Incidența Accidentărilor în Jocul de Volei

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE SI CERCETARII STIINTIFICE

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

FACULTATEA DE KINETOTERAPIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific

Prof. univ. Dr. Doina Croitoru

Absolvent

Toader F. Octavian Alexandru

București

2016

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

FACULTATEA DE KINETOTERAPIE

Incidența accidentărilor în jocul de Volei

Coordonator științific

Prof. univ. Dr. Doina Croitoru

Absolvent

Toader F. Octavian Alexandru

București

2016

Capitolul 1 – INTRODUCERE …………………………………………….. pag. 1

Capitolul 2 – FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

2.1. Sportul……………………………………………………………………………….. pag. 3

2.2. Clasificarea traumatismelor sportive și patologie sportivă ……….. pag. 4

2.2.1. Macrotraumatismele……………………………………………….. pag. 4

2.2.1.1. Traumatisme ale părtilor moi……………………… pag. 5

2.2.1.2. Traumatisme articulare………………………………. pag. 8

2.2.1.3 Traumatisme osoase…………………………………… pag. 10

2.2.2 Microtraumatisme…………………………………………………… pag. 11

2.2.3. Afecțiuni cronice și dismetabolice ,sechele ale macro sau microtraumatismelor…………………………………………………………………………….. pag. 13

2.2.4 Afecțiuni hiperfuncționale ale aparatului locomotor……. pag. 13

2.3. Volei – Hobby, performanță, risc de apariție a patologiei…………. pag. 14

2.4 Etiopatogenia traumatismelor sportive……………………………………. pag. 19

2.4.1 Cauzele apariției traumatismelor in sport…………………… pag. 19

2.4.2. Frecvența accidentelor în funcție de sport…………………. pag. 23

2.5. Examenul sportivului traumatizat………………………………………….. pag. 25

Capitolul 3 – CONTRIBUȚIE PERSONALĂ

3.1 Volei – particularități – gesturi motrice specifice care creează teren favorabil apariției patologiei ……………………………………………………………………………….pag. 31

3.1.1. Particularități………………………………………………………… pag. 31

3.1.2. Gesturi motrice care creează teren favorabil apariției patologiei

Microtraumatisme, macrotraumatisme, afecțiuni sechelare/dismetabolice…… pag.32

3.2 Interviuri…………………………………………………………………… pag. 41

Capitolul IV – CONCLUZII ……………………………………………………. pag. 45

Bibliografie …………………………………………………………………………….. pag. 47

Capitolul I INTRODUCERE

Factorii care determină apariția traumatismelor sportive sunt într-o continuă creștere, în fiecare an, acest fapt datorându-se unei game foarte variate de ramuri sportive, iar solicitările la care sunt supuși sportivii de performanță determină un spectru extins de afecțiuni. Performanetele din toate ramurile sportive se imbunatasesc anual, astfel, acestea reprezintă o activitate psihometrică de limită care cere un efort maxim de viteză, rezistență, capacitate de concentrare și forța în condiții de stres, din partea competitorilor.

Voleiul este unul dintre cele mai populare sporturi existente, este un sport foarte competitiv și în același timp unul dintre cele mai recreative sporturi din lume.

Fiind un sport rapid cu o acțiune explozivă, voleiul comprimă câteva elemente decisive de lovire a mingii care îi conferă unicitate de-a lungul fazelor de joc prin intractiunile complementare ale acestor elemente.

Prin natura jocului, voleiul este un sport foarte solicitant pentru practicanți, atât la nivel de performanță cât și la nivel recreativ și gesturile motrice specifice creează deseori teren favorabil apariției patologiilor. Cele mai frecvente accidentări se produc fie la nivelul membrului superior, cele mai întâlnite fiind traumatismele articulației scapulo-humerale sau la membrul inferior, la nivelul articulației gleznei.

Deseori sportivii traumatizați rămân cu sechele definitive și sensibilități la nivelul articulațiilor ce le compromit cariera sportivă de performanță sau, în cazul jucătorilor amator, traumatismele le cauzează probleme în realizarea activităților zilnice.

Consider că studiul incidenței accidentărilor în jocul de volei constituție un element foarte important în educația motrică a sportivilor și poate aduce îmbunătățiri radicale în ceea ce privește profilaxia traumelor sportive și o atenție sporită atât a jucătorilor, în execuția acțiunilor cât și a antrenorilor, în organizarea antrenamentelor.

Tema lucrării mele este denumită “Incidența accidentărilor în jocul de volei” și este rezultatul curiozității mele și totodată a dorinței mele de a informa persoanele implicate în acest sport fie în cadrul performanței sau simplă plăcere a recreerii(jucători, antrenori, kinetoterapeuți) în legătură cu situațiile care pot apărea în urma practicării activității sportive(atitudini vicioase, gesture motrice care duc la apariția patologiilor etc.).

Am ales să scriu despre această temă deoarece consider că este foarte important ca sportivii să cunoască diferitele mecanisme care favorizează apariția traumatismelor și pentru că și eu, ca jucător de volei, am trecut prin accidentări și recuperări.

Având în vedere că în ultimele două decenii, jocul de volei a asistat la o creștere exponențială pe toate planurile, inclusiv a numărului de jucători, cu o cifră uriașă de jucători de volei în toată lumea (peste 800 de milioane de jucători), riscul apariției accidentărilor crește și el și consider că este foarte important ca toți practicanții să conștientizeze anumite riscuri la care pot fi supuși ca urmare a practicării incorecte a jocului de volei sau ca urmare a suprasolicitării. Informarea asupra incidenței accidentărilor în jocul de volei și a factorilor favorizanți ai accidentărilor, ajută antrenorii și fizio-terapeutii să elaboreze programe de antrenament și prevenire corespunzătoare și totodată relevă necesitatea continuării investigațiilor detaliate privind relația dintre gesturile motrice specifice voleiului și terenul favorabil patologiei creat de acestea. Consider că această temă poate influența forurile internaționale să modifice regulamentul astfel încât să minimalizeze factori extrinseci, creatori de accidentări în jocul de volei.

Totodată, consider foarte importantă specializarea pe sporturi a Kinetoterapeuților, dacă își doresc o carieră în medicină sportivă, și consider necesară scrierea lucrărilor științifice mai complexe pe tema traumatismelor în principalele discipline sportive cu risc traumtic crescut (atletism, baschet, fotbal, gimnastică, handbal, rugby, tenis, volei) pentru o instruire adecvată a viitorilor Kinetoterapeuți.

Capitolul II. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

2.1 Sportul

Sportul – una din cele mai dinamice activități sociale, canalizează multiple energii spre scopuri individuale și sociale benefice, de acceptare a unor reguli morale, de comunicare, de pace și conviețuire. El are la bază elementul concurențial și obținerea de performanțe; este o competiție continuă, o triplă luptă: cu sine, cu ceilalți și cu mediul, în cadrul unor reguli precise și obligații convenționale, în condițiile asumării beneficiilor, dar și a riscurilor.

„Omul prin constituția să genetică este predispus întrecerii prin luptă” , care îl poate încorona cu reușite excepționale sau strivi fără altă vină, decât aceea de a fi intrat „în joc” din motive de autodepășire. În aceste condiții, apare evidentă relația existentă între om și sport, respectiv între volei și celelalte jocuri sau discipline sportive, ca fenomene socio-culturale de mare anvergură.

Spectacolul oferit de competiții și antrenamente presupune confruntare și risc, eforturi și solicitări deosebite, dar reprezintă în același timp și o sursă importantă de apariție a unor traumatisme acute sau cronice specifice, numite „leziuni de suprasolicitare”.

În ultimele decenii se înregistrează ameliorarea semnificativă a performanțelor sportive, concomitent cu creșterea numărului accidentelor survenite la sportivi. Gravitatea acestora depinde de: tipul de efort, de caracteristicile biomecanice, specificul regulamentului disciplinei sportive practicate, echipamentul utilizat, condițiile de mediu și organizatorice etc.

În acest context starea perfectă de sănătate a sportivilor de performanță este departe de a fi realitate, marile performanțe impun astăzi un volum și o intensitate a antrenamentelor foarte mari,iar conducerea științifică, rațională, a acestor solicitări din partea team workului – antrenor, medic, kinetoterapeut, psiholog etc.– și adaptările impuse de practicarea susținută a efortului fizic, au ca principal scop reducerea semnificativă a raportului performanță / „boală”.

2.2 Clasificarea traumatismelor sportive și patologie sportivă

După Bratu, traumatismele sportive se clasifică astfel :

– Macrotraumatisme

– Microtraumatisme

– Afecțiuni cronice și dismetabolice ,sechele ale macro sau microtraumatismelor

– Afecțiuni hiperfunctionale ale aparatului locomotor

2.2.1 După tipul structurilor afectate, macrotraumatismele pot fi clasificate în:

– Traumatisme ale părților moi (contuziile, plăgile, întinderile și rupturile musculare, întinderile și rupturile de tendoane, contuziile/ elongațiile nervilor, traumatismele închise ale vaselor)

– Traumatisme articulare (entorse, luxații, disjuncții, leziuni de menisc, instabilitatea posttraumatică a genunchiului)

– Traumatisme osoase (fracture, fisuri, perisotite, apofizite)

După mecanismele implicate în etiologia traumatismului,pot fi împărțite în traumatice (accidentale) și de stres (de suprasolicitare).

