Incheierea Contractului
cUPRINS
INTRODUCERE
NOTIUNI GENERALE PRIVIND INCHEIEREA CONTRACTULUI
Importanta bunei credinte in procesul incheierii contractului……………………………..7
Importanta negocierii ca etapa precontractuala……………………………………10
Procedura negocierii contractuale………………………………………………….13
II. ETAPELE DE BAZA A INCHEIERII CONTRACTULUI
2.1. Oferta de a contracta……………………………………………………………………………………20
2.2. Acceptarea ofertei de a contracta…………………………………………………………………..28
2.3. Momentul si locul încheierii contractului……………………………………………………….30
CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………35
INTRODUCERE
Importanța și actualitatea problemei abordate.
Procesul de formare a unui contract civil poate fi descompus în mai multe etape, necesare pentru materializarea consimțămîntului in cadrul actui, fie pentru convenirea obiectului viitorului contract.
Din analiza art. 679 Cod civil RM, putem determina ca contractul reprezintă voința concordată a părților, iar procesul de realizare a acordului de voință a părților asupra clauzelor contractului se numește încheierea contractului. Această procedură se constituie, de regulă, din două etape interdependente: emiterea propunerii de a încheia contractul (oferta sau policitațiunea) și acceptarea acestei propuneri (acceptul) care inițial apar separate dar care prin întilnirea lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acordul de voință.
Contractul este încheiat între părți din momentul în care se realizează un acord cu privire la condițiile esențiale ale contractului sau cu privire la condițiile referitor la care trebuie să se realizeze un acord la insistența uneia dintre părți, chiar dacă părțile nu au realizat un acord asupra tuturor condițiilor necesare pentru realizarea contractului.
În conformitate cu principiul consensualismului pentru încheierea contractului nu este necesar respectarea anumitor formalități. În cazurile în care însă acordul de voință trebuie să fie însoțit de respectarea anumitor formalități, de forma sau continut, contractul se va considera încheiat numai dacă întîlnirea ofertei cu acceptarea se realizează cu împlinirea condițiilor suplimentare.
Pentru determina nemijlocit procesul de incheiere a contractului este necesar de a stabili procesul in care se intilnesc manifestarile de vointa a cocontractantilor si cum se formeaza acordul comun (negocierea ca etapa precontractuala, oferta si acceptarea ofertei). Anume dezvaluirea tuturor particularitatilor ce tin de incheierea contractului va asigura o realizare corecta a efectelor contractuale pentru viitor.
Scopul lucrării. Fiecare lucrare trebuie sa se bazeze pe un anumit obiectiv, către care tinda procesul cunoasterii, obiectiv realizat prin soluționarea unei probleme, prin dezvăluirea de idei noi sau analiza cunoștințelor despre ceva deja cunoscut. Acesta reprezintă scopul cercetării. care trebuie să fie unul corect, moral, rațional, pasibil de realizare, să reflecte schimbarea, formulat în scris, angajant și împărtășit, o anticipare mintală a rezultatului spre care este orientată activitatea de cercetare.
În cadrul prezentei lucrări, mi-am pus ca scop cercetarea instituției juridice a incheierii contractului atit la nivelul legislatiei interne cit si internationale, prin prisma unui sistem larg de idei cu ar fi cercetarea etapelor de realizare a acordului de vointe, a specificului fiecarei etape contractuale, cu abordarea particularitatilor fiecarei etape si succesiunea intervenirii lor in mecanismul contractual. Am pus ca scop complementar și cercetarea probelelor de timp și spațiu în procesul încheierii contractului, anume ce ține de momentul și locul încheierii contractului. O parte importantă a cercetărilor am dedicat-o tematicii negocierilor, deoarece anume de negocieri depinde realizarea etapelor ulterioare a contractului, anume la etapă negocierilor este fosrte important de a respectă minimumul de norme de conduită și etică contractuală, principiile bunei credințe și loialității contractuale.
Obiective. În realizarea scopurilor enumerate mai sus mi-am propus următoarele obiective:
1. cercetarea procesului de realizare a mecanismului încheierii contractului de la momentul intilnii voințelor viitorilor cocontractanti pînă la momentul încheierii și demarării procesului de executare a contractului.
2. analiză locului și rolului conceptului bunei credințe în cadrul procesului încheierii contractului.
3. cercetarea în mod distinct și în ansamblu a etapelor de inceiere a contractului a negocieri, ofertă, acceptarea ofertei, momentul încheierii contractului.
