. Inchinarea Ca Functie A Bisericii

Cuprins:

Introducere

I Necesitatea Bisericii lui Hristos de a redescoperi închinarea

II Ce este închinarea?

Definiții privind închinarea

Terminologia biblică a închinării

Definiția de lucru a închinării

III Baza biblică a închinării

Considerații vechi-testamentale privind închinarea

Considerații nou-testamentale privind închinarea

IV Teologia închinării

1. Dumnezeu, valoarea închinării noastre

2. Isus Hristos, obiectul credinței noastre

3. Duhul Sfânt, dinamica închinării noastre

4. Biserica, cadru de desfășurare a închinării publice

V Elementele (actele) închinării

Rugăciunea

Muzica

Citirea și predicarea Cuvântului lui Dumnezeu

Botezul și Cina Domnului

Dărnicia creștină

VI Implicații ale inchinarii:

1. în viața personală a credinciosului

2. în viața de familie

3. în viața bisericii locale, ca parte a Trupului lui Hristos

4. în societatea contemporană

Concluzii finale

Bibliografia

Introducere

„Închinarea creștină este cel mai important eveniment, cel mai urgent, cel mai glorios act care poate avea loc în viața omului” sunt cuvintele lui Karl Barth, cuvinte care ne provoacă să gândim închinarea noastră și să ne-o evaluăm.

John Piper spune în cartea sa, Să se bucure popoarele: țelul Bisericii este închinarea pentru că prioritatea Bisericii este gloria și onoarea lui Dumnezeu: „Lăudați pe Domnul toate națiunile, lăudați-L toate popoarele” (Psalmul 117:1). Scopul final al lui Dumnezeu Însuși este închinarea; atunci când Biserica va deveni conștientă de acest adevăr închinarea noastră va deveni mai reală, mai autentică.

Conștientizând valoarea incomensurabilă a închinării creștine vom analiza în această lucrare câteva aspecte ale închinării comunitare, aspecte care vor demonstra faptul că închinarea este nu doar una din funcțiile bisericii dar este poate și cea mai importantă dintre ele.

În primul capitol vom redescoperi necesitatea reîntoarcerii bisericii lui Hristos la o închinare autentică, o închinare „în duh și-n adevăr”, o închinare fundamentată în Scripturi și cu o bază teologică corectă d.p.d.v. doctrinar. Și acest lucru îl vom face conștienți de faptul că majoritatea creștinilor recunosc teoretic valoarea închinării comunitare dar întâmpină adesea probleme în practica acesteia.

Al doilea capitol este destinat definirii închinării, în acest sens prezentând mai multe definiții oferite de oameni preocupați de ceea ce înseamnă închinarea, atât individuală cât și comunitară. Tot în acest capitol vom analiza terminologia biblică a închinării, fiind foarte important ca în demersul nostru să ne uităm la ceea ce spune Scriptura despre închinarea creștină.

Al treilea capitol este destinat fundamentării închinării în Scriptură, atât în Noul Testament cât și în Vechiul Testament. Închinarea nu este o invenție umană ci este un dar oferit de Dumnezeu. În consecință, reîntoarcerea înspre origini a închinării în Vechiul și Noul Testament nu este o chestiune de alegere ci este o necesitate.

Capitolul patru are o importanță majoră în lucrarea noastră datorită faptului că accentuează și elaborează teologia închinării creștine. Doctrinele noastre ne vor determina natura închinării noastre. Teologia și închinarea nu pot fi separate. Ceea ce noi facem reflectă ceea ce noi credem și modul în care noi ne comportăm. Ceea ce noi credem este decisiv în închinarea noastră. Cu alte cuvinte închinarea influențează teologia și teologia informează închinarea. Teologia nu trebuie să se despartă de viața de închinare a bisericii și nici închinarea nu trebuie să neglijeze învățătura Scripturilor și afirmațiilor teologice.

Capitolul cinci intră în aspectele practice ale închinării creștine prezentând și analizând puțin câteva din elementele esențiale prezente în cadrul închinării creștine publice, comunitare. Este vorba de importanța pe care o are rugăciunea în închinare, de locul și rolul muzicii, de valoarea citirii și predicării Cuvântului lui Dumnezeu, de locul și importanța botezului și Cinei Domnului în cadrul închinării comunitare și în cele din urmă de necesitatea dărniciei creștine ca dovadă a gratitudinii noastre față de Dumnezeu.

În finalul lucrării vom analiza pe scurt câteva din implicațiile pe care le are închinarea creștină în viața personală a închinătorului, în cadrul familiei, a bisericii lui Hristos și nu în ultimul rând a societății contemporane în care trăim și noi.

I Necesitatea Bisericii lui Hristos de a redescoperi închinarea

Închinarea este centrul a tot ce Biserica crede, practică și mărturisește. Dacă cineva dorește să înțeleagă închinarea, trebuie mai întâi să-L înțeleagă pe Dumnezeu, creația Lui, pe sine însuși, Biserica și lucrarea pe care o face; trebuie să se examineze și să-și evalueze propria lui viață spirituală.

Cu toate că majoritatea suntem de acord cu importanța pe care o are închinarea, ceea ce observăm este lipsa unei închinări care să-L aibă pe Dumnezeu în centrul atenției. Robert Webber a atras atenția asupra gravității problemei spunând:

“Domeniul în care a avut loc cea mai nesemnificativă reformă între noi este cel al vieții noastre de închinare organizată. Printr-o survolare neoficială am descoperit că marea majoritate a credincioșilor evanghelici laici nu au nici cea mai mică idee despre ce este de fapt închinarea organizată. La întrebări de genul: De ce vrea Dumnezeu să fie adorat? Care este înțelesul invocării sau a benedicției? Ce are de-a face închinarea cu citirea Scripturii, cu rugăciunea sau cu ascultarea unei predici?, mi s-a răspuns cu priviri goale și stânjenite ”

Redescoperirea unei închinări autentice trebuie să rezulte dintr-o examinare atentă a învățăturii biblice privitoare la închinare. Biblia este prin excelență o carte de închinare motiv pentru care în această lucrare vom insista asupra fundamentării închinării într-o teologie corectă.

Închinarea în multe congregații locale este la o răscruce de drumuri, iar unul din principalele motive a acestei incertitudini constă în divizarea diferitelor stiluri de închinarea aparținând denominațiunilor diferite. Caracterul inter-denominațional și libertatea pe care o au liderii de închinare de a folosi multe din stilurile de închinare apărute face ca închinarea din multe biserici să treacă prin acest proces de tranziție, de schimbare, de transformare. Din acest motiv, în multe din aceste biserici a apărut o stare de neliniște și chiar îngrijorare, printre păstori și lideri de închinare. Ce tip de închinare trebuie să folosim în bisericile noastre, închinare care să zidească comunitatea de credincioși?

Există trei întrebări importante pe care trebuie să ni le punem când vrem sa vorbim despre închinare. Ce este închinarea? De ce să ne închinăm? Cum să ne închinăm?

Marea majoritate a dezbaterilor de astăzi legate de închinare au loc pornind de la întrebarea: Cum să ne închinăm? De obicei noi persistăm în a argumenta faptul că modul nostru de închinare este cel corect, în a ne spune preferințele noastre în ceea ce privește închinarea și încercăm să aducem argumente mai mult sau mai puțin teologice în favoarea a ceea ce noi credem că este o închinare corectă. Așa cum spunea și Constance Cherry: “confuzia abundă în lumea noastră postmodernistă în legătură cu natura închinării creștine”.

Închinarea trebuie să fie fundamentată în Scripturi. Închinarea nu este o invenție umană ci este un dat al lui Dumnezeu. În consecință, reîntoarcerea înspre origini a închinării în Vechiul și Noul Testament nu este o chestiune de alegere ci este o necesitate. Dacă Dumnezeu a dăruit poporului Israel și apoi bisericii apostolice posibilitatea de a se închina, atunci Scriptura ne va prezenta principii care nu doar informează Biserica despre închinare ci care vor fi un ghid în preocuparea noastră de a fi închinători reali.

Închinarea trebuie să recunoască teologia ca o disciplină care reflectă experiența închinării. Închinarea celebrează pe Dumnezeu și lucrarea Lui. În timp ce Dumnezeu, prin închinare comunică închinătorilor mântuirea și vindecarea Lui, oamenii trebuie să răspundă cu credință, rugăciune, mulțumire, și o viață de slujire în lume.

Cuvântul worship adesea evocă imagini ale unor ritualuri sacre. Majoritatea religiilor lumii reflectă aceasta. Din păcate închinarea devine pentru majoritatea oamenilor un ritual prescris care are loc într-un spațiu sacru. Candelele, tămâia, veștmintele sfinte și liturghia au devenit realmente sinonime ale închinării. Marea problemă care se pune astăzi nu este dacă oamenii se închină sau modul în care se închină ci înaintea cui se închină, pentru că fiecare om se închină cuiva, acest lucru existând în natura noastră încă din creație. John MacArthur, Jr. spune:

„Mult din ce se strecoară astăzi în biserici sub numele de închinare este inacceptabil pentru Dumnezeu. Scriptura are cel puțin patru categorii de închinare false. Dumnezeu a proiectat închinarea pentru a-L onora și adora în mod direct pe El. Închinarea are dimensiuni exterioare, interioare și ascendente și atinge fiecare aspect al vieții creștinilor în a face binele, a împărtăși cu alții și a lăuda pe Dumnezeu. Închinarea este baza conduitei și preoției creștinului. Biserica are nevoie să se întoarcă la esența închinării reale, adevărate și să nu fie distrasă de activitățile care nu aduc onoare și adorare lui Dumnezeu”.

Închinarea trebuie să audă vocea teologiei, altfel poate ajunge departe de principiile biblice care determină elementele și parametrii închinării autentice. Nu trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu numai pentru ceea ce face El pentru noi ci pentru ceea ce este El pentru noi. Motivul închinării noastre trebuie să fie a-I fi plăcut lui Dumnezeu și a-L glorifica pe El. Închinarea este o activitate prin care Îl glorificăm pe Dumnezeu în prezența Lui cu vocile și inimile noastre.

Ne închinăm lui Dumnezeu pentru că El merită închinarea noastră și nu pentru că închinătorii ar primi ceva pentru aceasta. Dacă ne uităm la închinare doar prin prisma faptului că vom primi ceva din partea lui Dumnezeu, mai degrabă decât că îi oferim ceva Lui, atunci noi facem din Dumnezeu, servitorul nostru și nu Domnul nostru, iar elementele închinării devin o formulă ieftină pentru satisfacerea noastră egoistă (Maleahi 3:14).

Acest lucru nu înseamnă că nu suntem binecuvântați în urma actului închinării. Adevărata închinare spirituală trebuie să aducă o contribuție puternică și de durată în personalitatea noastră, în relațiile noastre, în slujirea noastră și în toată viața noastră ca și creștini.

“Dumnezeu încearcă să ne reîntoarcă la scopul pentru care El ne-a creat” a scris Tozer “pentru a ne închina Lui și a ne bucura de El pentru totdeauna!” Și aceste lucruri trebuie să le facem împreună, începând de acum!

Închinarea nu este o opțiune, un lux, ci este o necesitate. Singura speranță a lumii este Hristos, iar Hristos este Cel care a zidit Biserica Sa. Singura speranță a bisericii este închinarea. Orice lucrare a bisericii trebuie să fie un produs al închinării. Lucrarea care este separată de închinare nu poate aduce roade. Întoarcerea la închinare nu distruge părtășia creștină ci o întărește.

Frank E. Gaebelein spunea: “a te închina împreună cu poporul lui Dumnezeu în biserică nu este ceva opțional, ci imperativ. Noi ne închinăm lui Dumnezeu nu pentru că simțim în acest sens, ci pentru că El este Dumnezeu, iar închinarea este dreptul Său și necesitatea noastră”. Asupra acestui lucru vom reveni în cadrul teologiei închinării.

Centrul închinării nu este experiența umană, sau o prelegere, sau un spectacol de divertisment, închinarea este Isus Hristos – viața, moartea și învierea Lui.

Una din problemele Bisericii în ceea ce privește închinarea este faptul că Biserica are nevoie de a redescoperi modul în care trebuie să se închine. Este nevoie să trecem de la o închinare pasivă la una activă; este vorba de o tranziție pe care și închinarea din cadrul bisericilor noastre trebuie să o parcurgă. Și acest lucru trebuie făcut fără a nesocoti faptul că Biserictă de închinare nu poate aduce roade. Întoarcerea la închinare nu distruge părtășia creștină ci o întărește.

Frank E. Gaebelein spunea: “a te închina împreună cu poporul lui Dumnezeu în biserică nu este ceva opțional, ci imperativ. Noi ne închinăm lui Dumnezeu nu pentru că simțim în acest sens, ci pentru că El este Dumnezeu, iar închinarea este dreptul Său și necesitatea noastră”. Asupra acestui lucru vom reveni în cadrul teologiei închinării.

Centrul închinării nu este experiența umană, sau o prelegere, sau un spectacol de divertisment, închinarea este Isus Hristos – viața, moartea și învierea Lui.

Una din problemele Bisericii în ceea ce privește închinarea este faptul că Biserica are nevoie de a redescoperi modul în care trebuie să se închine. Este nevoie să trecem de la o închinare pasivă la una activă; este vorba de o tranziție pe care și închinarea din cadrul bisericilor noastre trebuie să o parcurgă. Și acest lucru trebuie făcut fără a nesocoti faptul că Biserica, de-a lungul existenței Sale s-a închinat lui Dumnezeu într-un fel sau altul. Nu este vorba de a revoluționa închinarea, doar pentru a fi relevanți într-o societate în continuă schimbare. Nevoia de schimbare trebuie să pornească din dorința noastră, a fiecăruia de a ne închina într-un mod sincer, biblic și sănătos înaintea Celui ce este Dumnezeul nostru. Să nu uităm un aspect extraordinar de semnificativ, faptul că această restaurare a închinării noastre trebuie făcută prin Duhul Sfânt.

John MacArthur ne atrage atenția asupra faptului că în bisericile noastre apare pericolul activismului; avem prea multe activități și prea puțină închinare. Suntem în pericolul de a deveni pragmatici în închinarea noastră. Ceea ce căutăm noi să știm este ceea ce funcționează mai bine. Căutăm formule și idei geniale, și într-un fel sau altul, în tot acest proces uităm care este de fapt scopul pentru care Dumnezeu ne-a creat și ne-a chemat. Devenim atât de informați, ne ocupăm atât de mult de planificări și programe și suntem atât de ocupați încât există riscul de ajunge să disprețuim ceea ce înseamnă închinare în duh și-n adevăr.

Cu ani în urmă, A.W.Tozer a numit închinarea: „piatra prețioasă pierdută a bisericii.” Ceea ce trebuie să facem noi, ca și creștini, este să redescoperim această piatră prețioasă pierdută, adică să redescoperim închinarea autentică, cristică, în duh și-n adevăr.

II Ce este închinarea?

Trebuie lucrat cu precauție la definirea închinării pentru a nu ajunge subit într-o închisoare intelectuală și emoțională, ne avertizează autorul cărții Real Worship, Waren Wiersbe, motiv pentru care vom acorda un spațiu mai larg acestui capitol.

Trebuie luat în considerare faptul că atunci când vrei să definești un lucru, acel lucru trebuie și este bine să fie raportat tot timpul la experiență. Și aceasta pentru a nu intra în capcana unor definiri pur intelectuale.

Scriptura nu ne oferă definiții a ceea ce înseamnă închinarea dar ne oferă descrieri și situații reale de închinare.

Definiții privind închinarea

În ceea ce privește noțiunea de închinare am vrea să ne uităm în primul rând la sensul cuvântului închinare și pentru aceasta vom analiza puțin cuvântul din engleză worship, cuvânt care a prins rădăcini puternice și în uzanța noastră. Cuvântul worship este forma prescurtată a cuvântului: “worth-ship”. Noi ne închinăm lui Dumnezeu pentru că El este vrednic de închinare: “Vrednic ești Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea…” (Apocalipsa 4:11); “…Vrednic este Mielul, care a fost jungheat…” (Apocalipsa 5:12). Omul nu este vrednic de închinare, nici idolii pe care și i-a construit de-a lungul timpului; doar Dumnezeu este vrednic de închinarea noastră.

Dacă ne uităm la o definiție de dicționar a cuvântului worship vom găsi următoarele înțelesuri ale cuvântului: a onora, a oferi omagiu, a venera, a idolatriza, a adora, a prețui, etc.

A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a te închina lui Dumnezeu, pentru că nu poți să-L cunoști pe El fără a lua o atitudine de închinare înaintea Lui.

O închinare sinceră implică o evaluare corectă și sinceră a dragostei pentru Dumnezeu. Închinarea trebuie să se refere în mod esențial la relații:

Închinarea este ca dragostea. Putem cheltui mult timp și energie în definirea și explicarea ei. După ce am experimentat-o vom știi despre ce este vorba, dar probabil nu ca rezultat al explicațiilor. Tot așa este și cu închinarea, pentru că, la fel ca în dragoste, ea este o expresie a relației. Este o relație în același timp simplă și complexă, de vreme ce are loc între persoane. În mod evident, lucrurile sunt cu atât mai simple și mai complexe când avem de-a face cu relația dintre Creator și creatură.

Graham Kendrick spune că “închinarea este plăcerea lui Dumnezeu în noi și plăcerea noastră în El”.

Charles C. Ryrie ne oferă o excepțională, concisă și în același timp academică definiție a închinării: “Închinarea bisericii constă în serviciul individual, la nivel de comunitate (comunitar), public și privat pentru Domnul, care a fost generat de adorarea, venerația pentru Hristos și supunerea față de El, El fiind vrednic de toată închinarea noastră”

Evelyn Underhill definește închinarea ca fiind “răspunsul adorării totale a omului pentru Singurul Dumnezeu veșnic ce se revelează pe Sine în timp”.

Într-adevăr, cuvântul englezesc worship este forma prescurtată a cuvântului worthship și vine din grecescul proskuneo, care înseamnă a te proșterne pe tine însuți în (cu) reverență. Este cuvântul pe care îl folosește Domnul Isus în Ioan 4:24. Închinarea este mai mult decât un serviciu, mai mult decât reverență, mai mult decât supunere. Închinarea, chiar închinarea comună, comunitară este a vedea pe Dumnezeu ca Dumnezeu, iubindu-l cu adevărat, adorându-l. În cuvintele lui A.W.Tozer: “Închinarea este a simți în (cu) inima…Închinarea adevărată este înainte de toate, un sentiment pentru Domnul Dumnezeul nostru…Dacă noi suntem călăuziți de către Duhul Sfânt, închinarea noastră va aduce admirație, încântare, evlavie și o sinceră smerenie de partea noastră”.

Închinarea implică atât atitudini (reverență, respect) cât și acțiuni (proșternere, laudă, slujire). Adevărata închinare este echilibrată și implică mintea, emoțiile și voința. Ea este inteligentă și motivată de dragoste și trebuie să conducă la acțiuni ale ascultării ce-L glorifică pe Dumnezeu.

„Închinarea este celebrarea dramatică a lui Dumnezeu în valoarea Lui supremă în așa măsură încât valoarea Lui devine norma și inspirația trăirii umane”. Este o definiție care Îl pune în centru pe Dumnezeu, ferindu-ne pe noi oamenii de tirania subiectivismului în a defini închinarea.

Michael Smith definește închinarea ca fiind un stil de viață, o parte vitală a credinței noastre. Atunci când recunoaștem cine este Dumnezeu, atunci ne vom închina Lui, ne vom pleca într-o relație adâncă cu Tatăl nostru. Frumusețea Evangheliei constă și în simplitatea ei. Ea este: „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu toată mintea ta, cu toată puterea ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Aceasta este închinarea.

Tot Michael Smith afirmă că închinarea este a da înapoi ceea ce este de drept al lui Dumnezeu. În închinare noi recunoaștem că ceea ce suntem și ceea ce avem este de la Dumnezeu. El este Creatorul și tot El este dătătorul tuturor lucrurilor.

John Huxtable a definit închinarea ca “un dialog între Dumnezeu și oamenii Săi”. Cu siguranță că închinarea implică și un astfel de dialog dar ea include mult mai mult. Închinarea devine răspunsul uman la revelarea divină; închinarea este ceva ce îmbracă întreaga persoană umană.

Robert G.Rayburn, în cartea sa O come, Let Us Worship, ne dă următoarea definiție a închinării creștine: “închinarea este activitatea unei vieți noi a credinciosului în care recunoaște plinătatea lui Dumnezeu, care S-a revelat pe Sine în persoana Domnului Isus Hristos, și în care caută prin puterea Duhului Sfânt să dea Dumnezeului Celui viu gloria, onoarea și supunerea care Îi sunt cuvenite”.

„Închinarea înaintea Dumnezeului viu și adevărat este în mod esențial un legământ cu El în termenii Lui și în modalitatea pe care doar El o face posibilă”. Sau spus în alte cuvinte, închinarea în Scriptură poate fi văzută ca „un schimb reciproc între Dumnezeu și oamenii Săi, exprimat în cuvânt și acțiune”.

Închinarea este un răspuns dat lui Dumnezeu, un răspuns activ dat lui Dumnezeu prin care noi declarăm măreția Lui. Închinarea nu este pasivă ci este participativă. Ea nu este pur și simplu o dispoziție sufletească ci este un răspuns. Nu este doar un sentiment, ci este o declarație.

Și pentru a surprinde și aspectul trinitar al închinării vom prezenta câteva definiții ale unor autori care exprimă acest adevăr: închinarea este adresată Treimii. Închinarea este “lucrarea vieții noi a credinciosului prin care, recunoscând plinătatea Dumnezeirii așa cum este ea descoperită în Isus Hristos și în mărețele Sale acțiuni mântuitoare, credinciosul caută prin puterea Duhului Sfânt să-I ofere în schimb gloria, onoarea și supunerea, care intră în atribuțiile lui”.

“Închinarea este darul harului de a participa prin Duhul la comuniunea Fiului Cel întrupat cu Tatăl, la viața Lui de închinare și mijlocire ca înlocuitor – cale a bucuriei, păcii și încrederii”.

“Închinarea este recapitularea a ceea ce Dumnezeu a realizat deja, culminând cu mântuirea noastră prin Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, și anticiparea a ceea ce va fi”.

“Închinarea este în esență celebrarea faptelor lui Dumnezeu în istorie – creația lui Dumnezeu, providența Lui, răscumpărarea pe care ne-o oferă în legământ, descoperirea răscumpărătoare a lui Dumnezeu prin Isus Hristos în întrupare, cruce și înviere, și manifestarea puterii Lui prin venirea Duhului Sfânt”.

“Toată închinarea creștină”, spune dr. John Stott “publică și privată ar trebui să fie un răspuns inteligent la revelarea de Sine a lui Dumnezeu în cuvintele și lucrările Lui înregistrate în Scriptură.” Sau în alte cuvinte închinarea este “răspunsul celebrativ al omului la ceea ce Dumnezeu a făcut, face și a promis să facă”.

