Incheierea Si Efectele Adoptiei
PLANUL LUCRĂRII
Capitolul I. Noțiuni introductive
1.1. Reglementarea adopției în dreptul românesc
1.2. Definiția și felurile adopției
1.3. Însemnătatea adopției
1.4. Natura juridică a adopției
1.5. Caractere generale ale adopției
Capitolul II. Condițiile legale necesare pentru încheierea adopției
2.1 Reglementarea legală
2.2 Condițiile legale pentru încheierea adopției interne
2.3 Condiții speciale pentru încheierea adopției internaționale
Capitolul III. Efectele adopției
3.1 Filiația și rudenia civilă
3.2 Drepturile și îndatoririle părintești
3.3 Numele de familie al adoptatului
3.4 Domiciliul și locuința adoptatului
3.5 Cetățenia adoptatului
Capitolul IV. Aspecte practice în materie de adopție
4.1 Încuviințarea adopției
4.2 Scopul în care se încuviințează
4.3 Condiția vârstei adoptatorului
4.4 Desfacerea adopției
Capitolul V. Concluzii și propuneri de lege-ferenda
Bibliografie
Cuprins
CAPITOLUL I.
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1 Reglementarea adopției în dreptul românesc
În terminologia juridică română, instituția adopției a fost cunoscută pe parcursul timpului sub diverse denumiri. În vechile legiuiri române și în lucrările de drept român vechi întâlnim denumirea de luare de suflet, adopție și înfiere. Codul Civil Român (1865) și doctrina juridică privitoare la reglementarea acestui cod au folosit numai denumirea de adopțiune,iar în Codul Familiei (1954) și literatura juridică folosesc denumirea de înfiere. În prezent se folosește denumirea de adopție.
Această instituție a avut în țara noastră o evoluția istorică proprie, încadrată organic în evoluția istorică a dreptului românesc în ansamblul său și, în special, a dreptului nostru civil. Ea și-a păstrat importanța practică pe parcursul întregului ev mediu cu toate că în țările Europei apusene rolul ei scăzuse considerabil, mai ales în rândul maselor populare și s-a bucurat de o reglementare adecvată finalității ei sociale și familiale, atât în vechile noastre legiuiri feudale(Pravila lui Matei Basarab,legiuirea lui Caragea, Codul Calimah), cât și, mai apoi, în legislația burgheză(Codul Civil de la 1864, Legea Nr.276/1944).
Față de legiuirile altor țări deși întâlnim elemente progresiste,reglementările aduse instituției juridice a adopției înainte de adoptarea Codului Familiei de la 1954, reliefează limpede caracterul lor limitat și de clasă, toate acesta reglementări fiind în mod evident subordonate intereselor de clasă din care decurgeau finalitățile instituției.
Astfel -pentru a evoca câteva exemple- atât potrivit vechilor noastre legiuiri feudale cât si potrivit legislației burgheze, luarea de suflet sau adopțiunea, se putea face numai de persoanele care nu aveau copii sau descendenți legitimi; cel adoptat intra în raporturi personale și patrimoniale cu adoptatorul, similare celor ale unui copil firesc de al acestuia,dar rămânea în continuare supus puterii părintești a părinților săi firești și păstra legăturile de rudenie cu rudele sale de sânge, cu toate consecințele care decurgeau din acestea( drepturi succesorale reciproce, impedimente la căsătorie etc.).
Imediat după cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare, s-au editat dispoziții normative menite să înlăture caracterul de clasă al reglementării juridice a adopției și să împiedice folosirea acesteia în scopuri străine de acelea legate de ocrotirea deplină a copiilor lipsiți de ocrotire părintească firească.
După cum am amintit instituția adopției a fost reglementată în Pravila lui Matei Basarab din 1652 din capitolul 195, în Legiuirea lui Ioan Gheorghe Caragea și în Codul lui Scarlat Callimachi.
Potrivit acestor legiuiri feudale, puteau adopta numai persoanele care nu aveau copii legitimi, ceea ce reliefa scopul familial al instituției adopțiunii; adoptatul( numit și copil de suflet, spre al deosebi de copilul trupesc) intră în familia adoptatorului ( numit și părinte sufletesc, spre al deosebi de părintele firesc); între aceștia se stabileau raporturi similare cu cele din familia firească, adoptatul păstrând legături de rudenie cu familia sa firească.
În Codul Caragea, adopția este cunoscută sub numele de iotesie sau feciorie de suflet. Legiuitorul permitea să facă fii de suflet numai celor ce nu aveau copii sau celor care îi pierduseră( atât femeii cât și bărbatului). Vârsta minimă a adoptatorului era de 25de ani atât pentru femeie cât și pentru bărbat. Nebunii, risipitorii și necinstiții nu puteau face fii de suflet. Acest impediment era mai mult introdus din motive normale,dorind astfel să garanteze moralitatea adopției. Codicele Caragea nu făcea deosebire și admitea adoptarea copiilor naturali când cei căsătoriți nu aveau copii legitimi. Legiuitorul mai permitea adopția copiilor naturali si prin testament.
În Codul Calimah adopția se numea „înfială”, copilului înfiat dându-i-se drepturi ca unui copil legitim al adoptatorului. „Înfiala” nu este permisă celor care au viață monahică. Adoptatorul se numea „tată înfiitor” sau „mamă înfiitoare”,iar adoptatul se numea „înfiit” sau „înfiită”. „Înfiala” trebuia încheiată și prin citarea sfintelor motive. Se permitea înfierea de nepot sau de nepoată. Dacă înfiitorul nu era vârstnic se cerea consimțământul tatălui. Dacă nu avea tată, ci numai mamă, consimțământul ei nu era de ajuns și mai trebuia exprimat și consimțământul epitropului. Ca efect al „înfielii”, înfietul avea dreptul de moștenire la averea înfiitorului, dar nu și la averea rudelor lui, nici la averea soției înfiitorului, dacă nu consimțesc la înfiială. Înfiitul păstra dreptul de moștenire și în familia lui firească.
Codul Civil din 1864 a urmat ca dealtminteri și Codul Civil francez din 1804, legislația Iustiniană însușindu-și dintre cele două adopțiuni create de Iustinian- adopția cu efecte depline, adopția plena și adopțiunea cu efecte restrânse, adopția minus plena- forma adopțiunii cu efecte restrânse.
Adopția este reglementată în acest cod civil în cuprinsul art.309-324 și este o instituție inferioară adopției din dreptul nostru actual datorită următoarelor motive: dreptul de adopta îl aveau numai persoanele care la momentul încheierii adopției nu aveau copiii sau descendenți legitimi; între adoptat și adoptator se creeau raporturi patrimoniale similare cu cele rezultate din filiația legitimă, precum și raporturi personale, cu păstrarea legăturilor de rudenie intre adoptat și rudele sale firești; puterea părintească aparținea în continuare părinților firești ai adoptatului; adoptatul avea vocație succesorală la averea rudelor sale firești, cât și la averea adoptatorului, dar nu și la averea rudelor adoptatului.
Potrivit Codului Civil de la 1864, modificat prin Legea din 15 martie 1906 și prin Legea 276 din 16 mai 1944, adopția putea fi desfăcută de către instanța de judecată atât la cerea adoptatului cât și a adoptatorului. Adoptatul, cu toate că avea dreptul de a cere justiției desfacerea adopției încheiate la momentul când el era minor, în termen de un an de la dobândirea majoratului civil, adică de la împlinirea vârstei de 21 de ani, dacă ar fi fost decăzut din acest drept nu putea obține desfacerea adopției decât pe baza unor împrejurări limitate prevăzute de lege.
O altă modificare suferită de această instituție a adopției reglementată prin Codul Civil de la 1864a fost făcută prin Legea nr. 276 din 16 mai 1944 și a avut drept efect transferul puterii părintești de la părinții firești la adoptator.
Decretul nr.131 din 2 aprilie 1949 a reglementat faptul că adopția se poate face numai în interesul copilului minor, care putea fi adoptat chiar dacă adoptatorul avea copii din căsătorie.
Decretul nr. 182 din 19 octombrie 1951 reglementează instituția înfierii definită ca o adopțiune care produce toate efectele filiației firești, instituție care a existat alături de cea a adopțiunii. Spre deosebire de adopțiune, înfierea nu putea fi făcută decât de către cei doi soți împreună.
Codul familiei din 1954 cu modificările ulterioare reglementează instituția înfierii sub două forme: înfierea cu efecte restrânse și înfierea cu toate efectele filiației firești.
Ordonanța de urgență nr. 25 din 1997 cu privire la regimul juridic al adopției cu modificările ulterioare a statuat un singur fel de adopție. Legea nr.273 din 21 iunie 2004 cu privire la regimul juridic al adopției este actul normativ care reglementează în prezent instituția adopției cu efecte depline. Dispozițiile acestui act normativ le vom analiza pe parcursul acestei lucrări.
1.2 Definiția și felurile adopției
1.2.1 Definiția adopției :
Pentru „înflorirea armonioasă a personalității sale”, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, care să-si asigure un climat de fericire, de iubire, și înțelegere. Pe cât posibil, copilul trebuie menținut și crescut în familia sa de origine. Dacă acest lucru nu este posibil urmează a se asigura copilului o familie permanentă, în care să fie crescut și format pentru a deveni folositor societății în care să se integreze fără dificultăți. Prin adopție, copilul care este lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare, este primit în familia adoptatorilor, unde urmează a fi crescut ca și un copil al acestora. Potrivit art.1 din Legea nr.273 din 21 iunie 2004, adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legăturile de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului. Din momentul stabilirii filiației prin adopție, rudenia firească dintre adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții săi firești și rudele acestuia , pe de altă parte, încetează cu excepția adopției prevăzute la art.20 lit.b, caz în care încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele său firesc și rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.
Adopția este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc raporturile de rudenie pe de o parte, între adoptat și descendenții săi și adoptator și rudele acestuia, pe de altă parte, asemănătoare acelora care există în cazul rudeniei firești.
Noțiunea de adopție este folosită în legislație, literatura de specialitate și practica judecătorească în mai multe accepțiuni, astfel:
– pentru a desemna instituția adopției, care cuprinde totalitatea normelor juridice referitoare la încheierea, efectele, desfacerea și desființarea adopției;
– pentru a numi un act juridic al adopției;
– pentru a exprima raportul juridic al adopției.
1.2.2 Felurile adopției:
Codul familiei reglementa două feluri de adopție:
– adopția cu efecte restrânse.
Aceasta se caracteriza prin faptul că legăturile de rudenie între adoptat și descendenții săi pe de o parte și părinții firești și rudele acestora pe de altă parte se mențin; iar între adoptat și descendenții săi pe de o parte și adoptator, pe de altă parte se stabilesc raporturi de rudenie asemănătoare acelora dintre părinți și copii.
– adopția cu efecte depline sau efectele filiației firești.
Aceasta se caracterizează prin faptul că legăturile de rudenie între adoptat și descendenți săi pe de o parte și părinții firești și rudele acestora pe de altă parte, încetează.
Totuși impedimentul la căsătorie rezultând din rudenie se menține, iar între adoptat și descendenții săi pe de o parte și adoptator și rudele acestora pe de altă parte se stabilesc raporturi de rudenie.
În prezent, Legea nr.273 din 21 iunie 2004 reglementează un singur fel de adopție, care se caracterizează prin:
– între cel care adoptă și copil se stabilește filiația;
– între copil și rudele adoptatorului se stabilește rudenia; deși art.1 al Legii menționate nu stabilește expres, rudenia se stabilește și între descendenții copilului adoptat și adoptator, precum și între descendenții copilului adoptat și rudele adoptatorului, soluția rezultă din interpretarea art.50 alin.4 care prevede impedimentul la căsătorie existent conform legii, între adoptat și descendenții acestuiale filiației firești.
Aceasta se caracterizează prin faptul că legăturile de rudenie între adoptat și descendenți săi pe de o parte și părinții firești și rudele acestora pe de altă parte, încetează.
Totuși impedimentul la căsătorie rezultând din rudenie se menține, iar între adoptat și descendenții săi pe de o parte și adoptator și rudele acestora pe de altă parte se stabilesc raporturi de rudenie.
În prezent, Legea nr.273 din 21 iunie 2004 reglementează un singur fel de adopție, care se caracterizează prin:
– între cel care adoptă și copil se stabilește filiația;
– între copil și rudele adoptatorului se stabilește rudenia; deși art.1 al Legii menționate nu stabilește expres, rudenia se stabilește și între descendenții copilului adoptat și adoptator, precum și între descendenții copilului adoptat și rudele adoptatorului, soluția rezultă din interpretarea art.50 alin.4 care prevede impedimentul la căsătorie existent conform legii, între adoptat și descendenții acestuia, pe de o parte, și persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopției pe de altă parte, impediment izvorât din rudenie și din art.53 alin.5 care arată că în baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condițiile legii, un nou act de naștere a copilului în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești; în același sens și art.26 alin.1 și 3 din legea actelor de stare civilă nr.119 din noiembrie 1996, dispune întocmirea unui nou act de naștere al adoptatului cu efecte depline în care la rubrica „Locul nașterii” se va completa cu denumirea unității administrativ teritoriale unde își are sediul autoritatea administrației publice locale care întocmește actul.
– filiația între copilul adoptat și părinții săi firești încetează.
– încetează și rudenia între copilul adoptat și rudele sale firești precum și rudenia între descendenții copilului adoptat și rudele sale firești.
Însemnătatea adopției și scopul ei
Adopția este o instituție pe care, sub diferite denumiri și in diverse forme,o întâlnim din cele mai vechi timpuri, la aproape toate popoarele.
Instituția adopției a fost concepută dintotdeauna ca având, pe de o parte, un scop familial, acela al întemeierii familiei adoptive, în care adoptatul să găsească ocrotire, iar adoptatorul satisfacerea dorinței sale firești de a fi părinte, iar pe de altă parte, un scop social, acela ca adopția să contribuie la realizarea țelului inerent oricărei societăți organizate, de creștere, educare și formare a tinerei generații pentru viață.
În societățile bazate pe exploatare și asuprire, adopția a fost și este încă abătută de la aceste scopuri ce-i sunt firești, ca fiind folosită în alte scopuri individuale sau familiale, în scopuri economice și chiar în scopuri politice.
Având în vedere scopul adopției, adopția trebuie văzută în primul rând ca o instituție de înlocuire deplină a ocrotirii părintești.
În dreptul nostru, adopția este concepută și reglementată ca o instituție asemănătoare cu ocrotirea părintească, ea fiind menită să înlocuiască pe părinți cu adoptatorul, ori de câte ori se găsesc persoane care să adopte și care îndeplinesc cerințele legale pentru a deveni adoptatori.
Adopția se aseamănă cu ocrotirea părintească fiindcă adoptatorii dobândesc, potrivit legii, totalitatea drepturilor și îndatoririlor părintești și fiindcă adoptatul are, față de adoptatori, aceleași drepturi și îndatoriri ca și cum ar fi copilul firesc al acestora( art.75-78 Codul familiei, în prezent abrogat).
Este de observat că din ansamblul instituțiilor de ocrotire a minorilor, menite să înlocuiască la nevoie ocrotirea părintească numai adopția realizează o identitate de ocrotire cu ocrotirea părintească.
În al doilea rând, trebuie observat scopul familial al adopției care constă în satisfacerea intereselor familiale concordante ale adoptatului și adoptatorului și anume: adoptatul lipsit de ocrotire sau deficitar ocrotit, are interesul ca prin adopție să se bucure de ocrotirea corespunzătoare, iar adoptatorul are interesul, dând curs sentimentului lui firesc, de a fi părinte, ca prin adopție să ducă împreună cu adoptatul o viață normală de familie.
Interesul adoptatului se înfățișează, pe de o parte ca un interes nepatrimonial iar pe de altă parte ca un interes patrimonial.
Pentru ca scopul familiei să fie realizat adoptatul trebuie să găsească în familia adoptatorului condiții afective și spirituale de creștere, educare și pregătire profesională, dragoste, căldura și armonia vieții de familie, precum și condițiile materiale necesare existenței sale,de întreținere și sprijin material.
Interesul adoptatorului se înfățișează numai ca un interes nepatrimonial, acela de a fi părinte adoptator și de a trăi împreună cu adoptatul.
Scopul familial al adopției trebuie privit ca o îmbinare a intereselor adoptatului la ocrotire cu interesele adoptatorului de a fi ocrotitor, în cadrul unor relații asemănătoare cu relațiile din familia firească.
În al treilea rând trebuie subliniat scopul social al adopției, deoarece rostul adopției este de a ocroti copiii minori lipsiți de părinți sau care, din orice alte motive, nu se pot bucura de ocrotire părintească.
Concepută ca o instituție juridică, menită a înlocui în modul cel mai deplin cu putință, instituția juridică a ocrotirii părintești, adopția îndeplinește un important rol social, contribuind la creșterea și educarea tinerei generații pentru viață.
Pe de altă parte, asigurând acestor copiii nu numai o ocrotire corespunzătoare(care, într-o măsură mai mare sau mai mică, ar putea fi asigurată și prin intermediul altor instituții juridice cum sunt tutela, plasamentul familial, încredințarea minorului unei instituiții de ocrotire,etc.) și oferind totodată și posibilitatea realizării acestei ocrotiri în cadrul unui climat afectiv și spiritual, pe cât posibil identic aceluia pe care îl oferă în mod obișnuit în vița de familie firească, instituția adopției răspunde – în mai mare măsură decât orice altă formă de ocrotire – și unor finalități și interese de ordin familial, a căror realizare constituie o condiție hotărâtoare pentru succesul realizării importantelor finalități de ordin social ale acestei instituții.