4. cercetarea legislației concludente în domeniu, atît la nivel național cît și internațional.
Suportul metodologic și tehnico-științific al lucrării. Or lucrare, cercetare trebuie să se bazeze pe un sistem de reguli și principii de învățarea și practicare, denumite metode de cercetare, folosite în realizarea cercetării. În procesul efectuării cercetărilor în cuprinsul prezentei teze am utilizat urmăroarele tipuri de metode:
1. Metoda logică – am analizat procesul de incheiere a contractului prin prisma procedeielor logicii ca analiza – descompunerea conceptului cercetat în elementele sale componente și cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părți necesare ale unui întreg, și sinteza – reunirea tuturor elementelor într-un întreg după cercetarea lor separată.
3. Metoda predictivă – am studiat starea actuală a prevederilor legale referitoare la instituția incheierii contractului in dreptul civil, situația existentă anterior, pentru a crea o anumită previzibilitate asupra modificărilor ce pot surveni în realitatea juridică în domeniu și formularea unor soluții de previzibilitate a schimbarilor in domeniu;
5. Metoda comparativă – am utilizat procedeul comparării în cercetare prevederile legale, a practicii judiciare și doctrinei juridice în dreptul intern și în alte state in domeniul reglementarii mecanismului de incheiere a unui contract, existenta sau lipsa unor etape contractuale.
7. Metoda sistemică – am cercetat tematica incheierii contractului ca un concept de sine stătător, independent și în același timp, în raport cu toate elementele sistemului dreptului privat din care face parte.
Аnаlizа suрortului bibliogrаfiс al tezei. Pentru cercetarea temаtiсii аbordаte аm utilizаt surse bibliogrаfiсe diverse duрă formа și сonținut:
Literаturа de sрeсiаlitаte аutohtonă oferă o аnаliză multilаterаlă а асtelor legislаtive atît a celor în vigoare cît și a normelor cu statut de proiect de lege, de lege ferenda și а рrасtiсii judiсiаre din Republica Moldova.
Literаturа doсtrinаrilor români, ruși, franceji, reeșinddin fарtul asemănării unor reglementări în domeniu și араrtenențа lа sistemul de dreрt romano-germanic, рentru а determinа reglementările din legislația altor stat benefiсe sрreарliсаre în sistemul de drept al Republicii Moldova.
Рe lingă studiereа literаturii din dmeniu аm сerсetаt асtele legislаtive аtît din R.M. сît și din Româniа și Federаțiа Rusă (Сodul Civil R.M, Noul Cod Civil Român, și Codul Civil al Federației Ruse), аm studiаt inclusiv сomentаriile doctrinarilor și practicienilor pe marginea legislаției cercetate.
Sursele web. De o utilitate semnificativă la etapa actuală este aссesul on-line lа асtele legislаtive, lа bloguri juridiсe, lа раginile ofiсiаle аle аutorităților insărсinаte сu elаborаreа și exeсutаreа legilor și a асtelor normаtive subordinate legii.
Sumarul compartimentelortezei. Рrezentа сerсetаre, аm orientаte sub o аnumită struсtură, raportată latematica аbordаtă, formulînd o reаlizаre în suссesiune logiсo-juridică а obieсtivelor și sсoрului рroрus. Аstfel luсrаreа este сomрusă din II сарitole, fieсаre а сîte trei раrаgrаfe finаlizind сu сonсluzii de rigoare.
Capitolul I, presupune o cercetare dataliata a importanței bunei credințe în procesul încheierii contractului prin prismă principiului liberatii contractuale și anumementionez că în vederea încheierii unui contract, părțile trec aproape invariabil prin etapă negocierilor. Partea care ia inițiativă poate purta negocierile cu una sau mai multe părți deodată, după cum se poate răzgândi și renunță la încheierea contractului. Sunt multe situații, mai ales atunci când negocierile au ajuns într-o fază avansată, că o parte să se considere afectată de neîncheierea contractului și să dorească compensații sau chiar obligarea celeilalte părți la încheierea contractului. Libertatea contractuală este circumscrisă însă exigențelor bunei-credințe. O parte nu se poate sprijini pe dreptul sau de a purta sau de a rupe negocierile atunci când acțiunile sale nu se încadrează în rigorile bunei-credințe. Din această perspectivă, cele două principii sunt conflictuale, întrucât obligația de a acționă cu bună-credința limitează libertatea contractuală. Importantă negocierii că etapă precontractuala. Fază negocierilor am analizat-o și prin prismă procedurii sale nemijlocite și locului și rolului în cadrul mecanismului de încheiere a contractui.
