorească, cât și în cazul curatelei, este necesară atașarea dovezii calității de reprezentant cererii de chemare în judecată în condițiile art. 200. În lipsa îndeplinirii obligațiilor instituite de instanță în sarcina părților privind completarea ori modificarea cererii, instanță va pronunță o încheiere de anulare a cererii, aceasta din urmă fiind afectată de nulitate.
In mod similar, suspendarea intervine și ca urmare a încetării funcției tutorelui sau curatorului în cursul procesului, până la numirea unui nou tutore sau curator.
Decesul reprezentantului ori a mandatarului
Decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părți ce a intervenit cu cel puțin 15 zile înainte de ziua înfățișării până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar reprezintă un alt caz de suspendare de drept.
Rațiunea instituirii acestui caz de suspendare are la baza prezumția că partea nu are timpul necesar de a se pregăti pentru termenul următor în vederea găsirii unui alt reprezentant ori mandatar ce ar putea desfășura o apărare corespunzătoare. Termenul de 15 zile este considerat a fi corespunzător și suficient pentru ca partea să își pregătească apărarea, însă, dacă decesul intervine cu mai mult de 15 zile înainte de termenul de judecată, suspendarea nu va fi dispusă, fiind prezumat de această dată că partea a avut timpul necesar pentru a desemna un alt mandatar.
Atunci când mandatarul ori reprezentantul este pus sub interdicție, fiind lipsit de capacitatea de exercițiu necesară reprezentării în fața instanței, se consideră că suspendarea nu intervine, deoarece textul de la art.412 trebuie intrepretat restrictiv, ca o excepție de la desfășurarea conformă a procesului civil.
Spre deosebire de prevederile codului civil în materie de mandat care statuează că decesul mandatarului nu duce automat la încetarea contractului de mandat, pe plan procesual, efectele acestui eveniment au caracter extinctiv: contractul de mandat încetează și se naște obligația de citare a părții ce a fost până atunci reprezentată, prezumandu-se că aceasta nu mai poate cunoaște termenele de judecată ulteriore.
Desigur, partea afectată are posibilitatea de a formula cerere în vederea redeschiderii judecății în condițiile art. 415 punctul 2. Astfel, suspendarea judecății va dura până la numirea unui nou reprezentant în justiție a părții.
Dizolvarea persoane juridice
Dizolvarea persoanei juridice până la desemnarea lichidatorului reprezintă un alt caz de suspendare a litigiului, ce apare ca o necesitate, deoarece, până la desemnarea lichidatorului, societatea nu are reprezentant în vederea înfățișării acesteia în fața instanței. Acesta dispoziție se completează cu prevederile legii 31/1990 privind societățile comerciale;
Deschiderea procedurii insolvenței
Se va dispune suspendarea atunci când există o hotărâre judecătorească definitivă privind intrarea în procedura insolvenței, dacă debitorul trebuie reprezentat, măsura operând până la numirea administratorului ori lichidatorului judiciar;
În doctrina s-au formulat două opinii privind sfera de aplicare a acestui text legal. În primul caz, se consideră că articolul din codul de procedura civilă cu privire la suspendare este echivalent celui regăsit în legea specială a insolventei 85/2014, ce prevede că intrarea în procedura insolvenței suspendă acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, dispozițiile legii speciale completând dispoziția generală prevăzută de codul de procedură civilă
Într-o a doua opinie se arată că reglementarea prevăzută de cod este mai largă decât cea din legea specială, întrucât legea insolventei vizează doar acțiunile personale îndreptate împotriva debitorului, drept urmare doar acele acțiuni în care debitorul are poziția de pârât. Textul legal aparținând codului de procedură civilă de la art. 412 nu distinge cu privire la calitatea procesuală pe care trebuie să o aibă debitorul. Or, într-o astfel de situație, debitorul supus procedurii insolventei poate avea fie calitatea de reclamant, fie de pârât (de regulă, fiind mai preponderenta chiar calitatea de reclamant).
Astfel, pornind de la această opinie, se consideră că suspendarea dispusă în baza codului de procedura intervine și în ipoteza altor acțiuni decât cele personale îndreptate împotriva debitorului pârât, putând fi vorba despre orice acțiune reală, o acțiune de a face sau a nu face.
Pronunțarea unei hotărâri preliminare de CJUE
Atunci când instanța formulează o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază funcționarea Uniunii Europene, litigiul cu privire la care s-a formulat cererea va fi suspendat de drept. Ori de câte ori se invocă o asemenea chestiune în cursul unor litigii pendinte, în scopul unei pronunțării unei hotărâri conforme cu interpretarea Uniunii, instanța romană în fața căreia s-a pus o astfel de problema poate (uneori fiind chiar obligată) să ceară Curții să se pronunțe cu privire la aceasta.
S-a statuat totuși că, în scopul de a nu deveni o practică abuziva în vederea tergiversării judecății, în condițiile în care a fost deja interpretată problema în litigiu, instanța națională poate decide că nu este obligatorie sesizarea Curții.
Până la intrarea în vigoare a noului cod de procedură, nu era prevăzută o procedură de suspendare de drept ori facultativă a cauzelor cu privire la care s-au ridicat întrebări preliminare în fața Curții de justiție, însă în cazul trimiterilor formalate de către instanțele romane, acestea au acționat de fiecare dată în sensul suspendării cauzelor naționale.
Alte cazuri prevăzute de lege
În afara cazurilor prevăzute explicit la art. 412, se face trimite și la alte cazuri în care judecata se va suspenda care se regăsesc în codul de procedură civilă ori în legi speciale. Am analizat în cele ce urmează trei cazuri de suspendare de drept dintre cele la care codul face trimitere.
Un astfel de caz este cel al suspendării cauzei în urma formulării unei cereri de abținere; potrivit art 49 cpc, atunci când judecătorul formulează o cerere de abținere, instanța este obligată să dispună suspendarea cauzei. Deși nu este prevăzută expres întreruperea procesului drept consecință a formulării unei cereri de abținere, acest efect se deduce din imposibilitatea realizării vreunui act de procedură în cauză. Sub imperiul vechiului cod de procedura civilă, era prevăzut un caz de suspendare de drept și ca urmare a cererii de recuzare, însă reglementările actuale nu mai rețin o astfel de dispoziție.
Suspendarea de drept intervine și ca urmare a judecății apelului împotriva respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenție. O astfel de cerere presupune o solicitare făcută instanței de către un terț privind introducerea sa într-un proces pornit de alte persoane, pentru a-și apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părți din proces .Aceasta este supusă unei proceduri de admitere în principiu, în urma căreia instanța sesizată cu cererea principală se va pronunța printr-o încheiere. Dacă cererea este admisă, încheierea poate fi atacată doar odată cu fondul, iar în caz de respingere ca inadmisibilă, poate fi atacată în termen de 5 zile care curge de la pronunțare ori cumunicare, după caz. Este prevăzută expres suspendarea judecății până la soluționarea caii de atac, apel sau recurs, exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii.
Un al treilea caz de suspendare de drept este cel al disjungerii cererii de chemare în garanție de cererea principală, prevăzut la art. 64 alin (4) ultima teză. Regula cu privire la judecarea cererea de chemare în garanție este că aceasta va fi soluționată împreună cu cererea principală. Însă, dacă judecarea acesteia din urmă ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanție, instanța poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. În această ultimă ipoteză, se pune o problemă privind succesiunea în timp a judecării cauzelor. Deoarece este posibil ca partea care a formulat cererea de chemare în garanție să nu cadă în pretenții, caz în care se impune respingerea cererii de chemare în garanție, judecata cererii incidentale se va suspenda până la soluționarea cererii principale. Astfel, dacă nu s-a judecat cererea principală, cererea de chemare în garanție ar fi prematură.
Dacă însă judecata cererii de chemare în garanție va fi întârziată de judecata cererii principale, textul nu are aplicabilitate, instanța neputând disjunge cererea incidentală și, pe cale de consecință, nu intervine suspendarea judecării acesteia.
În cele din urmă, niciuna dintre situațiile menționate mai sus nu împiedică pronunțarea hotărârii, dacă ele au survenit după închiderea dezbaterilor. Acesta dispoziție prevăzută în alin. (2) al art. 412 are un caracter de excepție și vizează situația în care, ulterior închiderii dezbaterilor și până la pronunțare, ar putea apărea faptele prevăzute anterior. Așadar, măsura suspendării cauzei nu se mai impune, deoarece părțile s-au exprimat deja potrivit principiului contradictorialității cu privire la elementele de fapt și drept ale litigiului, or suspendarea se dispune tocmai în vederea asigurării condițiilor pentru confruntarea echitabilă dintre părți.
Pe de altă parte, așa cum am arătat și în exemplele din jurisprudență, dacă faptele ce determină suspendarea de drept s-au produs înainte de închiderea dezbaterilor fără a fi pronunțată suspendarea judecății, hotărârea dispusă în aceste condiții va fi lovită de nulitate, sancțiune ce poate opera ca urmare a exercitării căilor de atac prevăzute de legiuitor.
Suspendarea facultativă
Sediul materiei este reprezentat de art. 413, înfățișând cazurile în care judecătorul poate dispune suspendarea procesului. Se observă că, asemănător suspendării de drept, suspendarea facultativă presupune apariția unor situații prevăzute de lege, dar, în cazul acesteia, judecătorul nu este obligat să dispună suspendarea de îndată ce apare unul dintre cazuri, ci are puterea de apreciere asupra ei.
Legătură de dependență dintre două litigii
Astfel, conform textului legal, instanța poate suspenda judecata atunci când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecați.
Această situație presupune că pronunțarea unei soluții într-un litigiu depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unui alt litigiu; într-un asemenea caz, soluția corectă ar fi conexarea proceselor potrivit art. 139 cpc(1), însă aceasta se poate realiza doar în prima instanță, cu condiția că procesele ce se vor a fi conexate să presupună o strânsă legătură între obiectul și cauza acestora. Mai mult, este necesar că procesele conexate să presupună cel puțin aceleași părți.
Este însă foarte posibil ca dispozițiile prevăzute de art. 139 să nu fie îndeplinite de cele două procese, astfel încât conexarea nu poate fi dispusă, spre exemplu, dacă una dintre pricini este în apel iar cealaltă în fața primei instanțe, precum și în situația în care excepția conexității a fost invocată dincolo de primul termen de judecată.
Condiția esențială prevăzută de legiuitor pentru a se aplica acest caz de suspendare este ca soluția din procesul în care se pune problema suspendării să fie influențată, în tot sau în parte, de stabilirea într-un alt proces a existenței sau inexistenței unui drept. În consecintă, simpla legatură între două procese nu justifică masura suspendării.
Într-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că se pot crea premisele unei suspendări facultative în cazul unei acțiuni ce are ca obiect constatarea nulității unei licitații și o acțiune privind constatarea calității de acționar majoritar a unei persoane în societatea organizatoare a licitației deoarece, în cazul primei acțiuni, este necesară calitatea procesuală activă de acționar majoritar, chestiune ce va fi rezolvată în urma procesului ce are ca obiect tocmai constatarea calității de acționar.
Începerea urmăririi penale cu privire la o infracțiune
A doua ipoteză reglementată de lege care atrage suspendarea facultativă presupune începerea urmăririi penale pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel. Se observă că sunt, așadar, necesare două condiții: să se fi început urmărirea penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, iar aceasta trebuie să aibă o influență decisivă asupra hotărârii ce urmează a se da în cauză.
În ceea ce privește prima condiție, este necesar să precizăm că art. 305 din codul de procedura penală face distincție între urmărirea penală cu privire la faptă și cea cu privire la persoană, în măsura în care există date suficiente ca o aceasta din urmă a săvârșit fapta penală. Sub acest aspect, jurisprudența mai veche a statuat că nu este suficientă o simplă plângere penală ori efectuarea de cercetări în scopul soluționării litigiului pentru a se dispune suspendarea cauzei civile, opinie reluată și de actuala jurisprudență în acord cu noile dispoziții penale. Astfel, ca o condiție implicită a acestui caz de suspendare, s-a prevăzut necesitatea începerii unei urmăriri penale cu privire la persoană, și nu doar cu privire la faptă.
Condiția privind influența urmăririi penale începute asupra litigiului civil în cauză trebuie analizată în funcție de specificul fiecărei acțiuni civile. Astfel, o plângere penală împotriva unui expert, ce s-a pronunțat cu privire la componența patrimoniului succesoral, fiind pronunțată deja în cauză o hotărâre de ieșire din indiviziune, nu reprezintă argument suficient pentru a justifica suspendarea judecării unei cereri de evacuare.
În alte cazuri prevăzute de lege
În cea de-a treia situație în care judecătorul poate dispune suspendarea facultativă, se face trimitere la alte cazuri prevăzute de lege. Aceastea se pot regăsi atât în codul de procedura civilă, cât și în legi speciale. Cu titlu exemplificativ, este reglementată suspendarea facultativă a procesului până la soluționarea cererii de strămutare potrivit art. 143 ori atunci când se constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului; de asemenea, prin neîndeplinirea obligațiile stabilite în cursul judecății potrivit art. 242, dacă o parte a declarat un înscris fals, indicând autorul ori complicele acestuia fără a se fi pus în mișcare acțiunea penală în condițiile art. 307.
Un caz interesant de suspendare facultativă este cel întâlnit la sesizarea Curții Constituționale până la rezolvarea excepției ridicate. Deoarece a suscitat numeroase probleme în doctrină, considerăm că se impune o scurtă analiză a istoricului excepției de neconstituționalitate ridicate în cursul unui proces.
Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a suferit numeroase modificări în ceea ce privește suspendarea litigiului în care se ridică excepția de neconstituționalitate. La început, s-a prevăzut suspendarea de drept a litigiului, însă problema care s-a ivit în practică a fost aceea că părțile abuzau de efectul ridicării excepției, determinând astfel suspendarea automată a procesului și tergiversarea cursului său. De aceea, în urma modificării legii din anul 2010, s-a abrogat articolul privind suspendarea de drept, fără însă a introduce dispoziții exprese privind suspendarea facultativă a litigiului în care se ridică o asemenea excepție.
În reglementarea actuală nu există o regulă expresă cu privire la suspendare până la soluționarea cererii de Curtea Constituțională, însă o astfel de măsură ar putea fi întemeiată pe prevederile art. 413, alin 1. pct 1cpc. Așadar, sub imperiul acestui temei juridic, suspendarea intervine doar ca urmare a aprecierii judecătorului necesității acestei măsuri, dar se poate observa că prevederile invocate fac referire la o veritabilă "judecată", pe când Curtea Constituțională nu este o astfel de instanță judecătorească. În doctrină, se admite o interpretare mai largă a dispozițiilor menționate în scopul aplicării lor într-o astfel de situație.