2. Terminologia biblică a închinării

Când vorbim despre închinare trebuie să ne uităm atenți la ceea ce spune Biblia despre închinare. Și putem face acest lucru uitându-ne și reflectând la cuvintele care stau în spatele cuvântului închinare și pe care le regăsim în Vechiul și Noul Testament. David Peterson, în cartea sa: “Engaging with God” ne avertizează oarecum, că avem de-a face cu un vocabular foarte larg de cuvinte aflate în Scriptură care ne pot ajuta în înțelegerea noastră a ceea ce este doctrina închinării.

În cadrul Vechiului Testament limbajul închinării este foarte prezent. Acest limbaj ne arată puțin din varietatea și întinderea închinării vechi-testamentale: forme și expresii diferite, dimensiuni personale (individuale) și comunitare, fenomene comune (obișnuite) și extraordinare. Toate acestea ne informează pe noi în legătură cu ce este închinarea și cum trebuie ea adusă. Există în special trei cuvinte în ebraică care au fost folosite în Vechiul Testament pentru a defini sau descrie închinarea, cuvinte care sunt traduse cu sensul de închinare. Pe scurt, terminologia biblică ne arată că închinarea este: supunere, slujbă, reverență.

În mod semnificativ, toate aceste cuvinte folosite în ebraica Vechiului Testament au corespondentul lor în greaca Noului Testament; ceea ce înseamnă că există o consecvență și o continuitate între practicarea închinării vechi-testamentale și nou-testamentale. Cu siguranță că există și diferențe de formă sau conținut, dar în termenii de bază ai înțelegerii închinării, avem de-a face cu un tablou comun ce străbate întreaga Scriptură.

Fiecare dintre aceste cuvinte ne oferă o bază importantă a ceea ce înseamnă închinarea. La urma urmei, fiecare transmite câte un aspect diferit a ceea ce este închinarea, ca activitate atât de complexă. Același David Peterson ne spune că cuvintele biblice folosite pentru închinare nu reprezintă concepte diferite ci ele fac parte din întregul mozaic care ne arată cum trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu. Ele sunt ferestre importante care toate duc la același element și anume: închinarea.

Unitatea dintre Vechiul Testament și Noul Testament este accentuată de folosirea acestor termeni în paralel. Acest lucru este foarte important de scos în evidență și anume faptul că atât Vechiul Testament cât și Noul Testament prezintă o imagine unitară a ceea ce a însemnat și înseamnă închinarea. Există un progres, o dezvoltare între Vechiul și Noul Testament în ceea ce privește formele pe care le lua închinarea. Noul Testament culminează cu descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în persoana Domnului Isus Hristos, aspect deosebit de important și semnificativ pentru închinarea creștină. În ansamblu, esența a ceea ce este închinarea rămâne aceeași din Genesa până în Apocalipsa.

Havah – proskuneo

Cel mai comun cuvânt pentru închinare în Vechiul Testament este cuvântul ebraic hawah. Forma actuală este hishtahawah și înseamnă a se închina, a se pleca adânc, a face o plecăciune, a aduce omagiu. Acestea sunt traducerile care apar în Vechiul Testament în cele 171 de apariții ale cuvântului ebraic (Genesa 22:5; 1 Samuel 1:3; 1 Cronici 29:20; Ps. 66:4; 99:9; 138:2; Isaia 66:23).

A te pleca, a te închina este în mod clar o componentă vitală a înțelesului acestui cuvânt. Gestul fizic era o practică comună în multe culturi de-a lungul timpului. Plecăciunea era un mod prin care cineva arăta onoare unei persoane, un semn de respect. Putea de asemenea să arate supunere, în special când gestul era executat, realizat în prezența unei persoane cu autoritate. Ceea ce primează în acest caz este ceea ce stă în spatele acestui gest. Acțiunea și atitudinea trebuie să meargă mână în mână. Astfel, ca și cuvânt ce exprimă închinarea, hawah exprimă ideea de onorare a lui Dumnezeu și exprimă o atitudine de supunere față de El.

Corespondentul grecesc este proskuneo. Înțelesul acestui cuvânt este sumarizat de către H. Schonweiss și C. Brown în The New International Dictionary of New Testament Theology 2: “printre verbele grecești este un termen tehnic pentru adorarea adusă înaintea zeilor, înțelegând prin acesta: a te proșterne cu fața la pământ…în plus față de acest act de proșternere în închinare, proskuneo poate indica corespondentul atitudinii lăuntrice de reverență si smerenie.”

Proskuneo este cel mai comun cuvânt pentru închinare în Noul Testament (Ioan 4:20-24; Evrei 1:6; Matei 2:2, 8, 11; 28:17; Apocalipsa 5:14; 11:16; 19:4, 10), asemenea cuvântului hawah pentru Vechiul Testament. Această conexiune dintre cele două cuvinte demonstrează și o continuitate între cele două testamente. Ideea centrală care stă în spatele cuvântului este aceea de a onora, omagia într-un duh smerit pe cineva care este vrednic de aceasta. Înțelesul celor două cuvinte este foarte asemănător. Deși nu apare de mai mult de 60 de ori în Noul Testament, verbul proskynetes apare pentru a exprima o atitudine de respect, de omagiu, atitudine reprezentată de gestul exterior de plecăciune.

Unii comentatori biblici spun că acest verb vine de la pros (față de, referitor la) și kynein (a săruta) și se referea la un sărut de adorare sau de respect oferit unei persoane de rang mai înalt. Dar în contextul folosit în Noul Testament cel mai probabil este că acest cuvânt a fost folosit cu sensul de a îngenunchia sau de a te proșterne. Ca o regulă generală, când cei doi termeni havah și proskuneo sau proskynein sunt folosiți în sensul lor primar, frazele adverbiale indică în direcția unei mișcări fizice (înaintea oamenilor, înaintea lui Dumnezeu); acolo unde acești indicatori nu sunt prezenți, verbele pot lua sensul lor secundar și anume cel de “a te închina, a adora, a aduce un omagiu”.

Uitându-ne la primul grup de cuvinte biblice, termenii paraleli hawah și proskuneo, începem să apreciem ceea ce este esența închinării: închinarea implică o supunere plină de umilință față de Dumnezeu.

‘avad – latreuo, leitourgeo

Următorul grup de cuvinte ne arată faptul că închinarea implică o slujbă, o lucrare. Un termen ebraic relevant în acest sens este ‘avad, cuvânt care se regăsește în Vechiul Testament de 289 de ori. Acest cuvânt se traduce cu: a lucra, a face, a îndeplini, a sluji, a se închina. Termenul implică loialitate completă și supunere față de poruncile lui Dumnezeu (Iosua 22:5; Ps. 100:2; 102:22). De cele mai multe ori este tradus cu a sluji (125 de ori – Deut. 10:12-13, 20). Destul de des acesta este folosit în contextul în care Dumnezeu apare ca obiect al verbului, fiind Acela ce este slujit. Expresia “a sluji pe Domnul (Yahveh)” este folosită de 56 de ori ca sinonim al verbului “a te închina” (Exod 3:12; Deut. 10:12; Isaia 19:21). Cuvântul ‘abad este folosit în mod specific pentru slujbele religioase, incluzând relatările cultice (sistemul sacrificial, etc; de ex. Numeri 3:7a; 8:11). Întreg sistemul sacrificial a fost dat de Dumnezeu pentru a face posibilă slujirea poporului Israel față de El în cel mai apropiat mod.

Uitându-ne în Noul Testament, există două verbe grecești care, asociate cu unele cuvinte, transmit în esență aceeași idee ca și ebraicul ‘abad. Aceste două verbe sunt latreuo și leitourgeo. Latreuo este întâlnit de 21 de ori în Noul Testament și înseamnă a sluji, a te închina. Toate aparițiile acestui verb sunt în contextul religios în care slujba oferită era acordată nu unui subiect uman ci lui Dumnezeu (Luca 2:37; Fapte 26:7; Filipeni 3:3; Evrei 12:28). Termenul se referă la slujirea lui Dumnezeu printr-o viață sfântă, predată total în mâna Lui (Romani 1:9; 12:1; Evrei 12).

Al doilea verb grecesc, leitourgeo, apare doar de trei ori în Noul Testament (Fapte 13:2; Romani 15:27; Evrei 10:11). Este important de menționat aici alți trei termeni asociați: leitourgia (slujbă, lucrare); leitourgikos și leitourgos (slujitor, lucrător), ultimul cuvânt făcând referire exclusiv la slujba preoților și a leviților de la templu. Derivat din doi termeni: ergon (muncă, lucrare) și laos (oameni), leitourgia (forma substantivală) înseamnă în mod literal „lucrarea sau acțiunea oamenilor”. Cuvântul este de fapt împrumutat din contextul secular, făcând referire la lucrarea unei persoane sau grup de persoane în favoarea comunității, în special în domeniul politic. Așa cum este folosit în Noul Testament, leitourgia se referă la slujba pe care credincioșii o desfășoară înaintea Domnului în credință și ascultare.

În Fapte 13:2 termenul descrie adunarea bisericii în închinare. Închinarea include aspectul slujbei jertfitoare active – Filipeni 2:17. Pavel, la rândul lui, se folosește de imaginea datoriei preoțești pentru cuvântul menit să descrie slujba lui evanghelistică – Romani 15:16.

Cuvântul de asemenea ne ajută să înțelegem că închinarea implică o slujbă în beneficiul altora. Aceasta oferă o dimensiune orizontală închinării. A te închina lui Dumnezeu înseamnă a sluji cu credincioșie oamenilor lui Dumnezeu (Filipeni 2:29-30; 2 Corinteni 9:12).

Yare’ – sebomai, phobeomai

În cele din urmă ne vom uita prin cea de-a treia fereastră pentru a vedea că închinarea este frică și reverență față de Dumnezeu. Ebraicul yare’ este întâlnit de peste 300 de ori în Vechiul Testament. În marea majoritate a cazurilor este tradus cu sensul frică, speriat, sau termeni asociați. În aproximativ 80% din pasajele în care verbul este întâlnit, obiectul fricii este Dumnezeu. Conceptul de „frica de Domnul” apare foarte des în Vechiul Testament, în special în cărțile de înțelepciune. În mod obișnuit acest termen nu trebuie înțeles ca teroare sau spaimă, ci este folosit cu intenția de a intensifica, întări atitudinea de respect, de evlavie (Judecători 6:10; 1 Regi 18:12; 2 Regi 17:7, 25, 28, 32, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 41; Isaia 29:13; Iona 1:9).

Andrew Hill, în cartea sa Enter His Courts with Praise accentuează faptul că atitudinea de reverență și frică trebuie să existe în termenii ascultării de Domnul. Literatura de înțelepciune arată în mod clar că frica de Domnul este un mod de viață căreia îi corespunde o atitudine lăuntrică de reverență pentru Dumnezeu. Acest mod de viață este el însuși o expresie a închinării. Deci închinarea nu este doar ceva care vine pentru Dumnezeu într-o atitudine de reverență ci este un mod de viață care vine din această atitudine.

Echivalentul nou-testamental al lui yare’ este sebomai. Acest cuvânt apare de 10 ori în Noul Testament și înseamnă a adora, a venera, a slăvi, a se închina, a fi devotat (Matei 15:9; Marcu 7:7; Fapte 16:14; 18:7,13; 19:27). Alte apariții sunt traduse cu frica de Domnul sau evlavios, pios (Fapte 13:43,50; 17:4,17).

Verbul grecesc phobeomai înseamnă “a-ți fi teamă”. El este folosit pentru a exemplifica stilul de viață comunitar al Bisericii Primare (Fapte 9:31) și se referă la teama reverențioasă de Dumnezeu, iar în 2 Corinteni 7:1 se referă la o viață sfântă (vezi și Apocalipsa 14:7). Alte pasaje în care apare cuvântul phoboun sau phobos cu sensul de “frica de Domnul” sunt: Fapte 9:31; 2 Corint. 5:11; Coloseni 3:22; 1 Petru 1:17; 2:17.

În concluzie observăm faptul că toate aceste cuvinte studiate, confirmă faptul că Noul Testament continuă să vorbească de o perspectivă a închinării introdusă mai întâi de Vechiul Testament.

Este interesant de menționat faptul că există un singur loc în care sunt menționați toți cei trei termeni ebraici pentru închinare amintiți în studiul nostru – supunere, slujbă si reverență – toți trei împreună într-un singur verset: 2 Regi 17:35: “Domnul făcuse legământ cu ei, și le dăduse porunca aceasta: Să nu vă temeți de alți dumnezei; să nu vă închinați înaintea lor, să nu le slujiți, și să nu le aduceți jertfe”. Este important de înțeles faptul că trei cuvinte – supunere, a sluji și reverență – exprimate prin expresiile de mai sus, nu sunt alternative care să reprezinte trei înțelesuri diferite ale închinării. Mai degrabă, ele sunt trei fațete diferite a ceea ce înseamnă activitatea unică și complexă care este închinarea.

Toată această terminologie a Vechiului și Noului Testament ne demonstrează faptul că închinarea era o slujbă care necesita ascultare și credincioșie în fiecare aspect al vieții închinătorului precum și o recunoaștere a domniei lui Dumnezeu și o dependență față de El.

3. Definiția de lucru a închinării

Închinarea implică întreaga noastră ființă: mintea, inima și voința. Ea devine forma cea mai înaltă prin care omul își poate exprima mulțumirea și recunoștința față de Dumnezeu pentru ceea ce este El, pentru ceea ce a făcut El și pentru ceea ce va face El. Închinarea este răspunsul omului care a înțeles și a acceptat revelația de Sine a lui Dumnezeu. Închinarea devine astfel un dialog între Creator și creatură, dialog care cuprinde fiecare aspect al existenței noastre.

III Baza biblică a închinării

Așa cum am mai spus închinarea trebuie să fie fundamentată în Scripturi. Închinarea nu este o invenție umană ci este un dar oferit de Dumnezeu. În consecință, reîntoarcerea înspre origini a închinării în Vechiul și Noul Testament nu este o chestiune de alegere ci este o necesitate. Derek Tidball ne reamintește acest lucru în studiul său asupra închinării, studiu apărut în cartea sa: On the Bridge (Baptist Union, 1992). Rădăcinile închinării creștine trebuie căutate întorcându-ne cu mai bine de 2000 de ani în urmă, în timpurile Vechiului Testament. Într-adevăr, nu vom putea înțelege învățătura Noului Testament despre închinare fără o evaluare a închinării vechi-testamentale.

“Pentru mulți creștini, Vechiul Testament rămâne o carte misterioasă și aparent irelevantă pentru societatea contemporană. Accentul pus pe Templu, pe sistemul sacrificial și pe preoție nu mai are nici o legătură, pentru mulți creștini, cu nevoile și aspirațiile oamenilor din această cultură atât de secularizată. Dar adevărul este că toate acele instituții care au avut un rol în închinarea vechi-testamentală au un rol extraordinar de mare în înțelegerea corectă a închinării din cadrul Noului Testament”.

Dacă Dumnezeu a dăruit poporului Israel și apoi bisericii apostolice posibilitatea de a se închina, atunci Scriptura ne va prezenta principii și modele ale închinării care nu doar informează Biserica despre închinare ci care vor fi un ghid în preocuparea noastră de a fi închinători reali.

Considerații vechi-testamentale privind închinarea

1.1. Considerații generale

Contrar unei prejudecăți foarte populare, închinarea în cadrul Vechiului Testament este mai mult decât o formă de manifestare exterioară în ciuda faptului că se acordă o atenție mare ritualurilor implicate în închinare. Dar, așa cum vom vedea, în închinarea vechi-testamentală se pune un accent constant pe atitudinea corectă a inimii închinătorului înaintea lui Dumnezeu, lucru necesar pentru ca închinarea să-i fie acceptată. Având o inima după voia lui Dumnezeu sau o “pietate personală” constituia o premisă pentru închinarea reală, autentică.

Pietatea personală este o precondiție absolut necesară pentru întreaga închinarea ebraică, formală sau informală, spontană sau organizată, structurată, individuală sau comunitară.

Închinarea vechi-testamentală este fundamentată în evenimentul exodului, eveniment care a modelat, a dat formă întregii vieți religioase a Israelului. Prin acest eveniment Dumnezeu a scos poporul Israel afară din sclavia egipteană și i-a pus în cadrul unei relații de legământ, relația între Dumnezeu și popor, făcându-i astfel slujitorii lui Dumnezeu. Central în toată slujirea poporului față de Dumnezeu era închinarea.

Dumnezeu a oferit Israelului închinarea ca o expresie a relației Lui cu poporul Israel. Această închinare a inclus o îngrădire sacră (tabernacolul, și mai târziu templul) cu sacrificiile și ritualurile ei și desigur cu preoția sacră. Închinarea Israelului necesita de asemenea numeroase sărbători. Mai târziu, după exil, oamenii au început să se închine în sinagogi, ca și instituții ale închinării.

Interesant de observat este că închinarea în cadrul Vechiului Testament era în continuă schimbare, schimbare datorită revelației progresive a lui Dumnezeu față de poporul Israel și datorită circumstanțelor și contextelor diferite prin care a trecut poporul în toată această perioadă. Un exemplu concludent în acest sens este legat de locusul închinării, locul în care oamenii se închinau:

Perioada patriarhală diferite locuri sacre

Exodul – stabilirea în Canaan Tabernacolul

Monarhia Templu

Exilul Sinagogile

Restaurarea Al doilea Templu

1.2. Închinarea în perioada patriarhală

Dumnezeu a inițiat o relație cu Avram, care a fost mai târziu continuată cu Isaac, Iacov și descendenții lui Avram, promițându-i acestuia că îl va face un neam mare. Urmașii lui se vor stabili în Cannan și vor fi binecuvântați de către Dumnezeu în așa fel încât toți oamenii pământului vor fi binecuvântați prin el (Gen. 12:1-3,7; 13:14-17; 15:1-8, 12-16). Legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam este începutul restaurării relației lui Dumnezeu cu umanitatea.

În timpul perioadei patriarhale (Avraam, Isaac, Iacov, Iosif) închinarea avea un caracter neoficial, fără ceremonii ample și bine stabilite. O citire a cărții Genesa ne arată acest lucru, și anume faptul că nu existau cerințe oficiale (formale) pentru închinare; mai mult nu exista nici o cerință pentru aducerea de jertfe; nu exista nici un set de ritualuri ca parte a închinării; nu exista un loc anume pentru închinare, un loc în termenii templului, a cortului lui Moise sau a unui altar și nici nu era stabilită o preoție. Este adevărat că în anumite ocazii sunt date câteva direcții (e.g. Genesa 15:9), dar acestea apar ca relatări ale unui act specific de închinare și nu reprezintă norme stabilite.

În ceea ce privește natura și practica închinării ebraice din perioada patriarhală, apar două idei extrem de importante, și anume:

închinarea este inițiată și motivată în mod divin; fraza cheie este: „Domnul a zis lui Avram” (Genesa 12:1).

închinarea lui Dumnezeu este un răspuns al revelării de Sine al lui Dumnezeu; închinarea era expresia laudei și mulțumirii pentru revelarea lui Dumnezeu sau ca un act de ascultare a omului față de divinitate. În cazul lui Avraam, actul lui de închinare a fost ascultarea de porunca lui Dumnezeu – „astfel că Avram a plecat” (Genesa 12:4).

Închinarea poate fi adusă în orice loc; ea nu este restrânsă la anumite locuri. Acolo unde se înălțau altare, acele locuri deveneau sacre, locuri potrivite pentru aducerea de jertfe și mai mult pentru întâlnirea cu Dumnezeu (Genesa 35:1-14). Construirea de altare lui Dumnezeu a devenit un element cheie al închinării patriarhale: Avraam a construit altare la Betel (Gen. 12:8), la Hebron (Gen. 13:18) și Muntele Moria (Gen. 22:9); Isaac a construit un altar la Beersheba (Gen. 26:25) și Iacov a făcut același lucru la Luz (Gen. 35:7). În plus, pe lângă aducerea de jertfe și construirea de altare închinarea mai era asociată cu rugăciunea sau „chemarea Numelui Domnului” (Gen. 12:8, 26:25). Expresia „a chema Numele Domnului ” o găsim frecvent în cartea Genesei, capitolele 4, 12 și 26 și nu este foarte ușor să înțelegem ce anume însemna aceasta în acea perioadă de timp. În acest sens C.F. Keil ne oferă un răspuns: „aici avem o înregistrare a începutului închinării față de Dumnezeu care cuprinde: rugăciunea, lauda, mulțumirea sau recunoașterea și celebrarea harului lui Dumnezeu”. Fără nici o îndoială că această expresie este legată de contextul închinării fiind o laudă și mulțumire adusă din recunoștință pentru promisiunile binecuvântării materiale și spirituale.

Scopul închinării era glorificarea lui Dumnezeu și nu elogierea răspunsului plin de credință a ființei umane, și ne referim aici la consimțirea lui Avraam de a-l aduce ca jertfă pe fiul său Isaac. Esența narațiunii biblice era să Îl laude pe Yahveh ca Cel care are grijă de copiii Lui (Gen. 22:14); Dumnezeu onorează ascultarea lui Avraam, salvându-l pe Isaac de la moarte.

Cartea Genesei mai descrie câteva expresii ale închinării patriarhale și anume: facerea de jurăminte ca răspuns la revelația divină (28:20; 31:13); ritualul de purificare, de curățire pentru întâlnirea cu Domnul (35:2); circumcizia ca semn al ascultării legământului (17:9-14); rugăciuni de laudă și mulțumire (12:8; 13:4); acte de mijlocire (18:22-23; 20:7).

Închinarea patriarhală era spontană, implicând răspunsul închinătorului la revelația particulară a lui Dumnezeu sau răspunsul închinătorului la unele intervenții ale Lui.

Astfel că, exemplul de închinare în timpul perioadei patriarhale, prezentă în cartea Genesei este una informală, flexibilă, spontană și personală; este de asemenea întotdeauna un răspuns la inițiativa lui Dumnezeu.

1.3. Închinarea în perioada mozaică

În perioada mozaică, închinarea suferă transformări semnificative, una dintre ele fiind faptul că, închinarea adusă înaintea lui Dumnezeu nu mai era condiționată de inițiativa divină. Închinarea devine de fapt un răspuns adus actului extraordinar al eliberării venit din partea lui Dumnezeu. Pentru poporul Israel, acesta a fost cea mai mare inițiativă a lui Dumnezeu, eveniment comemorat la sărbătoarea Paștelui.

Exodul, actul eliberării Israelului de sub sclavia egipteană (Exod 1-15), este evenimentul definitoriu în istoria Israelului; este un eveniment la care se fac peste 120 de referiri în Vechiul Testament și este împlinirea promisiunii lui Dumnezeu făcută lui Avraam. Israel a fost stabilit ca popor al lui Dumnezeu, ca națiune a lui Dumnezeu, iar baza acestei relații unice este legământul pe care L-a făcut Dumnezeu cu poporul Său (Exod 19:1-8): „Acum, dacă veți asculta glasul Meu, și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt”. Aceste cuvinte sugerează că angajamentul făcut de Dumnezeu cu poporul Său a fost o inaugurare a unei vieți totale de slujire și închinare din partea națiunii lui Israel.