Capitolul II presupune o cercetare a următoarelor instituții – a ofertei de a contracta prin prismă formei și conținutului sau, a condițiilor pe care trebuie să le întrunească oferta că să producă efecte juridice scontate; a instituției acceptării ofertei de a contracta și corelația ei cu ofertă de bază, conformitatea acceptării cu oferta, posibilele marje de modificare fără afectarea ofertei de bază. O parte din cercetări am dedicat-o analizei problematicii și importanței momentul și locul incheierii contractului, prin prismă viitoarelor efecte ce țin de executarea contratului.
Am finalizat prezența teza cu concluziile de rigoare, care constituie o generalizare a ideilor abordate in prezența lucrare.
NOTIUNI GENERALE PRIVIND INCHEIEREA CONTRACTULUI
Importanta bunei credinte in procesul incheierii contractului
Binomul inseparabil bună-credință/rea credință în materie contractuală a cunoscut o evoluție sinuoasă de-a lungul istoriei dreptului scris european, trecând prin faze de flux și reflux, desemnând realități diverse de-a lungul timpului și fiind promovat sau combătut cu argumente dintre cele mai diferite. Dacă, la începuturile dreptului roman, promovarea ideii de bună-credință se lovea de obstacolul formalismului material și procedural al unui sistem de drept primitiv, evoluția a făcut ca buna-credință să fie cheia care deschide calea dreptului contractual spre moralitate și spre eficiență economică și socială. După căderea Imperiului Roman de Apus și insinuarea Evului Mediu în Occidentul european, întregul drept contractual trece printr-o fază de profund regres și atrofie, contractele în vechiul drept german și în feudalismul timpuriu fiind marcate de formalism. După redescoperirea dreptului privat roman de către vest-europeni începând cu secolul al XI-lea, acesta este citit într-o cheie filosofico-creștină, care redă și amplifică gradual importanța cuvenită bunei-credințe, începând consacrarea acesteia ca principiu fundamental al dreptului contractual. Următorul atac subtil împotriva principiului bunei-credințe începe în secolul al XIX-lea, odată cu consacrarea teoriei autonomiei de voință și a liberalismului economic, care sacralizează libertatea contractuală și individuală în detrimentul moralității contractuale. Principiul bunei-credințe, ca și alte principii generale ale dreptului contractual, este subminat în secolul al XIX-lea și de școala exegetică franceză, ce preamărește propriul Cod civil proaspăt adoptat, și de jurisprudența conceptuală germană (Begriffsjurisprudenz). Actualul flux, cu tendințe de “val mareic” intelectual, al buneicredințe în dreptul (vest)european pare a-și avea rădăcinile la sfârșitul secolului al XIX-lea în teorii diverse ca solidarismul contractual francez sau mișcarea dreptului liber german (Freirechtsbewegung), jurisprudența contractuală postbelică fiind treptat acaparată de acest principiu care a traversat și Oceanul Atlantic și și-a găsit un cămin fertil în Statele Unite ale Americii, începând mai ales cu Uniform Commercial Code din anii 1950. În dreptul roman timpuriu, ca dealtfel și în multe alte sisteme de drept antice și medievale, buna sau reaua credință nu aveau practic nicio semnificație juridică, întrucât cvasitotalitatea contractelor erau solemne sau reale (dacă acceptăm clasificarea tripartită în contracte solemne, reale și consensuale), solemnitățile îndeplinite (înțelegând ca și solemnitate și tradițiunea bunului sau a unui obiect simbolic) făcând irelevante aprecierile morale și psihologice ale bunei sau relei credințe a cocontractanților, cel puțin la momentul încheierii acordului de voințe. Decadența formalismului, începută încă din dreptul roman clasic, care recunoștea existența unor contracte pur consensuale devenite obligatorii prin înzestrarea lor cu dreptul la acțiune, s-a accentuat în secolul al XIII-lea sub influența Bisericii catolice, a dreptului canonic și a interesului acestora pentru evitarea păcatului, transformând treptat în contracte obligatorii toate pactele consensuale ce nu fuseseră înzestrate anterior cu forță executorie. În acest context, ia naștere interesul pentru studierea bunei-credințe și a relei credințe, înțelese aici mai ales în legătura cu eroarea de drept sau de fapt privind viciile titlului din materia uzucapiunii. Consacrarea