Incidența dintre trecut și prezent [621528]

Incidența dintre trecut și prezent
în contextul patrimoniului arhitectural monastic italian
stud. arh. Păsărin Popescu Flavia Marina
Îndrumător conf. dr. arh. Horia Moldovan
2018

Cuprins
Plan de idei
I. Introducere
Argument
Definirea termenilor
Metoda de studiu și bibliografia
Conservare și arhitectură în Italia contemporană
II. Trecutul
Ordinul cartuzian
Ritualul reflectat în arhitectură
Mănăstirea cartuziană a Padovei
III. Prezentul
Părăsirea mănăstirilor
Pavia. Florența. Roma. Siena Padova
IV.
Incidența
Hortus conclusus
Minimalismul monastic/cartuzian
John Pawson
V. Concluzii
VI. Bibliografie
VII. Anexe

6
Plan de idei
Introducere
Argument. Se va defini scopul acestui studiu de a investiga modul în
care se poate insera noul în vechi prin prisma tendințelor și direcțiilor
actuale în contextul patrimoniului monastic italian, având ca obiect
de studiu o mănăstire abandonată cu o istorie înrădăcinată în ritualul
ordinului religios cartuzian, fiind totodată subiectul proiectului de
diplomă.
Definirea termenilor cheie. Se va explica sensul termenilor în jurul cărora
se structurează lucrarea și anume: incidență, restaurare, patrimoniu
monastic, ordin cartuzian, grădină închisă, minimalism.
Metoda de studiu și bibliografia. Se va descrie metoda de studiu, în urma
studierii unei bibliografii primare (în ceea ce privește obiectul în studiu)
și a uneia secundare (critică)
Conservare, arhitectură și restaurare în Italia contemporană. Se vor
releva și comenta tendințele actuale, direcțiile și școlile de gândire în
domeniul restaurării și conservării în Italia la momentul de față, prin
prisma teoriilor și exemplelor relevante din ultimii ani în ceea ce privește
intervenția în context istoric și dialogul dintre nou și vechi.
Trecutul
Ordinul cartuzian. Se vor explica originea ordinului cartuzian, regula și
ritualul acestui ordin din perspectivă istorică, dar și prin compararea cu
celelalte ordine calugărești ale religiei catolice și răspândirea sa în Italia.
Ritualul reflectat în arhitectură. Se va studia modul în care strictețea
ritualului cartuzian a determinat apariția planului tip al acestor
mănăstiri, particularitatea sa din punct de vedere simbolic și funcțional

7prin prisma principalelor spații din cadrul ansambului monastic.
Mănăstirea cartuziană a Padovei. Se vor discuta etapele evoluției
obiectului în contextul în care se află, felul în care acesta a fost conceput
în concordanță cu cerințele ordinului cartuzian și transformările
suferite în timp.
Prezentul
Părăsirea mănăstirilor. Cum au ajuns sa fie abandonate aceste mănăstiri
și stadiul în care se găsesc acum, necesitatea conversiei, modificări
suferite și principalele funcțiuni adoptate.
Pavia. Roma. Siena. Pertinența transformărilor, capacitatea de
adaptabilitate a spațiului mănăstiresc, modificările suferite de această
categorie a patrimoniului analizate prin prisma studiilor de caz.
Padova – Starea actuală a fostei mănăstiri, abandonul și degradarea, istoria sa
recentă.
Incidența
Hortus conclusus. O analiză spațială a obiectului din perspectiva grădinii
închise (hortus conclusus) cu subcategoria sa, grădina contemplației
(hortus contemplationis), descoperirea calităților spațiale ale acestei
tipologii de mănăstire ca punct de plecare a unui viitor program.
Minimalismul cartuzian. Extragerea atât din regula și ritualul strict
ale ordinului, cât și din austeritatea și funcționalitatea spațiilor a
caracteristicilor minimaliste ca premise ale unor viitoare intervenții.

John Pawson. Se vor pune în discuție abordările arhitectului față de spațiul mo-
nastic, conversie, lucrul cu contextul, extragerea esenței din vechi și integrarea
acestuia cu noul.
Concluzii
Finalul studiului pune în lumină o serie de direcții și principii de
intervenție asupra mănăstirii și de recuperarea a acesteia, asupra
unei eventuale inserții contemporane în acest context, dezvoltând în
profunzime modalitatea în care acest obiect poate fi adus în actualitate

8
I. Introducere
Argument
În contextul Italiei de astăzi, bogată în istorie și cu un patrimoniu
atât de vast și variat pe cât sunt și teoriile și tendințele ce privesc grija
față de acesta, arhitectura nouă reprezintă un subiect sensibil, atacat
constant în încercarea de a asigura permanența, transmiterea în viitor
și menținerea autenticității monumentelor istorice, în dialogul cu
prezentul.
Din acest amplu patrimoniu, o categorie aparte este reprezentată de
cel monastic, cu originile în Epoca medievală, căpătând amploare
și răspândindu-se odata cu notorietatea ordinelor monastice și a
siguranței și cunoașterii pe care acestea o inspirau. Structuri complexe,
scufundate în ritual și contemplație, caracterizate de autosuficiență și
închidere față de exterior, particularizate în funcție de Regulă, diferită
de la un ordin la altul, ajung a fi suprimate în mare măsură în secolele
XVII-XVIII, moment în care o bună parte din mănăstiri revin în posesia
administrației, în mâini private sau abandonate. Studiul se va concentra
însă pe ansamblurile monastice ale celui mai strict ordin catolic,
ordinul cartuzian, ale cărui doctrină și origine au generat o tipologie de
mănăstiri caracterizate de un plan tip rezultat din severitatea ritualului
și specificitatea distribuției funcționale.
Lucrarea de față se va focaliza asupra formulării unei posibilități de
incidență dintre o arhitectură nouă și această categorie a patrimoniului,
incidență derivată din tendințele și teoriile restaurării și ale conservării
în Italia în momentul actual, ca fundal, și din studiul minuțios
asupra spațialității cartuziene. Scopul fiind fundamentarea proiectul
de diplomă care are drept obiect Mănăstirea cartuziană a Padovei,
momentan abandonată, se vor studia mijloacele prin care se poate aduce
în contemporaneitate un astfel de ansamblu a cărei funcțiuni originale

9nu mai este de actualitate, care a suferit în decursul istoriei sale o lungă
serie de transformări și conversii.
În aceeași măsură studiul își propune definirea limitelor în care se poate
interveni asupra unui asemenea obiect fără a i se disturba caracterul
și specificitatea, în ciuda schimbării destinației, ținând cont pe de o
parte de precedentele italiene și de reprezentanții lor, de lunga istorie
și de evoluția ordinului cartuzian și a mănăstirilor cartuziene din Italia,
iar pe de altă parte de analiza spațiului și ale semnificației ritualului
monastic reflectat în arhitectură.