Un alt argument în favoarea suspendării facultative în lipsa unei prevederi exprese constă în însăși conștiința judecătorului. Așa cum s-a afirmat, este puțin probabil ca un judecător sau un arbitru să judece un litigiu, atâta timp cât are suspiciuni cu privire la dispozițiile legale pe care le-ar aplica în cauză. Dacă judecătorul dispune suspendarea facultativă, aceasta va dura până când hotărârea pronunțată în cauză care a provocat întreruperea procesului a devenit definitivă.
Procedura
Atunci când sunt întrunite condițiile suspendării judecății, aceasta va fi dispusă la cerere, caz în care incidentul poate fi adus la cunoștință pe calea unei cereri scrise sau verbale, ori din oficiu, în funcție de tipul de suspendare care operează și, desigur, cu punerea în discuția părților a măsurii. De principiu, suspendarea poate interveni în orice judecată și în față oricărei jurisdicții.
Există însă și cauze în care, deși, la prima vedere sunt îndeplinite condițiile pentru că suspendarea să intervină, aceasta nu operează. Astfel, în materia plângerilor contravenționale, în cazul contestării unui proces-verbal de constatare a contravenției, atunci când nici una dintre părți (organul constatator sau contravenientul) nu se prezintă în fața instanței și nici nu solicită judecarea în lipsa, procesul continuă și nu se suspendă. Soluția continuării judecății este statuata de OG 2/2001, ce arată că dispozițiile privind suspendarea din codul de procedura civilă nu se aplică în cazul plângerilor contravenționale.
De asemenea, în cazul divorțului, datorită specificului acestei instituții cu implicații profund personale între părți, legiuitorul a impus condiția prezenței personale la proces a reclamantului, sub sancțiunea respingerii cererii că nesusținuta.Într-o astfel de situație, a apărut următoarea problemă: ce se întâmplă atunci când lipsesc ambele părți legal citate (deci și reclamantul) de la judecata cererii de divorț? Cauza va fi suspendată ori respinsă ca nesusținută de reclamant? Doctrina este împărțită cu privire la această chestiune, existând două opinii: sancțiunea respingerii cererii de divorț ca nesusținută se aplică doar atunci când se prezintă paratul în fața instanței, nu și atunci când ambele părți lipsesc de la înfățișare, caz în care ar interveni suspendarea voluntară tacită a părților.
Într-o altă opinie, se consideră că indiferent de prezența sau absența pârâtului în fața instanței, textul legal sancționează lipsa prezenței reclamantului, astfel, atât în cazul în care lipsește doar reclamantul, cât și în situația în care lipsesc ambele părți, instanță va respinge cererea că nesusținuta, fără că suspendarea să mai opereze.
Hotărâre
Hotărârea prin care instanța constată intervenția unui caz de suspendare în cursul procesului este o încheiere fie că prin aceasta se constată suspendarea, fie că se constată neintervenirea acesteia în cursul litigiului. Întrucât legiuitorul procesual statuează posibilitatea instanței de a reveni motivat asupra încheierii de suspendare facultativă, în doctrina s-au constituit două opinii cu privire la tipului de încheiere pe care instanța o pronunță.
Anumiți autori considera că în acest caz încheierea instanței are caracter preparatoriu, pe când alți autori achiesează la ideea că încheierea va avea caracter peremptoriu (interlocutoriu), indiferent de cazul de suspendare pe baza căruia se pronunță.
Faptul că instanța poate reveni asupra încheierii date atunci când constată un caz de suspendare facultativă a constituit un argument în doctrină pentru acei autori care susțin caracterul preparatoriu al încheierii prin care se dispune suspendarea facultativă.
Alții autori considera că încheierea pronunțată de instanță în legătură cu suspendarea are întotdeauna un caracter interlocutoriu, indiferent dacă a operat suspendarea voluntară, de drept ori facultativă. S-a folosit un argument de text în acest sens: sintagma "instanța poate reveni" nu privește caracterul încheierii, în opinia acestor autori, ci durata suspendării și reluarea judecării procesului.
Această interpretare ar rezulta și din faptul că cererea de reluare a judecării cauzei intervine potrivit art. 415 doar în caz de suspendare voluntară ori de drept, astfel încât reluarea judecății în caz de suspendare facultativă nu intră sub incidența articolului. În acest sens, art 413 alin 3 vizează reluarea judecății în acest caz de suspendare facultativă, cu condiția motivării încheierii dispuse. Sub acest aspect, chiar cererea de redeschidere a procesului reglementată de art 415 presupune o revenire asupra încheierii de suspendare, fapt ce nu poate duce la concluzia că încheierea nu este interlocutorie.
Precizăm că, în scopul de a se evita revenirea intempestivă asupra suspendării, legiuitorul procesual stabilește că revenirea asupra măsurii suspendării va fi dispusă doar pentru motivele enunțate de lege, iar încheierea cu privire la reînceperea judecății trebuie motivată, potrivit art.413 alin 3. Această cerință accentuează condiția motivării încheierii de ședință, care trebuie să cuprindă atât soluția și măsurile luate, cât și arătarea motivelor în fapt și drept.
Căi de atac împotriva încheierii
Încheierea cu privire la suspendare, cât cea prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului pot fi atacate doar cu recurs, cu precizarea că suspendarea rămâne definitivă atunci când este dispusă de Înalta Curte. În condițiile în care sunt formulate critici asupra încheierii de suspendare în calea de atac a hotărârii finale, acestea vor fi considerate inadmisibile, intervenind decăderea din dreptul de a ataca încheierea anterioară.
Obiectul caii de atac
S-a pus problema în doctrină dacă dispozițiile legale privind reglementarea recursului privesc posibilitatea de atacare pe cale separată atât a încheierii de admitere, cât și a celei de respingere a suspendării pronunțate de instanță. În legătură cu acest aspect, au fost formulate mai multe opinii.
Într-o primă situație, se consideră că pot fi atacate cu recurs pe cale separată ambele încheieri deoarece textul de la art 414 (1) nu distinge între cele două; deși, în practică, această opinie deseori nu este reținută, anumiți autori consideră că textul legal menționat ar trebui interpretat într-o manieră distinctă, acest făcând referire la o” încheiere dată asupra suspendării procesului”, putând fi vorba atât de încheierea de admitere, cât și cea de respingere suspendării. Drept argument, se utilizează observația că denumirea marginală a articolului nu distinge ("Hotărârea de suspendare"), denumirea indicând punctul esențial al reglemantarii care este suspendarea litigiului.
Într-o opinie distinctă, îmbrățișată însă de practicieni, se consideră că doar încheierea de admitere a suspendării poate fi atacată cu recurs pe cale separată, nu și încheierea prin care s-a respins suspendarea. Un prim argument folosit de aceaștia constă în aceea că legiuitorul a prevăzut expres perioada în care poate să se exercite recursul (cât timp durează suspendarea), astfel încât se referă la ipoteza în care a fost dispusă într-adevăr suspendarea cauzei prin încheiere. Instanțele deseori au statuat în hotărârile pronunțate că pot fi atacate pe cale separată cu recurs doar încheierea prin care s-a dispus suspendarea procesului ori cea prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei. În mod corespunzător, conform acestor instanțe, părțile nemulțumite de încheierea privind respingerea suspendării au posibilitatea exercitării căilor de atac prevăzute de lege.
Într-o a treia opinie, se consideră că poate fi exercitat recursul atât împotriva încheierii de admitere, cât și a celei de respingere a suspendării, însă cea din urmă va putea fi atacată doar în termenul general de recurs de 30 de zile, care curge de la pronunțare.
Efecte
Principalul efect al suspendării este faptul că procesul rămâne în nelucrare, așa cum prevede textul legal. Pe timpul cât durează suspendarea cauzei nu pot fi realizate acte de procedură, sub sancțiunea nulității, orice act făcut după intervenția cauzei de suspendare fiind lovit de nulitate. Cererea de redeschidere a judecății nu va fi lovită de nulitate pentru că scopul ei principal este tocmai de a solicita repunerea pe rol a cauzei. În privința tipului de nulitate ce intervine, aceasta este de ordine privată pentru că a fost încălcată o dispoziție ce urmărea protejarea unui interes privat și, în mod corespunzător, poate fi invocată doar de partea în favoarea căreia a operat suspendarea.
Totodată, măsura suspendării are un efect general, deoarece operează față de toate părțile din proces, indiferent de calitatea procesuală și cu privire la toate aspectele pricinii; dacă se va reveni asupra suspendării, instanța rămâne în continuare învestită cu judecarea pricinii.
Atunci când a fost dispusă măsură suspendării voluntare, de la data la care a fost luată o astfel de măsură, începe să curgă termenul perimare de șase luni. În ipoteza suspendării de drept ori facultative, termenul de perimare nu curge, ci este suspendat potrivit art. 418 pe durata cauzei de suspendare a litigiului, mai multe precizări fiind găsite la capitolul privind perimarea litigiului.
Întrucât suspendarea presupune o întrerupere a judecății cu caracter temporar, judecata subzistă datorită cererii introductive care continuă să producă efecte, astfel încât actele procedurale anterioare își păstrează eficacitatea.
Reluarea judecății la cerere
Posibilitatea de reluare a judecății este reglementată expres la art 415, putând fi dispusă fie la cererea părților, fie din oficiu. Regula o reprezintă reluarea judecății din voința părților prin cerere adresată instanței, astfel încât, în cazul în care instanța a dispus suspendarea judecății determinată de învoiala părților ori de lipsa acestora, judecarea cauzei suspendate se va relua printr-o cerere de redeschidere făcută de una dintre părți.
În acord cu dispozițiile Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, o asemenea cerere va fi de competența completului învestit aleatoriu cu soluționarea cauzei, sub condiția atașării dovezii de plată a unei taxe de 50% din valoarea taxei judiciare de timbru pentru cererea sau acțiunea a cărei judecată a fost suspendată. Dispoziția este valabilă ori de câte ori suspendarea are drept cauză culpa părților, așadar atât în cazul de suspendare voluntară, cât și în cazul suspendării facultative.
În privința suspendării de drept, judacata va fi reluată la cerere în momentul în care vor putea fi indicați moștenitorul, curatorul, cel reprezentat de mandatarul defunct, noul mandatar, ori persoana interesată pentru ca judecata să poate continua în condiții de contradictorialitate. Chiar și așa, s-a statuat că simplă indicare a unor persoane drept moștenitori nu este suficientă, fiind impusă condiția dovedirii calității acestora. Față de această opinie a doctrinei, jurisprudența este mai îngăduitoare, acordând termene după ce a fost reluat cursul judecății pentru a dovedi calitatea de moștenitor a persoanei în cauză. De asemenea, din redactarea textului legal, se observă că această măsură nu poate fi dispusă din oficiu, ci numai prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părți.
Reluarea judecății din oficiu
Atunci când a avut loc o suspendare de drept a procesului ca urmare a sesizării cu o trimitere preliminară la Curtea de Justiție, instanța dispune din oficiu măsura reluării judecății după pronunțarea hotărârii preliminare. Totodată, este instituită prin dispozițiile legale prerogativa instanței de a reveni motivat asupra suspendării facultative în lipsa comportamentului corespunzător a părții care a solicitat suspendarea, atitudine analizată în contextul acelui litigiu care a determinat întreruperea procesului. Un asemenea comportament poate rezulta din neîndeplinirea obligațiilor cu scopul tergiversării soluționării procesului. În situația în care suspendarea a operat ca urmare a începerii urmăririi penale care durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se ajunge la soluție, instanța poate reveni de asemenea asupra suspendării în sensul continuării procesului.
Hotărârea prin care se reia judecata
La fel ca și în cazul suspendării, instanța se va pronunța printr-o încheiere asupra cererii de reluare a judecății. Dacă instanța pronunță o încheiere de respingere a cererii de reluare a judecății, aceasta poate fi atacată cât timp durează suspendarea, urmând însă ca cea prin care se admite repunerea pe rol a cauzei să poată fi atacată doar odată cu fondul.
Precizăm că, în conformitate cu art 229 alin. 2 pct. 1, după reluarea judecății, părțile trebuie să fie citate, chiar dacă anterior suspendării acestea au primit termen în cunoștință, termen care ar fi lipsit instanța de obligativitatea citării la fiecare termen de judecată. Desigur, dacă la depunerea cererii s-a realizat procedura primirii unui termen în cunoștință pentru solicitant, partea nu va mai fi citată.
Textul de la art. 415 înfățișează posibilitatea reluării judecății și "prin alte modalități prevăzute de lege. Astfel, în cazul de suspendare a judecării procesului pentru strămutare reglementat la art.143, reluarea judecății va fi făcută la cererea părții interesate fără plata vreunei taxe de timbru.
Captiolul 2: Perimarea
Reglementare
Codul de procedura civilă reglementează perimarea procesului în secțiunea IV din capitolul III denumit "Unele incidente procedurale", dispunând expres la art. 416-423 cu privire la cazurile în care intervine perimarea, situațiile de întrerupere și suspendare a perimării, procedura în vederea constatării acesteia, hotărârea prin care se dispune, precum și efectele. Cu caracter de noutate față de vechea reglementare, legiuitorul a optat pentru înființarea unei instituții noi în cadrul art. 423, care avea totuși un corespondent asemănător în forma inițială a vechiului cod civil, dispoziție ce a fost înlăturată prin reglementarea instituției perimării de drept, printr-o lege din 1943.
Noțiune
Termenul de perimare provine din latinescu “perimere, perimerum”, ce poate fi tradus prin verbele a distruge, a desființa sau a stinge și se regăsește în limbajul juridic încă de la Constituția lui Justinian, în tot acest timp având aceeași semnificație: evitarea eternizării proceselor civile.
În vederea obținerii unei hotărâri judecătorești care să soluționeze o anumită situație de fapt este necesar ca procesul civil să se desfășoare în mod corespunzător, astfel încât, ori de câte ori părțile au obligația de a executa acte de procedură, acestea trebuie realizate în intervalul de timp și în ordinea prevăzută de lege. Atunci când niciuna dintre părți nu realizează actele de procedură aflate în obligația lor, se naște premisa operării unei sancțiuni procedurale numite perimare.
Natura juridică
În ceea ce privește natura juridică a perimării, doctrina statuează o natură mixtă . Astfel, s-a afirmat că perimarea este atât o sancțiune procedurală, cât și o prezumție de desistare, ce are drept cauză voința tacită a părților de a lăsa în nelucrare litigiul. Alteori, s-a vorbit despre caracterul de sancțiune procedurală ce intervine ca urmare a neîndeplinirii condițiilor legale. În acest sens, unele decizii ale instanțelor au extins înțelesul perimării până la un abuz de drept al părților de a acționa în justiție. Dincolo de atitudinea culpabilă a părților, perimarea operează și ca o necesitate datorată aglomerării instanțelor de judecată prin nelucrarea timp îndelungat a unor cauze. În acest sens, perimarea a fost văzută drept o veritabilă măsură de interes general. Unele opinii se îndepărtează de la explicațiile clasice, afirmând că perimarea reprezintă o varietate a decăderii . Opinia majoritară optează însă către natură juridică mixtă a perimării, vorbindu-se de o instituție hibrid, ce vizează atât o sancțiune a părților pentru renunțare la judecată, cât și o măsură dispusă pentru buna administrare a justiției.