Afecțiunile apărute în urma unor suprasolicitări provoacă o serie de leziuni microtraumatice la nivel musculo-scheletic, conducând la apariția unor forme anatomo-clinice specifice.Acestea limitează treptat funcția dinamică a sportivului ducând în unele cazuri la retragerea timpurie a sportivului din activitatea competițională. Macrotraumatismele sunt de

regulă rezultatul unui accident sau acțiunii unei forțe externe de intensitate mare (agent unic, în timp ce leziunile de suprasolicitare pot rezulta în urma unui stres cauzat de o suprasolicitare mecanică repetată în zona țesutului afectat (agenți de intensitate redusă și frecvent repetați).

2.2.1.1 Traumatisme ale părților moi

Acest tip de traumatisme include contuziile, plăgile, întinderile și rupturile musculare, întinderile și rupturile de tendoane, contuziile/ elongațiile nervilor, traumatismele închise ale vaselor.

Contuzia reprezintă strivirea părților moi (piele, țesut adipos, mușchi) prin lovire sau presare.Este frecvent întâlnita în practică sportivă (8 – 32 %).Este determinată de lezarea vaselor sanguine mici cu acumularea sângelui în țesuturile înconjurătoare. Poate fi însoțită de un hematom (acumulare de sânge) difuz. Acumularea de eritrocite dă aspectul vânat al pielii (echimoză), dar pe măsură ce leucocitele se acumulează pentru a iniția vindecarea au loc și alte reacții chimice, cu inițierea culorilor spectrului de la roșu până la galben și verde. Diagnosticul se pune pe baza acuzelor subiective: durere, echimoză ușoară, incapacitate funcțională ca și pe baza aspectului tegumentelor și eliminarea altor leziuni posibile. Evoluția este benignă, nu necesită înteruperea activității sportive. Eventualele complicații constau în infectarea sau calcificarea hematomului.

Întinderile și rupturile musculare reprezintă macrotraumatisme produse prin întinderea fibrelor musculare peste limita elasticității țesutului muscular. Pot fi produse prin contracția musculară bruscă a unui mușchi în anumite situații favorizante și predispozante (factori interni) sau prin acțiunea unor forțe externe, fiind secundare altor traumatisme (contuzii, plăgi, fracturi) Localizările lor prezintă o anumită specificitate legată de unele discipline sportive: regiunea posterioară a coapsei la atleți și fotbaliști, mușchii pectorali și deltoizi la canotori, regiunea anterioară a coapsei la halterofili. De asemenea musculatura membrelor inferioare este mai expusă decât a membrelor superioare, flexorii mai mult decât extensorii, musculatura membrelor mai mult dect a trunchiului. Dintre factorii predispozanți menționăm existența unei spasmofilii, a unei circulații sanguine locale deficitare, precum și o

serie de deficiențe biologice, umorale ce țin de un metabolism modificat al MPZ, acidului sialic, hipovitaminoze. Un aspect deosebit îl constituie 24 legătura dintre îmbolnăvirile de tip virotic și întinderile și rupturile musculare, macanismul probabil fiind acela de blocare a unor enzime musculare.

În condiții normale rezistența țesutului muscular la tractiuneeste foarte mare. De exemplu cvadricepsul poate rezista fără rupturi la forțe de 250 – 400 Kg iar tricepsul sural la forțe de 400 – 700 Kg. De aceea apariția leziunilor de tipul întinderilor și rupturilor musculare este în mare măsură condiționată de o serie de factori favorizanți, în rândul cărora se înscriu:

1. Scăderea elasticității musculare. Temperatura scăzută a mediului înconjurător, umiditatea crescută a aerului și mai ales asocierea acestora scad elasticitatea musculară. Odată cu creșterea temperaturii scade vâscozitatea colagenului. Claudatus și Kirshberg au arătat că forță musculară se reduce direct proporțional cu scăderea temperaturii și că schimbările presiunii atmosferice modifică procesul de oxigenare tisulară. În diminuarea elasticității musculare s-a incriminat și prezența produselor de catabolism rezultat din travaliul muscular. Predispoziția la întinderi și rupturi musculare apare frecvent la începutul antrenamentului când mușchii nu sunt suficient încălziți și gradul de vasodilatație este insuficient.

2. Greșeli metodice caracterizate prin antrenarea inegală a anumitor grupe agoniste în detrimentul grupelor antagoniste. Astfel numărul mare de traumatisme ce survin în unele discipline sportive (atletism, fotbal, rugby) cu precădere la musculatura posterioară a coapsei se datorește unei neglijențe de tonus și forța a acestor grupe cu antrenarea prioritară a cvadricepsului. Lipsa aceasta de sinergie este mai netă la începutul antrenamentului/competiției când sportivul nu și-a făcut o încălzire bună, deci nu s-au permeabilizat sinapsele și nu s-a prestabilit imaginea complexă și coordonată a mișcării.

De asemenea, administrarea steroizilor anabolizanți duce la scăderea elasticității tendoanelor datorită unor depozite fibroase asociate cu creșterea rapidă a volumului forței musculare, ducând în final la rupturi musculo – tendinoase.

3. Lipsa de sinergism se manifestă și la sfârșitul competiției când efortul prelungit scade controlul SNC asupra coordonării ca și eficientă mecanismelor reflexe locale (mușchi – articulatii-muschi).

Oboseala sub forma acută, mai ales sub forma supraantrenamentului local (efort anaerob) este însoțită de alterarea structurii țesutului muscular cu scăderea elasticității acestuia.

4. Vârsta are de asemenea importantă deoarece rezistența la rupere a mușchilor este de două ori mai mare la copii.

Factorii declanșanți includ:

– contuzii directe

– forțe opozante interne (contracție musculară puternică asociată cu frânare bruscă a mișcării)

– forțe opozante externe (împingerea subiectului de către adversar).

Întinderile și rupturile de tendoane au drept cauză în majoritatea situațiilor un macrotraumatism de natura internă și mai rar externă. Sportivul începe să simtă o ușoară durere, însoțită de apariția unei indurații la nivelul unui tendon. Ca factori favorizanți se citează carențele vitaminice, alimentare, infecții virale, tulburării circulatorii periferice, condiții meteorologice precare. Dacă nu se iau măsurile corespunzătoare și sportivul continuă pregătirea în timpul unui efort intens apare o durere vie urmată de impotență funcțională a segmentului subiacent. La locul rupturii se constată o depresiune a regiunii. Diferențierea între întinderea și ruptura tendonului se poate face pe baza aspectelor clinice: în întindere mișcarea segmentului subiacent este posibilă dar produce dureri iar palparea tendonului pune în evidență o zonă dură sau tumefiată. La o ruptură palparea depistează o depresiune la nivelul respectiv. Când ruptura este în apropierea inserției osoase se poate produce și smulgere osoasă.

La volei, întâlnim adesea întinderi său rupturi la Tendonul lui Ahile, care cauzează imposibilitatea ridicării său menținerii pe vârfuri său rupture ale Tendonul extensorului inelarului

2.2.1.2 Traumatisme articulare

În volei, cele mai întâlnite tipuri de traumatisme articulare sunt entorsele și luxațiile.

Entorsele reprezintă traumatisme articulare acute produse prin mișcări violențe, a căror amplitudine depășește limitele fiziologice, dar nu scot suprafața articulară din poziția anatomică normală. Cauza declanșantă este de obicei de origine internă prin efectuarea unei mișcări anormale ca amplitudine și direcție în aria respectivă, prin decelerarea bruscă a inertiiei corpului sau a segmentului respectiv. 29 Leziunile interesează ligamentele articulare ca elemente ce asigură soliditatea articulației și se opun depășirii anumitor limite ale mișcării. În entorsele mai grave e lezată și capsula articulară. Entorsele de genunchi se însoțesc și de leziuni ale meniscurilor articulare. Pe lângă leziunile articulare se produc și leziuni ale părților moi periarticulare (tegumente, țesut celular subcutanat, nervi, mușchi). Vasele sanguine periarticulare se pot rupe, fapt ce dă naștere la hemoragii subcutanate și la modificarea culorii tegumantelor. Apar și importante tulburări funcționale din care pe prim plan stau cele produse pe cale reflexă asupra circulației locale.

În funcție de mărimea leziunilor entorsele pot fi împărțite în :

Entorsele de gradul I – se manifestă prin dureri vii la nivelul articulației afectate survenite în urma unei mișcări greșite, urmată de tumefacția regiunii și de jenă sau de impotență funcțională a articulației respective. Anatomic există o destindere a aparatului capsulo – ligamentar articular, eventual cu leziuni microscopice. Radiografia nu pune în evidență modificări apreciabile.

Entorsa de gradul II- prezintă în afară de durere, tumefacția și impotența functională totală articulară și o colorație violacee a tegumentelor regiunii ca urmare a hematomului produs prin ruperea capsulei sau a ligamentelor. Radiografia pune în evidență un grad redus de instabilitate articulara.

Entorsa de gradul III-prezinta în plus leziuni ale fibrocartilagiilor, cartilagiilor cu ruptura ligamentara totală sau smulgerea ligamentelor împreuna cu un fragment osos ce compune articulația. Radiografia în poziție menținută pune în evidență dislocarea mare a suprafețelor articulare.