definitivă a validității contractelor consensuale în secolul al XV-lea a deschis treptat drumul pentru creșterea interesului în studierea aspectelor psihologice și morale ale încheierii contractelor, accentul fiind pus însă până în secolul al XIX-lea mai ales pe studierea bunei-credințe și a relei credințe în materie posesorie și ca o condiție a prescripției achizitive de scurtă durată. Începând din secolul al XIX-lea, a crescut preocuparea pentru studierea bunei și relei credințe ca și concepte autonome de bună-credință din materia posesiei, reaua credință contractuală fiind examinată din perspectiva dolului ca și viciu de consimțământ, a fraudei, a răspunderii civile și, mai târziu, din perspectiva abuzului de drept. Viziunea contemporană a bunei și relei credințe contractuale a fost influențată de declinul teoriei autonomiei de voință, de consacrarea teoriei solidarismului contractual și de dezvoltarea dreptului consumației începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, reaua credință contractuală trecând dincolo de tărâmul restrâns al dolului, fraudei și abuzului de drept, putând fi considerate manifestări ale relei credințe contractuale orice încălcări ale obligațiilor de loialitate și cooperare impuse de noua teorie a solidarismului contractual, precum și orice încălcări constatate obiectiv ale obligațiilor impuse contractanților profesioniști de atotcuprinzătorul drept al consumației. Conținutul noțiunilor de bună și rea credință este definit în literatura de specialitate prin înșiruirea mai mult sau mai puțin amănunțită a paletei de îndatoriri sau obligații de care sunt ținute părțile: loialitate, cooperare, toleranță, coerență, răbdare, sinceritate, onestitate și perseverență.
Astfel, evoluția abordării juridice a bunei și relei credințe contractuale pe parcursul ultimelor două milenii și jumătate este marcată de o interacțiune permanentă între drept și morala socială sau religioasă care se infiltrează în acesta. Rigoarea și rigiditatea conceptelor pur juridice cedează până la urmă în fața presiunilor sociale. Normele juridice reprezintă de multe ori o "fotografie" a viziunii sociale de la momentul edictării lor și de aceea este nevoie de concepte generale flexibile, cum sunt buna și reauacredință, care funcționează ca și veritabile "supape de siguranță" ce permit racordarea dreptului contractual la evoluția moravurilor și a necesităților economico-sociale. Codificările academice moderne de tipul Principiilor Unidroit, Principiilor dreptului european al contractelor (P.E.C.L.) sau Cadrului comun de referință (D.C.F.R.) consacră o viziune cu coloratură obiectivă a conceptului de bună-credință în materie contractuală, apropiată poate mai mult ca oricând de viziunea clasică romană a bona fides.
Astfel in vederea incheierii unui contract, partile trec aproape invariabil prin etapa negocierilor. Partea care ia initiativa poate purta negocierile cu una sau mai multe parti deodata, dupa cum se poate razgandi si renunta la incheierea contractului. Sunt multe situatii, mai ales atunci cand negocierile au ajuns intr-o faza avansata, ca o parte sa se considere afectata de neincheierea contractului si sa doreasca compensatii sau chiar obligarea celeilalte parti la incheierea contractului. Libertatea contractuala este circumscrisa insa exigentelor bunei-credinte. O parte nu se poate sprijini pe dreptul sau de a purta sau de a rupe negocierile atunci cand actiunile sale nu se incadreaza in rigorile bunei-credinte. Din aceasta perspectiva, cele doua principii sunt conflictuale, intrucat obligatia de a actiona cu buna-credinta limiteaza libertatea contractuala.
Conform autorilor Principiilor UNIDROIT, constituie rea-credinta situatia in care o parte a indus in eroare cu intentie sau din neglijenta cu privire la natura sau termenii contractului propus, fie prin declaratii incorecte sau false, fie prin ascunderea unor fapte care ar fi trebuit fi facute cunoscute celeilalte parti. Un exemplu dat in acest sens este necesitatea obtinerii unei licente pentru prestarea anumitor servicii, considerandu-se ca este de rea-credinta partea care are cunostinta de faptul ca cealalta parte se afla in imposibilitate obtinerii licentei si nu o informeaza asupra acestui fapt, continuand negocierile cu aceasta.