Condiții
Conform art. 416, pentru ca perimarea să poată opera, este necesară realizarea cumulativă a mai multor condiții: instanța să fi fost investită printr-o cerere de chemare în judecată ori prin exercitarea unei căi de atac de reformare sau retractare, cererea să fi rămas în nelucrare timp de șase luni, iar acest lucru să fie datorat culpei părților.
Domeniu de aplicare
În legătură cu prima condiție, trebuie precizat că la baza clasificării căilor de atac în cele de reformare și de retractare stă răspunsul la întrebarea care instanță este competentă să realizeze controlul judiciar, adică acel control care privește hotărâri ale altor organe de jurisdicție sau acte administrative obișnuite. Astfel, atunci când controlul este de competența unei instanțe superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, calea de atac este de reformare, iar atunci când controlul se exercită de instanța care a pronunțat hotărârea atacată, calea de atac este de retractare.
În acest sens, prin enumerarea cererilor ce pot fi supuse perimării, inclusiv cererile de reformare sau de retractare, sunt incluse contestația în anulare și acțiunea în anularea hotărârii arbitrare. Pe de altă parte, nu pot fi supuse perimării cererile privind recursul în interesul legii ori sesizarea pentru darea unei hotărâri prealabile, argumentându-se în acest sens ca hotărârile date nu sunt supuse vreunui control judiciar și, drept urmare, nu se încadrează în categoria cererilor de reformare ori de retractare.
De asemenea, s-a statuat că nu pot fi afectate de perimare contestația privind tergiversarea procesului ori plângerea formulată împotriva încheierii de respingere a contestației privind aceasta. Într-o astfel de ipoteză, dacă perimarea ar opera, s-a ignora însăși finalitatea reglementării contestației pentru tergiversarea cauzei. Mai mult decât atât, potrivit art. 525, contestația urmează a fi soluționată fără citarea părților, așadar suspendarea cauzei pentru lipsa părților nu are incident ă, aceasta neputând avea loc.
În doctrină s-a consolidat caracterul universal al perimării, în condițiile în care această afectează atât acțiunile prescriptibile, cât și pe cele imprescriptibile, precum și pe cele patrimoniale și nepatrimoniale.
Termenul de perimare de 6 luni
Legiuitorul a reglementat un termen de 6 luni pentru ca perimarea să poată opera, termen care curge de la data ultimului act de procedura îndeplinit de părți sau de instanță. Așadar, fiecare nou act de procedură presupune momentul de la care curge un alt termen de perimare. S-a precizat că acest din urmă act nu presupune un act procedural predeterminat ce a fost fixat în timp cu caracter imutabil, ci doar acel act care este expresia ultimei atitudini de diligenta a uneia dintre părți.
Cel mai des însă perimarea este precedată de suspendare. Astfel, termenul de 6 luni va fi calculat de la data la care s-a dispus suspendarea judecății cu caracter voluntar. Însă, așa cum am precizat, pronunțarea unei încheieri privind suspendarea procesului nu presupune singurul moment de la care poate curge termenul de perimare, aspect evidențiat în continuare.
Acest termen este un termen legal, peremptiv și cu caracter imperativ, astfel încât orice act de procedură realizat după data împlinirii termenului de perimare este afectat de nulitate. Potrivit art. 181 alin. 1pct. 3, termenul se socotește împlinit în ultima zi a celei de-a șasea luni, eventuala cerere de redeschidere a procesului după această dată, urmând a fi respinsă că tardiv introdusă.
Vechea reglementare instituia un termen de 6 luni pentru cauzele comerciale și un termen de 1 an pentru cele civile, avându-se însă în vedere la aplicarea unuia sau altuia natura pricinii și nu calificarea dată de părți, manifestându-se astfel rolul activ al judecătorului în cursul judecății.
Culpa părților
A treia condiție presupune ca cererea să fi rămas în nelucrare dintr-o cauză imputabilă părților. Astfel, perimarea nu poate opera dacă trebuia îndeplinit un act din oficiu de către instanță, cauza pentru care litigiul a rămas în nelucrare nefiind imputabil părții, ori atunci când cererea nu ajunge la instanță competentă sau nu se fixează termen de judecata din motive ce nu sunt imputabile părților.
De asemenea, s-a statuat că lipsa comunicării încheierii de suspendare nu poate justifica lipsa de interes a părții în continuarea judecății, comunicarea fiind necesară doar pentru motivarea recursului în condițiile 414 C.p.civ. .
Întreruperea cursului perimării
În ciuda caracterului legal al termenului de perimare, care ar trebui să curgă neîntrerupt și continuu, acesta este susceptibil atât de întrerupere, cât și de suspendare, conform reglementării legiuitorului roman, tocmai pentru a oferi părților oportunitatea de a reveni asupra litigiului lăsat în nelucrare.
Din analiza dispozițiilor legale, se poate observa că întreruperea operează doar dacă partea întocmește un act intreruptiv de perimare, nu și în cazul în care instanța nu realizează un act de procedura aflat în obligația sa, consecință a faptului că perimarea presupune culpa părților care nu s-au mai interesat de soara litigiului.
De regulă, actul procesual intreruptiv provine de la reclamant, apelant, recurent, întrucât partea care a pornit acțiunea (sau exercită calea de atac) este cea care are interesul ca procesul să se încheie. Dar, în lipsa unei distincții făcute de legiuitor cu privire la autorul unui astfel de act, la fel de bine actul procesual intreruptiv poate proveni de la pârât sau chiar de la intervenientul principal, sub condiția interesului în continuarea judecății.
În mod corespunzător, intervenientul accesoriu nu poate realiza acte de întrerupere a perimării, deoarece acesta are o poziție procesuală dependență și subordonată părții în favoarea căreia a intervenit. În ipoteza coparticipării procesuale active, actul provenit de la unul dintre reclamanți în vederea continuării judecării cauzei produce efecte și față de ceilalți reclamanți, fiind favorabil acestora. Aceeași soluție se regăsea și în vechiul cod de procedura civilă, fiind numită de doctrina drept o veritabilă regulă a indivizibilității perimării.
De asemenea, pentru ca actul de procedură să producă efectul întreruperii perimării, trebuie ca acesta să fie săvârșit cu scopul judecării procesului și nu în alte scopuri ale părții interesate. Unul dintre exemplele clasice oferite de doctrina vizează cererea de restituire a înscrisurilor depuse la dosar, într-un astfel de caz actul de procedură nu va întrerupe cursul perimării, întrucât scopul urmărit de autorul unei astfel de cereri nu este în mod clar continuarea judecății, ci ar fi necesare și alte acte ale părții pentru a dovedi intenția de a se judeca în continuare.
Cel mai evident exemplu de act de procedura realizat în vederea continuării judecății este cererea de repunere a cauzei pe rol. Așa cum am precizat la momentul analizării cererii de repunere pe rol, aceasta trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce privește plata a jumătate din valoarea taxei de timbru.
Dacă instanța pune în vederea părții că cererea este netimbrată ori insuficient timbrată, nu se va produce efectul intreruptiv de perimare, existând în continuare riscul stingerii acțiunii iar, în lipsa timbrării, cererea urmează a fi anulată. Jurisprudența de la jumătatea secolului trecut opta în sensul menținerii caracterului de întrerupere a cererii de repunere pe rol chiar și în caz de netimbrare, partea fiind sancționată cu eventuale măsuri fiscale. În prezent, instanțele au statuat în anumite cazuri că înaintarea unei cereri de repunere a cauzei pe rol fără plata taxei de timbru presupune un adevărat abuz de drept procesual, actul de repunere pe rol fiind un act nevalabil, afectat de nulitate. În același sens, instanțele romane au arătat că o cerere de ajutor public judiciar în vederea plății taxei de timbru care ar putea întrerupe cursul perimării, nu reprezintă în mod necesar un act realizat în scopul judecății, dacă este introdusă în ultima zi a termenului de perimare.
Atunci când ulterior actului de procedura care a produs efectul întreruperii perimării cauza rămâne din nou în nelucrare, va începe să curgă un nou termen de perimare, fără a fi luat în considerare timpul scurs până la momentul întreruperii.
Suspendarea perimării
Pe lângă posibilitatea de întrerupere a cursului perimării, legiuitorul a statuat și ipoteza suspendării acestuia. Astfel, potrivit art. 418, suspendarea cursului perimării operează pe timpul suspendării facultative a cauzei, precum și în alte cazuri prevăzute de legiuitor când suspendarea nu apare ca urmare a lipsei de stăruința a părților, cum este spre exemplu suspendarea voluntară, caz în care termenul de perimare curge de la data suspendării voluntare.
În ambele situații ale suspendării facultative, suspendarea cursului perimării va dura până când rămâne definitivă hotărârea din judecată care a determinat suspendarea sau până atunci când, în urma urmăririi penale dispuse, procurorul ajunge la un răspuns . În practică, este puțin probabil că instanțele să verifice dacă s-a dat o hotărâre definitivă în litigiul adiacent ce a determinat suspendarea, astfel încât părțile vor fi direct interesate să sesizeze instanța cu o cerere de repunere pe rol.
Suspendarea perimării intervine și în cazurile de suspendare legală de drept. Cu privire la aceste situații reglementate de legiuitor, doctrina a statuat că suspendarea perimării prevăzută de legiuitor presupune de fapt o prelungire a termenului de perimare cu încă o lună, însă numai în situația în care faptele ce au determinat suspendarea s-au realizat în ultimile 3 luni ale termenului de perimare. Observăm că în această situație, termenul de perimare începuse deja să curgă anterior cauzei de suspendare. În realitate, s-a statuat că textul își găsește aplicapibilitate atunci când a fost dispusă suspendarea cauzei din motive imputabile părților (neprezentarea în fața instanței), a început să curgă termenul de perimare iar, spre împlinirea termenului, intervine decesul uneia dintre părți, adică un caz de suspendare legală a litigiului. Consecința directă este prelungirea termenului de 6 luni, termen care începuse să curgă de la suspendarea voluntară, cu o lună datarita intervenirii cazului de suspendare legală. Textul trebuie tratat în sensul oferirii unui beneficiu pentru moștenitorii celui decedat în a continua procesul.
A treia ipoteză înfățișată de legiuitor care impune măsura suspendării cursului perimării privește situația în care părțile au motive temeinic justificate, motive ce le împiedică în realizarea actelor de procedură, devenind incidentă sancțiunea procedurală a perimării. Însă una dintre condițiile de perimare a judecății este, după cum am analizat, că sistarea procesului să se datoreze unor motive imputabile părților.
Atunci când se invoca acest caz de suspendare a perimării, partea trebuie să precizeze atât faptele obiective ce au împiedicat-o să realizeze acte de procedura, cât și durata lor, pentru a putea determina exact perioada de suspendare a perimării.Atunci când asemenea fapte obiective încetează ori sunt înlăturate, se va calcula înăuntrul termenului de 6 luni și perioada de timp anterioară apariției motivelor invocate care au împiedicat în realizarea actelor de procedura.
Procedura. Invocare, constatare, căi de atac
Deși textul legal vorbește într-un prim articol despre faptul că perimarea operează de drept, se obseva din modul în este reglementată instituția perimării că acest incident trebuie invocat în fața instanței, la cererea persoanei interesate sau din oficiu. Explicația acestei situații constă în aceea că perimarea presupune o situație de fapt care, datorită efectelor grave pe care le produce asupra cererii ori acțiunii exercitate, trebuie dovedită și verificată corespunzător. În acest sens, se prevede, asemenea vechii reglementări, obligația judecătorului de a cita părțile de urgență și de a dispune în sensul realizării unui referat de către grefier privind actele de procedura în legătură cu perimarea.
Mai mult decât atât, deoarece aceasta sancțiune intervine și în vederea asigurării unei bune coordonări a sistemului de justiție (deci nu doar în interesul combatanților procesuali), de îndată ce sunt constatate condițiile acesteia, instanța are obligația și nu doar prerogativa de a pronunța o hotărâre de constatare a perimării. Tot în acest sens, atâta timp cât a expirat termenul de 6 luni, sancțiunea perimării nu ar putea fi acoperită de atitudinea diligenta ulterioară a părții. Judecătorul nu are prerogativa aprecierii perimării înseși, ci doar cea a constatării condițiilor ei.
Din punctul de vedere al subiectelor procesuale ce pot invoca perimarea, aceasta poate fi invocată atât de părți privite în sens larg, incluzând intervenientul principal, precum și de instanță ori procuror, datorită caracterului imperativ al dispozițiilor legale. Pe de altă parte, intervenientul accesoriu este ținut de caracterul favorabil al invocării perimării.
Procedura este caracterizată de contradictorialitate, părțile fiind citate pentru a se dezbate chestiunea perimării. În acord cu trăsătura imperativitații a acestei reglementări, doctrina consideră în mod unanim că părțile nu pot renunța la perimarea cererii, soluție întemeiată și pe argumentul potrivit căruia, dacă părțile ar avea o asemenea prerogativa, în lipsa interesului de a se mai judeca, instanța ar fi obligată să mențină cauzele pe rol continuu.
Momentul procesual depinde în funcție de modul de invocare. Condiția esențială este împlinirea termenului. În caz contrar, cererea fiind respinsă că prematură. Fiind imperativă, perimarea poate fi invocată în orice moment al judecății, însă nu poate fi invocată în apel perimarea cererii soluționate deja de prima instanță.
S-a considerat de către unii autori că perimarea ar putea fi invocată doar pe cale de excepție, opinie singulară în materie. Deoarece privește nerespectarea dispozițiilor în legătură cu procedura de judecată, excepția este una de procedură, cu caracter peremptoriu, admiterea ei ducând la stingerea procesului la momentul la care aceasta a fost invocată. Datorită dispozițiilor imperative ce o reglementează, excepția perimării are caracter absolut.
Cu toate acestea, perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi invocată în cale de atac, legiuitorul urmărind o stabilitate a actelor realizate în fața instanței de fond atâta timp cât perimarea nu a fost invocată în fața acesteia. Dacă perimarea a fost invocată pe cale excepție în fața primei instanței și respinsă, partea interesată poate exercita cale de atac în vederea reluării problemei perimării.
Hotărâre
Hotărârea prin care instanță se pronunță asupra perimării diferă în funcție de soluția dată de instanță. Atunci când soluția este de respingere a perimării, se va pronunța o încheiere interlocutorie ce poate fi atacată doar odată cu fondul, susceptibilă atât de recurs, cât și de apel, întrucât legea nu distinge. Când se constată incidenta perimării, se pronunță după caz o sentință sau o decizie în funcție de obiectul perimării, legiuitorul folosind conceptul de hotărâre într-un sens general.