Luxațiile reprezintă lezări articulare complexe care implică față de entorsa încă două elemente de gravitate: dislocarea suprafețelor articulare și leziuni periarticulare și articulare extinse. Pot fi complete când deplasarea mare a oaselor face că suprafețele articulare să-și piardă total contactul dintre ele și incomplete (subluxații) când suprafețele articulare mai păstrează un contact parțial. Frecvența luxațiilor depinde de anumiți factori favorizanți, dintre care :

– Structura articulației : Articulațiile mobile (sinoviale) plane sau cu o cavitate puțin adânca (umăr, degete) sunt mai frecvent afectate decât cele fixe sau cele cu o bună corespondenta a suprafeței articulare.

– Tonusul muscular : Musculatura bine dezvoltată și cu un tonus puternic crește soliditatea articulației.

– Vârsta : O atenție deosebită se va acorda solicitării articulațiilor în cazul preșcolarilor și școlarilor mici pentru că la această v`ârsta tonusul muscular are încă un nivel scăzut.

– Traumatismele anterioare ale articulațiilor slăbesc rezistenta și expun la recidive, pericol cu atât mai mare cu cât timpul scurs de la tratamentul anterior e mai scurt și tratamentul efectuat a fost incomplet.

În luxații sunt lezate:

– ligamentele (rupturi parțiale, totale, smulgeri) ;

– capsula articulara (întindere, rupere);

– părțile moi din jurul luxației suferă leziuni și tulburări de diverse grade: tegumentele și țesutul subcutanat, vasele sanguine, nervii, tendoanele și mușchii din jurul articulației.

Artozele reprezintă leziuni degenerative ale componentelor articulare (distructia cartilajelor și fibrocartilajelor articulare și proliferarea țesutului osos subiacent). În practică medico sportivă sporturile în care s-au întâlnit mai multe artoze au fost halterele, voleiul, rugbyul, fotbalul, tenisul de câmp. Ca localizări ele au interesat în ordine; genunchiul, umărul, cotul. Clinic se caracterizează prin dureri ce cresc în intensitate , acumulare de lichid în articulație.

Discopatiile la sportivi au ca substrat deteriorările structurale ale discurilor intervertebrale, cele mai ferecvente forme clinice fiind discopatia lombară și discopatia cervicală.

2.2.1.3 Traumatisme osoase

În volei, sunt întâlnite mai des fracturile de metacarpiene sau falange

Fracturile reprezintă o întrupere totală sau parțială a continuității unui os apărută în urma unui traumatism.

În mod clasic fracturile se împart în :

– fracturi închise (segmentele osoase sunt acoperite integral de piele)

– fracturi deschise (tegumentul și straturile de sub el au fost lezate fie de agentul vulnerant, fie de fragmentele osoase și osul ajunge în contact cu exteriorul).

O altă clasificare împarte fracturile în:

– fracturi incomplete (linia de fractură nu interesează toatacircumferinta osului )

– fracturi complete (cu 2 segmente sau cu mai multe fragmente mari și mici, situație în care fractura se numește cominutiva)

– fracturi fără deplasare

– fracturi cu deplasare (când fragmentele osoase sunt deplasate între ele longitudinal, lateral, prin răsucire.

Fig. 2-1 Fract. F. distale Fig.2-2 Fract. F. proximale Fig. 2-3 Fract. F. mediale

2.2.2 Microtraumatismele

Microtraumatismele sunt leziuni de suprasolicitare provocate de agenți traumatici de intensitate mică, dar frecvent repetați, care depășesc potențialul de regenerare a țesuturilor în cauză și care produc microleziuni anatomice. Agenții traumatici, de obicei, de natură internă se pot manifesta la nivelul diverselor țesuturi fie prin descuamarea abundentă a unor endotelii de înveliș ( în cazul unor contracții bruște și repetate ale unui tendon), fie prin frecarea și denudarea unor straturi profunde ale acelorași tendoane. în ceea ce privește suprafețele articulare, compresiunile mici, dar frecvente, produc edeme ale cartilajelor urmate de erodarea acestora și necrozarea țesutului osos spongios subjacent. La unele porțiuni musculo-tendinoase, și mai ales pentru inserțiile acestor formații, smulgerile microscopice produc procese de fibroză reparatorie sau decalcifieri heterotope (osificări, osteofitoză). La nivelul capsulelor sau al altor formații articulare, microleziunile provocate de accidentele mici, dar repetate, duc la fenomenele de periartrita sau de artroză. Formațiunile anatomice trec, în mod normal, printr-un proces fiziologic de uzură care este compensat prin altul de regenerare celulară. Aceleași formații însă pot trece și printr-un proces patologic de uzură. Când între procesele de uzură și cele de regenerare se produce un dezechilibru în defavoarea regenerării, acesta duce la început la apariția unor tulburări reversibile în structura intimă a celulelor apoi la tulburări funcționale (cu modificări în structura intimă a celulelor). Când procesele de uzură fiziologică depășesc pe cele de regenerare, atunci asistăm la instalarea fenomenelor de îmbătrânire. Simptomatologia acestor afecțiuni se traduce prin apariția durerilor legate de efectuarea fizic, dureri care deși prezintă și perioade de remisiune , au de obicei un caracter progresiv ajungând la intensități mari, în final starea generală a sportivului, prin contrast cu durerea locală este bună, randamentul este de obicei bun.

Factorii care duc la producerea unor microtraumatisme sunt următorii:

– factori predispozanți : conformații anatomice particulare (dezaxări articulare, vascularizație regională precară, deformații fizice congenitale minore, deficituri metabolice tisulare congenitale (țesuturi cu putere redusă de funcționare și mai ales de regenerare); tulburări endocrine latente; circulație sanguină regională deficitară și altele;

– factori favorizanți : unele boli infecțioase ( în special virotice), carențe alimentare și vitaminice, antrenamente supradozate (cele care produc stări de anaerobioză ca: antrenamentul izometric, cu intervale, în circuit), stările de oboseală, echipament necorespunzător și mai ales unele greșeli în dirijarea refacerii;

– factori declanșanți : agenți traumatici caracterizați prin două aspecte: intensitate mică și repetare mare. Acest fel de agent traumatic apare la efectuarea unei mișcări monotipesi violente (ce depășește caracteristicile morfofuncționale ale țesutului respectiv).

Agenții microtraumatici pot avea următoarele forme:

– agenți microtraumatici prin compresiuni axiale (lovirea cu pumnul la box);

– agenți microtraumatici prin smulgeri repetate (la haltere, atletism);

– agenți microtraumatici prin forțe multidimensionale: forfecări, rotări etc. De exemplu: jocurile sportive, prin podiumul dur, solicită articulațiile piciorului propriu-zis (baschet, volei), ale membrelor inferioare (fotbal) sau superioare (volei, polo). Statisticile arată că din totalul microtraumatismelor, afecțiunile microtraumatice nete reprezintă 5.8%.

2.2.3 Afecțiuni cronice și dismetabolice, sechele ale macro sau microtraumatismelor

Această grupă cuprinde un număr destul de mare de afecțiuni (11.3% din totalul traumatismelor) ale aparatului stato-kinetic și sunt rezultatul urmărilor în timp ale unor macro sau microtraumatisme la nivelul unor țesuturi sau formații anatomice ce prezintă și alte afecțiuni preexistente (reumatism, boli dismetabolice, neurologice s.a.).

Afecțiunile cronice ale aparatului stato-kinestezic ce pot surveni la sportivi, caracterizate prin posibilitățile recidivante și potențialul lor evolutiv agravant, implică nu numai responsabilitățile sociale ale tuturor factorilor implicați (sportiv, medic, antrenor, conducător), dar, în unele situații, chiar medico-legale. Dintre aceste afecțiuni mai frecvent întâlnite în practica sportivă sunt cicatricea musculară, calcifierea musculară heterotropa, laxitatea articulară, periartrita scapulo-humerala, atrozele, spondiloliza și spondilolibtezisul.

2.2.4 Afecțiuni hiperfunctionale ale aparatului locomotor

În antrenamentul sportiv, datorită suprasolicitării organismului, în funcție de intensitatea, durata și complexitatea acesteia, pot apare la sportivi tulburări funcționale simple, modificări și leziuni microscopice sau chiar leziuni anatomice. Formele anatomoclinice includ: miozite, tendinite, ligamentite, capsulite, meniscite, aponevrozite, mioentezite, tenosinovite.

Afecțiunile hiperfuncționale ale aparatului locomotor sunt forme de suprasolicitare și uneori de supraantrenament, localizate la nivelul aparatului locomotor, și reprezintă expresiile clinice ale efectelor efortului efectuat în anumite condiții asupra unor țesuturi și formații anatomice cu calități biologice modificate, ca urmare a unor tulburări generale sau locale. Aceste afecțiuni ale aparatului locomotor se referă deci la modificările ale căror cauze se găsesc în interrelația dintre efortul depus și organismul sportivului, exprimate printr-o tulburare între efectele efortului sportiv și echilibrul biologic general și local al organismului. Categoria amintită cuprinde, așadar, afecțiuni specifice activității sportive de performanță, fiind rareori întâlnite la alte categorii de efort.

Suprasolicitarea manifestată asupra întregului organism sau numai la nivelul unei regiuni sau unei anumite formațiuni anatomice, în condițiile cumulării unor factori predispozanți sau favorizanți, poate produce apariția unor tulburări sau leziuni de tip hiperfuncțional.