Nu trebuie uitată experiența poporului prin deșert, experiență ce devine un simbol al purtării de grijă a lui Dumnezeu față de poporul Său.

Revelarea de Sine al lui Dumnezeu a jucat un rol proeminent în dezvoltarea religiei ebraice de-a lungul perioadei mozaice. Revelația numelui lui Dumnezeu lui Moise a marcat o nouă treaptă în revelația progresivă a lui Dumnezeu poporului ales. Numele lui Dumnezeu este de obicei tradus cu „Eu sunt…” și implică apoi aspecte personale, eterne și atotsuficiente ale naturii și caracterului lui Dumnezeu.

Alături de revelarea Numelui lui Dumnezeu, Dumnezeu continuă să se reveleze poporului Israel prin teofanii: îngerul Domnului (Exod 3:2; 14:19), alți agenți angelici (Exod 23:20; 33:2), evenimente miraculoase (Exod 8:16-19), rugul aprins (Exod 3:2), viziuni și vise (Numeri 12:6-8), etc.

Mult mai important decât această varietate a manifestărilor divine a fost teologia care a fost transmisă evreilor prin legământul lui Dumnezeu făcut cu ei. Dumnezeu le reamintește obligațiile legământului (Exod 2:24), faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al judecății și al eliberării (Exod 12:27), un Dumnezeu transcendent și imanent (Exod 19:10-15; 25:1-9), Singurul Dumnezeu adevărat, un Dumnezeu sfânt, mai puternic decât toți ceilalți dumnezei falși, un Dumnezeu plin de milă care răspunde cu îndurare la pocăință (Exod 32:11-14).

Legea mozaică, dată la Muntele Sinai, a legitimizat și standardizat forma și instituțiile închinării israelite. Și aici ne referim la sistemul sacrificial, la ritualul de curățire, rugăciune, recitarea Cuvântului lui Dumnezeu, oferirea zeciuielii și a darurilor de bunăvoie. Instituțiile oficiale ale închinării, instituții poruncite de către Dumnezeu au inclus Tabernacolul sau Cortul Întâlnirii și preoția levitică (Exod 29:1-9; 35:1-19).

Decalogul a furnizat o structură pentru israeliți: să iubească pe Domnul (Deut. 6:4-5), să se închine doar Lui (Exod 20:3-4) și să iubească pe aproapele lor ca pe ei înșiși (Levitic 19:18).

În Exod cap. 25-31 Dumnezeu a dat Israelului în mod explicit instrucțiuni privind construirea Tabernacolului, tabernacol ce ilustra și mobilitatea lui Dumnezeu, în raport cu dumnezeii falși ai păgânilor care erau limitați d.p.d.v. geografic. Scopul principal al Tabernacolului a fost de a oferi lui Dumnezeu un loc unde să locuiască în mijlocul lui Israel (Exod 25:8). Spre deosebire de națiunile păgâne care aveau doar o imagine a dumnezeului lor, Dumnezeul lui Israel era în mod practic prezent printre oamenii Săi. Chivotul Legii conținând Cuvintele lui Dumnezeu a fost o puternică expresie nu doar a prezenței lui Dumnezeu alături de poporul Său dar și a legii lui Dumnezeu peste Israel, a prescripțiilor date de Dumnezeu pentru poporul Său (Exod 25:10-22; Deut. 10:12-5). Atât de intensă a fost prezența lui Dumnezeu în chivot încât Dumnezeu a fost descris ca Unul “întronat între heruvimi” (2 Samuel 6:2; 1 Regi 19:15; Ps. 80:1).

Tabernacolul era situat în centrul taberei poporului Israel și simboliza atât prezența lui Dumnezeu cât și Legea dată de Dumnezeu poporului după care trebuia să trăiască. Ori de câte ori Israel se muta, tabernacolul era mutat și el fiind întotdeauna în centrul poporului; era practic un sanctuar mobil.

Închinarea în cadrul tabernacolului i-a diferențiat pe israeliți de popoarele păgâne și a accentuat relația lor cu Dumnezeu (Deut.12). De asemenea, ea a simbolizat relația Israelului cu Dumnezeu printr-un loc sacru, ritualuri sacre și o preoție sacră. Israel cunoștea sfințenia și gloria lui Dumnezeu, și ei știau că nu se puteau apropia de Dumnezeu decât în aceste condiții. Prin intermediul acestui loc sacru, a ritualurilor și a preoției sfinte a tabernacolului, Israel a avut foarte bine definit modul de apropiere și relaționare al lor cu Dumnezeul cel Sfânt. Un principiu fundamental în cadrul închinării a fost ascultarea de Dumnezeu:

…ascultarea absolută de Dumnezeul Creator și Răscumpărător era cerută ca atitudine esențială, necesară a oamenilor care se închinau cu adevărat lui Dumnezeu. (Yoshiaki Hattori)

Exista foarte mult simbolism în utilizarea spațiului din Tabernacol. Aranjamentul curții exterioare, a curții interioare, și a Sfintei Sfintelor comunica distanța dintre închinător și Dumnezeu, care locuia în Sfânta Sfintelor.

În cadrul tabernacolului au existat numeroase ritualuri sacre. Sistemul sacrificial a jucat un rol central în închinarea comunitară a lui Israel. Existau o serie de reguli generale prin care se aduceau jertfele: prezentarea animalului de jertfă, punerea mâinilor peste acesta, uciderea lui, stropirea sângelui și arderea jertfei. Jertfele ca și arderile de tot (aduse pentru a arăta consacrarea totală a individului față de Dumnezeu), jertfele de bunăvoie (jertfe aduse în mod voluntar ce simbolizau comuniunea dintre indivizi și Dumnezeu), jertfele pentru păcat și jertfele pentru ispășire au fost aduse în momente diferite. Trăsătura importantă a acestor sacrificii a fost faptul că ele erau semne vizibile ce exprimau relația dintre Dumnezeu și poporul Său. Ele au anticipat și jertfa supremă a Domnului Isus Hristos (Evrei 10).

Închinarea în cadrul tabernacolului a necesitat o preoție sfântă. Preoții reprezentau întreaga națiune, erau mediatorii între popor și Dumnezeu. Nu oricine putea fi preot ci doar leviții. Ei erau chemați de Dumnezeu și consacrați în slujba lor printr-o ceremonie foarte elaborată (Exod 29). Ei purtau îmbrăcăminte corespunzătoare slujbei lor (Exod 28; 39:1-31) și trebuiau să trăiască în curăție și sfințenie (Levitic 21-22:6).

Aici, în tabernacol, gloria lui Dumnezeu locuia împreună cu poporul lui Israel. Ioan a prins foarte bine această scenă când a scris: “Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).

1.4. Închinarea în perioada davidică

Când Israel a intrat în țara promisă, a fost consacrat un centru al închinării. Când David a devenit rege peste Israel și a adus chivotul în Ierusalim, Ierusalimul a devenit centrul vieții și închinării poporului Israel. David a fost cel care a organizat națiunea lui Israel într-o comunitate de închinători. Poate mai mult ca oricare altă figură a Vechiului Testament, regale David a exemplificat cel mai bine imaginea unui închinător adevărat (Ps. 51), autorul “psalmilor davidici” în care prezintă actele și aspectele cultice ale închinării. (Ps. 24; 150).

Templul era diferit de tabernacol doar în mărime, splendoare și măreție. Asemenea tabernacolului, templul a continuat să reprezinte legea lui Dumnezeu peste Israel, fiind o continuare a prezenței lui Dumnezeu și continuând a reprezenta apropierea Israelului de Dumnezeu prin intermediul spațiului sacru, jertfelor sacre și slujirii sacre.

Până când templul să fie construit sub domnia lui Solomon, David avea nevoie de un loc de închinare. În Sion, David a înălțat un cort pentru închinare, un cort care este numit și tabernacolul lui David. Închinarea în cadrul cortului era diferită de cea din tabernacolul lui Moise. În cortul lui David nu se aduceau jertfe animale. Leviții conduceau poporul zi și noapte în a-L lăuda pe Dumnezeu prin cântece, cu instrumente muzicale și prin dans (1 Cronici 16:4).

Una dintre cele mai semnificative contribuții privind practica închinării pe care le-a adus David a fost organizarea și formarea muzicienilor profesioniști care acompaniau ritualurile. David a instituit din nou preoția levitică, muzicieni înzestrați cu abilități muzicale și lideri de închinare. David instituie pur și simplu un cor și o extraordinară orchestră alcătuită din diverse instrumente muzicale. În acord cu 2 Cronici cap.5, o monumentală și extravagantă manifestare a închinării prin intermediul muzicii are loc la dedicarea templului. Trompete, lire, țambale, harpe și o varietate de instrumente de percuție erau auzite în cadrul închinării. Scriptura era vorbită în acompaniamentul muzicii și a ritmului.

David a fost cel care a recuperat Chivotul Legii și căruia i-a asigurat un loc în mijlocul lui Israel, asigurându-i din nou pe israeliți de prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului.

De-a lungul perioadei davidice, Dumnezeu oferă poporului Israel imnuri și psalmi. Majoritatea dintre ei scriși de către David, aceste imnuri sau psalmi sunt divizați în 5 cărți totalizând 150 de imnuri. Psalmii aveau un rol foarte important în închinarea zilnică a poporului, aceștia fiind citiți, recitați și cântați. Acești psalmi ofereau posibilitatea de a-L lăuda pe Dumnezeu pentru atributele Sale (Psalmul 147:1), pentru evenimentele Sale extraordinare (Ps. 19:1), pentru conducerea națiunilor (Ps.2:4). Alți psalmi ofereau posibilitatea de a exprima mulțumirea față de Dumnezeu (103; 105), rugăciuni de eliberare (142), mărturisire a păcatelor (51), de jale și durere (45:2-12). Câțiva dintre psalmi erau folosiți pentru ocazii festive și ritualuri (24; 95).

1.5. Închinarea în perioada lui Solomon

Succesorul lui David, fiul său Solomon, a continuat construirea templului. Solomon a continuat să pună un accent deosebit pe închinarea în cadrul templului, adăugând la aceasta gloria și splendoarea care erau recunoscute în întreaga lume. Templul reprezenta gratitudinea și mulțumirea poporului Israel pentru binecuvântările legământului Dumnezeului Celui viu. Închinarea în cadrul templului ilustra importanța prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său.

Solomon s-a focalizat pe funcția templului ca un loc pentru rugăciune pentru că templul era un semn al prezenței lui Dumnezeu și al domniei Lui peste Israel. Templul semnifica faptul că era o speranță pentru Israel, un viitor ca națiune a lui Dumnezeu datorită faptului că însăși clădirea templului exprima continuarea promisiunii lui Dumnezeu făcută în cadrul legământului cum că va fi cu ei și că îi va binecuvânta.

În mod trist, Solomon încalcă legământul și cade în imoralitate, materialism și chiar idolatrie. Pedeapsa lui Dumnezeu nu întârzie să apară și astfel întreg regatul intră într-un declin politic, economic, social, moral și religios.

În mod predictibil, sincretismul religios și idolatria ce caracterizau domnia lui Solomon au dat tonul la ceea ce a însemnat divizarea regatului unit al Israelului în două monarhii: Iuda și Israel. Doar opt din cei patruzeci de împărați ai celor două monarhii au slujit pe Domnul în ascultare. Evreii întorc spatele lui Dumnezeu închinându-se dumnezeilor străini. Închinarea autentică era pierdută. Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, lauda, mărturisirea și iertarea au devenit niște ritualuri lipsite de conținut, care și-au pierdut esența lor și anume pe Dumnezeu.

1.6. Sărbătorile

Închinarea davidică a demonstrat în mod clar faptul că închinarea Israelului a însemnat mai mult decât sistemul sacrificial. A demonstrat de asemenea libertatea, bucuria și natura celebrării într-o închinare non-sacrificială. Aceste accente ale celebrării și bucuriei sunt exprimate prin sărbătorile Israelului.

Cea mai frecventă dintre sărbători era Sabatul, care a fost instituit ca un semn special al relației lui Dumnezeu cu Israel (Exod 31:2-17). Sabatul, nu numai că necesita o celebrare săptămânală ci și un an întreg de odihnă pentru pământ, la fiecare al șaptelea an (Levitic 25:1-7). Lauda, mulțumirea și celebrarea erau prezente în centrul închinării lui Israel ceea ce era demonstrat nu doar prin Sabat ci și prin ciclul de sărbători celebrate de-a lungul anului. Sabatul era o sărbătoare în care evreii își aduceau aminte de ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei, atunci când i-a scos din robia egipteană și le mai amintea evreilor faptul că Dumnezeu este Creatorul (Gen. 2:1-3).

Israeliții s-au luptat să păstreze religia lor neprofanată de influențele vecinilor lor păgâni și a religiilor acestora. O caracteristică a păgânismului a fost relația religioasă susținută cu natura. În cadrul acestor sărbători, oamenii se închinau lui Dumnezeu și celebrau bunătatea Lui cu jertfe și petreceri. Cele trei sărbători ale naturii erau “Secerișul orzului” care era celebrată odată cu Paștele și cele șapte zile ale pâinii nedospite (Exod 12:6; Levitic 23:5-8; Numeri 28:16-25; Deut. 16:1-18); “Secerișul grâului” celebrată de Sărbătoarea Săptămânilor, cunoscută și ca Rusalii (Exod 34:26; Levitic 23:10-14; Numeri 28:26-31); și “Sărbătoarea celor dintâi roade” celebrată cu Sărbătoarea Corturilor (Exod 23:16; Levitic 23:33-36; Deut. 16:13-15).

Aceste sărbători erau expresii adânci ale bucuriei oferite lui Dumnezeu pentru grija pe care le-o purta. Prin aceste sărbători israeliții declarau dependența lor față de Dumnezeu și faptul că toate darurile pământului erau proprietatea Lui, astfel că poporul Israel primeau aceste daruri ca un dar divin. În consecință, atunci când poporul oferea Domnului parte din recoltă sau o împărțeau cu alții, ei împlineau porunca de a iubi și a asculta de Dumnezeu (Deut. 6:5).

Este important de menționat faptul că aceste sărbători erau poruncite de Dumnezeu și reprezentau celebrări ale poporului în închinare față de Dumnezeu. Aceste sărbători au asociat închinarea față de Dumnezeu cu evenimente istorice concrete, evenimente ale intervenției divine pentru Israel. În cadrul acestor sărbători momentele de bucurie și veselie erau alternate cu momente de meditație și reflecție. Aceste sărbători ofereau participanților o varietate de experiențe ale închinării. Robert Schaper sumarizează astfel: “Sărbătorile erau elaborate, pline de bucurie în cea mai mare parte a lor și pline de interes”.

1.7. Sinagoga

Sinagoga (literal “loc de adunare” sau “loc pentru sfat”) apare ca rezultat al distrugerii Ierusalimului și a timpului și a împrăștierii iudeilor în timpul exilului. Sinagoga apare datorită nevoii de păstrare și răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu în contextul comunității iudaice. Astfel că sinagoga a devenit centrul religios, educațional și social al vieții iudaice. Prin intermediul ei, tradițiile religiei israelite străvechi erau păstrate din generație în generație.

Merril Tenney definește sinagoga astfel: “centrul social unde evreii din fiecare cetate se întruneau în fiecare săptămână ca să se întâlnească unii cu alții. Era instituția educațională care avea menirea de a păstra legea în gândirea oamenilor și de a asigura instruirea copiilor în credința strămoșească”.

Închinarea în sinagogă a diferit în mare măsură de cea din cadrul templului. Nu mai existau ritualuri sacre iar sinagoga nu mai impunea o lucrare preoțească; sinagogile nu erau considerate ca mini-temple. Punctul central în cadrul sinagogii era citirea legii și înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Evreii deveneau din ce în ce mai mult oamenii cărții.

Închinarea în sinagogă implica o afirmare a credinței, rugăciune și citirea Scripturilor. Afirmarea credinței era exprimată în shema (Deut.6:4-9). Shema proclama unitatea lui Dumnezeu și stabilea cele mai importante îndatoriri ale copiilor lui Israel „a iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta și cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deut. 6:5).

Închinarea în sinagogă accentua rugăciunea. Tefillah, o serie de rugăciuni împărțite în trei seturi, erau recitate stând în picioare. Primul set a fost o serie de trei rugăciuni concentrate pe lauda adusă Domnului prin aducerea omagiului ca Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov și prin închinarea adusă Lui ca Unul „care este dătătorul de viață și Sfântul lui Israel”. Următoarea serie conținea treisprezece „rugăciuni congregaționale pentru înțelepciune și cunoaștere, iertare de păcate, restaurarea lui Israel, sănătate”. În mod specific, rugăciunile erau aduse pentru pocăință, iertarea de păcate, abilitatea de a studia Tora; și eliberarea de sub nenorocirile aduse de persecuții, foamete și boală. Ei de asemenea menționau venirea lui Mesia și se rugau pentru ascultarea de către Dumnezeu a rugăciunilor lui Israel. A treia serie de rugăciuni exprimau mulțumirea personală față de Dumnezeu și dorința lor pentru pace.

Al treilea element al închinării din cadrul sinagogii era studierea Torei. Scripturii era atribuită reverență datorită faptului că întrupa tradițiile Israelului străvechi. O îndatorire primară a fiecărui iudeu era studierea Torei și transmiterea ei mai departe următoarei generații: „…să le întipărești în mintea copiilor tăi, și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula” (Deut. 6:7). Această idee cum că orice om poate înțelege și învăța tradiția era un concept revoluționar în contextul vremii de atunci. În alte religii tradiția era secretă, cunoscută doar de către clasa preoțească. Dar în religia Israelului, tradiția oamenilor și relația lor cu Dumnezeu existau pentru a fi cunoscute și învățate de către toți oamenii.

Citirea Torei era urmată de către o predică (vezi Luca 4:16-30) iar de obicei și de o traducere. Traducerea era necesară pentru că mulți oameni vorbeau doar limba locului în care ei locuiau. Predica era interpretată și aplicată vieții de zi cu zi a oamenilor. Predicatorul era numit darshan sau „căutătorul”, iar predica era numită derashah, un act al căutării învățăturilor prezente în Tora. Obiectivul predicatorilor era instruirea morală și teologică.

Influența sinagogii în închinarea primilor creștini a fost remarcabilă. Întreaga închinare din cadrul sinagogii cu tot ce implica ea a fost transferată adunării creștinilor, ca un început al lor de a forma propriile lor comunități de închinători. Sinagogile și-au păstrat rolul lor în părtășia Israelului și atunci când Templul a fost reconstruit și a redevenit centrul închinării, în special pentru cei care locuiau mai departe de templu d.p.d.v. geografic. La fel și Tora își păstrează locul ei ca factor de control în viața și religia iudeilor.

1.8. Concluzie

Dumnezeu a continuat în a păstra o relație cu Israel în timpurile vechi-testamentale. Instituirea sistemului sacrificial, sărbătorile Israelului și mai târziu închinarea în cadrul sinagogii a demonstrat că aducerea aminte, anticiparea, celebrarea și slujirea erau prezente în inima poporului Israel ca și un răspuns oferit lui Dumnezeu. În ciuda faptului că Israel în mod frecvent se depărta de Dumnezeu, aceste acte ale închinării au asigurat un mod continuu prin care oamenii își reînnoiau credința lor.

Cei 1500 de ani de la zilele lui Avraam la zilele lui Ezra (cca. 1900-450 î.Hr.) am văzut atâtea schimbări mai mult sau mai puțin profunde ale formei închinării în Israelul antic…dacă forma închinării s-a schimbat cu trecerea timpurilor și cu derularea diferitelor contexte, inima și centrul închinării nu s-a schimbat.

Indiferent de schimbările care au survenit în închinarea poporului Israel, inima și centrul închinării au rămas aceleași și anume: DUMNEZEU. Închinarea legitimă a Israelului a fost întotdeauna, un răspuns la inițiativa lui Dumnezeu și o expresie a ascultării poporului de El.

Aceste acte ale închinării vechi-testamentale precedau închinarea nou-testamentală. Atât închinarea V.T. cât și cea a N.T. conțineau aspecte fizice și spirituale, neexistând o dihotomie între cele două. Principiile prezente în V.T. sunt regăsite în închinarea creștină din cadrul N.T. Diferența radicală este că creștinii N.T. au fost informați de evenimentul Isus Hristos, elementul principal al credinței creștine.

Considerații nou-testamentale privind închinarea

2.1. Considerații generale

Robert E. Weeber este de părere că un studiu asupra închinării în cadrul Noului Testament este mai dificil de făcut decât un studiu asupra închinării vechi-testamentale și asta datorită surselor foarte fragmentate de informație. Mai mult, nu găsim nici o afirmație clară care să ne vorbească de un sistem organizat de închinare. Mai degrabă întâlnim descrieri de mărturisiri, imnuri, benedicții, doxologii și eventual câteva indicii subtile cu referire la închinarea în Noul Testament.

Ceea ce este cert este faptul că închinarea Noului Testament s-a născut în mijlocul evenimentelor care L-au avut în centru pe Domnul Isus Hristos, ca împlinire a profețiilor Vechiului Testament cu privire la Israel.

Închinarea creștină își are rădăcinile în practicile iudeilor. De fapt printre primii creștini erau iudei care erau credincioși închinării la templu și în cadrul sinagogilor lor. Primii creștinii au urmat modul de închinare al evreilor folosind formele liturgice ale iudeilor. Materialul brut al închinării creștine era de fapt o moștenire a religiei iudaice – practica, învățătura, simbolismul Templului și al sinagogii, toate acestea împreună cu practicile și învățăturile Domnului Isus demonstrează faptul că nu există o discontinuitate între închinarea în cadrul Vechiului Testament și cea a Noului Testament.

Același Robert Webber pornește în a descoperi care era baza închinării nou-testamentale prin a examina atitudinea Lui Isus Hristos față de închinare și apoi înțelesul evenimentului Hristos.

2.2. Atitudinea lui Hristos față de închinare

Mai întâi – spune Webber, Isus a practicat închinarea evreiască. O examinare atentă a relației Domnului Isus cu templul, sinagoga și sărbătorile iudaice confirmă această afirmație. Luca și Ioan ne vorbesc despre învățătura lui Isus din templu (Luca 19:47; Ioan 7:14; 10:22-24), și toate cele Evanghelii descriu curățirea templului, în care Isus arată preocuparea Sa pentru curăția închinării din cadrul templului (Matei 21:12-13; Marcu 11:15-17; Luca 19:45-46; Ioan 2:13-16). Isus este prezent în mod regulat la sinagogă în zilele de Sabat și participa la sărbătorile iudaice.

În al doilea rând, Isus a crezut că El era înlocuitorul instituțiilor închinării iudaice. El se vedea pe Sine ca împlinire a cultului templului. El era “mai mare decât templu” (Matei 12:6; Ioan 2:19) și decât ritualurile învechite. Când Isus a celebrat Paștele Lui final, El s-a văzut pe Sine Însuși ca fiind sacrificiul final și adevăratul Miel al lui Dumnezeu (Matei 26:26, 28).

