Inchizitia Spaniola

Capitolul I

Inchiziția sau politica prezenței

I. 1 Instituirea Inchiziției

I. 2 Instaurarea rațională a Inchiziției pe teritoriul Spaniei

I. 3 Controlul nelimitat al Inchiziției asupra categoriilor sociale

Capitolul II

Puterea inchizitorială

I.1 Inchiziția – putere centralizatoare

II. 2 Inchizitorii sau natura puterii

II. 3 Familiares – miliția auxiliară a Inchiziției

II. 4 Mijloacele puterii inchizitoriale

Capitolul III

Modelul religios impus de Inchiziție

III. 1 Cartea versus Inchiziția

III. 2 Intelectualii și gânditorii

III. 3 Clerul

Capitolul IV

Pentru stat, împotriva statului

IV. 1 Inchiziția, armă absolută a monarhiei

IV. 2 Luminismul contra Inchiziției

IV. 3 Inchiziția spaniolă – regatul conformității

Concluzii

Bibliografie

=== Inchizitia spaniola ===

Capitolul I

Inchiziția sau politica prezenței

Inchiziția a fost o instanță judecătorească instituită de biserica catolică, prin decretul papei Gregor IX în anul 1231, în scopul depistării și reprimării sângeroase a așa-zișilor eretici. Sarcina interogatoriilor, persecuțiilor, torturilor și arderilor pe rug a fost preluată de către ordinele călugărești ale franciscanilor și dominicanilor. În fruntea Inchiziției a stat un Mare Inchizitor. Inchiziția a constituit una dintre cele mai grave erori săvârșite de Biserica Romano-Catolică, care a dus la crime pe scara de masă împotriva umanității.

După ce Romano-Catolicismul și-a consolidat puterea în Evul Mediu, cetățenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorințele, nu întotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au început să fie priviți ca eretici, ca inamici ai societății. La doi ani după masacrarea ereticilor albigenezi, Papa Grigore IX publică domeniul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunță înființarea unui tribunal supranațional care să judece cazurile de erezie. Intenția Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care să confirme sau să infirme temeinicia acuzației de erezie. Tribunalul a primit numele de inchiziție (lat. Inquisitio-cercetare, anchetă). Inchiziția a funcționat mai mult în țările din sudul și vestul Europei, în special în Spania și a început a judeca pe toți aceia care au încercat să răspândească printre credincioși învățături așa zise-false în materie religioasă, în dauna credinței. Biserica a considerat firesc să aibă și ea un for care să ceară socoteală celor care se amestecau în probleme religioase fără a fi – după părerea ei – competenți; acesta a fost Inchiziția. Ea a jucat un rol deosebit mai ales în istoria Evului Mediu. Condamnările care s-au făcut se datorează principiilor considerate optime pentru a apăra ordinea publică lezată prin învățăturile așa-zise eretice.

„Când era semnalată prezența ereziei într-o regiune, se anunța o anchetă: ori se deplasa tribunalul la fața locului, ori erau convocați suspecții, in corpore, la centru. Când era vorba de cazuri particulare, celui în cauză i se trimitea o citație prin parohia teritorială. Neprezentarea la locul stabilit în termen de 30 de zile atrăgea după sine excomunicarea, fapt care reducea șansele la proces. Adus în fața Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul,după care era interogat și un notar consemna întrebările și răspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizică erau folosite în cazul în care cel anchetat refuza să răspundă la întrebări. Așa-zisul eretic care își retracta erorile primea o sancțiune ispășitoare, după gravitatea constatată arbitrar.”1

Categoriile de pedepse degradante date de Inchiziție inculpaților erau:

posturi îndelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte.

participarea la celebrări liturgice comunitare stând într-un colț al bisericii, desculț și cu o lumânare aprinsă în mână.

purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor veșminte de culoare specială.

amenzi, confiscarea bunurilor, interdicția îndeplinirii a anumitor funcții publice.

închisoarea pe un timp determinat sau pe viață.

condamnarea la moarte.

Cei care aveau legături cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicați. Când un eretic refuza să retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredința judecătorului civil, care, de regulă, îi pregătea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchiziției o față monstruoasă (Thomas de Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Jean le Maitre, Bernard Gui, compromițând masiv Biserica. Au existat și inchizitori ceva mai corecți, unii dintre ei fiind declarați ulterior de Biserică chiar sfinți (Sf. Petru din Verona, Sf. Fidelis de Sigmaringen, Sf. Ioan Capistran). Biserica a declarat sfinți și martiri și pe unii dintre cei pe care Inchiziția i-a chinuit, condamnat la ani grei de temniță sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d'Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.). Oricât ar părea de straniu, Biserica Romano-Catolică nu a renunțat formal la Inchiziție decât în 1908, prin reorganizarea ecleziastică produsă sub papa Pius al X-lea. Dar nici până azi Biserica Romano-Catolică nu a condamnat Inchiziția ca instituție criminală.

I. 1 Instituirea Inchiziției

„În Spania secolului al XV-lea conviețuiau trei comunități religioase: creștinii, musulmanii și evreii. Creștinii, care în anul 1492 au încheiat Reconquista prin cucerirea orașului Granada, devin din acest moment cei mai puternici și doresc să-și impună rânduielile. Musulmanii au beneficiat de un răgaz însă evenimentele s-au precipitat în defavoarea evreilor.”2

Evreii au fost întotdeauna ținta diverselor afronturi, iar în Spania, ca și în restul Occidentului, exista un antisemitism latent. Poporul împreună cu stăpânii lor spirituali, călugării, considerau că evreii erau prea bogați și că făcuseră prea repede avere. În plus, talentul pe care îl probaseră în domeniul finanțelor publice, în exercitarea medicinei și scrisului, au făcut din ei consilieri foarte ascultați, intimi ai regilor și marilor seniori. În anul 1391, în numeroase orașe spaniole au avut loc adevărate pogromuri, cele mai importante declanșându-se la Sevilla, Barcelona, Valencia, Toledo, etc. Adesea, pentru a-și salva viața, evrei dintre cele mai cunoscuți s-au văzut obligați să îmbrățișeze creștinismul. Curând, acești convertiți ce purtau numele de conversos sau confesos au alcătuit o categorie numeroasă. Curând, însă, creștinii au pus la îndoială credința noilor convertiți pe care îi acuzau cu ușurință că practică în taină iudaismul. Dar poziția socială a conversos nu a slăbit, ci, dimpotrivă, ei au continuat să concureze înalta nobilime în exercitarea puterii și adesea au contractat cu aceasta alianțe matrimoniale.

„Cu toate acestea, problema religioasă devenea deosebit de importantă. În anul 1467, la Llerena în Extremadura, doi conversos au fost arși de vii pentru că practicau în secret religia mozaică. În campania de idei contra conversos, dominicanii, demascatori obișnuiți ai ereziei, au jucat un rol determinant, mai ales Alonso de Hojeda, stareț al mânăstirii din Sevilla, care a exercitat o mare influență asupra Regilor Catolici. El a descoperit că conversos din Sevilla se întruneau în taină pentru a profesa iudaismul și a cerut suveranilor să acționeze. O anchetă întreprinsă sub conducerea arhiepiscopului de Sevilla, Pedro Gonzales de Mendoza, a dovedit că în acest oraș, precum și în întreaga Andaluzie și Castilie, conversos practicau în secret iudaismul. Regii Catolici hotărăsc atunci să introducă Inchiziția în Castilia și solicită Romei o bulă de instituire.”3

Inchiziția din Aragon le-a servit drept model: aceasta exista din secolul al XIII-lea; deși tutelată de dominicani, ea depindea direct de Roma, iar în secolul al XV-lea nu mai desfășura decât o activitate limitată. În restul Spaniei, ortodoxia credinței era lăsată în grija episcopului local și a tribunalului său ecleziastic. Este imposibil ca Ferdinand de Aragon, a cărui încăpățânare de a impune Inchiziția era remarcabilă, să nu fi intuit că extinderea acestei instituții la întreaga Spanie reprezenta un mijloc de acțiune privilegiat, având în vedere că făcea să triumfe o formulă nouă în care rolul regilor devenea esențial.

„Prin bula de 1 noiembrie 1478, papa Sixtus al IV-lea a decis numirea ca inchizitori a doi sau trei ecleziaști în vârstă de peste 40 de ani, dar acorda regilor de Aragon și Castilia dreptul de a-i desemna și destitui. La 27 septembrie 1480, la Medina del Campo, dominicanii Juan de San Martin și Miguel de Modillo au fost desemnați inchizitori, iar Juan Ruiz de Medina – asesor al lor. Acestora li se acorda autoritate deplină asupra creștinilor botezați, și, imediat după desemnare, au luat drumul Sevillei, unde au început să-și exercite funcția în octombrie 1480, provocând fuga sau zadarnica rebeliune a conversos. La 6 februarie 1481 a avut loc primul autodafe în cursul căruia au fost arse șase persoane.”4

Foarte repede s-a impus necesitatea creării de noi tribunale în restul țării. La 11 februarie 1582, o brevă ratifica numirea a șapte noi inchizitori, toți dominicani, printre care Tomás de Torquemada. S-au înființat tribunale la Cordoba (1482), Ciudad Real și Jaen (1483).

„Regilor Catolici nu le-a trebuit mult să înțeleagă profitul pe care îl putea trage de pe urma Inchiziției, fie și numai în ce privește puterea statului; de aceea, i-a făcut loc printre formele de organizare ale puterii. Din anul 1480, Cortesurile ce-și aveau sediul la Toledo au confirmat existența a patru mari consilii: de stat, al finanțelor, Castiliei, Aragonului; un al cincilea își făcea apariția, Consiliul Inchiziției Supreme și Generale (Consejo de la Suprema y General Inquisición). La început, acest consiliu era format din patru clerici, unul dintre ei fiind Inchizitor general.”5

Instituirea Inchiziției a determinat o opoziție vehementă. În Aragon, Ferdinand a profitat de conjunctură pentru a reforma vechea inchiziție: suveranul îi numea și remunera pe inchizitori, tribunalul depinzând mai degrabă de rege decât de papă. Tribunalele Coroanei de Aragon: Zaragoza, Barcelona și Valencia se ocupau în primul rând de conversos. Grație averii lor, aceștia exercitau presiuni puternice asupra Romei pentru a determina o intervenție a papei. În anul 1482, Sixtus al IV-lea a emis o bulă în care condamna setea de profit a Inchiziției, judecățile sumare și tratamentul dur la care erau supuși numeroși creștini. În consecință, el cerea ca Sfântul Oficiu să fie controlat de episcopi. Ferdinand a reacționat imediat și l-a determinat pe papă să revină asupra deciziei. Mai mult, regele obținea și alte avantaje: îl obligă pe Sixtus al IV-lea să emită o bulă prin care, la 17 octombrie 1483, Torquemada, Inchizitor general al Castiliei, este numit Inchizitor general al Aragonului, Valenciei și Cataloniei, plasând astfel întreaga Inchiziție spaniolă sub o autoritate unică.

Criticile la aceasă măsură nu a întârziat să apară, căci aceasta punea în pericol vechile fueros (privilegii) ale Coroanei de Aragon. În plus, notabilitățile regatului, în special cele din Barcelona unde situația economică era critică, se temeau de plecarea în masă a conversos.6

Fără să țină cont de opoziția supușilor săi cât și aceea manifestată de conversos, în pofida importanței rolului acestora, Ferdinand numește în mai 1484 doi inchizitori la Zaragoza, pe Gaspar Juglar și Pedro Arbues de Epila. Activitatea intensă a noului tribunal a generat aceeași opoziție din partea conversos, grav amenințați, și a vechilor creștini atașați privilegiilor, iar aragonezii și-au exprimat cu fermitate refuzul. Tot în anul 1484, magistrații din Teruel interzic intrarea în oraș a doi inchizitori trimiși să înființeze un tribunal; aceștia sunt nevoiți să se retragă într-o localitate apropiată, Cella, de unde lansează excomunicări și interdicții împotriva Teruelului. Clerul orașului face apel la papă, care invalidează măsurile luate de inchizitori. Ferdinand recurge mai întâi la amenințări, apoi, în februarie 1485, cere autorităților aragoneze să pedepsească orașul rebel. Regele este nevoit să facă apel la trupele care staționau la frontiera cu Castilia; în fața forței, Teruelul cedează.