Fig. 2-4

2.3 Volei – hobby, performanță, risc de apariție al patologiei

Voleiul este un joc sportiv inventat în 1985 de către William Morgan, director pentru educație fizică la colegiul Holyoke Massachusetts. Este un sport cu o recunoscută tradiție în mișcarea sportivă și se bucură de o largă popularitate în toată lumea.

Datorită condițiilor create activității sportive, el a ajuns să cunoască în ultimele decenii o dezvoltare deosebită și multilaterală atât pe plan intern, cât și internațional, dezvoltare caracterizată prin noi concepte de pregătire și concurs.

Jocul de volei este practicat de mii de oameni,indiferent de vârstă și sex și aduce un aport important la întărirea sănătății, la dezvoltarea multilaterală a oamenilor și la educarea calităților de morală și de voință.

Voleiul este un sport de echipă în care două echipe de câte șase jucători sunt separate printr-un fileu. Fiecare echipă încearcă să înscrie puncte prin a trimit mingea în terenul celeilalte echipe în conformitate cu regulile. Voleiul face parte din programul oficial al Jocurilor Olimpice de vară din 1964.

Regulile complete sunt foarte complexe. Dar, simplificând, jocul se desfășoară după cum urmează: un jucător al uneia dintre echipe, începe un schimb, servind mingea (fie prin aruncare sau prin a lăsa-o să cadă și apoi lovind-o cu o mână sau cu brațul), din spatele liniei de fund a terenului, pe deasupra fileului, în terenul echipe adverse.

Echipa primitoare nu trebuie să lase mingea să cadă pe sol în terenul ei.

Echipa poate atinge mingea de până la maxim 3 ori, dar orice jucător are voie să atingă mingea o singură dată ( nu poate atinge mingea de două ori consecutiv).

De obicei, primele două atingeri sunt folosite pentru a construi un atac, o încercare de a direcționa mingea înapoi peste fileu astfel încât echipa care primește să nu reușească să prevină căderea mingii pe sol.

Jocul continuă, fiecare echipă având dreptul la câte trei atingeri (maxim) , până când :

– o echipă face un punct, culcând mingea în terenul advers, sau

– o echipă comite o greșeală și pierde schimbul. Echipei care câștigă schimbul i se acordă un punct, și servește mingea, pentru a începe următorul schimb.

Voleiul este un sport preferat de o mulțime de oameni ca joc cu scop recreativ, pentru îmbunătățirea sănătății, uneori chiar și cu valențe psihologice, deoarece, prin natura foarte dinamică a jocului și necesitatea unor lovituri în forță, jucătorii pot elimina gândurile sau (energiile) negative acumulate, care, în altă circumstanță, ar putea cauza un comportament violent și totodată pentru a scăpa de stresul cotidian.

Unul dintre cele mai atrăgătoare aspecte ale sportului este faptul că se poate juca și în sală și afară, poate fi jucat și de cei tineri și de cei bătrâni, de femei și bărbați deopotrivă și cel mai important aspect, este jucat de persoanele apte fizic, dar totodată poate fi jucat și de persoanele cu dizabilități fizice, ceea ce face ca jocul de volei să fie un joc excelent pentru reintegrarea socială a persoanelor cu dizabilități și poate fi integrat într-un program complex de recuperare fiziologică și psihico-sociala.

Având în vedere că, în cazul practicării ca hobby a jocului de volei, accentul nu este pus pe tehnică sau pe respectarea completă a regulamentului jocului, se pot organiza foarte ușor mini-jocuri sau chiar meciuri de volei recreative, fără a necesita un aranjament complex al echipamentului sau al cadrului unde se desfășoară activitatea ( o minge și un teren delimitat de obiecte la îndemnă poate fi de ajuns pentru un joc recreativ).

În cazul performanței, aspectele tehnico-tactice ale jocului de volei sunt foarte complexe, iar particularitățile și regulile jocului de volei pretind reacții motrice rapide și precise pentru rezolvarea favorabilă a situațiilor complicate și variabile de joc.

Timpul de joc nu este limitat, el depinzând într-o oarecare măsură de echilibrul de forțe dintre cele două echipe. De aici rezultă o solicitare inegală a organismului în diferite jocuri, uneori mai redusă decât la un antrenament, alteori superioară, mergând până la limitele epuizării fizice și neuropsihice a jucătorilor.

Reacțiile motrice sunt orientate spre un scop și constituie verigile acțiunilor colective.

Fiecare reacție motrică a jucătorului constituie un răspuns la totalitatea stimulilor externi, de obicei vizuali.

Viteza, precizia, forța și eficiența reacțiilor depind de parametrii stimulilor, precum și de starea funcțională, nivelul de antrenament, stăpânirea și gradul de automatizare a deprinderilor motrice specifice voleiului.

Ordinea calităților motrice necesare în acest joc este: viteza, forța și rezistența. Solicitarea organismului este sensibil uniformă, trenul inferior și cel superior fiind deopotrivă utilizate în diferitele momente ale jocului.

Intervențiile la minge precum și deplasările sunt efectuate în condiții anaerobe, cu toracele blocat. Totalitatea acestor momente anaerobe este mult mai mare decât la celelalte jocuri sportive.

Datoria de oxigen contractată în momentele de apnee se lichidează total sau parțial în cele următoare când mingea a fost jucată și se află în terenul adversarului. Numai după întreruperea temporară a jocului (ieșirea mingii, serviciul, oprirea jocului de către arbitri etc.) se creează condiții favorabile lichidării mai ample a datoriei de oxigen. Ca intensitate, efortul în cadrul jocului de volei poate fi caracterizat ca variabil, momentele de solicitare maximală (lovitura de atac și blocajul) fiind alternate cu cele submaximale, moderate și cu scurte pauze intercalate.

Toate aceste particularități duc la un risc de apariție al patologiei în jocul de volei. Accidentările sunt, din păcate, un pericol inevitabil în ceea ce privește participarea în activitățile sportive.

Deși, voleiul indoor și voleiul de plajă sunt sporturi relativ sigure, după majoritatea estimărilor – în special, în comparație cu alte sporturi cum ar fi fotbalul – studiile au demonstrat ca jucătorii de volei sunt expuși la un risc crescut pentru un anumit tip de accidentări.

Accidentarile severe care interferează cu abilitatea atletului de a participa la activități au consecințe imediate foarte evidente. ( timp pierdut de la antrenamente și / sau competiții) și pot avea deasemenea consecințe pe termen lung ( disabilități cronice și limitări funcționale).

Prin urmare, antrenorii și formatorii ar trebui cunoască și să înțeleagă cele mai comune leziuni care apar în jocul de volei, în scopul aprecierii posibilului impact pe care accidentele îl pot avea atât asupra sportivului cât și al echipei.

Aparatul locomotor este solicitat în permanență în vederea îndeplinirii actelor motrice variate cerute de jocul modern de volei. Poziția de așteptare în timpul serviciului și în momentele când mingea se joacă în terenul adversarului solicită mușchii extensori ai trunchiului și picioarelor și articulația genunchiului, mai ales la nivelul piciorului de bătaie.

Poziția de ușoară flexie a genunchilor în așteptarea mingii, pașii laterali, plonjoanele laterale solicită sistemul ligamentar al genunchiului și exercită presiuni inegale asupra cartilajelor și meniscurilor.

Săriturile repetate, la care participă în special cvadricepsul printr-o contracție bruscă, explozivă, determină tracțiuni puternice pe inserțiile tendinoase și pe suprafața anterioară a rotulei.

Aceeași forță se exercită pe cartilajele condililor și ale platoului tibial, cât și pe menisc, în momentul aterizării din săritură.

Rezultă de aici solicitarea intensă a întregului sistem ligamentar al genunchiului și mai ales al inserțiilor musculo-tendinoase, impunând aplicarea unor măsuri de protecție mai ales în vederea evitării traumatismelor grave în timpul plonjoanelor.

După o activitate voleibalistică de peste 10 ani s-au găsit modificări radiologice importante la toți subiecții examinați, cele mai frecvente fiind modificările de tip artroză, cu formare de osteofite prin microtraumatisme ale inserțiilor musculare și ligamentare ale genunchiului.

Deasemenea, actele motrice specifice voleiului pot cauza leziuni la nivelul articulației gleznei, acestea fiind de fapt cele mai întâlnite accidentări în volei.

Mai exact, entorsele de gleznă reprezintă 60% din totalitatea accidentărilor și intervin deobicei lângă fileu, la aterizare, în urma unei acțiuni aeriene, când unul din jucători aterizează pe piciorul adversarului sau, mai rar, pe piciorul coechipierului, prin inversiune.

Totodată, aparatul cardiovascular este intens solicitat în efortul specific de volei. Se remarcă mărirea ceva mai pronunțată a tensiunii arteriale diastolice, scăderea volumului sistolic în unele momente de blocare a toracelui și o revenire mai târzie a circulației după un joc viu disputat.

Respirația externă în timpul jocului de volei prezintă modificări variate, în sensul creșterii sau scăderii până la apneea totală. Datoria de oxigen se poate lichida parțial sau total în pauzele scurte sau în pauza dintre seturi și doar rareori se ivește pericolul scăderii randamentului în urma epuizării capacității anaerobe de efort. Respirația tisulară este intensificată pe toată durata jocului. Consumul de oxigen și cel energetic sunt relativ mari

.