De asemenea, Isus și-a asumat dreptul de a reinterpreta obiceiurile închinării iudaice. Să ne amintim confruntarea lui Isus cu fariseii în zi de Sabat (Marcu 2:27-28), confruntare legată de importanța pe care o dădeau fariseii lucrurilor curate și necurate, înfățișării exterioare a omului și modul de închinare prin rugăciune a fariseilor, închinare în văzul tuturor (Marcu 7:1-23; Matei 6:5-8). Prin toate acestea Isus pregătește calea pentru schimbările semnificative care au apărut în închinarea creștină a copiilor lui Dumnezeu, închinare care înfățișează împlinirea ritualurilor vechi-testamentale în Isus Hristos.

2.3. Evenimentul Hristos

În același fel în care închinarea vechi-testamentală a celebrat evenimentul exodului, tot așa și închinarea nou-testamentală proclamă realitatea celui de-al doilea exod – scoaterea oamenilor de către Hristos din robia păcatului.

Evangheliile ne arată printr-o varietate de moduri faptul că, cultul dat de Dumnezeu cu centrul în Templul din Ierusalim este împlinit și înlocuit de către Persoana și lucrarea lui Hristos.

Nașterea lui Hristos a generat o întreagă literatură a închinării care aducea laudă lui Dumnezeu pentru împlinirea profețiilor Vechiului Testament. Magnificatul prezent în Luca 1:46-55 este recunoscut ca fiind unul din primele imnuri ale bisericii. Evenimentele morții și învierii Domnului Isus au produs ca răspuns o închinare prin care se accentua distrugerea puterii păcatului și a morții. Această temă este punctul central al botezului, predicării și Cinei Domnului. Puterea lui Dumnezeu ce a fost demonstrată prin cruce era evidentă în cadrul Bisericii de la înălțare și Rusalii. Revărsarea Duhului Sfânt este manifestată în viețile credincioșilor care se închinau în Numele lui Hristos. Faptul că Hristos stă acum la dreapta Tatălui și că se va reîntoarce pentru judecată accentuează faptul că închinarea nu este doar un eveniment trecut ci este și unul viitor. Astfel că evenimentele asociate cu persoana Domnului Isus Hristos au format conținutul închinării creștine.

Evangheliile arată faptul că întreg cultul dat de Dumnezeu cu centrul în templul din Ierusalim este împlinit de acum și înlocuit de persoana și lucrarea Domnului Isus. Hristos devine inauguratorul unui nou sau reînnoit legământ, stabilind a nouă bază a relației omului cu Dumnezeu și un nou model de închinare.

2.4. Închinarea în cadrul templului

Este interesant de remarcat faptul că primii creștini, care erau iudei, nu au inaugurat un nou mod de închinare. Isus și discipolii Săi s-au închinat atât în templu cât și în sinagogă. Este adevărat că conexiunea lor cu ritualurile iudaice nu este foarte clară, deși Luca afirmă că “o mare mulțime de preoți veneau la credință”. Dar templul rămâne scena multor activități la care participau și creștinii. Luca observă faptul că și după Rusalii, creștinii sunt prezenți la templu fiind statornici în rugăciune (Fapte 2:46). Apostolii au continuat zilnic să învețe norodul în templu; Petru și Ioan vindecă pe olog în drumul lor spre templu; Pavel, în momentul în care este arestat se apără prin a spune că el nu a ofensat niciodată legea sau templul. Este clar că atâta timp cât templul a fost în picioare, el a fost pentru creștinii iudei un centru special al închinării divine, autentice, care este prin credință, ascultare, sinceritate și adevăr.

E adevărat că Hristos a prefațat faptul că va veni ziua în care oamenii nu vor mai trebui să se închine la templu, El devenind Templul creștinilor, locul lor prin care se întâlneau cu Tatăl în închinare. Astfel că Isus Hristos devine centrul închinării creștine, asociind ideea de templu cu credincioșii.

Există numeroase asocieri ale templului cu Noul Testament. Zaharia a avut o vedenie care îl asigura că nu va muri fără urmași (Luca 1:11); să nu uităm de momentul în care Isus este dus la templu; curățirea templului de către Hristos prin alungarea vânzătorilor care profanau casa de rugăciune a lui Dumnezeu; prezența lui Hristos la templu cu ocazia unor sărbători, etc.

Templul rămâne important de-a lungul vieții și lucrării Domnului Isus. El participă la sărbătorile Paștelui, a Corturilor și la sărbătoarea Dedicării. Propovăduiește în templu, spunând că El este adevărata apă a vieții. Dacă Isus a avut cuvinte critice la adresa închinării din cadrul templului, acestea erau îndreptate mai degrabă împotriva celor care corupeau și profanau închinarea decât împotriva închinării în sine. Hristos a prevăzut căderea templului dar o face cu tristețea închinătorului autentic și nu cu un zel absurd de a revoluționa închinarea. Cu toate acestea, Hristos a recunoscut că templul va fi distrus și nu va mai fi repus în forma lui inițială. Dumnezeu nu este Unul care să fie ținut într-un locaș uman. E adevărat că Dumnezeu a promis că va construi un templu pentru El Însuși din linia genealogică a lui David, iar în Hristos această promisiune își găsește împlinirea. Chiar și sistemul sacrificial din cadrul închinării din templu își găsește împlinirea în jertfa supremă a Domnului Isus. Și nu în cele din urmă slujba preoțească își găsește împlinirea în Marele Preot.

Cu toate acestea, creștinii erau conștienți de faptul că templul și ritualurile lui au fost împlinite în Hristos. Și acest lucru este dovedit dacă ne uităm la predica lui Ștefan și la acuzațiile care i se aduceau de către membrii sinagogii, cum că Ștefan ar fi hulit locașul cel sfânt al templului. Confruntat cu oponenții săi, Ștefan se lansează într-o poveste narativă a istoriei Israelului scoțând în evidență neascultarea Israelului față de Domnul. Concluzia prezentării lui Ștefan este că întreg cultul Vechiului Testament este împlinit în Hristos, astfel că templul și sacrificiile nu mai erau necesare.

2.5. Închinarea în cadrul sinagogii

Căderea Ierusalimului și distrugerea templului lui Solomon, declinul lucrării profetice și exilul babilonian au adus în centrul atenției nevoia unui loc de închinare, astfel că intră în scenă sinagoga, ca noul locaș de închinare al evreilor. Sinagoga era stabilită ca un locaș pentru citirea și învățarea Torei. Ele erau prezente atât în Ierusalim cât și pe întreg teritoriul Imperiului Roman acolo unde exista o diasporă evreiască. Ea nu era mai puțin proeminentă decât templul în ceea ce privește închinarea.

În acord cu Evangheliile, Hristos ca un bun iudeu, participa la întâlnirile din cadrul sinagogii pentru a învăța pe norod, pentru a se închina și chiar pentru a vindeca pe bolnavi (Luca 4:16-21; Marcu 3:1-5). De asemenea Fapte 14:1 ne relatează faptul că și Pavel și alți ucenici obișnuiau să meargă la sinagogă pentru a se închina. Ștefan este angajat în evanghelizare în cadrul sinagogii (Fapte 6:9-10); Pavel a făcut din sinagogă punctul său de pornire a lucrării misionare în diferitele orașe (Fapte 13); Pavel predică adesea în sinagogile din Antiohia Pisidiei, Tesalonic, Iconia, Filipi. Se presupune că primele biserici creștine au apărut din cadrul sinagogilor prin întoarcerea iudeilor la creștinism.

Închinarea în cadrul sinagogii diferea de cea din templu și anume: (1) închinarea în sinagogă era mai puțin formală decât cea din templu; (2) învățarea ca element didactic era de primă importanță în cadrul închinării din sinagogă; (3) slujirea preoțească este mai puțin proeminentă și diferă de cea din templu; (4) învățătorul era figura centrală în sinagogă; (5) participarea laicilor era mult mai proeminentă.

Elementele închinării în cadrul sinagogii erau: (1) citirea Scripturilor și interpretarea lor; (2) recitarea crezului iudeu, Shema (Deut.6:4); (3) folosirea psalmilor, a Decalogului, a benedicției; (4) rugăciunile; (5) rugăciunea sanctificării sau Kedushah, care devine în tradiția creștină Sanctus (“Sfânt, Sfânt, Sfânt”).

Primii creștini cu toate că mai participau la închinarea din cadrul templului și a sinagogii, erau conștienți că baza închinării lor a devenit ceea ce Dumnezeu a săvârșit, a realizat în Fiul Său Isus Hristos. Marea distincție era că acest Isus era Dumnezeu întrupat, dătătorul vieții, Cel care a purtat povara păcatului întregii lumi.

2.6. Elementele distinctive ale închinării nou-testamentale

Există câteva elemente care disting închinarea creștină de închinarea din cadrul templului și a sinagogii, elemente pe care le vom prezenta pe scurt în cele ce urmează.

1. Centru și esența închinării creștine era închinarea adusă Tatălui prin Fiul. Orientarea cristologică este elementul nou care apare în cadrul închinării creștine. Asupra acestui aspect al închinării vom mai reveni când vom vorbi de teologia închinării creștine.

Creștinii au folosit scrierile propriilor lor lideri, ca de exemplu epistolele lui Pavel și Evangheliile care relatează viața lui Hristos; aceste scrieri au căpătat întâietate față de Lege și profeți.

Cu toate că psalmii au fost folosiți pentru a exprima lauda în cadrul închinării creștine, noi imnuri au fost adăugate de către autori creștini, așa cum sunt ele întâlnite în epistolele pauline. Clasicul pasaj al umilirii lui Hristos este considerat ca fiind un imn timpuriu sau o mărturisire de credință (Filipeni 2:5-11). Pavel îi încurajează pe creștini să vorbească între ei cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești…(Efes.5:19).

Botezul și Cina Domnului sunt elemente ale închinării care au fost adăugate ulterior.

În cadrul închinării creștine este mult mai accentuată acea conștiență a prezenței și puterii Duhului Sfânt. Închinarea devine cu precădere o celebrare a actelor lui Dumnezeu manifestate în Isus Hristos. Se vede în închinare un entuziasm viu, în închinare accentul căzând pe Hristosul Cel înviat. Pavel a exprimat aceasta în cuvintele: “Căci Domnul este Duhul, și unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia” (2 Corint.3:17)

Închinarea creștină era de asemenea diferită de cea iudaică și în ceea ce privește timpul și locul închinării. Sabatul iudaic ca și zi a închinării a fost împlinit și abrogat de către Hristos Însuși. Ziua Domnului, prima zi a săptămânii, devine ziua închinării creștine în comemorarea învierii.

Deși primii creștini se mai închinau încă în templu și sinagogi, era foarte clar că locul întâlnirii cu Dumnezeu nu mai era limitat la sanctuarul central. Hristosul Cel viu era prezent oriunde doi sau trei se adunau în Numele Lui (Matei 18:20). Creștinii se adunau în case, numite biserici-case, și în alte locuri desemnate pentru închinarea creștină. Asta nu înseamnă că au respins importanța clădirilor bisericilor ci doar că ei, pentru început nu aveau un loc central pentru închinare. Începând cu sec. al-III-lea, creștinii au început să-și construiască propriile clădiri pentru serviciile de închinare.

Închinarea în Noul Testament includea: predicarea, citirea Scripturilor, întâlnirile în case, mărturisirile, ucenicizare, rugăciune, frângerea pâinii, cântarea și comuniunea (Fapte 2:42; 20:7; Colos. 3:16; 1 Timotei 2:1-2; 4:11-16; Evrei 13:15; Iacov 5:16). Cântarea, lauda, rugăciunea și adorarea aduse Domnului caracterizează închinarea din cadrul Apocalipsei. Închinarea în cer include cântarea sfinților și a îngerilor, muzica cu instrumente, strigătele de bucurie și laudă, bătutul din palme și alte expresii exterioare ale dragostei și devoțiunii.

2.7.Concluzie

Chiar dacă nu este un lucru simplu să faci o analiză a închinării nou-testamentale, în concluzia acestui capitol putem face trei afirmații sumare:

Hristos este împlinirea și înlocuitorul cultului templului și a ritualului iudaic;

Sursa comună și primară a închinării creștine este adânc înrădăcinată în evenimentul Hristos, în persoana și lucrarea Lui;

Noul Testament nu ne oferă întregul tablou a ceea ce înseamnă închinarea; de aceea de foarte mare ajutor ne este practica Bisericii Primare în ceea ce privește închinarea.

IV Teologia închinării

1. Relația dintre teologie și închinare

Doctrinele noastre ne vor determina natura închinării noastre. Franklin Segler este de părere că închinarea fără teologie este sentimentală și slabă; teologia fără închinare este rece și moartă.

Închinarea creștină este mai întâi o experiență, bazată pe un fapt istoric și anume pe faptul că Dumnezeu s-a revelat pe El Însuși în istorie. Închinarea creștină își are rădăcinile în realitatea istorică a creației lui Dumnezeu, întrupării, lucrării Domnului Isus Hristos, morții și învierii Sale și prezenței Sale în viața credincioșilor. Altfel spus, închinarea creștină își găsește rădăcinile în această realitate istorică care este numită teologie. Închinarea trebuie să recunoască teologia ca o disciplină care reflectă experiența închinării. Închinarea care nu este fundamentată în cunoașterea și dragostea lui Dumnezeu nu este o închinarea reală, autentică. Teologia care nu ne conduce spre o închinare autentică spre Dumnezeu prin Isus Hristos este o teologie falsă și periculoasă.

O teologie bună va duce la o închinare corectă iar o închinare adevărată va duce la o teologie funcțională.

Așa cum am mai amintit la începutul lucrării, închinarea trebuie să audă vocea teologiei, altfel poate ajunge departe de principiile biblice care determină elementele și parametrii închinării autentice. Cu alte cuvinte închinarea noastră trebuie determinată și evaluată de doctrinele noastre sau să fie sub judecata teologiei.

Dacă teologia ne spune ce anume a făcut Dumnezeu pentru om, închinarea vine și arată răspunsul omului la revelația lui Dumnezeu. Închinarea este așadar atât revelația lui Dumnezeu în Isus Hristos cât și răspunsul omului la aceasta.

Neville Clark spune că “ceea ce credem trebuie să guverneze închinarea noastră”. Natura închinării noastre trebuie să fie determinată mai întâi de caracterul lui Dumnezeu în care ne încredem și apoi de înțelegerea noastră a modului în care Dumnezeu a stabilit o relație personală cu noi.

Cele două – teologia și închinarea – trebuie să coexiste împreună pentru că rezultatul teologiei este cunoașterea despre Dumnezeu (teologia fiind în acest sens o disciplină reflectivă, care reflectă adevărul Scripturii) iar al închinării este că-L cunoști pe Dumnezeu în cadrul unei relații personale și intime. Sau cum spune Robert Webber “teologia și închinarea trebuie recunoscute ca activități importante în cadrul comunității creștine. Există o relație de reciprocitate între teologie și închinare, fiecare dintre ele influențându-se una pe cealaltă. Teologia (ceea ce credem despre Dumnezeu) va avea un mare efect asupra modului în care vom răspunde lui Dumnezeu în închinarea noastră. Închinarea noastră ia forma teologiei pe care o avem, iar teologia își are rădăcinile în închinare. Dacă închinarea este dragostea inimii pentru Dumnezeu teologia este dragostea minții pentru El.

Teologia și închinarea nu pot fi deci, separate. Ceea ce noi facem reflectă ceea ce noi credem și modul în care noi ne comportăm. Ceea ce noi credem este decisiv în închinarea noastră. Cu alte cuvinte “închinarea influențează teologia și teologia informează închinarea”. Teologia nu trebuie să se despartă de viața de închinare a bisericii și nici închinarea nu trebuie să neglijeze învățătura Scripturilor și afirmațiilor teologice.

Ceea ce credem noi despre Dumnezeu și relația Sa cu noi ne va determina și modul în care îi vom răspunde Lui în închinare. O teologie corectă va duce la o închinare corectă. Nu poți avea niciodată una fără cealaltă.

Adevărata închinare include acțiunile noastre la fel de bine ca și gândurile și sentimentele noastre. Înțelegem cu mintea, simțim cu inima dar acționăm cu voința noastră. Închinarea este un exercițiu spiritual al întregii noastre ființe.

Închinarea este un răspuns al omului față de Dumnezeu: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. Ne închinăm înaintea lui Dumnezeu, care este temelia sacrificiului Domnului Isus Hristos, în puterea Duhului Sfânt.

Dumnezeu, valoarea închinării noastre

Închinarea noastră trebuie orientată și centrată în Dumnezeu, El fiind obiectul închinării noastre. Închinarea noastră este guvernată de ceea ce știm și credem despre obiectul închinării, adică despre Dumnezeu.

“Voi vă închinați la ce nu cunoașteți, noi ne închinăm la ce cunoaștem” (Ioan 4:22). În primul rând, închinarea este pentru Dumnezeu, astfel că trebuie să îl cunoaștem pe Cel căruia ne închinăm.

O înțelegere corectă a naturii și caracterului lui Dumnezeu este esențială pentru o închinare autentică. Dumnezeu este descris în Scriptură ca fiind un Dumnezeu plin de dragoste, drept, sfânt, răbdător, plin de bunătate, onest, mânios și totuși plin de milă și de îndurare. Fiecare atribut al lui Dumnezeu este o expresie a desăvârșirii Lui.

Conceptul numelui lui Dumnezeu este foarte important în cadrul închinării biblice. De fapt, un sinonim pentru închinare în Scripturi este expresia: “a chema Numele Domnului” (Geneza 26:25; Ps: 80:18; 99:6; 105:1; 116:13, 17;).

Numele Lui reprezintă diferitele aspecte ale caracterului Său: El Elyon – Dumnezeu Preaînalt (Gen.14:18-20), El Shaddai – Dumnezeu Atotputernic (Gen.17:1; Exod 19), El Gibbor – Dumnezeu tare, El Olam – Dumnezeu veșnic (Gen.21:33), El Hai, Theos zontos – Dumnezeul Viu; El Elohim Yahveh – Dumnezeul creației și al providenței (Gen.1:2); El Roeh – Dumnezeu Cel care vede (Gen.16:13); El Berith – Dumnezeul legământului (Judecători 9:46).

Cel mai comun nume pentru Dumnezeu este Yahveh sau Jehovah, nume ce exprimă caracterul Său neschimbat, veșnic: Jehovah Jireh – Domnul Păzitorul meu (Gen.22:13-14), Cel ce se îngrijește de mine; Jehovah Rapha – Domnul vindecă (Exod 15:26); Jehovah Nissi – Domnul, steagul meu (Exod 17:15); Jehovah Raah – Domnul , Păstorul nostru (Ps.23:1); Jehovah Tsidkenu – Domnul cel drept (Ieremia 23:6); Jehovah Shalom – Domnul păcii (Judec.6:24); Jehovah Shammah – Domnul este prezent (Ezechiel 48:35); Jehovah Rofekha – Domnul, vindecătorul meu; Jehovah Sabaoth – Domnul oștirilor (1 Samuel 17:45); Jehovah Hoseenu – Domnul Făcătorul nostru (Ps.95:6); Jehovah Elohim – Domnul Dumnezeu (Zaharia 13:9). Atunci când lăudăm Numele Domnului, ar trebui să avem în minte comprehensivitatea caracterului Său exprimat în aceste nume ale Lui. Astăzi aceste nume și titluri ale lui Dumnezeu pot fi folosite în cadrul închinării private și comunitare într-o varietate de forme.

Închinarea este răspunsul plin de dragoste al creaturii pentru Creatorul ei. Închinarea creștină, cum am mai spus, este centrată în Dumnezeu. El a luat inițiativa în închinare prin crearea omului. Ca și fundament al existenței, El este sursa și susținătorul vieților noastre. Dumnezeu vine înaintea omului ca Unul vrednic de a I se da închinare. Ca și creatură, omul răspunde în închinare lui Dumnezeu, trăind experiențe noi ale bunătății și dragostei divine.

Închinarea nu este determinată de către om ci de Dumnezeu; astfel că închinarea nu trebuie să fie antropocentrică ci teocentrică, îndreptată spre Cel care a creat toate lucrurile spre gloria Sa.

1. Noi ne închinăm lui Dumnezeu pentru ceea ce El este; Scriptura ni-L prezintă pe Dumnezeu în multe ipostaze.

Un Dumnezeu unic. Așa se explică gelozia lui Dumnezeu prezentă în special în Vechiul Testament (Exod 20:5) atunci când Dumnezeu avertizează pe poporul Israel să nu fie un popor idolatru și să se ferească de dumnezeii falși ai popoarelor păgâne. 1 Corinteni 10:14; Fapte 10:25; Coloseni 12:18, Apocalipsa 22:9, Evrei 1:1-14 – toate aceste pasaje ne spun că trebuie să fim loiali lui Hristos și să-L onorăm pe El; închinarea adusă lui Dumnezeu este exclusivă și totală.

Dumnezeul Scripturii este Singurul Dumnezeu, și El este un Dumnezeu gelos care nu tolerează închinarea înaintea altor dumnezei (Isaia 48:2; Exod 34:14). Idolatria a fost și este tendința naturală a umanității; acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu este atât de categoric în ceea ce privește păzirea inimii de idoli.

Un Dumnezeu viu (Ieremia 10:10; 1 Timotei 6:17). Acesta este un adevăr profund, de o valoare extraordinară în ceea ce privește închinarea creștină. Întreg cadru și toată esența revelației de Sine al lui Dumnezeu stă pe acest adevăr: că El este Dumnezeul Cel viu în care toată creația trăiește și prin care toate creaturile Lui au venit în existență (Daniel 5:23; Fapte 17:25-28). Toată închinarea noastră trebuie să fie înfăptuită pe acest postulat fundamental al realității Dumnezeului Cel viu și adevărat (Evrei 11:6), un Dumnezeu viu care se deosebește de idoli și prin faptul că trăiește și se implică în viața oamenilor Lui.

Un Dumnezeu sfânt și drept (Ioan 17:16; Ioan 17:35). El iubește dreptatea și urăște nelegiuirea (Evrei 1:9). Și aceasta a fost demonstrată cel mai bine pe cruce când L-a dat pe Singurul Său Fiu ca să moară pentru păcatele noastre, pentru ca noi să putem sta înaintea sfințeniei Lui.

Un Dumnezeu personal. Dumnezeu nu este o filosofie a vieții sau un principiu metafizic ci El este personal și spiritual, căutând să intre în relație cu cei pe care I-a creat.

Un Dumnezeu transcendent. Când ne închinăm, noi ne închinăm Creatorului nostru, veșnicului Dumnezeu. Transcendența lui Dumnezeu înseamnă că El este deasupra omului, mai înalt decât făptura creată (Isaia 55:8). Caracterul sfânt al lui Dumnezeu este o provocare continuă pentru om în condiția lui umană. Omul stă în venerația și teama prezenței lui Dumnezeu.

Un Dumnezeu imanent. Dumnezeu este în mod constant prezent în viața creaturii Sale. Ca și dătător de viață, El este și susținătorul vieții noastre. În multe moduri El se face cunoscut pe Sine însuși omului. Cea mai intimă și personală expresie a revelării Sale este dragostea Lui în acțiune. El își manifestă în mod continuu dragostea și iertarea.