În acest timp, la Zaragoza, pe conversos începe să-i seducă ideea lichidării unuia dintre inchizitori. Crima, plătită apoi foarte scump, se comite la 15 septembrie 1485, în catedrala din Zaragoza unde inchizitorul Pedro Arbues de Ếpila este asasinat în timp ce îngenunchea în fața altarului. În fața acestei drame, vechii creștini, care se opuseseră și ei Inchiziției, își schimbă atitudinea. În afară de asasini, prinși și executați, represiunea a afectat în anii următori numeroase alte persoane.7

La Valencia opoziția a fost mai puțin violentă, mai legalistă, dar nu a știut întotdeauna să-și exploateze avantajele asupra Coroanei. Astfel, în anul 1484, valencienii îl acuză pe rege că le nesocotește privilegiile (fueros), instalând în oraș străini ca inchizitori. În același timp, ei propun modificări ale procedurii inchizitoriale: anularea instrucției în cazul decesului acuzatului înainte de pronunțarea sentinței; anularea confiscării automate a bunurilor celor întemnițați. Ca și barcelonezii, ei afirmau că Inchiziția va duce la ruinarea comerțului, punând numeroși oameni pe fugă. Los brazos (ordinele) senioriale și ecleziastice se temeau și ele; cele senioriale subliniau pericolul imperialismului jurisdicțional reprezentat de Inchiziție, iar cele ecleziastice considerau că noua instituție sustrage importante venituri bisericii locale. Acest aspect al lucrurilor va constitui una dintre cauzele profunde ale opoziției clerului față de voința regală.

Regele a încercat să atenueze tensiunea creată, acordând clerului câteva privilegii, dar, în paralel, a accelerat instalarea tribunalului.

Este elocvent exemplul Valenciei, deoarece el demonstrează voința de nezdruncinat a Regelui Catolic de a impune Inchiziția în întreaga Spanie și în special în propriul său regat. Nu exista nici un dubiu că această nouă instituție era o întreprindere a regilor Spaniei și nu a papei, care la început s-a lăsat surprins, iar ulterior a manifestat frecvent, dar nu prea energic, rezerve sau opoziție.

„Instrument al politicii regale, agent eficace al centralismului și pavăză în calea particularismului privilegiilor, Sfântul Oficiu va începe să se organizeze, să instaleze pe întreg teritoriul spaniol tribunalele necesare unei acoperiri satisfăcătoare a spațiului politic și social, în concluzie, să-și impună prezența.”8

I. 2 Instaurarea rațională a Inchiziției pe teritoriul Spaniei

Instalarea primelor tribunale a fost dificilă. În câțiva ani au fost, totuși, înființate în întreaga Spanie, cu excepția Galiciei, Navarrei și regatului Granada.

„Între anii 1480 și 1484 prima serie: Sevilla, Cordoba, Valencia, Ciudad Real, Jaen și Zaragoza. Andaluzia, unde conversos erau foarte numeroși, a fost dotată cu un dispozitiv aproape complet. Valencia și Zaragoza erau și ele importante centre de iudaism.”9

Din 1485 până în anul 1492 ritmul de instalare se accelerează, urcând din Andaluzia spre Castilia și întărind prezența Sfântului Oficiu în Aragon. Cele mai importante tribunale au fost instituite la Toledo (1485), Teruel, Barcelona (1486), Murcia (1488), Valladolid, Cuenca, Leon, Palencia (1492). În 1495 existau deja 25 de tribunale. Aria lor corespundea aproximativ cu aceea a diviziunilor ecleziastice. Granițele politice interne ale Spaniei nu contau: Orihuela din regatul Valencia depindea de tribunalul din Murcia, aflat în Castilia. Alfaro și Agreda, deși castiliene, țineau de Zaragoza. Districtele puteau fi modificate în funcție de necesități: Toledo pierde Alcazar în beneficiul Jaen-ului, Sevilla pierde Cadix în momentul creării tribunalului din Jerez. Pentru o mai mare eficacitate tribunalele nu aveau sedii fixe: inchizitorii din Barcelona organizau autodafeuri la Tarragona, Gerona, Perpignan, în afară de cele din orașul de reședință.

Inchizitorii veneau în fiecare oraș însoțiți de un fiscal (procuror), notari și de portărei, cu alte cuvinte, de întreg tribunalul. Se citeau bulele papale și edictele regale care îi împuterniceau, iar toți cei prezenți, în frunte cu reprezentanții municipalității, jurau că vor sluji pe Dumnezeu și pe rege, că vor glorifica credința catolică, că-i vor apăra și proteja pe administratorii Sfintei Inchiziții. După aceea, se rostea edictul de grație: cei care continuau să practice iudaismul aveau la dispoziție 40 de zile pentru a reveni la credința creștină printr-o penitență ușoară. Deși dificultățile au fost mari și inchizitorii au întâmpinat rezistență, ei au știut totuși să exploateze prestigiul lor în popor împotriva ostilității unei mari părți a claselor dominante.

„Către anul 1500 activitatea Sfântului Oficiu se reduce foarte mult. Evreii, principalul centru de interes, devin din ce în ce mai mari. Pentru ca un tribunal să funcționeze avea nevoie de o activitate susținută, altfel veniturile din amenzi și confiscări nu mai acopereau cheltuielile.”10

Singurele modificări în rețeaua tribunalelor au fost determinate de funcționarea temporară a unui tribunal al flotei și de înființarea unui tribunal al Curții.

Spania era împărțită în 14 districte. În general, ele erau omogene ca suprafață: opt aveau o suprafață de 27.000 – 33.000 km² (Cordoba, Granada, Sevilla, Valencia, Santiago de Compostella, Calahorra, Cuenca, Murcia), trei – între 42.000 și 48.000 km² (Llerena, Zaragoza, Toledo). Există totuși excepții: insulele Baleare și Canare (5014 km² și respectiv 7273 km²) și Valladolid, un adevărat gigant cu 89.873 km². Aceste teritorii se caracterizau încă printr-o anumită masivitate în comparație cu districtele mici și complexe din 1507. Controlul exercitat din Capitală, care ocupa o poziție centrală, era, astfel, facilitat.11

Dacă într-o primă perioadă circumscripțiile ecleziastice au fost respectate, ulterior ele au fost încălcate, ca și frontierele politice. Tribunalul din Zaragoza îngloba episcopiile din Lerida, Jaca, Barbastro și Huesca, plus părți ale celor din Taragona, Sigüenza, Pamplona și, evident, arhiepiscopia de Zaragoza. Inchizitorii din Toledo au abandonat dioceza din Alcazar, care făcea parte din arhiepiscopia toledană, căcă era prea departe, iar Murcia și-a asumat răspunderea. Inchiziția nu ținea cont nici de privilegiile de jurisdicție garantate: existau mânăstiri și teritorii vere mullius (nu depindeau de nici un episcop). Aceste schimbări atestă o singură preocupare: grija de a controla cât mai bine teritoriul.

„A controla districtul în prima jumătate a secolului al XVI-lea însemna a-l vizita. Tribunalul nu mai era itinerant; el se stabilise, de regulă, în centrul districtului; trebuia, deci, găsită o nouă metodă de control. Această necesitate devenise iminentă încă din anul 1500. Instrucțiunile recomandau inchizitorilor să meargă fiecare în altă parte, împreună cu un notar secret pentru a câștiga timp și, după examinarea mărturiilor la sediul tribunalului, să procedeze la arestarea vinovaților. Sediul tribunalului era centrul și pivotul activității inchizitoriale. Pornind de aici, fiecare inchizitor călătorea cu un personal redus, având puteri limitate. Ruptura de vechiul sistem nu s-a produs în mod brutal, dar formula tribunalului fix și a vizitelor ce se completau reciproc se impunea.”12

Perioada 1525-1530 a marcat o cotitură în sensul că numărul proceselor judecate a crescut. În anul 1529, acesta era egal cu numărul celor judecate la Toledo. Deși se ocupa în special de conversos, Inchiziția a început să se intereseze și de vechii creștini: sporește numărul blasfematorilor, al celor ce proferează cuvinte necuviincioase, etc.

În fiecare regiune, inchizitorul petrecea o perioadă îndelungată pentru a putea să viziteze toate localitățile importante și să desfășoare o activitate eficace. Jean Pierre Dedieu apreciază că între 1550 și 1560 un inchizitor petrecea cel puțin o treime din exercițiul inchizitorial în vizită și că, tot atunci, erau pronunțate patru cincimi din numărul sentințelor. Vizita era, deci, piesa forte a angrenajului Inchiziției în primele două treimi ale secolului al XVI-lea.

„Inchizitorul era prezent peste tot, făcând uz de autoritatea sa. Inchiziția devenea o realitate concretă în ochii oamenilor. Ea impresiona cu atât mai mult cu cât nu ezita să atace notabilitățile. Din anul 1525 până în 1560 tribunalul din Toledo a desfășurat o vânătoare sistematică împotriva inhabiles, convocați cu prilejul vizitelor. Vizita era și cel mai bun instrument de propagandă al Sfântului Oficiu: ca un fel de autodafe, ea era marcată de ceremonii solemne și pompoase menite să impresioneze mulțimea care vedea cum toate notabilitățile se conformează ordinelor inchizitorului.”13

Către 1560 asistăm la o nouă schimbare. În 1561, instrucțiunile Inchizitorului general Valdés suspendă autonomia inchizitorului în timpul vizitei. El nu mai putea judeca decât cazuri ușoare. Procedura câștigă teren în detrimentul acțiunii imediate și exemplare care se materializa prin judecata pe loc.

Consiliul suprem a încercat să mențină sistemul în vigoare, dar înșiși inchizitorii s-au eschivat de la această sarcină. Unii se îmbolnăveau înainte sau în timpul vizitei, alții refuzau pur și simplu să plece, argumentând cu lipsa de importanță a acestor deplasări făcute numai pentru câteva cazuri.

Consiliul Suprem organiza periodic inspecții la tribunale pentru a controla comportamentul inchizitorilor și personalului acestora. Aceste inspecții erau încredințate inchizitorului de la un alt tribunal care folosea un chestionar, întotdeauna același, cu 49 de întrebări. Întrebarea 29 se referea la vizitarea districtului aflat sub jurisdicția tribunalului. 14

În prima treime a secolului al XVII-lea vizita mai juca un anumit rol, după care, cu foarte mici excepții, dispare. Prin comisari și familiares, Sfântul Oficiu dispunea de o rețea de agenți locali care înlocuia vizitele. Comisarii erau clerici, reprezentanți ai Inchiziției în ținut; puterea lor era limitată, dar ei jucau un rol important: citeau sau ordonau să fie citit edictul credinței, strângeau denunțurile, procedau la arestări din ordinul tribunalului și inițiau anchete la cererea acestuia.

La sfârșitul secolului al XVI-lea, activitatea Sfântului Oficiu devenise mai birocratică. Sondajele efectuate la Logroňo, Cuenca, Llerena și Granada ne-au permis să considerăm că Toledo este un caz reprezentativ pentru această evoluție.

„Activitatea Sfântului Oficiu se sedentarizează, nu se mai pleacă în căutarea delincvenților, ei sunt așteptați. Marele corp al Inchiziției pare să fie atins de paralizie, sclerozat, anunțând, astfel, secolul al XVIII-lea, în cursul căruia instituția va înregistra o activitate redusă.”15

În câteva decenii, Inchiziția a pus la punct o rețea de districte omogene, de o modernitate remarcabilă; fără a ține seama de vechile granițe politice sau ecleziastice, ea și-a întărit coeziunea, vizând o mai mare eficacitate a activității. Inchiziția a trecut, de asemenea, de la o activitate itinerantă la una sedentară care a rupt-o încetul cu încetul de popor.

Odată spațiul geografic acoperit, a reușit oare Sfântul Oficiu prin mijloacele folosite să controleze toate categoriile societății?

I. 3 Controlul nelimitat al Inchiziției asupra categoriilor sociale

Sfântul Oficiu a dorit ca nici o categorie socială să nu rămână în afara controlului lui. S-ar părea că a reușit în această tentativă, dar nu este decât o impresie, încă insuficient fundată de analiza statistică. Numai analiza la computer a ansamblului relatărilor de cauze efectuată de Gustav Henningsen și Jaime Contreras ne va permite să răspundem definitiv la această întrebare. Se observă, pe de altă parte, că, grație tuturor acelor familiares distribuiți în ansamblul corpului social, Inchiziția putea pretinde că supraveghează întreaga societate.

Inchiziția a persecutat în aceeași măsură pe bărbați și femei. Se poate constata imediat că bărbații au reprezentat trei pătrimi din acuzați, dar proporția bărbaților și femeilor a oscilat în funcție de delicte: în cazul blasfemiei acuzatul este întodeauna sau aproape întodeauna un bărbat. Totuși, în anumite regiuni și în anumite perioade, procentul femeilor persecutate depășește pe cel al bărbaților.