Calea de atac ce poate fi exercitată în caz de constatare a perimării este doar recursul la instanță ierarhic superioară într-un termen special de 5 zile, derogatoriu de la termenul de drept comun. Cu privire la momentul de la care curge termenul de 5 zile, instanțele romane au precizat în hotărârile date ca acesta va curge de la pronunțare doar pentru părțile “care au avut acces neîngrădit la dezbaterile juridice și au putut astfel afla soluția de perimare” pe când în celelalte cazuri, termenul va curge de la comunicare.
S-a statuat că recursul poate fi exercitat și în cazul în care s-a constatat perimarea în etapa recursului ori a altei cai extraordinare de atac, deoarece legiuitorul prevede și eventuala judecata a recursului de completul de 5 judecători de la Înalta Curte, spre deosebire de hotărârea privind suspendarea pronunțată de aceeași instanță, care rămâne definitivă. Diferența privind existența prerogativei exercitării caii de atac asupra suspendării față de perimare poate fi justificată prin faptul că perimarea produce efecte mai grave decât suspendarea.
Efecte
Principalul efect al perimării cererii de chemare în judecată ori a căii de atac exercitate este stingerea procesului început prin hotărârea judecătorească pronunțată de instanță. Dacă hotărârea este dată în prima instanță, reclamantul păstrează dreptul de a introduce o nouă acțiune în termenul general de prescripție cu privire la aceeași pricină, fără a i se opune autoritatea de lucru judecat, pentru că instanța nu a judecat cauză, ci a constatat în cele din urmă perimarea acesteia.
Atunci când s-a perimat apelul, se stinge chiar dreptul de a mai exercita această cale de atac, sentința devenind astfel definitivă și, în mod corespunzător, nu ar putea fi declarat nici recurs, deoarece nu se poate ignora calea de atac a apelului.
Stingerea procesului determină efecte retroactive, părțile fiind puse în situația anterioară cererii de chemare în judecată, astfel încât toate actele de procedură urmează a fi desființate.
Cu toate acestea, precizăm că există unei derogări în materia probelor, în sensul în care, dispozițiile generale provind acestea permit că probele administrate în cursul altui proces să poată fi utilizate pentru judecarea unei noi cauze. De asemenea, pentru a da aplicabilitate legii, se consideră că desființarea actelor privește doar lipsirea de funcția procedurală proprie, astfel încât, dacă acestea cuprind manifestări de voință, declarații ori constatări de fapt, ele își pot produce în continuare efectele.
Tododata, datorită efectelor retroactive care se produc, întreruperea prescripției dreptului material la acțiune prin exercitarea acțiunii nu s-a produs, paratul redevine de buna-credință iar în privința cheltuielilor de judecată, acestea vor reveni părții care a pricinuit perimarea.
Perimarea operează indivizibil, față de toate părțile în proces, că o consecință a caracterului unitar al judecății și independent de capacitatea de exercițiu a părților, putând astfel acționă atât împotriva celor cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât și celor lipsiți de capacitate de exercițiu.
Capitolul III: Actele procesuale de dispoziție ale părților
Specific procesului civil și, de altfel, spre deosebire de materia procesuală a dreptului penal, legea procesuală recunoaște posibilitatea participanților conflictuali de a realiza o serie de acte de dispoziție cu caracter procesual, ce au aptitudinea de a stinge litigiul civil. O astfel de situație se poate întâlni doar în cadrul conflictului dintre reclamant și parat, legea făcând referire la un principiu de drept denumit principiul disponibilității părților.
În cazul dreptului penal, cadrul procesual este definit prin prisma caracterelor specifice ale raportului juridic de drept penal, pornindu-se de la premisa apariției unui astfel de raport ca urmare a neconformării conduitei față de norma penală. Astfel, dacă procesul civil se naște pe baza unui raport juridic anterior al părților, în procesul penal acesta lipsește, iar eventuala contradictorialitate ce apare în fața instanței se prezintă mai degrabă în opinia doctrinarilor ca un artificiu cu caracter necesar.
În condițiile în care procesul penal este guvernat de principiul oficialității datorită nașterii unui raport juridic în momentul încălcării normei penale între stat și făptuitor, în litigiul civil dedus judecății, specific acestuia este principiul disponibilității părților, litigiu ce ia naștere pe baza unei cereri de chemare judecată, care are rolul învestirii instanței cu capacitatea de a se pronunța asupra unei chestiuni litigioase.
Cu toate acestea, cu caracter de excepție, pot apărea și în procesul civil aspecte ale manifestării oficialității în plan procesual. Spre exemplu, în cazul acțiunilor de divorț, instanțele se pronunță din oficiu în lipsa cererilor părților asupra problemei autorității părintești exercitate asupra minorilor ori asupra numelui purtat după divorț, prerogativă regăsită și sub imperiul vechii reglementări cuprinse în Codul Familiei.Regula în litigiul procesual civil rămâne însă disponibilitatea părților, reglementată expres sub forma unui principiu în codul de procedura civilă.
Disponibilitatea și principiul libertății de voința în procesul civil
Disponibilitatea în procesul civil presupune o expresie a principiului libertății de voință a părților, caracterizată drept acea aptitudine a persoanei de a realiza acțiuni în mod conștient, în funcție de dorințele și nevoile sale. De altfel, libertatea decizionară constituie un veritabil principiu care guvernează dreptul în sensul său larg, însă cea mai evidentă influență o exercită în plan civil. Astfel, dreptul civil este fundamentat pe acest principiu în conformitate cu care părților le este recunoscută libertatea de a încheia, modifica ori stinge orice manifestare de voință și de a determina drepturile și obligațiile lor în limitele impuse de legiuitor.
În doctrină, principiul disponibilității a fost definit ca o regulă esențială, specifică procesului civil, aflat în strânsă legătură cu principiul contradictorialității, și care constă în facultatea părților de a dispune de obiectul procesului, întotdeauna concretizat într-un drept subiectiv material, precum și de mijloacele procesuale de apărare ale acestui drept.
La fel ca și în planul dreptului civil, și pe plan procesual, legiuitorul recunoaște persoanelor, părți în proces, prerogativa de a exercita drepturile civile în acord cu voința acestora și de a decide destinul lor juridic. Dincolo de aspectul libertății de voință, disponibilitatea presupune și o garanție în plus a drepturilor părților, care decurge din aptitudinea recunoscută de a stărui în judecată, ori de a stinge litigiul cu privire la drepturile lor.
Din punctul de vedere al conținutului principiului disponibilității, în acord cu dispozițiile legale, aceasta presupune în primul rând dreptul persoanei interesate de a porni sau nu acțiunea civilă în scopul obținerii unei hotărâri lato sensu. Așa cum am arătat, instanța nu se învestește din oficiu decât cu titlu de excepție, fiind necesară o cerere de chemare în judecată ori un alt act de procedura în funcție de scopul urmărit.
Tot ca expresie a disponibilității procesuale, părțile pot determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Reclamantul va indica prin cererea de chemare în judecată limitele cadrului procesual, persoanele chemate în proces, precum și obiectul litigiului. Acesta are posibilitatea de a modifica cererea de chemare în judecată până la primul termen la care este legal citat. Ulterior, instanța se va pronunța numai asupra a ceea ce reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată și, în mod corespunzător, nu se va putea pronunța decât asupra capetelor de cerere din actul de învestire al instanței. În acord cu principiul rolului activ al instanței, aceasta poate pune în discuția părților necesitatea introducerii în proces și a altor persoane. În mod corespunzător, limitele apărării vor fi stabilite de parat de regulă prin întâmpinare.
Principiului disponibilității este cel mai bine relevat de aptitudinea părților de a realiza acte procesuale de dispoziție, ce se poate transpune într-o obligație corelativă a instanței de a recunoaște dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul subiectiv, de a stinge litigiul printr-o tranzacție sau achiesare atunci când manifestările de voința ale părților proceselor întrunesc condițiile legale
Pe de altă parte, atunci când părțile urmăresc un scop fraudulos prin încheierea unor astfel de acte, instanța nu este obligată să ia act de acordul de voință, părțile fiind sancționate prin însăși continuarea judecății. Doctrina veche privea actele de dispoziție ca având la baza alcătuirii lor două elemente: un element convențional, constând în manifestarea de voință unilateră sau bilaterală a părților, iar cel de-al doilea element fiind cel judiciar, caracterizat de verificarea dispusă de judecător. În același sens, autorii actuali consideră că aceste două elemente ale tranzacției judiciare reprezintă chiar două acte juridice distincte: primul act, convenția părților, iar cel de-al doilea act fiind cel procedural, care asigură forma exterioară a voinței părților.
Cu privire la natura juridică a actelor procesuale de dispoziție, unii autori consideră că acestea au un veritabil caracter jurisdicțional, trecând dincolo de simpla verificare pe care ar face-o și un notar public, pe când alți autori le consideră drept acte unilaterale ori bilaterale ale părților supuse numai unei verificări ulterioare, judecătorul având doar un rol pasiv.
Cu privire la prima opinie, în sprijinul acesteia s-a arătat că în cazul actului juridic acesta dobândește valabilitate prin semnare de către părți, în timp ce actul procesual de dispoziție trebuie să fie consemnat în hotărârea instanței fără de care nu își va produce efectele. Adepții celei de-a doua opinii privesc actul procesual de dispoziție drept un mod specific prin care instanța consfințește o convenție a combatanților procesuali, ce a luat naștere în cadrul unui proces. Contractul judiciar este asimilat unui contract autentic, având aceleași trăsături și aceeași natură ca și cel încheiat în fața notarului public.
Precizăm că într-o decizie a Curții Constituționale, aceasta a precizat că hotărârea este socotită față de părțile care au participat în proces că are valoarea unui contract încheiat la momentul pronunțării ei, afirmație considerată ușor improprie, deoarece s-a pus problema că în cazul unei hotărâri dispuse de instanță, atunci când se acceptă pretențiile unei părți, automat sunt negate cele ale celeilalte părți, și, pe cale de consecință, negându-se totodată caracterul esențial al contractului ca fiind un acord de voință.
Judecătorul este dator în virtutea principiului rolului activ să pună în vederea părților consecințele actelor procesuale realizate, în special datorită faptului că aspectul comun al actelor menționate este aptitudinea acestora de a pune capăt litigiului. Atunci când actele realizate îndeplinesc condițiile legale, instanța nu poate să refuze constatarea lor prin hotărâre și să încheie procesul.
Disponibilitatea în plan procesual este însă îngrădită în anumite situații prevăzute expres de legiuitor și cu caracter de excepție, caracterizate de faptul că legiuitorul a dorit să protejeze o valoare mai importantă decât însuși principiul disponibilității; o astfel de situație se întâlnește la acțiunea privind plata pensiei de întreținere pentru minor, jurisprudența mai veche arătând că reprezentantul legal nu poate renunța la drept în condițiile în care o astfel de renunțare ar duce la lezarea intereselor minorului.
De asemenea, încheierea unei tranzacții cu privire la prestarea întreținerii trebuie analizată de instanță, în așa fel încât această convenție să fie încheiată numai în interesul copiilor. Prerogativa de dispoziție în cadrul procesual nu are, așadar, un caracter absolut, fiind îngrădită de dreptul (și în același timp obligația) instanței de verificare a legalității actelor procesuale de dispoziție realizate.
Legea recunoaște posibilitatea stingerii procesului civil prin trei modalități aflate la dispoziția părților: renunțarea la judecata ori la dreptul pretins, ca prerogativă exclusivă a reclamantului, achiesarea la hotărâre sau la pretențiile reclamantului și tranzacția ca veritabil contract judiciar al părților. Într-o definiție concisă, contractul judiciar este considerat un acord, o convenție a părților, în cursul procesului și înaintea judecătorului iar într-un sens mai complex, acesta este privit drept acea convenție a părților în fața judecătorului, în cursul unui proces sau în procedura de conciliere prealabilă asupra unei probleme litigioase. De vreme ce contractul judiciar este caracterizat de participarea și intervenția instanței care are dreptul și în același timp obligația de a verifica scopul și condițiile în care se realizează învoiala părților, putem considera că manifestarea de voință a părților în cadrul procesului îmbraca forma unui contract judiciar.
Renuntarea. Renuntarea la judecată
Reglementare.
Codul de procedura civilă reglementează actele procesuale de dispoziție în prima secțiune a capitolului III denumit “Unele incidente procedurale”, desistarea fiind sigurul act procesual de dispoziție care beneficiază de o secțiune distinctă și caracteristică acesteia, în timp ce alte acte procesuale de dispoziție, anchiesarea și tranzacția, se regăsesc în cadrul altor secțiuni. În ceea ce privește renunțarea, legiuitorul a reglementat posibilitatea de a renunța la judecată, precum și cea a renunțării la dreptul pretins, datorită efectelor distincte pe care acestea le pot produce.
Astfel, sunt prevăzute expres condițiile pe care trebuie să le îndeplinească actul procesual de renunțare pentru a duce la stingerea procesului, procedura în fața instanței de judecată ce va pronunța o hotărâre luând act de renunțare, precum și efectele unui asemenea act procesual.
Noțiune
În acord cu principiul disponibilității, renunțarea presupune una dintre prerogativele reclamantului de a nu mai stărui în vederea continuării judecății și de a pune capăt litigiului. Renunțarea a fost definită de doctrină drept "desistarea ori abandonul de către autorul ei la o situație juridică pe care el a creat-o sau de care s-ar fi putut prevala”. În același sens, unii autori consideră că desistarea evocă însăși ideea unui abandon voluntar sau chiar renunțarea la un avantaj.
Clasificare
Legiuitorul a optat pentru clasificarea desistării în funcție de obiectul acesteia, fie la judecată, fie la dreptul pretins. Desigur, este posibilă situația renunțării la mai multe acte de procedură în mod unilateral atât în cazul reclamantului, cât și a paratului, însă acestea nu vor duce la stingerea procesului cu toate consecințele sale, ci evocă doar abandonul unor efecte ale actului la care se renunță, având așadar un caracter parțial, cum s-ar putea întâmpla în cazul renunțării la o cerere adițională.
Renunțarea la judecată presupune manifestarea de voință a reclamantului de a nu mai continua judecata, abandonând astfel însăși cererea sa de chemare în judecată, în timp ce renunțarea la dreptul subiectiv pretins presupune mai mult decât simpla renunțare la judecata litigiului pendinte, reclamantul renunțând totodată și la posibilitatea de a mai intenta acțiune în viitor împotriva aceluiași pârât, având aceeași cauză și obiect ca cererea inițială. În doctrina romană, în vederea desemnării unei renunțări la judecată, se folosește și sintagma de renunțare la acțiune. În cazul renunțării la dreptul pretins, reclamantul, prin manifestarea sa de voință, renunță a priori și în mod irevocabil la dreptul de a mai intenta acțiune în condițiile menționate.