Fig. 2-5 Meci de volei in cadrul Olimpiadei de la Londra

2.4 Etiopatogenia traumatismelor sportive

La baza apariției diferitelor traumatisme în sport stau anumite cauze care pot fi structurate (Dr. D.V. Poenaru ) în două categorii :

a. După rolul pe care îl au în producerea traumatismului, în această categorie sunt incluse cauzele favorizante, predispozante și declanșatoare sau determinante.

b. După originea lor, aici sunt incluse cauzele legate de sportiv, de adversar , de condițiile de mediu extern sau de organizare a competiției, cauzele pot fi împărțite în interne și externe.

2.4.1 Cauzele apariției traumatismelor în sport

a. După rolul deținut în producerea traumatismului :

Cauzele predispozante se referă la prezența unor deficiențe fizice sau organice, congenitale sau dobândite, observate la sportiv în general după producerea accidentului.

Cauzele favorizante pot fi împărțite în două categorii :

– de ordin local – categorie în care sunt incluși o serie de factori care produc modificări de statică ale aparatului locomotor sau tulburări de echilibru muscular.

– de ordin general – existența unor boli interne sau a unor boli infecțioase, care determină scăderea rezistenței generale a organismului sau existența unor leziuni anterioare netratate corespunzător :

scăderea rezistenței organismului prin greșeli metodice ale antrenorului(intensitate sau volum prea mari) sau refacerea incompletă sau incorectă, ce poate induce instalarea sindromului de oboseală patologică cronică(supraantrenament);

-carente alimentare sau vitaminice;

-depasirea greutății corporale normale;

-hipertrofia musculară exagerată;

-scaderea reflexelor musculare prin dopaj.

Cauzele determinante/declanșatoare sunt reprezentate în majoritatea cazurilor de agenți traumatici ce acționează direct, indirect sau combinat asupra segmentelor. În unele situații, cum ar fi în cazul afecțiunilor cronice și a ce lor dismetabolice ale aparatului locomotor, în care agentul traumatic direct de cele mai multe ori lipsește, sunt implicate ca și cauze declanșatoare și pregătirea fizică necorespunzătoare, greșelile de refacere și greșelile metodice de antrenament.

b. După origine

cauze interne :

care țin de sportivul accidentat :

– nivelul necorespunzător de pregătire sportivă, sportivul putând să fie neantrenat sau obosit;

-deficiente fizice sau funcționale;

– emotivitate excesivă;

– lipsa restabilirii complete după un traumatism anterior

– lipsa de atenție în executarea exercițiilor specifice sau apariția oboselii corticale

– încălzirea necorespunzătoare

– execuția tehnică defectuoasă a exercițiilor.

cauze externe

care țin de adversar :

– lovirea neintenționată cu adversarul sau de către adversar

– lovirea intenționată de către adversar

– tehnica necorespunzătoare a adversarului

care țin de mediul în care se desfășoară efortul :

– condițiile meteorologice nefavorabile, cum ar fi ploaia, frigul

– terenul de antrenament sau de competiție cu defecte (gropi, sală cu parchetul defect, etc.)

– suprafața pe care se execută efortul este necorespunzătoare calitativ (prea dură sau prea moale) ;

– echipamentul și aparatura sportivă folosite sunt neadecvate sau incomplete

care țin de organizare :

– arbitrajul incompetent

– atitudinea publicului

– necunoașterea regulamentului de joc

– lipsa spațiului regulamentar de joc, a spațiului regulamentar între suprafața de joc și public sau existența altor obstacole.

Fig. 2-6 Modelul etiologic al traumatismelor sportive

În cadrul traumatismelor sportive cea mai mare frecvență o au macrotraumatismele 46%, urmate de afecțiunile hiperfunctionale 27%, și microtraumatismele 6%. Vârstele la care sunt atinse procentele maxime de traumatizați sunt cuprinse între 17 și 20 de ani.

Dintre macrotraumatisme, cele mai frecvente sunt fracturile și fisurile osoase, luxațiile și entorsele, urmate de întinderi și smulgeri ligamentare și de rupturi și întinderi musculare. Dintre microtraumatisme, cele mai frecvente sunt periostitele și periartritele, iar dintre afecțiunile hiperfunctionale, cele mai frecvente sunt cele musculare (miozita hiperfunctionala și entezita inserțiilor osoase) și cele tendinoase (tendinita și tenosinovita hiperfunctionala).

2.4.2 Frecvența accidentelor în funcție de sport

Disciplinele sportive cel mai frecvent afectate sunt atletismul, cu un porcent de circa 25-27%, fotbalul, cu un procent de circa 15% și gimnastică, cu un procent de circa 12-15%. Voleiul are în prezent, un procentaj de 5% din totalitatea accidentelor.

Din punct de vedere clinic, majoritatea accidentelor de tip traumatic se manifestă cu durere, tumefacție, modificarea temperaturii locale și instalarea impotenței funcționale. Intensitatea simptomelor este proporțională cu gravitatea și întinderea leziunii.

După Dr. A Demeter, în funcție de specificul biomecanic al ramurii sau probei sportive, accidentele de tip traumatic care apar mai frecvent in sport pot fi :

atletism

– probele de viteză – cele mai frecvente leziuni care apar sunt elongațiile (întinderile) și / sau rupturile musculare la nivelul gambei și al coapsei, elongația tendonului achilian și zdrobiri ale capetelor metatarsienelor.

Alergările de fond și mare fond – sunt caracterizate de apariția leziunilor de tip suprasolicitare – leziuni inflamatorii.

– săritura în înălțime – are ca și caracteristică zdrobirea capetelor metatarsienelor

– săritura în lungime – cea mai frecventă leziune traumatică este zdrobirea calcaneului, datorită contactului dur la aterizare.

baschet

– cele mai comune leziuni traumatice sunt entorsa și luxația de gleznă, datorită schimbărilor rapide și continui de direcție din timpul jocului, și leziunea de menisc, datorită săriturilor. De asemenea pot apărea traumatisme la nivelul degetelor mâinii, în special la nivelul falangelor, în cazul prizei incorecte.

fotbal

– majoritatea traumatismelor apar la nivelul membrelor inferioare și sunt reprezentate de entorse și luxații ale gleznei, elongații sau rupturi musculare sau tendinoase în mod special la nivelul mușchiului drept femural și tendonului achilian.

gimnastică

– caracteristică este leziunea de suprasolicitare cunoscută sub numele de "mâna dureroasă a gimnastului", în care sunt afectate articulațiile metacarpofalangiene și interfalangiene.

De asemenea, apare frecvent lombalgia, caracteristică tuturor sporturilor în care miscarea de extensie la nivelul coloanei lombare este exagerată.

rugby

– aria patologiei întâlnite în acest sport este foarte întinsă, practic putând apărea orice tip de leziune traumatică, atât la nivelul membrelor superioare și trunchiului, cât și la nivelul membrelor inferioare.

Leziunile comune includ elongații ligamentare, elongații și rupturi musculare, subluxații acromio-claviculare, leziuni de menisc, fracturi la nivelul piciorului, mâinii sau pumnului.

tenis

– cea mai comună leziune traumatică este de suprasolicitare și este reprezentată de "cotul tenismenului", urmată de leziunile de la nivelul capetelor metatarsienelor și de elongațiile sau rupturile musculare la nivelul mușchilor abdominali sau gambieri.

volei

– deși are cel mai redus procentaj de accidentări dintre sporturi, voleiul cunoaște o gamă largă de traumatisme posibile, de la macrotraumatisme și microtraumatisme până la afecțiuni sechelare.

Cea mai întâlnită accidentare în jocul de volei este entorsa de gleznă, urmată de entorse de genunchi, rupturi de menisc, entorse și fracturi de metacarpiene și falange.

În cazul accidentărilor de suprasolicitare, cea mai frecventă este tendinita patelară(rotuliană, "genunchiul săritorului")

Mișcările repetate "over-head", creează teren favorabil leziunilor coafei rotatorilor, și totodată tendinitelor care pot apărea în articulația scapulo-humerala.

Hiperextensia la serviciu și atacul aerian, creează accidentări de suprasolicitare în zona lombară, aproximativ 10% din accidentările de suprasolicitare.

2.5 EXAMENUL SPORTIVULUI TRAUMATIZAT

Diagnosticarea corectă a unui traumatism presupune coroborarea datelor subiective și obiective obținute în urma examenului clinic general, a examenului funcțional și a examenelor paraclinice efectuate. Orice examinare, indiferent de scopul ei, respectiv diagnosticarea unei afecțiuni sau stabilirea datelor legate de forma sportivă, debutează cu anamneza.

Anamneza, etapa premergătoare a examenului clinic, trebuie efectuată atent și amănunțit, deoarece ea poate contribui substanțial la stabilirea diagnosticului. Ea oferă informații legate de activitatea sportivă, de mecanismul de producere al traumatismului propriu-zis și de simptomatologia acestuia și informații importante pentru stabilirea personalității sportivului, element important în influențarea tratamentului.

Informațiile legate de activitatea sportivă se referă la forma sportivă, la momentul calendaristic al curbei de pregătire sportivă și la detaliile care pot sugera existența fenomenelor de oboseală care pot favoriza instalarea traumatismului.