1.4 Natura juridică a adopției
Adopția presupune mai multe operații juridice:
– actele juridice ale persoanele chemate să-și exprime consimțământul (acest consimțământ se dă în fața instanței de judecată în diferitele faze ale procedurii adopției): cererile de atestare, cererile de încuviințare a adopției.
– actele autorităților publice care constituie cerințe legale pentru încheierea adopției. În acest sens se menționează cu deosebire atestatul eliberat de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, sesizarea instanței judecătorești competente de la domiciliul copilului pentru încuviințarea deschiderii procedurii adopției, introducerea cererii de încuviințare a adopției;
– încuviințarea deschiderii procedurii adopției, încuviințarea încredințării în vederea adopției, încuviințarea adopției de către instanța de judecată competentă, în conformitate cu o procedură și potrivit unor condiții prevăzute de reglementările în vigoare.
Operațiunile juridice menționate se săvârșesc în momente diferite și într-o anumita ordine.
Uneori între operațiunile juridice menționate poate trece o anumită perioadă de timp, în care pot să intervină schimbări în ceea ce privește condițiile de fond, impedimentele sau condițiile de formă pentru adopție, însă întreaga procedură a adopției se desfășoară respectând anumite termene.
Adopția este un act juridic complex.
Adopția nu se poate încheia decât prin îndeplinirea celor două importante categorii de operații juridice, fiecare dintre acestea constituind un element esențial al adopției.
Pe de altă parte, fiecare dintre cele două categorii are o natură juridică deosebită. Astfel sunt:
– actele juridice ale persoanelor chemate să consimtă pentru adopție sunt acte de procedură civilă;
– actele autorităților publice cu atribuții în domeniul adopției sunt acte de natură administrativă;
– hotărârea de încuviințarea a deschiderii procedurii adopției, hotărârea de încredințare în vederea adopției, hotărârea de încuviințarea adopției de către instanța judecătorească sunt acte de drept procesual civil.
Deci adopția este:
un act juridic complex, reprezentând totalitatea operațiilor de natură juridică diferită, dar care privite în unitatea lor, adică adopția încheiată, necesită îndeplinirea cerințelor legale examinate și produc anumite efecte juridice. Prin urmare, condițiile de fond, lipsa impedimentelor la adopție și condițiile de formă se referă la actul juridic complex al adopției și tot astfel efectele adopției sunt ale actului juridic complex al adopției.
adopția este un act juridic complex care presupune o anumită procedură, formându-se deci în timp cu intervenția mai multor autorități, fiecare cu atribuțiile sale, fiecare act îndeplinit în realizarea unei atribuții producând efecte specifice în ansamblul procedurii de încheiere a adopției.
Cererile de deschidere a procedurii adopției interne, cererile de încredințare a copilului în vederea adopției și cererile de încuviințare a adopției se judecă în primă instanță , potrivit regulilor prevăzute de Cartea III – Dispozițiile generale privitoare la procedurile necontencioase din Codul de procedură civilă cu excepțiile prevăzute de prezenta lege.
Reglementarea procedurii necontencioase este făcută prin art.331-337, art.339 din Codul de procedură civilă. Procedura necontencioasă reglementată de Codul de procedură civilă se întregește cu dispozițiile de procedură contencioasă în măsura în care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii.
Pe de altă parte, măsurile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse dispozițiilor speciale care se vor întregi cu cele prevăzute de art.331-338 și de art.339 din Codul de procedură civilă.
De aceea s-a precizat că procedura necontencioasă în materia adopției conține anumite particularități:
cerea de încuviințare a adopției poate fi introdusă direct de către adoptator sau familia adoptatoare în situația adopției prevăzute la art.5 alin.3 și art. 20 lit.b, în toate celelalte cazuri cererea de încuviințare a adopției putând fi introdusă de către adoptator sau familia adoptatoare, fie de către Direcția de la domiciliul acestora ,la sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției sau după caz la împlinirea termenelor prevăzute pentru adopția copilului aflat într-una dintre situațiile indicate la art.29 alin.1 lit.c și d.
cererile prevăzute de art.61 alin.3 se soluționează de complete specializate ale instanței judecătorești, în Camera de Consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului;
judecarea cererilor referitoare la deschiderea procedurii adopției interne a copilului se face cu citarea părinților firești ai copilului sau după caz a tutorelui și a Direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului;
la judecarea cererii referitoare la deschiderea procedurii adopției interne a copilului, precum și a cererii de încredințare în vederea adopției, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, iar la încuviințarea adopției copilului care a împlinit vârsta de 10 ani i se va solicita consimțământul;
instanța cere raportul referitor la ancheta psiho-socială a copilului;
hotărârile prin care se soluționează cererile prevăzute de prezenta lege nu sunt supuse apelului. Exercitarea recursului suspendă executarea.
Rezultă din cele arătate că instanța de judecată competentă exercită un control de legalitate și unul de oportunitate privind interesul superior al adopției care constituie și finalitatea acesteia. Prin încuviințarea deschiderii procedurii adopției și încuviințarea adopției se urmărește aceeași finalitate.
Adopția este un act juridic complex și în sensul particularităților pe care îl prezintă procedura adopției. Adopția produce efecte juridice de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare.
1.5. Caracterele generale ale adopției
Adopția se face în interesul superior al adoptatului
Art.1 din Legea nr.273/2004 cu privire la adopție prevede că adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legăturile de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului, iar alin.1 al art.2 prevede că adopția se face numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului.
Convenția Europeană în materia adopției de copii, ratificată de țara noastră prin Legea nr.15/1993 prevede că adopția se face în interesul copilului(art.8, alin.1) iar Convenția de la Haga asupra protecției copilului și cooperării în materia adopției internaționale ratificată de țara noastră prin Legea nr.84/1994 prevede că adopția se încheie în interes superior al copilului(art.1,lit.a). Totuși nu se arată în ce constă interesul superior al copilului și prin ce se deosebește de interesul copilului. Se presupune deci, copilul ar avea două feluri de interese. Adopția este menită să asigure dezvoltarea armonioasă a copilului și respectarea drepturilor fundamentale ce-i sunt recunoscute. Interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopției, se consideră într-o opinie.
Favoarea pentru adopție înseamnă favoarea pentru copil, iar interesul copilului este sufletul, esența adopției, finalitatea unică și superioară care justifică oricare dintre normele ce reglementează adopția.
Folosirea adopției în alt scop decât interesul copilului nu se justifică.
Așadar, adopția se încheie în interesul copilului, acest interes constituind „rațiunea de a fi a adopției”.
Principiul fundamental ce stă la baza adopției in dreptul românesc este cel al ocrotirii în mod deosebit a intereselor copiilor.De asemenea principiul se regăsește și în Codul familiei conform căruia statul ocrotește căsătoria și familia și apără interesele mamei și copilului, interesul adoptatului trebuie avut în vedere nu numai la încuviințarea adopției, precum și când se pune problema deplasării ei.
Aceasta nu însemnă că interesul copilului ar trebui să fie considerat ca „ unicul mobil determinant al adopției cu excluderea altor mobile”, căci dacă s-ar interpreta în acest sens dispozițiile citate „s-ar da acestei instituții o finalitate care nu ar fi compatibilă cu principiile fundamentale ale dreptului nostru privitoare la relațiile de familie”.
Cei care adoptă procedează astfel și pentru a da curs unor sentimente firești, de a fi părinți și de a simți în jurul lor atmosferă de familie. O adopție cu excluderea unor asemenea sentimente nu poate fi concepută în condițiile societății noastre unde „ relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material”.
Nu trebuie exclusă existența și satisfacerea prin adopție și a unui interes al adoptatorilor; astfel dispozițiile art.66 din Codul familiei trebuie înțelese și interpretate în sensul că adopția se face numai dacă este interesul adoptatului iar nu că adopția s-ar face exclusiv în interesul adoptatului. Dispozițiile Codului familiei în acest sens au fost reiterate în cadrul Legii nr.272/2004 în art.2 alin.1 și al legii nr.273/2004 art.2. Trebuie conchis așa cum s-a opinat in literatura de specialitate că alături de interesul adoptatului la care se referă expres și interesul adoptatorului este „implici legii”cu atât mai mult cu cât în condițiile societății noastre nu poate exista o apariție între interesele adoptatului și ale adoptatorului, deci nu este admisă existența conflictelor de interese între aceștia. De aceea principiul ca adopția se face numai în interesul adoptatului trebuie înțeles în sensul că scopul principal al adopției, scopul superior al acesteia este acela de a oferi posibilitatea copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească de a fi crescuți și educați în familia adoptatorului. Acesta este interesul superior al adoptatorului. Acest interes constituie cauza adopției.
Orice reglementare adoptată în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice alt act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Instanța judecătorească va admite cerea de încuviințare a adopției, numai dacă, pe baza probelor administrate și-a format convingerea că adopția este în interesul superior al copilului.
Rezultă in consecință că scopul adopției constă în asigurarea protecției intereselor patrimoniale și nepatrimoniale ale copiilor lipsiți de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare. De asemenea, scopul familial al adopției trebuie privit ca o îmbinare a intereselor adoptatului de a fi ocrotit cu interesul adoptatorului de a ocroti, de a veni în ajutorul copiilor care nu se pot bucura de o ocrotire părintească .
Adopția este un act solemn
Caracterul solemn se desprinde din următoarele împrejurări:
consimțământul necesar în vederea adopției se poate da numai în formă autentică;
adopția se încuviințează numai de instanța de judecată competentă;
persoana sau familia care urmează să adopte se propune de Direcție sau se alege de către aceasta dintre persoanele atestate și aflate în evidența Oficiului; persoana sau familia care dorește să adopte, trebuie să prezinte condițiile materiale și garanții morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului.
Prin îndeplinirea acestor condiții se încuviințează adopția de către instanța de judecată.
CAPITOLUL II.
CONDIȚII LEGALE NECESARE PENTRU ÎNCHEIEREA ADOPȚIEI
2.1. Reglementare legală
Reglementare internă
Adopția a fost reglementată prin dispozițiile capitolului III „Adopția” al titlului II din Codul familiei. Ulterior a apărut Legea nr.11/1990 privind încuviințarea adopție modificată prin legea nr.65/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.159 din 24 iulie 1995, care a adus modificări și completări reglementării din Codul familiei. Dispoziții legale din Codul familiei privind adopția și cele ale Legii nr. 11/1990 modificată prin Legile nr.48/1991 și 65/1995, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.25 din 12iunie 1997, precum și orice alte dispoziții legale contrare au fost abrogate prin Legea nr.273 din 21 iunie 2004, lege care reglementează în drept adopția.
Aceasta corespunde, în ceea ce privește efectele sale, adopției cu efecte depline sau adopției cu efectele filiației firești. Prin urmare, în prezent există un singur fel de adopție.
2.1.2 Reglementare internațională
Prin Legea nr. 15 din 25 martie 1993, țara noastră a aderat la Convenția Europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 67 din 31 martie 1993. Legea nr. 15/1993 a fost adoptată de Camera Deputaților și Senat în ședințele din 15 martie 1993 și a a fost promulgată prin Decretul nr. 44 din 25 martie 1993. Convenția a fost aprobată și supusă spre ratificare Parlamentului prin Decretul nr. 130 din 24 iunie 1993.
De asemenea, prin Legea nr. 84 publicată la 18 octombrie 1994, țara noastră a ratificat Convenția asupra protecției copilului și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993. Legea nr. 84/1994 a fost adoptată de Senat și Camera Deputaților în ședințele din 12 septembrie 1994 și respectiv 30 octombrie 1994 și a fost promulgată prin Decretul nr. 190 din 17 octombrie 1994. Convenția a fost aprobată și supusă spre ratificare Parlamentului prin Decretul nr. 86 din 31 mai 1994.
Potrivit primei Convenții, fiecare parte contractantă se angajează să asigure conformitate legislației sale cu dispozițiile părții a doua a acestei Convenții și Secretarului General al Consiliului Europei măsurile luate în acesta scop (art. 1) și de asemenea să ia în considerare dispozițiile enunțate în partea a III a a acestei Convenții și dacă le acordă efect sau, după ce le-a acordat efect, încetează să mai acorde efect oricăreia dintre dispoziții, ea va trebui să notifice aceasta Secretarului General al Consiliului Europei (art.3).
Această convenție privește numai instituția juridică a adopției unui copil care, în momentul în care adoptatorul solicită adopția, nu a împlinit vârsta de 18 ani, nu este și nu a fost căsătorit și nu este socotit major (art. 3).
Aderarea la această Convenție s-a făcut cu următoarea reținere: România declară că nu va aplica dispozițiile art. 7, potrivit cărora vârsta minimă a adoptatorului nu poate fi mai mică de 21 de ani și nici mai mare de 35 de ani, în legislația română vârsta minimă fiind de 18 ani, fără limită maximă. De asemenea, Romania declară că în partea a III a a Convenției va da efect art. 18,19 și 20;
autoritățile publice vor veghea la promovarea și buna (desfășurare) funcționare a instituțiilor publice sau private cărora pot să se adreseze cei care doresc să adopte sau să fie adoptat fie adoptat un copil, în vederea obținerii de sprijin și de sfaturi.
aspectele juridice ale adopției vor figura în programele de pregătire a lucrătorilor sociali.
adopția poate interveni, dacă este cazul fără ca identitatea adoptatorului să fie dezvăluită familiei copilului; procedura adopției se poate desfășura în ședință secretă; extrasele din registrele publice prin conținutul lor să nu dezvăluie în mod expres adopția și identitatea părinților firești, registrele publice vor fi ținute în așa fel încât persoanele care nu au interes legitim să nu poată afla că o persoană a fost adoptată sau identitatea părinților firești a adoptatului.
Cea de-a doua Convenție, adică aceea de la Haga din 21 mai 1993, are drept obiect (art.1):
– să stabilească garanții pentru ca adopțiile internaționale să se înfăptuiască în interesul superior al copilului și nu în respectul drepturilor fundamentale care îi sunt recunoscute în dreptul internațional;
– să instaureze un sistem de cooperare între statele contractante pentru a asigura respectul acestor garanții și să prevină astfel, răpirea vânzarea și traficul de copii;
– să asigure recunoașterea în statele contractante a adopțiilor realizate potrivit Convenției.
Convenția se aplică adopțiilor internaționale. În acest sens, art. 2 al Convenției prevede că aceasta se aplică în cazul în care un copil avănd reședința într-un stat contractant (statul de origine), a fost, este sau urmează a fi deplasat către un alt stat contractant (statul primitor), fie după adopția sa în statul de origine de către soți sau de către o persoană care are reședința obișnuită în statul primitor, fie în vederea unei asemenea asemenea adopții în statul primitor sau în statul de origine.
Convenția privește numai adopțiile ce stabilesc o legătură de filiație (art. 2, alin. 2)
În ce privește raportul dintre cele două convenții, art. 39 alin. 1 din Convenția de la Haga din 1993 prevede următoarele:
Convenția nu derogă de la instrumentele internaționale la care statele contractante sunt părți și care cuprind dispoziții referitoare la materiile reglementate prin prezenta Convenție, afară dacă o declarație contrară nu s-a făcut de statele legate prin atare instrumente.
2.2 Condițiile legale pentru încheierea adopției
Pentru încheierea adopției sunt necesare îndeplinirea anumitor condiții care pot fi clasificate după criterii variate, astfel
condiții de fond
lipsa impedimentelor la adopție
condiții de formă
2.2.1 Condițiile de fond
1. Consimțământul la adopție
Consimțământul constituie regula de manifestare hotărâtă de a încheia un act juridic.
Încheierea adopției necesită în primul rând manifestarea de voință a anumitor persoane. Consimțământul acestor persoane se va manifesta după caz, fie în sensul unei adopții cu efecte restrânse, fie în sensul unei adopții cu efecte. Acestea se manifestă în următoarele cazuri:
a) consimțământul celui care adoptă .
b) consimțământul soțului celui care adoptă
c) consimțământul părinților firești ai celui ce urmează a fi adoptat
d) consimțământul cerut în cazul copiilor lipsiți de ocrotire părintească.
e) consimțământul celui care urmează a fi adoptat.
Consimțământul celui care adoptă
Este posibilă adopția de către o singură persoană sau de către doi soți. Persoana care adoptă poate fi necăsătorită sau căsătorită, în acest din urmă caz, numai un soț devine adoptator, de exemplu un soț adoptă copilul celuilalt soț, care poate fi dintr-o căsătorie precedentă sau din afara căsătoriei. Potrivit legii nu pot înfia decât persoanele majore care au capacitate deplină de exercițiu și care sunt cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care voiesc să-i înfieze. Pentru motive temeinice, instanța judecătorească poate încuviința adopția chiar dacă diferența de vârstă între adoptator și adoptat este mai mică de 18 ani , dar în nici o situație mai puțin de 15 ani.
Consimțământul trebuie să provină de la o persoană fizică cu capacitate deplină de exercițiu și să nu fie viciat. În consecința, nu pot exprima un consimțământ valabil, în vederea adopției minorul necăsătorit și cel pus sub interdicție.
Alienatul sau debilul mintal care nu au fost puși sub interdicție nu pot consimți la adopție în perioadele de luciditate pasageră, pentru că, o asemenea adopție nu este în interesul adoptatului.
Pot adopta doar persoanele sau familiile care au condiții materiale și garanțiile morale necesare dezvoltării depline și armonioase a personalității copilului iar persoana sau familia pot adopta dacă sunt apte să adopte. Este evident că alienatul sau debilul mintal, nepuși sub interdicție, nu prezintă garanții morale necesare pentru a asigura dezvoltarea armonioasă a copilului, deci nu au aptitudinea de a adopta și nu pot exprima un consimțământ valabil pentru adopție. Ei nu pot consimți in calitate de adoptatori, fie că sunt ori nu puși sub interdicție, fie că ar consimți la adopție în momentul în care sunt ori nu în stare de luciditate pasageră. Alienația și debilitatea mintală constituie o stare compatibilă cu finalitatea adopției.