Definirea termenilor cheie
Incidență
Restaurare
Patrimoniu monastic
Ordin cartuzian
Grădină închisă
Minimalism

10Metoda de studiu și bibliografia
Studiul lucrării de față are drept cadru teoretic și critic situația actuală
în ceea ce privește restaurarea și conservarea pe teritoriul Italiei din
perspectiva principalilor reprezentanți ai domeniului, teoreticieni
moderni începând cu precursorii din ultimul secol, și ajungând la
momentul actual cu Giovanni Carbonara, Paolo Portoghesi, Marco Dezzi
Bardeschi ș.a. care stabilesc un fundal ce reflectă tendințele din ultimii
ani asupra alăturării și a dialogului dintre nou și vechi. Cu precădere
în cazul patrimoniului monastic, prin intermediul unor exemple
de monumente istorice ale căror programe originale nu mai erau de
actualitate, se va încerca stabilirea doctrinelor și a metodologiilor de
astăzi.
Având conturat acest prim aspect al contextului teoretic, lucrarea se
structurează în trei capitole definitorii Trecutul, Prezentul și Incidența,
parcurgând astfel evoluția ansamblurilor monastice cartuziene, cum
se prezintă în momentul de față și culminând prin felul în care aceste
arhitecturi pot fi speculate, după cum urmează.
Trecutul, în care este prezentată evoluția istorică și spațială a arhitecturii
mănăstirilor cartuziene din perspectiva regulilor ordinului monastic
cartuzian și a contextului în care acestea au apărut, dezvoltând în
cazul obiectului în studiu, anume Mănăstirea cartuziană a Padovei, din
perspectiva unor specialiști în subiect precum Giovanni Leoncini care
analizează arhitectura cartuziană și răspândirea sa în Italia, precum și
Franco Benucci care se ocupă de mănăstirea padovană.
Prezentul ansamblurilor monastice va fi studiat prin prisma studiilor de

11caz și a conversiilor suferite de acestea, conforme sau nu cu destinația
originală, comparând cu un cadru mai larg al acestei categorii de
patrimoniu și felul în care aceasta se prezintă în momentul de față,
punând accent pe istoria recentă a mănăstirii din Padova, ultima etapă
a evoluției sale și abandonul.
În capitolul Incidența se va analiza din punct de vedere spațial și simbolic
calitatea acestor mănăstiri de a fi o grădină închisă, ce anume din
aceasta poate fi speculat, în momentul aducerii în contemporaneitate
prin schimbarea de destinație și se va încerca trasarea unor principii
care să reflecte în ce măsură și sub ce formă este posibilă inserarea unei
intervenții noi în contextul unui ansamblu monastic cartuzian, din
perspectiva arhitectului John Pawson și prin prisma intervențiilor sale
puternic contextualizate și declarate minimaliste.
Se vor pune așadar în balanță, pe de-o parte, practica și teoriile sale legate
de această metodă de abordare, iar pe de altă parte, regula, strictețea și
austeritatea ordinului cartuzian refletate în arhitectura certozină ca o
formă de minimalism.
Odată cu lămurirea premiselor incidenței dintre vechi și nou, în ceea ce
privește mănăstirea cartuziană, se va încerca formularea unor direcții,
stabilirea unei metodologii de intervenție în legătură cu proiectul de
diplomă și impactul prezentului studiu asupra acestuia.

12Conservare, arhitectură și restaurare în Italia contemporană
„Pentru a fi contemporani e nevoie de trecut și de
viitor, contemporaneitatea nefiind actualitate.”1
Chestiunea raportului dintre vechi și nou reprezintă, probabil,
argumentul cel mai disputat al problemei restaurării în Italia astăzi2.
Teoriile pe care le putem lua în considerare în prezent s-au concretizat
cu adevărat în ultimul secol și s-au sedimentat în ultimii cincizeci de ani,
căpătând totuși nuanțe și interpretări în funcție de fiecare precursor în
parte.
În ceea ce privește definirea intervenției de restaurare a patrimoniului
arhitectural în momentul de față, unul din principalele aspecte pe care
le înaintează Giovanni Carbonara3 ca teoretician al domeniului este
aceea de a se distinge intervenția de restaurare de ceea ce nu poate fi
definit ca fiind restaurare4. În Articolul 4, Carta Italiană a Restaurării
din 1972 atribuie acesteia în primul rând rolul de a răspunde exigențelor
de conservare și de transmitere în viitor a mărturiilor istorice și artistice,
scopul său fiind pe cât conservativ, pe atât revelativ în ceea ce privește
arhitectura, dar și de a înlesni lectura obiectului arhitectural și a istoriei
sale fără a șterge din urmele trecutului său5, implicând atât risc cât și
responsabilitate și aducând după sine obligativitatea alegerilor și a
deciziilor prudente și bine gândite luate de către arhitectul restaurator6.
Problemele principale fiind confuzia dintre restaurare și conservare și
2 Marc Augé – Che fine ha fatto il futuro?, trad. it. Eleuthera, Milano, 2009, p.46-47
2 Maurizio de Vita – Arhitetture nel tempo, dialoghi della materia, nel restauro, Firenze
university press, Florența, 2015, p.12
3 Giovanni Carbonara (născut la Roma, în 1942) este arhitect, istoric și teoretician al
restaurării, considerat fondator al așa-zisei Școli romane de restaurare, profesor de Istoria
arhitecturii și de Restaurare arhitecturală la Universitatea Sapienza din Roma.
5 Giovanni Carbonara – Il restauro non é conservazione…, Facoltà di Architettura, Sapienza
Università di Roma, Roma, 2013, p. 11
5 Ministero della Pubblica Istruzione, Carta Italiana del Restauro, 1972, Art. 4
6 Giovanni Carbonara, op. cit., p.5