De asemenea, se considera o dovada de rea-credinta ruperea fara motiv legitim, brutal si unilateral a negocierilor aflate intr-o stare avansata de finalizare, aceasta situatie fiind retinuta si de jurisprudenta franceza . Aprecierea punctului de la care ruperea negocierilor fara justificare constituie o dovada de rea-credinta nu se poate insa aprecia decat in functie de circumstantele fiecarui caz, si mai ales de masura in care cealalta parte avea motive solide pentru a se increde in finalizarea cu succes a negocierilor, precum si de aspectele legate de viitorul contract asupra carora partile ajunsesera deja la un acord. Practica ne demonstreaza ca exista putine situatii in care un verdict clar poate fi dat a priori. Ramane astfel la latitudinea instantei de judecata de a aprecia daca o anumita conduita poate fi considerata ca incalcand rigorile bunei-credinte. Consideram insa ca o astfel de judecata va trebui sa puna in balanta necesitatea pastrarii unui climat de securitate juridica (astfel incat principiul libertatii contractuale sa nu ramana golit de continut) si protectia persoanei prejudiciate prin raportare la expectatiile sale legitime si conduita imputata celeilalte parti.
Importanta negocierii ca etapa precontractuala.
Viziunea clasică a contractului ignora aproape cu desăvârșire existența unei “etape” precontractuale, contractele formându-se cumva “din neant” prin întâlnirea bruscă a voințelor concordante ale părților, prin emiterea directă a unei oferte finale, ferme și precise, care se întâlnea în mod fericit cu o acceptare fără rezerve și dădeau naștere astfel fără întârziere contractului final. Chiar dacă această viziune nu este complet depășită nici astăzi, mai ales în cazul contractelor “cotidiene”33, credem că există o perioadă de timp “pre-contractuală” care este relevantă din punct de vedere juridic, dincolo de viciile de consimțământ care sunt tradițional analizate ca fiind precontractuale, dar care dau naștere unor efecte juridice doar în cazul încheierii contractului final. Această etapă poate să lipsească cu desăvârșire, cel puțin în aparență, sau să fie de o durată extrem de scurtă în cazul majorității numerice a contractelor, mai ales în cazul celor cu valoare redusă, dar poate să se bucure de o reglementare contractuală sau legislativă extensivă și de o durată apreciabilă, de ordinul lunilor sau anilor, în cazul contractelor care implică valori deosebite. Deși “pre-contractuală” prin raportare la contractul principal care urmează a fi încheiat, etapa numită convențional precontractuală poate include încheierea unor contracte propriu-zise, care fie să reglementeze prin acordul părților și în detaliu modul de desfășurare al negocierilor și al celorlaltor pregătiri în vederea încheierii contractului principal (contracte de negociere), fie să fixeze punctele asupra cărora s-a ajuns la un acord (punctație, acorduri preliminare) sau să prefigureze încheierea contractului principal (antecontracte, contracte preparatorii). De cele mai multe ori însă, etapa precontractuală nu este reglementată contractual, astfel că, în majoritatea sistemelor de drept examinate, manifestările relei credințe în această etapă nu vor fi guvernate de regulile răspunderii civile contractuale, ci de regulile de drept comun ale răpunderii civile delictuale. Încă din stadiul negocierilor precontractuale, înainte de formarea oricărui contract, negociatorii trebuie să fie animați de o atitudine loială, mai ales cu ocazia întreruperii negocierilor, când poate interveni abuzul, dar și cu ocazia desfășurării negocierilor când trebuie să respecte o obligație generală de bună-credință declinată într-o serie de obligații specifice: de informare, consiliere, confidențialitate, seriozitate etc. Obligația de bună credință se impune în toate stadiile vieții contractului, inclusiv în etapa formării sale, orice parte trebuind să acționeze de o manieră rezonabilă în exercitarea dreptului său de a încheia un contract și neavând îndrituirea de a abuza nici de acest drept. Atunci când părțile sunt inegale în capacitatea lor de a-și proteja propriile interese în negocierea contractului, partea aflată pe o poziție superioară trebuie să folosească această superioritate de o manieră care să respecte în mod obiectiv drepturile și interesele cocontractantului său, așa cum i-o cere buna-credință, ceea ce înseamnă că redactarea contractului trebuie să se facă cu grija de a nu-și prejudicia cocontractantul.