Puterea Sa creatoare, providența Sa, revelarea Lui în istorie și în special acțiunile Sale pline de dragoste manifestate prin întruparea, moartea și învierea Fiului Său, toate acestea indică preocuparea lui Dumnezeu față de ființa umană (Fapte 17:27-28).

Un Dumnezeu plin de milă și de îndurare (1 Corint. 1:3). Dumnezeu este Cel care știe nevoile noastre, ale fiecăruia, și în mila Sa nu numai că anticipează nevoile noastre dar ni le și împlinește; și acest lucru în acord cu voia Lui suverană și în Isus Hristos (Filipeni 4:19).

Un Dumnezeu onest, demn de crezare. Un Dumnezeu care este vrednic de închinarea noastră este de asemenea onest în a răspunde închinării omului. Omul credincios va găsi în Dumnezeu credincioșie și onestitate când el se apropie de Dumnezeu în închinare. Nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu în Hristos (Romani 8:37-39). Ceea ce este central în creștinism nu este faptul că noi îl iubim pe Dumnezeu ci faptul că El ne-a iubit, nu faptul că noi L-am ales pe El ci faptul că el ne-a ales pe noi, nu faptul că noi L-am cunoscut pe El ci faptul că El ni s-a făcut cunoscut nouă.

Un Dumnezeu care este Tatăl tuturor (Efeseni 4:6). Nu vorbim aici de faptul că Dumnezeu este tatăl întregii umanități, de paternitatea universală al lui Dumnezeu, teorie ce nu are fundament biblic, ci vorbim de faptul că Dumnezeu este Tatăl tuturor credincioșilor, al celor regenerați. Cu alte cuvinte nu există aristocrație în familia lui Dumnezeu, ci toți copiii Lui sunt egali, ceea ce ar trebui să alunge mândria dintre creștini.

Noi ne mai închinăm lui Dumnezeu și pentru ceea ce El a făcut pentru noi.

Dumnezeu ne-a iubit pe noi, oamenii (Ioan 3:16). Dragostea lui Dumnezeu este un mister dar este și o realitate glorioasă; ea este descrisă ca fiind: veșnică (Ieremia 31:3), dovedită (Ioan 3:16), manifestată (1 Ioan 4:9), crezută (1 Ioan 4:16), împărtășită (1 Ioan 4:19) și care nu ne va despărți niciodată de El (Romani 8:38-39).

El a dat pe Singurul Său Fiu ca jertfă pentru păcatul nostru, ca Mântuitor (1 Ioan 4:14).

Dumnezeu ne-a ales pe noi în Hristos (Efeseni 1:3-4). Înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu ne-a ales ca oameni răscumpărați în Hristos Isus. Acesta este un adevăr copleșitor.

Dumnezeu ne-a salvat prin harul Său (Coloseni 1:12-13) și ne-a binecuvântat (Efeseni 1:3). Mai mult, El ne-a făcut copiii Lui (1 Ioan 3:1) și astfel avem privilegiul de a-L striga: “Abba, Tată” (Romani 8:15-17).

Dumnezeu este minunat în ceea ce este, ce spune și ce face. Noi, ca ființe create și răscumpărate de El trebuie să ne închinăm Lui, Dumnezeu fiind valoarea închinării noastre. Închinarea este un dar de la Dumnezeu pe care trebuie să-l returnăm lui Dumnezeu ca dar.

2. Isus Hristos, obiectul credinței noastre

Baza închinării bisericii este cristologică. Viața lui Hristos este oarecum liturgică. Viața Lui “este o viața a închinării”. În fiecare act al închinării Biserica experimentează încă o dată miracolul întâlnirii cu Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos. Închinarea înaintea lui Dumnezeu este posibilă doar prin persoana Fiului Său. Închinarea creștină este mai mult decât un sentiment sau un exercițiu magic și asta pentru că are un conținut obiectiv. Isus Hristos este obiectul credinței noastre. Închinarea adevărată este cristocentrică, pentru că numai în Hristos, Dumnezeu poate fi găsit.

Manifestarea. Cristologia este esențială teologiei. Întruparea, cu toate tainele ei, este singurul mod în care concepția noastră despre Dumnezeu devine credibilă.Tot ce a făcut Hristos în viața Lui, în învățăturile Sale, în moartea, învierea, înălțarea și glorificarea Sa este Dumnezeu real care a făcut aceste lucruri prin Hristos. În Hristos, toate lucrurile au fost create prin El și pentru El (Coloseni 1:16).

Identificarea. În umilința Sa, Hristos S-a identificat cu omul în fiecare aspect al vieții acestuia. El a fost slujitorul oamenilor (Filipeni 2:7) pentru a aduce pe om în relație cu Tatăl. Omul poate să se închine Dumnezeului Celui Sfânt pentru că Hristos S-a coborât în condiția umilă a omului. În Hristos și în toate acțiunile și manifestările Lui, istoria și eternitatea s-au întâlnit. Isus Hristos este într-adevăr Fiul omului, dar El este în același timp Fiul lui Dumnezeu. Umanitatea și divinitatea lui Hristos sunt adevăruri biblice care trebuie să existe în cadrul închinării noastre, fără a se pune un accent mai mare sau mai mic pe una dintre ele.

Puterea Sa răscumpărătoare. Dumnezeu a venit în istorie pentru a răscumpăra pe om. Răscumpărarea este realizată în închinare. În închinare, omul se identifică cu Hristos.

Viața, moartea și învierea Domnului Isus sunt evenimente climactice și cruciale, ele fiind triumful decisiv al lui Hristos asupra tuturor puterilor celui rău. Moartea lui Hristos reprezintă victoria Lui asupra răului, păcatului și a morții (Coloseni 2:15).

Aceste evenimente mai sunt interpretate în termenii închinării sacrificiale a Vechiului Testament. Autorul cărții evrei accentuează faptul că Hristos este împlinirea tuturor jertfelor vechi-testamentale, jertfa pe care a adus-o El în locul nostru (Evrei 7-10). Această temă a jertfei substituționale este prezentă în cadrul închinării creștine prin Cina Domnului.

Moartea lui Hristos mai este interpretată ca fiind jertfa voluntară a Lui Însuși pentru păcatele omenirii, acesta fiind un act plin de dragoste (1 Ioan 3:16). Această temă a jertfei ca act al iubirii este dezvoltată în închinarea creștină, în mod particular în predicare.

Crucea lui Cristos este centrală în teologia noastră și în închinarea noastră, de aceea și ispășirea este doctrina crucială a credinței. Este tragic când un credincios pierde din vedere minunăția a ceea ce înseamnă răscumpărarea. În cartea Apocalipsei, Hristos este chemat și privit ca “Mielul” de 28 de ori. Ne minunăm de Miel și ne închinăm Lui datorită a ceea ce este El. El este omnipotent, omniscient și omniprezent.

Temele majore ale Apocalipsei sunt relaționate la Cristos, Mielul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu adevărat (Apoc. 22:1,3).

Hristos este Mijlocitorul între om și Dumnezeu în cadrul noului legământ. Acest nou legământ trebuia să fie mediat de către cineva capabil de a reconcilia un Dumnezeu sfânt cu o natură umană păcătoasă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a împlinit în mod perfect fiecare aspect al vechiului legământ, și a făcut astfel posibilă mijlocirea în cadrul noului legământ. Dacă Dumnezeu a acceptat jertfele vechiului legământ pentru sfințirea omului “cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăți cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu” (Evrei 9:14).

Hristos este Marele Preot, prin jertfa Sa supremă împlinind lucrarea de preoție prezentă în Vechiul Testament. Jertfele și arderile de tot, jertfele pentru păcat sunt toate desființate o dată pentru totdeauna de către jertfa Domnului Isus (Evrei 10:5-14). J. Jungmann, un teolog iezuit, ne spune despre Isus că “era văzut ca Marele Preot, omul care se roagă la Tatăl, Unul care mijlocește pentru noi și conduce laudele noastre”.

Învierea. Hristos continuă și astăzi să se ofere pe El însuși bisericii Sale în închinare. Învierea Sa este răspunsul etern asupra puterii păcatului și a morții. Hristos-ul viu este prezent pentru fiecare om în închinare. Închinarea ca și un eveniment (act) al credinței omului își găsește realitatea în lucrarea lui Hristos.

În Apocalipsa 11:15-18 accentul este pus pe Hristos Împăratul.

Îl lăudăm pentru domnia Lui supremă; El domnește ca Rege-Preot care stă la tronul Tatălui (Apoc. 3:21). El este Melhisedecul nostru, Împărat al dreptății și al păcii (Evrei 6:20, 7:1-3).

Ne închinăm lui Hristos pentru că El judecă cu dreptate. Este corect să ne închinăm unui Dumnezeu al judecății? Dacă El și-a judecat propriul Fiu nevinovat, Care a devenit înlocuitorul nostru, de ce să nu poată El judeca națiunile păcătoase și pe cei păcătoși. De ce Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru că El va veni să judece? Pentru că oștirile de îngeri o fac și toată creația așteaptă să fie eliberată de sub sclavia păcatului (Psalmul 96:11-13).

Ne închinăm lui Hristos pentru că El răsplătește pe cei drepți. El răsplătește pe servitorii Lui, pe toți sfinții, mici sau mari.

Noi ne închinăm lui Dumnezeu pentru ceea ce este El și pentru locul unde este El – Tatăl este pe tron iar Mielul la dreapta Lui. Hristos este în ceruri și nu pe Pământ; El este centrul închinării cerești (Efeseni 1:21). Ne închinăm nu numai pentru ceea ce este și pentru locul în care se află ci și pentru ceea ce face pentru noi.

În cadrul închinării creștine nu trebuie uitat evenimentul escatologic, care îl are ca personaj central pe Domnul Isus, Mirele care a promis că va reveni pentru a-și lua Mireasa.

Ca și concluzie la ceea ce înseamnă Hristos în închinarea creștină putem reaminti faptul că Hristosul celebrat în cadrul închinării creștine este Hristos Creatorul, Cel Întrupat, Inauguratorul Împărăției lui Dumnezeu, Hristos Cel crucificat, înviat și înălțat precum și Hristosul care se va întoarce pentru a restaura universul.

3. Duhul Sfânt, dinamica închinării

Una din ereziile prezente în închinarea zilelor noastre cu privire la Duhul Sfânt este tocmai neglijarea, desconsiderarea prezenței și puterii Sale, cu atât mai mult cu cât tot procesul închinării este de fapt lucrarea Duhului Sfânt. Robert Rayburn spune că prezența Duhului Sfânt face diferența între o închinare autentică și un spectacol ieftin. Personalitatea Duhului Sfânt este prezentă peste tot în Scriptură, cuvintele lui Hristos fiind suficiente pentru a stabili acest lucru (Ioan 16:7-8, 13-14).

Prezența personală a lui Dumnezeu. Adevărata închinare este posibilă doar atunci când duhul omului este controlat de către Duhul Sfânt. Efeseni 3:3 vorbește foarte elocvent despre lucrarea Duhului Sfânt în închinare: “Căci cei tăiați împrejur suntem noi, cari slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, cari ne lăudăm în Hristos Isus, și cari nu ne punem încrederea în lucrurile pământești. ”

În cadrul închinării Dumnezeu este prezent prin Duhul Său; Duhul Sfânt este prezent ca manifestare a Tatălui și a Fiului. A ignora Duhul Sfânt înseamnă a-L ignora pe Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: “Voi sunteți în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Acum, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Romani 8:9). A înăbuși Duhul Sfânt înseamnă a refuza puterea lui Dumnezeu în închinare. Parte din lucrarea Duhului Sfânt este de a lua lucrurile lui Hristos și a le arăta credincioșilor; astfel că Însuși Domnul Isus relatează despre importanța lucrării Duhului Sfânt. Duhul Sfânt trebuie să fie onorat în cadrul închinării creștine pentru că El este Cel care ne face acceptabili înaintea lui Dumnezeu, prin lucrarea Lui de sfințire. El este Cel care ne învață adevărul despre Domnul Isus (Ioan 16:13) dar ne și învață cum să glorificăm pe Dumnezeu (Ioan 16:14), scopul suprem al întregii închinări creștine.

Puterea transformatoare. Mântuirea omului este posibilă prin puterea Duhului Sfânt. El convinge pe om de vina lui făcându-l conștient de păcat și de judecată (Ioan 16:8). Lucrarea Lui este de a-L face pe Hristos cunoscut și de a face adevărul Său clar oamenilor (Ioan 16:14-15). Duhul Sfânt îl transformă pe om prin harul lui Dumnezeu.

Mai mult, Duhul Sfânt este agentul transformării morale prin care omul este schimbat în asemănare cu Hristos (2 Corint. 3:17-18). Este vorba de acea transformare totală care include rațiunea, sentimentul și voința, transformare făcută prin puterea lui Dumnezeu de către Duhul Sfânt; transformare care aduce în om o nouă calitate a vieții.

Duhul Sfânt în relația cu credinciosul

Conștientizează și conduce pe om la credința în Isus Hristos (Fapte 2:37; 7:54). A. Gibbs ne prezintă foarte plastic lucrarea Duhului Sfânt în acest sens: Duhul Sfânt deschide urechile păcătosului pentru a asculta cu ascultarea credinței; apoi El deschide ochii spirituali pentru a-și vedea vina și condiția coruptă și de a vedea în Hristos remediul; următorul pas pe care îl face Duhul Sfânt este de a deschide inima credinciosului pentru lucrarea terminată a lui Hristos și pentru a-L primi pe El ca Salvatorul său; în cele din urmă, Duhul Sfânt deschide gura copilului lui Dumnezeu pentru a mărturisi pe Hristos ca Domn al vieții acestuia.

Duhul Sfânt este Cel care locuiește în credincios atunci când adevărul Evangheliei este primit și crezut (Efes. 1:13; Efes. 4:30; 1 Corint. 6:19-20).

Duhul Sfânt este Cel care ghidează pe credincios în tot adevărul lui Dumnezeu, pentru ca acesta să poată “crește în harul și în cunoștința Domnului Isus Hristos” (Ioan 16:13; 14:26).

4. Caracterul unui creștin este întărit prin lucrarea Duhului Sfânt. Toate virtuțile și roadele unei vieți de creștin sunt dezvoltate prin prezența vie a Duhului Sfânt în viața credinciosului. Pavel a enumerat ca roade ale Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, blândețea, bunătatea, îndelunga răbdare, facerea de bine, credincioșia, înfrânarea poftelor; toate acestea sunt posibile numai dacă trăim și umblăm în Duhul (Galateni 5:22-25).

Duhul Sfânt în relația cu Biserica lui Hristos. Duhul Sfânt este Cel care inspiră și conduce biserica în închinare. El este Cel care oferă viață bisericii. Duhul sfânt motivează biserica pentru lucrarea ei. El este Cel care inspiră închinarea în întreg trupul (1 Corint.14:36; Romani 8:26-27; Efeseni 5:18-20). Biserica nu poate funcționa în nici un aspect al lucrării sale fără prezența Duhului Sfânt. Duhul Sfânt, în acord cu promisiunea Domnului Isus , este Cel care a unit pe toți credincioșii într-un singur Trup, și anume în Trupul lui Hristos care este Biserica.

Duhul Sfânt este Cel care oferă motivație pentru lucrarea Bisericii. El inspiră cântarea, rugăciunea, învățarea, predicarea, și închinarea întregului trup (1 Corint. 14:15; 14:36; Romani 8:26-27; Fapte 4:31; Efeseni 5:18-20; Efeseni 6:18).

Apostolul Pavel ne atrage atenția asupra pericolului de a înăbuși, a stinge Duhul sau de a-L mâhni prin nemărturisirea păcatelor din viețile noastre, indiferent de natura lor (1 Tesaloniceni 5:19; Efeseni 4:30). Mărturisirea păcatelor este parte din închinarea creștină și face posibilă apropierea de Dumnezeul Cel Sfânt în închinare. Duhul Sfânt este Cel care ne asistă în închinarea noastră, în viața noastră de credincios; și asta până la venirea Domnului Isus. Duhul Sfânt este în acest sens “Dumnezeu în acțiune”.

Închinarea trinitară este închinarea adusă înaintea lui Dumnezeu, în Numele Domnului Isus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt. Există numeroase discuții care au ca subiect întrebarea: Cui trebuie să ne închinăm? Doar lui Dumnezeu Tatăl sau și Fiului și Duhului Sfânt. Și în lumina celor prezentate mai sus, fără a mai intra în ceea ce înseamnă doctrina despre Sfânta Treime considerăm că singura închinare acceptată de Dumnezeu, e acea adusă înainte Dumnezeului Trinitar.

4. Biserica, cadru de desfășurare a închinării publice

Închinarea este nu doar una dintre funcțiile bisericii, dar este și funcția supremă, scopul suprem pentru care Biserica există. Din păcate, astăzi asistăm la o deteriorare a acestui adevăr; închinarea încetează în multe cazuri a mai fi o funcție a bisericii și biserica însăși este înțeleasă adesea ca și funcție a închinării. Este vorba de o inversare a rolurilor.

Biserica este diferită de oricare instituție prezentă în cadrul societății noastre. Ea este mai mult decât o instituție umanitară preocupată cu slujirea omului. Este acea familie răscumpărată de oameni creată de către Duhul Sfânt și unită sub domnia Domnului Isus Hristos. Ca și familie răscumpărată, Biserica trebuie să se închine, pentru că altfel Biserica nu ar mai exista. Biserica nu există de dragul ei ci ea există pentru Împărăția lui Dumnezeu. Ea este parte din planul lui Dumnezeu în cadrul istoriei. Biserica există pentru a sta ca mărturie înaintea oamenilor, mărturie exprimată îndeosebi prin închinare.

4.1. Închinarea comunitară vs închinarea individuală

Cea mai mare minune este Biserica lui Dumnezeu. Este importantă atât închinarea privată, individuală cât și închinarea congregațională. Dar subiectul nostru fiind despre închinarea ca funcție a Bisericii vom aborda în următorul subcapitol semnificația închinării publice sau comunitare.

Nicăieri, centralitatea lui Isus Hristos în cadrul închinării nu este văzută mai clar decât în cadrul adunării comunitare ca și întreg.

Închinarea comunitară sau comună – termenii sunt identici în uzanța lor – a fost definită ca „ceea ce spunem și ceea ce facem când noi suntem strânși laolaltă înaintea lui Dumnezeu, realizând cine este El și cine suntem noi și nu în cele din urmă ce a făcut El pentru noi, în acest sens închinarea creștină neputând fi despărțită de cruce”.

Există foarte mulți credincioși care nu înțeleg semnificația închinării în cadrul eclesial ei considerând închinarea individuală nu numai ca fiind mai importantă dar și ca fiind suficientă. Închinarea individuală și cea comunitară merg mână în mână; fiecare este importantă și necesară în viața credinciosului. Ceea ce facem noi în cadrul închinării comunitare ne va influența sau afecta în mod direct închinarea individuală. O închinare individuală autentică ar trebuie să demonstreze o închinarea comunitară la fel de autentică. “Cea mai bună închinare publică” scrie Bishop J.C. Ryle “este cea care produce cel mai bun creștinism privat.”

Robert G. Rayburn, în cartea sa O Come, Let Us Worship, ne spune că atunci când mai mulți închinători sunt prezenți, există o participare în închinare mult mai intensă decât este închinarea individuală a oricăruia dintre închinători atunci când este singur. El aduce ca exemplu faptul că o adunare de oameni este mai puternică decât un singur om. Dumnezeu a creat pe om ca ființă socială, ființă care dezvoltă relații cu semenii. Tot Rayburn este de părere că Dumnezeu a creat omul cu mai multă inspirație și încântare în cadrul închinării comunitare decât în cea individuală.

Închinarea creștină, fie ea și individuală, nu este niciodată o acțiune solitară ci ea are un caracter social și organic. Închinătorul, trebuie să aparțină unui trup, trebuie să fie parte din comunitatea sfinților, din marea familie a lui Dumnezeu.

Închinarea comunitară este prezentă atât în cadrul închinării vechi-testamentale cât și în cadrul închinării nou-testamentale. Fără a mai insista asupra caracteristicilor fiecăreia dintre ele, lucru pe care l-am făcut în capitolul doi, aducem doar câteva referințe biblice care dovedesc importanța închinării comunitare, importanță scoasă în evidență de Domnul Isus Hristos în paginile Scripturii. Evrei 10:25: „să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atât mai mult cu cât ziua se apropie” dovedește faptul că închinarea comunitară este importantă pentru viața fiecărui credincios în parte. Matei 18:20: „căci acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor” este de departe dovada faptului că Dumnezeu este prezent în cadrul închinării comunitare, și nu numai că este prezent dar este și implicat în închinarea comunității. Este vorba de o prezență activă a lui Dumnezeu în cadrul închinării comunitare.

Un alt considerent interesant care distinge închinarea comunitară de cea individuală este faptul că fiecare credincios este membru al Trupului lui Hristos. El nu este numai un individ ci este parte a societății divine. El funcționează corect ca parte din trup și nu în izolare. Din acest punct de vedere biserica este o necesitate în viața fiecărui credincios, face parte din identitatea noastră ca și fii ai lui Dumnezeu. Când un individ devine credincios el imediat devine un membru al trupului și ia parte la închinarea din cadrul comunității locale.

Pentru a înțelege mai bine Biserica ca și cadru al închinării vom analiza în continuare câteva din caracteristicile Bisericii ca și trup al lui Hristos.

Biserica nu este o asociație voluntară alcătuită din indivizi religioși ci este o comunitate a sfinților creată doar prin inițiativa divină a koinoniei în Hristos (2 Corint. 1:7; Filip. 3:10; 1 Ioan 1:3, 6-7).

Este foarte important de amintit faptul că nu vorbim de biserică din punct de vedere geografic, ca fiind singurul spațiu în care ne putem închina lui Dumnezeu, ci vorbim de Biserică ca fiind Trupul lui Hristos, în care credincioșii se închină în duh și-n adevăr. Biserica este asemănată cu o familie, în care toți membrii ei au aceeași cetățenie. Dar Biserica este mai mult, ea este o construcție, construită pe fundația apostolilor, în care Isus Hristos este piatra din capul unghiului. Din acest punct de vedere suntem un templu – suntem locul în care Dumnezeu locuiește prin Duhul Său.

4.2. Biserica este una

Waren Wiersbe își exprimă dezacordul în ceea ce privește termenii: “biserica vizibilă și invizibilă” și în mod special “biserica adevărată” în opoziție cu “biserica locală”. Doar Dumnezeu poate vedea biserica Sa ca existând în ceruri și pe pământ. Ceea ce vedem noi este o mixtură între bine și rău, între grâu și neghină; realitatea pe care o vedem noi astăzi este faptul că biserica se aseamănă tot mai mult cu lumea fiind dificil a se face distincția între ce este real și fals. Cu toate acestea Biserica este Trupul lui Hristos în lumea aceasta, o comunitate care se închină lui Dumnezeu și care este chemată “să vestească virtuțile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9).