„Un caz limită este cel al Granadei, după revolta organizată de moriscos, care, în perioada 1573-1577, au reprezentat peste jumătate din acuzații judecați de acest tribunal: dintre moriscos 56 % erau femei. Procentul ridicat al femeilor din această categorie face ca ponderea acestora, în totalul acuzaților, indiferent de delict, să se ridice la peste 43 %. În marea criză, pe care a traversat-o regatul Granada confruntat cu un an de război, femeile au jucat un rol important de îndoctrinare, de catehizare și de apărare a religiei lui Mahomed.”16

În funcție de regiuni și perioade, moriscos și conversos au exercitat o influență mai mult sau mai puțin importantă. După expulzarea moriscos din regatul Granada, tribunalele castiliene – cel din Cuenca, printre altele,- au avut mult de lucru cu noii veniți. În secolul al XVI-lea, evreii veniți din Portugalia au îngropat considerabil numărul acuzaților din numeroase tribunale. Trebuie menționați și străinii din zonele de frontieră sau de litoral: la Logroňo, în perioada 1592-1598, francezii au reprezentat 13%; tribunalul din Sevilla a judecat persoane de origine foarte diversă: din 1606 până în 1612, din 206 acuzați 49 au fost străini.

„Dacă se analizează pe stări, profesii, meserii și se alcătuiește grupe socio-profesionale, se va constata că la Toledo aproximativ un sfert din numărul acuzaților aparțineau lumii agricole, meseriași și micii comercianți – o altă pătrime, negustorii și bancherii – 8%, clerul – peste 11% iar călugării – peste jumătate din această fracțiune. Ponderea femeilor în aceste diverse categorii înregistrează aproximativ același procentaj, mai puțin în cazul clerului.”17

La Logroňo clerul reprezenta peste 12%, țăranii și păstorii – aproximativ 22%, în timp ce meseriașii și micii comercianți – 47%. La Llerena, din 1589 până în 1592, se cunoaște apartenența socială a majorității acuzaților: 250 din 259. Aici clerul avea o pondere mult mai ridicată – 62 de persoane, din care 31 preoți, 26 călugări (din care 10 franciscani) și 5 călugărițe, adică un procent neobișnuit, 24,8%. Plugarii, muncitorii zileri, păstori, căruțașii, surugii, catârgii, reprezentau ceva mai mult de sfert, 66, adică 26,4%. Numărul meseriașilor, micilor comercianți din orașe sau târguri se ridica la ceeași cifră. Ultimul sfert era alcătuit din notabilități, numeroși medici și juriști (notari, avocați, judecători), mai puțin nobili (un caballero, un hidalgo); urmau cei din categoria diverse: soldați, studenți, servitori, sclavi, polițiști (trei alguaciles).

Din toate aceste informații ajungem la următoarele concluzii:

o puternică reprezentare a clerului și a oamenilor cu studii (juriști și medici);

o slabă reprezentare a nobilimii;

o preponderență a citadinilor, confirmată de analiza seriilor toledane în care Madridul apare 20% din total, Toledo – cu 12% și mai multe orașe mici – cu aproximativ 2%. Cazul Logroňo nu ne permite să tragem concluzii deoarece, cu toate că orașul Agreda întrunește singur 24% din numărul acuzaților, 72 din 77 sunt moriscos, fapt ce modifică datele.

Este greu de știut dacă numărul mic de nobili urmăriți se datorează unei slabe delicnvențe în acest mediu sau faptului că Inchiziția închidea ochii. Este evident, însă, că activitatea Sfântului Oficiu nu s-a oprit nici la scările palatelor, nici la porțile mânăstirilor. Astfel, caballeros puteau fi aspru pedepsiți când comiteau păcatul rușinos. Anumite personaje la modă în epoca lor au dispărut brusc în închisorile secrete unde au avut mari necazuri; acesta a fost al umanistului Juan de Vergara, al arhiepiscopului de Toledo, Carranza, al doctorilor Cazalla (care a murit pe rug), Constantino sau Egidio, al lui Juan de la Cury, al părintelui Sigüenza, al călugărului Luis de León, al lui Jose Fernandez, el însuși inchizitor, sau al unor oameni de stat ca Macanaz sau Pablo de Olavide. Majoritatea victimelor marilor autodafeuri de la Valladolid (1559 și 1561) au fost femei și bărbați de origine socială foarte distinsă, mulți provenind din familii celebre, chiar din înalta nobilime.

„Pentru a realiza o expansiune socială și geografică, Inchiziția s-a dotat cu mijloace eficace, de concepție modernă, câteodată avansate față de timpul respectiv. Deși nu a afectat direct totalitatea populației, Inchiziția a fost prezentă în mintea tuturor. Aceasta a ajuns să facă parte din viața cotidiană, așa cum o dovedește literatura. Dacă în prima perioadă Inchizitorul nu era decât un personaj necunoscut, descoperit cu prilejul unei vizite, Inchiziția Secolului de aur, cu întregul ei cortegiu de imagini, înspăimântător sau liniștitoare, a pătruns în structura mentală a tuturor spaniolilor.”18

Capitolul II

Puterea inchizitorială

I.1 Inchiziția – putere centralizatoare

„Prezența remarcabilă a Inchiziției pe întregul teritoriu, instalarea trainică a tribunalelor permanente bine repartizate în țară, în sfârșit, sistemul vizitelor – toate acestea nu duc la concluzia că Inchiziția ar fi fost o instituție descentralizată sau, cu atât mai puțin, regionalizată. Chiar în primul secol al istoriei, ea a fost, dimpotrivă, un model de centralizare. Cu o structură piramidală a puterii, cu un caracter foarte modern, ea a acționat cu o eficacitate excepțională care a făcut din ea nu numai aliatul privilegiat al catolicismului roman, ci, mult mai mult, un element esențial al aparatului de stat, cel mai bun auxiliar al lui Leviathan.”19

Între Inchiziție și monarhia spaniolă a existat o strânsă colaborare, ci și faptul că, timp de peste două secole, a existat o identitate între aparatul de stat și puterea inchizitorială.

Inchiziția a fost de timpuriu condusă de un consiliu, denumit în 1483 Consiliul Inchiziției Supreme și Generale, pe scurt Suprema.

Pentru ca să înțelegem modul de funcționare și sensul sistematic al Inchiziției trebuie să fie date răspunsuri satisfăcătoare la câteva întrebări esențiale:

Cum controla Suprema activitatea aparatului inchizitorial, cum se înfăptuia supravegherea ierarhiei?

Cine erau inchizitorii și care era natura puterii lor?

Care erau mijloacele umane și materiale de care dispuneau inchizitorii pentru a-și îndeplini misiunea?

Consiliul Suprem al Inchiziției, ai cărui membri erau numiți de rege, desfășura o intensă activitate: consilierii se întruneau luni, miercuri și vineri dimineața: marți, joi și sâmbăta seara. Legătura acestui consiliu cu guvernul Spaniei era una organică, deoarece doi membri ai Consiliului Castiliei asistau cu regularitate la ședințele de seară. Majoritatea consilierilor erau selecționați dintre inchizitorii tribunalelor de provincie, alături de care figurau prelați sau juriști (titrați) cu o certă experiență. Consiliu cunoștea, deci, din interior felul cum funcționa sistemul, iar consilierii îi cunoșteau personal pe inchizitorii din provincie, chiar și personalul mai puțin important, datorită inspecțiilor periodice organizate de Suprema cu participarea consilierilor.

„Sarcinile Consiliului erau numeroase: el elabora instrucțiunile cărora trebuiau să se conformeze tribunalele provinciale, cum ar fi celebrele instrucțiuni ale lui Deza din 1500 sau ale lui Valdes din 1561; el le modifica sau le completa în funcție de conjunctura politică sau religioasă. De la sfârșitul secolului al XVI-lea, în special, Consiliul a îndrumat și reorientat permanent activitatea tribunalelor din provincie prin intermediul faimoaselor cartas acordadas, veritabile circulare ale căror conținut era pregătit și hotărât în sesiunile Supremei.”20

Consiliul controla activitatea inchizitorilor provinciali, examina cu grijă rapoartetle asupra vizitelor efectuate de inchizitori în districte, cerceta amănunțit relatările de cauze care, cel puțin din 1565, au devenit regulate.

Consiliul judeca cauze în apel, examina întotdeauna cauzele cele mai grave, cele care antrenau o condamnare la moarte, și comuta adesea pedepsele capitale în pedepse cu închisoare sau galere pe viață; el arbitra și în cazurile de vot contradictoriu, destul de frecvente în procesele importante; îi judeca pe membrii Sfântului Oficiu ale căror crime erau dovedite, de exemplu familiares vinovați de asasinat.

Influența Supremei asupra instituției a crescut din ce în ce mai mult, iar puterea ei de control s-a amplificat fără încetare. În secolul al XVIII-lea, în perioada destrămării, a decadenței instituției, inițiativele aparțineau numai Supremei.

„Modul de funcționare a Consiliului era reglementat de o ierarhie foarte strictă. Votul se derula în ordinea vechimii membrilor, cei mai vechi votau ultimii. Consiliul era prezidat de Inchizitorul general. Din 1481 până în 1820 au funcționat 45 de Inchizitori generali, media mandatului fiind de aproximativ șapte ani și jumătate, dar aceasta nu este decât o medie. Cinci inchizitori generali au păstrat postul peste 20 de ani: Fernando de Valdes (1546-1566), Gaspar de Quiroga (1573-1594), Diego de Arce y Reinoso (1643-1665), Diego de Sarmiento y Valladares (1669-1694), Felipe Beltran (1761-1783). Dimpotrivă, alții nu și-au exercitat mandatul decât câteva luni: Juan Pardo de Tavera în 1538, Alonso Fernandes de Aguilar y Cordoba în 1699 și Diego de Astorgga y Cespedes în 1720.”21

Suprema nu ezita să controleze activitatea unui tribunal sau activitatea personală a fiecărui inchizitor. Ea îl însărcina pe unul dintre membrii ei cu o misiune de inspecție sau, mai frecvent, încredința unui inchizitor de la un alt tribunal această misiune, acordându-i depline puteri pentru a-și putea duce la bun sfârșit ancheta. La încheierea misiunii inchizitorul întocmea un raport amănunțit pe care îl înainta Supremei: raportul putea antrena destituirea sau mutarea cuvioșilor părinți a căror activitate nu era satisfăcătoare.

„Aceste rapoarte de inspecție nu au fost suficient studiate, fapt extrem de regretabil, căci ele aduc lămuriri prețioase în legătură cu modul de funcționare a tribunalelor, prezentându-i pe inchizitori mai aproape de imaginea oamenilor obișnuți. De îndată ce sosea la tribunalul vizat, inspectorul aduna martorii pe care-i alegea după bunul lui plac; de fapt, aproape întregul personal al tribunalului, de la inchizitor până la aprozi și gardienii închisorii, era interogat. Dar și deținuții ce se aflau atunci în celule în așteptarea procesului, și condamnații care-și ispășeau pedeapsa, și familiares ai Sfântului Oficiu și alte persoane puteau fi folosite ca martori.”22

Majoritatea inspecțiilor aveau, însă, un carater general: o vizită amănunțită a închisorilor, cu aprecieri privind starea fiecărei celule; o examinare a deținuților și a stării sănătății lor; inspectarea secretului,a cheltuielilor, materialelor și, bineînțeles, a întregului personal al tribunalului.

„La anchete inspectorii foloseau un chestionar-model cu 49 de întrebări pe care le puneau martorilor. Informațiile pe care doreau să le obțină vizau exercitarea funcțiilor inchizitoriale, nivelul lor de cultură, respectarea instrucțiunilor. Chestionarul se interesa de familiares, de numărul lor, de condiția lor, de legalitatea numirii lor; de soarta deținuților care trebuiau să fie tratați în mod onest, de apărarea lor, de comportarea judecătorului care se ocupa de bunurile acuzaților, a executorului sechestrelor, și, în sfârșit, a ofițerilor de poliție.”23

Suprema dispunea de un extraordinar dosar personal pe care îl folosea la orientarea carierei oamenilor, la promovarea sau distrugerea lor. În ceea ce-l privește pe istoric, el descoperă oamenii, smulge masca cu care inchizitorii apar în tribunal.

II. 2 Inchizitorii sau natura puterii

Trebuie neapărat să fie spulberat un mit. Pentru că inchiziția medievală a fost instituția dominicanilor, pentru că Inchiziția spaniolă sub Regii Catolici a fost dominată la început de dominicani, pentru că Marele Inchizitor a fost dominicanul Torquemada, se creează impresia că inchiziția spaniolă a fost condusă și controlată de ordinul fraților predicatori, care, după cum se știa, au jucat un rol important în lupta împotriva ereziei.