Din cele două definiții observăm că aceste instituții presupun o serie de asemănări, dar și importante deosebiri. Ambele au la bază manifestarea de voință a reclamantului, urmată doar în anumite cazuri de necesitatea consimțământului pârâtului în vederea renunțării. De asemenea, efectele celor două instituții se constituie în stingerea procesului civil născut, în cazul renunțării la judecată acesta fiind scopul principal, în timp ce la renunțarea la dreptul pretins, stingerea litigiului este considerat un scop adiacent. Specific ambelor manifestări de voință este că acestea se întâlnesc în cadrul unui proces început și reflectă dorința de conciliere a părților.
Distincția esențială dintre cele două acte procesuale de dispoziție se regăsește pe tărâmul efectelor pe care cele două le produc. Așadar, în cazul renunțării la judecată, reclamantul dorește stingerea procesului prin voința sa manifestată, fără însă a renunța la posibilitatea de a intenta în viitor o altă acțiune împotriva aceluiași pârât, desigur, având același obiect și aceeași cauză. În ipoteza renunțării la dreptul pretins, odată realizat acest act procesual de dispoziție, reclamantul abandonează definitiv pretenția sa și (totodată) la chiar posibilitatea de a exercita o nouă acțiune cu privire la dreptul litigios disputat anterior. Pe de altă parte, în dreptul comparat, în multe cazuri nu se face o delimitare clară între cele două instituții, în timp ce alte legislații precum cea genoveză nici nu tratează instituția renunțării.
Precizăm că, în sistemul de drept francez, o altă diferență ar fi constituită de natura juridică diferită a celor două acte procesuale, deoarece renunțarea la judecată este văzută întotdeauna ca fiind un act bilateral, deci un acord de voință, în timp ce renunțarea la dreptul pretins își păstrează natura juridică de act unilateral. În sistemul de drept românesc, renunțarea la judecată presupune doar cu titlu excepțional acordul pârâtului, atunci când reclamantul dorește renunțarea mai târziu în cursul procesului. Regula în dreptul românesc este, așadar, manifestarea unilaterală de voință a reclamantului în cazul ambelor instituții.
Renunțarea la judecată
Condiții
În acord cu principiul disponibilității, reclamantul poate renunța la intenția sa de a se mai judeca, urmând ca instanță să ia act de această manifestare în cadrul hotărârii pe care o va pronunța. Totuși, renunțarea, indiferent de formele sale, nu este reglementată ca o prerogativă absolută, astfel încât, pentru a produce efectele juridice dorite, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiții. Considerăm că este necesară o distincție între condițiile generale ale actelor procesuale de dispoziție și condițiile specifice fiecărui act de dispoziție.
În categoria condițiile generale ale unui act de dispoziție includem necesitatea unui obiect licit și moral, capacitatea de a dispune a autorului actului de dispoziție, existența consimțământului liber exprimat, neviciat. În ceea ce privește obiectul renunțării, apare o limitare atunci când se dorește renunțarea la un drept care interesează ordinea publică, jurisprudența arătând că instanța nu poate lua act de renunțarea la judecată ce are ca obiect stabilirea paternității copilului, întrucât un astfel de act nu este în interesul superior al copilului.
În ceea ce privește condiția privind capacitatea de exercițiu a acestuia, este necesară o capacitate deplină de exercițiu, iar în cazul în care ne aflăm în prezența unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu ori cu capacitate restrânsă, va fi necesar mandat special ori, dacă este cazul, încuviințarea instanței de tutelă sau cea a autorității administrative competente, în acord cu art. 81(2) c.pr.civ. În cazul în care reclamantul are un reprezentant convențional, este necesar un mandat special în vederea realizării renunțării, așa cum au statuat de-a lungul timpului și instanțele române. La fel ca orice act juridic, manifestarea de voință a reclamantului trebuie să fie neviciată pentru a putea produce efectele dorite și să fie însoțită de o cauză licita și morală.
O primă condiție din categoria celor specifice renunțării constă în calitatea cerută de lege pentru autorul unui act de renunțare. Astfel, este necesar ca un asemenea act să provină de la reclamant, deoarece renunțarea sub această formă apare doar ca o manifestare exclusivă a reclamantului într-un proces început.
Cu privire la condițiile de formă, legiuitorul a optat pentru liberalizarea manifestării de voință, reclamantul având posibilitatea de a enunța verbal în ședința de judecată voința acestuia ori de a o materializa într-o cerere scrisă. Atunci când renunțarea este verbală, instanța ia act de aceasta prin încheierea de ședință.
Principul liberalizării formei manifestării de voința se regăsește și pe planul cererii scrise, astfel încât cererea făcută de reclamant poate fi realizată în formă autentică notarială sau în forma unui înscris sub semnătură privată, în condițiile în care textul legal nu distinge cu privire la condițiile cererii scrise.
În acord cu efectele grave pe care le produce, manifestarea de voință a reclamantului în sensul renunțării la judecată trebuie să fie în toate cazurile expresă. În schimb, legiuitorul lasă posibilitatea pârâtului de a-și manifesta acordul de voință în mod tacit, atunci când este necesar consimțământul său la renunțarea reclamantului. În același sens a statuat și jurisprundența mai veche.
În ceea ce privește momentul până la care se poate renunța la judecată, această prerogativă poate fi exercitată oricând de către reclamant, atât în situația în care se judecă fondul, cât și în judecata în căile extraordinare de atac și poate privi întreaga cerere de chemare în judecată sau doar anumite capete de cerere. În această ultimă ipoteză, instanța va lua act de renunțare printr-o încheiere interlocutorie, celelalte capete de cerere urmând să fie judecate în continuare. În cazul hotărârii finale date de instanță, nu va fi reluată soluția dispusă prin încheierea interlocutorie, deoarece “aceasta face corp comun cu hotărârea finală asemenea oricărei încheieri premergătoare”.
În funcție de momentul la care actul procesual de renunțare este realizat, se impune necesitatea îndeplinirii anumitor condiții. Când renunțarea este realizată mai înainte de primul termen la care părțile sunt legal citate, nu este necesar consimțământul pârâtului, însă când renunțarea are loc la primul termen de judecată unde părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea reclamantului la judecată este condiționată de consimțământul celeilalte părți, putând fi acceptat chiar și un consimțământ tacit al pârâtului.
Necesitatea acordului pârâtului pleacă de la premisa faptului că acesta poate în urma renunțării să fie atras într-un alt proces de către reclamant, având aceeași cauză și același obiect, astfel încât ar putea fi interesat în obținerea unei hotărâri învestite cu autoritate de lucru judecat de la început pe care să o opună ulterior reclamanului.
Așadar, atunci când pârâtul nu se află prezent la termenul la care reclamantul își manifestă voința în sensul renunțării, cauza se amână pentru ca paratul să-și dea consimtantul cu privire la renunțare. Într-un astfel de caz, chiar dacă pârâtul are termen în cunoștință, s-a statuat că el va fi citat pentru a se pronunța cu privire la cererea reclamantului. Dacă la următorul termen, pârâtul nu își exprimă voința și nici nu se prezintă, se prezumă consimțământul tacit al acestuia la renunțare. Prin derogare de la dispozițiile de drept comun, în cazul proceselor de divorț, renunțarea reclamantului ce intervine chiar după primul termen de judecată nu este însoțită de condiția consimțământului pârâtului în tot cursul judecății.
Momentul la care se desistă de la judecată reclamantul prezintă relevanță și sub aspectul cheltuielilor de judecată ale pârâtului. Dacă renunțarea la judecată se dispune înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată a pârâtului, acesta nu poate să ceară obligarea reclamantului la plata lor, deoarece, în mod natural, se prezumă că nu a știut de existența vreunui litigiu și, deci, nu a realizat cheltuieli în vederea judecății. Jurisprudența a statuat că asemenea cheltuieli pot privi onorariul avocatului angajat, taxe de timbru, cheltuieli de deplasare la instanță sau la avocat (în speță, Baia Mare-Cluj), cheltuieli pe care pârâtul le-ar putea face doar după ce a cunoscut de existența acțiunii civile.
Este suficient ca pârâtul să se opună renunțării argumentat pe seama faptului că nu dorește continuarea unei stări de instabilitate. Instanța nu are aptitudinea de a cerceta motivele renunțării reclamantului, ci poate doar să ia act de renunțare atunci când aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
În cazul în care în cursul litigiul au intervenit și alte persoane, fie intervenienți voluntari, fie forțați, renunțarea reclamantului la judecată nu este condiționată și de acordul acestora, deoarece legea se referă doar la necesitatea în anumite cazuri a acordului "celeilalte părți".
Renunțarea la judecată este privită de unii autori ca fiind în permanență un act cu caracter unilateral, chiar și atunci când ar fi necesar acordul pârâtului, pentru că acesta nu presupune o condiție pentru ca actul să ia naștere în mod valabil, ci doar o condiție a eficacității actului de renunțare. Acordul pârâtului nu este necesar pentru formarea valabilă a actului juridic, ci este cerut într-un moment ulterior formării lui, doar pentru ca actul unilateral să producă efecte.
Dat fiind faptul că renunțarea la judecată este un act juridic unilateral, acesta presupune o manifestare de voință irevocabilă aidoma oricărui act unilateral, ceea ce determină imposibilitatea reclamantului de a reveni asupra renunțării făcute. Cu toate acestea, atâta timp cât oferta de renunțare nu a fost încă acceptată de pârât, aceasta poate fi revocată, procesul urmând a se judeca. În mod corespunzător, Înalta Curte a statuat că cererea de renunțare dobândește caracter irevocabil de la momentul la care instanța ia act de aceasta prin încheiere, astfel încât cererea poate fi retrasă de autorul ei până la acest moment.
Doctrina a arătat că renunțarea nu va produce efectele specifice actului de dispoziție în cauză atunci când este condiționată, însă, în mod corespunzător, instanța ar putea reconsidera actul drept o tranzacție dacă sunt îndeplinite condițiile celui din urmă act.
Procedura
În urma declarației de renunțare făcută verbal ori scris de reclamant, instanța realizează verificările necesare cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească renunțarea și se va pronunța asupra renunțării printr-o hotărâre susceptibilă doar de recurs la instanța ierarhic superioară, ce poate fi înaintat numai pentru motive de legalitate, fără a se pune în discuție probleme de fond, asupra cărora reclamantul (după caz, părțile) a optat pentru încetarea litigiului și închiderea dosarului. În vechea reglementare, se prevedea că instanța va lua act de hotărâre printr-o încheiere ce nu putea fi atacată decât cu apel. Se poate observa astfel că legiuitorul actual a optat pentru o denumire generică a hotărârii prin care se ia act de renunțare, iar felul acesteia diferă în funcție de etapa procesuală în care actul de renunțare intervine.
Hotărârea nu trebuie motivată, întrucât, așa cum s-a precizat în doctrină, încheierea prin care se pronunță instanța de judecată asupra desistării nu creează sau modifică vreun drept, ci doar constată voința exprimată a reclamantului în sensul renunțării la judecată.
Atunci când se ia act de renunțare în fața primei instante de fond, chiar și în etapa de regularizare, aceasta se va pronunța printr-o sentință. În căile de atac, instanța se va pronunța prin sentință sau decizie, după caz, iar atunci când renunțarea are loc în fata Înaltei Curți, legiuitorul a statuat că aceasta va avea un caracter definitiv.
Efecte
Principalul efect al renunțării la judecată este stingerea procesului civil inițiat de către reclamant, părțile fiind puse în situația anterioară declanșării acțiunii civile, considerându-se că nu s-a exercitat niciodată acțiunea în justiție. Astfel, efectele renunțării se produc retroactiv.
Drept urmare, dacă în cursul unui litigiu a intervenit o renunțare a reclamantului la judecată în totalitate, atâta timp cât dreptul la acțiune nu s-a prescris, reclamantul poate oricând să introducă o cerere nouă de chemare în judecată cu privire la același drept litigios. Acest lucru este posibilă datorită faptului că în procesul inițial nu s-a judecat practic nimic, hotărârile date fiind desființate în urma renunțării la judecată, astfel încât autoritatea lucrului judecat care ar fi putut opera nu poate fi opusă de pârât.
Dacă în fața primei instanțe, hotărârea dispusă de aceasta constată doar stingerea litigiului, în cazul renunțării la judecata în căile de atac, hotărârea astfel pronunțată va determina și anularea celorlalte hotărâri date în respectivul litigiu. În cazul în care instanța s-a pronunțat în cursul procesului asupra unor incidente ori excepții prin încheiere interlocutorie, renunțarea la judecata are drept efect și lipsirea de eficacitate a acestora.
Datorită efectelor retroactive produse de renunțare, va fi înlăturată și întreruperea prescripției ce a avut loc în momentul depunerii cererii de chemare în judecată, astfel încât se va considera ca întreruperea prescripției nu a operat niciodată. În mod corespunzător, punerea în întârziere prin cererea de chemare în judecată ar trebui să fie considerată că nu a operat nici ea, însă unii autori opinează în sensul că renunțarea nu împiedică acest efect asupra debitorului pârât, argumentându-se că renunțarea la judecată nu implică totodată și renunțarea la apărare sau valorificare a dreptului subiectiv dedus judecății, în condițiile în care reclamantul ar putea ulterior să introducă din nou cerere de chemare în judecată cu privire la același litigiu împotriva pârâtului inițial.
În cazul renunțării parțiale, judecata va continua cu privire la celelalte capete de cerere asupra cărora reclamantul nu și-a manifestat voința de desistare.
Datorită efectului extinctiv principal al renunțării asupra litigiului aflat în curs, legiuitorul a statuat expres cu privire la consecințele acesteia în situația unei coparticipări procesuale, arătând că, atunci când suntem în prezența unei coparticipări procesuale active, renunțarea la judecată nu va produce efecte față de ceilalți reclamanți, nefiind opozabilă acestora. Desigur, atâta timp cât în urma renunțării se produc efecte favorabile față de un alt coparticipant procesual, acesta din urmă se poate prevala de avantajul efectelor favorabile. În mod corespunzător, în ipoteza mai multor pârâți, renunțarea făcută cu privire doar la unul dintre ei nu oprește judecata în privința celorlalți.
Cu privire la cererile incidentale, regula este că efectele renunțării se produc și asupra lor, de cele mai multe ori, acestea având legătură directă și dependentă cu cererea principală, spre exemplu în situația unei cereri de intervenție accesorie care se caracterizează prin poziția dependență față de cererea principală. Cu toate acestea, în cazul acelor cereri incidentale cu caracter de sine stătător, renunțarea la judecată nu produce efecte, urmând să fie judecate în continuare, întrucât asemenea cereri beneficiază de independență procesuală, putând face obiectul unui alt litigiu, cum este spre exemplu situația unei cereri reconvenționale.