Dreptul la negocierea contractelor civile reprezintă un drept fundamental în domeniul dreptului contractelor și se sprijină pe prevederile art. 1 CC RM care proclamă atât libertatea contractuală, cît și inviolabilitea proprietății, inadmisibilitea imixtiunii în afacerile private, necesitea de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată și de apărare judiciară a lor în calitate de valori supreme, fără de care nu poate fi concepută legislația civilă. Libertatea subiecților să stabilească pe bază de contract drepturile și obligațiile lor conține iminent și dreptul (libertatea) de a negocia cu potențialii cocontractanți pentru a putea realiza obiectivele propuse și acest lucru constituie o regulă, nu o excepție, la etapa de încheiere a contractului, fapt ce-și găsește reflecția în norma art. 712 alin. (2) CC RM: „nu există clauze contractuale standard în măsura în care condițiile contractului au fost negociate în particular între părți”. Elaborarea de către legiuitor a mecanismului de reglementare juridico-civilă prin intermediul clauze contractuale standard nu poate înlocui sau exclude etapa negocierii contractului, dar suplinește situația juridică în care negocierile sunt suprimate de inegalitatea economică a părților sau incapacitatea psihologică sau de altă natură a unui subiect de a negocia la același nivel cu profesionistul. În situația în care, în contractele de adeziune, nu există un acord liber consimțit, iar discuțiile lipsesc aproape cu desăvîrșire era normală intervenția legiuitorului.
Sintagma stabilită în art. 515 CC RM, precum că „o obligație se poate naște prin inițierea și desfășurarea negocierilor de încheiere a contractului” reprezintă o deschidere și mai largă a libertății negocierii contractului și urmează, în mod formal, a fi examinată sub aspectul efectelor juridice ce derivă în urma inițierii și realizării negocierilor contractuale. Legea civilă trece cu tăcerea caracterul juridic al obligației ce se poate naște de pe urma acestor acțiuni pozitive și anume, caracter contractual sau delictual, deoarece anume acest regim juridic poate influența regulile pentru compensarea cheltuielilor făcute în baza îndreptățitei încrederi în încheierea contractului, dacă în urma vinovăției acesteia contractul nu a fost încheiat. Apelând în cadrul analizei juridice la prevederile art. 514 CC RM, care definește regula precum că „obligațiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) și din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condițiile legii”, conchidem că inițierea și desfășurarea negocierilor formează în sine, fie acte sau fapte juridice, generatoare de obligații speciale în felul lor de a fi.
Din perspectiva reglementărilor în domeniul actelor juridice civile, expusă în art. 195 CC RM în formula legală, „act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice și juridice a voinței îndreptate spre nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor civile”, inițierea și desfășurarea negocierilor de încheiere a contractului se încadrează perfect în această construcție juridică, deoarece reprezintă manifestări de voință a subiecților recunoscuți a raporturilor civile, direcționate exclusiv spre încheierea finală a contractului civil.
În funcție de faptul dacă negocierile între potențialii parteneri contractuali se încununează cu succes sau eșuează, fără a fi semnate careva acte preparatorii, procese-verbale sau alte înscrisuri de acest gen (materiale probante) pot influența tălmăcirea viitorului contract încheiat între părți. Situația juridică abordată reiese și din reglementările codului civil al RM, și anume art. 726: „la interpretarea contractului se va ține cont de natura lui, de circumstanțele în care a fost încheiat, de interpretarea care este dată acestuia de către părți sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de până la și de după încheierea contractului, precum și de uzanțe”. Comportamentul partenerilor de până la încheierea contractului se reduce la faza precontractuală, și anume la inițierea și desfășurarea negocierilor, care sunt recunoscute în calitate de obligații civle, iar regimul juridic uniform și indubitabil al obligațiilor civile este statuat în art. 513 CC RM: „debitorul și creditorul trebuie să se comporte cu bună-credință și diligență la momentul nașterii, pe durata existenței, la momentul executării și stingerii obligației”. Calitatea juridică a debitorului și creditorului, specifică unui raport obligațional clasic, în cadrul obligației inițierii și desfășurarii negocierilor o posedă în același timp partenerii negociatori, iar comportamentul lor juridic, exprimat prin acțiunile pozitive de negociere urmează să corespundă principiilor și uzanțelor de stabilire, dezvoltare și stingere a obligațiilor civile în general.