„Care era totuși originea inchizitorilor? Explorarea prețiosului fișier alcătuit de Jean-Pierre Dedieu pentru tribunalul din Toledo, deși se referă numai la secolele al XV-lea și al XVI-lea, permite schițarea unui răspuns, mai ale că tribunalul din Toledo era, fără îndoială, cel mai important: Suprema îi trimitea la Toledo pe cei mai remarcabili inchizitori, pe cei care întruchipau perfect modelul funcției.”24

Jean-Pierre Dedieu a recenzat la Toledo 57 de inchizitori între 1482 și 1598. Este semnficativă solida formație universitară a acestor inchizitori: printre ei, 41 de licențiați și 14 doctori; 96% dintre inchizitori erau juriști. Ei făceau parte din categoria din care provenea realmente guvernul Spaniilor din timpul lui Carol al V-lea și, mai ales, cel al lui Filip al II-lea.

Solide studii universitare, în care dreptul civil și canonic (Leyes y Canones) au pondere la fel de mare ca și teologia, sunt condiții necesare pentru a păși pe calea puterii. Pentru cei mai dotați sau cei mai norocoși, dar și pentru cei mai abili, itinerarul are întotdeauna aceleași etape: un mare colegiu universitar, intrarea în consiliul de canonici sau vicariatul unei dioceze, debutul la Sfântul Oficiu ca procuror, exercitarea funcției de inchizitor la unul sau mai multe tribunale, chemarea la Consiliul Supremei și ridicarea la rangul de episcop, președinția unuia dintre tribunale (Granada și Valladolid în Castilia; Barcelona, Zaragoza și Valencia în Aragon; tribunalele din Indii); în sfârșit, o distincție majoră – președinția unuia dintre marile Consilii ale regatului: Consiliul Indiilor, Consiliul Castiliei, Consiliul de Stat. Politica și religia, sunt indisolubil legate, dar mai ales în exercitarea puterii.

„Pentru a obține această putere există deci luptă, concurență. Nu înseamnă că aceste studii înalte au dat inchizitorilor gustul speculaței intelectuale, ori le-au permis să acceadă la o concepție pacificatoare în relațiile umane. Practica delațiunii era atât de frecventă încât licențiații sau doctorii deveniți inchizitori nu aveau nici un fel de scrupule în a o recomanda creștinilor pentru a descoperi eroarea, erezia sau grave delicte de morală. Cele mai remarcabile virtuți ale spiritului public puteau să se îmbine cu ambiția excerbată, cu invidia, orgoliul, ostentația și duritatea.”25

Inchizitorii nu alcătuiau câtuși de puțin o castă de călugări fanatici, rupți de restul lumii. Aleși în mare parte (aproximativ 90%) din rândul clericilor, ei făceau deja parte din înalta ierarhie bisericească pentru care erau pregătiți prin educația și calitățile lor. Prin formația lor, erau în majoritate eminenți și, firește, erau puși să facă dreptate, să aplice legile civile și religioase, exrcitându-și astfel meseria. Ei puteau fi oameni de o remarcabilă calitate intelectuală, și, de asemenea, Claire Gulhelm ne dezvăluie modul în care, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, inchizitorii din Toledo au condus interogatoriile cu preafericitele: „După părerea noastră, aceste interogatorii se remarcă prin sobrietate și rigoare. Inchizitorii nu recurg la acel joc de complicitate cu acuzatele bazat pe întrebări echivoce, sugerând răspunsuri bizare și fantasmagorice. Întrebările se referă mai ales la felul cum aceste femei practică orațiile mentale, atingând diverse grade (…). Nici un fel de interes binevoitor față de impulsurile stranii, mâinile împreunate, durere și sleirea puterilor, extaz și reverie…”26

Acești oameni erau angajați în cursa pentru putere, erau preocupați de o carieră care putea să-i conducă pe cei mai buni sau mai abili la președinția unei dintre cele mai importante curți de justiție din regat, să le asigure un loc într-unul dintre Consiliile de conducere, sau o episcopie. Funcția inchizitorială nu reprezenta pentru ei decât o etapă, mai mult sau mai puțin îndelungată, în a lor cursus honorum. Exercitarea puterii inchizitoriale se putea cu greu deosebi de celelalte puteri, fie și numai din cauza frecventelor implicații politice ale activității inchizitoriale se puteau cu greu deosebi de celelalte puteri, fie și numai din cauza frecventelor implicații politice ale activității inchizitoriale. Pe de altă parte, acestora le erau caracteristice pasiunile și slăbiciunile celorlalți oameni: orgoliul și ambiția erau trăsăturile lor dominante, iar în cursa pentru onoruri ei nu-i cruțau pe concurenți. Unii erau violenți sau chiar brutali, alții erau rapace, în timp ce alții nu puteau renunța la plăcerile carnale. Puteau iubi muzica, dansul, poezia și cita pe Gongora. Chiar dacă printre ei erau și sadici, existau, totuși, și unii capabili de compasiune și generozitate.

II. 3 Familiares – miliția auxiliară a Inchiziției

„Cazul acestor familiares ai Inchiziției, deja abordat de mai multe ori, merită să fie studiat mai îndeaproape, cu atât mai mult cu cât, în ansamblu, el a fost foarte puțin analizat: astfel Henry Kamen, deși bine documentat, consacră acestora mai puțin de două pagini, făcându-se mai ales ecoul nemulțumirilor pe care creșterea numărului lor le-a provocat în societatea civilă.”27

Familiares erau angajații laici ai Sfântului Oficiu gata întotdeauna să îndeplinească misiunile pe care le solicita tribunalul, iar, în schimbul serviciilor făcute, beneficiau de anumite privilegii.

„Familiares au apărut foarte devreme în istoria Inchiziției spaniole, astfel că în anul 1501 au putut fi numărați 25 la Valencia. Aceștia au apărut din necesitatea de a conta pe un număr de auxiliari laici capabili să participe direct la o urmărire sau o arestare, fapt confirmat de actul de numire care era însoțit de o autorizație explicită de port armă. Așa cum observă Kamen, majoritatea denunțurilor au pornit de la vecini, prieteni, rude, iar rolul familiares în această privință nu a fost decât secundar. Ei au servit în principal ca poliție auxiliară, acționând prin mandat de împuternicire ca braț laic în absența puținilor alguaciles de care putea dispune Inchiziția. Numele lor se explică prin condițiile în care erau numiți la început, la masa inchizitorilor, în cursul vizitelor pe care aceștia le efectuau în districtul respectiv.”28

Creșterea rapidă a numărului familiares a fost direct proporțională cu activitatea instituției. Astfel, la Valencia numărul lor a crescut de la 25 în anul 1501 la 57 în anul 1568. La Cordoba creșterea a fost mai rapidă și, de altfel, se va lua acest tribunal ca exemplu pentru a schița o sociologie a familiares și a analiza sensul evoluției acestei categorii.

Cine erau familiares? Din ce sectoare ale populației erau ei aleși? Situația a înregistrat o evoluție permanentă așa cum dovedește cazul Cordobei.29

În anul 1544, la capătul unei perioade de recrutări intense, nu mai poate exista nici un dubiu. Mica populație urbană de meseriași și prăvăliași, în special vechi creștini, este aceea care a furnizat Sfântului Oficiu poliția auxiliară de profesie.

Grupul familiares nu includea nici un caballero (membru al micii nobilimi din Spania, care avea obligația să servească în armată cu calul său), nici un reprezentant al burgheziei urbane, al negustorilor și oamenilor legii. Omogenitatea grupului este absolut impresionantă.

Grupul familiares aveau multe privilegii sociale și economice, printre care enumerăm: erau scutiți de obligația de găzduire, de aceea de a incartirui militari, de participarea la parăzi (alardes), erau exceptați de la taxa pentru curățenia orașului (cazul Sevillei), dela contribuția la aprovizionarea Invincibilei armade. Totodată, procesele demonstrează că în categoria familiaturas erau din ce în ce mai multe notabilități sau oameni bogați și că această categorie a generat vii nemulțumiri în rândurile populației urbane, deoarece privilegiile unora făceau tot mai grea viața umilă a celorlalți.

Aceste privilegii nu constituiau mobilul interesului pe care caballeros îl manifestau față de calitatea de familiar, deoarece ei beneficiau oricum de ele. Dar familiatura avea marele avantaj de a facilita portul de armă și, mai ales, de a acorda un privilegiu de jurisdicție care putea fi prețios. Mai mult, investirea cu calitatea de familiar era precedată de o anchetă geneaologică, puritatea originii categoriei de familiares fiind astfel explicit atestată.

Devenit mai curând o sursă de privilegii decât un angajament de serviciu, așa cum a fost la începutul istoriei Sfântului Oficiu, familiatura nu putea evita riscul venalității. Inspecțiile la tribunale atestă că în mai multe rânduri unii inchizitori au traficat titlul de familiar, fie vânzându-l, fie primind cadouri din partea solicitanților: inchizitorul din Sevilla, Alonso de Hoces, a trebuit să răspundă în 1611 la mai multe acuzații de acest fel. Însăși Suprema, având dificultăți financiare la prețul de 1500 de ducați. Venalitatea a permis cu siguranță unor noi creștini să se infiltreze în diverse locuri în această miliție sfântă.

„Calitatea de familiar devenea adesea un bun patrimonial și se încerca conservarea lui. După 1630, peste un sfert din familiares din Cordoba erau urmașii unui tată, bunic, socru sau unchi care acționaseră în această instituție și se bucuraseră de privilegii. De semnalat, de asemenea, prezența printre familiares a câtorva femei: Catalina Augustina de Canete din Montilla în 1648 și Luisa de Agarbe y Armejo din Andujar în 1790.”30

Numeroase notabilități au văzut familiatură doar un element de prestigiu, iar în cazul caballeros – un element de putere și de control social. Dar acapararea posturilor de familiares de către notabilități a diminuat, fără îndoială, eficacitatea instituției ca poliție a credințelor și moravurilor. Notabilitățile au folosit avantajele instituției fără a se considera angajate în serviciul ei. Auxiliari redutabili ai puterii inchiziționale la începutul istoriei Sfântului Oficiu, familiares nu vor mai reprezenta, în special după 1650, decât întruchiparea privilegiilor inutile și insuportabile, de care se va folosi ideologia luminiștilor pentru a contesta puternicul tribunal.

II. 4 Mijloacele puterii inchizitoriale

Când scriem inchizitori ne gândim la judecători: doi sau trei la un tribunal, alături de care trebuie să-i adăugăm pe procurori. Fiecare tribunal dispunea și de un important personal de execuție fără de care nu ar fi putut să-și ducă la bun sfârșit misiunea.

În anul 1500, la Valencia existau doi inchizitori și un asesor, procurorul, un agent de poliție (alguacil), trei notari, doi curieri, un preceptor de amenzi și confiscări, un aprod, doi gardieni și un chirurg.

„La sfârșitul secolului la XVI-lea, la Sevilla echipa era și mai numeroasă: trei inchizitori, un procuror, un judecător al bunurilor confiscate, patru secretari, un preceptor, un agent de poliție, un avocat al trezoreriei, un gardian al închisorilor secrete, un notar sal bunurilor, un curier, un aprod, un gardian al închisorii pe viață, doi capelani, un medic. În plus, tribunalul din Sevilla avea experții lui titularizați pentru calificarea cauzelor, șase juriști și șse teologi. Este vorba despre unul dintre tribunalele cele mai redutabile.”31

Toți aceștia aveau funcții precise: notarul de sechestre trebuia să înregistreze toate bunurile puse sub embargo în așteptarea deciziei privind restituirea sau confiscarea lor; notarul secret înregistra declarațiile martorilor și acuzaților, iar notarul general juca rolul de secretar al tribunalului înregistrând sentințele, edictele, organizând autodafeurile. Un alguacil era însărcinat cu arestarea suspecților, cu urmărirea fugarilor; curierii, însărcinați inițial cu transmiterea depeșelor în teritoriul aflat sub controlul tribunalului, au ajuns să acționeze ca delegați ai inchizitorilor, funcțiile lor amplificându-se: aprodul juca și el rolul de purtător de cuvânt al tribunalului. În ce-l privește pe preceptor, Garcia Carcel îl considera un fel de funcționar de prim rang, deoarece el era în fiecare tribunal un împuternicit al finanțelor regale.

„În jurul anului 1530, când tribunalele au prins rădăcini și s-au sedentarizat, ele trebuiau să conteze pe o rețea de informatori și agenți suficient de calificați pentru a li se atribui responsabilități importante. Astfel se explică crearea în acea epocă a unei rețele foarte dese de comisari și familiares, o rețea de control teritorial, unică sub Vechiul Regim, care nu va fi depășită înainte de crearea Gărzii civile.”32

Comisarii erau însărcinați, în special, să conducă anchete în localitățile îndepărtate de sediul tribunalului, să audieze martori și să înregistreze declarațiile lor.