Renunțarea la dreptul pretins
Condiții
La fel ca și în cazul renuntării la judecată, renunțarea la dreptul pretins presupune un act de voință al reclamantului prin care se urmărește stingerea procesului civil aflat în curs de desfășurare. Pe de altă parte însă, de această dată, reclamantului nu va mai putea intenta o nouă acțiune în justiție cu privire la același drept litigios împotriva aceluiași pârât, renunțarea producând efecte mai largi și mai grave. Desigur, actul procesual al renunțării trebuie să îndeplinească condițiile de fond și formă necesare producerii efectelor dorite.
În ceea ce privește condițiile de fond, rămân valabile mențiunile făcute în cazul renunțării la judecată, manifestarea de voință a reclamantului trebuie să fie liberă, neafectată de vicii, instanța având sarcina de verificare a consimțământului, precum în cazul celorlalte actelor procesuale.
Spre deosebire de renunțarea la judecată, renunțarea la dreptul dedus judecății nu necesită în nicio ipoteză consimțământul pârâtului la renunțare, fiind un act esențialmente unilateral. Această situație se datorează faptului că nu mai există riscul ca reclamantul să introducă ulterior renunțării o altă acțiune în justiție contra pârâtului cu privire la același drept litigios și având aceeași cauză.
Renunțarea la drept dispusă de reclamant trebuie să fie expresă și neechivocă, astfel încât să nu lase loc de eventuale interpretări. În cazul în care judecătorul observă că exprimarea reclamantului este improprie ori incertă va solicita lămuriri pentru a putea califica manifestarea de voință a acestuia drept act de renunțare la drept. Uneori se impune departajarea între renunțarea la judecată ori la dreptul pretins căci efectele sunt profund diferite.
De asemenea renunțarea la drept presupune renunțarea la acel drept subiectiv civil cu caracter patrimonial și nu la un drept nepatrimonial sau procesual, spre exemplu renunțarea la dreptul de a formula cerere de suspendare a executării silite.
În ceea ce privește condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească actul procesual de renunțare la dreptul pretins, spre deosebire de renunțarea la judecată, legiuitorul a statuat necesitatea formei autentice atunci când actul este realizat în formă scrisă, însă condiția este atenuată de posibilitatea de a realiza cererea și verbal în fața instanței, lucru datorat faptului că actul de renunțare se va regăsi oricum integrat în hotărârea instanței.
Procedura
Momentul la care poate interveni renunțarea la dreptul pretins nu este în vreun fel îngrădit de legiuitor, putând interveni în cursul judecății pe fond a cauzei și în căile de atac. Instanța se pronunță printr-o hotărâre în urma cererii înaintate de reclamant în vederea renunțării la dreptul pretins, după ce verifica în prealabil îndeplinirea condițiilor de fond și formă ale renunțării. Se utilizează din nou formula generică a hotărârii, aceasta putând fi după caz o sentință ori o hotărâre, în funcție de etapa procesuală în care intervine actul de dispoziție. În cazul în care renunțarea apare în etapa cercetării, aceasta echivalează cu un incident care pune capăt judecății fără a fi dezbătut fondul, iar instanța pronunță o sentință prin care va respinge cererea de chemare în judecată.
De asemenea, hotărârea pronunțată poate fi atacată doar cu recurs pentru motive de nelegalitate însă, spre deosebire de renunțarea la judecată, atunci când se ia act de renunțare la Înalta Curte, hotărârea poate fi atacată la completul de 5 judecători, această opțiune a legiuitorului fundamentându-se pe argumentul potrivit căruia suntem în prezența unui act procesual mai grav în ceea ce privește efectele produse.
În ceea ce privește cererile incidentale, renunțarea la dreptul pretins nu produce efecte asupra cererilor care au un caracter independent, precum o cerere de intervenție principală, iar în cazul cheltuielilor de judecată, instanța se pronunță asupra lor prin chiar hotărârea privind renunțarea la dreptul dedus judecății.
Efecte
La fel ca și renunțarea la judecată, renunțarea la dreptul pretins duce la stingerea procesului. În doctrină s-a prevăzut că printr-un astfel de act procesual “autorul pierde orice posibilitate de valorificare sau apărare a dreptului la care a renunțat, făcând în acest sens apel la organele abilitate ale statului".
Atunci când renunțarea la dreptul pretins are loc în căile de atac, la fel ca și în cazul renunțării la judecată în căile de atac, se vor desființa și hotărârile pronunțate până la acel moment procesual. Renunțarea la dreptul pretins produce efecte și față de celelalte acte de procedură îndeplinite în cauza respectivă, cu posibilitatea ca unele acte să-și păstreze caracterul individual și autonom (probele administrate în cursul unui proces rămân câștigate cauzei)
Achiesarea
Reglementare
Achiesarea în cele două forme ale sale beneficiază de o reglementare expresă în codul de procedură civilă, astfel încât achiesarea la pretențiile reclamantului face obiectul unei secțiuni distincte, secțiunea a 2-a din capitolul IV intitulat “Hotărâri judecătorești”, în timp ce achiesarea la hotărârea dată este reglementată în cadrul capitolului destinat dispozițiilor generale cu privire la căile de atac.
Legiuitorul a reglementat situațiile de achiesare la pretențiile reclamantului și procedura cu privire la un asemenea act de dispoziție în cadrul art. 436- 437, în timp ce procedura achiesării la hotărârea dată este reglementată în cadrul art. 463-464.
Noțiune
Achiesarea reprezintă acel act procesual de dispoziție aparținând pârâtului în principiu, prin care acesta își exprimă voința de a consimți la pretențiile reclamantului ori de a accepta hotărârea dată într-un litigiu, obligându-se a nu mai exercita căile de atac aplicabile hotărârii dispuse. Astfel, dacă recunoașterea este un act ce aparține reclamantului, achiesarea este specifică aceluia care are poziția procesuală de pârât în cadrul litigiului. Nu e este mai puțin adevărat faptul că achiesarea la hotărârea pronunțată în litigiu poate să provină și de la reclamant, caz în care nu va constitui renunțare la judecata ci, prin revocarea exercitării caii de atac, reclamantul consimte la hotărârea instanței.
În căutarea unor sinonime conforme noțiunii juridice de achiesare, doctrina a statuat că aceasta poate presupune o recunoaștere, un acord, o adeziune, o consimțire, o încuviințare cu privire la un act, un drept sau o hotărâre, dar în același timp și o renunțare în funcție de tipul de achiesare.
Achiesarea se materializează într-un act juridic cu caracter unilateral. Astfel, dacă recunoașterea făcută de reclamant este condiționată uneori de consimțământul pârâtului pentru a produce efecte juridice, achiesarea este un act procesual unilateral, fiind complet lipsit de necesitatea consimțământului reclamantului.
Cu toate acestea, legiuitorul a reglementat expres în cadrul art. 463 alin. (2) posibilitatea unei achiesări condiționate, caz în care simpla manifestare de voință a uneia dintre părți de a consimți la hotărârea pronunțată ori de a renunța la calea de atac nu este suficientă, fiind necesar consimțământul celeilalte părți. Mai mult decât atât, datorită caracterul său condițional, achiesarea se apropie foarte mult de o veritabilă tranzacție judiciară a părților.
Clasificare
La fel ca și legislația franceză, acest act procesual de dispoziție cunoaște în reglementarea națională două forme specifice: fie o recunoaștere a pretențiilor reclamantului, caz în care actul emană de la pârât, fără a fi necesar consimțământul celeilalte parte, fie o consimțire la hotărârea pronunțată deja de instanța de judecată.
În ceea ce privește achiesarea la pretențiile reclamantului, s-a considerat că aceasta presupune o veritabilă renunțare la apărările pe care pârâtul le-ar putea face în cadrul unui litigiu. Această recunoaștere a pretențiilor ce emană de la pârât poate să se regăsească în întâmpinarea depusă în urma cererii de chemare în judecată, să reiasă dintr-un înscris depus la instanță în cursul judecății ori să rezulte în urma mărturisirii pure și simple din partea pârâtului, mărturisire obținută cel mai adesea în cadrul interogatoriului.
În cazul achiesării la hotărârea pronunțată, manifestarea de voință în sensul renunțării la cale de atac poate proveni atât de la pârât, cât și din partea reclamantului, întrucât legea nu distinge, făcând referire doar la “partea care a pierdut”. Mai este de asemenea reglementata posibilitatea realizării unei achiesări la hotărâre cu caracter condiționat în acord cu art. 463.
Achiesare la pretențiile reclamantului
Condiții
Datorită caracterului său de veritabil act de dispoziție, achiesarea trebuie să întrunească mai multe condiții specifice și celorlalte acte prin care părțile pot dispune: capacitatea pârâtului de a realiza astfel de acte, exprimarea liberă a consimțământului, existența unui scop licit, calitatea procesuală de pârât, precum și libertatea de a dispune de drepturi și de a se obliga. Trebuie menționat că atâta timp cât achiesarea privește drepturi de care pârâtul nu ar putea dispune, aceasta nu va produce efecte juridice.
Rămân valabile toate mențiunile făcute anterior cu privire la condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească actul procesual de dispoziție. Cu privire la modalitatea de exprimare a consimțământului în sensul recunoașterii pretențiilor celeilalte părți, s-a statuat că pârâtul trebuie să consimtă fie în mod expres, fie în mod implicit, însă întotdeauna clar și precis. Cu privire la acest ultim aspect, se consideră de către anumiți autori că achiesarea în ipoteza recunoașterii de pretenții nu poate îmbrăca o formă tacită. Dacă legiuitorul a statuat expres posibilitatea unei achiesări tacite la hotarea pronunțată, în cazul recunoașterii de pretenții, nu există o astfel de mențiune, drept urmare s-ar putea pune problema în ce condiții poate o manifestare de voință la pârâtului să constituie achiesare fără a fi fost realizată în mod expres.
Datorită caracterului său unilateral, achiesarea în această formă nu presupune consimțământul celeilalte părți, reclamantul, care este oricum interesat în a i se recunoaște, după caz, a i se executa obligațiile corelative dreptului său de către pârât. Actul de achiesare poate privi toate capetele de cerere ale reclamantului ori numai o parte dintre acestea, caz în care judecata va continua cu privire la celelalte capete de cerere. Jurisprudența a consemnat deseori cazuri în care, deși nu este specific acestora, o astfel de achiesare cu caracter parțial intervine în cursul unei acțiuni în constatare.
În ceea ce privește forma de exprimare a achiesării, recunoașterea poate fi făcută prin întâmpinare sau prin alt înscris depus ulterior ori prin interogatoriu. O a treia posibilitate este însă aceea ca pârâtul să recunoască pretențiile reclamantului în cadrul unui interogatoriu, caz în care se pune problema ce condiții trebuie să îndeplinească mărturisirea pentru a putea constitui achiesare în sensul art. 436. Doctrina a statuat că poate fi vorba de achiesare doar atunci când mărturisirea este pură și simplă, rezultând fără echivoc recunoașterea pretențiilor reclamantului. În acest sens, observăm că în acord cu prevederile articolului 349, mărturisirea spontană ori pregătită făcută în fața instanție “face deplină dovadă împotriva celui care a făcut-o”caz în care, recunoașterea va presupune o veritabilă achiesare” Unii autori consideră că doar mărturia judiciară poate constitui achiesare la pretențiile reclamantului.
În ceea privește eroarea de drept, în acord cu unele opinii, o achiesare realizată de un pârât aflat într-o eroare de drept nu ar trebui să producă efecte juridice specifice, actul juridic de achiesare urmând a face obiectul unei acțiuni în anulare.
Procedura
Recunoașterea făcută de pârât cu privire la pretențiile reclamantului poate interveni în tot cursul judecății, atât în fața primei instanțe, cât și în apel prin modalități precizate anterior (întâmpinare/cerere în cursul judecății ori interogatoriu). În funcție de tipul recunoașterii, totale sau parțiale, instanța va pronunța o hotărâre, care este însă lipsită de autoritate de lucru judecat, pentru că în fapt nu s-a judecat nimic, ci doar constată o recunoaștere intervenită în cursul procesului cu efect extinctiv prentru raportul dedus în prealabil judecății.
Pe de altă parte, în situația unei recunoașteri parțiale, instanța va pronunța o hotărâre prin care ia act de achiesarea pârâtului și va continua judecata cu privire la celelalte pretenții nerecunoscute de pârât, astfel încât, în urma dezbaterilor cu privire la fondul litigios rămas, instanța pronunță o hotărâre investită de această dată cu autoritate de lucru judecat în acord cu art. 436 (2). Datorită hotărârii parțiale pronunțate, instanța va constitui un dosar separat în vederea judecării celorlalte capete de cerere.
În privința căilor de atac, legiuitorul a reglementat posibilitatea de a ataca hotărârea astfel pronunțată asupra achiesării doar cu recurs la instanța superioară. Într-o interpretare restrictivă, se consideră că nu poate fi atacată hotărârea decât cu recurs, întocmai cum a prevăzut legiutorul. Pe de altă parte, alți autori consideră că această referire expresă a legii cu privire la recurs nu face decât să elimine posibilitatea de a exercita o cale ordinare de atac, apelul, lăsând însă posibilitatea de exercitare a contestației în anulare ori a revizuirii.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, atunci când achiesarea pârâtului la pretențiile celeilalte părți este făcută până la primul termen de judecată, după caz, la primul termen de judecată, în condițiile în care ne aflăm pe tărâmul obligațiilor contractuale și nu a fost pus anterior în întârziere, pârâtul nu va fi obligat la plata acestora. Instanțele au statuat în același sens, astfel încât, dacă achiesarea pârâtului are loc după primul termen, se reține culpa procesuală a acestuia din urmă și va fi obligat la avansarea cheltuielilor de judecată corespunzătoare.
Efecte
Principalul efect al achiesării, în acord cu celelalte acte procesuale de dispoziție, este stingerea procesului civil. Desigur, aceasta intervine atunci când achiesarea are un caracter total, privind toate pretențiile reclamantului, prin faptul că dispare contradictorialitatea părților și interesul de a se mai judeca.
Unii autori consideră că pârâtul renunță astfel la prerogativa de a contesta în viitor dreptul ce făcea obiectul litigiului pe care l-a abandonat prin recunoașterea realizată, în timp ce alți autori consideră că o astfel de hotărâre nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, instanța doar consemnând actul de achiesare în hotărârea sa. Însă, în condițiile în care hotărârea instanței se consideră un înscris autentic potriv. art 434 iar recunoașterea se găsește în cuprinsul ei, aceasta din urmă dobândește valoarea unui înscris autentic, ce ar putea fi folosit în viitorul litigiu.