Având deja cadrul juridic elementar, care recunoaște la nivel de lege inițierea și desfășurarea negocierilor de încheiere a contractului în calitate de generator de obligații civile, este firesc să apară problema determinării dreptului comun aplicabil în perioada precontractuală de stabilire a relațiilor. Este firesc faptul, în cadrul cercetării noastre, să apelam în acest caz, la răspunsurile și rețetele juridice clare la această întrebare, care s-au format în jurisprudențele și doctrinele civilistice germane și franceze, iar apoi să ne expunem asupra admisibilității aplicării acestora în sistemul de drept național. Asemenea construcții precontractuale au fost dezvoltate în doctrina și jurisprudența germană, care stabilește că între partenerii de negocieri, viitorii posibili cocontractanți se poate naște un raport precontractual de obligație ce generează în caz de violare o responsabilitate precontractuală. Prezența raportului precontractual de obligație, de unde derivă responsabilitatea juridică pentru cel ce se face vinovat de violarea cu rea credință a negocierilor, a fost concepută de către civiliștii germani în baza teoriei “culpa in contrahendo”, elaborată și susținută de Rudolf von Ihering. Esența acestei teorii rezidă în faptul că o parte a unui contract trebuie să obțină reparatrea prejudiciului suferit de către acesta, dacă contractul eșuează din motive ce țin de cealaltă parte. Îmbunătățirea calitativă a ideei lui Ihering de către jurisprudență și doctrină a generat un principiu, conform căruia simplul fapt de întrerupere a negocierilor sau refuzul de a lua contact în vederea încheierii unui contract, crează între cei ce participă o legătură juridică particulară, care la rândul său reprezintă fundamentul răspunderii speciale, întîlnite în cazul formării contractelor prin negocieri contractuale. Dreptul german acceptă situația că două persoane ce iau contact în vederea încheierii unui contract viitor, intră în sfera dreptului, chiar dacă contractul nu este format. Părțile trebuie să aibă un respect mutual de încredere, această încredere reprezentînd ideea de bază a relației speciale precontractuale, care la rîndul său, permite să degaje obligații specifice negocierii. Pentru asigurarea unei protecții judiciare, obligațiile și drepturile corelative ce rezultă din negocierile contractuale sunt conjugate cu principiile bunei-credințe și încrederii. Astfel, toate relațiile, născute în vederea creării unui contract între părți, dau naștere unei legături de încredere ce le impune potențialilor cocontractanți obligații reciproce de prudență și de securitate. Nerespectarea obligațiilor și drepturilor corelative ce rezultă din negocierile contractuale de către cocontractantul vinovat condiționează îndemnizarea partenerului, care trebuie să fie repus în situația în care se găsea la debutul negocierilor. Angajarea răspunderii părții vinovate presupune existența cumulativă a patru condiții:
existența unui raport de obligație născut din angajarea negocierilor;
constatarea unei încălcări a unei obligații născute din raportul precontractual;
imputarea vinei sau cel puțin a neglijenței autorului sau prepușilor săi;
existența unei daune ce este cauzată partenerului de negociei.
Procedura negocierii contractuale
Mecanismul de formare a unui contract civil poate fi divizat în mai multe etape, necesare pentru maturizarea consimțămîntului la act, fie pentru convenirea obiectului viitorului contract.Faza precontractuală a raportului juridic civil, etapa emanării de către cocontractanți a voinței incomplete, dar preferențiale, servește o treaptă psihologică de formare a voinței clare și decise în privința viitorului contract.
Faza negocierilor contractuale crează raportul precontractual de obligație, apoi în procesul derulării și finalizării lor se materializează în formă de înscrisuri (documente), și anume scrisoare de intenție și scrisoare de confirmare. Pentru însușirea utilității și importanței juridice ale acestora este important să marcăm deosebirea lor de oferta de a contracta. În temeiul art.681 CC RM ,,Ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conține toate elementele esențiale ale viitorului contract și care reflectă voința ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei”. Semnele calificative ale ofertei sunt propunerea care conține toate elementele esențiale ale viitorului contract și propunerea care reflectă voința ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei. Scrisoare de intenție reprezintă în sine o invitație unilaterală a autorului, fără stabilirea elementelor esențiale ale viitorului contract, deoarece ele se află în proces de negociere, precum și nu poate exista voința finală a ofertantului de a fi legat prin contract, invocîndu-se nefinisarea negocierilor și neconcordanța pozițiilor potențialilor cocontractanți asupra elementelor esențiale ale viitorului contract. Utilitatea juridică a scrisoarii de intenție este de a perfecta procesul de derulare a negocierilor în modul și măsura contrasemnării lor de către destinatar, precum și stabilirea ce activități preliminare urmează a fi remunerate.