Trebuie să fie menționate și resursele financiare de care dispunea Sfântul Oficiu. Este un fapt cert că Inchiziția nu a fost obligată să trăiască din amenzi și confiscări. La Valencia, de exemplu, până în 1530 încasările au fost întotdeauna superioare cheltuielilor (inclusiv salariile), cu excepția a patru ani: 1492, 1501, 1519, 1525. Finanțele regale profitau din plin de mănoasa exploatare a bogățiilor evreiești. După1530, deficitul devine o realitate, din care cauză Sfântul Oficiu s-a văzut nevoit să-și asigure resurse proprii, independente de amenzi și confiscări, lucru de care s-a ocupat în special Inchizitorul general Valdes. Inchiziția primea veniturile acumulate din anumite avantaje ecleziastice, paralel cu juros sau rente. Cu toate acestea, căutarea de noi resurse, după secătuirea filonului evreiesc, a fost o direcție a politicii Inchiziției. Astfel, după Jean-Pierre Dedieu, prin creșterea numărului vizitelor în perioada 1510-1560 s-ar fi urmărit, printre altele, depistarea delictelor și a amenzilor.

Inchiziția ar fi avut dificultăți financiare și mai mari dacă mulți dintre slujitorii ei nu sa-r fi bucurat de avantaje ecleziastice.

Capitolul III

Modelul religios impus de Inchiziție

III. 1 Cartea versus Inchiziția

Cartea era considerată de Inchiziție eretic mut sau purtător de erezie. Inchiziția a întârziat mult să se ocupe de ea. În anul 1490, Sfântul Oficiu a ars un mare număr de biblii ebraice. Puțin mai tîrziu, la Salamanca – peste 600 de cărți de vrăjitorie și iudaism.Reeditarea valenciană a Repertorium inquisitorum pravitatis hereticae în 1494 a fost mai mult decât discretă în această problemă, iar prima lege privind executarea și difuzarea tipăriturilor (1502) nu făcea nici o referire la Sfântul Oficiu. Singurii competenți erau judecătorii de la Cancelaria regală, arhiepiscopii și episcopii. În practică, Inchiziția trata problema ca secundară, ca un subprodus al reprimării formei particulare de erezie ce o îngrijora în acel moment.

„Pericolul lutheran a conferit cărții locul prioritar pe care l-a ocupat în preocupările tribunalului. Împotriva lutheranilor au fost instituite primele sisteme specifice de control al producției scrise din universități, împotriva lor au fost întocmite, în 1540, primele liste de cărți interzise, pentru uzul exclusiv al tribunalului. Când a început lupta împotriva lor (1550-1560), cartea a devenit o preocupare de prim ordin.”33

Inchiziția nu s-a amestecat în cenzura prealabilă; de acest lucru se ocupa statul, care dispunea de instrumente corespunzătoare. Au existat ezitări, ca în anul 1527, când Sfântul Oficiu a acordat o licență pentru tipărirea operelor Sfântului Bernardo și ca în 1536 când Suprema a revendicat această prerogativă. Din anul 1550, o Carta Acordada a interzis această practică și nu au mai existat decât cazuri izolate, fără valoare legală. Controlul ei s-a exercitat a posteriori.

Există și o descriere a procesului unei cărți. Tribunalul care primea denunțul califica lucrarea prin propriii lui calificatori, apoi înainta dosarul Supremei, singura care putea hotărî. În timpul acestei proceduri, exemplarele nevândute erau retrase și difuzarea cărții oprită. Din acest moment existau trei posibilități: decizia era favorabilă, și în acest caz toate măsurile de precauție erau anulate, iar difuzarea cărții – liberă; cartea era condamnată, în care caz toate exemplarele erau retrase și arse, cu excepția unuia singur care rămânea în arhiva tribunalului; numai anumite pasaje erau considerate periculoase. De cenzurarea lor se ocupau comisarii sau, câteodată, chiar calificatorii. Vânzarea exemplarelor corectate era liberă.

Se constată două lucruri: pe de o parte, eforturile făcute pentru a se obține o cenzură cât se poate de imparțială pentru a se evita excesele de personalism: concentrarea puterii de deciie în mâinile Consiliului, multiplicarea calificărilor, întodeauna solicitate de la mai multe persoane, câteodată de la un întreg colegiu superior sau de la o universitate. În cel privește pe autor, el nu avea dreptul să-și expună punctul de vedere, ceea ce în optica Inchiziției însemna: atunci când cititorul va avea cartea în mână autorul nu va fi acolo pentru a-i explica pasajele delicate. Pe de altă parte, se observă rolul esențial al calificatorilor: Suprema ia decizii numai pe baza rapoartelor lor. 34

Calificatorii erau considerați a fi călugării. Ei lucrau benevol, fără altă recompensă decât prestigiul care se adăuga statutului lor. Fiecare tribunal dispunea de un grup, iar Consiliul de altul, mai important.Exista o preocupare pentru menținerea unui echilibru între ordinele religioase, care, toate, trebuiau să fie reprezentate. Dar dominicanii dominau net grupurile, mai ales dacă se ține seama de cei care lucrau efectiv, căci foarte mulți erau onorifici. Urmează apoi augustinii, franciscanii, iezuiții care nu lăsau celorlalte familii decât o porție mică. Deci, cenzura inchizitorială se baza pe elita intelectuală monastică și pe colaborarea cu păturile populației care știau să citească.

„Prin cenzură și interdicții Sfântul Oficiu stabilea pentru aceste pături aria ortodoxiei. Hotărârile lui erau aduse la cunoștința publicului prin edicte de interzicere sau de eliminări de text, pe care Consiliul le trimitea unul câte unul, toate scrise, tribunalelor locale, care, la rândul lor, le transmiteau comisarilor. Într-o anume zi, ele erau citite solemn la slujbă, sub formă de edicte ale credinței. Remarcabila organizare teritorială a Inchiziției i-a permis să difuzeze rapid în întreaga țară hotărârile organului central.”35

Edictele de interdicție puteau fi comparate cu o armată dibace care urmărea zi de zi înaintările și retragerile ereziei. Din când în când, un catalog voluminos, un index veneau să ocupe terenul constituind o bază de plecare pentru viitor. Primul index spaniol veritabil a fost cel publicat de Inchizitorul general Quiroga în 1583-1584. Un index nu era doar o culegere de edicte anterioare. În afară de includerea unor lucrări noi, indexul constituia un tot organizat, ierarhizat, care definea sistematic și clar ortodoxia, erezia, principiile ce stăteau la baza recunoașterii lor. Era un instrument care trebuia să elimine anumite lucrări; totodată, el ghida activitatea de cercetare desfășurată de intelectuali. Era un instrument de îndrumare ideologică care încerca să definească conținutul global a ceea ce puteau citi spaniolii.

Catalogul lui Quiroga era de o suplețe extraordinară în ciuda celor două mari volume care-l alcătuiau. Primul volum (1583), cu lista tuturor lucrărilor interzise, conținea 14 reguli generale care au stat la baza întocmirii lui și de care trebuia să se țină cont în interpretarea lui. Este remarcabil faptul că nimic nu era interzis în mod absolut: dacă nu exista o precizare contrară, operele interzise erau innacesibile numai în limba latină era permisă unei mici elite căreia Sfântul Oficiu îi acorda o licență specială. Se stabileau,deci, trei niveluri de lectură:comun, intelectual și elitist. Cel de-al doilea volum cuprindea lista eliminărilor de text din numeroase cărți, lucru pe care foarte puține alte indexuri s-au încumetat să-l facă, dar care permitea difuzarea a numeroase lucrări interesante pe care o metodă mai rigidă le-ar fi suprimat.

„Cele 14 reguli îl ajutau pe cititor să elimine lacunele indexului și să trieze cărțile publicate ulterior. Astfel, erau considerate deosebit de periculoase lucrările publicate după 1515 (regula 1), erau interzise cărțile de vrăjitorie și magie (regula 9), toate publicațiile, cântecele, poemele care tratau lucruri sfinte într-o manieră prea lumească (regula10), toate cărțile de rugăciuni în limba poporului, deoarece conțineau rugăciuni superstițioase, ca cele a căror rostire garanta contra unui tip sau altul de moarte… Sfera nu se limita numai la cărți, ci cuprindea toate mijloacele de comunicare grafică.”36

Indexul era o lucrare minuțioasă elaborată. Începută prin 1570, pregătirea lui a durat 14 ani. Au fost incluse cărți în limba germană, deși aproape nimeni nu cunoștea această limbă în Spania. S-au cerut Inchiziției din Portugalia titlurile lucrărilor incluse în propriul ei index și care nu se găseau în Spania. S-au cerut Inchiziției din Portugalia titlurile incluse în propriul ei index și care nu se găseau în Spania. Era o operă colectivă la care au colaborat toți cei considerați intelectuali: cea mai mare parte a lucrării a fost făcută de Universitatea din Salamanca; a colaborat și Universitatea din Alcala. Niciodată Inchițizia nu a fost mai puțin izolată, niciodată nu a comunicat mai mult cu elita regatului. În sfârșit, era o operă originală.

„A informa este bine, a comtrola – și mai bine. În afară de indexuri, Inchiziția dispunea și de alte instrumente care-i permiteau să supravegheze piața cărții. Ieșirile, înainte toate, exporturile, în special la Sevilla unde se controla tot ce pleca în America. Dar nu acesta era lucrul cel mai important. Supravegherea se concentra în special asupra importului. Această preocupare era veche și era legată de pericolul protestant. S-au păstrat o serie de Cartas Acordadas din cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, toate pe aceeași temă: ereticii pregătesc tiraje imense în castiliană pentru a inunda țara – trebuie dublată vigilența. Cifrele citate sunt atât de mari, formulele atât de stereotipe încît nu este greu de văzut în aceasta un mit lansat pentru a suprasolicita și întări vigilența în legătură cu cărțile și pentru a-i menține în stare de alarmă pe agenții Sfântului Oficiu.”37

Îna această perioadă a fost instituită principala modalitate de control: vizitarea navelor. În porturile principale, comisarii Inchiziției urcau primii la bordul navelor pentru a verifica dacă acestea transportau cărți interzise. Probleme erau destule: rivalitatea cu vameșii, protestele negustorilor furioși pentru o inspecție suplimentară, șiretenia frauduloșilor (Simon Ruiz, celebru negustor din Medina del Campo, trecerea de cărți împachetate în baloturile de lână), sistemul a funcționat până la sfârșitul secolului al XVII-lea. În ce privește cărțile importate legal, s-a renunțat foarte curând la sistemul de a fi aduse în Capitală pentru a fi controlate de Consiliu. Ele erau verificate de comisari chiar în porturi.

Controlului efectuat la punctele de intrare îi corespundea controlul făcut la punctele de vânzare, sarcină principală a comisarilor obișnuiți și a celor speciali de la Alcala și Salamanca. Prin inspectarea librăriilor, ei trebuiau să se asigure de ortodoxia cărților vândute. Uneori se organizau operațiuni de mare anvergură. La 25 octombrie 1566, Sevilla s-a trezit inundată de familiares care ocupaseră toate librăriile din oraș. Comisarii au pus sigiliile. S-a trecut la examinarea fiecărei cărți în parte.

Ultima verigă a lanțului era cititorul. Și el era supravegheat. Începând din 1549, el era obligat să declare cărțile interzise pe care le poseda, căci prin ordinul din 1559 al Inchizitorului general, putea fi excomunicat. Edictele credinței asimilau nerespectarea deciziilor inchizitoriale în această problemă cu erezia. Bibliotecile particulare erau, teoretic, supuse aceluiași regim de vizite ca și librăriile Procele juridice au fost rare, în schimb presiunile, autoncontrolul – la tot pasul.

Deci, un sistem remarcabil care permitea supravegherea înregii rețele de producție, comercializare și consum de carte, în strânsă colaborare cu cu autoritățile civile. Inchiziția era singurul organism din Spania, dacă nu chiar din Europa, care putea să facă acest lucru, singurul care domina în așa măsură teritoriul țării, încât putea difuza, impune peste tot și uniform interdicțiile hotărâte în Capitală.

„Aceste măsuri au stânjenit comerțul cu cartea; au consituit în mare măsură cauza declinului activității editoriale în Spania: pericolul permanent al unei sechestrări, al unei cărți pierdute, al unor mari cheltuieli și, în cel mai bun caz, al unei întârzieri. Ele nu au făcut decât să favorizeze conservatismul extrem al autorilor, obligați la o prudență maximă. Înainte de toate, ele au constituit pentru carte o formidabilă contrapropagandă. Timp de 200 de ani, spaniolilor li s-a repetat: cărțile sunt un produd pericol, dinamită ce trebuie manevrată cu prudență, mai ales cele străine. Și este posibil ca spaniolii să fi fost convinși. Acesta este aspectul cel mai grav.”38

Trebuie să se facă o distincție, mai ales în ceea ce privește epocile. Controlul inchizitorial a fost cel mai eficace la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea. La publicarea Indexului lui Quiroga, un altul se afla în lucru, apărând în anul 1612 (Indexul lui Sandoval y Rojas, după numele Inchizitorului general din acea vreme).