13raportul vechi-nou, în cele ce urmează se vor analiza o serie de păreri
contemporane, prin prisma fondatorilor viziunii de astăzi asupra
subiectului.
Așadar, pentru a înțelege modul în care se operează la acest moment,
direcțiile și școlile de gândire consacrate, se vor parcurge succint cei mai
relevanți precursori ai tendințelor actuale, punctul principal urmărit în
parcursul acestora fiind dezbaterea raportului nou-vechi. Problematica
distingerii, a contrastului în restaurare, prinzând contur în prima
Carta a Restaurării Italiene începe a fi concretizată de către Camilo
Boito, conform căruia tot ce este adăugat în context istoric trebuie
să poarte amprenta contemporaneității, idee dusă mai departe de
Gustavo Giovannoni, care pornește conceptul de restaurare științifică,
considerând monumentul istoric un document științific ce trebuie
consultat înainte de orice intervenție, așadar orice inserție sau funcțiune
nouă adusă monumentului istoric trebuie să armonizeze cu funcțiunea
originală punându-se, pentru prima dată, problema compatibilității
în momentul conversiei. Roberto Pane și Renato Bonelli, operează sub
conceptul de restaurare critică și creativă, ce presupune mai multă
putere în mainile arhitectului și a inspirației sale atâta timp cât există
argumente critice din urma consultării documentelor istorice7.
Între modul exigent de gândire al lui Giovannoni, și cel creativ, ce lasă
loc analogiilor definit de Pane și Bonelli, se face remarcat Cesare Brandi
ca având „la terza via”, sau calea de mijloc, o maturizare a teoriilor din
urmă concretizată în cartea sa „Teoria del restauro”8, unde definește
monumentul istoric ca fiind atât operă de artă cât și document
științific, restaurarea având loc asupra materiei operei de artă și nu
asupra semnificațiilor sale9, iar intervenția având scopul menținerii
autenticității operei și ducând la facilitatea lecturii în ceea ce privește
unitatea sa, fără a produce un fals10. Brandi stabilește o dialectică între
cele două instanțe ale restaurării, cea estetică și cea istorică, și subliniază
faptul că aceasta nu poate fi niciodată doar conservare, ignorând
7 Maurizio de Vita op. cit. pp.13-25
8 Critic și istoric al arhitecturii, specializat în restaurare și conservare, Cesare Brandi
publică Teoria del restauro în 1963, colecție de eseuri teoretice ce stau la baza Cartei
Italiene a restaurării din 1972 și a practicii de astăzi.
9 Brandi, Cesare – Teoria del restauro, Piccola Biblioteca Einaudi, Torino, 2000, pp. 9-11
10 ibidem pp.13-21

14cerințele momentului prezent.
Având drept fundament toată dezbaterea teoretică din ultimul secol,
în momentul de față se regăsesc trei tendințe în ceea ce privește
restaurarea și implicit raportul nou-vechi în Italia și anume, ca direcție
principală, restaurarea critică și conservativă, reprezentată de Giovanni
Carbonara în prim plan, dictată de Universitatea Sapienza din Roma,
iar drept antagonisme, pe de o parte conservarea integrală susținută de
Universitatea Politehnica din Milano, iar pe de altă parte reconstrucția
manutentivă, la Universitatea Roma Tre.11
La fel cum este descrisă și de denumirea sa, restaurarea critică și
conservativă, cu originile directe în Teoria restaurării a lui Brandi,
presupune „echilibrul dintre conservare, înlăturare, reintegrare și
inovație, având sensibilitatea de a se opri la timp și de a traduce în stimul
poetic toate materialele cu care lucrează”12. Analizarea, proiectarea,
construirea, demolarea, dacă este necesară, cu scopul menținerii în
timp a monumentului istoric și a autenticității sale materiale, simbolice,
spirituale, fără a se limita la conservare13, având însă caracter educativ și
formativ, lăsând în urmă „un patrimoniu unic și irepetabil”14. Iar inserarea
unei arhitecturi noi este definită ca provenind dintr-o proiectare cultă
și conștientă, din citirea și ascultarea monumentului, respectarea temei
și a constrângerilor istorice, principiile pe care se bazează acest tip de
gândire fiind reversibilitatea intervenției, menținerea autenticității,
compatibilitatea dintre vechi și nou, distingerea dintre acestea din
urmă și intervenția minimă necesară asupra edificiului15. Nu este deci
vorba de un stil, ci de o metodă prin care se poate ajunge la concluziile
potrivite16.
Totodată, potrivit lui Carbonara, într-un context puternic, proiectul
11 Giovanni Carbonara – Critica, estetica, metodologia e conservazione. Le tendenze
attuali del restauo in architettura, (articol în Secondo Supplemento della Enciclopedia
Universale dell’Arte, Novara 2000. – TAVV. 156-157, pp. 533-541), p. 556
12 Giovanni Carbonara – Restauro fra conservazione e ripristino: note sui più attuali
orientamenti di metodo, (articol în “Palladio”, n.s., III, 1990, 6, pp. 43-76).
13 Giovanni Carbonara – Il restauro non é conservazione…, Facoltà di Architettura,
Sapienza Università di Roma, 2013, Roma p.15
14 ibidem p.73
15 Criteriile restaurării critice și conservative conform Giovanni Carbonara în Critica,
estetica, metodologia e conservazione. Le tendenze attuali del restauo in architettura,
(articol în Secondo Supplemento della Enciclopedia Universale dell’Arte, Novara 2000. –
TAVV. 156-157, pp. 533-541)
16 Carbonara 2013 op. cit. pp 24-25