În același sens, doctrina mai veche a ridicat problema atacării hotărârii instanței în situația în care achiesarea ar rezulta pe baza unei mărturisiri judiciare despre care se descoperă ulterior că este afectată de vicii. Aceasta a statuat faptul că hotărârea ar fi susceptibilă de acțiune în anulare, opinie pe care o îmbrățișăm, datorită faptului că, atâta timp cât hotărârea ce încuviințează tranzacția este susceptibilă de anulare în caz de viciere a acordului, aceeași ar trebui să fie soluția și în cazul achiesării lipsite de caracterul liber. Nu considerăm că este posibilă exercitarea recursului într-o astfel de situație, întrucât recursul poate fi realizat numai pentru chestiuni procedurale, precum nelegala constituire a instanței, rămânând însă întrebarea dacă hotărârea pronunțată va fi lipsită de efecte ori chiar desființată.
Este evident însă că în condițiile unei recunoașteri parțiale, hotărârea dată de instanță nu stinge procesul civil, ci doar lămurește definitiv anumite aspecte, urmând ca instanța să judece în continuare cu privire la celelalte capete de cerere, hotărârea pronunțată cu privire la aceste capete fiind înzestrată cu autoritate de lucru judecat. Când achiesarea are loc în apel, recunoașterea va determina desființarea în tot sau în parte a hotărârii date în primă instanță.
Achiesare la hotărârea dată. Condiții
Achisarea la hotărâre privește o veritabilă renunțare a autorului ei la dreptul de a exercita căile de atac împotriva a ceea de a dispus instanța. Față de achiesarea la pretențiile reclamantului, consimțirea la hotărârea pronunțată poate proveni atât de la pârât, cât și de la reclamant, întrucât textul legal face referire la părți fără a distinge între acestea.
Renunțarea poate privi atât dreptul potențial de a exercita calea de atac ulterior pronunțării hotărârii, dar și revocarea caii de atac deja exercitate de către partea ce prezintă interes. Întrucât legiuitorul face referire în cadrul art. 462 la renunțarea la calea de atac fără a o nominaliza, se recomandă o interpretare extensivă a reglementării, achiesarea având ca obiect atât căile ordinare de atac, cât și cele extraordinare, chiar dacă își găsește cel mai des aplicare în cadrul caii de atac a apelului.
Regula o constituie posbilitatea de achiesa la o hotărâre din orice materie. În cazul unui litigiu de ordine publică, însă au fost expuse două opinii.
Într-o opinie se consideră că achiesarea este posibilă în ambele sale forme, întrucât se prezumă că hotărârea dată de instanță este temeinică și legală, astfel încât partea interesată ar putea renunța la calea de atac susceptibilă a se aplica în cauză. Într-o altă opinie însă, achiesarea în această formă nu ar fi posibilă, deoarece s-ar da autoritate de lucru judecat în mod anticipat, părțile statuând astfel o situație juridică prin renunțare.
Precizăm însă că achiesarea nu poate interveni mai înainte de pronunțarea unei hotărâri, drept urmare renunțarea la căile de atac susceptibile a se aplica este condiționată de momentul pronunțării unei hotărâri în ședința publică. Atunci când achiesarea este făcută înainte, aceasta nu va produce efecte, pentru că privește un drept de care partea nu ar putea dispune fiindcă prerogativa nu s-a născut încă, actul fiind considerat contrar ordinii publice.
Este însă necesară o distincție cu privire la achisare în funcție de momentul la care poate interveni. Dacă achiesarea are loc la momentul pronunțării hotărârii de către instanță, cu aplicabilitatea dispozițiilor legale, instanța va considera că partea renunță la a exercita cale de atac doar împotriva soluțiilor cuprinse în dispozitiv, de care a luat la cunoștință în momentul pronunțării. Achiesarea astfel realizată nu va privi însă și considerentele hotărârii pe care partea le va cunoaște abia ulterior pronunțării.
Achiesarea este un act unilateral necondiționat de consimțământul celeilalte părți ori de acceptarea acesteia, în forma sa pură și simplă. Datorită caracterului unilateral, partea ce realizează un astfel de act nu poate reveni asupra acestuia. Caracterul său irevocabil intervine și în situația în care s-a constatat o achiesare tacită la hotărârea pronunțată de instanță. Atunci când există o exercutare parțială a hotărârii date de instanță, chiar dacă nu era susceptibilă de executare, partea ce a executat nu va putea face apel în ceea ce privește dispozițiile executate.
La fel ca și în cazul achiesării la pretențiile reclamantului, achiesarea la hotărârea dată poate fi totală sau parțială. Cu privire la modalitatea de exprimare a acordului de voință, achiesarea la hotărârea pronunțată de instanță poate fi atât expresă, cât și tacită. Renunțarea expresă va putea fi realizată oral în fața instanței, fiind consemnată declarația părții în proces-verbal sau prin înscris autentic, această formă solemnă fiind consecința caracterului de act de dispoziție a achiesării.
Chiar dacă se admite posibilitatea exprimării voinței în mod tacit în sensul renunțării la calea de atac împotriva unei hotărâri date, legiuitorul limitează posibilitatea de interpretare a unor eventuale atitudini ale părții în sens de renunțare. Astfel, acte ori fapte ce vor fi interpretate în sensul unei achiesări la hotărâre trebuie să fie neechivoce, exprimând clar intenția de renunțare.
Aceasta achiesare “implicită” echivalează cel mai des cu executarea hotărârii date fără vreo reținere. În mod obișnuit, cel mai frecvent exemplu întâlnit în jurisprudență în acest sens este executarea de bunăvoie a hotărârii date de instanță. Unii autori au considerat că inclusiv atitudinea părții care lasă să expire termenul de exercitare a căii de atac ar constitui achiesare, în timp ce alții autori vorbesc despre o stituație distinctă de achiesarea tacită, fiind vorba doar despre decăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac aplicabilă. Împărtășim această din urmă opinie, în sensul în care, atunci când pârâtul nu exercită calea de atac în termen, intervine decăderea, în timp ce, dacă va exercita calea de atac după expirarea termenului, cererea va putea fi respinsă că tardiv introdusă.
În mod corespunzător, nu va fi considerată achiesare atitudinea unei părți de a se supune executării silite a unei hotărâri, în condițiile în care, dacă s-ar fi opus, aceasta din urmă ar fi săvârșit infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești.
Momentul maxim până la care poate interveni achiesarea este cel al înaintării dosarului către instanța competentă să judece calea de atac. Astfel, atunci când dosarul a fost trimis către instanța care va judeca în cale de atac, actul procesual se intransforma într-o renunțare la judecata în conformitate cu 406 (5).
Procedura
Instanța ia act prin hotărâre de achiesarea părții ce îndeplinește condițiile specifice acestui act procesual de dispoziție. Atunci când renunțarea se face prin înscris autentic, partea de la care provine acest înscris nu trebuie să se prezinte în fața instanței.
În cazul unei achiesări condiționate, pot exista două situații în funcție de momentul la care este realizată: când autorul actului este prezent la pronunțarea hotărârii, acesta va aștepta consimțământul expres al celeilalte părți, urmând ca doar în lipsa unei astfel de manifestări de voințe să fie trimis dosarul către instanță competență în cale de atac. Însă atunci când achiesarea are loc în calea de atac deja exercitată, deci legea nu prevede, în mod corespunzător, partea adversă va putea consimți până la soluționarea caii de atac. Fiind însă un act unilateral, acceptarea odată ce a intervenit nu poate fi revocata.
Efecte
Prin achiesarea la hotărârea pronunțată de instanță, soluția dată în litigiu dobândește caracter definitiv și autoritate de lucru judecat. Când achiesarea este totală, efectele se vor produce atât cu privire la cererea principală, cât și în ceea ce privește cererea accesorie.
În cazul achiesării făcute sub rezervă, acea achiesare condiționată, partea interesată păstrează dreptul de a ataca hotărârea în ceea ce privește acele elemente asupra cărora partea a exprimat rezerve. În ceea ce privește achiesarea condiționată, aceasta nu poate să producă efecte decât în măsura în care este acceptată expres de cealaltă parte. În acest sens, adversarul părții care achiesează trebuie să cunoască procesul-verbal, precum și încheierea de ședința în care se consemnează o astfel de achiesare condiționată.
În virtutea caracterului individual, achiesarea nu produce efecte asupra unor eventuali coparticipanți procesuali, ceea ce înseamnă că aceștia din urmă păstrează posibilitatea exercitării caii de atac la care una dintre părți a renunțat.
Tranzacția
Reglementare
Contractul de tranzacție presupune unul dintre cele mai importante acte de dispoziție cu caracter procesual ce beneficiază de o reglementare din punct de vedere material în codul civil la art. 2267-2278 și o reglementare mai scurtă/limitată ca întindere cu caracter procedural în cadrul codului de procedură civilă, la art. 438- 441. Legiuitorul a dispus expres cu privire la condițiile actului de tranzacție, forma acestuia și căile de atac susceptibile a se aplica în ipoteza unui contract de tranzacție.
În același timp, reglementarea din cadrul codului civil privește acele aspecte legate de definirea noțiunii, domeniul de aplicare al acesteia, condițiile de fond necesare încheierii tranzacției, precum și sancțiuni susceptibile a se aplica.
Noțiune
Definiția acestui act de dispoztie se regăsește în reglementările codului civil. Astfel, tranzacția este acel acord de voința prin intermediul căruia părțile fie previn un litigiu, fie sting o acțiune deja existentă pe rolul unei instanțe, inclusiv în faza executării silite prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi, ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. În vechiul cod civil, noțiunea juridică a tranzacției beneficia de o definiție mai concisă, fiind definit drept acel contract prin care părțile termină un proces sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască.
Din definiția contractului de tranzacție, rezultă că acordul de voință poate să îmbrace forme diferite în funcție de momentul la care intervine. Atunci când acțiunea civilă nu a fost pornită încă, acordul de voință va reprezenta un simplu contract civil. Acesta dobândește un veritabil cartacter judiciar, devenind act procesual de dispoziție în momentul în care acordul de voința privește un litigiu început. Din acest moment, datorită efectelor pe care le produce, actul de tranzacție va fi verificat de instanță sub aspectul legalității sale. Se constată astfel că nu este de esența contractului de tranzacție caracterul judiciar al acestuia.
Din punct de vedere civilist, tranzacția reprezintă un contract sinalagmatic, cu caracter consensual, cu titlu oneros și comutativ, având ca obiect stingerea unui proces ori evitarea apariției acestuia. Definitoriu pentru o tranzacție este intenția părților fie de a stinge, fie de a evita apariția unui proces prin mijloacele prevăzute în reglementare.
Codul de procedură reglementează procedura tranzacției cu caracter judiciar, atunci când aceasta devine un act procesual prin care părțile își manifestă voința în sensul stingerii procesului.
Condiții
La fel ca și celelallte acte deja analizate, tranzacția presupune îndeplinirea tuturor condițiilor generale ale actelor procesuale de dispoziție, începând cu capacitatea de a realiza un astfel de act. În acest sens, dacă anterior am exemplificat câteva cazuri din practică cu privire la minori și reprezentanții convenționali, o altă decizie a instanțelor române a statuat cu privire la capacitatea de a dispune că persoana juridică intrată în procedura insolvenței nu are capacitatea de a-și administra averea și de a dispune de bunurile sale, după cum nu are nici capacitatea de a încheia tranzacții, în lipsa confirmării judecătorului sindic, în speță, tranzacția încheiată fiind lovită de nulitate. Într-o altă speță, Înalta Curte a stabilit că cel de deține dreptul de administrare asupra unui imobil nu are și dreptul de a dispune de acesta, drept care va reveni statului, potrivit dispozițiilor legale, astfel încât o tranzacție încheiată de titulatul dreptului de administrare cu privire la un bun proprietate publică nu este valabilă . De asmenea, consimțământul exprimat în vederea tranzacției trebuie să fie liber, lipsit de prezența oricăror vicii, aidoma oricărui contract.
În ceea ce privește forma tranzacției, s-a statuat necesitatea formei scrise a tranzacției judiciare. Deciziile mai vechi ale instanțelor considerau că tranzacția reprezintă un act solemn, asemănător donației, drept pentru care se impunea forma autentică a acesteia, însă în prezent tranzacția nu presupune în mod necesar o formă autentică în raport cu obiectul acesteia, pentru că, chiar și atunci când părțile tranzacționează cu privire la un bun imobil ce face necesară reaspectarea cerinței formei scrise și autentice, dat fiind caracterul judiciar al acordului, tranzacția consimțită de instanță dobândește prin hotărâre calitatea unui înscris autentic.
Tranzacția este permisă și în caz de coparticipare procesuală cu condiția de a nu aduce atingere drepturilor celorlalți coparticipanți procesuali. Într-un astfel de caz, instanța va lua act de tranzacție care va avea un caracter parțial, judecata continuând cu privire la ceilalți participanți ori celelalte capete de cerere rămase nerezolvate.
Procedura
Având la baza voința părților în scopul stingerii procesului civil și în acord cu principiul disponibilității, legiuitorul a prevăzut posibilitatea realizării unui astfel de contract în orice moment al judecății, astfel încât tranzacția poate fi înaintată instanței oricând în cursul litigiului, chiar și dacă părțile nu au fost citate.
Procedura prin care instanța ia act de tranzacție diferă în funcție tocmai de acest moment în care părțile aduc la cunoștința instanței actul de tranzacție realizat. Când părțile se prezintă personal ori prin reprezentant la termenul stabilit de instanță, aceasta va verifica îndeplinirea condițiile de valabilitate ale tranzacției iar dacă este confirmată îndeplinirea lor, ia act de tranzacție la același termen chiar și în prezența unui singur judecător.
În schimb, atunci când părțile se prezintă în fața instanței într-o altă zi, legea prevede că judecătorul va da hotărârea în camera de consiliu, procedura părând lipsită de caracterul public. Cu toate acestea, diferiți autori sunt de acord că legiuitorul a dorit să exprime ideea unui judecați în sensul verificării condițiilor tranzacției în camera de consiliu, în timp ce pronunțarea va avea loc întotdeauna în ședința publică.
Înainte de a se pronunța prin hotărâre asupra tranzacției, instanța verifică dacă sunt îndeplinite condițiile și, după caz, poate încuviință tranzacția, poate să refuze să ia act de aceasta motivat ori, în baza principiului conversiunii, poate chiar să valorifice înțelegerea drept mijloc de proba după punerea în dezbatere a conversiunii. Prerogativa aceasta a instanței este posibilă datorită rolulului activ al ei. Jurisprudența recentă a arătat (în același sens ca și doctrina) că instanța are obligația de a verifica tranzacția încheiată sub aspectul obiectului și consimțământului neviciat, iar dacă va constata lipsuri ale actului încheiat, va trece mai departe la judecata pricinii.