Din perspectiva universalității, putem defini teologic Biserica astfel: întregul trup alcătuit din cei care prin moartea lui Cristos au fost împăcați în mod mântuitor cu Dumnezeu și au primit viață nouă.

Este imposibil să separăm răscumpărarea de Răscumpărător, turma de păstor, mădularele de trup în ciuda faptului că unii “creștini” strigă sloganul: “Hristos, da! Biserica, nu!”

Ca și o familie răscumpărată Biserica îmbrățișează toate clasele, toate straturile societății; Biserica nu este exclusivistă din acest punct de vedere; bogatul și săracul, tănăr și în vârstă, învățatul și mai puțin învățatul, cel alb și cel de culoare, fiecare dintre aceștia își găsesc identitatea lor în Hristos în cadrul Trupului ca și întreg. Dar, cum am mai spus și mai sus, Biserica este și exclusivistă dacă ne referim la faptul că ea este alcătuită doar din oamenii răscumpărați.

Închinarea începe cu preoția fiecărui credincios dar își găsește împlinirea în cadrul preoției colective a Bisericii, este de părere același Franklin Segler.

Minunea Bisericii nu stă în faptul că noi suntem oameni perfecți ci în faptul că suntem valoroși și răscumpărați. Dumnezeu “ne-a răscumpărat prin sângele scump al Domnului Isus, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:19). Astfel că noi “suntem o seminție aleasă, o preoție împărătească, o națiune sfântă și poporul lui Dumnezeu” (1 Petru 2:9).

Doctrina preoției fiecărui credincios este sugerată de către „preoția sfântă” a bisericii, lucru ce implică faptul că fiecare membru al trupului lui Hristos este responsabil să se închine. Acest lucru necesită participarea fiecăruia ca parte din întregul trup. Doctrina preoției nu accentuează niciuna din cele două forme de închinare: individuală sau comunitară, ci le implică pe amândouă.

Există numeroase ilustrații în Scriptură care descriu Biserica lui Dumnezeu: Biserica ca familie, ca trup, ca armată, ca preoție, ca turmă ce își urmează păstorul, ca o echipă de atleți. Noi trebuie să punem toate acestea în balanță și să nu omitem nici una dintre ele.

4.3. Biserica este organizată

Biserica este atât un organism cât și o organizație și noi nu trebuie să le separăm. Dacă un organism nu este organizat el va muri. Biserica este un organism social și spiritual în care Duhul Sfânt este Cel care unește pe fiecare membru, și în care fiecare credincios are o responsabilitate și o contribuție personală.

Pavel și colaboratorii lui au înființat biserici și au rămas în fiecare dintre ele până s-au organizat în așa fel încât să poată duce lucrarea mai departe.

Dacă ne uităm puțin în istoria bisericii, vedem că Dumnezeu a binecuvântat orice formă de conducere a Bisericii și pe cei care au fost implicați în aceasta. Așa se întâmplă și azi. Biserica lui Dumnezeu este organizată și “orice lucru este făcut în chip cuvincios și cu rânduială” (1 Corint. 14:40)

Dacă se pune un accent prea mare pe organizare însă, aceasta va conduce la instituționalizarea Bisericii, dar dacă accentul este prea mic atunci rezultatul va fi haosul.

4.4. Biserica este activă și este un organism viu

Noi, ca și biserică, ne adunăm în Ziua Domnului, ziua învierii, în cadrul unor comunități de credincioși pentru a ne închina lui Dumnezeu și pentru a mărturisi că Hristos Domnul este viu și că va reveni.

Nu numai că ne întâlnim dar noi celebrăm împreună. Inima celebrării este că noi ne înălțăm inimile către Dumnezeu ca expresie a dragostei și mulțumirii noastre față de El (Ps. 95:1,2).

Autorul Waren Wiersbe ne atenționează în legătură cu pericolul “exibiționismului evanghelic” care folosește serviciile de închinare pentru a arăta spectacol. De cealaltă parte există pericolul formalismului și al rutinei în care lipsește celebrarea sinceră. Ambele extreme ale celebrării trebuie evitate.

Ceea ce este extraordinar este faptul că celebrarea niciodată nu va deveni învechită. Va exista întotdeauna un “cântec nou” pentru a-L cânta Domnului, pentru că vom trăi experiențe noi prin har, vom descoperi adevăruri noi și vom primi binecuvântări din partea Lui.

Ne adunăm, celebrăm și comemorăm. La Cina Domnului noi ne amintim de moartea, învierea și revenirea Lui. Ne reamintim prețul pe care L-a plătit pentru noi, pentru a putea primi Duhul Sfânt și pentru a deveni parte a Trupului lui Hristos. Noi comemorăm în fiecare an câteva mari evenimente din istoria sfântă: nașterea și botezul Domnului Isus, moartea și învierea Lui, pogorârea Duhului Sfânt după înălțarea Domnului. Toate acestea nu se vor învechi niciodată. Biserica, ca și Trup al lui Hristos, nu este doar o aducere aminte a faptului că Hristos a trăit ci este de asemenea un martor a prezenței vii al Celui ce este viu în vecii vecilor. Este o continuare a vieții lui Hristos. Biserica ca și comunitate a renașterii, este vitală, vibrantă și victorioasă.

De asemenea noi comunicăm. Atât prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, adevărul este comunicat credincioșilor cât și prin cântarea imnurilor.

Când ne adunăm la închinare noi ne consacrăm. Prezența închinării indică faptul că noi ne consacrăm timpul nostru Domnului. Împărtășirea darurilor înseamnă că noi ne-am consacrat și ne-am pus la dispoziția Lui darurile noastre, talentele noastre pentru a-I sluji doar Lui. Mai mult noi ne consacrăm pe noi înșine pentru a merge în lume și a sluji pe alții în Numele Domnului Isus Hristos. “Sunt aici, Doamne! Trimite-mă!”

Există un timp în închinarea noastră când contemplăm la ceea ce Dumnezeu ne spune: “Primește cu bunăvoință cuvintele gurii mele, și cugetele inimii mele, Doamne, stânca mea și Izbăvitorul meu!” Este foarte important ca în serviciile de închinare să se dea timp credincioșilor să se gândească, să mediteze în tăcere.

Închinarea comunitară asigură vitalitate atât întregului trup cât și indivizilor în parte. O biserică poate rămâne vie doar atâta timp cât ea continuă să rămână în închinare față de Dumnezeu. În închinarea ei, biserica rămâne sub judecata lui Dumnezeu (1 Petru 4:17); o biserică fără judecată este o biserică fără putere. Biserica trebuie să se vadă tot timpul ca o comunitate de păcătoși dependenți de harul lui Dumnezeu (Luca 11:4).

4.5. Biserica este măreață

Măreția Bisericii este miracolul varietății, vitalității și unității ca împreună închinători Domnului. Un element important este spontaneitatea sub călăuzirea Duhului Sfânt, lucru ce face ca închinarea să fie uneori mai specială. Când serviciile noastre de închinare sunt predictibile, Duhul Sfânt nu-și face lucrarea Lui în toată plenitudinea Lui. Acest lucru nu sugerează lipsa planificărilor.

A gândi că Dumnezeu ne-a chemat pentru a fi parte a poporului Său, o adunare sfântă ce a rezistat de-a lungul timpului și s-a închinat Dumnezeului adevărat este un lucru minunat. Biserica este a lui Dumnezeu și noi suntem privilegiați să ne închinăm Lui. Biserica a rezistat persecuțiilor din afara și din interiorul ei; ea a fost atacată de dușmani și neglijată de prietenii ei și totuși a supraviețuit. Chiar dacă totul se schimbă în jurul nostru, un lucru rămâne același: “Poporul lui Dumnezeu se adună să se roage și să se închine lui Dumnezeu!”

Biserica este manifestarea Împărăției lui Dumnezeu, forma pe care o îmbracă stăpânirea lui Dumnezeu pe pământ în vremurile noastre. Ea nu este Împărăția lui Dumnezeu, ci ea este instrumentul Împărăției care mărturisește despre ea, este custodele Împărăției.

V Elementele închinării

Rugăciunea

Rugăciunea este respirația sufletului și sufletul închinării. Majoritatea credincioșilor recunosc că rugăciunea este partea cea mai importantă din cadrul închinării publice și private. Dar în același timp, majoritatea celor care recunosc importanța rugăciunii mai recunosc și faptul că au probleme în viața lor de rugăciune.

Din punct de vedere teologic și istoric închinarea este rugăciune. Valoarea rugăciunii a fost recunoscută în cadrul închinării iudaice în cadrul sinagogii și apostolice în cadrul eclesiei. Scriptura conține exemple de rugăciuni publice și private. Să nu uităm faptul că rugăciunea era unul din cele cinci elemente ale închinării în cadrul bisericii primare alături de: învățătura apostolilor, ucenicie, frângerea pâinii și lauda; și aceasta cu atât mai mult cu cât rugăciunea era un mod de închinare prin care puteau de acum să se adreseze direct lui Dumnezeu fără mijlocire umană. Și cel mai elocvent exemplu este faptul că Domnul Isus a considerat rugăciunea atât de importantă încât a lăsat un exemplu extraordinar de rugăciune ucenicilor Săi și implicit și nouă. Este vorba de rugăciunea Tatăl Nostru, rugăciune în care găsim diferite atitudini esențiale pentru o închinare autentică: adorare, supunere, mărturisire, cerere și dedicare. Astfel că această rugăciune a fost denumită „chintesența rugăciunii”.

Cu toate că rugăciunea este un act foarte personal al închinării, ea nu este un element ce face parte din închinarea individuală. În special când vorbim de închinarea în cadrul comunității, rugăciunea devine o expresie a comunității, devine o mărturie a credinței fiecărui membru al Trupului.

Rugăciunea este o parte din armătura noastră spirituală în vremuri de lupte (Efes.6:18). Biserica trebuie să fie echipată cu arme spirituale în această bătălie care se dă la nivelul minții, inimii și voinței. Iar cele mai eficiente arme sunt rugăciunea și Cuvântul lui Dumnezeu.

Există mai multe aspecte pe care le întâlnim în rugăciune și pe care le vom aminti pe scurt, fără a intra în detalii. Este vorba în primul rând de laudă, prin care recunoaștem puterea suverană a lui Dumnezeu, Îl recunoaștem pe Dumnezeu pentru ceea ce este El. Psalmii sunt plini de astfel de rugăciuni de laudă adresate lui Dumnezeu (Psalmul 92:1; 95:1; etc). Prin rugăciunea de laudă, închinătorul recunoaște „natura supremă, divină a Celui de care se apropie”.

„Lauda recunoaște atributele lui Dumnezeu, în timp ce mulțumirea recunoaște faptele Lui”. Cunoașterea a ceea ce este Dumnezeu aduce în viața credinciosului o atitudine de acceptare a voii divine, o dependență a creaturii față de Creator. Așa cum spunea Arthur Pink: „Rugăciunea nu este un act, cât o atitudine de viață, o atitudine de dependență față de Dumnezeu”. Astfel că rugăciunea trebuie să fie o constantă în închinarea credinciosului, o necesitate și nu un act izolat, sporadic.

Mulțumirea este o formă prin care noi, credincioșii ne arătăm recunoștința față de Dumnezeu pentru ceea ce a făcut El pentru noi.

Mărturisirea este o formă de exprimare a rugăciunii prin care recunoaștem că suntem păcătoși, ne recunoaștem slăbiciunile și nevoia de a fi iertați și acceptați. Mărturisirea este un element foarte important în cadrul închinării noastre chiar dacă nu ne este foarte ușor să facem acest lucru.

Cererea este de departe cea mai cunoscută și folosită formă de exprimare a noastră în cadrul rugăciunii. Cererea este poruncită de Domnul Isus Hristos, și prin aceasta noi recunoaștem dependența noastră de Dumnezeu. Nu trebuie să uităm că cererile noastre trebuie făcute în conformitate cu voia sfântă a lui Dumnezeu; și aceasta pentru a primi răspuns cererilor noastre adresate Lui.

„Noi creștinii suntem Biserica și tot ce facem noi, aceea face Biserica” este un citat al lui Tozer, prin care se dovedește importanța rugăciunii individuale dar și a celei comunitare. Rugăciunea practicată în cadrul comunității este rezultatul vieții de rugăciune individuale. Nu putem fi oamenii ai rugăciunii doar în cadrul bisericesc și în intimitatea noastră să fim falimentari.

Nu am vrea să uităm faptul că Duhul Sfânt este Cel care ne învață cum să ne rugăm. Rugăciunea trebuie să fie un element al închinării călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. „Adevărata rugăciune se învață” este un adevăr pe care credincioșii trebuie să și-L însușească. Închinarea noastră sinceră trebuie să fie generată de Duhul Sfânt (1 Cron.29:14). “Noi Îl urmăm pe Dumnezeu, doar pentru că mai întâi El a pus în noi o dorință care ne îndeamnă la a-L urma”.

2. Muzica

Muzica în cadrul închinării creștine este o forță care trebuie folosită cu multă atenție, imaginație și într-un spirit al rugăciunii. Și aceasta pentru că muzica este foarte expresivă, ea exprimând cele mai profunde gânduri și emoții într-un mod în care uneori cuvintele nu o pot face.

“Cuvântul s-a născut pe sunetul muzicii” scrie Richard Allen Bodey. În noaptea în care Mântuitorul S-a născut îngerii au izbucnit într-o doxologie exprimată de un cor imens. Luther afirmă “muzica este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Adesea m-a stârnit și m-a motivat încât am simțit dorința să predic.”

Muzica este Departamentul de Război al Bisericii, ea este un mijloc important de educare și de evanghelizare. Muzica este de asemenea un mijloc de întărire și de exprimare a unității Bisericii. Muzica este o limbă universală.

Muzica este cea care confruntă întreaga persoană – mintea, inima, voința, și care cere un răspuns. Muzica întărește mintea, inspiră emoțiile și provoacă voința.

Scopul muzicii în închinare este să creeze o conștiență de Dumnezeu și o stare de spirit pentru închinare, să unească întreaga comunitate pentru a experimenta realitatea închinării și să exprime convingerile comunității închinătoare. Cu alte cuvinte, muzica poate servi ca un pod care asociază convingerile cu sentimentele și atitudinile omului.

Când vorbim de muzică ca și element al închinării noastre vorbim deja de diferite stiluri de muzică pe care le promovăm ca fiind corecte sau chiar biblice. Francis Schaffer spunea: “Dați-mi voie să afirm că nu există un lucru cum ar fi stilul evlavios sau neevlavios.” Nu trebuie să facem din gusturile noastre baza slujirii noastre. Sigur că trebuie să ne evaluăm corect muzica pe care o aducem în închinarea noastră și acest lucru trebuie făcut cu mare seriozitate.

Închinarea comunitară ca și răspuns al Trupului lui Hristos față de Dumnezeu este centrală în cadrul Bisericii. Iar muzica ca element al închinării creștine are un rol extraordinar în proclamarea Evangheliei. Muzica devine un eveniment în cadrul închinării noastre, o parte a Cuvântului proclamat și auzit. Când cântăm, noi ne deschidem inimile și mințile pentru a lăsa să pătrundă Evanghelia în noi; aceasta este parte din responsabilitatea noastră, a închinătorilor. Noi nu doar ascultăm citirea Cuvântului, o predică sau o anumită cântare ci intrăm practic în realitatea închinării. Suntem participanți activi cu toată ființa noastră. Muzica în cadrul închinării creștine nu este un spectacol ci este o conversație, o conversație între creatură și Creator.

Evaluând muzica de închinare

Există cinci standarde pe care autorul Waren Wiersbe ni le prezintă în cartea sa Real Worship:

Conținutul biblic: Dacă nu există nici un mesaj în cântec atunci nu are ce căuta în închinarea creștină. Limbajul folosit ar trebui să exprime doctrina pe care o avem iar dacă nu este așa, acela nu e un cântec creștin. Trebuie să existe o armonie între vers și melodie, o armonie care să exprime corect adevărul revelat al lui Dumnezeu: “Dumnezeu nu doar compune ca și Creator, și nu doar construiește prin mâinile oamenilor care urmează planul Său, ci El este, de asemenea, în El și prin El Însuși exemplul nostru. Asemănarea cu Hristos în textul nostru muzical poate fi menținută numai rămânând fidel Scripturii”.

Excelența tehnică: versurile sărace cu greu pot fi compensate de frumusețea melodică. Versurile, melodia, aranjamentul, prezentarea (instrumentală și vocală) trebuie să fie caracterizate de excelența tehnică.

Motivația spirituală: doar Dumnezeu vede gândurile și intențiile inimii; trebuie să fim atenți să nu ajungem să ne folosim abilitățile pentru a ne promova pe noi înșine.

Autenticitatea: Slujirea este o expresie adevărată și sinceră a persoanei și a culturii. Marea Trimitere nu ne îndeamnă să ne exportăm cultura și formele cultice ale închinării. Asta nu înseamnă că o cultură nu poate fi împrumutată de alta pentru a o îmbogăți. Exprimările închinării trebuie să fie autentice, revelând distinctivitatea culturală a poporului. Când se ajunge la planificarea închinării în biserică, liderii trebuie să fie echilibrați altfel vor permite culturii să distrugă mărturia creștină sau credinței creștine să distrugă cultura. Duhul Sfânt nu va distruge individualitatea pentru a impune conformare.

Echilibrul: varietatea și echilibrul sunt importante pentru a avea o închinare sănătoasă. Artele ne pot ajuta să ne exprimăm în închinarea noastră, dar trebuie să avem grijă să nu ne închinăm artelor.

Muzica în închinare ar trebui să atingă, să realizeze același scop ca și alte elemente ale închinării: conștiența de Dumnezeu, trăirea prezenței lui Hristos în cadrul închinării noastre, iluminarea prin adevărul revelat, călăuzirea de către Duhul Sfânt pentru a înțelege și aplica Cuvântul revelat, exprimarea dragostei și loialității față de Dumnezeu și față de aproapele nostru. Muzica este deci, parte integrantă a ceea ce este închinarea creștină.

Și nu trebuie să uităm de prezența Duhului Sfânt în cadrul închinării noastre prin muzică. „Cântările ar trebui să-i facă pe oameni conștienți de prezența Duhului Sfânt”. Închinarea autentică este dovedită de prezența și călăuzirea Duhului Sfânt asupra închinătorilor.

3. Citirea și predicarea Cuvântului lui Dumnezeu

Scriptura este punctul central al închinării creștine. Toate elementele închinării creștine au în centrul lor Scriptura. Relația noastră cu Dumnezeu este interpersonală. În cadrul închinării nu doar noi suntem cei care ne apropiem de Dumnezeu ci și Dumnezeu se apropie de noi și ne vorbește prin Cuvântul Său. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul despre Dumnezeu venit direct de la El și El trebuie auzit, înțeles, crezut și trăit ca atare. Scriptura îl prezintă pe Hristos ca și obiect al credinței noastre. Toate celelalte elemente ale închinării sunt pline de conținut biblic: muzica comunică adevărul biblic, rugăciunea își găsește sursa în adevărul revelat, botezul și cina își au sursa în adevărul biblic al Mântuitorului.

Citirea Cuvântului lui Dumnezeu (Iacov 1:22; Coloseni 4:16) atât în închinarea privată cât și în cea comunitară este foarte importantă. Comunitatea de credincioși trebuie conștientizată de faptul că o ascultare într-o atitudine corectă a Cuvântului lui Dumnezeu face parte din închinarea lor. Prin ascultarea Cuvântului, noi nu ascultăm doar cuvintele unei cărți de înțelepciune ci Îl ascultăm pe Creatorul nostru, pe Salvatorul nostru.

Prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, Biserica depune mărturie atât pentru sine cât și pentru lume, însă acest lucru este adevărat doar dacă predicarea este un act al închinării. “Când eu proclam Cuvântul lui Dumnezeu, eu aduc jertfe” a spus Martin Luther.

Pavel a privit la lucrarea de propovăduire a Evangheliei ca la o lucrare preoțească; el folosește cuvântul latreuo (serviciul preoțesc al lui Dumnezeu) în Romani 1:9. Pavel se vede pe el însuși ca slujitor al lui Isus Hristos, al Evangheliei lui Dumnezeu (Romani 15:16). Pavel nu se consideră doar un predicator ci și un om al evanghelizării personale.

Există multe comunități de credincioși care consideră rugăciunea, închinarea prin cântare și celelalte elemente ale închinării ca fiind preliminare predicii, predica fiind de departe cel mai important moment al închinării. În cazul acesta riscul care apare este acela de a transforma adunarea de credincioși într-un auditoriu. Sau există comunități care consideră că predicarea este învechită, demodată și fără relevanță în societatea în care trăim. Este vorba în ambele cazuri de două extreme, pentru că predicarea ar trebui să își găsească locul printre celelalte elemente ale închinării. Predicarea este foarte importantă, dar nu este singurul element important al închinării. Predicarea și celelalte elemente ale închinării trebuie să se susțină reciproc.

Predicarea este atât o jertfă oferită lui Dumnezeu cât și Cuvântul lui Dumnezeu oferit omului. Predicarea este un eveniment în care Dumnezeu acționează. Atunci când predicarea este abordată ca un act al închinării, textul Scripturii iese în evidență prin vorbirea predicatorului, iar inimile ascultătorilor sunt îndreptate spre Dumnezeu. Scopul predicării nu este acela de a informa congregația cu privire la talentele predicatorului, ci de a aduce biserica față în față cu Dumnezeul cel Viu. Predicarea trebuie să confrunte pe om cu Creatorul Său. În predicarea adevărată, vorbitorul este slujitorul Cuvântului iar Dumnezeu vorbește și lucrează prin acesta. “Dacă predicarea nu este sacramentală, atunci ea este profană” a spus R.J. Coates. Aceasta înseamnă că adevărata predicare este un act al lui Dumnezeu, și nu o performanță a omului. Și aceasta cu atât mai mult cu cât există numeroase alternative care concurează predicarea: „noi trebuie să predicăm unei lumi căreia i-a vorbit romancierul, ziaristul și dramaturgul”. Predicarea este astfel lucrarea lui Dumnezeu sau „nu este altceva decât a da voce Scripturii și a-L lăsa pe Dumnezeu să vorbească prin Cuvântul Său”.

Când predicarea este un act al închinării și mesajul vine de la Dumnezeu ca o ofrandă dintr-o inimă slujitoare, atunci Dumnezeu poate lua mesajul și-l poate binecuvânta.

Atunci când predicarea este un act al închinării și ascultarea predicii va fi un act al închinării, iar oamenii Îl vor vedea și-L vor auzi pe Dumnezeu. Acolo va avea loc un impact real imediat asupra ascultătorilor și vor fi provocați la acțiune.

Predicarea este mărturia bisericii înaintea lumii. Predicarea aparține bisericii înainte de a aparține predicatorului ca individ. Este parte a Marii Însărcinări pe care Hristos a lăsat-o bisericii. Predicarea Evangheliei este sarcina bisericii și doar a bisericii. Vocea predicatorului este vocea reprezentativă a întregii comunități.