15de arhitectură este deja restaurare întrucât modifică relațiile existente
dintre obiecte și instaurează o nouă lege, dialogarea cu contextul fiind
deja restaurare17. Cu toate astea, disputa continuă între analogie și
contrast în ceea ce privește raportul nou-vechi întrucât teoriile descriu
o serie de linii ghid sau idealizeaza anumite aspecte, dar decizia ramane
tot timpul la interpretarea și judecata arhitectului restaurator.
Analogie formală sau contextualizare activă18, sunt concepte din latura
analogiei dezvoltate de arhitecți precum Sandro Benedetti, Anton
Capitel, ce presupun folosirea unor gesturi contemporane, pentru a
completa opera cu părțile ce îi lipsesc, redându-i unitatea, fără pastișe sau
imitații istoriciste pentru a recupera integritatea imaginii, cu exemple
semnificative din a doua jumătate a secolului XIX precum intervenția
lui Carlo Scarpa la Castelvecchio din Verona 1934- 1976 (fig. x), sau cea
a lui Giorgio Grassi la Castello Visconteo di Abbiategrasso, 1970 (fig.
x), în ambele cazuri esența, particularitățile obiectului căpătând ecou
în părțile recompuse sau adăugate. Pentru perioada actuală relevante
sunt intervenția de reintegrare urbană prin reconstrucție a insulei
mănăstirii S. Michele in Borgo, Pisa, condusă de Massimo Carnassi (fig.
x,y), ce presupune închiderea incintei mănăstirii, așezarea pe ruinele
rezultate din ultimul război mondial și crearea de noi vizibilități (fig. x),
controversta conversie a lui Paolo Zermani la Castello di Novara (fig. x),
GTRF Tortelli Frassoni Arhitetti în cadrul Complexului arheologic de la
Basilica di Aquileia (fig. x), completarea zidului fortificat și conversia în
muzeu a Cassero di Prato, de Ricardo dalla Negra și Pietro Ruski (fig. x)
s.a.
În ceea ce privește contrastul, după cum consideră și Paolo Portoghesi,
unica regulă generală ce persistă în restaurare este distingerea noului de
vechi19. În cazul intervențiilor de la sfârșitul secolului trecut, arhitecți
precum Franco Albini în Musei Eremitani din Padova (fig. x), Carlo
Scarpa cu Fondazione Querini Stampa din Venezia (fig. x), Ignazio
Gardella cu Facultatea de Arhitectură din Genova (fig. x), cu toate că fac
uz de contrast și fractură pentru a sublinia limita dintre inserția nouă
17 ibidem p.26
18 ibidem pp. 27-28
19 Giovanni Carbonara – Il restauro non é conservazione…, Facoltà di Architettura,
Sapienza Università di Roma, 2013, Roma p. 34

16și existent, reușesc să obțină un dialog între cele două elemente: Albini,
de exemplu, reinterpretând porticul minor al fostei mănăstiri, distrus
în urma unui bombardament din ultimul război mondial, restabilește
legăturile originale din interiorul complexului monastic și le include
în parcursul muzeal, folosindu-se de forța pe care o inspiră metalul
în tangența cu biserica Ermemitani (fig. x). Dintre exemplele recente
amintim, Guido Canali la Ospedale di Santa Maria della Scala din Siena
(fig. x) transformat în muzeu și ambrigio Annoni și Liliana Grassi la
Ospedale Maggiore din Milano (fig. x) convertit în sediu al Universității.
În toate aceste intervenții cele două aspecte, analogia și contrastul
capătă tot timpul proporții diverse în funcție de fiecare caz în parte, în
urma concluziilor juste de care vorbeam mai devreme, a studiului și a
sensibilității autorului față de citirea monumentului și a contextului
istoric asupra căruia intervine, în funcție de context, starea edificiului
sau a complexului, funcțiunea originală și nevoile comunității.
Ceea ce se mai poate deduce din modul de a restaura critic și conservativ
în Italia astăzi este faptul că restaurarea nu se mai poate reduce doar
la conservare și protecție excesivă a patrimoniului20, fiind uneori
considerată chiar „o închidere față de modernitate"21, ci din contră,
persistă căutările dialogului dintre partea creativă a proiectului de
arhitectură, adică valoarea adăugată, calitățile pe care acesta le aduce
contextului, și cea științifică și istorică a conservării materiei, valoarea
ereditată, anume ceea ce este dat22. Cât despre programul pe care îl
adoptă edificiile convertite, se distinge un val al conversiei în muzeu
înainte de toate, pe de o parte de înțeles într-un teriotoriu cu o istorie
atât de prezentă, pe de altă parte existând riscul „muzeificării"23.
Concluzionând, în momentul actual în Italia, restaurarea oscilează
între curentele pe de o parte ale analogiei și ale contrastului sau pe de
altă parte ale conservării și ale intervenției, răspunsul stând de fapt în
20 „Monumentele nu trebuie încremenite printr-o conservare intransigentă, ci
continuate” , Choay, Françoise – Alegoria patrimoniului, SIMETRIA, București, 1998
21 Carbonara op. cit. pp 24-25
22 Marco Dezzi Bardeschi, Il restauro: una nuova definizione per un’antica (ambigua)
disciplina, in “Άνάγκη ”, n.s., 2004, 41, pp.2-5 apud Giovanni Carbonara – Il restauro non
é conservazione…, Facoltà di Architettura, Sapienza Università di Roma, 2013, Roma, p.40
23 Françoise Choay, Alegoria patrimoniului, SIMETRIA, București, 1998, p. 144

17căutarea căii de mijloc despre care vorbea Cesare Brandi, a echilibrului
și a măsurii în ascultarea locului, având drept puncte de reper și sprijin
intervențiile recente considerate ca fiind reușite și motivațiile acestora.

18II. Trecutul
Ordinul cartuzian
STAT CRVX DVM VOLVITVR ORBIS24
Ordinul religios cartuzian, în cadrul căruia fiecare gest își are scopul și
rațiunea sa, cu o tradiție arhitecturală particulară și prezentă constant
în fiecare ansamblu25, a fost fondat de Sfântul Bruno din Colonia în 1084,
în momentul construirii și al recunoașterii primei mănăstiri cartuziene,
rezultat al retragerii sale și a discipolilor săi în pustietatea munților
Chartreuse26, în prealpii francezi. Teolog, erudit și sfătuitor al papei
Urbano II, acesta părăsește dezamăgit lumea coruptă a bisercii din Reims
împreună cu patru discipoli teologi și alți doi amici laici pentru a se
dedica vieții contemplative, consacrând primul „deșert"27, constituind
astfel începutul celui mai strict și auster ordin catolic. Început în Franța,
acesta se dezvoltă și în Italia în aceeași perioadă tot prin intermediul
lui Bruno care înființează o a doua mănăstire în Calabria.
Într-un moment de expansiune și popularității ordinelor religioase,
începând cu cel benedictin în încercările de revenire la Regula Sfântului
Benedict trimitea la o aparteneță completă la cenobitism (definiție nota),
una din concepțiile benedictine fiind formarea și sfințirea călugărului
prin munca manuală și viața eremitică, dar aparteneța la comunitate
ca moment esențial al formării sale. În acest context bazele ordinului
cartuzian apar simultan cu alte mișcări religioase eremitice, dar se
distinge prin trăsături particulare pornind chiar de la prima „casă”28,
și anume diviziunea atât de clară a călugărilor în călugări eremiți29,
24 Crucea rămâne fixă în timp ce lumea se învârte, pentru aprofundare se dau următoarele
site-uri benucci p15-16
25 Giovanni Leoncini –
26 Massif de la Chartreuse, Calma Trossa (câmp arat) Charme trousse, Chartreuse,
latinizat în Cartusia, în italiana Certosa
27 Conceptul de deșert, Desert de Chartreuse pag 26
28 Casa mamă, de ce ii se zice casă
29 eremiți