Consimțământul la adopție se dă în fata instanței de judecată odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.
Legea oprește adopțiile cumulative,multiple sau plurale, spre a preîntâmpina , atât supunerea mai multor raporturi de rudenie, rezultate prin adopție, cât și eventualele conflicte între adoptatori, privitoare la exercitarea ocrotirii părintești.
S-a susținut în doctrina de specialitate că trebuie făcută o distincție între adopțiile multiple, concomitente, efectuate deodată (art. 69 C. Fam. – în prezent abrogat) și adopțiile multiple succesive, încheiate una după alta la anumite intervale de timp. Legea oprește fără excepție, adopțiile multiple concomitente, întrucât prin ele ar urma să înființeze în același timp două sau mai multe adopții. Pe cele succesive le interzice numai când și ele ar urma să existe în același timp.
Sunt admise de lege adopțiile multiple succesive care nu ființează în același timp și care totdeauna se încheie, după desființarea sau desfacerea unei adopții anterioare.
Cum legea admite adopțiile succesive numai în situațiile în care adopția anterioară nu mai există, fie ca urmare a desființării lor ca nevalabile, fie ca urmare a desfacerii lor ca nemaifiind în interesul foștilor adoptați, înseamnă că nu mai este îngăduită trecerea directă de la o adopție la alta, nici prin consimțământul părinților firești ai adoptatului, adică printr-un nou consimțământ al acestora, și nici prin consimțământul adoptatorului. S-ar putea susține că în cazul adopției cu efecte depline, adoptatorul s-a subrogat în așa măsură părinților firești încât, întocmai ca un părinte firesc el ar trebui considerat în drept să consimtă la o nouă adopție a copilului, pe care el l-a adoptat.
Cu toate acestea legea interzice adopția aceluiași copil de către mai multe persoane, fără a deosebi adopțiile simultane de către cele succesive.
În practica judiciară, s-a decis că autoritatea tutelară nu poate încuviința adopția unui copil pe baza consimțământului dat de către părinții săi adoptatori.
Instanța noastră supremă a mai decis că sunt greșite hotărârile judecătoresti prin care s-a considerat că, prin moartea adoptatorilor, adopția ar rămâne fără efecte, fiind de drept desfăcută; dimpotrivă, anumite efecte ale adopției subzistă, cea ce face ca o nouă adopție să fi fost desfăcută;
În literatura de specialitate s-a arătat că această interpretare este justificată de preântâmpinarea suprapunerii mai multor raporturi de rudenie rezultând din adopție.
Condiția adoptării copilului de către o singură persoană, cu excepția familiei, urmărește ca între adoptat și adoptator să se stabilească relații de familie asemănătoare cu cele din familia firească, adică să se realizeze scopul adopției.
Este deci de observat că adopțiile multiple depășesc nucleul familiei pe care legea îl promovează prin adopție, iar prin aceasta și scopul instituției adopției. Interzicerea adopțiilor multiple îl privește numai pe adoptat, în privința adoptatorului fiind admisibile adopțiile multiple, un părinte adoptator putând avea, în principiu, atâția copii adoptați câți poate crește în mod corespunzător sau câți a crescut pe timpul minorității lor.
Adopțiile concomitente sau succesive ale unui copil de către două persoane care sunt soț și soție, este de înțeles, practic utilă și de dorit a interveni, întrucât în acest fel adoptatul se va bucura deopotrivă de ocrotirea maternă și paternă. Avem de-a face cu o situație în care „înfierea oferă copilului înfiat, condiții cu mult mai prielnice decât situația în care el ar fi înfiat de către o singură persoană”. Fiind vorba de o excepție, este de strictă interpretare, în înțelesul că numai soții pot adopta același copil, nu și logodnicii, viitorii soți sau foștii soți.
În ce privește soarta juridică a adopției unui copil de către soții a căror căsătorie se desființează sau se desface, după încuviințarea adopției, se apreciază că în temeiul dispozițiilor Codului Familiei privitoare la efectele căsătoriei nule sau anulate, față de copii (art. 23, 24) și efectele divorțului față de copii (art. 42-44), o asemenea adopție va rămâne în continuare în ființă. Dacă datorită desființării sau desfacerii căsătoriei soților adoptatori, menținerea adopției nu ar mai fi în interesul adoptatului, se va putea cere instanței judecătorești desfacerea acesteia.
Consimțământul soțului celui care adoptă
Dacă cel ce vrea să adopte este căsătorit, se cere pentru încheierea adopției și consimțământul soțului său. Cel ce urmează a fi adoptat va locui,de obicei, la domiciliul celui care adoptă, intrând în familia acestuia, unde trebuie să găsească o atmosferă de familie favorabilă dezvoltării fizice și intelectuale. Aceasta nu poate avea loc dacă unul dintre soți se opune adopției.
Astfel soțul celui care adoptă nu devine prin manifestarea consimțământului său adoptator alături de celalalt soț, aceastra cerându-se numai ca o condiție de fond ca celalalt soț să poată înfia.
Consimțământul soțului celui care adoptă nu poate fi înlocuit cu autorizația autorității tutelare sau a instanței judecătorești, ori a altui organ.
Nu se cere consimțământul soțului celui care dorește să adopte dacă acesta este în imposibilitatea de a-și manifesta voința. În această situație se află soțul care este pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești, sau din orice împrejurare, se află în imposibilitatea de a-și exprima voința. Sunt avute în vedere numai acele împrejurări care îl pun în imposibilitatea absolută de a-și manifesta voința, de exemplu, dispariția sa, chiar nedeclarată prin hotărâre judecătorească, nefiind luate în considerare împrejurările care-l pun în imposibilitate temporară de a-și manifesta voința.
Dacă soțul celui care adoptă vrea și el să adopte pe același copil o poate face în condițiile legii. El trebuie însă, să-și manifeste consimțământul în acest sens. Situația este deci diferită de cea precedentă, deoarece amândoi soți devin adoptatori.
Dacă soțul celui care adoptă vrea și el să adopte pe același copil o poate face în condițiile legii. El trebuie însă, să-și manifeste consimțământul în acest sens. Situația este deci diferită de cea precedentă deoarece amândoi soți devin adoptatori. În cazul adopției copilului și de către soțul adoptatorului, soțul care este deja părinte adoptator al copilului trebuie să-și dea consimțământul.
c). Consimțământul părinților firești sau a tutorelui celui ce urmează a fi adoptat
Conform legii pentru încheierea adopției se cere și consimțământul părinților celui adoptat, dacă acesta este minor,iar dacă unul dintre părinți este decedat,pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau din orice împrejurare, în neputința de a-și manifesta voința,consimțământul celuilalt părinte este suficient.
Consimțământul părinților firești ai copilului minor se cere chiar dacă aceștia sunt divorțați, ori în cazul în care copilul ce urmează a fi adoptat este încredințat unei instituții de ocrotire sau unei terțe persoane.
Adopția nu poate avea loc în cazul în care unul dintre părinți nu consimte la adopția copilului său ( chiar dacă celălalt părinte consimte la aceasta).
Acest dezacord nu poate fi soluționat nici de autoritatea tutelară potrivit art.99 Codul familiei, deoarece, în cazul la care ne referim, nu este vorba de exercițiul drepturilor sau îndatoririlor părintești,ci de trecerea acestora de le părinții firești la adoptator. Astfel s-ar considera ca părintele care nu consimte la adopția copilului său care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu este decăzut din drepturile părintești.
În concluzie, dacă unul dintre părinți nu-și exprimă acordul la adopție, instanța judecătorească nu poate decide în locul lui.
Este distinctă problema în care părintele nu consimte în mod abuziv, deși interesul superior al copilului ar fi cel al adoptării lui . Instanța de judecată , în mod excepțional, poate trece peste refuzul părinților firești sau după caz al tutorelui de a consimți la adopția copilului, daca se dovedește prin orice mijloc de probă că aceștia refuză in mod abuziv să-și dea consimțământul la adopție și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia dacă a împlinit vârsta de 10 ani cu motivarea expresă a hotărârii în această privință.
Părinții firești sau tutorele copilului trebuie să consimtă la adopție în mod liber, necondiționat și numai după ce au fost informați în mod corespunzător asupra consecințelor adopției, în special a încetării legăturilor de rudenie cu copilul. Direcția în a cărei rază teritorială locuiesc părinții firești sau după caz tutorele este obligată să asigure consilierea și informarea acestora înaintea exprimării de către aceștia a consimțământului la adopție și să întocmească un raport în acest sens.
Consimțământul părinților firești sau al tutorelui celui ce urmează a fi adoptat, nu este necesar în cazul adopției prevăzute la art.5 alin.3 din Legea 273/2004 sau dacă ambii se găsesc în următoarele situații:
sunt decedați;
sunt necunoscuți;
sunt declarați de lege morți sau dispăruți;
sunt puși sub interdicție;
se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința.
Pentru încheierea adopției este suficient numai consimțământul unuia dintre părinții săi firești ori de câte ori celălalt părinte este decedat, este pus sub interdicție, declarat de lege mort sau dispărut, necunoscut ori se află in imposibilitatea, din orice împrejurare, de a-și manifesta voința.
Chiar dacă părintele sau părinții sunt decăzuți din drepturile părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului. Această ultimă situație urmează a fi interpretată în sens restrictiv, spre a nu se ajunge la eludarea dispozițiilor legale care cer consimțământul ambilor părinți firești. În concluzie, o împrejurare de scurtă durată care ar împiedica pe un părinte să-și manifeste voința, nu poate justifica încheierea adopției unui copil minor numai cu consimțământul celuilalt părinte.
Părinții adoptatori nu pot consimți la adopția copilului adoptat de ei. Consimțământul părinților firești se exprimă în formă autentică.
Consimțământul se exprimă direct în fata instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției. Odată cu solicitarea consimțământului părinților firești, instanța solicită Direcției raportul care confirmă îndeplinirea obligațiilor prevăzute la art.14 din Legea 273/2004.
Consimțământul părinților firești se poate exprima numai după 60 de zile de la nașterea copilului înscrisă în certificatul de naștere.
Părintele poate revoca consimțământul dat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui în condițiile legii. După expirarea termenului de 30 de zile, consimțământul părintelui devine irevocabil.
d) Problema consimțământului în cazul copilului lipsit de ocrotire părintească
Acești copii se pot găsi în una din următoarele situații:
se află puși sub tutelă;
nu se află puși sub tutelă, deși se găsesc în situația de a fi puși sub tutelă;
se află puși sub tutelă.
În această situație tutorele exercită drepturile și îndatoririle părintești. În consecință, tutorele ar urma să consimtă la adopția copilului. Legea nr. 273/2004 menționează consimțământul tutorelui ca o condiție de fond a adopției. Instanța de judecată poate să ceară consimțământul tutorelui, care poate fi în sensul încheierii adopției sau împotriva încheierii ei. Consimțământul reprezentantului legal este obligatoriu.
copilul nu se găsește pus sub tutelă, deși se găsește în situația de fi pus sub tutelă.
Într-o astfel de împrejurare instanța de judecată va încuviința adopția cu atestarea Direcției care propune o persoană sau familie aptă să adopte. Deci nu mai este necesară instituirea tutelei.
e) Consimțământul celui care urmează a fi adoptat
Dacă cel care urmează a fi adopta a împlinit vârsta de 10 ani , se cere pentru adopție consimțământul său. Acesta trebuie exprimat direct în fața instanței de judecată în faza încuviințării adopției. Adopția nu va putea fi încuviințată fără consimțământul copilului care a împlinit 10 ani. Anterior exprimării consimțământului, Direcția în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit 10 ani îl va sfătui și informa pe acesta ținând seama de vârsta și de maturitatea sa, în special asupra consecințelor adopției și ale consimțământului său la adopție și va întocmi un raport in acest sens.
În cazul în care părintele firesc își revocă consimțământul, după trecerea timpului de 30 de zile, deci când devine irevocabil, considerăm că instanța de judecată poate să aprecieze motivele revocării ori alte împrejurări în legătură cu revocarea și, dacă le apreciază ca fiind întemeiate, să respingă încuviințarea adopției.
2. Persoana sau familia (doi soți) care adoptă trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu.
Necesitatea existenței capacității depline, de exercițiu din partea celui care adoptă reiese din prevederea potrivit căreia poate adopta numai persoana majoră, precum și din prevederea că poate adopta numai persoana care îndeplinește condițiile cerute pentru a fi tutore și se justifică aceea că drepturile și îndatoririle părintești țin de părinții firești la adoptator. Persoana cu capacitate deplină de exercițiu poate adopta fără deosebire de naționalitate, rasă sau religie.
Împrejurarea că aceasta are un copil nu constituie un impediment pentru încheierea adopției.
Persoana poate adopta fie că este căsătorită, fie că este necăsătorită.
Nu se limitează vârsta maximă a adoptatorului și nu poate conduce la refuzul încuviințării adopției decât în cazuri excepționale, când nu se poate realiza scopul adopției.
3. Diferența de vârstă între cel care adoptă și cel ce urmează a fi adoptat să fie de cel puțin 18 ani
Această condiție se justifică prin faptul că între adoptator și adoptat trebuie să existe o diferență de vârstă asemănătoare cu cea care de obicei există între părintele firesc și copilul său.
Pentru motivul temeiniciei, instanța de judecată poate încuviința adopția și în cazul în care diferența de vârstă ar fi mai mică decât cea menționată de lege. De exemplu, în cazul în care cel ce vine să adopte a crescut pe cel ce urmează a fi adoptat, iar diferența de vârstă între ei este mai mică de 18 ani, sau în care o femeie căsătorită cu vârsta sub 18 ani ar vrea să adopte cu soțul ei un copil.
Condiția diferenței de vârstă este naturală, fiind socotită ca o diferență minoră care de obicei există între părinte și copil, diferența indicată să existe și între adoptator și adoptat.
4. Cel ce urmează a fi adoptat să fie minor
De regulă, această capacitate se deosebește la vârsta de 18 ani, când persoana devine majoră. Până la împlinirea vârstei de 18 ani, persoana este minoră. Vârsta minimă de căsătorie este de 18 ani pentru bărbat și 16 ani împliniți pentru femeie.
Cu dispensă, femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 15 ani. Minora care se căsătorește dobândește capacitate deplină de exercițiu.
Această capacitate de exercițiu se menține chiar dacă se desface căsătoria prin divorț ori încetează prin decesul soțului. În consecință, bărbatul care nu a împlinit 18 ani și femeia necăsătorită până la împlinirea vârstei de 18 ani, precum și minora până la data încheierii căsătoriei nu are capacitatea deplină de exercițiu, și, ca atare, pot fi adoptați, dacă îndeplinesc și celelalte condiții pentru adopție.
Condiția lipsei capacității depline de exercițiu se jusțifică prin finalitatea adoptării.
Există o excepție de la această regulă, în sensul că persoana care a dobândit capacitatea deplină de exercițiu poate fi adoptată numai de către o persoană sau familia care a crescut-o. Nu trebuie însă să se confunde creșterea unei persoane cu întreținerea acesteia. Creșterea unei persoane presupune o preocupare permanentă pentru ocrotirea intereselor acesteia. Asemenea preocupare a dus la stabilirea unor legături afective între cel ce a fost crescut și cel ce l-a crescut, fapt ce creează premisele necesare pentru a putea păși la adopție.
Prin urmare, a crește o persoană înseamnă mai mult decât acorda întreținerea acesteia. Noțiunea „a crește” copilul este complexă și trebuie înțeleasă în sensul art. 101 Codul familiei, ea incluzând întreținerea, dar fiind mult mai mult decât, aceasta. În acest sens, prin noțiunea de creștere trebuie să se înțeleagă și existența unor raporturi între adoptator și adoptat asemănătoare celor între părinte și copil.
Creșterea în timpul minorității de către cel ce vrea să adopte trebuie să fie pe o durată de timp suficient de lungă și cu caracter de continuitate, care să excludă ideea unei îngrijiri ocazionale. S-a hotărât, în acest sens, că persoana majoră poate fi adoptată cu condiția să fi fost crescută în timpul minorității de către adoptatori, durata de timp trebuie să fie suficient de lungă și cu caracter de continuitate, astfel încât să nu existe temerea că se urmărește alt scop decât cel al adopției.
În situația la care se face referire se pot afla:
copii luați spre creștere fără întocmirea actelor de adopție
copii încredințați unor rude sau altor persoane, de către instanța judecătorească, în cazul divorțului ori de către Direcție în condițiile art.22 sau 26 din Legea 273/2004 sau în condițiile art.11,54,55,56 și conform prevederilor Secțiunii a-III-a din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului sau în cazul plasamentului copilului la o persoană sau familie.
copii crescuți de către tutore. Într-o situație asemănătoare se găsește copilul soției adoptatorului ori al soțului adoptatoarei, crescut vreme îndelungată, apoi adoptat, după decesul mamei sau tatălui său, care devine astfel, după caz, adoptator sau adoptatoare.
Această condiție la adopție, evidențiază scopul adopției, acela de a asigura copiilor minori, lipsiți de ocrotire, o ocrotire similară cu cea părintească.
Excepția adoptării unei persoane majore este întemeiată, pe de o parte, pentru că persoana majoră care urmează să fie adoptată a fost crescută de cel care dorește să o adopte, adică a fost ocrotită pe timpul minorității, ocrotire care poate achivala cu o realizare anticipată a scopului adopției, iar pe de altă parte, pentru că, între cel ce dorește să adopte și cel ce urmează a fi adoptat, s-au creat, pe timpul creșterii acestuia din urmă, relații armonioase de viață care fac parte din cuprinsul afectiv-spiritual al adopției.