De asemenea interesează și unele aspecte legate de viața sportivă, cum ar fi alimentația și regimul de odihnă, și aspecte referitoare la refacere, importante tot în vederea stabilirii unor posibile cauze favorizante.

Informațiile legate de traumatism se referă la vechimea acestuia, la contextul sau momentul în care a avut loc (antrenament, competiție sau pe stradă) și mai ales la mecanismul de producere. Pentru aceasta este necesar ca sportivul să descrie cât mai amănunțit evenimentele care au precedat și au însoțit insta-larea traumatismului.

Informațiile legate de antecedentele heredocolaterale, personale fiziologice și patologice ale sportivului. Dintre acestea interesează în mod special antecedentele traumatice, evoluția acestora și corectitudinea tratamentelor urma-te.

Prin anamneză se stabilesc și simptomele subiective pe care le prezintă sportivul, dintre care cele mai frecvente sunt durerea, impotența funcțională, tulburările de sensibilitate

Durerea este simptomul ce apare cel mai frecvent și prezintă o mare diversitate de forme. Legat de durere interesează felul debutului (de obicei brutal, posibil însă și insidios), intensitatea, localizarea și iradierea, caracterul și durata. Caracterul durerii poate orienta diagnosticul :

– durerea apărută la debutul mișcării unei articulații, durere care diminuă sau chiar dispare în timpul mișcării, poate orienta către existența unei artroze

– durerea pulsatilă sugerează existența unei infecții, etc.

Iradierea durerii se poate realiza fie pe traiect muscular, fie pe traiect nervos la distanță de locul traumatismului și, uneori, poate deruta diagnosticul.

Intensitatea durerii poate fi influențată de ciclul noapte – zi, durerea fiind mai intensă în timpul nopții.

Durerea poate fi însoțită și de instalarea unor poziții antalgice care, la rândul lor, pot orienta diagnosticul.

Pe lângă durere interesează și existența oricăror deformații existente anterior și care au dispărut în momentul traumatismului.

Impotența funcțională este un al doilea simptom important. Ea poate fi pasageră sau definitivă, progresivă, staționară sau recesivă. Ea poate interesa numai un segment de membru sau membrul în totalitatea sa.

Existența tulburărilor de sensibilitate orientează diagnosticul către existența interesării neurologice în traumatismul respectiv.

În afara acestor simptome sportivul mai poate menționa și apariția tumefierii articulare, semn de inflamație care se asociază cu creșterea temperaturii locale și cu modificări de culoare a tegumentelor.

Examenul clinic constă în examinare generală și în examinarea segmentului lezat și se face prin inspecție, palpare, percuție și, eventual, auscultație.

Examenul clinic general permite precizarea cu exactitate a durerii fizice, a posturii, a mersului și apariția deformărilor evidente. Examinarea trebuie făcută sistematic, având în vedere toate aparatele și sistemele organismului, nu numai segmentul lezat.

Examenul segmentului lezat urmărește aspecte legate de forma și dimensiunile regiunii respective, de aspectul tegumentelor și de temperatura locală.

La inspecție se poate constata :

– modificarea formei și dimensiunilor regiunii

– prezența plăgilor sau a echimozelor și congestia

– aspectul rețelei venoase.

Prin palpare se apreciază :

– modificările temperaturii locale și regionale, creșterea temperaturii indicând existența unui proces inflamator activ.

– existența fluctuenței la nivelul regiunilor tumefiate, fluctuență care indică prezența hematomului, și existența lichidului intraarticular, care poate fi lichid sinovial în exces – hidartroză – sau lichid hemoragic – hemartroză.

– punctele dureroase caracteristice la nivelul articulațiilor și mai ales în diferite poziții ale acestora.

– existența hipotoniei sau hipertoniei musculare, a contracturii sau a laxității musculare.

– raporturile reperelor osoase regionale normale sau anormale.

Examinarea reflexelor trebuie realizată în mod curent. Se examinează reflexele osteotendinoase (bicipital, tricipital, stiloradial, stilocubital, rotulian, achilian) și reflexele cutanate, în mod special reflexul cutanat plantar.

Examenul funcțional se adresează segmentului lezat și constă din efectuarea de mișcări active completate de mișcări pasive făcute de examinator. Se măsoară cu goniometrul mobilitatea articulară și limitările acesteia, se face bilanțul muscular, se măsoară tonusul muscular de repaus și de contracție (miotonometrie) și forța musculară (dinamometrie) și se efectuează oscilometria, când este bănuit un deficit de circulație periferică. De asemenea examenul funcțional este completat și cu examen neurologic, în vederea stabilirii unei posibile implicații traumatice nervoase.

Mobilitatea articulară se apreciază ținându-se cont de tipul funcțional al articulației respective și de amploarea gradului de libertate de care aceasta dispune. Cu foarte puține excepții mișcarea pasivă este cu puțin mai amplă decât mișcarea activă, diferențele fiind în general de 10 – 20°, în funcție de articulație. Diferențele se măresc în cazul traumatismelor, când mișcările pasive devin net mai ample decât cele active.

Mobilitatea anormală poate fi “prin exces”, respectiv laxitatea articulară (leziunile grave capsulo-ligamentare) sau “prin lipsă”, respectiv redoarea articulară, care poate merge progresiv până la anchiloză.

Examinarea articulară se realizează tot prin inspecție, palpare și mobilizare articulară. .

Articulația umărului este articulația cu cea mai mare mobilitate. Prin inspecție se apreciază forma umărului, comparativ cu umărul controlateral. Pot fi remarcate mai multe tipuri de modificări :

• apariția unei trepte la nivelul articulației acromio-claviculare prin ridicarea extremității distale a claviculei poate semnifica subluxația sau luxația acro-mioclaviculară

• umărul coborât, cu capul înclinat de partea bolnavă, brațul la 90º și susținut semnifică o luxație de umăr

• umărul deformat printr-o asimetrie a masei musculare, cu aspect

înfundat comparativ cu umărul controlateral poate semnifica o luxație scapulo-humerală, dar și paralizia mușchiului deltoid.

• umărul tumefiat, cu echimoze difuzate pe fața antero – externă a toracelui semnifică fractura de humerus, etc.

Examenul paraclinic este necesar pentru completarea sau precizarea diagnosticului pozitiv și este deosebit de important mai ales în cazul microtraumatismelor și al afecțiunilor hiperfuncționale. Interpretarea corectă a rezultatelor examinărilor paraclinice dă posibilitatea instituirii celui mai corect tratament, cel care face posibilă atingerea scopului urmărit, respectiv vindecarea fără sechele care să afecteze activitatea sportivă ulterioară.

De aceea în cazul sportivilor, poate mai mult decât în cazul nesportivilor, trebuie folosite cele mai avansate și mai precise mijloace de diagnosticare și tratament.

• Examenul radiologic – are indicație majoră în cazul traumatismelor osoase și articulare, mai puțin în cazul celor musculare

• Tomografia computerizată (TC) – are avantajul vizualizării precise a leziunilor șia relațiilor spațiale în planuri succesive, pe secțiuni, bazându-se pe diferențele de densitate și deabsorbție într-un strat subțire studiat (secțiunea tomografică).

• Examenul ecografic – este o metodă de examinare practicată pe scară largă începând cu anul 1980 și utilă mai ales în cazul leziunilor traumatice de părți moi ale aparatului locomotor, în special a leziunilor musculare și tendinoase.

• Examenul termografic – măsoară și vizualizează repartiția temperaturilor superficiale la nivelul unui segment al corpului.

Indicațiile examenului termografic în patologia traumatică a aparatului locomotor sunt relativ limitate :

– localizează ariile inflamatorii juxtaarticulare și osteoarti-culare

– apreciază gradul inflamației și posibilitățile evolutive ale procesului inflamator

– controlează acțiunea mediației antiinflamatorii

• Rezonanța magnetică nucleară (RMN) – metodă de investigație bazată pe înregistrarea modificărilor energetice ale ionilor de hidrogen după stimularea într-un câmp magnetic foarte puternic. Diferențele de contrast între regiunile studiate sunt date de gradul diferit de hidratarea ale structurilor anatomice. Metoda permite estimarea precisă a structurilor lezate, a componentelor hemoragice și inflamatorii interstițiale.

• Artroscopia – permite vizualizarea articulației atât în scop diagnostic cât și în scopul tratării leziunilor respective (intervențiile chirurgicale prin artroscopie). Articulația în care se practică cel mai frecvent artroscopia este articulația genunchiului.

Capitolul 3 CONTRIBUȚIE PERSONALĂ

3.1 Volei – particularități – gesturi motrice specifice care creează teren favorabil apariției patologiei (microtraumatisme; macrotraumatisme; af. sechelare/dismetabolice)

3.1.1 Particularități

În fiecare an, peste 460.000 de studenți participă în competiții universitare de volei, la nivel global peste 800 de milioane de oameni joacă volei cel puțin odată pe săptămână.

La nivel de performanță, Federația Internațională de Volei ( FIVB n.r. Fédération Internationale de Volleyball) este forul internațional conducător al jocului de volei și are 220 de federații naționale de volei asociate, cu peste 50.000 de jucători profesioniști activi.

Voleiul a asistat la o creștere masivă în ultimele două decenii, cu succesul imens al Campionatelor Mondiale organizate de FIVB, Cupele Mondiale și Liga Mondială FIVB, gradul de participare la toate nivelele internaționale continuă să crească exponențial.