19părinți, padre, monaco del chiostro, reprezentați de cei patru teologi și
Bruno, care se izolează în chiliile proprii, pe care și le construiesc la fața
locului în jurul unui chiostro30, „domus superiores” , și cei doi laici31,
ce vor duce o viață cenobitică, care se stabilesc în vecinătatea satului
apropiat, păstrând contactul cu lumea în scopul de a face rost de cele
necesare călugărilor eremiți, în așa fel încât aceștia să nu părăsească
viața spirituală și solitarădin chilie, „domus inferiores”32. Cele două
domus ajung să se contopească în cadrul unui ansamblu unic, în
secolele ce urmează, din rațiuni funcționale rezultând un ideal de viață
semi-eremitică. Mănăstirea fondată în Munții Chartreuse, de unde își
capătă numele La Grande Chartreuse (fig. x), devine la casa madre33,
prototipul spațiului monastic cartuzian, de unde își vor căpăta tipologia
planimetrică toate celelalte ansambluri.
Închiderea în chilia individuală ca formă de eremitism se regăsește
în primele secole după apariția creștinismului în formula orientală a
grupului de chilii ce formează o curte și privesc către biserică aflată
în centru, tipologie generată de ansamblul fondat de San Seba (532)
în Palestina34, unde călugării petrec tot timpul în chilia proprie,
întrunindu-se doar la bătaia clopotului ce semnala slujba, sau la
mesele de sărbătoare. În occident, în schimb apropiate ca modul de
organizare sunt ansamblurile benedictine, destul de diferite între
ele întrucât regula benedictină nu are specificații în ceea ce privește
arhitectura, însă se poate remarca faptul că întreaga viață a comunității
se dezvoltă în chiostro, care devine piesa principală a mănăstirii de a
cărui latură nordică este lipită biserica. Încă de la început însă ordinul
cartuzian preia din elementele ascetice35 orientale privind izolarea și
cele occidentale ale vieții impreună, concretizându-se însă într-o regulă
unică, Consuetudines scrise de al doilea stareț36 al mănăstirii Chartreuse,
regulă ce a generat unor „complexe unitare de edificii strând legate între
ele, destinate vieții claustrale a monahilor”37 .
30 CHIÓSTRO s.n. Curte cu colonade a unei mănăstiri. Loc închis cu ziduri. [< it.
chiostro].sursa: DN (1986)
31 cenobiți
32 domus superiores, domus inferiores
33 casa madre
34 detalii san seba palestina tipologie chiostru
35 definire ascetic
36 stareț, priore
37 leoncini 30 31

20Sihăstria, caracteristica principală a vieții călugărului cartuzian, nu este
intenționată ca fugă/izolare față de lume, ci descrie un altfel de viață
monastică, claustrul fiind mijlocul ideal pentru o continuă comunicare
între monah și Dumnezeu, dedicându-se complet vieții contemplative.
Acesta este scopul vieții călugărului eremit, disciplinat de regulă,
între pereții chiliei sale, separat de lume, își dedică tot timpul lecturii
și meditație. Și acesta muncește, dar nu precum benedictinii sau
cistercienii, pentru a contribui la bunăstarea comunității cenobitice, ci
muncește pentru sine, pentru a-și menține condiția de „pauper Cristi”38.
Cufundat în liniște, liber de orice angajament, pentru a se dedica
întru totul lui Dumnezeu, căutând iluminarea divină, necesară unei
vieți contemplative autentice. Având călugării eremitici nu aveau
permisiunea de a se întâlni decât la slujbe, sau la masa săptămânală,
putând purta discuții doar în sala capitulară. Așadar, munca cu adevărat
productivă, cu scopul vital de menținere a comunității și de administrare
a ansamblului monastic îî revine călugărului cenobit, fratello converso,
lay brother, care depune un jurământ diferit, nefiind obligat să nu
părăsească claustrul.
Față de benedictini sau cistercieni, ale căror mănăstiri ajung să fie
adevărate centre de pelerinaj, arătând și opulența prin arhitectură,
cartuzienii sunt adepții căutării esențialului, al austerității, al simplității,
acceptând rareori a fi disturbați de către pelegrini, mănăstirea cartuziană
fiind refugiul acestor călugări „cu privirea fixată către cer"39, după cum
ne poate demonstra regizorul ??? în filmul său Into Great Silance (anul)
unde se face vazută pentru prima dată viața cartuzienilor în mănăstirea
La Grande Chartreuse40. În contextul regulilor precise ale ordinului,
privind liturghia, rugăciunea, momentele împreună, administrația,
activitățile călugărilor eremiți și cele ale fraților, ansamblul mănăstiresc
capătă particularitățile unui mecanism, reflectat în arhitectura ce
subliniază tocmai acest fapt de a fi simultan izolat, dar inserat într-o
comunitate41.
38 pauper cristi def latina leoncini pag
39 leoncini 39
40 into great silance detalii film
41 leoncini 19