Excepția admiterii adopției persoanei majore, se justifică și prin existența multiplelor situții juridice sau numai de fapt, în care poate avea loc creșterea unei persoane de către altă persoană în afara ocrotirii părintești, exerciată de către părinte sau adoptatori. Aceste situații sunt:
creșterea copilului de către tutore, în cadrul instituirii tutelare;
creșterea copilului de către o familie sau o persoană în cadrul plasamentului familial sau al instituției încredințării copilului;
creșterea copilului de către o persoană care l-a luat fără a îndeplini formalitățile legale pentru adopție;
creșterea în fapt a copilului de către o persoană, în afara oricărei obligații juridice, etc.
5. Adopția trebuie să fie în interesul superior al celui ce urmează a fi adoptat.
Legea prevede că adopția se face numai, pentru protejarea intereselor superioareale copilului. S-a arătat, că este necesar ca autoritatea tutelară să vegheze ca adopția să nu se facă în scopul de a-l exploata pe copilul adoptat. S-a arătat în acest sens, că nu încape nici cea mai mică urmă de îndoială că pentru a evita o atare situație, formula cuprinsă în art. 66 Codul familiei (în prezent abrogat), în virtutea căreia adopția se face numai în interesulcelui adoptat, era suficient.
Ea tinde să evite în primul rând o adopție care, s-ar face cu scopul de a-l exploata pe adoptat.
Cu toate acestea, legiuitorul a ținut să facă o atare precizare, pentru a marca în acest fel, ruptura de vechile regimuri. S-a precizat, cu privire la modul cum sunt apărate interesele copilului minor care urmează să fiwe adoptat, că autoritatea tutelară are o oarecare libertate de apreciere, dublată de o răspundere corespunzătoare.
Dar această libertate de apreciere a autorității tutelare se exercită în anumite limite determinate de dispozițiile legale, menite să apere atât interesele copilului minor, cât și interesele generale ale societății. Între aceste interese nu trebuie să existe contradicție, ci o concordanță, deplină. De aceea, nu se poate admite ca, sub pretextul ocrotirii copilului minor, să se încuviințeze adopția, încălcându-se unele dispoziții imperative ale legii.
Părinții adoptivi au obligația de a informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate al acestuia o permit. Acest lucrul va fi notificat Direcției. Serviciile publice specializate pentru protecția copilului sunt obligate să acorde părinților adoptivi sprijinul necesar pentru îndeplinirea corespunzătoare a acestor obligații. Pe de altă parte, copilul care a împlinit 10 ani consimte la adopție. S-a decis , că instanța trebuie să verifice dacă adopția se face în interesul copilului.
Interesul superior al adoptatorului trebuie înțeles întotdeauna în sensul ca adoptatorul să prezinte condițiile materiale și garanțiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului.
În familia adoptatorului să troneze o atmosferă de familie prielnică dezvoltării morale și fizice a adoptatorului. Instanța de judecată este chemată deci să se convingă de faptul că adoptatorul prezintă condițiile materiale și garanțiile morale necesare unei dezvoltări armonioase a copilului și în concordanță cu interesele sale patrimoniale și nepatrimoniale.
Interesul adoptatului trebuie să existe în momentul încheierii adopției, în timpul existenței acestuia și la desfacerea adopției.
6. Atestarea adoptatorului și familia adoptatoare
Prin atestare se certifică că adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplinește condițiile materiale și morale, necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului. Evaluarea garanțiilor morale și a condițiilor materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare, se face, în urma solicitării lor, de către Direcția de la domiciliul acestora.
Evaluarea trebuie să aibă în vedere, în primul rând următoarele aspecte:
personalitatea, starea sănătății și situația economică a adoptatorului(familiei adoptatoare), viața familială, condițiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;
motivele pentru care adoptatorul( familia adoptatoare) dorește să adopte;
motivul pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soți solicită să adopte un copil,celălalt soț nu se asociază la cerere;
impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.
Pe parcursul procesului de evaluare, Direcția în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul (familia adoptatoare) este obligată să asigure acestora servicii de pregătire, consiliere pentru a-și asuma în cunoștință de cauză și în mod corespunzător rolul de părinte.
Atestatul se eliberează în termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare de către adoptator( familia adoptatoare).Dacă rezultatul evaluării este favorabil, Direcția va elibera un atestat că persoana sau familia sunt apte să adopte. În urma unui rezultat nefavorabil al evaluării, adoptatorul (familia adoptatoare) au dreptul să solicite Direcției , în termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatului, reevaluarea.Iar dacă și rezultatul reevaluării este nefavorabil, adoptatorul (familia adoptatoare) poate ataca decizia Direcției, în 15 zile de la data comunicării, la instanța competentă în materia adopției de la domiciliul său.
Atestatul eliberat de Direcția în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul( familia adoptatoare) este valabil pentru o perioadă de un an. Valabilitatea acestui atestat poate fi prelungită anual în urma solicitării de reînnoire venită din partea adoptatorului( familiei adoptatoare) și după ce Direcția a stabilit în urma unei noi reevaluări că sunt îndeplinite garanțiile morale și condițiile materiale necesare unei bune educații și creșteri corespunzătoare.
Obținerea atestatului nu este necesară în următoarele cazuri:
pentru adopția prevăzută la art.5 alin.3 din Legea 273/2004
pentru adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv.
Acest atestat eliberat de Direcție reprezintă o condiție pentru încheierea adopției.
7.Încredințarea copilului în vederea adopției persoanei, sau familiei care dorește să-l adopte
Adopția copilului este precedată de încredințarea acestuia persoanei sau familiei ce dorește să-l adopte. În cazul în care există atestatul și consimțământul părinților firești ai copilului și consimțământul persoanei sau familiei care dorește să adopte copilul, Direcția poate sesiza instanța de judecată pentru a se încredința copilul in vederea adopției.
Această măsură de protecție a copilului care premerge adopția, se dispune de către instanță, fiind o condiție pentru adopția unui copil și constituie mijlocul ce permite instanței de judecată să verifice și să aprecieze raporturile ce se vor stabili între viitorul adoptat și viitorul adoptator.
Este vorba de verificarea prealabilă a adopției dacă aceasta va fi sau nu în interesul superior al copilului. Prin urmare, încredințarea copilului pentru adopție este o condiție pentru încheierea adopției și nu o simplă facultate care să fie folosită în unele cazuri, deci în altele nu. În acest scop se pot invoca următoarele argumente:
Adopția nu poate fi încuviințată de către instanța de judecată decât după ce copilul a fost încredințat pentru o perioadă de cel puțin 90 de zile, aceeași perioadă fiind necesară și în cazul instituirii tutelei sau a măsurii plasamentului.
Dacă în urma verificărilor efectuate Direcția de la domiciliul copilului nu a identificat o persoană sau familie dintre cele prevăzute la alineatele 2 și 3 ale articolului 26 din Legea nr.273/2004, va solicita Oficiului Român pentru Adopție lista centralizată la nivel național a persoanelor și familiilor atestate să adopte.
Pe perioada încredințării se poate forma o convingere cum că copilul s-ar putea integra sau nu în familia adoptatoare. În lipsa încredințării copilului nu ar fi posibil nici unul din efectele menționate de lege.
Adopția se poate încheia fără încredințarea prealabilă a copilului în următoarele cazuri:
persoana sau familia care dorește să adopte a crescut pe major în timpul minorității sale;
un soț adoptă copilul celuilalt soț care este părinte firesc sau adoptiv pentru copil;
copilul este plasat la adoptator de cel puțin 90 de zile și pentru care a fost deschisă procedura adopției;
dacă este instituită o tutelă de cel puțin 90 de zile, adopția putându-se face de către tutorele copilului;
În situațiile prevăzute la lit. a și b, persoana sau familia care dorește să adopte va putea solicita în mod direct instanței judecătorești încuviințarea adopției.
În toate aceste cazuri se poate face adopția copiilor care nu sunt în evidența Oficiului, spre deosebire de regula generală , că este interzisă adopția copiilor care nu sunt în evidența Oficiului și față de care a fost deschisă procedura adopției .
Încuviințarea adopției este de competența organelor judecătorești.
În ceea ce privește încredințarea prealabilă a copilului în vederea adopției trebuie avute în vedere următoarele:
încredințarea prealabilă a copilului în vederea adopției se poate face persoanelor sau familiilor care beneficiază de atestatul din care să rezulte condițiile materiale și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.
încredințarea copilului în vederea adopției se face pentru o perioadă de 90 de zile de către instanța de judecată de la domiciliul copilului.
În 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a încuviințat deschiderea procedurii adopției interne, Direcția în a cărei rază teritorială are domiciliul copilul efectuează demersurile necesare identificării celui mai potrivit adoptator ( familia adoptatoare) pentru copil:
rude din familia extinsă cu excepția cazului prevăzut la art. 8 alin.1 ;
asistentul maternal profesionist la care se află copilul;
persoana sau familia la care copilul se află în plasament;
dacă nu există solicitări din partea acestor persoane, Direcția face demersuri pentru identificarea pe raza sa administrativ teritorială a unei persoane sau familii atestate și aflate în evidența Oficiului;
dacă după expirarea termenului de 30 de zile, Direcția nu a identificat nici o persoană sau familie solicită Oficiului ca în termen de 5 zile să-i transmită lista centralizată la nivel național a persoanelor și familiilor atestate și înscrise în Registrul național pentru adopție. Alegerea adoptatorului potrivit pentru copil se face în 60 de zile de la primirea listei centralizate, de către Direcția de la domiciliul copilului ținând cont de interesul superior al acestuia, informațiile cuprinse în atestatul adoptatorului și respectiv evoluția situației copilului până la aceea dată. Selectarea adoptatorului se notifică in termen de 3 zile, Direcției de la domiciliul acestuia.
în urma procesului de selecție, Direcția de la domiciliul copilului verifică și constată compatibilitatea acestuia cu adoptatorul. Determinarea compatibilității se realizează luându-se în considerare nevoile copilului, dorințele și opiniile exprimate de aceasta, acordându-le importanța cuvenită, interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu prioritate. În situația în care în urma verificărilor de mai sus, Direcția de la domiciliul copilului constată compatibilitatea acestuia cu persoana sau familia selectată, sesizează deîndată instanța de judecată pentru încredințarea copilului în vederea adopției.
Pe durata încredințării copilului în vederea adopției, domiciliul acestuia se află la persoana sau familia căruia i-a fost încredințat.
Efectuarea actelor obișnuite necesare exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor părintești, cu excepția celor care conduc la încheierea unui act juridic se realizează de către persoana sau familia căreia acesta i-a fost încredințat.
Dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice sau după caz de a încuviința actele pe care le încheie, precum și dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către consiliul județean sau local al municipiului București în a cărei rază teritorială domiciliază persoana sau familia căreia i-a fost încredințat copilul în vederea adopției. Dreptul de a administra poate fi delegat , în mod excepțional, către persoana sau familia căreia i s-a încredințat copilul pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul copilului, care vor fi expres menționate în cuprinsul documentelor prin care se acordă delegarea.
In perioada încredințării copilului în vederea adopției, Direcția de la domiciliul adoptatorului sau familia adoptatoare urmărește evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și persoana sau familia căreia i-a fost încredințat, întocmind în acest sens rapoarte bilunare.
La sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției, Direcția întocmește un raport final,referitor la evoluția relațiilor dintre copil și adoptatori, pe care îl comunică instanței competente în vederea soluționării cererii de încuviințare a adopției.
Cererea de încuviințare a adopției adresată instanței judecătorești prelungește de drept perioada de încredințare până la soluționarea cererii prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Dacă pe durata perioadei de încredințare în vederea adopției, Direcția în a cărei rază domiciliază adoptatorul constată neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare ori existența oricăror alte motive de natură să împiedice finalizarea procedurii adopției, sesizează, de îndată instanța de judecată în vederea revocării sau după caz a prelungirii măsurii încredințării.
2.2.2. Lipsa impedimentelor la încheierea adopției
Pentru a se putea încheia adopția este necesar să nu existe impedimente la adopție.
Conform concepției clasice, privitoare la noțiunea de impedimente, impiedicari sau piedici; sunt impedimente acele cerințe legale care se exprimă negativ, ceea ce însemnă că, sunt impedimente la adopție acele împrejurări care opresc adopția adică împrejurări care, pentru a se putea încheia adopția, trebuie să nu existe. Conform aceleiași concepții, aceste impedimente au fost numite impedimente dirimante, în înțelesul de drept comun că, existența lor atrage nulitatea absolută a adopției. Dintre ele unele fiind impedimente exprese iar celelalte virtuale.
Lipsa impedimentelor rezultând din rudenie
Adopția între frați este interzisă. Acest impediment se justifică prin faptul că, în asemenea situații, s-ar putea crea relații de familie incompatibile cu raporturile de rudenie existente între frați. Potrivit textului, nu interesează dacă este vorba de frații din căsătorie sau din afara căsătoriei, dacă este vorba de frați buni sau de frați numai după mamă sau numai după tată.
Impedimentul este de strictă interpretare. În consecință în celelalte cazuri de rudenie este permisă adopția. Astfel, de exemplu, pot fi adoptați nepoții de către unchiul lor. După cum s-a arătat, rudenia adoptatorului până la al patrulea grad – față de unul din părinții copilului sau față de copil – constituie un criteriu de prioritate pentru adopția copilului ori pentru încredințarea lui în vederea adopției. Deci, adopția între rude este posibilă, chiar de dorit cu excepția fraților între care adopția este oprită.
Totuși, adopția, nu este posibilă nici între părintele firesc și copilul său. Acest impediment rezultă din art.11 al Legii273/2004, care prevede că, pentru încheierea adopției, se cere consimțământul persoanei sau familiei care dorește să adopte și cel al părinților firești ai copilului care urmează să fie adoptat, ceea ce înseamnă că adoptatorul este o altă persoană decât părintele firesc al adoptatorului.
În mod practic problema unui atare impediment se pune în cazul în care, ulterior încuviințării adopției, se stabilește filiația firească a adoptatorului față de adoptat.
Deci trebuie făcută distincție între copilul din afara căsătoriei cu paternitatea stabilită de cel cu paternitate nestabilită.
Copilul din afara căsătoriei cu paternitate stabilită nu poate fi adoptat de către părintele său, deoarece este evident că aceasta ar fi o adopție între rude firești, în linie dreaptă, și încă de gradul I, între părinte și copil. Spre deosebire de această situație copilul din afara căsătoriei, cu paternitate nestabilită, are în principiu interesul de a fi adoptat de către părintele său, față de care el va dobândi prin adopție o situație juridică similară cu aceea a copilului din afara căsătoriei de către părintele său firesc este admisibilă, dacă și cât timp paternitatea nu i-a fost stabilită. Dacă însă după încuviințarea adopției, se va stabili paternitatea copilului, adopția va fi implicit și de drept lovită de nulitate.
În mod asemănător se pune problema și în cazul în care adopția a intervenit între frații din afara căsătoriei mai înainte ca filiația din afara căsătoriei să fi fost stabilită.
Într-o opinie în literatura juridică s-a ajuns la concluzia că regulile logicii formale conduc la interpretarea că întrucât legea oprește adopția numai între frați, înseamnă „per a contrario” că adopția între oricare alte rude firești este admisă de lege. Întrucât prohibițiile sunt de strictă interpretare înseamnă că alte legături de rudenie nu ar constitui impedimente la încheiereaunei înfieri. De vreme ce legiuitorul a stabilit o prohibiție cu privire la o anumită legătură de rudenie. Prohibiția este de strictă interpretare, neputând fi extinsă și între alte rude.
Prin acest raționament juridic, corect din punct de vedere al logicii formale, însă fără luarea în considerare în suficientă măsură, a scopului adopției, s-a formulat regula admiterii adopției între rudele firești, cu excepțiile arătate. Se arată că practica judiciară a urmat și ea în această interpretare, însă numai în ceea ce privește adopția nepoților de către bunici, pe care a considerat-o ca fiind de lege lată valabilă.
Într-o altă opinie, se arată că textul art. 67, alin. 2, C.fam. este neîndestulător, conform reglementării din acea perioadă, pentru rezolvarea problemei adopției între rudele firești, rezolvare la care trebuie să se țină seama și de scopul adopției. Se apreciază că adopția, între rudele firești pe linie dreaptă, trebuie considerată ca inadmisibilă, fără deosebire de grad, că ea trebuie să constituie chiar „de lege lată” un impediment virtual al adopției și că „de lege ferentă”, apare indicată inserarea sa legislativă și pentru această teorie există o serie de argumente, de text și de scop al adopției.
A fost ridicată de către doctrină și problema adopției unuia dintre soți. Codul familiei nu cuprindea dispoziții în acest sens. În principiu, calitatea de soț nu poate constitui un impediment la adoptarea acestuia de către persoana care l-a crescut pe timpul minorității sale. O asemenea adopție nu trebuie să afecteze relațiile dintre soți. Este considerentul pentru care s-a apreciat că, la adopția unuia dintre soți trebuie să consimtă, alături de soțul care urmează să fie adoptat, și consortul său, cu titlul de împotrivire la adopție.
O altă problemă a fost cea a adopției de către ocrotitorii lor a copiilor aflați sub o altă ocrotire decât cea părintească. În principiu, copii aflați sub o altă ocrotire decât cea părintească pot și chiar este indicat să fie adoptați de către ocrotitorii lor. De exemplu, relațiile care se crează între adoptator și adoptat sunt preferabile acelora create prin tutelă. Legăturile care se crează în cadrul adopției, asemenea legăturilor firești dintre părinți și copii, sunt în principiu, permanente, în timp ce legăturile create prin tutelă încetează, în orice caz, la majoratul copilului.
2. Lipsa impedimentelor rezultând din calitatea
de soț sau fost soț
Adopția între soți este oprită. Conform noilor reglementări se prevede expres această interdicție, ea impunându-se deoarece calitatea se soț este incompatibilă cu relația dintre părinți și copii. Nu se admite ca o persoană să fie în același timp soț și părinte sau soț și copil.