Odată cu dezvoltarea nemărginită a jocului de volei și a cerințelor tot mai mari în zona performanței, crește și riscul apariției accidentărilor din cauza diferiților factori intrinseci sau extrinseci; extrinseci, factori ce țin de mediul înconjurător, sportivul neavând un control direct asupra acestora. Această categorie de factori include: erori de antrenament, terenul de antrenament sau competiții, condiții climaterice, măsurile de protecție și echipamentul folosit și factorii intrinseci, care sunt legați de caracterele anatomice și biomecanice al sportivului.

Jucătorii de volei sunt expuși la accidentări de natură traumatică cât și la accidentări survenite în urma suprasolicitării.

Deoarece voleiul este un sport care implică mișcări "overhead"(deasupra capului) repetate , cum ar fi atacul sau blocajul, jucătorii sunt predispuși la accidentări ale umărului( în cadrul articulației scapulo-humerale), totodată, există un risc crescut ca un jucător să se accidenteze la nivelul membrului inferior, în cadrul articulației genunchiului sau a articulației gleznei(luxații și entorse) precum și accidentări la degetele mâinilor(dislocări și ruptură de tendoane) ca urmare a diferitelor acțiuni din timpul practicării jocului de volei.

Conform Comisiei de Protecție a Consumatorului din SUA ( US Consumer Product Safety Commission) , numai în Statele Unite au fost tratate aproximativ 61,945 de mii de accidente survenite în urma practicării jocului de volei, într-un singur an.

3.1.2 Gesturi motrice care creează teren favorabil apariției patologiei

Microtraumatisme, macrotraumatisme, afecțiuni sechelare/dismetabolice

Unitatea de bază din jocul de volei, este acțiunea de joc și are un rol specific în toate componentele acestuia. Este unitatea funcțională a jocului de volei, iar jucătorii participă cu toate calitățile psihice și fizice pentru a rezolva sarcinile specifice de joc, acțiunea de joc fiind sistematizată conform necesității rezolvării acestor sarcini.

Acțiunea de joc se referă la lovirea sau respingerea mingii în forme specifice, săritura, atacul și blocajul fiind cauzele cele mai frecvente ale accidentărilor.

Din totalitea accidentărilor, un procentaj de 63% sunt asociate cu acțiunea de săritură.

Microtraumatismele sunt leziuni de suprasolicitare provocate de agenți traumatici de

intensitate mică, dar frecvent repetați, și sunt întâlniți în volei la loviturile repetate "overhead".

Accidentările se pot produce în momentul în care microtraumatismele repetate generează forțe exercitate asupra capsulei inferioare a articulației umărului, care cauzează mai departe laxitate în capsula inferioară și eșecul ulterior al ligamentului glenohumeral inferior.

Fig 3-1 Biomecanica atacului

Fig 3-2 Articulatia gleno-humerala

Un alt tip de accidentare survine tot ca urmare a microtraumatismelor repetate, de data aceasta, traumele se produc la faza aterizării din cadrul acțiunilor realizate în aer și sunt localizate la nivelul articulației genunchiului și se referă la leziunile ligamentului încrucișat anterior și a tendonului patelar. Gesturile motrice care favorizează traumele la nivelul genunchiului sunt aterizările vicioase cu genunchii orientați spre interior(privesc unul către celălalt) sau aterizarea pe un singur picior.

Fig. 3-3 Traumatismul tendonului patelar Fig 3-4 Poziția genunchilor la aterizare

Tendinita umărului, sindromul de împingere(impingement syndrome), compresia nervului suprascapular, fac parte din 8 până la 20% din accidentele de suprasolicitare. Mișcările de tip over-head(deasupra capului), cum ar fi serviciul de sus sau atacul pot crește riscul apariției compresiei nervoase.

.

Fig. 3-5 biomecanica serviciului de sus

Aproximativ 32% din jucători prezintă compresia nervului suprascapular, aceasta rezultă în atrofie de mușchi infraspinos. Mecanismul este asociat cu serva fără "spin"(rotație) care implică o retragere forțată a brațului imediat după lovirea mingii, această mișcare necesită

contracție excentrică forțată a infraspinosului.

Fig. 3-6 Nervul suprascapular

Hiperextensia la serviciu si atacul aerian, creeaza accidentari de suprasolicitare in zona lombara, aproximativ 10% din accidentarile de suprasolicitare.

Fig. 3-7 Sportiv cu spatele hiperextins la serviciu

Macrotraumatismele determină o leziune anatomică distinctă (fractură, luxație). Acestea limitează treptat funcția dinamică a sportivului ducând în unele cazuri la retragerea timpurie a sportivului din activitatea competițională. Macrotraumatismele sunt de regulă rezultatul unui accident sau acțiunii unei forțe externe de intensitate mare(agent unic).

Punând în relație gesturile motrice specifice voleiului, cu accidentările întâlnite în acest joc, vom aminti cele mai importante accidentări din volei și gesturile motrice care creează terenul favorabil acestor accidentări.

Cea mai întâlnită accidentare în jocul de volei este entorsa de gleznă, cu o incidență de 60% din totalitatea accidentărilor, cel mai întâlnit mecanism în entorsa de gleznă este cel de inversiune, care survine în momentul în care piciorul unui jucător la blocaj aterizează pe piciorul adversarului care a atacat sau invers și în momentul aterizării a trecut de linia fileului(numită și zonă de conflict). Acest lucru se întâmplă în momentul în care o minge jucată este foarte aproape de fileu iar ambii jucători implicați sunt nevoiți să se apropie foarte mult de fileu și probabilitatea de aterizare aproape de linia fileului este foarte mare în cazul ambilor jucători(atacant și jucător sau jucători la blocaj).

Fig. 3-8 Traiectoria de coborâre a jucătorului în atac (în roșu) este către linia fileului, foarte aproape de jucătorul la blocaj(bleumarin)

Fig. 3-9 schema simpla a miscarii care produce entorsa de glezna

Fig. 3-10 Producerea accidentului în timpul unui meci

Luxațiile de glezna se pot produce în cazul în care jucătorii sunt neatenți la mișcările executate în momentul preluării de jos a mingii și incidentul traumatic determină o ruptură a capsulei articulației.

Fig. 3-11 Sportivă cu glezna în abducție și rotație externă necontrolată la preluarea de jos a mingii

Entorsele de metacarpiene și falange(articulația mâinii) reprezintă 10% din accidentările acute în volei. Entorsă de ligament colateral radial al policelui este cea mai frecventă traumă în accidentările articulației mâinii, care survin în jocul de volei și survine adesea la blocaj. Gestul motric care favorizează aceste accidentări este apărarea la blocaj cu degetele de la mâini răsfirate.

Fig. 3-12 ligamentele colateral ulnar și colateral radial ale policelui

Fig. 3-13 Acțiunea de blocaj

Entorsele de genunchi și rupturile de menisc reprezintă 15% din totalitatea accidentelor acute. Rupturile de ligament încrucișat anterior apar deobicei în accidentele de tip non-contact, în momentul în care jucătorul aterizează cu genunchiul hiperextins sau în urma unei miscari rotationale puternice. (fig x, fig. y)

Fig. 3-14 Ruptura de LIA Fig. 3-15 Accident in urma unei miscari rotationale

Ca urmari ale macro sau microtraumatismelor repetate si netrate corespunzator, impreuna cu prezenta altor afectiuni preexistente (reumatism, boli dismetabolice, neurologice s.a.), sportivii pot prezenta afectiuni cronice, care pot deveni recidivante si au un potential evolutiv agravant.

In volei, mai frecvent intalnite sunt urmatoarele : laxitatea articulara (cel mai des intalnita fiind in articulatia gleznei), artrita scapulo-humerala, spondiloliza.

Laxitatea articulara (instabilitatea ligamentara) in articulatia gleznei poate fi cauzata de slabiciunea ligamentelor din cauze congenitale sau dobandite. La sportivi, slabiciunea ligamentelor este cauzata adesea de accidentele multiple, netrate, tratate necorespunzator sau superficial. In situatia unei afectiuni congenitale, laxitatea favorizeaza accidentarile cauzatoare de retragerea prematura din sezon sau chiar din activitatea de performanta a unui sportiv.

Spondiloliza definește starea clinică cînd are loc fisurarea (fracturarea) porțiunii posterioare a inelului osos al canalului vertebral. Cel mai frecvent aceasta se petrece în regiunea lombară a coloanei vertebrale.

Cauza principală este datorată suprasolicitării repetate a regiunii lombare a coloanei vertebrale pe o perioadă îndelungată de timp. La voleibaliști, afecțiunile coloanei vertebrale sunt cauzate de mișcările foarte solicitante din timpul serviciului sau atacurilor aeriene.

3.2 Interviuri

Pentru a susține tema lucrării, am susținut ședințe de interviuri cu jucători de volei de ambele sexe (masculin și feminin), care sunt sau au fost sportivi de performanță în jocul de volei și au avut accidentări în timpul antrenamentelor sau meciurilor. Interviurile au fost cu studenții Universității Naționale de Educație fizică și Sport.

Interviul a constat din cinci întrebări, după cum urmează :

1. Ce accidentare ai suferit și de câte ori ai avut același tip de accidentare? (ex. Câte entorse de gleznă? ; Câte entorse de genunchi? ; Câte luxații de gleznă/genuchi? Etc.)