21
Ritualul reflectat în arhitectură
„Puține mănăstiri au un sistem autosuficient, un mecanism atât de
specific și variat în același timp, ca o mănăstire cartuziană. Multe
ordine religioase au produs modele tip pentru a-și ridica bisericile și
ansamblurile mănăstirești ce se fac ușor de recunoscut, spre exemplu
cistercienii sau franciscanii, dar trăsăturile caracteristice ale acelor
mănăstiri s-au pierdut cu timpul, aspectul lor ajungând să se adapteze
curentelor artistice ale vremii și ale regiunii unde au fost construite,
pierzându-și aspectele definitorii. ”42
Pentru mănăstirile cartuziene evoluția a fost omogenă, cu toate că din
punct de vedere stilistic s-au adaptat perioadei în care au fost construite
și contextului geografic43, la nivel de spații, plan, volum, au rămas
nealterate pe parcursul secolelor, fiind legate de rațiunile fundamentale
ale spiritului și normelor de viață ale locuitorilor săi. Avem de a face cu
o tipologie de mănăstire care se concretizează prin felul în care sunt
realizate și articulate spațiile conectate strâns cu viața disciplinată și
riguroasă a cartuzienilor, menținute constant de alungul secolelor,
traducând direct în arhitectură ritualul vieții cartuziene44.
Într-un ansamblu în care segregarea în cele două tipuri de călugări
despre care s-a discutat mai devreme, cei eremiți și cei cenobiți, este
atât de prezentă, arhitectura nu face decât să preia și să exprime aceste
trăsături prin împărțirea mănăstirii în două mari zone, cea a claustrului,
a părinților sihaștrii cu chiliile lor pe de o parte, iar pe de altă parte
zona funcțională a mănăstirii, dedicată vieții cenobitice, a fraților laici,
dar și a spațiilor ce permit întâlnirea, puncte de tangență în cadrul
comunității monahale. Această diviziune se face văzută subit atât din
42 leoncini p 13
43 studiu realizat de E N privind modeul în care mănăstirile s-au adaptat la
contextul geografic, vezi fig. x Elke Nagel: Five Steps Downhill. The typological sequence
of Carthusian architectural adaption to new surroundings, 201 5
44 leoncini p 14massimo scolari

22planul mănăstirilor (fig. x) cât și din exterior (fig. x) prin claritatea
exprimării chiliilor individuale, detașate între le dar aduse împreună de
chiostro, ca imagine distinctă față de masa construită în partea a doua
a ansamblului (fig. x).
Vom analiza în continuare prin prisma ritualului și a regulii cartuziane
principalele elemente constitutive ale acestor ansamblurilor monastice,
care, conform prof. Giovanni Leoncini ar fi chiostrii, chiliile și biserica
ca „matrici fundamentale ale arhitecturii cartuziene”45. Cei trei poli ai
mănăstirii sunt, fiecare în jurul unei galerii, chiostrul mare sau „Galilea
maior" exprimând aspectul eremitic al vieții cartuziene, chiostrul
mic sau „Claustrum” , în jurul căruia sunt dispuse spațiile comune ale
călugărilor eremiți și curtea dependințelor dedicată activității fraților,
neavând o formulă prestabilită, pentru că depindea de activitatea
predominantă a acestora46.
O altă caracteristică fundamentală este cea a construcțiilor dedicate
fraților laici, dispuse la intrarea în mănăstire, în timp ce chiostrul mare
se află tot timpul în partea opusă, legat de restul mănăstirii printr-un
coridor, de obicei îngust și înalt, întunecat sau slab luminat (fig. x), ce
face legătura, de cele mai multe ori unică, între cele două lumi, partea
cenobitică și chiostrul părinților eremiți, folosit pe de o parte de aceștia
din urmă pentru a ajunge în spațiile destinate lor, sau de către frații
laici ce transportau mâncarea, lemnele pentru foc sau uneltele direct
din curtea dependințelor47. În unele mănăstiri, cum este cea din Padova,
intrarea acestul coridor purta numele de „Porta di Tomba”48, datorată
prezenței cimitirului monahilor în interiorul chiostrului.
„Inima vieții cartuziene”49 partea mănăstirii dedicată vieții eremitice,
scufundată în tăcere, pustie și imobilă, chiostrul cel mare, „Galilea maior”,
„Claustrum magnum"50, galeria de care sunt adosate chiliile părinților
eremiți s-a născut din necesitatea de a parcurge spațiul fiind acoperit,
atât eremiții, în momentul în care se îndreptau, în straiele lor albe, unul
45 leoncini 41
46 leoncini 44
47 leoncini 45
48 benucci
49 leoncini 65
50 leoncini 66 spre deosebire de cea benedictină în spațiul căreia activează un mare
dumăr de sacerdoți

23după celălalt către slujbă, trapeză sau sala capitulară, cât și frații laici
venind dinspre zona dependințelor transportând diverse. Configurația
și dimensiunile acestuia depind de dimensiunile mănăstirii dacă este
pentru 12, 24 sau 36 de călugări), dar și de relief în mare măsură51. În
interiorul porticului se disting câte două elemente pentru fiecare chilie
în parte, și anume intrarea în chilie și o mică fereastră săpată șerpuit în
grosimea zidului (fig. x) utilizată pentru a înmâna mâncarea, cărțile,
lemnele de către fratele laic către părinte fără ca aceștia să aibă vreun
contact. În interiorul acestei curții, de obicei pe latura pe care nu există
chilii se află și cimitirul monahilor, cu morminte simple, uneori marcate
doar de o delimitare din piatră, dar semnalate de coloana cu crucea
cartuziană, ca simbol al permanenței vieții contemplative în chiostro.
Deosebirea față de benedictini sau cistercieni este marcată de asemenea
și de tipologia chiliilor tratate ca niște locuințe individuale, ce își are
originea în faptul că, lipite de portic și care îl depășesc ca înălțime
având de obicei, în Italia, acoperiș în două ape, astfel încât, privind din
curte, fiecare silueta se observă individuată. Regula lui Guigo ajunge
atât de precisă în ceea ce privește viața călugărilor încât enumeră chiar
și obiectele ce pot fi conținute de fiecare chilie52. Aceasta din urmă, de
obicei cu o planimetrie pătrată cu latura de 8m și două etaje, este locul în
care eremitul își petrece fiecare zi a vieții sale (fig. x). Porticul mare este
întotdeauna dublat de un coridor interior în chilie ce o detașează încă o
dată de orice ar putea fi în comun cu ceilalți, acesta permițând accesul
către sufrageria cu șemineul ce distribuie mai departe dormitorul și un
mic oratoriu53 sau altar, o logie către grădina individuală unde acesta
cultiva în pauzele luate de la meditație, un atelier sub forma unui
coridor și latrina, de obicei pe limita incintei (fig. x). Din coridorul
inițial o scară urcă la etaj unde se găseau biroul sau biblioteca personală.
Locuința minimă, am putea spune, după cum considera și Le Corbusier
în studiile sale asupra Mănăstirii cartuziene Galluzzo (fig. x schite
corbu), lângă Firenze, pe care a studiat-o în călătoriile sale54.
Biserica, centrul fizic și spiritual al întregului ansamblu, nu are niciun
51 exemple de mănăstiri în funcție de relief
52 citat din guigopag 42
53 definite oratoriu
54 articol le corb