Adopția nu ar putea interveni între doi foști soți, deoarece, fiind cu capacitate deplină de exercițiu, ar fi însemnat ca unul să-l fi crescut pe celălalt în timpul minorității. De asemenea, se pune problema dacă s-ar putea realiza finalitatea adopției în asemenea situații, răspunsul fiind negativ.
În Codul familiei nu se oprește în mod expres adopția între soți, însă impedimentul trebuia considerat ca fiind, fără îndoială, implicit legii. Prin încheierea unei astfel de adopții înseamnă că s-ar ajunge la un cumul de calități incompatibile între ele. Este ceea ce a făcut ca adopția unui soț de către alt soț să fie considerată întotdeauna ca fiind inadmisibilă.
3. Adopția a doi soți sau foști soți de către aceeași persoană sau
familie este interzisă
Tot astfel, doi foști soți nu ar putea fi adoptați de către aceeași persoană, deoarece ar fin însemnat să fie crescuți în timpul minorității de către cel ce vrea să-i adopte. De asemenea situația ce s-ar crea prin adopție ar fi incompatibilă cu finalitatea adopției și cu familia.
Rațiunea impedimentului se găsește în incompatibilitatea situației ce s-ar crea prin adopție și aceea existentă între soți. Prin adopție cei doi soți ar deveni frați și ar fi totodată soți între ei. Calitatea de soți este însă incompatibilă cu aceea de frate. După cum un soț nu poate avea această calitate și pe aceea de adoptator sau adoptat, tot așa un soț nu poate avea această calitate și pe aceea de frate ori soră. Soții și-au întemeiat o comunitate de viață familială.
A existat și o părere conform căruia adopția soților de către aceiași persoană este admisibilă. Este adevărat că legea oprește căsătoria între copii adoptați de către aceiași persoană. Această regulă a fost stabilită pentru a asigura onestitatea relațiilor între membrii familiei, relații rezultate prin adopție. Rațiunea ei nu există decât atunci când căsătoria a fost precedată de adopție. Ipoteza examinată nu se poate referi decât la două persoane crescute amândouă de cel care vrea să adopte. Adopția fiecăruia în parte, înainte de căsătorie, ar fi posibilă. Împrejurarea că s-au căsătorit nu poate nu poate face ca ceea ce este posibilul să devină imposibil. Nu este vorba de o căsătorie între frate și soră poate să apară după încheierea căsătoriei.
Majoritatea autorilor subscriu la părerea că adopția soților de către aceeiași persoană trebuie considerată ca inadmisibilă și pentru că adopția soților, care și-au întemeiat deja o familie, nu mai pot realiza scopul adopției.
4. Persoanele cu boli psihice și cu handicap mintal nu pot adopta
Rațiunea rezidă din faptul că o persoană care suferă din anumite maladii mintale sau disfuncții psihice, nu este capabilă să se intrețină pe ea insăși având probleme și necesitând sprijin din partea organelor specializate din partea statului pentru integrarea în societate, uneori fiind nevoie chiar de o supraveghere specializată a persoanelor în cauză. Intreținerea creșterea și mai ales educarea copiilor de către astfel de persoane se face cu greutate, chiar de multe ori acestea neputându-se realiza sub nici o formă.
5. Lipsa impedimentului rezultând dintr-o
adopție anterioară.
Adopția unui copil de către mai multe persoane este interzisă, cu excepția faptului în care ea se face de către soț și soție, simultan sau succesiv. Rațiunea acestei prohibiții se găsește în finalitatea adopției. Între adoptat și adoptator se creează relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii. În acest sens se întocmește un nou act de naștere, al adoptatului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca părinții săi firești. Dacă s-ar permite adopția unui copil de către mai multe persoane, ar însemna să se creeze situații în care relațiile între adoptatori și adoptat să nu fie asemănătoare celor dintre părinți și copii. Ar însemna ca mai multe persoane să-și exercite drepturile și îndatoririle părintești asupra aceluiași copil. Aceste rațiuni nu-și găsesc aplicarea dacă adopția se face de către doi soți. De aceea, legea permite – și este chiar de dorit – ca adopția să se facă de către soț și soție fie simultan, fie succesiv. Impedimentul la care ne referim trebuie înțeles în sensul că mai multe persoane nu pot adopta același copil, cu excepția menționată, fie deodată, fie succesiv, câtă vreme adopția succesivă nu a fost desfăcută.. Adopțiile succesive ale aceluiași copil sunt permise, dacă adopția are loc după ce precedenta a fost desfăcută ca urmare a decesului sau dacă adopția a încetat din orice alt motiv. La noua adopție nu consimte adoptatorul precedent ci părinții firești ai copilului, care au redobândit exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești la desfacerea adopției precedente, dacă instanța nu a decis altă măsură de protecție a copilului.
2.2.3. Condiții de formă
Aceste condiții sunt cerute de lege în scopul de a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la adopție. Condițiile de formă, se referă la forma consimțământului părților prevăzută de lege și la procedura adopției.
2.2.3.1. Forma consimțământului părților prevăzută de lege
Adopția necesită, în primul rând, consimțământul anumitor persoane prevăzute de lege. Cel mai important este consimțământul celui care dorește să adopte, dar nu și suficient pentru adopție. Consimțământul persoanei sau familiei care dorește să adopte se da in fata instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr.25/1997 în prezent abrogată, prevedea că forma consimțământului persoanei care dorește să adopte trebuia să fie o declarație autentificată, adică consimțământul se exprima numai în forma autentică prin notariatul public. Numai consimțământul copilului care a împlinit 10 ani se dădea în fața instanței de judecată, dat fiind faptul că el nu are capacitate deplină de exercițiu.
În mod obișnuit, consimțământul se exprima separat de fiecare persoană chemată să consimtă la adopție.
Consimțământul la adopție se poate exprima personal sau prin mandatar. În acest ultim caz, procura trebuie să fie autentică și specială.
Consimțământul părinților firești sau al tutorelui celui ce urmează a fi adoptat se dă in fața instanței de judecată odată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției. Acest consimțământ se poate exprima numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la nașterea copilului. Această condiție se cere și pentru mamă și pentru tată deoarece legea nu face nici o deosebire. Consimțământul părinților este revocabil în 30 de zile de la data la care acesta a fost exprimat,după care devine irevocabil.
Soțul celui care adoptă, care nu devine adoptator, trebuie să consimtă la adopția dorită de celălalt soț, cu excepția cazului în care acesta este în imposibilitatea de a-și manifesta voința. Acest consimțământ se exprimă în fața instanței de judecată odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.
În cazul adopției copilului de către soțul părintelui său, consimțământul părintelui firesc se dă în formă autentică prin act notarial.
Dacă ambii soți adoptă, ei pot să-și exprime consimțământul numai în fața instanței de judecată. Aceasta este o situație distinctă.
Copilul ce urmează a fi adoptat dacă a împlinit vârsta de 10 ani, trebuie să consimtă la adopție. Acest consimțământ se cere de către instanța de judecată ce încuviințează adopția.
Consimțământul persoanelor arătate exprimat in forma menționată, nu este suficient pentru adopție. Este nevoie și de îndeplinirea celorlalte condiții de fond și formă.
Dar consimțământul părinților firești ai adoptatului produce și unele efecte prealabile adopției, în cadrul procedurii de adopție de exemplu, încuviințarea deschiderii procedurii adopției.
La cererea de încuviințare a adopției se anexează actele din care să rezulte că sunt îndeplinite cerințele legale pentru încuviințarea acesteia. Actuala reglementare enumeră aceste acte.
Conform articolului 35 alin.2 din Legea 273/2004 acestea sunt :
certificatul de naștere al copilului în copie legalizată;
certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de unitățile publice nominalizate de către Direcția de sănătate publică;
atestatul valabil al adoptatorului( familiei adoptatoare);
hotărârea judecătorească irevocabilă de încredințare în vederea adopției;
certificatele de naștere ale adoptatorului sau ale soțului și soției din familia adoptatoare în copie legalizată;
certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soților din familia adoptatoare, în copie legalizată;
cazierul judiciar al adoptatorului sau al fiecărui membru al familiei adoptatoare;
certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medicul de familie pe li8sta căruia este înscris;
documente doveditoare cu privire la exprimarea consimțământului părinților firești, în măsura în care nu s-a pronunțat anterior o hotărâre judecătorească de încuviințare a deschiderii procedurii adopției interne a copilului, dispozițiile art.12, alin 3 și 4 ori art.13 se aplică în mod corespunzător.
2.2.3.2 Procedura adopției
Încuviințarea deschiderii procedurii adopției
Pentru copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părintească se instituie anumite măsuri de protecție care se stabilesc și aplică în baza unui plan de protecție.
Pe baza planului individualizat de protecție, Direcția de la domiciliul copilului efectuează demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau după caz, pentru plasamentul copilului în familia extinsă sau substitutivă.
Dacă demersurile pentru reintegrarea copilului au eșuat, în termeni de 30 de zile, Direcția de la domiciliul copilului va sesiza instanța de judecată pentru a încuviința deschiderea procedurii adopției interne.
Deci planul de protecție poate avea ca finalitate adopția internă.
Condiții pentru încuviințarea deschiderii procedurii adopției:
planul individualizat de protecție să stabilească necesitatea adopției interne;
părinții copilului sau tutorele trebuie să-și dea consimțământul la adopție;dispozițiile art.12 alin.2,3 și 4 ori art.13, cu privire la consimțământ sunt aplicabile si în acest caz.
Direcția face dovada efectuării demersurilor pentru reintegrarea copilului în familie.
În situația copilului pentru care s-a instituit tutela, încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne se face la solicitarea Direcție copilului, numai dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin.1 lit.b și apreciază că deschiderea procedurii adopției interne este în interesul superior al copilului.
Hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției produce următoarele efecte:
drepturile și obligațiile părintești ale părinților firești ,sau după caz, cele exercitate de persoanele fizice sau juridice se suspendă;
drepturile și obligațiile părintești sunt exercitate de către consiliul județean sau local al sectoarelor municipiului București în a cărui rază teritorială domiciliază copilul.
Aceste efecte sunt valabile pentru o perioadă de cel mut un an. Dacă în termen de 1 an Direcția nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare pentru copil și nu a inițiat procedurile în vederea realizării adopției interne este obligată să revizuiască planul de protecție al copilului și să solicite instanței judecătorești în funcție de finalitatea acestuia, următoarele:
menținerea, modificarea sau încetarea măsurilor de protecție a copilului;
încuviințarea unei noi proceduri de deschidere a adopției.
În cazul adopției prevăzute la art5. alin.3 și art.20 lit.b nu e necesară deschiderea procedurii adopției interne.
Încuviințarea adopției
Toată această procedură a adopției are ca scop final încuviințarea adopției. Încuviințarea adopției este de competența instanțelor judecătorești. Aceasta se face urmărind interesul superior al copilului. De aceea , se depun niște rapoarte finale conform alin 2 și 3 ale art.31 din Legea 273/2004, iar încuviințarea adopției de către instanță se face când aceasta pe baza probelor administrate și-a format această convingere; iar Direcția de la domiciliul adoptatorului are obligația de a depune rapoartele finale până cel mai târziu cu 5 zile înaintea termenului la care a fost citată pentru judecarea cauzei și de a da instanței judecătorești orice relații necesare pentru soluționarea cererii de încuviințare a adopției.
Conform art.35 alin.1, cererea de încuviințare a adopției poate fi introdusă direct de către adoptator sau familia adoptatoare în situația adopției prevăzute la art.5,alin.3 și art.20 lit.b, iar în toate celelalte cazuri aceasta putând fi introdusă și de către Direcția de la domiciliul acestora, la sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției sau după caz la împlinirea termenelor prevăzute pentru adopția copilului aflat în una din situațiile indicate în art. 29, alin.1 lit.c și d.
În termen de 5 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a încuviințat adopția, Direcția care a participat la judecarea cererii de încuviințare a adopției va înștiința în scris părinții firești despre aceasta.
Astfel Direcția de la domiciliul copilului are obligația să asigure părinților săi adoptivi servicii postadopție. Direcția de la domiciliul copilului va urmări și va întocmi rapoarte trimestriale cu privire la evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și părinții săi adoptivi pe o perioadă de cel puțin 2 ani după încuviințarea adopției.
Organe cu atribuții în domeniul adopției
Încheierea adopției presupune intervenția unor organe ale administrației publice care au anumite atribuții cu scopul de a asigura realizarea interesului superior al adoptatului.
Organele administrative cu atribuții în materia adopției sunt următoarele:
Oficiul Român pentru Adopție;
Autoritatea Naționala pentru Protecția Drepturilor Copilului;
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului;
Organisme private române.
A. Oficiul Român pentru Adopții
Organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, a fost înființat prin legea nr.274 din 21 iunie 2004 , prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopții și aflat în subordinea guvernului. Oficiul preia atribuțiile în domeniul adopției ale Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopției și ale Comitetului Român pentru Adopții.
Oficiul este autoritatea centrală română însărcinată să îndeplinească obligațiile prevăzute în Convenția privind protecția copiilor și cooperarea în materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993.
Oficiul coordonează și supraveghează activitățile de adopție, pune în aplicare, urmărește și asigură aplicarea unitară a legislației în domeniul adopției.
Pentru realizarea obiectivelor în domeniul adopției, Oficiul îndeplinește următoarele funcții:
de autoritate de stat- prin care se asigură aplicarea reglementărilor în materia adopției și coordonarea activității desfășurate de persoane juridice de drept public sau privat în acest domeniu;
de reprezentare- prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul adopției ;
de reglementare – prin care se asigură elaborarea cadrului normativ necesar în materia adopției cu normele și principiile prevăzute de tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, precum și în vederea aplicării efective a acestora;
de administrare- prin care se asigură gestionarea bunurilor din domeniul public și privat al statului, pe care le are în administrare sau folosință.
Dintre atribuțiile Oficiului amintim:
constituie evidența centralizată a copiilor pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii de adopție;
ține evidența cererilor familiilor sau persoanelor care doresc să adopte și sunt apte să adopte;
încheie acorduri de colaborare cu autoritățile centrale, cu organismele private autorizate sau acreditate din alte state;
autorizează organismele private străine și române să desfășoare activități în domeniul adopției;
urmărește evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și adoptator sau familia adoptatoare străină, pe o perioadă de cel puțin 2 ani de la încuviințarea unei adopții internaționale prin autoritatea publică centrală competentă sau organizația acreditată ori autorizată din statul primitor;
transmite instanțelor judecătorești competente cererile familiilor sau ale persoanelor care doresc să adopte copii aflați în evidența sa, în cazul adopției internaționale;
stabilește măsurile necesare pentru evitarea încuviințării unor adopții supuse eșecului, a obținerii oricăror foloase materiale necuvenite și a oricăror tendințe de trafic de copii;
eliberează certificate care atestă că adopția a fost încuviințată conform normelor impuse de Convenția de la Haga;
ține evidența centralizată a tuturor adopțiilor încuviințate;
elaborează proiecte de acte normative, norme și metodologii în domeniul adopției.
B. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administrației publice centrale,aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, cu personalitate juridică se înființează și organizează prin hotărârea Guvernului nr. 1432 din2 septembrie 2004 și legea 275 din 2004 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.12/2001.Pentru realizarea obiectivelor în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, Autoritatea îndeplinește următoarele funcții:
funcția de strategie
funcția de reglementare
funcția de administrare
funcția de reprezentare
funcția de autoritate de stat
C. Direcția Generală de Asistență Socială și protecția Copilului
Direcția este instituție publică cu personalitate juridică inființată în subordinea consiliilor județene respectiv al consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, prin comasarea Serviciului public de asistență socială și a serviciului public specializat pentru protecția copilului de la nivelul județului respectiv, al municipiului București, prin preluarea în mod corespunzător a atribuțiilor și funcțiilor a acestora.
Direcția realizează la nivel județean respectiv la nivel local al sectorului municipiului București măsurile de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei și a oricăror persoane aflate în nevoie.
Direcția îndeplinește următoarele atribuții în domeniul dreptului copilului:
1. îndeplinește demersurile vizând deschiderea procedurii adopției interne pentru copiii aflați în evidența sa;
2. identifică familiile sau persoanele cu domiciuliul în România care doresc să adopte copii;
3. evaluează condițiile materiale și garanțiile morale pe care acestea le reprezintă și eliberează atestatul de familie sau de persoana aptă să adopte copii;
4. monitorizează evoluția copiilor adoptați precum și a relațiilor dintre aceștia și părinții lor adoptivi;
5. sprijină părinții adoptivi ai copilului în îndeplinirea obligației de a-l informa pe acesta că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate ale copilului o permit.
D. Organismele private române în cadrul procedurii adoptiei interne
Orgnismele private care pot desfasura activitati in domeniul protectiei drepturilor copilului si al protectiei speciale a acestora sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, constituite și acreditate în condițiile legii. Acestea sunt asociații, fundații,federații, precum și filialele acestora.
În desfășurarea activităților prevăzute de alin.1 al art. 113 din Legea 272/2004, organismele acreditate se supun regimului de drept public. Organismele private acreditate pot înființa servicii de adopție internă doar pe baza obținerii în condițiile legii a licenței eliberate de către Autoritatea Națională pentru protecția drepturilor copilului.Organismele private române care au obținut licența pentru serviciile de adopție desfășoară activități în cadrul procedurilor de adopție internă în baza încheierii unei convenții de parteneriat cu Direcția în a cărei rază administrativ teritorială desfășoară respectivele activități.