2. În ce circumstanță s-a produs accidentul? ( Ce gest motric a stat la baza accidentării?) Accidentul a survenit în timpul unui antrenament sau în timpul meciului?

3. În ce a constat recuperarea?

4. În cât timp ai reluat activitatea?

5. Ai rămas cu sechele posttraumatice?

Fisa nr. 1

Răspunsurile

1. Am avut trei entorse de gleznă până în prezent. (Am rugat subiectul să îmi ofere detalii despre cea mai recentă entorsă)

2. Accidentarea s-a produs în urma unui atac, la aterizare am călcat strâmb. (prin urmare o aterizare greșită). Accidentul s-a produs în timpul meciului.

3. Recuperarea a constat în fizioterapie timp de o lună.

4. Am reluat activitatea după o lună, imediat după ce am terminat perioada de fizioterapie.

5. După traumatism, și cele precedente, am rămas cu sensibilitate articulară.

Fisa nr. 2

Răspunsurile

1. Am avut o entorsă de gleznă

2. Am aterizat pe piciorul unui adversar, după un blocaj, accidentarea producându-se prin inversiune.

Incidentul s-a produs în timpul unui meci.

3. Recuperarea a constat din repaus, fizioterapie timp de două săptămâni, bandaj compresiv timp de 10 zile.

4. Am revenit în efort imediat după perioada de recuperare.

5. După traumatism, am rămas cu o ușoară laxitate ligamentară.

Fisa nr. 3

Răspunsurile

1. Am avut o singură luxație de gleznă

2. La o preluare de jos, nu am fost atentă la poziția piciorului pe flexie, a fost o mișcare violentă în care mi-a rămas glezna pe sol, sucită, am simțit durere, când încercam să îmi mișc articulația, durerea se intensifica (după incident). Incidentul s-a produs în timpul unui meci

3. Am ajuns la spital, unde mi-au fost readuse oasele în poziție corectă prin reducere, după am fost imobilizată prin atelă. Tratamentul a constat din repaus, gheață și compresie.

4. Am revenit în efort după 6 săptămâni.

5. După traumatism, am rămas cu o ușoară sensibilitate articulară.

Fisa nr. 4

Răspunsurile

1. Am avut un singur incident, trauma a fost ruptură de ligament încrucișat anterior.

2 În urma unui atac aerian, am aterizat cu genunchiul extins, în momentul în care am vrut să mă rotesc către coechiperi, pentru următoarea fază de atac, moment în care am auzit un zgomot de cracment și am simțit o durere puternică la nivelul genunchiului. Incidentul s-a produs în timpul unui meci.

3.Recuperarea a urmat după intervenția chirurgicală, am urmat ședințe de kinetoterapie pre-operatorii, timp de 4 săptămâni, după 4 săptămâni am avut intervenția chirurgicală de ligamentoplastie, urmată de o perioadă de recuperare prin kinetoterapie timp de 5 luni.

4. Am revenit în activitatea sportivă după o perioadă totală de recuperare de 10 luni, cu purtarea unei orteze de genunchi.

5. Nu am rămas cu sechele posttraumatice.

Am realizat în jur de cincisprezece interviuri, dar am ales să introduc în lucrarea de licență, pe cele mai relevante dintre ele, majoritatea fiind asemanantoare ca mecanism, fiind diferite doar tratamentul, perioada de revenire în activitate și sechelele posttraumatice.

Capitolul IV CONCLUZII

Datorită dezvoltării exponențiale a jocului de volei, cerințele și necesitățile dezvoltării performanței devin din ce în ce mai solicitante pentru sportivi, factorii determinanți apariției de traumatisme sunt în continuă creștere iar asta necesită o atenție din ce în ce mai sporită din partea cadrelor medicale deoarece performanețele sportive în jocul de volei se imbunățăsesc anual, astfel se cere îmbunătățirea constantă a calităților motrice ale jucătorilor și toată activitatea favorizează apariția accidentelor.

2. Începând cu a doua parte a acestui secol, exigențele pregătirii fizice dar și dificultatea procedeelor tehnice din sport, au crescut considerabil, ajungându-se astfel la solicitări maximale ale aparatului locomotor.

3. Se observă o tendință ascendentă a practicării jocului de volei în întreaga lume, dar cum nu există întotdeauna o cultură sportivă destul de dezvoltată în scopul educării persoanelor ce doresc să practice exercițiul fizic, este inevitabilă apariția accidentelor, datorate în mare măsură unei pregătiri deficitare a organismului pentru efort sau, de cele mai multe ori, unei dorințe de depășire a proprilor limite, implicit a limitelor organismului, concretizată prin nerespectarea regulilor de dozare a efortului. Astfel, incidența accidentărilor este ridicată, atât în rândul sportivilor cât și în rândul nesportivilor.

4. Orice accidentare presupune încetarea activității, ceea ce pentru un sportiv poate însemna, în funcție de perioada în care are loc accidentarea, atât imposibilitatea participării în cadrul unei competiții cât și o cădere psihică severă, cu atât mai mult, în situația în care a existat o pregătire intensă în prealabil, cu scopul de a participa la competiția în cauză, iar în opinia mea este unul din motivele principale pentru care studierea incidenței accidentărilor este o chestiune importantă indiferent de sportul practicat, cu atât mai mult în volei, un sport în continuă creștere.

5. În ultimele două decenii, medicii de specialitate au început să acorde o atenție sporită accidentărilor din jocul de volei, cu numeroase articole și cărți scrise pe această temă, totuși subiectul necesită o aprofundare mult mai puternică și sper că pot contribui prin prezentarea lucrării, la o abordare mult mai complexă în ceea ce privește incidența accidentărilor și factorii predispozanți sau determinanți ai incidentelor.

6. În momentul în care, toate cadrele implicate în această activitate (jucători, antrenori, medici, terapeuți) au cunoștințe în această speță, pot contribui la reducerea semnificativă a implicațiilor medicale și socio-profesionale pe care o accidentare le-ar putea avea și, deasemenea, pot îmbunătăți calitatea activității sportive.

7. Fiind, prin variația sa (sitting volleyball), un sport paralimpic încă din 1975, voleiul necesită adaptarea componentelor fundamentale de joc, pentru a nu crea situații favorizante de accidentare, unor sportivi cu afecțiuni pre-existente, iar acest lucru se poate face numai în momentul în care există o bază foarte solidă de informare cu privire la toate aspectele clinice și aceste să fie la îndemnă pentru oricine are nevoie de acces.

8. Prin studiul incidenței în jocul de volei, se creează baza solidă pentru orice voleibalist/ă, care își dorește să nu piardă contacul cu sportul preferat , iar starea fiziologică nu i-ar mai permite să continue activitatea sportivă de performanță. Urmând specializarea de Kinetoterapie, sportivul se poate reintegra din punct de vedere socio-profesional și în același timp poate să urmeze o recuperare a orcarui traumatism care i-a periclitat cariera sportivă și astfel să redevină independent funcțional, util sieși cât și societății.

9. Lucrarea are ca obiectiv motivarea cadrelor științifice către o cercetare dezvoltată asupra accidentărilor din volei și totodată pentru a atrage atenția către necesitatea unei bune educații motrice și medicale în vederea prevenirii accidentărilor la sportivi și a protejării integrității corporale a acestora.

10. Datorită complexității cerințelor psihologice și fizice pe care le-am demonstrat, consider că asocierea jocului de volei cu traumatologia sportivă oferă o optimizare a proceselor de prevenire ale accidentelor sportive, totodată reprezintă un punct de plecare către dezvoltarea cercetării științifice aprofundate în vederea supravegherii incidentelor și a limitării factorilor care determină accidentările.

BIBILIOGRAFIE

1.Bennassy, J., 1981, Traumatologie sportive, 2-e edition, Ediuta Masson – Paris

2.Bratu, M., 2013, Recuperarea în traumatologia sportivă, Editura Universitata -Bucuresti

3. Buzescu, A., 2014, Anatomie și biomecanică, Editura Bren – București

4. Cismaș, Gh., Ozarchievici C., 2001, Sporturi de luptă, Editura Printech – București

5. Dobosiu, C., Baciu, C., 1985, Traumatologie sportivă, Editura Tineretului – București

6. Drăgan, I., 1972, Patologie sportivă, Editura Stadion – București

7. Dumitru, Gh., 1994, Suferințele musculare ale sportivilor, Editura Mondograf – Constanța

8. Poenaru, D.V., 1985, Traumatologie și Recuperare Funcțională la Sportivi, Ed Făclia – Timișoara

9. Popescu, A.D., Predescu, C.M., 2004, Fiziologie, Editura Alexandru 27 – București

10. Reeser, J., 2003, Handbook of Sports Medicine and Science Volleyball, Editura Blackwell Science Ltd – Oxford, UK

11. Shewmann, B., 1996, Volleyball Centennial : The first 100 years, Editura Spalding Sports Libraby – SUA

12. Stănescu, N., 1972, Traumatologie sportivă curentă, Editura Stadion – București

13. Zaharia, C., 1994, Elemente de patologie a aparatului locomotor, Editura Paideia – București

14. http://www.dynamicchiropractic.com/mpacms/dc/article.php?id=31670

15. http://orthoinfo.aaos.org/topic.cfm?topic=A00183

16. http://www.fivb.org/EN/Medical/Document/FIVB_Medical_Injury_Prevention.pdf