24fel de contact în exterior, spre deosebire de mănăstirile benedictine
sau franciscane, fiind punctul din care se dezvoltă planimetric restul
complexului,poziționată la intersecția celor două zone definitorii, cea
eremitică și cea cenobitică. Distingerea între cele două jurăminte ale
călugărilor se face și în interiorul bisericii, de obicei într-o singură navă,
fiind împărțită în două de un zid care poate să ajungă sau nu până la nivelul
tavanului (fig. x), perforat de o unică ușă. Fiecare din cele două tipuri
de călugări are intrarea proprie, fluxurile lor neîntâlnindu-se niciodată:
eremiții străbat chiostrul mare, apoi claustrul și acced biserica printr-o
intrare poziționată între altar și strane, de obicei precedată de un spațiu
tampon unde aceștia din urmă avau posibilitatea să comunice pentru o
perioadă scurtă de timp după slujbă (fig. x). Frații laici, pe de altă parte
folosesc o intrare laterală bisericii, accesibilă din zona dependințelor
55(fig. x). Capelele se regăsesc de obicei pe latura nordică, accesibile una
după alta din rațiuni funcționale, pentru că peretele interior al bisericii
este de obicei ocupat de stranele monahilor, lăsând gol centrul acesteia.
Chiostrul minor dedicat părinților eremiți, în unele cazuri cu o
comunicare directă cu galeria cea mare56 și a puținelor momente
petrecute împreună de către aceștia, leagă sala capitulară57, alipită
bisericii de cele mai multe ori, biblioteca, arhiva, trapeza, ca spații
destinate exclusiv acestora din urmă. Doar duminica luau masa
împreună, în rest aceasta li se aducea în cameră, rezultând poziționarea
bucătăriei într-un loc favorabil ambelor situații.
Dependințele, curtea de intrare, când nu e exclusiv de onoare Calci, are
în jur spații destinare fraților laici, e în vecinătatea coridorului ce duce
la chilii, cea mai apropiată fiind cea a starețului, spații administrative
etc și de obicei mai există o curte strict legată activităților economice,
necesitatea autosuficienței – departe de chiostrul părinților pentru a nu
disturba, spații precum grânare, mori, depozite, cuptoare,spălătorie,
bucătărie, ateliere de tâmplărie, fierărie, grajduri, lemne etc. În ceea ce
privește frații cenobiți, aveau și aceștia chiliile lor individuale de cele mai
multe ori, nu de aceeași amploare ca cele ale eremiților, nefiind obligați
să își petreacă întreaga zi înăuntru. De cele mai multe ori mănăstirile
55 leoncini 49-53
56 padova, pavia, roma
57 detalii despre sala capitulară boltă altar dcizii

25aveau în jur terenuri agricole, livezi, grădini de mirodenii și legume,
creșteau animale sau viermi de mătase, făceau băuturi sau leacuri.
În ceea ce privește decorațiile, acestea se defineau a fi utile pentru
credincioși și pentru educarea acestora, nu își au locul pentru sacerdoți,
conform regulii. În ciuda aceste tradiții și esențializări cartuziene, în
timpul renașterii și al barocului în urma unor serii de reconstrucții
sau în cazul noilor mănăstiri, acestea încep să se subordoneze mișcării
perioadei în care sunt sau a presiunii ctitorilor, care vedeau în puritatea
ordinului drumul lor către mântuire58. În acest caz, spațiile care căpătu
o atenție particulară erau chiostrul cu chiliile, claustrul, curtea și fațada
bisericii, datorită faptului că erau parcurse de eremiți în unicele lor
drumuri prin mănăstire. Cu toate acestea, arhitectura cartuziană rămâne
clară, simplă și rațională supusă ritualului și introspecției cartuziene și
călugărilor ce le urmează în închiderea față de lume.
58 leoncini 72 75

26Mănăstirea cartuziană a Padovei
Constituind obiectul proiectul de diplomă, în cele ce urmează vom
urmări aplicabilitatea principiilor cartuziene în cadrul mănăstirii din
Padova, în denumirea sa completă La Certosa dei Santi Girolamo e
Bernardo59
În urma demolării primei mănăstiri a ordinului aflându-se în vecinătatea
zidurilor orașului, din necesitatea fortificării suplimentare a acestora din
urmă, călugării cartuzieni sunt nevoiți să aleagă împreună cu vescovii
padovani un sit pentru noua mănăstire ce urma a fi construită, ajungând
astfel la poziționarea actuală în vecinătatea satului Vigodarzere. Protejat
de râul Brenta, accesibil, fiind nu foarte departe de oraș, dar în același
timp distanțat de străzile principale, pe un teren plat, dar înconjurat
de arborii albiei râului ce formează o barieră vizuală și sonoră, cu un
aer curat, noul loc răspunde cerințelor cartuziene60 (fig. x). Totodată
prezența râului navigabil, folosit ulterior pentru transportarea pietrei,
existența argilei și a nisipului pentru fabricarea de cărămizi și mortar
sunt elemente ce participă la alegerea locului. În contiuare se așteaptă
modelul trimis de la Chartreuse (fig. x), sub forma unui proiect în toată
regula ce i se întrebuințează arhitectului Andrea Moroni61 ce urmează
să se ocupe de spațiile principale ale ansamblului și anume biserica și
curtea acesteia, chiostrul mic, sau claustrul și galeria chiliilor62.
În anul 1534 se pune prima piatră și în 1554 se sfințește biserica. Primul
plan al ansamblului, desenat de Giorgio Fossati în 1760 încearcă o
imagine fidelă gravurii de secol XVII (fig. x) care reprezintă proiectul
ideal al mănăstirii, după indicațiile ordinului, unde se poate observa
împărțirea zonelor eremitică și cenobitică, a curților principale și a
bisercii, sub influența curentului renascentist. Cu toate astea, în 1770,
59 Mănăstirea cartuziană a Sfinților Girolamo și Bernardo, (trad. aut.)
60 Franco Benucci, Le certose di Padova, cleup, Padova, 2016, pp. 89-92
61 Paola Luchesa, Andrea Moroni e la certosa di Vigodarzere, committenza certosina
nella Padova del Cinquecento, Bollettino del Museo Civico di Padova, 1998, pp 36-42
62 În cadrul cărora folosește elemente asemănătoare cu alte proiecte ale arhitectului din
Padova precum Catedrala Santa Giustina, Palazzo Bo, Abația Praglia.