Serviciile și activitățile desfășurate de către organismele private, adresate copiilor al căror plan individualizat de protecție are ca finalitatea adopția internă,sunt:
întocmirea unor materiale de informare adresate copiilor cu privire la procedurile, demersurile și efectele adopției;
sprijinirea , informarea și consilierea copilului î vederea exprimării opiniei și dorințelor sale pe parcursul procedurilor de adopție;
consilierea și asistența de specialitate în situația copilului pentru care nu s-a putut identifica o familie adoptatoare potrivită sau în cazul în care acomodarea cu o familie potențial adoptatoare a eșuat;
realizarea sau, după caz, participarea la evaluarea compatibilității dintre copil și familia potențial adoptatoare, întreprinderea demersurilor necesare acomodării copilului cu familia potențial adoptatoare și întocmirea unor rapoarte în acest sens, pe care le înaintează D.G.A.S.P.C.
Activitățile și serviciile desfășurate de către organismele private acreditate și licențiate în condițiile legii, destinate familiilor și persoanelor potențial adoptatoare sunt:
informarea familiei și persoanelor care își exprimă intenția de a adopta cu privire la documentația necesară, la demersurile și la durata procedurilor adopției interne;
realizarea sau după caz asigurarea asistenței de specialitate pentru informarea persoanei sau familiei potențial adoptatoare cu privire la nevoile și caracteristicile copilului, pe toată durata derulării procedurii lor de adopție;
asigurarea de sprijin și asistența de specialitate adoptatorilor în perioada postadopție, adaptate nevoilor acestora, inclusiv în situația desfacerii sau constatării nulității adopției;
Activitățile desfășurate de către organismele private, destinate familiei biologice a copilului al cărui plan de protecție are ca finalitate adopția internă, sunt:
informarea părinților firești și a familiei extinse cu privire la modificarea planului individualizat de protecție și includerea adopției interne ca finalitate a acestuia;
informarea și consilierea părinților firești cu privire la condițiile de exprimare a consimțământului la adopția copilului, modul de realizare, efectele produse și termenul de revocare;
realizarea dacă este cazul a unor rapoarte în care se notifică atitudinea,comportamentul sau eventualele fapte ale părintelui de natură a proba refuzul abuziv al acestuia de a-și exprima consimțământul la adopție;
informarea părintelui sau a familiei biologice cu privire la încheierea adopției.
E. Serviciul de stare civilă
Acest Serviciu de stare civilă competent potrivit legii, are unele atribuții în materie de adopție:
pe baza hotărârii judecătorești irevocabile de încuviințare a adopției, Serviciul de stare civilă competent întocmește în condițiile legii un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții firești. Vechiul act de naștere se va păstra, menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.
În actul de stare civilă se înscriu modificările cu privire la starea civilă a persoanei, în anumite cazuri între care și adopția,desfacerea sau declararea nulității acesteia.
PRECIZARE:
Numai o parte din atribuțiile organelor administrației publice sau ale organismelor private autorizate interesează formarea adopției, în urma parcurgerii unei perioade procedurale.
În acest fel, intervenția statului în formarea adopției îmbracă forme diferite, constituind atribuțiile statului, rolul acestuia în încheierea adopției, fără de care actele juridice ale părților în vederea adopției nu valorează adopția. Adopția presupune două elemente constitutive: raportul privat; controlul statului. S-a mai spus că adopția presupune două operații juridice: actul părților în vedere adopției; încuviințarea adopției.
4. Aspecte procedurale comune
În cadrul procedurii judecătorești a adopției se deosebesc următoarele aspecte:
A.Competența jurisdicțională materială;
B.Competența teritorială;
C.Atribuțiile instanței de judecată și procedura judecătorească
D.Înregistrarea adopției;
A.Competența jurisdicțională materială.
Potrivit art.61 alin.3,4 din Legea 273/2004, cererile de deschidere a procedurii adopției interne, cererile de încredințare a copilului în vederea adopției și cererile de încuviințare a adopției se judecă în primă instanță de către tribunale.
În acest sens, având în vedere gradul instanței competente, care are mai multe posibilități de informare decât judecătoria, constituie o garanție în plus pentru evitarea erorilor în cursul procedurii adopției, deci se urmărește respectarea interesului superior al adoptatului.
B.Competența teritorială.
Cererile necesare desfășurării procedurii adopției, introduse prin Legea 273/2004 sunt de competența instanțelor judecătorești române, dacă cel puțin una dintre părți are domiciliul în România.
În procesele privind încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne, încredințarea în vederea adopției și privind încuviințarea adopției, instanțele judecătorești române sunt competente în mod exclusiv, dacă cel care urmează a fi adoptat are domiciliul în România și este cetățean român sau străin fără cetățenie.
Cererile precizate mai sus sunt de competența tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului. Cauzele pentru judecarea cărora nu se poate determina instanța competentă se judecă de către Tribunalul București.
C.Atribuțiile instanței de judecată și procedura judecătorească.
Instanța competentă are următoarele atribuții privind:
1. Încuviințarea deschiderii procedurii adopției:
– verifică dacă planul individualizat de protecție stabilește necesitatea adopției interne și dacă părinții copilului sau tutorele își exprimă consimțământul la adopție. Instanța poate trece peste refuzul părinților firești sau după caz al tutorelui de a consimți la adopția copilului, dacă se dovedește prin orice mijloc de probă că aceștia refuză în mod abuziv să-și dea consimțământul, și instanța apreciază că adopția este ăn interesul superior al copilului.
– verifică îndeplinirea condiției exprimării consimțământului părinților firești și apreciază dacă deschiderea procedurii adopției interne este în interesul superior al copilului, în situația în care pentru acesta s-a luat măsura instituirii tutelei;
– dacă în termen de un an de la încuviințarea deschiderii procedurii adopției, Direcția nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare pentru copil și nu a inițiat procedurile în vederea realizării unei adopții interne, va solicita instanței judecătorești în funcție de finalitatea planului de protecție fie menținerea, modificarea sau încetarea măsurii de protecție a copilului, fie încuviințarea unei noi proceduri de deschidere a adopției.
2. Încuviințarea încredințării în vederea adopției:
– la sesizarea Direcției de la domiciliul copilului, instanța încuviințează încredințarea acestuia în vederea adopției pe o perioadă de 90 de zile pentru a aprecia asupra relațiilor de familie care s-ar stabili dacă adopția ar fi încuviințată;
– poate dispune prelungirea măsurii încredințării;
– revocă măsura încredințării copilului, la sesizarea Direcției de la domiciliul adoptatorului sau familiei adoptatoare care a constatat neadaptarea copilului în noul mediu familial sau pentru existența altor motive.
3.Pe baza rapoartelor finale ale Direcției de la domiciliul adoptatorului, a actelor depuse de părți și a celorlalte acte de la dosar instanța încuviințează adopția printr-o hotărâre irevocabilă.
Instanța apreciază dacă există motive temeinice pentru încuviințarea adopției deși diferența de vârstă dintre adoptator și adoptat este mai mică de 18 ani.
În cazul adopției internaționale a copilului cu domiciliul în România de către bunicul acestuia care domiciliază în străinătate, instanța se va pronunța asupra cererii de încuviințare a adopției având în vedere ca adoptatul să poată beneficia în statul primitor de garanțiile și normele echivalente existente în cazul unei adopții naționale.La pronunțarea asupra cererii de încuviințare a adopției, instanța judecătorească va avea în vedere și documentele care atestă îndeplinirea acestei obligații.
Cererile prevăzute de legea 273/2004 se judecă în primă instanță potrivit regulilor prevăzute în Cartea III-Dispoziții generale privitoare la procedurile necontencioase-din Codul de procedură civilă și sunt scutite de taxa judiciară de timbru și se soluționează cu celeritate.
Aceste cereri se soluționeazăde complete specializate ale instanțelor judecătorești, în Camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului.
Hotărârile prin care se soluționează aceste cereri nu sunt supuse apelului. Aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs, care suspendă executarea. Ele pot fi supuse și celorlalte căi de atac, în măsura în care nu există incompatibilitate cu reglementarea specială în materie de adopție.
Instanța poate administra orice probe admise de lege.
La judecarea cererii referitoare la deschiderea procedurii adopției interne a copilului, precum și a cererii de încredințare în vederea adopției, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, este obligatorie.
Consimțământul copilului se cere în instanță în mod obligatoriu la încuviințarea adopției.În situația în care instanța hotărăște în contradictoriu cu opinia exprimată de copil, aceasta este obligată să motiveze rațiunile care au dus la înlăturarea opiniei copilului.
Judecarea cererilor referitoare la deschiderea procedurii adopției interne a copilului se face cu citarea părinților firești sau tuturelui copilului și a Direcției în a cărei rază teritorială domiciliază copilul.
Judecarea cererilor de încredințare în vederea aedopției interne, precum și a celor de încuviințare a adopției se face cu citarea adoptatorului sau familiei adoptatorului, a Direcției de la domiciliul copilului și a Direcției de la domiciliul adoptatorului.
Judecarea cererilor de încuviințare a adopției persoanei majore de către persoana sau familia care a crescut-o în timpul minorității se face cu citarea acestora.
Judecarea cererilor de încuviințare a adopției copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv se face cu citarea adoptatorului și a părinților firești ai adoptatului
D. Înregistrarea adopției.
Pe baza hotărârii irevocabile de încuviințare a adopției,serviciul de stare civilă competent va întocmi,în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului,în care adoptatorii vor fi trecuti ca fiind părinții săi firești; vechiul act de naștere se va păstra menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.
În noul act de naștere al copilului,ca loc al nașterii se trece denumirea unității administrativ-teritoriale unde își are sediul autoritatea administrației publice locale care întocmește actul.
Problema care se poate ridica este aceea de a ști care este serviciul de stare civilă competent pentru întocmirea noului act de naștere,în condițiile în care instanța competentă teritorială pentru încuviințarea adopției este aceea de la domiciliul copilului, iar legea actelor de stare civilă nr.119/1996 prevede în art 26, alin. 1 că serviciul de stare civilă competent este cel în a cărui rază teritorială se găsește domiciliul adoptatorului sau unde se află instanța de ocrotire în cazul copiilor aflați în îngrijirea acesteia.
Dacă adoptatorul este străin sau cetățean român cu domiciliul(reședința) în străinătate, serviciul competent este în raport de domiciliul adoptatului sau de sediul instituției de ocrotire pentru copiii aflați în îngrijirea acesteia.
2.3. Condiții speciale pentru încheierea adopției internaționale
Pentru alinierea legislației naționale la convențiile internaționale privind adopția la care Romania este parte, s-au luat măsuri în acest sens prin instituirea unor condiții speciale, iar, în scopul împiedicarii traficului de copii s-a limitat pe cât posibil sfera de persoane care pot adopta copii cetațeni români sau fără cetățenie, dar care au domiciliul în România.Aceste restricții cu privire la dreptul de a adopta sunt prevăzute în art.39 din Legea 273/2004 în care se specifică că încuviințarea adopției internaționale pentru copilul care domiciliaza în Romania se poate face numai în situația în care adoptatorul sau numai unul dintre sotii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului.
Pentru cazurile de adopție, în care adoptatul are domiciliul în străinătate, iar adoptatorul sau familia adoptatoare are domiciliul în România, art. 42 din Legea 273/2004 face trimitere la dispozițiile art. 30-33 din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.Astfel conform art.30 din Legea 105/1992 condițiile de fond cerute pentru încheierea adopției sunt cele stabilite de legea națională a adoptatorului si a celui ce urmeaza a fi adopat. Aceștia trebuie să îndeplinească și condițiile care sunt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare din legile naționale, cea a adoptatorului si cea a adoptatului, în cazul adopției de către soți împreună, legea aplicabilă condițiilor de fond este legea care cârmuiește efectele casatoriei, potrivit art. 20.
Aceeași lege se aplică și dacă unul dintre soți adoptă copilul celuilalt, iar forma adopției este supusă legii statului pe teritoriul căruia se încheie.
O persoană care domiciliază în străinatate poate adopta un copil cu domiciliul în Romania numai dacă acestuia i s-a eliberat un atestat de către autoritațile centrale competente din statul primitor sau organizațiile sale acreditate si autorizate.
Atestatul se emite ca urmare a cererilor persoanelor care doresc să adopte un copil din România. Aceste cereri sunt trimise Oficiului Român pentru Adopție prin intermediul autorităților centrale competente, autorităților desemnate cu atribuții în domeniul adopției internaționale sau prin intermediul organizațiilor sale acreditate în acest sens din statul de primire, după cum statul este sau nu parte la Convenția de la Haga în materie de adopție. Organele acreditate în statul de primire să desfășoare activități în domeniul adopției internaționale trebuie să fie autorizate și de către Oficiul Român pentru Adopție în conformitate cu metodologia aprobată prin hotărâre de Guvern.
Pe lângă aceste condiții impuse organelor abilitate să desfășoare activități în domeniul adopției internaționale, transmiterea cererilor de către acestea si luarea în evidență de către Oficiu se face numai dacă prin acestea se certifică îndeplinirea anumitor condiții de către adoptator:
– adoptatorul îndeplinește condițiile de eligibilitate pentru adopție și este apt să adopte în conformitate cu legislația aplicabilă în statul primitor;
– adoptatorul a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopției în statul primitor;
– este asigurată urmărirea evoluției copilului după adopție pe o perioadă de cel puțin doi ani;
– sunt asigurate serviciile postadopție pentru copil si familie în statul primitor.
Drept urmare, cererea adoptatului transmisă Oficiului trebuie însoțită de anumite acte:
– un raport întocmit de autoritățile competente, din statul primitor cuprinzând informații cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea și aptitudinile lor de a adopta, situația lor personală, familială, materială și medicală, mediul social, motivele ce îi determină să adopte un copil din România, precum și cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopție;concluziile raportului vor fi susținute prin documente eliberate de autoritățile competente din statul primitor;
-certificatele de naștere și căsătorie precum și actele de identitate ale persoanelor ce doresc să adopte;
-cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;
-raportul medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;
-actul din care să rezulte că există garanția ca adoptatul are posibilitatea să intre și să locuiască permanent în statul primitor;
Documentele mai sus menționate vor fi prezentate în original și însoțite de traducere legalizată în limba română.
Cererea de încuviințare a adopției se transmite instanței judecătorești de către Oficiu.Instanța judecătorească română va încuviința adopția numai după analizarea raportului Direcției din care să rezulte existența unor solicitări similare din partea rudelor copilului până la gradul IV cu domiciliul în România.
Adopția internațională are aceleași efecte ca și în cazul unei adopții internaționale și este urmată de deplasarea copilului pe teritoriul statului primitor. În cazul adopției internaționale se apică aceleași reguli procedurale cu privire la judecată ca și în cazul adopției naționale
Oficiul are obligația de a se asigura că adoptatul va beneficia în statul primitor de garanțiile și normele echivalente acelora existente în cazul unei adopții nationale
Pe baza hotărârii judecătorești irevocabile de încuviințare a adopției, Oficiul eliberează un certificat care atestă că adopția este conformă normelor Convenției de la Haga în materie de adopție și tot în baza acestei hotărâri judecătorești irevocabile adoptatul însoțit de adoptator, în condiții de siguranță se poate deplasa în statul primitor
Oficiul are obligația să urmărească evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și adoptator cel puțin doi ani după încuviințarea adopției, prin intermediul autorității centrale competente sau al organizațiilor acreditate ori autorizate de statul primitor, în acest sens solicitându-le transmiterae de rapoarte trimestriale.
Dacă ulterior încuviințării adopției adoptatorul îsi stabilește domiciliul în România, urmărirea evoluției copilului cade în sarcina Direcției de la domiciliul adoptatului.
CAPITOLUL III
EFECTELE ADOPȚIEI
3.1. Filiația și rudenia civilă (prin adopție)
În capitolul consacrat rudeniei, s-a arătat că noțiunea de rudenie înfățișează legătura de sânge dintre două sau mai multe persoane, care coboară unele din altele, sau care, fără a descinde unele din altele, au un ascendent comun.
Rudenia este în primul rând legătura de sânge, dar efectele ei sunt atribuite de lege și raporturilor care izvorăsc din adopție și care pot fi denumite raporturi de rudenie civilă. În acest din urmă caz, legătura de rudenie nu se mai întemeiază pe comunitatea, de sânge.
S-a subliniat din literatura de specialitate că rudenia civilă izvorâtă din adopțieeste principalul efect juridic al adopției și constituie nașterea unor raporturi juridice de rudenie care, neizvorând din filiația firească, adică din faptul nașterii, ci printr-o ficțiune a legii, au fost numite raporturi de rudenie legală sau civilă.
Deosebirea dintre filiație și rudenia civilă
Adopția stabilește filiația între cel care adoptă și copil, precum și rudenia între copil și rudele adoptatorului. În legătură cu acest text se ridică unele probleme:
textul nu prevede expres că descendenții adoptatului sunt în raporturi de filiație cu adoptatorul ori de rudenie cu acesta.
Soluția afirmativă se impune, deoarece în sens larg, filiația desemnează un șir neântrerupt de nașteri, care leagă o persoană de un strămoș al ei, un șir neântrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil. În sens restrâns, filiația este raportul de descendență între un copil și fiecare dintre părinții lui.
Dar, rudenia în linie directă este aceea dintre persoane care coboară unele din altele, fie în mod nemijlocit, în sensul că persoana este copilul celeilalte, fie în mod mijlocit, indirect, în sensul că persoanele nu sunt născute una din alta, dar între ele există un șir neîntrerupt de nașteri, un șir neîntrerupt de persoane în care s-a stabilit prin faptul nașterii, legătura de la părinte la copil. Sunt rude în linie directă tatăl, fiul, nepotul de fiu. Dacă textul folosește noțiunea de filiație în sens restrâns, atunci descendenții adoptatului sunt rude în linie directă cu adoptatorul.
Textul nu prevede expres că descendenții adoptatului devin rude cu rudele adoptatorului.