Predicarea este, de asemenea, mărturia personală a predicatorului însuși. Predicatorul, răscumpărat prin harul lui Dumnezeu și călăuzit de Duhul Sfânt vorbește despre lucruri pe care le-a experimentat în propria lui viață. El devine un instrument al Domnului Isus Hristos.

Predicatorul nu trebuie să-L umbrească pe Dumnezeu. Predicatorul și predica trebuie să-L descopere pe Dumnezeu și să aducă laude Domnului (1 Petru 2:9).

Waren Wiersbe ne atrage atenția asupra riscului de a căuta să fim prea academici în predicarea noastră. Adesea noi credem că trebuie să explicăm totul și că nu trebuie să lăsăm nimic pe dinafară. Scopul predicii este acela de a atinge un obiectiv, nu de a explica un subiect. Suntem preocupați de conținut și uităm intenționalitatea predicării. Astăzi predicatorii sunt la curent cu numeroase tehnici homiletice, dar aceasta va face ca ascultătorii lui doar să-i comenteze predicile și foarte rar se întâmplă ca ei să vină și să spună cât de mult i-a ajutat predica în trăirea și închinarea lor. De cele mai multe ori ascultarea unei predici este o experiență intelectuală și nu o experiență a închinării. Atunci când predicarea este un act al închinării, inima ascultătorului va fi cercetată și Duhul Sfânt îi va spune mai mult decât i-a spus predicatorul.

Modelul predicatorului ar trebui să fie poate cel din Psalmul 119: o combinație de rugăciune, laudă și studiu biblic. Nu există nici un conflict între rugăciune și predicare, dacă cea din urmă este un act de închinare.

Când predicarea este un act al închinării, Cuvântul este aplicat personal în viețile noastre. Scopul Cuvântului lui Dumnezeu este acela de a-L revela pe Dumnezeul Cuvântului; și când Îl întâlnești pe acest Dumnezeu al Cuvântului, trebuie să faci ceva după voia Lui.

4. Botezul și Cina Domnului

Botezul și Cina Domnului sunt simboluri în cadrul închinării noastre. Un simbol este un obiect luat din experiența senzorială pentru a reprezenta Dumnezeul nevăzut.

Prin botez și cină, harul lui Dumnezeu proclamat în Evanghelie, este oferit celor care aud și cred mesajul Evangheliei.

4.1. Botezul

Botezul nu este o ceremonie privată ci este o intrare, o inițiere în cadrul Trupului lui Hristos. Botezul este un act prin care o persoană este declarată ca fiind membru al trupului lui Hristos „în Numele lui Isus Hristos” (Fapte 2:38) sau „în Numele Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt” (Matei 28:19). Botezul este un act exterior care semnifică harul interior primit de către credincios.

Creștinii se află într-o relație dinamică cu Hristos, „noi toți, în adevăr, am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup” (1 Corinteni 12:13). Adevărul Evangheliei este întrupat în simboluri cum ar fi botezul și Cina. Acestea reprezintă evenimente, acte care transmit adevărul Evangheliei. Când botezul și cina sunt realizate ca acte ale închinării, ele sunt mărturii ale Evangheliei harului lui Dumnezeu.

Terminologia

Forma de bază a cuvântului este verbul grecesc bapto ce apare de trei ori (Lc 16:24; Ioan 13:26; Apoc. 19:13) cu sensul literal de “a scufunda”. Cealaltă formă a verbului baptizo ce apare de șaptezeci și șapte de ori, este folosită întotdeauna în sensul cultic al curățirii iudaice (ex. Marcu 7:4) sau în cazul botezului lui Ioan (Marcu 1:4), a botezului pe care Hristos și ucenicii Săi l-au făcut în timpul lucrării Sale publice (Ioan 3:22,26) și în cazul botezului cu Duhul Sfânt și foc (Matei 3:11,14).

Botezul Domnului Isus este temelia botezului creștin. Scopul botezului lui Hristos a fost împlinirea a tot ce era vestit (Matei 3:15). Din punct de vedere teologic, botezul lui Hristos îl identifică pe Domnul Isus ca și slujitorul mesianic care stă în solidaritate cu poporul Său. Ca și reprezentant al poporului Său el a venit să împlinească tot ce trebuie împlinit.

Prin botez, Isus s-a identificat pe El Însuși cu omul. Botezul lui Isus a fost o împlinire a scopurilor lui Dumnezeu privind lucrarea Lui răscumpărătoare. Pentru Hristos, botezul are o semnificație adâncă fiind momentul asigurării divine în ceea ce privește lucrarea Lui pe pământ, momentul echipării și momentul dedicării de Sine. Prin botezul lui Hristos noi ne identificăm cu lucrarea de slujire, cu moartea și învierea Lui.

Caracteristici ale botezului ca act al închinării creștine

Botezul ca declarație a transformării interioare: botezul este un act public prin care credinciosul declară în mod public transformarea care a avut loc în viața lui, și anume ruperea modului vechi de viață și începutul unei vieți noi, în Hristos. Botezul este în acest sens o declarație publică a angajamentului, al legământului pe care credinciosul l-a făcut cu Dumnezeu. Sfârșitul unui mod vechi de viață și începutul unuia nou este clar exprimat în Coloseni 2:11-12, precum și în Galateni 2:20, Evrei 6:2, 1 Petru 3:21.

Botezul: mărturia unirii cu Hristos: botezul reprezintă simbolul morții, îngropării și învierii lui Hristos pentru fiecare credincios în parte. Apostolul Pavel exprimă acest adevăr în Romani 6:4 și Coloseni 2:12, pasaje în care ne spune că noi am fost botezați în moartea lui Hristos. Noi suntem uniți cu Hristos prin moartea și învierea Sa, realitate exprimată simbolistic prin actul botezului. Botezul trebuie asociat în mod obligatoriu cu credința și pocăința, care dovedesc nașterea din nou (Fapte 2:38). În acest sens trebuie menționat faptul că botezul nu este un act regenerator ci este un act care exprimă credința credinciosului, pe care și-o exprimă în mod public. Astfel că botezul devine un semn exterior al realității obiective a lucrării răscumpărătoare pe care a făcut-o Dumnezeu prin Fiul Său.

Botezul: exprimarea unității din cadrul Trupului lui Hristos

În Efeseni 4:5 botezul este folosit pentru a reaminti credincioșilor unitatea care există în trupul lui Hristos. Este pecetea lucrării interioare a harului divin. Prin credința credincioșilor în Domnul Isus, ei au fost integrați în trupul lui Hristos, au fost integrați prin moartea și învierea Lui. Prin mărturisirea, transformarea și integrarea fiecărui credincios în Hristos, lucrare descrisă și declarată în actul botezului, ei aparțin trupului lui Hristos. În acest sens botezul exprimă unitatea Bisericii ca și trup al lui Hristos.

Botezul este un act care se desfășoară în cadrul eclesial, prin care persoana botezată devine un membru activ al trupului lui Hristos. Actul botezului este din acest punct de vedere și un act prin care credinciosul primește o nouă identitate și anume cea de membru al bisericii lui Dumnezeu în Hristos. Fiecare credincios trebuie să-și asume responsabilitățile lor pentru slujirea creștină din cadrul trupului pe baza darurilor și îndatoririlor pe care Duhul Sfânt le-a atribuit fiecărui membru (Efeseni 4:1-16).

Botezul: inaugurarea Împărăției lui Dumnezeu

Botezul lui Ioan Botezătorul a fost act cu valoare escatologică ce anticipa venirea lui Mesia, Ziua Domnului și Împărăția lui Dumnezeu. Botezul Domnului Isus a arătat tocmai acest lucru: cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt a coborât peste Isus, vocea lui Dumnezeu L-a confirmat pe Hristos ca slujitor al Său iar slujirea Lui pentru Împărăția lui Dumnezeu a atins climaxul în moarte și înviere. Apostolul Pavel înțelege botezul ca și participarea la inaugurarea împărăției lui Dumnezeu prin Hristos.

Ca și concluzie la discuția despre botez putem spune că botezul este un act, un eveniment simbolic reprezentând moartea și învierea Domnului Isus Hristos. Prin acesta, Biserica mărturisește faptul că credincioșii botezați au murit față de păcat și au primit o viață nouă prin harul lui Dumnezeu. Toți credincioșii sunt parte din trupul lui Hristos și ei sunt chemați la a veghea și la a trăi în sfințenie și evlavie, conform angajamentului pe care l-au făcut și pe care l-au declarat în mod public prin actul botezului.

Nu trebuie uitat faptul că botezul este poruncit de către Însuși Hristos (Matei 28:19). Botezul și învățarea sunt două elemente asociate care trebuie să facă parte din închinarea creștină și care duc la realizarea Marii Trimiteri. Înfăptuirea botezului reprezintă un act de ascultare față de Hristos care a exemplificat practica botezului în propria Lui viață și i-a mandatat pe ucenicii Lui de a boteza pe toți oamenii.

Cina Domnului

Ultima cină (Matei 26:17-30; Marcu 14:12-26; Luca 22:7-30) este atât o masă de Paște (Luca 22:11) cât și o masă în cinstea lui Hristos. Elementele cinei (pâinea nedospită, rodul viței) sunt elementele Paștelui (Exod 12; Deuteronom 16). Ultima cină poartă toată semnificația Paștelui ca și o legătură familială sau ca un eveniment comunitar al credinței.

În istoria bisericii creștine un număr de cinci termeni au fost asociați cu ultima cină. Unii dintre aceștia, ca și “frângerea pâinii” (Fapte 2:42, 46; 20:7,11); “euharistia” (Matei 26:27; Marcu 14:23; Luca 22:17; 1 Corint. 11:24); “masa Domnului” (1 Corint. 10:21); “comuniunea sângelui și trupului lui Hristos” (1 Corint. 10:16); și “Cina Domnului” (1 Corint.11:20) se găsesc în cadrul Noului Testament.

În biserica primară celebrarea Cinei Domnului a fost aproape imediat separată de Paște, pentru că frângerea pâinii a fost practicată mult mai frecvent decât Paștele. Există indicii că ar fi fost practicată săptămânal (Fapte 20:7, 11; 1 Corint. 16:2) sau chiar zilnic (Fapte 2:46-47). În perioada bisericii primare Cina era celebrată în conexiune cu masa de dragoste (Iuda 12; Fapte 2:42, 46; 1 Corint. 11:20-22, 33-34).

Cina Domnului este o ocazie în care noi aducem jertfele noastre de laudă și mulțumire la adresa Dumnezeului viu într-o atitudine de recunoștință pentru actul răscumpărător plin de dragoste a lui Dumnezeu în Isus Hristos. Cina Domnului trebuie celebrată în contextul închinării publice. Fapte 20:7 ne spune că frângerea pâinii avea loc în contextul închinării bisericii în prima zi a săptămânii. Cuvântul grecesc pentru comuniune este koinonia și se referă la unitatea trupului lui Hristos. Cina Domnului este descrisă în acest sens ca și o comuniune, o koinonia (Fapte 2:42). Noi participăm la Cină ca parte a familiei lui Hristos, unde toți suntem una în El.

Cina Domnului conține astfel, două dimensiuni centrale. Ea amintește patimile Fiului omului și moartea Sa sacrificială prin care a pecetluit un nou legământ pentru omenire. Cina Domnului nu poate fi celebrată fără a nu ne uita la cruce și la suferințele lui Hristos, Paștele nostru.

Dar mai este o altă dimensiune a Cinei Domnului care nu ne permite să ne uităm la acest eveniment doar ca la un eveniment ce evocă patimile lui Hristos; este vorba de acea dimensiune escatologică: credincioșii proclamă moartea lui Hristos până la venirea Lui. Și asta pentru că dimensiunea finală a Cinei merge mai departe până la masa mesianică, astfel că Cina Domnului nu este doar simplu practicată, ci ea este celebrată prin credință. În această celebrare biserica crede, nădăjduiește și cântă: Maranatha – Vino, Doamne Isuse! (1 Corint. 16:22; Apocalipsa 22:20) și așteaptă sfârșitul, desăvârșirea. Astfel că Cina Domnului este și un eveniment escatologic, în care credincioșii se uită prin credință la ziua în care vor sta la masă cu Salvatorul – când El va veni din nou în putere și glorie (Matei 26:29; 1 Corint. 11:26). Credincioșii au fost îngropați împreună cu Hristos în moartea Lui; ei vor fi înălțați cu El în învierea Lui (Romani 6:5, 8).

Cina este o masă a victoriei lui Hristos asupra puterii celui rău. Biserica se bucură de victoria Mântuitorului ei și trăiește cu nădejdea parousiei (Luca 22:29,30). La Cină noi recunoaștem faptul că Isus este viu, iar binecuvântările patimilor Sale sunt revărsate peste noi astăzi (1 Corint. 11:26)

Cina Domnului nu este ceremonia noastră, după cum spune și numele, ci este participarea noastră în viața sacrificială a lui Hristos. Nici un alt act sacru al închinării nu are o semnificație atât de puternică pentru viața bisericii ca și Cina Domnului.

Cina este un Cuvânt vizibil deoarece în ea observăm și ne reamintim ceea ce a făcut Mântuitorul pentru noi. Această reamintire aduce unitate în biserică și ne întărește încrederea în Dumnezeu.

Concluzie

Botezul și Cina Domnului sunt acte ce simbolizează și comunică Cuvântul viu – Dumnezeu vorbește prin intermediul semnelor. Ele sunt poruncite de către Dumnezeu și trebuie făcute prin credință și într-o atitudine de evlavie și ascultare.

Botezul și Cina Domnului ca și acte ale închinării arată loialitatea și devoțiunea credinciosului față de Dumnezeul Cel viu și adevărat. În aceste acte, persoana implicată este de primă importanță. Dumnezeu vorbește prin intermediul simbolurilor și a acțiunilor iar omul răspunde lui Dumnezeu prin credință. În acest dialog există o comuniune personală, care este esența închinării. Biserica vorbește prin perpetuarea acestor acte de cult ca acte ale închinării.

Dărnicia creștină

Oferirea de daruri a fost o practică universală în istoria lungă a închinării omului. De cele mai multe ori motivația dăruirii era o teamă superstițioasă sau pentru a împăca zeii supărați. În închinarea creștină oferirea de daruri, sau cum o vom numi noi – dărnicia creștină – este o expresie a gratitudinii și aprecierii față de Dumnezeu, dar mai este și o formă de închinare practică ce se dovedește prin fapte, adică costă.

Acest concept al închinării este întâlnit atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament (Ps. 96:8; Evrei 13:15-16). Dărnicia creștină este un concept biblic, instituit de Dumnezeu cu scopul de a-l învăța pe om să se încreadă în El și să stea în dependență de Dumnezeu.

Important este faptul că dărnicia creștină trebuie să aibă o motivație corectă. Ea nu trebuie să se rezume doar la faptul că biserica are nevoie de bani ci trebuie considerat ca fiind un act de închinare adus înaintea lui Dumnezeu. E adevărat faptul că bisericile se autofinanțează pentru diferitele sale misiuni, ceea ce face ca dărnicia creștină să fie cu atât mai vitală pentru comunitate. Kendal spune: „trebuie să dai zeciuiala din cauza efectelor pe care le va avea asupra lucrării lui Dumnezeu pe pământ”. „A da bani pentru Biserică este stabilit pe măsura dragostei și recunoștinței”; dărnicia creștină nu trebuie să vină din obligație ci din recunoștință și dragoste: „…membrii bisericii sunt datori, în chip moral, să contribuie din bunurile lor pământești, de bunăvoie și după posibilități, la susținerea Evangheliei”.

Dărnicia creștină este o exprimare și o recunoaștere a faptului că Dumnezeu este Stăpânul Universului, sursa binecuvântărilor noastre, inclusiv a celor materiale.

Dărnicia creștină este un simbol al sacrificiului. Este un act care simbolizează o atitudine interioară plină de omagiu. Închinarea creștină are nevoie de un astfel de spirit de sacrificiu, care este prezent în dărnicia creștină și care nu trebuie neglijat sau redus ca valoare.

În cadrul Vechiului Testament, sacrificiul era un act exterior al închinării în care o unire cu Dumnezeu a fost înfăptuită; și acest lucru pentru că Dumnezeu a acceptat atât jertfa cât și pe închinătorul care a adus jertfa. Apostolul Pavel se referă la acest act al sacrificiului: „cei ce mănâncă jertfele, nu sunt ei în împărtășire cu altarul?” (1 Corint. 10:18).

Dărnicia creștină trebuie să vină dintr-o relație corectă cu Dumnezeu, plină de har și nu din frică, teroare.

Franklin Segler ne prezintă câteva principii teologice ce stau la baza dărniciei creștine ca act al închinării. (1) în închinarea creștină, dărnicia creștină este un act ce simbolizează dăruirea de sine. Apostolul Pavel a lăudat pe creștinii din Macedonia pentru generozitatea lor. Valoarea reală a dărniciei lor este confirmată de faptul că „s-au dat mai întâi pe ei înșiși Domnului” (2 Corint. 8:5); (2) dăruirea lipsită de scopuri egoiste este dovada dragostei noastre față de aproapele nostru (1 Ioan 3:18); (3) dăruirea noastră exprimă zelul nostru pentru misiune, pentru că fiecare misionar depinde și de dărnicia noastră (Romani 10:14-15); (4) dăruirea creștină este dovada gratitudinii noastre față de Dumnezeu pentru ceea ce El ne-a dăruit, în special pentru harul Lui oferit în Hristos; (5) dărnicia creștină reprezintă o calitate a vieții.

Dărnicia creștină este atât un act al închinării individuale cât și un act al închinării publice. Fiecare membru al comunității ar trebui încurajat la a participa la acest act al închinare. Fiecare membru al trupului lui Hristos ar trebui să aibă privilegiul de a aduce darurile Lui ca jertfă Domnului. Dărnicia creștină trebuie făcută cu seriozitate fapt ce va provoca și pe alții la a dărui. Prezentarea darurilor la altar este climaxul acestui act de închinare. O rugăciune de dedicare a darurilor poate implica acceptarea lui Dumnezeu a darurilor și poate servi ca simbol al comuniunii dintre Dumnezeu și închinător.

VI Implicații ale închinării

În viața personală a credinciosului

Închinarea creștină este echivalentul întregii vieți umane. În închinare, omul stă înaintea lui Dumnezeu pentru a-și aduce întreaga lui viață înaintea divinității. Omul se poate vedea pe el însuși ca parte a creației lui Dumnezeu și se poate oferi pe sine, cu tot ce are Creatorului. Fiecare aspect al vieții omului aparține lui Dumnezeu, iar în închinare este recunoscut acest lucru. Într-un anume sens, închinarea este practicarea prezenței lui Dumnezeu în fiecare aspect al vieții umane.

Închinarea înseamnă dăruirea noastră de sine lui Dumnezeu – intelectul nostru, sentimentele noastre, atitudinile noastre și tot ceea ce deținem. Dărnicia noastră exterioară este rezultatul dedicării noastre interioare.

Dumnezeu este descris ca fiind un Dumnezeu al binecuvântărilor. Prin urmare, toți care Îl vor binecuvânta în închinare vor fi binecuvântați la rândul lor. Evanghelia lui Luca se încheie într-un mod extraordinar; după descrierea înălțării Domnului Isus este scris: „După ce I s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie. Și tot timpul stăteau în Templu și lăudau, și binecuvântau pe Dumnezeu” (Luca 24:52-53). De remarcat conexiunea clară dintre închinarea ucenicilor și bucuria din inimile lor ca rezultat al închinării. Închinarea înaintea lui Dumnezeu întotdeauna aduce cu ea o mare bucurie pentru închinător. Închinarea îi permite credinciosului să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu, și să se apropie mai mult de El; iar această cunoaștere a lui Dumnezeu devine „bucuria și veselia” închinătorului (Ps. 43:4).

Una din promisiunile lui Dumnezeu este întâlnită în 1 Samuel 2:30: „căci voi onora pe cine Mă onorează”. Închinarea implică onorarea lui Dumnezeu pentru ceea ce este El și pentru ceea ce a făcut și face pentru noi.

Închinarea umple sufletul cu Dumnezeu iar închinătorul care petrece timp în prezența lui Dumnezeu dovedește adevărul din afirmația lui David: „Se satură din belșugul Casei Tale, și-i adăpi din șuvoiul desfătărilor; căci la Tine este izvorul vieții, prin lumina Ta vedem lumina” (Ps. 36:8-9).

Închinarea este o experiență transformatoare. Cuvântul grecesc metamorphoumai înseamnă “a fi schimbat într-o altă formă” dar această schimbare vine din interior, dinlăuntrul ființei umane. Schimbarea trebuie să vină din interior. În alte cuvinte schimbarea noastră exterioară este expresia normală și naturală a naturii noastre interioare.

Mai există un cuvânt grecesc care descrie schimbarea exteriorului ca nevenind din interior. Acest cuvânt este metaschematizomai si este de obicei tradus cu conformat. Când un creștin se conformează lumii acesteia, în exteriorul lui are loc o schimbare, dar această schimbare nu vine din interior. Este vorba nu de metamorfoză ci de mascaradă – o schimbare exterioară prefăcută (2 Corinteni 11:13). Diferența între transformare și conformare o face închinarea “în duh și-n adevăr”.

Închinarea personală răspunde, sau ar trebui să răspundă unei vechi prejudecăți a omului legată de locul și timpul special al închinării. Trăirea zilnică în părtășie cu Dumnezeu îl conștientizează pe credincios de faptul că închinarea nu este legată de un timp și de un loc ci ea este parte din viața lui. Scriptura ne arată exemple de închinare personală atât într-un cadru organizat, eclesial cât și într-un cadrul neformal, în grupuri mici sau chiar o închinare individuală. Este adevărat că trebuie păstrat un echilibru în ceea ce privește închinarea personală, individuală, privată și cea comunitară.

În viața de familie

Familia a fost încă de la început în planul lui Dumnezeu pentru om (Gen. 2:24), ea fiind celula de bază a societății și a bisericii. Familiile sănătoase vor demonstra o biserică și o societate sănătoasă.

Închinarea în cadrul familiei întărește caracteristicile date de Dumnezeu familiei și anume: un adăpost și un sprijin pentru om; un cadru de educare a copiilor; un loc al bucuriei și împlinirii; un cadru în care începe formarea de lucrători pentru Dumnezeu. Închinarea trebuie să creeze unitate, atât între soț și soție cât și între părinți și copii. Întreaga familie trebuie dedicată lui Dumnezeu. Dependența de Dumnezeu se învață în primul rând în cadrul familiei.

Închinarea familiei ar trebui să ducă la lărgirea Împărăției lui Dumnezeu. Dumnezeu poate chema din familie părinți și copii pentru a-i folosi în lucrarea Sa, acesta fiind de fapt cel mai mare privilegiu pentru o familie creștină, închinată lui Dumnezeu: a lucra pentru El și Împărăția Lui. În Noul Testament găsim numeroase referințe în ceea ce privește familii întregi care s-au dedicat slujirii lui Dumnezeu: Aquila și Priscila, casa Ștefanei (1 Corint. 16:15), familia temnicerului din Filipi (Fapte 16:34), casa sutașului Corneliu, etc. Acești oameni au făcut din familiile lor adevărate lăcașuri de închinare.