27odată cu suprimarea mănăstirii și punerea ei spre vânzare apare un nou
releveu care exprimă situația reală și anume, ca diferență semnificativă,
lipsa a șapte din cele doisprezece chilii, rezultând numărul de cinci
călugări eremiți.
Din așezarea mănăstirii, cu un plan regulat și clar, disturbat intenționat
doar de chilia părintelui stareț care străpunge incinta, se poate observa
orientarea ansamblului cu chiliile spre râu, pentru a le proteja, și masa
construită a părții cenobitice în partea opusă, incluzând și biserica,
fidelă cerințelor cartuziene. Totodată, activitățile predominant
agricole63, ale fraților justifică multitudinea de curți cu rol secundar:
curtea dependințelor, cea a cuptorului, grădina de legume, livada (fig x).
Putem observa de asemenea două axe principale ce definesc mănăstirea
și anume cea nord-sud ce unește intrarea sau Porta del mondo64, accesul
în coridorul ce leagă cele două zone, cenobitică și eremitică, sau Porta di
Tomba65 și finalmente accesul dinstre râu; cealaltă axă este cea est-vest
ce unește biserica și intrarea în curtea acesteia de onoare cu porticul de
intrare și o încăpere din corpul de dependințe al intrării despre care se
spune că ar fi prima construită66 (fig x). Totodată, un aspect particular
este sistemul prin care sunt articulate curțile principale ale complexului,
comunicând tot timpul prin capete: galeria chiliilor, de claustru, curtea
de onoare a bisericii și curtea de intrare, toate acestea primind portice
pe toate laturile, exceptând chiostrul mare, neterminat, și totodată o
atenție deosebită asupra decorațiilor, cea mai scenografică fiind cea a
bisericii, aflată chiar în centrul geometric al zonei cenobitice, tangentă
la toate celelate.
Odată cu ordinul suprimării ansamblurilor monastice a căror
comunitate nu depășește doisprezece călugări din 1768, mănăstirea,
împreună cu terenurile agricole aferente, ajunge să fie vândută lordului
Achile de Zigno, dând startul unei serii de transformări pe care complexul
urmează să le sufere în momentul conversiei sale în vilă cu fermă.
63 Călugării cenobiți se ocupau în acest caz de cultivarea terenurilor adiacente mănăstirii,
de creșterea animalelor și a viermilor de mătase, având de asemenea ateliere diverse de
tamplarie, fierărie, producere a făinii etc.
64 Poarta lumii (trad. aut.), adică accesul principal.
65 Poarta cimitirului (trad. aut.), denumire provenită din faptul că în chiostrul eremiților
se află cimitirul acestora, marcat de coloana cu crucea cartuziană.
66 Benucci op. cit. pp. 99-112

28III. Prezentul
Părăsirea mănăstirilor

29

30
Bibliografie
1. Carbonara, Giovanni – Il restauro non è conservazione…,
Facoltà di Architettura, Sapienza Università di Roma, Roma, 2013
2. Choay, Françoise – Alegoria patrimoniului, SIMETRIA,
București, 1998
3. Brandi, Cesare – Teoria del restauro, Piccola Biblioteca Einaudi,
Torino, 20004. Benucci, Franco – Le certose di Padova, cleup, Padova, 2016
5. Leoncini, Giovanni – La certosa di Firenze nei suoi rapporti
con l’architettura certosina, Analecta cartusiana, Salzburg,
19796. Bressan, Ettore – La certosa di Vigodarzere, Lions Club Padova
Certosa, Padova, 19847. Della Mea, Mario – La Certosa di Vigodarzere, Lions Club Padova
Certosa, Camposampietro, 19918. Pawson, John – Leçons du Thoronet, Images En Manoeuvres,
20069. Pawson, John – Themes and Projects, Phaidon, New York, 2002
10. de Wit, Saskia; Aben, Rob – The Enclosed Garden,
010 Publishers, Rotterdam, 199911. Duarte Rodrigues, Ana – Cloister Gardens, Courtyards and
Monastic Enclosures, Centro de História da Arte e Investi
gação Artística da Universidade de Évora și Centro Interuni

31 versitário de História das Ciências e da Tecnologia, Évora, 2015
12. Luchesa, Paola – Andrea Moroni e la certosa di Vigodarzere:
committenza certosina nella Padova del Cinquecento,
Bollettino del Museo Civico di Padova, 1998
13. Carbonara, Giovanni – Architettura d’oggi e restauro. Un
confronto antico nuovo, UTET Scienze tecniche, Torino, 2011
14. De Vita, Maurizio – Architetture nel tempo, dialoghi della
materia, nel restauro, Firenze university press, Florența, 2015

Carta Italiană a Restaurării din 1972

Reviste
1. El Croquis – John Pawson (1995 – 2005), El Croquis Editorial, nr. an
2. El Croquis – John Pawson (1995 – 2005), El Croquis Editorial, nr. an
3. Casabella… cu zermani
Film Into Great Silance
Articole
Giovanni Carbonara CRITICA, ESTETICA, METODOLOGIA
E CONSERVAZIONE. LE TENDENZE ATTUALI DEL
RESTAURO IN ARCHITETTURA
(In: Secondo Supplemento della Enciclopedia Universale dell’Arte,
Novara 2000. – TAVV. 156-157, pp. 533-541)
de Wit, Saskia Irene – Articulating the site, the Reflection Garden
as a Condensation of the Genius Loci

32

Note de curs
Valluzzi, Rosa Maria – Restauro e Laboratorio,
Universita degli Studi di Padova, DICEA, 2017
Webografie
Elke Nagel: Five Steps Downhill. The typological sequence of Carthusian
architectural adaption to new
surroundings, 2015, https://mittelalter.hypotheses.org/7336 consultat 14
martie 2018
Lista Ilustrațiilor

33

34

35