S-a produs și un proces de închidere în sine a cenzurii inchizitoriale, înainte larg deschisă întregii lumi intelectuale. Prestigiul Indexului slăbea. Regele a autorizat publicarea de pamflete îndreptate împotriva lui. De altfel, sub Carol al II-lea relațiile dintre cele două puteri stat și Inchiziție, traversează o perioadă de criză. Trec 14 ani înainte de public ultimului catalog, în 1790.

III. 2 Intelectualii și gânditorii

Controlul difuzării cărților era însoțit de un control asupra scriitorilor, gânditorilor, în special din universități, asupra creatorilor de scheme ideologice. Începând di anul 1520 acest aspect al activității inchizitoriale începe să proporții, într-o primă perioadă având drept supravegherea erasmienilor.

Începând din 1550, totul s-a clătinat, și foarte brutal, în fața pericolului protestant, politica față de intelectuali s-a înăsprit. Până la începutul secolului al XVII-lea, activitatea a fost selectivă, lăsând o mare marjă de manevră creației și cercetării.

Nu este mai puțin adevărat că, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, era periculos să vorbești cu voce tare despre anumite lucruri. Călugărul Luis de Leon, unul dintre cei mai mari teologi spanioli, a fost aruncat în închisoare sub acuzația de a se fi îndoit de redarea fidelă a textului Vulgatei în ebraică. El a ispășit cinci ani, până în 1576, retractând unele proiecte minore. A fost din nou arestat în 1582, dar prietwnia lui cu Inchizitorul general Quiroga a făcut ca afacerea să se stingă fără consecințe majore. Alții au avut mai puțin noroc, ca de pildă, Gaspar de Grajal, colegul și prietenul lui, care, arestat în același timp cu el, a murit înainte de a-și redobândi libertatea; sau călugărul Miguel de Medina, una din gloriile ordinului sfântului Francisc, care a avut aceeași soartă, Inchiziția din Toledo trebuind să recunoască post mortem nevinovăția lui. 39

Iezuitul Mariana, acesta a fost persecutat pentru al său Tractatus Septem care conținea atacuri la adresa manipulațiilor monetare. După doi ani de închidoare destul de confortabilă într-o mânăstire din Madrid, el a abjurat de levi și a retractat în sala tribunalului. Multe dintre aceste procese au fost provocate de ranchiuni personale: de exemplu, cel al părintelui Siguenza invidiat de colegii lui, în mod deosebit de starețul Diego de Yepez, și de confesorul regelui, Garcia de Loaisa.Grupul din Salamanca a suferit din cauza ranchiunii personale: de exemplu, cel al părintelui Siguenza invidiat de colegii lui, în mod deosebit de starețul Diego de Yepez, și de confesorul regelui, Garcia de Loaisa. Grupul din Salamanca a suferit din cauza ranchiunii unui vechi profesor, de altfel, savant onorabil, care nu știa să facă distincție între rivalitate științifică și antipatie personală. Și alții au făcut cunoștință cu închisoarea. Numărul lor este destul de mic, iar sentințele nu au fost dure. Dar mulți care nu au fost niciodată arestați s-au raliat în cele din urmă punctului de vedere al lui Martin de Cantalapiedra.

„În secolul al XVII-lea supravegherea intelectualilor n-a scăzut. Din contră, cea mai nevinovată susținere a unei teze era un prilej pentru comisarul local al Sfântului Oficiu de a controla ortodoxia concluziilor. Uneori întregul juriu ajungea pe banca acuzaților, așa cum s-a întâmplat cu iezuiții din Alcala judecați în 1604 la Toledo pentru a-l fi aprobat pe un viitor doctor care vroia sa susțină că credința nu prevede ca o anumită persoană să fie papă legitim. Încă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Inchiziția i-a reproșat unui candidat că a susținut teoria lui Copernic. A fsot autorizat s-o prezinte ca o ipoteză, și nu ca o teză. În ceea ce-l privește pe călugărul Manuel Santos de San Juan, el a plătit cu zece ani de detenție într-o mânăstire și de o abjurare de vehementi îndrăzneala de care a dat dovadă scriind un Ensayo del teatro de Roma la jumătatea secolului al XVIII-lea.”40

III. 3 Clerul

Locul clericilor în activitatea inchizitorială a fost din ce în ce mai important, ca și cum Sfântul Oficiu și-ar fi concentrat supravegherea asupra lor. Surprinzător este faptul că delictele pentru care erau judecați se schimbă. Din 1535 până în 1539, se găsesc patru alumbrados, doi luterani, doi blasfematori, doi martori mincinoși, doi care au insultat Sfântul Oficiu, un inhabil, un tămăduitor, un necalificat, doi preoți căsătoriți și unul care a spus lucruri prea puține predicatorului. Din 1601 până în 1605 tabloul se schimbă complet: un martor mincinos, un blasfemator, dar și șase membri ai unui juriu pentru teze, acuzați de a fi susținut un proiect eretic, opt clerici acuzați de a fi depășit limitele ortodoxe în timp ce predicau sau predau, șase suplicanți. Se trece deci, de la delicte comune, pe care oricinepoate să le comită, la delicte tipic clericale, mai precis specifice elementelor care constituiau în optica Conciliului din Trent esențialul funcției clerului: pastorala, educațai religioasă a poporului, trasmiterea unei ideologii prin confesiune și practică.

„Pe atunci, predicii i se acorda o importanță foarte mare. În acea perioadă, ea dobândise o importanță extraordinară: era aproape singura formă de instruire religioasă, singurul mod de a accede la textele sacre.”41 A predica era o sarcină ce nu putea fi încredințată oricui. Predica, ținută uneori în afara bisericilor, era un discurs de câteva ore, ceva asemănător cu actualele conferințe din postul Paștilor. Ea putea fi ținută numai de elita clerului spaniol, de preoți cărora episcopul le-a dat licență și le- acordat mult râvnitul titlu de predicator. Preoții obișnuiți se mulțumeau cu o omilie, un scurt comentariu la zi al Evangheliei pe care o rosteau la mesă, limitându-se la memoratoarele pe care statutele sinodale îi obligau să le cumpere. A predica era o sarcină grea: trebuia să traduci, să transpui teologia școlară în limbaj și scheme concrete accesibile tuturor. Mulți comiteau erori.”42

Inchiziția nu era severă. Ea știa bine că acestea erau excese de limbaj care aduceau prejudicii heterodoxiei autorilor lor. Pericolul îl constituia publicitatea făcută în jurul lor, agravat de rolul de educatori. Deci, sentința viza repararea greșelii și era aproape întotdeauna aceeași: mustrarea vinovatului, niciodată în public, cel mult în fața cîtrova colegi pentru ca aceștia să învețe: retractarea în public, mai mult sau mai puțin deghizată, în fașța aceluiași auditoriu și în același loc unde s-a comis delictul; interdicția de a predica un timp și câteva interdicții de ședere în anumite localități ca pedeapsă suplimentară.43

Ea a fost severă mult mai severă cu suplicanții. Trebuie să reamintim importanța confesiunii în Biserica post-tridentină care nu se mulțumea cu să reînnoiască obligativitatea confesiunii anuale, instrument de prim ordin pentru pastorală, ci glorifica lucrurile sacre în toate manierele posibile. Ceea ce a trezit interesul Inchiziției. Pentru confesor solicitarea însemna să propună unui penitent sau unei penitente o relație sexuală în cursul confesiunii sau să se folosească de legăturile astfel create. Cazul contrar, când inițiativa aparținea penitentului, era foarte rar. Era un risc psihologic cunoscut de multă vreme, care decurgea firesc din apropierea fizică și morală dintre cele două persoane, dar care îi neliniștea din ce în ce mai mult pe contemporani. Tocmai pentru a-l combate a devenit obligatoriu în acea epocă folosirea confesionalului, spațiu special amenajat pentru a-i izola fizic pe parteneri, împiedicându-i chiar să se vadă.

„Gravitatea atribuită delictului l-a determinat pe papa Paul IV în 1561 să ridice Spania dreptul de judecată al tribunalelor episcopilor, instanțe dicsplinare obișnuite ale clerului, apar primele cazuri la Toledo, iar fluxul s-a menținut, dar niciodată de o mare anvergură, până la abolirea Sfântului Oficiu. Șocul relativ puternic de la început este normal, urmând unei perioade de relaxare.”44

Cât despre sentințe, ele au fost severe: abjurare de levi, deoarece delictul a fost asimilat cu cel de erezie; interdicție definitivă de a confesa; între cinci și zece ani de recluziune într-o mânăstire; penitența spirituală (post, ultimul rang de la ceremonii, disciplină). A-i pune la curent pe laici cu asemenea turpitudini ar fi însemnat să mergi împotriva scopului propus (care rămânea apărarea prestigiului clerului și al lucrurilor sacre).

De-a lungul timpului se constată nuanțe noi: înăsprirea, dacă era posibil, a sentințelor și o mai mare preocupare pentru eliminarea definitivă a confesorilor care nu prezentau siguranță. Dacă la început li se permitea să continue să confeseze bărbați, treptat li s-a interzis să confeseze atât bărbați cât și femei. Remarcabilă și tendința de a asimila molinismul solicitării, atunci când a apărut această școală, ceea ce explică, poate, curba toledană relativ înaltă în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Acuzații erau, desigur, cu toții preoți,iar repartizarea lor între diversele familii corespundea în mare importanță fiecăreia în administrarea penitenței.

Pentru Inchiziție, solicitarea a fost o preocupare serioasă și permanentă; s-au întocmit registre speciale pentru toate aceste cazuri. Suprema cerea permanent rapoarte, toate procesele în curs erau prezentate Consiliului. Există dovezi că Oficiul a luat în serios rolul de garant al sacramentului de penitență.

„Nu trebuie ca cele afirmate mai sus să creeze impresia că Inchiziția a promovat o politică represivă față de cler. Ea îl apăra, îl lăuda în multe privințe, reprimând mai ales manifestările anticlericale, cum era opinia, adând înrădăcinată în Castilia, că starea de căsătorie este superioară sau egală cu aceea de celibat. Pe de altă parte, acesta nu era decât un aspect al unei campanii mult mai vaste întreprinse de de Oficiu, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în legătură cu problema căsătoriei creștine.”45

Capitolul IV

Pentru stat, împotriva statului

IV. 1 Inchiziția, armă absolută a monarhiei

Există numeroase cazuri care ilustrează perfecta și strânsa colaborare care s-a statornicit între Inchiziție și puterea monarhică și care a făcut din prima un instrument esențial al celei de-a doua. Deși numeroase, ar fi o gravă eroare să se acorde o atenție prea mare conflictelor de jurisdicție dintre justiția regală și Sfântul Oficiu: acestea se refereau numai la persoane și nu aveau implicații politice. Acțiunile Inchiziției au coincis atât de mult cu obiectivele politicii regale, încât nu putem fi de acord cu Lea atunci când afirmă că tribunalul nu s-a străduit să urmeze obiectivele Coroanei.

„Timp de două secole și jumătate, Inchiziția a fost realmente, subtil, fără îndoială, înn serviciul statului. În primul rând ea a urmărit propriul scop – crearea unui popor unificat prin aceeași credință, conformă celei mai exacte ortodoxii catolice. Până la Conciliul de la Trent, această misiune a fost înfăptuită de o manieră negativă prin reprimare tuturor manifestărilor colective sau individuale inspirate de legea lui Moise, a lui Mahomed, sau de ideile lui Luther. Începând cu Conciliul din Trent, ea s-a erijat într-o valoare pozitivă, deoarece dogmele și disciplina erau de acum clar definite. Nu este întâmplător că Inchiziția s-a interesat din ce în ce mai mult de vechii creștini, a căror credință trebuia să fie întărită și precizată, că exigențele morale au devenit mai riguroase, iar modelul căsătoriei creștine a fost impus cu mai multă tărie.”46

Influența politică a acestei vaste acțiuni – care a clădit o națiune omogenă din punct de vedere spiritual și ideologic (sau a încercat să o facă)în serviciul monarhiei catolice, față de o Franță divizată de Reformă, de o Anglie care înclina spre erezie și de un sultan campion al Islamului – nu poate scăpa nimănui, și apologeții Inchiziției nu au încetat niciodată să elogieze această sarcină unificatoare. Deci, este inutil să se insiste asupra acestei chestiuni.