Soluția se impune în mod afirmativ, deoarece numai astfel rudenia creată prin adopție este asimilată cu rudenia firească, iar un text care să prevadă, din acest punct de vedere contrariul, nu există. Prin urmare, descendenții adoptatului devin rude cu rudele adoptatorului. Față de ascendenții adoptatorului, descendenții adoptatului sunt rude în linie directă descendentă.
Textul prevede că rudenia se stabilește între copil și rudele adoptatorului. Față de cele arătate, înseamnă că rudenia care se stabilește prin adopție, dacă termenul de filiație este folosit în sens restrâns, există între adoptat și descendenții lui, pe de o parte și rudele adoptatorului, pe de altă parte.
Asimilarea filiației și rudeniei din adopție cu filiația și rudenia
În principiu există această asimilare. În privința unora dintre efectele juridice produse în cele două situații există, însă, deosebiri. Astfel:
recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, după ce acesta a decedat de către tatăl său, se poate face numai dacă acesta a lăsat descendenți firești; Recunoașterea nu poate avea loc dacă acel copil are descendenți prin adopție.
Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să continue a acorda întreținere copilului, cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești, nu și cei prin adopție, au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie.
Cel care a luat un copil spre creștere, fără a întocmi formele cerute pentru adopție, are obligația să-l întrețină, cât timp copilul este minor, însă numai dacă părinții firești, deci nu și cei adoptivi, au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie.
Donația nu se revocă în condițiile art. 836 C.Civil, dacă ulterior acesteia, donatorul a adoptat un copil, deoarece această categorie de copii nu se include în enumerarea limitativă a textului menționat (copil din căsătorie, cel din afara căsătoriei, fie chiar postum).
Relațiile dintre adoptat și părinții săi firești și rudele acestora
Potrivit art.50 alin.3 din Legea 273/2004, în momentul stabilirii filiației prin adopție, filiația dintre copil și părinții săi firești încetează. În legătură cu acest text se impun următoarele precizări:
data producerii ori stabilirii filiației prin adopție, este data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției, adică aceeași când se stabilește filiația prin adopție, deci cele două date se suprapun, încetează o filiație și începe alta, adică cea prin adopție.
Descendenții adoptatului nu se mai află în raporturi de rudenie firească cu părinții firești ai adoptatului, pe aceeași dată cu încetarea filiației firești a adoptatului. Soluția rezultă din art.53 alin.5 care prevede că se întocmește un nou act de naștere al adopatului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești, desigur cu consecințele care decurg din aceasta. Pe de altă parte, potrivit principiului simetriei, descendenții adoptatului devin rude în linie directă cu adoptatorul și încetează rudenia în linie directă cu părintele firesc, față de care încetează filiația adoptatului;
Descendenții adoptatului încetează de a mai fi rudă cu rudele părintelui său firesc, devenind rudă cu rudele părintelui adoptiv. În consecință, drepturile și îndatoririle izvorâte din filiație între cel adoptat (și descendenții săi) și părinții firești și rudele acestora încetează. Se menține însă impedimentul la căsătorie rezultând din rudenie (art.50 alin.4). Serviciile publice specializate pentru protecția copilului, precum și ofițerii de stare civilă au obligația de a urmări respectarea impedimentelor la căsătorie. Prin urmare, legăturile de rudenie firească, încetează între adoptat și descendenții săi pe de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte.
3.2. Drepturile și îndatoririle părintești
Trecerea drepturilor și îndatoririlor părintești de la părinții firești la părinții adoptivi.
Acest efect se produce în cazul adopției unei persoane care nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, de regulă minorul.
Adoptatul intră în familia adoptatorului, locuiește cu acesta, care este dator să-l crească și să-l educe pentru a se putea integra în societate. De aceea, este normal ca drepturile și îndatoririle părintești să treacă de la părinții firești la cei adoptivi. Astfel, conform art.51 alin.1 al Legii273/2004, adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui firesc față de copilul său. Soluția rezultă din art.59 alin.2 al Legii 273/2004, care prevede că la desfacerea adopției, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, dacă instanța nu decide instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecție specială a copilului, ceea ce înseamnă că le-au puierdut prin efectul adopției.
În același sens, art. 97, alin. 1 Codul Familiei dispune că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi dacă aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. În consecință prevederile stabilite pentru ocrotirea minorului prin titlul III, cap. I din Codul Familiei sunt aplicabile și copilului adoptat.
S-a decis că adoptatul dobândește un drept locativ propriu. Devenind major, adoptatul nu poate fi evacuat, chiar dacă părintele adoptatului se mută în casă proprie sau ca urmare a căsătoriei încheiate ulterior. Părinții firești nu rămân complet dezinteresați de soarta copilului. Se admite că ei au dreptul de a cere desfacerea adopției, dacă aceasta este în interesul minorului.
Adoptatul are față de adoptator, drepturile și îndatoririle de orice natură pe care le are orice persoană față de părinții ei firești.
Adoptatorii au obligația să informeze copilul că este adoptat , de îndată ce vârsta și gradul de maturitate ale acestuia o permit.
2.Adopția de către soț a copilului firesc al celuilalt soț
O situație deosebită există în cazul în care cel ce adoptă este soțul părintelui firesc al adoptatului. Potrivit art51 alin.2 al Legii 273/2004, în această situație, având în vedere relațiile dintre soți și în scopul menținerii unității familiei, drepturile și îndatoririle părintești aparțin celui care adoptă și părintelui firesc căsătorit cu acesta.
Ei le vor exercita în conformitate cu art. 97 și 98 Codul Familiei.
3. Decăderea adoptatorului din drepturile părintești
Părinții adoptatori- sau numai unul dintre ei – pot fi decăzuți din drepturile părintești dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită de felul de exerciatare al drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învățarea sau pregătirea profesională a copilului minor nu se fac în spirit de devotament față de România (art. 109 Codul Familiei).
Decăderea ambilor adoptatori din drepturile părintești sau decăderea adoptatorului din aceleași drepturi, în cazul în care există un singur adoptator, înseamnă desfacerea adopției.
Această soluție este dată în interesul adoptatului căci decăderea se poate ridica de către instanța judecătorească în condițiile art. 112 Codul Familiei. În cazul decăderii ambilor adoptatori din drepturile părintești, instanța judecătorească ce pronunță decăderea, trebuie să decidă cu privire la exercițiul drepturilor părintești pe timpul cât durează decăderea.
Această soluție este dată prin asimilare cu art 59 alin.2 al Legii 273/2004, care prevede că la desfacerea adopției, părinții firești redobândesc drepturile și îndatoririle părintești numai dacă instanța nu decide o altă măsură de protecție a copilului, aceasta putând fi luată și în cazul decăderii adoptatorilor sau adoptatorului din drepturile părintești. În cazul în care numai unul dintre adoptatori este decăzut din drepturi, celălalt adoptator va avea singur exercițiul acestor drepturi.
Într-adevăr, în situații excepționale, dacă părinții sau unul din aceștia (care pot fi și adoptivi) pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părintești sau prin neglijența gravă, în asemenea situații instanța poate lua măsura plasamentului în regim de urgență alături de cea a plasamentului. Direcția decide plasamentul copilului în regim de urgență la o persoană, familie, asistent maternal profesionist sau într-un serviciu de tip rezidențial.Pe durata plasamentului în regim de urgență drepturile și îndatoririle părintești se suspendă, fiind exercitate de cel la care copilul a fost plasat. Iar la art. 109 Codul Familiei, se prevede că dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, instanța judecătorească la cererea autorității tutelare, va propune decăderea părintelui din drepturile părintești.
În termen de 48 de ore de la măsura instituirii plasamentului Direcția sesizează instanța pentru a decide cu privire la: înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parțială din exercițiul drepturilor părintești precum și cu privire la exercitarea drepturilor părintești.
Plasamentul copilului se poate face la o persoană sau familie, sau asistent maternal profesionist sau într-un serviciu de tip rezidențial.Instanța judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunțe cu privire la redarea exercițiului drepturilor părintești.De asemenea măsura plasamentului are un caracter temporar.
4. Adoptatorii divorțați
Dacă soții adoptatori divorțează, se aplică în privința relațiilor dintre ei și minorul adoptator, prin asemănare, prevederile legale cu privire la desfacerea căsătoriei pentru cazul când există copii minori (art. 42-44 Codul Familiei).
3.3. Numele de familie al adoptatului
Numele dobândit de adoptat
Prin adopție, adoptatul dobândește numele de familie al adoptatorului. Când adopția este făcută de doi soți și aceștia au nume nume comun, adoptatul dobândește acest nume.
Se procedează în acelaș fel și în cazul în care un soț adoptă copilul celuilalt soț (ambii soți având nume comun). Dacă soții nu au nume de familie comun, adoptatorii vor stabili numele pe care adoptatul urmează să-l poarte: numele unuia dintre adoptatori ori numele lor reunite.
Acest nume trebuie declarat la încuviințarea adopției (art.53 alin.2). În caz că adoptatorii nu cad la învoială cu privire la acest nume, va decide instanța. În toate cazurile, hotărârea de încuviințare a adopției trebuie să arate numele de familie pe care urmează să-l poarte adoptatul.
Schimbarea numelui de familie al adoptatorului
În situația în care soții adoptatori își schimbă numele de familie, adoptatul minor dobândește și el numele de familie schimbat dacă soții s-au înțeles în acest sens și s-a făcut cerere de schimbare al numelui minorului. Pentru minor, cererea de schimbare a numelui de familie se face, după caz, de către soții adoptatori sau cu încuviințarea autorității tutelare de către tutore. Cererea se semnează și de către copil dacă acesta a împlinit 14 ani.
În cazul în care părinții adoptatori nu se înțeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, decide autoritatea tutelară. Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere odată cu schimbarea numelui de familie al părinților adoptatori sau pentru motive temeinice și separat.
Dacă unul dintre părinții adoptatori își schimbă numele de familie, soții se pot înțelege cu privire la numele de familie al minorului, care urmează a fi purtat, în care scop se va face cererea de schimbare a numelui copilului. În caz de neînțelegere a soților în această privință, decide autoritatea tutelară. În toate situațiile, organul competent va da o decizie motivată de admitere sau respingere a cererii de schimbare a numelui de familie.
Pentru motive temeinice, instanța, încuviințând adopția la cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare și cu consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.
Numele soțului adoptat
În legătură cu art. 28 Codul Familiei se pune problema de a ști ce nume va lua soțul care are nume comun cu celălalt soț, dar care este adoptat în timpul căsătoriei. În cazul adopției unei persoane căsătorite care poartă un nume comun în timpul căsătoriei, soțul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț acordat în fața instanței care încuviințează adopția. Dacă soțul adoptat rămâne cu numele comun, iar căsătoria se desface prin divorț, acel soț nu va lua numele pe care l-a avut înainte de căsătorie, în sensul art. 40 alin 3 Codul Familiei, ci numele adoptatorului, deoarece trebuie să dispară toate urmele rudeniei firești.
Nimic nu se poate opune ca fostul soț adoptat să poarte după divorț, în condițiile art. 40 alin. 1 Codul Familiei, numele comun din timpul căsătoriei, deci nu numele adopatorului (după decesul celuilalt soț).
3.4. Domiciliul și locuința adoptatului
Domiciliul adoptatului
În acest sens se vor aplica, prin asemănare, prevederile art. 100 și 102 C. Fam.
În consecință, și cele ale art. 14 Dec. Nr. 31 din 1954, art. 97, alin. 1 C. Fam.
În consecință, domiciliul minorului adoptat este la părinții adoptatori sau la aceia dintre adoptatori la care locuiește.
Minorul adoptat încredințat de către instanța judecătorească unei a treia persoane, are domiciliul la adoptatori, iar dacă aceștia au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, decide instanța judecătorească. În cazul în care numai unul dintre părinții adoptatori reprezință pe adoptat, sau îi încuviințează actele, domiciliul adoptatului este la acel părinte.
Pe durata încredințării copilului în vederea adopției, domiciliul acestuia se află la persoana sau familia căreia i-a fost încredințat.Pe durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidențial care îl are în îngrijire.
Aceeași este soluția în cazul plasamentului la o persoană fizică sau juridică, și deci domiciliul copilului este la persoana la care a fost dat în plasament (art. 13, alin. 2 din aceeași Ordonanță).
Prin urmare, dacă ar fi nevoie de un adoptat care s-ar încredința ori ar fi dat în plasament în condițiile Legii 272/2004, domiciliul copilului diferă doar în cazul deschiderii procedurii adopției și luării măsurii plasamentului.
Locuința adoptatului
În ceea ce privește locuința minorului adoptat, aceasta este la părinții săi. Dacă soții adoptatori nu locuiesc împreună, aceștia decid la care dintre ei va locui copilul. În caz că părinții adoptatori nu cad la învoială, decide instanța judecătorească ținând seama de interesele copilului după ce ascultă pe părinți și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani.
Autoritatea tutelară poate da încuviințarea adoptatului minor la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de 14 ani, să aibe locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii sau pregătirii profesionale (art. 102 Codul Familiei).
3.5. Cetățenia adoptatului
Redobândirea cetățeniei române prin adopție
În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 21 din 1991 privind cetățenia română, minorul străin sau fără cetățenie adoptat de un cetățean român sau adoptat de doi soți cetățeni români dobândește cetățenia română. Dacă numai unul din soți este cetățean român, cetățenia adoptatului se decide de adoptatori, de comun acord. În caz de neînțelegere instanța competentă să încuviințeze adopția decide asupra cetățeniei adoptatului.
Pierderea cetățeniei române prin adopție
Minorul cetățean român, adoptat de un cetățean străin pierde cetățenia română dacă după caz, adoptatorii sau adoptatorul solicită aceasta în mod expres și dacă adoptatorul este considerat potrivit legii străine, că a dobândit cetățenia străină (art. 29, alin 1 legea nr. 21 din 1991).
Schimbarea cetățeniei adoptatorului
Schimbarea cetățeniei române de către adoptator, produce efecte asemănătoare asupra cetățeniei adoptatului, ca și în cazul părinților firești.
3.6.Încetarea adopției
Adopția încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării nulității acesteia.
În situația în care adopția încetează ca urmare a declarării nulității acesteia, adoptatul redobândește numele de familie avut înainte de încuviințarea adopției.Deci, adopția se consideră că nici nu ar fi existat, între adoptat și fostul adoptator încetând orice fel de legătură, atât în privința numelui cât și a relațiilor de rudenie. Drept urmare, părinții firești redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, dacă instanța nu decide instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecție specială a copilului, reglementate prin Legea 272 din 21 iunie 2004.
Efectele încetării adopției ca urmare a nulității acesteia, se produc numai dacă hotărârea judecătorească de declarare a nulității acesteia rămâne irevocabilă, având putere de lucru judecat.Hotărârea se comunică Oficiului de către Direcție în vederea efectuării mențiunilor necesare în Registrul național pentru adopție, aceasta făcându-se în vederea unei bune gestionări care este una din funcțiile Oficiului ți în scopul apărării interesului superior al copilului.
Adopția poate înceta prin desfacere ca urmare a decesului adoptatorului sau a familiei adoptatoare și încuviințării unie noi adopții.Adopția poate înceta și din orice alt motiv.În acest caz efectele se produc, deci, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de încuviințare a noii adopții și implicit adoptatul pierde numele de familie al fostului adoptator și se stinge orice legătură de rudenie cu acesta și rudele sale.
CAPITOLUL IV.
ASPECTE PRACTICE ÎN MATERIE DE ADOPȚIE
4.1. Încuviințarea adopției
Curtea de Apel București
Secția a 3- civilă
Decizia nr. 1113/11.03.1999
La 26.09.1996 soții E.M. și E. P. au solicitat tribunalului încuviințarea adoptării minorei E.A.
La 01. 04. 1997 soțul decedează, dar soția neaducând la cunoștiința tribunalului această împrejurare, la 18. 06. 1997 tribunalul, prin sentință hotărăște încuviințarea adoptării minorei de către ambii soți.
Față de cele prezentate mai sus, reclamantul E. F. a chemat în judecată pe pârâta E.M., pentru a se constata nulitatea adopției E. A. incuviințată de tribunalul București prin decizia civilă nr. 410/18. 06. 1997, irevocabilă, numai cu privire la E. P. soțul decedat al pârâtei și tatăl reclamantului. Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1204/14. 12. 1998 a admis cererea, a constatat nulitatea adopției minorei E. A. născută la 13. 03. 1995 față de E. P. decedat la 01. 04. 1997, motivând că una din condițiile de fond ale adopției este capacitatea de exercițiu a celui care adoptă la data rămânerii definitive a hotărârii de încuviințare a adopției, lucru de care beneficiază doar persoana în viață. Instanța a considerat că nu este suficient consimțământul dat la notariat anterior sesizării instanței.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta E. M., considerând-o nelegală și netemeinică deoarece nu este prevăzut în lege obligația ca adoptatorul să aibă capacitate deplină de exercițiu la data rămânerii definitive a hotărârii, făcându-se o confuzie prin asimilarea datei pronunțării sentinței de încuviințare a adopției cu data rămânerii definitive.
Se apreciază că, această capacitate deplină de exercițiu a adoptatorului trebuie să existe în momentul declarației autentice dată de aceasta privind consimțământul și felul adopției, deoarece potrivit art. 948 Cod. Civil, „consimțământul trebuie să existe în momentul întocmirii actului juridic civil”. Consimțământul a fost dat de defunct, iar acesta nu a revenit pe parcursul procesului până la deces, de aceea nu se poate reține, că în cauză operează o nulitate absolută ci eventual o nulitate relativă care însă nu poate fi invocată decât de adoptator și nu de reclamant.
Pârâta solicită instanței casarea horărârii și respingerea acțiunii.