În concluzie, familia trebuie să funcționeze după planul lui Dumnezeu. Închinarea în familie trebuie să fie una din prioritățile esențiale, prioritate pusă de Dumnezeu încă de la creație.

În viața bisericii locale, ca parte a Trupului lui Hristos

Închinarea nu implică doar dimensiunea verticală (între om și Dumnezeu) ci și o dimensiune pe orizontală, prin care noi ne mărturisim unii altora în biserică și aducem mărturie celor pierduți.

Lui Pavel îi place foarte mult cuvântul edificare. El adesea folosește imagini din arhitectură pentru a ilustra acest adevăr. Cuvântul grecesc oikodomena înseamnă “a construi o casă”. Întreaga imagine merge înapoi la cuvintele Domnului Isus: “Eu voi construi Biserica Mea” (Matei 16:18). Pavel folosește adesea acest cuvânt pentru a descrie scopul și funcția adunărilor creștine (1 Corint. 14:3-5,12,17,26,31; 1 Tesalon. 5:11; Efes. 4:11-16).

Unul din principalele scopuri ale închinării publice este, pe lângă glorificarea lui Dumnezeu, și edificarea Bisericii.

Ne edificăm prin prezența noastră. Prezența noastră într-un serviciu de închinare este un factor pozitiv pentru creșterea spirituală a fratelui nostru. Prezența noastră îi spune lui că Dumnezeu este important pentru viața noastră și că ei sunt importanți pentru noi. Refuzul deliberat de a lua parte la serviciile de închinare este asemenea unui refuz de a fi împreună cu familia și cu Tatăl ceresc.

Prezența noastră la închinare este o afirmare a credinței noastre (Matei 6:33). Noi ne întâlnim nu pentru a fi slujiți ci pentru a sluji (Matei 20:28). Fiecare credincios trebuie să slujească pe semenul lui și pe Dumnezeu. Fiecare credincios are privilegiul și responsabilitatea aceasta.

Ne edificăm prin participarea noastră. Credincioșii trebuie să se slujească unii pe alții chiar și în timpul serviciului de închinare, aducând mărturie cu privire la ceea ce Dumnezeu a făcut în viețile lor. Toți credincioșii trebuie să participe indiferent cât de numeroasă este biserica locală. Acest lucru necesită ordine și disciplină în structurarea programului. Credincioșii trebuie să se încurajeze unii pe alții și să-și exprime afecțiunea și aprecierea sinceră.

Viața de creștin este o participare în Hristos prin puterea Duhului Sfânt; participarea liturgică a unui credincios demonstrează statutul său de membru al Trupului lui Hristos. Astfel că închinarea creștină devine normativă fiind o experiență prin care împărtășim unii cu alții. Participarea în cadrul închinării publice, comunitare a bisericii este manifestarea vizibilă a participării în Hristos; ea devine constitutivă pentru biserică.

Fiecare biserică trebuie să lucreze în acest domeniu prin călăuzirea Duhului Sfânt; cu cât este mai mare congregația cu atât este mai dificil să te bucuri de participare.

În cartea Faptelor Apostolilor observăm că atunci când biserica era închinătoare, Dumnezeu își găsea plăcere în ei și El adăuga la numărul lor alți închinători. O biserică închinătoare este una care a înțeles principiul multiplicării spirituale și al uceniciei.

Edificarea bisericii nu înseamnă că, credincioșii se simt mai bine ci înseamnă că ei trăiesc în curăție și evlavie, și acest lucru pentru că Dumnezeu curăță și edifică biserica. În cadrul închinării, închinătorii devin mai puternici, atât ca și comunitate cât și individual. Dacă închinarea comunitară nu duce la edificarea credincioșilor atunci avem de-a face cu o biserică ce nu este închinătoare, și aceasta pentru că închinarea întotdeauna aduce transformare și edificare bisericii.

4. În societatea contemporană

Închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu susține sau contrazice mesajul nostru despre Dumnezeu. Necredincioșii (incluzând atât pe prietenii care frecventează biserica cât și pe cei din cadrul societății care nu fac parte din Trupul lui Hristos) îl vor cunoaște pe Dumnezeu sau vor cunoaște despre El bazându-se pe ceea ce ei văd că se întâmplă sau nu se întâmplă în serviciile noastre de închinare.

Secularizarea este un fenomen ce transformă tot mai mult societatea în care trăim; și parte din vina pentru ce se întâmplă o are biserica și lipsa unei închinării reale, autentice.

Întrebarea care se pune adesea este dacă închinarea și evanghelizarea merg împreună. Și răspunsul pe care îl dă Sally Morgenthaler în cartea sa Worship Evangelism – inviting unbelievers into the presence of God, este că „închinarea nu este doar pentru o maturizare sau edificare spirituală ci ea este și pentru cei flămânzi spiritual, iar în aceste vremuri, oamenii flămânzi după Dumnezeu sunt mai mulți decât ne putem noi imagina”. Biserica este un spațiu public și nu unul privat, în sensul că oamenii trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu prin proclamarea Evangheliei și prin închinarea bisericii. Închinarea bisericii trebuie să fie și evanghelistică în așa fel încât oamenii să-L poată vedea pe Dumnezeu în închinare, iar Duhul Sfânt să poată lucra la inimile oamenilor.

De fapt unul din scopurile închinării este ca Dumnezeu să transforme pe păcătos în închinător. Închinarea trebuie să cheme lumea întreagă spre inima lui Dumnezeu, iar puterea prezenței lui Dumnezeu trebuie să se contopească cu puterea Evangheliei.

O închinarea este evanghelistică atunci când închinătorii permit închinării să fie ceea ce Dumnezeu a vrut să fie – o resursă prin care ceea ce a fost rupt datorită păcatului să fie reîntregit în prezența lui Dumnezeu. Și acest lucru se va întâmpla atunci când vom împlini porunca lui Hristos de a ieși în lume și a proclama Evanghelia oamenilor. Ioan 17:18,21 spune: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume…”. Prin închinarea bisericii, Dumnezeu o trimite în lume să fie o mărturie pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu.

Închinarea individuală și comunitară va avea un impact extraordinar asupra celor pierduți și deci asupra societății în ansamblul ei. Închinarea este obiectivul măreț al lui Dumnezeu pentru om, iar doctrina închinării este astfel sufletul evanghelizării. Credincioșii trebuie să fie orientați în a-L vesti pe Hristos prin închinarea lor, trebuie să conștientizeze valoarea sufletului uman și a veșniciei alături de Mirele.

Închinarea în locuri publice oferă Bisericii o prezență fizică, vizibilă pentru oamenii din jur. Majoritatea necredincioșilor gândesc biserica ca fiind un loc în care se închid ușile – ceva plictisitor și care este rupt de realitatea cotidiană. Astfel că atunci când vor vedea oameni închinându-se lui Dumnezeu, atunci vor dori să știe de unde vine bucuria închinării.

Când credincioșii se închină lui Dumnezeu înaintea necredincioșilor, ei se angajează într-un război spiritual. “Laudele lui Dumnezeu să fie în gura lor și sabia cu două tăișuri în mâna lor .” (Ps.149:6). Dumnezeu și Satana au un lucru în comun: ambii doresc închinarea noastră; Cel dintâi pentru transformarea și înnobilarea ființei noastre, iar cel de al doilea pentru deformarea noastră. Iată de ce închinarea implică o luptă spirituală. Ori de câte ori ne plecăm în adorare față de Domnul, adversarul ne mușcă.

Istoria bisericii este plină de povestiri ale credincioșilor care au scuturat porțile locuinței morților și au eliberat pe oameni din sclavia păcatului. Aceste imagini militare folosite pentru Biserică în Noul Testament sunt menite să ne convingă că viața de creștin este mai mult decât bucurie și pace și mai mult decât o meditare în tăcere. Ea este o bătălie de care noi nu putem scăpa și în care să îndrăznim pentru că nu vom pierde; cheia victoriei noastre este închinarea.

Dacă ne închinăm adevăratului Dumnezeu și trăim în sfințenie suntem în mod automat angajați în lupta împotriva celui rău. Satan nu se îngrijorează de ceea ce face biserica atâta timp cât ea nu se închină și oamenii nu se întorc la Dumnezeu. Odată ce Biserica începe să se închine lui Dumnezeu, atunci teritoriul Diavolului este sub atac și el este în pericol de a-și pierde parte din prada sa. Acesta este un adevăr și totuși, încă puțini creștini sunt conștienți de acest adevăr, al prezenței lui Satan în cadrul acestei lupte.

Închinarea creștină are implicații asupra societății contemporane prin faptul că schimbă cultura. Trăim într-o societate care plătește un tribut imens rațiunii, imanentului și nu oferă nici o valoare transcendentului. Închinarea vine astfel și îmbină cele două: rațiunea este un dar de la Dumnezeu dar ea nu este criteriul suficient al trăirii vieții umane, este nevoie de Dumnezeu, Creatorul nostru. Închinarea este o mărturie a unei vieți armonioase în care rațiunea și credința se întâlnesc în cadrul unei vieți trăite în Hristos.

Concluzii finale

Închinarea a fost, este și va rămâne una dintre cele mai importante funcții ale bisericii lui Hristos, motiv pentru care am realizat și această lucrare. Fără a avea pretenția de fi fost exhaustiv în prezentarea noastră, lucrarea de față s-a vrut a fi o descriere a ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne închinarea comunitară din perspectavă evanghelică. Conștient de faptul că închinarea în diferitele biserici a cunoscut o mare diversitate de forme, trebuie să recunoaștem că există un fir roșu al închinării de la care nu trebuie să ne abatem.

Am început lucrarea de față prin scoate în evidență necesitatea unei reîntoarceri la închinarea biblică, o închinare bine fundamentată în Scripturi. Lucrarea de față nu și-a propus să revoluționeze închinarea comunitară contemporană ci doar să prezinte anumite aspecte esențiale ale închinării ca funcție atât de importantă a bisericii lui Hristos.

În cel de-al doilea capitol sunt prezentate câteva definiții ale închinării aduse de oameni interesați în acest aspect fundamental al lucrării creștine. Ne-am dus apoi la terminologia biblică a închinării, reflectând la cuvintele Vechiului și Noului Testament, cuvinte care stau în spatele cuvântului închinare. Scriptura are un vocabular foarte larg de cuvinte care ne ajută să înțelegem mai bine ce înseamnă închinarea creștină. În urma analizei terminologiei cuvântului închinare am ajuns la concluzia că există o consecvență și o continuitate între practicarea închinării vechi-testamentale și nou-testamentale. Atât Vechiul Testament cât și Noul Testament prezintă o imagine unitară a ceea ce a însemnat și înseamnă închinarea.

Capitolul trei este destinat descrierii închinării Vechiului și Noului Testament. închinarea în cadrul Vechiului Testament este mai mult decât o formă de manifestare exterioară în ciuda faptului că se acordă o atenție mare ritualurilor implicate în închinare. Dar, așa cum vom vedea, în închinarea vechi-testamentală se pune un accent constant pe atitudinea corectă a inimii închinătorului înaintea lui Dumnezeu, lucru necesar pentru ca închinarea să-i fie acceptată. Dumnezeu a oferit Israelului închinarea ca o expresie a relației Lui cu poporul Israel. Această închinare a inclus o îngrădire sacră (tabernacolul, și mai târziu templul) cu sacrificiile și ritualurile ei și desigur cu preoția sacră. Închinarea Israelului necesita de asemenea numeroase sărbători. Mai târziu, după exil, oamenii au început să se închine în sinagogi, ca și instituții ale închinării.

Chiar dacă în Noul Testament nu găsim nici referire la un sistem organizat de închinare, întâlnim totuși principii care să new ghideze într-o închinare corectă, autentică.

Ceea ce ce este cert este faptul că închinarea Noului Testament s-a născut în mijlocul evenimentelor care L-au avut în centru pe Domnul Isus Hristos, ca împlinire a profețiilor Vechiului Testament cu privire la Israel. Centru și esența închinării creștine era închinarea adusă Tatălui prin Fiul. Orientarea cristologică este elemental nou care apare în cadrul închinării creștine.

Capitolul patru are o însemnătate deosebită datorită faptului că ancorează întreaga închinare creștină într-o teologie bine fundamentată scriptural. Cu alte cuvinte închinarea noastră trebuie determinată și evaluată de doctrinele noastre sau să fie sub judecata teologiei. Dacă teologia ne spune ce anume a făcut Dumnezeu pentru om, închinarea vine și arată răspunsul omului la revelația lui Dumnezeu. Închinarea este așadar atât revelația lui Dumnezeu în Isus Hristos cât și răspunsul omului la aceasta. În acest capitol patru am insistat pe faptul că închinarea trebuie adusă Dumnezeului Triunic, lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; iar pentru că vorbim despre închinare ca funcție a bisericii este rezervat un subcapitol și Bisericii lui Hristos, aceasta fiind cadrul de desfășurarea a închinării publice.

Capitolul cinci este mult mai practic descriind cinci din elementele esențiale ale închinării comunitare. Este vorba de rugăciune, muzica, citirea și predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, botezul și Cina Domnului și dărnicia creștină.

Ultimul capitol prezintă implicațiile pe care le are închinarea. atât cea individuală cât și cea comunitară asupra închinătorului, a familiei creștine, a bisericii ca și trup al lui Hristos și nu în ultimul rând asupra societății contemporane. Închinarea este o provocare pentru biserică în a căuta să fie relevantă societății contemporane și înb a-și face simțită existența. Evanghelizarea nu trebuie despărțită niciodată de închinare; ele trebuie să co-existe împreună. Și aceasta pentru că biserica este un spațiu public și nu unul privat, în sensul că oamenii trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu prin proclamarea Evangheliei și prin închinarea bisericii. Închinarea bisericii trebuie să fie și evanghelistică în așa fel încât oamenii să-L poată vedea pe Dumnezeu în închinare, iar Duhul Sfânt să poată lucra la inimile oamenilor.

Bibliografia

Allen, B. Ronald; Borror, L. Gordon, Worship – Rediscoverring the Missing Jewel,

Multnomah Publishers, Portland, Oregon, 1977

Burkhart, J.E., Worship: A Searching Examination of the Liturgical Experience,

Philadelphia: Westminter, 1982

Caroll, S. Joseph, How to worship to Jesus Christ, Riverside Press, Memphis, Tennessee,

1984

Carson, D.A., Worship: Adoration and Action, Baker Book House, Grand Rapids,

Michigan, 1980

Clark, Neville, Call to Worship, SCM Press, London, 1960

Coleman, Michael; Lindquist, Ed; Come and Worship, A Chosen Books, New Jersey,

1989

Desmond, T. Alexander; Rosner, S. Brian, New Dictionary of Biblical Theology,

InterVarsity Press, Leicester, England, 2000

de Voux, Roland, Ancient Israel, vol.2, McGraw-Hill Company, New York, 1961

Dobbins, S. Gaines, The Church at worship, Broadman Press, Nashville, Tennessee, 1962

Douglas, J. D., The New Bible Dictionary, Tyndale House Publishers, Wheaton, Illinois

Inc., 1962.

Eastman, Dick, Pathways of Delight – Discovering the Design of Intercessory Worship,

Regal Books, California, U.S.A., 2002

Engle, E. Paul, Descoperind plinătatea închinării, Ed.Instit.Biblic Emanuel, Oradea,

1998

Erickson, Craig Douglas, Participating in Worship: History, Theory and Practice,

Westminter/John Knox Press, Louisville, 1989

Erickson, J. Millard, Teologie creștină, vol.3, Cartea Creștină, Oradea, 1998

Fellingham, David, Worship Restored, Kingsway Publications, Eastbourne, 1987

Fisher, Tim, Bătălia pentru muzica creștină, Multimedia, Arad, 1996

Foster, Richard, Disciplinele spirituale, Logos, Cluj, 1996

Gaddy, C. Welton, The Gift of Worship, Broadman Press, Nashville, Tennessee, 1992

Gaebelein, E. Frank, Heeding the Whole Counsel of God, Christianity Today, October 2,

1981

Gibbs, A.P., The Christian’s Highest occupation, Wilson Foundation, Denver, Colorado

Green, B. Joel; Mcknight, Scot, (editori), Dictionary of Jesus and the Gospels,

InterVarsity Press, Downers Grove, IL, 1992

Grudem, Wayne, Systematic Theology, an introductionof Biblical doctrine, InterVarsity

Press, Leicester, England, 1994

Gustafson, Gerrit, Worship Evangelism, în Charisma and Christian Life, oct. 1991, citat

de către Sally Morgenthaler în Worship Evangelism

Hawthorne, F. Gerald; Martin, P. Ralph; Reid, G. Daniel; editori, Dictionary of Paul and

His Letters, InterVarsity Press, Downers Grove, IL,1998

Hayford, Jack, Worship His Majesty, Waco: Word, 1987

Hill, Andrew, Enter His Courts with Praise, Baker Book House, 1997

Hustad, P. Donald, True Worship – Reclaiming the Wonder & Majesty, Harold Shaw

Publishers, Wheaton, Illinois, 1998

Huxtable, John, The Bible Says, Richmond: Hohn Knox Press, 1962

Hyford, Jack; Killinger, John; Stevenson, Howard; Mastering Worship, Multnomah,

Portland, Oregon, 1990

Iverson, Dick; Scheidler, Bill; O teologie autentică pentru o biserică puternică,

Stephanus, București, 1995

Keil, C.F. & Delitzsch, F., Commentary on the Old Testament, vol 1, Wm. B. Eerdmans,

Grand Rapids, Michigan, 1981

Kendal, R.T., Zeciuiala, Cartea Creștină, Oradea, 1994

Kendrick, Graham, Learning to Worship as a Way of Life, Minneapolis, MN: Bethany

House Pub., 1984

Lawrence O. Richards, A Theology of Christian Education, Zondervan Publishing House,

Grand Rapids, Michigan, 1975

MacArthur, John Jr., The Ultimate Priority, Moody Press, Chicago, 1983

MacArthur, John Jr., True Worship, Moody Press, Chicago, 1985

MacArthur, John Jr., Rediscovering Pastoral Ministry, W Publishing Group, Nashville,

Tennessee, 1995

Martin, P. Ralph, Worship in the Early Church, William B. Eerdmans Publishing

Company, Grand Rapids, 1964

Martin, P. Ralph, The Worship of God, William B. Eerdmans Publishing Company,

Grand Rapids, Michigan, 1982

Martin, P. Ralph; Davids, H. Peter; Dictionary of the Later New Testament &Its

Developments, InterVarsity Press, Leicester, England, 1997

Maxwell, D. William, An outline of Christian Worship, Oxford University Press, 1965

Millgram, Abraham, Jewish Worship, Philadelphia: Jewish Publication Society, 1971

Morey, A. Robert, Worship is all of life, Christian Publications, Camp Hill, Pennsylvania,

1984

Morgenthaler, Sally, Worship Evangelism – inviting unbelievers into the presence of

God, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1995

Owens, Ron, Return to Worship – a God-centered approach, Broadman & Holman

Publishers, Nashville, Tennessee, 1999

Packer, J. I.; Coates, R. J.; Beyond the Battle for the Bible, Crossway Books,

Westchester, IL, 1980

Peterson, David, Engaging with God, Leicester, England: InterVarsity Press, 1992

Pink, W. Arthur, Suveranitatea lui Dumnezeu, Logos, Cluj, 1995

Piper, John, Să se bucure popoarele, Cartea Creștină, Oradea, 1998

Rayburn, G. Robert, O Come, Let Us Worship, Baker Book House, Grand Rapids,

Michigan, 1980

Redman, Matt, The heart of worship files, Kingsway Comunications LTD, England, 2003

Ryken, Leland; Wilhoit, C. James ; Longman III, Tremper, Dictionary of Biblical

Imagery, InterVarsity Press, Downers Grove, IL, 1998

Ryle, John Charles, Knots Untied, James Clark and Co., Ltd., Londra, 1964

Schaeffer, A. Francis, Art and The Bible, Inter-Varsity Press, Downers Grove, IL, 1973

Schaper, Robert, In His Presence: Appreciating Your Worship Tradition, Nashville, TN:

Thomas Nelson, 1984

Segler, M. Franklin, Christian Worship: Its Theology and Practice, Broadman Press,

Nashville, Tennessee, 1967

Segler, M. Franklin, Christian Worship, 2nd edition, revizuită de Randall Bradley,

Nashville, TN: Broadman and Holman Publishers, 1996

Smith, Michael, Worship, J. Countryman, Nashville, Tennessee, 2001

Stott, John, Epistola lui Pavel către Romani, Logos, Cluj-Napoca, 2000

Talpoș, Vasile, Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, Lumina Lumii, 1994

Tenney, C. Merril, Studiu al Noului Testament, SMR, Oradea, 1990

Tenney, Tommy, Casa favorită a lui Dumnezeu, Casa Cărții, Oradea, 2003

Tidball, Derek, On the bridge, Union Baptist, 1992

Tippit, Sammy, Worthy of Worship, Moody Press, Chicago, 1989

Torrance, B. James, Worship, Community and the Triune Grace of God, Downers Grove,

IL: InterVarsity Press, 1996

Tozer, A. W., The Divine Conquest,Christian Publications, Harrisburg, PA, 1950

Tozer, A. W., Cunoașterea Celui Preasfânt, Logos, Cluj, 1996

Underhill, Evelyn, Worship, Nisbet & Co, LTD, London, 1951

von Allmen, J.J., Worship: Its Theology and practice, London: Lutterworth, 1965

Webber, E. Robert, Worship is a verb, Hendrickson Publishers, USA, 1992

Webber, E. Robert, editor, The Biblical Foundations of Christian Worship, vol 1, 1st

edition, Star Song Publishing Group, Nashville, Tennessee, 1993

Webber, E. Robert, Twenty Centuries of Christian Worship, vol.II, Star Song Publishing

Group, Nashville, Tennessee, 1993

Webber, E. Robert, Worship Old & New, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, 1994

Webber, E. Robert, editor, The Sacred actions of Christian Worship, vol 6, Star Song

Publishing Group, Nashville, Tennessee, 1994

Webber, E. Robert, editor, Music and the Arts in Christian Worship, vol.4, Star Song

Publishing Group, Nashville, Tennessee, 1994

Wemp, C. Summer, Ghid de păstorire practică, SMR, Oradea, 1994

Wenham, G.J., Marshal Pickering Encyclopedia of the Bible 2,

Westerman, C., Elements of Old Testament Theology, ET, Atlanta: John Knox, 1982

Whaley, M. Vernon, The Dinamics of Corporate Worship, Baker Books, Grand Rapids,

Michigan

Wiersbe, Waren, Real Worship: it will transform your life, TN: Oliver Nelson,

ND, Nashville

Winward, F. Stephen, The Reformation of Our Worship, John Knox Press, Richmond,

Virginia, 1965

Webster’s Dictionary, Lexicon Publications, Inc, New York, 1992

Mărturisirea de credință a Cultului Creștin Baptist, București, 1951