În schimb, este neapărat necesar să se arate cum Inchiziția a putut deveni în diverse ocazii arma politică absolută a monarhiei, cum, în alte cazuri, Sfântul Oficiu nu a ezitat să-și întrerupă activitatea respectivă, chiar dacă ea viza eretici notorii, pentru a se conforma dorințelor puterii regale, și, de asemenea, să-și modifice sentințele pentru a furniza regelui mâna de lucru gratuită de care avea nevoie.

„Juan Antonio Llorente, inchizitor pocăit, a ținut neapărat să releve puternica opoziție pe care instalarea Inchiziției a generat-o în toate regatele Spaniei, unde a introdus o procedură complet opusă dreptului medieval. PentrU Regii Catolici Inchiziția a fost cea mai bună armă împotriva fueros, adică agentul cel mai eficace al absolutismului.”47

Filip al II-lea și succesorii lui nu au încetat să întărească autoritatea Sfântului Oficiu, a cărui eficacitate le-a servit. După stingerea dinastiei Habsburgilor, Filip al V-lea, venit recent din Franța, a refuzat prima oară să asiste la autodafe, dar a declarat că este convins de faptul că Inchiziția este un auxiliar mult prea necesar supremației regale pentru a nu fi ocrotită de Coroană. 48

Luminiștii au contestat Inchiziția, dar legătura tribunalului cu concepția absolutistă a puterii s-a menținut. Revenirea lui Ferdinand al VII-lea la tronul Spaniei a însemnat restabilirea Inchiziției, integrată definitiv în jocul dictat de interesele lui politice, astfel încât suprimările și revitalizările (Inchiziției) vor fi direct legate de perioade instituționale sau absolutiste.

Cel mai elocvent episod din activitatea politică a Inchiziției a fost afacerea Antonio Perez.

Antonio Perez, protejatul prințului de Eboli, Ruy Gomez, a devenit în anul 1571 secretar de stat, iar, după moartea protectorului său, consilierul preferat a regelui Filip al II-lea care nu mai adopta nici o decizie importantă fără să nu-l consulte. Perez a dobândit o situație excepțională în monarhie și a reușit să acumulezeo importantă avere, devenind și amantul prințesei de Eboli după ce aceasta rămăsese văduvă. Îmbătat de succese, Antonio Perez a început să unltească, urmărind, în special, să năruie creditul de care se bucurau în ochii lui Filip al II-lea fratele lui vitreg, celebrul Juan de Austria a intuit pericolul și l-au trimis pe Escobedo în Spania pentru a constata cum stau lucrurile și a restabili adevărul. Antonio Perez i-a sugerat regelui că Escobedo este răspunzător pentru neinspiratele (după părerea lui) inițiative ale lui Don Juan în Flandra și a reușit să-l convingă că emisarul trebuia să dispară. Filip al II-lea i-a dat lui Antonio Perez mână liberă, iar acesta, cu ajutorul unor ucigași plătiți, l-a asasinat pe Escobedo la 31 martie 1578. Opinia publică nu s-a lăsat înșelată, iar familia victimei, sprijinită de cel de-al doilea secretar de stat, Mateo Vasquez, a cerut să se facă dreptate. Între timp, don Juan a murit în Flandra și arhiva lui a fost trimisă în Spania. Examinând-o, Filip al II-lea a constatat că don Juan și Escobed îi fuseseră într-adevăr loiali și că Perez îl înșelase. Din acest moment situația lui Antonio Perez și prințesa de Eboli sunt arestați.

„Procesul a durat mai mulți ani din cauza precauțiilor ce trebuiau luate față de Perez, deținătorul a numeroase secrete de stat. Important este că Perez a reușit să evadeze în aprilie 1590 și să se refugieze în Aragon.”50

„Instituțiile politice din Spania erau de așa natură încât în Aragon Perez era protejat de fueros. La Madrid el fusese pus sub urmărire din ordinul regelui Castiliei. În Aragon el se afla pus sub jurisdicția Marelui Judecător al Aragonului, magistrat independent față de regele Filip; în închisoarea celui dintâi, Perez s-a bucurat realmente de o atât de mare libertate, încât a putut să inițieze o campanie menită să-i convingă pe aragonezi că el este o victimă a rațiunii de stat.”51

Singura soluție ce-i mai rămânea lui Filip al II-lea era aceea de a recurge la Inchiziție, o veritabilă armă absolută, deoarece Consiliul Supremei era, după cum se știe, singurul care avea jurisdicție asupra tuturor regatelor spaniole. Gabriel Quiroga, Inchizitor general, prieten vechi al lui Perez, care și-a menținut prietenia și după arestarea acestuia, a fost, deci, obligat să încropească cu orice preț o acuzație de erezie împotriva lui Perez, și tocmai confesorul regelui, părintele Chaves, a fost cel care a furnizat elementele necesare acuzării, descoperind în anumite propoziții rostite de Perez blasfemii eretice. Din acest motiv, inchizitorii din Zaragoza l-au transferat pe Antonio Perez, la 24 mai 1591, de la închisoarea Marelui Judecător la aceea a Sfântului Oficiu.

„Acesta este exemplul cel mai caracteristic de intervenție politică din rațiuni de stat și nimeni nu se putea înșela. Istoricii limitează la acest episod implicarea Inchiziției în afacerea Antonio Perez. Ei nu acordă nici o atenție rolului pe care Sfântului Oficiu l-a jucat în reprimarea politică a participanților la revoltele din anul 1591, reprimare ce a durat câțiva ani.”52

Istoricul Henry Kamen a semnalat, pe de altă parte, câteva cazuri de intervenție politică a Sfântului Oficiu, de exemplu, în momentul când în Catalania a izbucnit revoluția din 640, Marele Inchizitor însuși a sugerat ca tribunalul său să-i pedepsească pe rebeli. În aceeași epocă, tribunalele din Llerena și Valladolid se ocupau în special de conversos portughezi implicați în mișcarea națională portugheză. Iar în timpul războiului de succesiune din Spania, între anii 1702 și 1714, Inchiziția i-a urmărit pe cei care nu s-au raliat lui Filip a V-lea, edictul din 1706 ordonând chiar penitenților să-i denunțe pe preoții care ar fi spus în timpul confesiunii că Filip al V-lea nu este suveran legitim. În 1747, când au survenit dificultăți cu Roma în urma publicării Indexului inchizitorial care condamna mai multe cărți considerate ortodoxe de Roma, Inchizitorul general reamintea că Inchiziția spaniolă acționează încă de la constituire fără nici un fel de dependență față de Inchiziția romană, și că dreptul Inchiziției spaniole de a cenzura cărți după bunul ei plac face parte din regulile stabilite de rege și încorporate în legile regatului.

„Încă de la începutul secolului al XVII-lea activitatea politică a Inchiziției părea atât de normală spaniolilor încât orașul Medina del Campo, principalul centru de târguri din Castilia, a propus în anul 1606 să se încredințeze Sfântului Oficiu sarcina reprimării exportului clandestin de monede și a celor ce bătea bani falși, iar Sanchez de Moncada, unul dintre cei mai mari teoreticieni economiști, a propus în anul 1619 ca Inchiziția să preia sub jurisdicția ei cazurile de contrabandă cu mărfuri, deoarece el considera această contranbandă o afacere de care trebuia să se ocupe statul.”53

În anul 1789, Inchiziția se afla în plină decădere și de peste o jumătate de secol nu mai întreținea cu puterea monarhică aceleași relații de încredere. Dar izbucnește Revoluția franceză, amenințând ordinea politică spaniolă. Propaganda revoluționară a trecut granițele. Înspăimântată, monarhia lui Carol al IV-lea redescoperă meritele Inchiziției.

„Ordonanța regală din 1792 dispunea ca în toate orașele unde exista o administrație vamală să fie numiți doi controlori petnru cărți, unul funcționar regal și celălalt comisar al Inchiziției, și până la pacea de la Basel din 1795 Inchiziția va avea din nou un rol politic. Dar acesta a fost mult sub posibilitățile ei.”54

Pentru a întocmi un bilanț definitiv al serviciilor făcute de Inchiziție statului nu trebuie să ne limităm la marile cazuri, ci trebuie să observăm relația dintre activitatea Sfântului Oficiu și conjunctura politică.

IV. 2 Luminismul contra Inchiziției

Așa cum o dovedește cazul Indexului din 1747, Inchiziția nu a încetat să se considere angajată în serviciul monarhiei și a adoptat, în diverse ocazii, încă de la începutul secolului al XVI-lea, poziții net regaliste. Nimic surprinzător în aceasta, căci inchizitorii erau adesea oameni care făceau carieră în aparatul de stat și ale căror interese și destin erau legate de cele ale statului.

„La jumătatea secolului al XVIII-lea o nouă generație de letrados, ei înșiși adânc pătrunși de principii regaliste, ajunge la putere. În acea epocă, cariera ecleziastică tindea să se diferențieze mai clar de cea civilă, în timp ce cu un secol înainte, așa cum sublinia teza lui Jean-Marc Pelorson, mulți tineri au ezitat până în ultimul moment între Biserică și statul laic.”55

Cu toate că în secolul al XVII-lea majoritatea letrados erau încă clerici, s-a produs incontestabil o laicizare a literelor, a carierelor administrative și politice. Introducerea în Spania, odată cu venirea la putere a lui Filip al V-lea, a modelului administrativ francez a jucat un rol important în această evoluție, deoarece în Franța oamenii Bisericii nu au avut niciodată o asemenea influență în afacerile publice. Cei ce vor ocupa locuri de frunte în scena politică nu vor mai avea legături strânse cu Biserica.

Inutilă, deoarece rațiunea de a exista Sfântului Oficiu părea să fi dispărut: Inchiziția spaniolă a fost creată pentru a-i combate pe kabbaliști. Ori, aceștia dispăruseră practic din peninsulă, iar după ultimul val de procese, dintre 1721 și 1727, inchizitorii nu s-au mai ocupat decât de cazuri izolate, din ce în ce mai rare. Inchizițai devenise instrumentul de luptă împotriva moriscos, dar, încă din perioada 1609-1614, dispăruseră și aceștia. Au apărut noi erezii, cum ar fi diversele manifestări de protestantism sau quietism. Aliată a iezuiților, Inchiziția i-a combătut dur și pe janseniști. Au apărut noim erezii, cum ar fi diversele manifestări de protestantism sau quietism. Aliată a iezuiților, Inchiziția i-a combătut dur și pe janseniști, indexul din 1747 find un avatar al acestui proces. Dar la jumătatea secolului al XVIII-lea nici o amenințare eretică nu mai părea să pună în pericol unitatea religioasă a Spaniei.

„Încă din 1560 Sfântul Oficiu s-a străduit să impună în Spania modelul moral al Conciliului din Trent. El a reușit în parte, iar jurisdicțiile ecleziastice obișnuite erau suficiente pentru această sarcină. Evident, mai trebuia asigurată controlul tipăriturilor. Dar foarte multți dintre cei care doreau modernizarea Spaniei (inclusiv ecleziastice) nu voiau ca acest filtraj să fie prea sever.”56

Mai mult, Inchiziția le părea o țară. De la difuzarea în Europa a Legendei negre (și această în bună parte datorită lui Antonio Perez), Inchiziția scrie Marcelin Defourneax, era, dintre toate instituțiile spaniole aceea care în ochii cercurilor luminate constituia simbolul perfect al fanatismului iberic. Literatura luministă este, în acest sens, edificatoare, fie că este vorba de articolul consacrat contelui de Aranda din Dictionnaire philosophique al lui Voltaire, de articolele din l'Encyclopédie sau de cartea Nouveau Voyage en Espagne a cavalerului de Bourgoing favorabilă Spaniei, dar care califică drept monstru.

Este foarte posibil ca numeroși miniștri di Spania luminată să fi dorit suprimarea Inchiziției. Contele de Aranda a declarat-o public și a aruncat asupra unor imprudente articole ale lui Voltaire responsabilitatea eșecului său. Opera lui Campomames atestă, de asemenea, profunda lui ostilitate față de trinâbunal, iar sentimentele nutrite de Jovellanos nu erau deloc diferite.”57

Afacerea Macanez atestă încă de la începutul secolului al XVIII-lea atacurile, împotriva Sfântului Oficiu veneau de sus. Jursit pasionat, adept al întăririi monarhiei și a puterilor ei politice, Macanaz a redactat în anul 1713 pentru Filip al V-lea un document extrem de ferm în care nega Romei orice drept juridic asupra Bisericii spaniole și a Sfântului Oficiu. Deși se declara partizan al Inchiziției, Macanaz afirma: „Inchiziția spaniolă nu are decât doi stăpâni: Dumnezeu și regele”.58 El a reacționat astfel împotriva independenței dobândite de tribunal sub domnia lui Carol al II-lea, care manifesta tendința de a se transforma într-un stat în stat.