În conformitate cu prevederile legale instanța competentă va respinge cererea pârâtei E.M., deoarece în cauză nu se poate vorbi nici de nulitate relativă, iar interesul protejat prin adopție este unul general, al minorului, de aceea au fost impuse o serie de condiții de fond și formă pe care să le îndeplinească persoana care vrea să adopte și care să fie confirmate ca existente și legale de către instanță.
Potrivit art. 274 Cod de procedură civilă, urmează ca E. M. să plătească lui E. F. cheltuieli de judecată.
4.2. Scopul în care se încuvințează
Decizia Secției civile nr. 595 din 28 februarie 1991
La 18 decembrie 1990, D.P.S. Și R.A.S., cetățeni americani, au solicitat încuviințarea adopției cu efecte depline a minorilor C.A. Și C.A. –gemeni-, născuți la 26 noiembrie 1990, din părinții C.P. și C.Fr.G.
Prin sentința civilă nr. 1 din 3 ianuarie 1991, Tribunalul Județean Argeș- secția civilă a admis acțiunea și a încuviințat adopția celor doi minori de către reclamanți.
În contra acestei sentințe, Procuratura Județeană Argeș a delarat recurs, susținând, în esență, pe de o parte, că părinții adoptatori mai au în îngrijire încă 8 copii, cărora, în raport chiar de veniturile lor, nu ar putea să asigure și întreținerea celor doi copii adoptați, iar, pe de altă parte, nici locuința, care se compune din 5 camere – dormitoare cu anexe, nu este de natură să asigure condiții optime pentru întreaga familie.
Motivele de casare invocate nu sunt întemeiate.
În ceea ce privește numărul de copii minori pe care părinții înfietori îi mai au în îngrijire, este de reținut că aceștia sunt în număr a 5 și nu de 8, cum greșit se susține în recursul declarat în cauză.
Este de remarcat că mama adoptivă, deși avea dintr-o căsătorie anterioară 5 copii, în îngrijirea ei se află în fapt numai 3 copii minori, ceilalți doi fiind majori și realizând venituri proprii din mincă, iar tatăl adoptator are în îngrijirea sa numai 2 copii minori din cei trei dintr-o căsătorie anterioară, unul din copii aflându-ser la fosta soție, așa cum reiese din ancheta socială (în limba engleză), din cuprinsul căreia, cu ocazia traducerii s-a omis un paragraf.
Așadar, părinții adoptatori mai au în îngrijire 5 copii minori.
Referitor la situația materială a acestora, este de menționat că adoptatorul D.P.S., absolvent al Universității B.Y., în calitate de operator al unei companii de marketing, conduce un serviciu de aprovizionare socială de 24 de ani, realizând un venit de 6-7000 $ lunar, iar adoptatoarea R.A.S. este proprietară a unei firme și realizează venituri de 3-4000 $ lunar.
Separat de aceasta, familia mai are diferite investiții în afaceri de 575.000 $, economii în depuneri de 35.000 $ și imobilul în valoare de 410.000 $.
Cu privire la casa în care locuiesc adoptatorii, aceasta se compune din 5 dormitoare, 3 camere de zi, 2 bucătării, 2 băi și alte anexe precum și o piscină, fiind situată într-un cartier rezidențial.
Și sub acest aspect, se constată, deci, că aceștia oferă condiții optime de locuit pentru toți membrii familiei.
Potrivit art. 66 din Codul Familiei, adopția se face în interesul celui adoptat, iar, în conformitate cu art. 20 din Convenția cu privire la drepturile copilului (Națiunile Unite 1990), orice copil care este lipsit, temporar sau definitiv, de mediul său familial, care în propriul său interes, nu poate să fie lăsat în acest mediu, are dreptul la protecție și un ajutor special din partea statului, care poate fi acordat, printre altele, și sub forma adopției.
De asemenea, potrivit art. 21 din aceeași Convenție, în cazul adoptării de către străini, se va avea în vedere ca minorii să beneficieze de garanțiile și normele echivalente pe plan național de statul care acceptă astfel de adopții.
Instanța de fond a verificat temeinic toate condițiile de fond și de formă prevăzute de art. 66-71 din Codul Familiei și de legea nr. 11/1990 privind încuviințarea adopției, pentru a putea stabili dacă adopția s-a făcut în interesul minorilor.
Față de cele arătate, sentința atacată cu recurs se verifică a fi legală și temeinică, astfel că recursul declarat în cauză urmeză a se respinge ca nefondat.
4.3 Condiția vârstei adoptatorului
Decizia secției civile nr. 578 din 27 martie 1992.
Prin sentința civilă nr. 96, pronunțată la 25 iulie 1991, Camera de Consiliu, Tribunalul Județean Maramureș a admis cererea formulată de H.N.D.C. și P.E.E.M., cetățeni belgieni, în contradictoriu cu K.M., cu primăria comunei Ulmeni și Pefectura Județeană Maramureș și a încuviințat adopția cu efecte depline a minorei K.A.M., născută la 3 septembrie 1988 în orașul Baia Mare, în afara căsătoriei.
S-a încuviințat totodată ca minora să poarte numele „H”.
Împotriva sentinței menționate, a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, Prefectura Județeană Maramureș, care a susținut că în raport de vârsta înaintată a adoptatorilor ți de faptul că aceștia mai au șapte copii, din care doi în întreținere, soluția nu este în interesul minorei a cărei adoptatre se cere, fiind de prezumat faptul că nu va avea asigurată în timp dezvoltarea fizică și morală, iar afecțiunea adoptatorilor va fi îndreptată preferențial către ceilalți copii.
Recursul este vădit nefondat.
Din punct de vedere legal, la încuviințarea adopției este determinant interesul copilului.
În același timp însă, aprecierea interesului copilului trebuie să se facă atât de autoritatea tutelară cât și de instanță, în cadrul și în limitele dispozițiilor legale.
Aceasta conduce la obligația verificării condițiilor de fond ale adopției prin prisma unor criterii obiective.
Or, în afara excepțiilor prevăzute, potrivit legii, nu pot adopta decât persoanele majore și care sunt cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât cel ce urmează a fi adoptat. Dacă prevederea vârstei minime a adoptatorului fiind în strânsă concordanță cu capacitatea de exercițiu și de aceea o condiție imperativă, trebuie obligatoriu cenzurată, nu același lucru se poate reține cu privire la vârsta maximă care fiind nelimitată nu poate conduce la refuzul încuviințării adopției, decât în condiții excepționale netăgăduit dovedite, din care să rezulte că vârsta înaintată constituie o piedică pentru îndeplinirea scopului adopției și anume satisfacerea interesului adoptatului.
Ca urmare, stabilirea subiectivă a unei limite superioare de vârstă, contravine legii, firii și uneori motivației adopției care poate fi dictată de considerente exclusiv morale.
Este de precizat că în cauză nu se conturează nici un indiciu în sprijinul opiniei prefecturii recurente, dovedindu-se dimpotrivă că adoptatorii din punct de vedere medical și biologic, sunt apți să-și îndeplinească obligațiile părintești.
Și cea de a doua critică se plasează în sfera aprecierilor subiective ale recurente și a cadrului legal, împrejurarea că reclamanții având alți doi copii în întreținere nejustificând temerea că minora K.A. nu va avea asigurată aceeași afecțiune.
Probele administrate în cauză dovedesc dimpotrivă o mare grijă și atenție pentru crearea climatului de dezvoltare fizică și morală a copilului, nu numai din partea înfietorilor dar și a celorlalți membri ai familiei.
În consecință, recursul se va respinge ca nefondat.
4.4 Desfacerea adopției
Tribunalul București
Secția a 4-a civilă
Sentința nr. 629/28.10.1997
Numiții S.M. și S.N. au solicitat tribunalului, la data de 04.09.1997 să dispună desfacerea adopției numitei D.D., născută la data de 14.05.1972 în contradictoriu cu adoptatorii D.G. și D.N.
Reclamanții și-au motivat acțiunea, susținând că, ei sunt părinții firești ai adoptatei, și ca urmare a deteriorării relațiilor firești cu părinții adoptativi, aceasta a revenit la domiciliul lor, încă din 1994.
În conformitate cu prevederile legale tribunalul va respinge cererea reclamanților, având în vedere lipsa de calitate procesuală activă a acestora.
Părinții firești ai adoptatului nu pot solicita desfacerea adopției, în nici o situație.
Dacă adoptatul este major, interpretând textul legal, rezultă că acesta este singurul care poate cere desfacerea adopției, nici o altă persoană neavând calitate procesuală activă într-o astfel de cerere.
CAPITOLUL V.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE – FERENDA
Adopția este o măsură de ocrotire a copilului minor, prin care se oferă posibilitatea unei familii permanente copilului.
Ocrotirea copilului se realizează fie prin părinții lui, fie prin tutore. Legiuitorul român a reglementat situația minorilor aflați în situații speciale prin Legea 272/2004.
Prin adopție, copilul lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorilor, unde urmează a fi crescut ca și cum ar fi copilul firesc al acestora.
Ca un efect al adopției, după încheierea acesteia încetează filiația firească între adoptat și părinții lui firești, aceasta realizându-se între adoptat și adoptator.
Totodată între adoptat și rudele adoptatorului se stabilește legătura de rudenie, această legătură (realizându-se între ei) stabilindu-se și între descendenții adoptatului, adoptat și adoptator, precum și între descendenții adoptatului, adoptat și rudele adoptatorului.
Un alt efect al adopției este acela, al încetării rudeniei dintre copilul adoptat și rudele sale firești.
Ca o concluzie, adopția este concepută și reglementată ca o instituției asemănătoare ocrotirii părintești, fiind menită să înlocuiască pe părinții firești cu adoptatorii, ori de câte ori se găsesc persoane care doresc să adopte și care îndeplinesc cerințele legale pentru a deveni adoptatori.
Instituția adopției are și o finalitate de ordin social, contribuind la creșterea și educarea generației tinere pentru viață, asigurând dezvoltarea armonioasă a copilului și respectarea drepturilor fundamentale care-i sunt recunoscute. Interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopției, aceasta reprezentând esența adopției.
În prezent în legislația noastră, adopția este reglementată prin Legea 273/2004 Se pot sublinia o serie de îmbunătățiri principale ce se aduc legislației privind adopția și prin Legea 273/2004.
Marea reglementare ține seama de convențiile internaționale preluând soluțiile acestora pe de o parte, iar pe de altă parte cuprinde dispoziții care asigură colaborarea mai eficientă între organele cu atribuții în materia adopției din țara noastră. Aceasta introduce noi cerințe legale, cum ar fi: condiții de fond, impedimente la adopție, condiții de formă.
Rolul autorităților publice în încheierea adopției și în urma evoluției copilului sunt sporite. În acest sens se pot menționa:Oficiul Român pentru Adopții, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Organismele autorizate sunt reglementate și dobândesc atribuții în domeniul ocrotirii copilului prin adopție cu condiția înființării lor în condițiile legii. Legea 273/2004 reglementează un singur fel de adopție și anume adopția cu efecte restrânse, reglementată de Codul Familiei și de legea 11/1990, neregăsindu-se în noua viziune a legiuitorului în domeniul adopției.
Legiuitorul a adoptat o nouă etică în ceea ce privește adopția, în sensul că părintele tutorele sau alt ocrotitor legal al copilului nu poate pretinde sau primi foloase materiale în scopul încheierii adopției.
De asemenea adopția este interzisă și când intermedierea s-a făcut în scopul dobândirii unor foloase materiale necuvenite. Adopția produce efecte numai pentru viitor, de la data când hotărârea judecătorească prin care s-a încuviințat adopția rămâne irevocabilă.
În concluzie, consider că adopția a cunoscut o evoluție îmbucurătoare în perioada post – totalitară deoarece s-a ținut seama de principiile statului de drept și de reglementările internaționale la care România a aderat, realizându-se astfel o integrare din ce în ce mai bună în structurile europene ți ale întregii lumi.
Actuala legislație nu permite adopția unui copil cetățean român sau fără cetățenie cu domiciliul în România, decât dacă persoana sau o persoană din familia care dorește să adopte este bunicul copilului. Legiuitorul român ar trebui să permită și cetățenilor străini să adopte copiii față de care s-a deschis procedura adopției de către autoritățile competente din România, luând în considerare principiul interesului superior al copilului, prioritar în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului.
BIBLIOGRAFIE :
Secțiunea I. Acte normative.
Constituția României
Codul familiei
Codul civil
Codul de procedură civilă
Legea 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial nr. 557 din 23 iunie 2004
Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției(Monitorul Oficial
nr. 557/2004)
Legea 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopție
Legea 275/2004 pentru modificarea O.U.G. nr. 12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție
H.G. nr. 1442 din 2 septembrie 2004 privind serviciile și activitățile ce pot fi desfășurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopției interne (Monitorul Oficial nr.873/24.09.2004)
H.G. nr. 1434/2004 privind atribuțiile și regulamentul cadru de organizare și funcționare a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului
H.G. nr. 1432/2004 privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului
Legea nr. 105 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat(Monitorul Oficial nr. 245/1992)
Legea 11/1990 publicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 24.07.1995
Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă (Monitorul Oficial
nr. 282/1996)
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopției cu modificările ulterioare
Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice și juridice.
Decretul nr. 32/1954 de punere în aplicare a Codului familiei și a Decretului nr.31/1954
Secțiunea a II-a. Literatura de specialitate
Ion P. Filipescu – “Tratat de dreptul familiei”, Ed. All, Bucuresti 2001
Ion P. Filipescu – “Adopția și protecția copilului aflat în dificultate”, Ed. Al București, 1997
Ion P. Filipescu – “Drept internațional”, Ed. Procardia, București, 1993
Ștefan Cocoș – “Dreptul familiei”, Ed. Lumina Lex, București, 2003
Ștefan Cocoș – “Dreptul familiei”,Ed. Pro Universitaria, București, 2004
Ștefan Cocoș, C. Fălcușan, Alice Crăciun, Gabi Ungureanu, Laura Maierean“Culegere de acte normative și spețe”, Ed. Universul Juridic, București, 2002
Ștefan Cocoș, Laura Maierean – “Dreptul familiei – Culegere de spețe” – ediția a II-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2003
Ștefan Cocoș, Laura Maierean – “Dreptul familiei – Culegere de spețe”-ediția a III-a, Ed. Pro Universitaria ,București, 2004
T. R. Popescu – “Dreptul familiei- Tratat” vol. II, Ed. Didactică și pedagogică, Bucuresți, 1965
Albu, I. Regheni, P. A. Szabo – “Înfierea”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977
Ionașcu, M. N. Costin, M. Munteanu, V. Ursa – „Filiația și ocrotirea minorilor”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993
E. Barasch, A. Ionașcu, P. Anca, V. Economu, I. Nestor, I. Rucăreanu – „Rudenia în dreptul R. S. R”, Ed. Academiei, București, 1966
Gerard Cornu – „Droit civil – La famillie”, Montchrestien, Paris, 1994
E. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein – „Ocrotirea părintească”, Ed. Științifică, București, 1960
I. Albu – “Dreptul familiei”, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1975
S. Șerbănescu – „Codul familiei comentat și adnotat”, Ed. Științifică, 1963
Pricopi – „Dreptul familiei”, Ed. Fundația România de Mâine, București, 1995
Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache – „Dreptul Familiei”, Ed. All Beck, 1999
Mihaela Rauschi – „Adopția în dreptul internațional privat”, Ed. Ministerului de Interne, București, 2000
Secțiunea a III-a. Publicații.
Revista Dreptul
Ziarul „Jurnalul Național” din 23 ianuarie 2004
CUPRINS
Planul lucrării ……………………………………………………………..….2
Capitolul I Noțiuni introductive
1.1 Reglementarea adopției în dreptul românesc ……………….…………….…3
1.2 Definiția și felurile adopției…………………….….………………….……….5
1.2.1 Definiția adopției …………………………………………………………………5
1.2.2 Felurile adopției …………………………………………………………………..6
1.3 Însemnătatea adopției……………………………………………………………………….7
1.4 Natura juridică a adopției………………………………………………………………….8
1.5 Caracterele generale ale adopției …………………………………………..11
Capitolul II Condițiile legale necesare pentru încheierea adopției
2.1 Reglementare legală …………………………………………….………….14
2.1.1 Reglementarea internă…………………………………………..……..14
2.1.2 Reglementarea internațională …………………………………..…..14
2.2 Condiții legale pentru încheierea adopției …………………….……………16
2.2.1 Condiții de fond ……………….………………………………..……16
2.2.2 Lipsa impedimentelor la încheierea adopțiilor………………….….30
2.2.3 Condiții de formă ……………………………………………….…34
2.2.3.1 Forma consimțământului părților prevăzută de lege…………..34
2.2.3.2 Procedura adopției…………………………………………..…….36
2.3 Condiții speciale pentru încheierea adopției internaționale…….…………45
Capitolul III Efectele adopției
3.1 Filiația și rudenia civilă………………..…………………………..…….….49
3.2 Drepturile și îndatoririle părintești ……………………………..………….51
3.3 Numele de familie al adoptatului ……………………………..……………54
3.4 Domiciliul și locuința adoptatului …………………………..……………..55
3.5 Cetățenia adoptatului ……………………………………..………………..56
3.6 Încetarea adopției……………………………………………………………………………57
Capitolul IV Aspecte practice în materie de adopție
4.1 Încuviințarea adopției …………………………………………..………….58
4.2 Scopul în care se încuviințează………………………………..……………59
4.3 Condiția vârstei adoptatorului………………………………..…………….60
4.4 Desfacerea adopției …………………………………………………..……61
Capitolul V Concluzii și propuneri de lege – ferenda ….…………….….63
Bibliografie …………………………………………………..………………65
Cuprins ……………………………………………………………………………………………..68
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Incheierea Si Efectele Adoptiei (ID: 124877)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.