Instanța se pronunță asupra tranzacției realizate printr-o hotărâre, urmând ca aceasta să constituie chiar dispozitivul hotărârii, cea de-a treia componentă a acesteia. Doctrina denumește hotărârea prin care se ia act de tranzacție drept o hotărâre de expedient. Conform textului procesual, aceasta va fi susceptibilă doar de recurs în termenul general în lipsa altor precizări făcute de legiuitor la instanța superioară, recursul fiind limitat la semnalarea neregularităților procedurale. Legiuitorul a ales această variantă de reglementare pentru că hotărârea pronunțată se mărginește la a consfinți rezultatul voinței neviciate a părților, fără a fi rezolvat instanță fondul.
Cu toate acestea, se admite că asupra hotărârii date de instanță, se poate exercita contestația, însă există rezerve în ceea ce privește revizuirea, datorită faptului că aceasta ar privi fondul cauzei, fond care nu a fost rezolvat prin hotărârea de expedient de către instanță prin aptitudinile sale. Codul civil menționează și posibilitatea exercitării acțiunilor în nulitate, revizuire ori rezoluțiune, caz în care, în ipoteza admiterii lor se pune problema dacă hotărârea de expedient va fi anulată sau va fi doar lipsită de efecte.
Această problemă a anulării sau nu a hotărârii de expedient cunoaște numeroase opinii în doctrină, pornind de la următoarea întrebare: Este investită hotărârea de expedient cu autoritate de lucru judecat? Răspunsul la această întrebare trebuie să pornească de la analiza naturii juridice a hotărârii de expedient. Într-o primă ipoteză, se consideră că hotărârea dată de instanță prin care se ia act de tranzacție nu are autoritate de lucru judecat, fiind doar o simplă autentificare a convenției date de judecător. Acesta idee este susțiută și de imposibilitatea exercitării unei căi ordinare de atac, apelul. Așa cum s-a spus, în prezența tranzacției, instanța nu judecă, ci doar constată voința părților. În același sens, instanțele romane au statuat că hotărârea pronunțată “consfințește” înțelegerea părților ori chiar “o ratifică”.
Pe de altă parte, alți autori au privit hotărârea prin care se ia act de tranzacție drept o veritabilă hotărâre ca act cu caracter jurisdicțional. În acest sens, aceștia au preluat modelul francez cu privire la hotarea de expedient care atribuie hotărârii date autoritate de lucru judecat. Faptul că hotărârea este susceptibilă de recurs în conformitate cu prevederile art. 440 înfățișează doar exercitării acestei căi de atac în caz de neregularități procedurale și nu privește fondul, recurs ce poate fi exercitat în termenul de drept comun. Mergând mai departe pe acest raționament, s-ar pune problema corelării dispozițiilor codului civil cu cele procesuale amintite, în condițiile în care tranzacția reprezintă un contract ce poate fi afectat de cauze de nulitate ca orice alt contract, iar astfel tranzacția poate face obiectul unei acțiuni în anulare. Or, atâta timp cât hotărârea prin care s-a consfințit tranzacția ar fi investită cu autoritate de lucru judecat, cum ar putea fi ea desființată printr-o acțiune în anulare?
Uneori instanțele romane s-au pronunțat în sensul desființării sentințelor prin care s-a luat act de tranzacție datorită rezoluțiunii acesteia, în timp ce unii doctrinari au statuat faptul că hotărârea pronunțată pe baza tranzacției nu este desființată, însă devine caducă, fiind în realitate lipsită de efecte.
În ipoteza în care considerăm că hotărârea pronunțată de instanță nu este purtătoare de autoritate de lucru judecat și, drept consecință, va putea fi pornit un nou litigiu între părți cu privire la același obiect și cauză, ar exista o altă excepție opozabilă unei noi acțiuni civile: excepția lucrului rezolvat pe calea tranzacției- “excepțio litis per transactionem finitem”, aceasta excepție rezultând din chiar forța juridică obligatorie a contractului de tranzacție judiciară, convenția având putere de lege între părțile contractante.
Efecte
Efectele pe care le poate produce convenția sub formă de tranzacției sunt multiple și trebuie a fi diferențiate între efectele produse de tranzacție însăși și efectele produse de hotărârea de expedient. Prin tranzacția realizată constatată în hotărâre privind toate capetele de cerere și toți participanții procesuali dezinvestește instanța de judecată în urma stingerii litigiului. De asemenea, în virtutea caracterului de a fi un contract, tranzacția ce poate privi concesii, renunțări ori transfer de drepturi produce efecte relative, doar cu privire la părțile între care aceasta s-a încheiat.
În acord cu faptul că hotârarea de expedient încuviințează tranzacția, aceasta din urmă dobândește caracterul unui veritabil titlu executoriu. De asemenea, așa cum am precizat anterior, de vreme ce hotărârea are forța probantă a unui înscris autentic, tranzacția însăși regăsita în hotărâre va avea aceeași valoare probatorie.
Consecințele unei tranzacții valabil încheiate de care instanța a luat act prin hotărâre se vor produce de la data încheierii tranzacției și nu de la data la care instanța s-a pronunțat asupra ei, o astfel de precizare fiind necesară, deoarece este posibil ca tranzacția, aidoma oricărui alt contract, să fie afectată de o condiție suspensivă.
Pentru identitate de rațiune, ca și în cazul celorlalte acte procesuale de dispoziție ce intervin în căile de atac, tranzacția va atrage desființarea deciziei ori sentinței anterioare, după caz..
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Boroi, G. (coordonator), Noul Cod de procedura civilă. Comentariu pe articole, vol I, Ed Hamangiu, București, 2013.
Briciu, T. Note de curs predate studenților Facultății de Drept a Universității din București, anul IV, seria a II-a, în anul universitar 2013-2014.
Ciobanu, V.M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol.1 și ÎI, Ed național, București 1996-1997
Ciobanu, V.M. Drept procesual civil. Vol. I. Ed.Național, București, 2013 .
Ciobanu, V.M.Drept procesual civil. Curs selectiv. Ed. C.H.Beck, București, 2011
Ciobanu, V.M., Nicolae, M. (coordonatori), Noul Cod de procedura civilă comentat și adnotat, vol I, Ed Universul juridic, București, 2013
Costin. M., Dicționar de drept procesual civil, p 358
Deleanu I., Tratat de procedura civilă. Vol I și II, Ed Universul juridic, București, 2013
Deleanu I., Tratat de procedură civilă, vol I și II, Ed C.H.Beck, București, 2007
Dinca R. Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București 2013
Durac, Gh. Actele procesuale de dispoziție ale părților în procesul civil, București, Polirom, Iași, 1999
Leș, I. Tratat de drept procesual civil. Cu referiri la noul cod de procedura civilă, ediția 5, ed. C H Beck, București, 2010
Măgureanu, Drept procesual civil
Pop, L. Teoria generală a obligațiilor
Tăbârca, M. Drept procesual civil. Vol I și ÎI, Ed Universul juridic, București, 2013
II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
Cioroaba. C.Este posibilă retragerea cererii de renunțare la judecată? www.juridice.ro
Considerații critice cu privire la suspendarea perimării www.jurisprudenta.com, nota redacției
Parausanu Gh, nota la încheierea din 10 ianuarie 1966, Tribunalul Regional Ploiești, Colegiul civil, Revista romană de drept nr 7/1967
Nota redacției la “Considerații critice cu privire la suspendarea perimării”, www.jurisprudenta.com
Patancius T.Tranzacția judiciară în reglementarea ncc și ncpc, www.juridice.ro
Patancius T. Sancțiunea perimării în reglementarea Ncpc, www.juridice.com
Radu. F. Suspendarea facultativă a judecării procesului civil, în condițiile începerii urmăririi penale în rem sau în personam, www. juridice.ro,
Sandru M, Banu M, Calin D, Suspendarea procedurii de către instanță judecătorească din România în situația efectuării unei trimiteri preliminare către Curtea de Justiție potrivit reglementării NCPC, www. juridice. ro
III. JURISPRUDENȚĂ
C.Ap. Bacău, Decizia 158/2007
C.Ap. București, Secția a IV-a civilă, decizia nr 501/2002
C.Ap. București, Secția a IV-a civilă, decizia nr. 1123/2002
C Ap. Constanța, Secția comercială, decizia nr. 310/2003
C.Ap. Cluj, Secția civilă, Decizie 54/1998
C.Ap. Cluj, secția 1 civilă, Decizia nr. 3625/R din 19 octombrie 2011
C.Ap. Cluj, Secția I civilă, decizia nr. 2364 din 16 mai 2013
C.Ap. Cluj, Secția a II-a civilă, Decizia nr.8032/2013
C.Ap. Iași, Secția civilă, decizia nr. 703/2007
C.Ap. Oradea, Decizia nr 444/2007
C.Ap. Timișoara, Secția civilă, Decizia nr. 765/R din 22 septembrie 2010
Decizia Curții Constituționale 9/1994 rămasă definitivă 94/1994
ICCJ, Secția I civilă, Decizia nr.5105 din 7 noiembrie 2013
ICCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1166/2014
ICCj, Secția comercială, Decizia nr. 1708 din 7 martie 2002
ICCJ, Secția comercială, Decizia nr. 805/2009
Jud. Baia de Aramă nr. 71/181/2012
Jud. Buzău, dosar 10.02.2009
Jud. Buzău, dosar 03.04.2009
Jud. Câmpulung Muscel, sentința civilă nr 318/22.02.2010
Jud. Hârlău, Dosar 498/2008
Jud. Sector 1, București, dosar 7719/2008
Trib. București, Secția a IV-a civilă, Decizia nr 1322/1996
Trib. Ialomița, Secția civilă, Dosar nr. 1374/98/2013, încheiere de ședința din data de 10.06.2014
Trib. Regional Cluj, Secția civilă, Decizia nr. 4136/1995
Trib. Suceava, Secția civilă, Încheiere nr 77/2009, în recurs Cap. Suceava
Trib. Suprem Secția civilă, Decizia nr. 214/1983
Trib. Suprem, Secția civilă, Decizia nr. 658/1986
Trib. Suprem, Secția civilă, Decizia nr.334/1973
IV. SITE-URI INTERNET
Înalta Curte de Casație și Justitie- www.scj.ro
www.jurisprudenta.com
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Boroi, G. (coordonator), Noul Cod de procedura civilă. Comentariu pe articole, vol I, Ed Hamangiu, București, 2013.
Briciu, T. Note de curs predate studenților Facultății de Drept a Universității din București, anul IV, seria a II-a, în anul universitar 2013-2014.
Ciobanu, V.M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol.1 și ÎI, Ed național, București 1996-1997
Ciobanu, V.M. Drept procesual civil. Vol. I. Ed.Național, București, 2013 .
Ciobanu, V.M.Drept procesual civil. Curs selectiv. Ed. C.H.Beck, București, 2011
Ciobanu, V.M., Nicolae, M. (coordonatori), Noul Cod de procedura civilă comentat și adnotat, vol I, Ed Universul juridic, București, 2013
Costin. M., Dicționar de drept procesual civil, p 358
Deleanu I., Tratat de procedura civilă. Vol I și II, Ed Universul juridic, București, 2013
Deleanu I., Tratat de procedură civilă, vol I și II, Ed C.H.Beck, București, 2007
Dinca R. Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București 2013
Durac, Gh. Actele procesuale de dispoziție ale părților în procesul civil, București, Polirom, Iași, 1999
Leș, I. Tratat de drept procesual civil. Cu referiri la noul cod de procedura civilă, ediția 5, ed. C H Beck, București, 2010
Măgureanu, Drept procesual civil
Pop, L. Teoria generală a obligațiilor
Tăbârca, M. Drept procesual civil. Vol I și ÎI, Ed Universul juridic, București, 2013
II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
Cioroaba. C.Este posibilă retragerea cererii de renunțare la judecată? www.juridice.ro
Considerații critice cu privire la suspendarea perimării www.jurisprudenta.com, nota redacției
Parausanu Gh, nota la încheierea din 10 ianuarie 1966, Tribunalul Regional Ploiești, Colegiul civil, Revista romană de drept nr 7/1967
Nota redacției la “Considerații critice cu privire la suspendarea perimării”, www.jurisprudenta.com
Patancius T.Tranzacția judiciară în reglementarea ncc și ncpc, www.juridice.ro
Patancius T. Sancțiunea perimării în reglementarea Ncpc, www.juridice.com
Radu. F. Suspendarea facultativă a judecării procesului civil, în condițiile începerii urmăririi penale în rem sau în personam, www. juridice.ro,
Sandru M, Banu M, Calin D, Suspendarea procedurii de către instanță judecătorească din România în situația efectuării unei trimiteri preliminare către Curtea de Justiție potrivit reglementării NCPC, www. juridice. ro
III. JURISPRUDENȚĂ
C.Ap. Bacău, Decizia 158/2007
C.Ap. București, Secția a IV-a civilă, decizia nr 501/2002
C.Ap. București, Secția a IV-a civilă, decizia nr. 1123/2002
C Ap. Constanța, Secția comercială, decizia nr. 310/2003
C.Ap. Cluj, Secția civilă, Decizie 54/1998
C.Ap. Cluj, secția 1 civilă, Decizia nr. 3625/R din 19 octombrie 2011
C.Ap. Cluj, Secția I civilă, decizia nr. 2364 din 16 mai 2013
C.Ap. Cluj, Secția a II-a civilă, Decizia nr.8032/2013
C.Ap. Iași, Secția civilă, decizia nr. 703/2007
C.Ap. Oradea, Decizia nr 444/2007
C.Ap. Timișoara, Secția civilă, Decizia nr. 765/R din 22 septembrie 2010
Decizia Curții Constituționale 9/1994 rămasă definitivă 94/1994
ICCJ, Secția I civilă, Decizia nr.5105 din 7 noiembrie 2013
ICCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1166/2014
ICCj, Secția comercială, Decizia nr. 1708 din 7 martie 2002
ICCJ, Secția comercială, Decizia nr. 805/2009
Jud. Baia de Aramă nr. 71/181/2012
Jud. Buzău, dosar 10.02.2009
Jud. Buzău, dosar 03.04.2009
Jud. Câmpulung Muscel, sentința civilă nr 318/22.02.2010
Jud. Hârlău, Dosar 498/2008
Jud. Sector 1, București, dosar 7719/2008
Trib. București, Secția a IV-a civilă, Decizia nr 1322/1996
Trib. Ialomița, Secția civilă, Dosar nr. 1374/98/2013, încheiere de ședința din data de 10.06.2014
Trib. Regional Cluj, Secția civilă, Decizia nr. 4136/1995
Trib. Suceava, Secția civilă, Încheiere nr 77/2009, în recurs Cap. Suceava
Trib. Suprem Secția civilă, Decizia nr. 214/1983
Trib. Suprem, Secția civilă, Decizia nr. 658/1986
Trib. Suprem, Secția civilă, Decizia nr.334/1973
IV. SITE-URI INTERNET
Înalta Curte de Casație și Justitie- www.scj.ro
www.jurisprudenta.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Incidente Procedurale. Suspendarea, Perimarea Si Actele Procesuale DE Dispozitie (ID: 128128)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.