Intrigile personale și diplomatice care au făcut să triumfe partida italiană (căreia îi aparținea și cardinalul Giudica, Inchizitro general) și îndepărtarea lui Macanaz au o mică importanță pentru probleme ce ne interesează. În anul 1747, odată cu afacerea indexului, inchizitorii nu au mai avut aceeași atitudine și au revenit la regalism. Ori, dorința regelui și a miniștrilor săi de a restrânge puterile Sfântului Oficiu putea deveni o poziție periculoasă.

Ceea ce s-a și întâmplat odată cu venirea la tron a lui Carol al II-lea, anterior rege al Neapolelui, unde, împreună cu ministrul său preferat. Tanucci,, limitase jurisdicția Inchiziției. Este semnificativ că disputa între regele luminat și Inchiziție s-a produs în legătură cu o carte, ținta principală a Inchiziției pe atunci. Exposition de la doctrine chrétienne a părintelui Mesenguy, autorizată la Neapole de Carol al III-lea după eliminarea câtorva afirmații janseniste, a fost din nou condamnată la Roma printr-o brevă din 14 iunie 1761.

„Tutela monarhiei asupra Inchiziției, care crezuse că se va putea erija într-o putere independentă, era, deci, solemn reafirmată. Este adevărat, ordonanța din ianuarie 1762 a fost anulată chiar în anul 1763, în urma intervenției regaliste au continuat să domine guvernarea lui Carol al III-lea și au fost chiar întărite prin ordonanța din 1768 care definea cu precizie funcțiile cenzurii inchizitoriale. Rapoartele procurorilor Consiliului Castiliei (printre care Campomanes) scoteau în evidență abuzurile de putere de care se făcuse vinovată Inchiziția în trecut și afirmau necesitatea de a o readuce la ceea ce fusese odată, o emanație a autorității monarhice.”59

Spiritul luminilor și laicizarea administrației regale, inutilitatea absolut evidentă a unei instituții a cărei activitate diminuase considerabil în secolul al XVIII-lea, au făcut din Inchiziție un muribund. Statul și societatea spaniolă nu mai aveau nevoie de Sfântul Oficiu. Restricțiile din 1812, 1834 și 1843 nu au constituit altceva decât ratificarea legislativă a realității.

IV. 3 Inchiziția spaniolă – regatul conformității

Inchiziția nu poate fi considerată un tribunal ca toate celelalte. Inchiziția nu avea menirea, ca în cazul tribunalelor civile, să protejeze persoanele și bunurile împotriva numeroselor agresiuni la care puteau fi expuse. Ea a fost creată pentru a interzice o credință și un cult; de-a lungul timpului, ea a persecutat și alte credințe și alte culte. Ea a arestat, a nimicit, a ruinat, a dezonorat mii de bărbați și femei, deoarece credința și riturile acestora nu erau conforme cu singurul model recunoscut de societatea creștină a Occidentului și căruia Conciliul din Trent, de la mijlocul secolului al XVI-lea, i-a dat o definiție completă și precisă. Prin extensie, Inchiziția a urmărit și pedepsit comportamentele susceptibile de a pune în cauză, direct sau indirect, dogmele și disciplina Bisericii romane, vorbe, gesturi sau comportamente sexuale care încălcau regulile celibatului ecleziastic sau ale căsătoriei creștine.

„Inchiziția spaniolă nu s-a născut din nimic. Ea a fost exponentul unei societăți. Dogmele și morala pe care le-a apărat erau revendicate și în alte țări ale Occidentului creștin, care, deși nu au avut o Inchiziție, au cunoscut persecuții religioase violente, moartea pentru o credință religioasă heterodoxă, pentru delicte de vrăjitorie sau homosexualitate.”39

Nu este întâmplător că Inchiziția spaniolă a condamnat la ardere pe rug câteva mii de evrei iudaizanți și câteva sute de musulmani. Celelalte categorii de victime au plătit un tribut mult mai mic morții legale, deși condamnările la moarte pentru sodomie și bestialitate – păcate abominabile,-dictate de cele trei tribunale din Aragon (Barcelona, Zaragoza, Valencia) au depățit probabil sutași poate și condamnările pentru vrăjitorie, din cauza severității de la începutul secolului al XVI-lea. Dar în acest sens nu există o certitudine.

„Inchiziția a fost mai întâi expresia ostilității vechilor creștini împotriva evreilor iudaizanți și musulmanilor pe care îi invidiau pentru bogăția și talentele lor. Nu este o simplă coincidență că familiares din prima generație au fost recrutați din populația de la orașe unde ostilitatea antisemită era cea mai puternică. Regii Catolici au folost această ostilitate ca o armă politică. Lucru de înțeles în cazul lui Ferfinand de Aragon, dornic să limiteze fueros-urile, și mai greu de înțeles pentru Isabela de Castilia, deoarece conversos erau foarte bine plasați în elita acestui regat, Isabela a fost influențată, însă, de călugări, a căror solidaritate profundă cu vechii creștini nu poate fi pusă la îndoială.”40

După ce s-a constituit și s-a organizat, după ce i-a eliminat ssau asimilat pe conversos spanioli, după ce i-a pus sub supraveghere pe maurii convertiți, Inchiziția și-a îndreptat atenția spre vechii creștini pentru a-i modela conform idealurilor definite regulilor stabilite de Conciliul din Trent, și tocmai acest lucru l-au fixat în special studiile foarte recente ale lui Jean-Pierre Dedieu. Ea a început vânătoarea împotriva cărților, clericilor curajoși, studenților vagabonzi, pe care Europa Renașterii i-a produs din abundență. În același timp, ea a pus la dispoziția statului monarhic un popor omogen, cu o credință și reflexe corespunzătoare, ușor mobilizabil, împotriva ereticului ce se confunda lesne cu străinul. Ea a jucat, atunci când a fost nevoie, rolul unei abile poliții politice pentru sesizarea și interpretarea frământărilor, pentru detectarea spionilor.

Cu toate acestea, Inchiziția nu a putut asigura spaniolilor unitatea spirituală, fapt evident astăzi. În schimb, prin prezența și perseverența ei, prin teama pe care a inspirat-o, ea a făcut din Spania, și pentru multă vreme, regatul conformității. Eliminându-i pe evreii iudaizanți, prigonindu-i pe conversos, Inchiziția a înăbușit o burghezie spaniolă creatoare de idei și de bogății, în care evreii erau plămada, erau medici, bancheri, oameni de știință. Ea a târât izvoarele vii ale cercetării și speculației teoretice, motiv pentru care teologia a avut de suferit, la fel ca și celelalte activități ale spiritului, în așa măsură încât Spania, cămin prolific de teologi în secolul al XVI-lea, nu a mai produs nimic în secolul al XVII-lea. Ea a inspirat neîncredere în cărți, al cărei efect nefast va fi sesizat de luminiștii secolului al XVIII-lea și care va fi resimțit până aproape de timpurile noastre. Ea a înlocuit reflecția, meditația religioasă cu sentința.

„Păcatul împotriva spiritului nu se limitează numai la această înăbușire a reflecției creatoare. El are și o natură religioasă. Biserica catolică a Renașterii, apoi Conciliul din Trent au afirmat, împotriva lui Luther, liberul-arbitru al omului, libertatea majoră a omului, aceea de a se mântui sau de a pieri, pentru eternitate. Impunând un model de credință unic, supunând individul supravegherii permanente a unei opinii condiționate, Inchiziția a distrus posibilitățile autentice de exercitare a liberului-arbitru, a făcut să dispară din Spania însăși ideea de libertate religioasă.”41

Istoria Inchiziției spaniole este ilustrarea fascinantă a dramei care-i amenință pe oameni ori de câte ori se stabilește o legătură organică între Stat și Biserică. Acesta este vechiul vis, întotdeauna amenințător, al Leviathanului.

Concluzii

Timp de secole s-au succedat ororile fără seamăn ale celei mai crude instituții de reprimare cunoscute până atunci în istorie – ale Inchiziției. Înființată în secolul al XIII-lea de biserica romano-catolică, ea a urmărit fără cruțare orice manifestare de gândire liberă, orice protest față de rânduielile feudale. Acestei instituții bisericești îi revine trista faimă de a fi exterminat sute de mii de oameni, fie pentru că puneau la îndoială dogmele bisericii catolice, fie pentru că se ridicau împotriva tiraniei acesteia, cutezând să discute autoritatea ei, fie că afirmau cu îndrăzneală idei înaintate, care contraziceau Sfânta Scriptură.

Inchiziția a fost, pe bună dreptate, temută pentru cruzimea cu care și-a tratat victimele. Ea a umplut închisorile, a ridicat ruguri, a pus căluși rațiunii și a făcut ca pe întinsul Europei și al altor continente, timp de sute de ani, oamenii să se cutremure în fața ei, ca la amenințarea unei mari primejdii.

Până în secolul al XIII-lea, împuternicirile inchizitoriale erau deținute de episcopii locali. Inchiziția, ca instituție deosebită, aflată în subordinea nemijlocită a papii, a fost instituită mai întâi în Franța de sud, după care s-a răspândit și în alte țări ale Europei Apusene. Ea a cunoscut cea mai mare dezvoltare în Spania. În anul 1478, regele Ferdinand a trecut la reoganizarea activității organelor inchizitoriale și a primit astfel din partea papii Sixt al IV-lea privilegiul de a numi pe Marele Inchizitor.

Din Spania, unde inchiziția a dăinuit până către prima jumătate a secolului al XIX-lea, ea a pătruns în Portugalia, precum și în coloniile portugheze și spaniole din America. Acolo, Inchiziția a impus numele Evangheliei, dreptul de colonizare.

Sprijinitoare a reacțiunii feudale, Inchiziția a luat sfârșit o dată cu prăbușirea orânduirii feudale, în urma mișcărilor revoluționare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Cu toate acestea, ea n-a dispărut cu totul. Neputând să mai aplice integral vechile măsuri, Vaticanul a încercat să mențină spiritul Inchiziției. Funcțiile fostei Inchiziții au fost preluate parțial de Congregația Sfintei Cancelarii, cea mai importantă dintre cele 12 congregații, organe conducătoare ale Vaticanului. Congregația Sfintei Cancelarii continua să dispună de privilegiul excepțional de a apăra doctrina cu privire la credință și moralitate, de a pedepsi ereziile, de a cerceta și interzice cărțile socotite primejdioase pentru credința catolică.

În mod deosebit, spiritul Inchiziției s-a manifestat cu putere în vremea pontificatului lui Pius al XII-lea printr-o serie de acte papale, care reflectau tradiționala intoleranță a bisericii și puneau în funcțiune metodele terorii spirituale atât de cunoscute în istoria Vaticanului.

În fața marilor transformări ale epocii noastre, cei mai mulți dintre conducătorii bisericii catolice își dau seama că au trecut vremurile când puteau să-și impună nelimitat voința. Mai există însă vârfuri clericale care nu se pot împăca cu realitățile actuale. Acestea continuă să aibă nostalgia vremurilor de tristă amintire și doresc ca biserica să nu renunțe la armele experimentale altădată de către Inchiziție. În condițiile actuale, când mase tot mai largi, fără deosebire de credință, își unesc forțele și luptă pentru democrație și progres social, orice încercare a clericalismului de a folosi metodele trecutului primește riposta cuvenită din partea opiniei publice.

Bibliografie

*** Istoria evului mediu, vol. I. Europa apuseană. Partea a II-a (sec. XIV-XVII), coord. Radu Manolescu, Universitatea București, 1993

Bennasar, Bartolomé, Inchiziția spaniolă. Sec. XV-XIX, Editura Politică, București, 1983

Bennazi, Natalie, D'Amico Matteo, Cartea Neagră a Inchiziției, reconstituirea marilor procese, Editura Politică, București, 2001

Delumeau, Jean, Păcatul și frica. Culpabilitatea în Occident, sec. XIII-XVIII, Editura Enciclopedică, Iași, 1998

Drâmbă, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. III, Editura Enciclopedică, București, 1998

Edmond, Cezal, Istoria scandaloasă a Inchiziției, Editura Enciclopedică, București, 1994

Le Goff, J. Intelectualii în evul mediu, Editura Polirom, București, 1994

Nicoară, Pavel, Inchiziția, Editura Științifică, București, 1963

Paul, Jacques, Biserica și cultura în Occident, Editura Meridiane, București, 1996

Peschke, von Hans-Peter, Evul Mediu Occidental, Editura Enciclopedia RAO, București, 2005

Platon, Alexandru-Florin, Societate și mentalități, în Europa medievală, Iași, Editura Alfa, 2000

Rășcanu, Petre, Istoria Evului Mediu, Editura H. Goldner, Iași, 1937

Testas, Jean, Testas, Guy, Inchiziția, Editura Polirom, București, 2001

Verill, A. Hiatt, Inchiziția, trad. Dinu Gheorghe, Editura Polirom, 2001