Referitor a scrisoarea de confirmare, aceasta reprezintă la fel un înscris perfectat unilateral, care confirmă conținutul contractului ce a fost negociat verbal (de exemplu la telefon). Înscrisul îmbracă haina juridică a voințelor părților, dar urmează să fie confirmat de către cealaltă parte în termenii pe care acesta îi conține, pentru a deveni contract în adevăratul sens al cuvîntului. Tăcerea acceptatntului urmeazăa a fi calificată ca acceptare tacită, ținînd cont de regulile cutumiare. O astfel de reglementare ce ține de aplicarea faptului juridic tăcerea, găsim și în legislația națională art. 694 CC RM „tăcerea și inacțiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din practica stabilită între părți și din uzanțe nu reiese altfel”.
În dreptul francez, ca de altfel și în majoritatea sistemelor de drept progresiste, libertatea contractuală constituie un principiu fundamental al dreptului contractelor, și se exprimă prin libertatea de a încheia sau de nu încheia contracte în urma negocierilor, dreptul de a negocia cu diverși parteneri contractuali, dreptul de a compara, alege sau refuza mai multe propuneri de contractare. În Franța este unanim admis că partenerii de negocieri pot comite o greșeală precontractuală cu ocazia rupturii acestora. În acest context, întreruperea negocierilor poate fi calificată ca o greseală, doar dacă a fost intenția de a prejudicia partenerul de negocieri. Jurisprudența franceză a dezvoltat această regulă de angajarea a răspunderii precontractuale, și a plasat criteriul bunei credințe în finalitatea raportului precontractual, conform postulatului: conduita părților în faza precontractuală trebuie să răspundă principiului bunei credințe. Manifestarea bunei credințe în faza precontractuală poate impune sau interzice unele comportamente ale potențialilor contractanți, cum ar fi neangajarea negocierilor dacă se știe cu bună seamă că nu se va încheia contractul, sau că un negociator nu este titularul drepturilor ce de negociază, sau nu este împuternicit în acest sens de a duce tratative; precum și ruptura brutală a negocierilor avansate fără motiv. Ruperea negocierilor într-un stadiu avansat de negocieri este apreciat de doctrina și jurisprudența franceză ca un criteriu de apreciere determinant al prejudiciabilității rupturii. La fel, s-a recunoscut, că revendicarea unui preț excesiv în cursul negocierilor, care n-are nici o legătură cu cel negociat la început poate fi considerată o atitudine prejudiciabilă, dacă există o legătură cauzală cu eșecul negocierilor.
Din contract sau acordul de negociere se naște obligația părților de a negocia cu bună-credință, în acest sens există opinii ale doctrinarilor francezi, precum că această obligație a părților se distinge în obligația de a începe (obligație de rezultat) și obligația de a purta negocierile cu bună-credință (obligație de mijloace). Însă unii autori consideră că cele două obligații sunt interdependente și se află într-o legătură indisolubilă.
În ceea ce privește calificarea juridică a obligației de a negocia cu bună-credință există diferite păreri, astfel, unii autori consideră că este o obligație de mijloace; alții susțin că este o obligație de rezultat. Ne alăturăm opiniei precum că suntem în prezența unei obligații de rezultat, în sensul că fiecare parte garantează celeilalte că va negocia, în termenii acordului de negociere. De aici rezultă că se va angaja răspunderea civilă contractuală a părților acordului de negociere, dacă refuză să antameze negocieri, să facă propuneri ori, după caz, să continue negocierile fără un motiv temeinic.
Contractul sau acordul de negociere mai poate cuprinde și clauze în care se stabilește cadrul de desfășurare a negocierilor. Acestea la rndul său cuprind obligația de exclusivitate, obligația de sinceritate, obligația de confidențialitate, obligația de suportare a cheltuielilor care vor fi făcute cu efectuarea unor studii etc.
Obligația de exclusivitate a negocierilor reprezintă îndatorirea fiecărei părți, stipulată expres în convenția de negociere, de a se abține să întreprindă și să desfășoare negocieri paralele cu un terț concurent într-o anumită perioadă de timp. În lipsa unei clauze speciale în acest sens, obligația de abținere de la negociere cu terțe persoane nu există.
Obligația de sinceritate este stipulată într-o clauză expresă a contractului de negociere prin care părțile sunt ținute să aducă la cunoștința celeilalte părți orice demers, ea poate consta inclusiv în nominalizarea terților cu care negociază și de a arăta stadiul în care au ajuns aceste negocieri.
Obligația de confidențialitate (de nedivulgare) este opusă obligației de sinceritate și constă în îndatorirea pe care și-o asumă fiecare parte de a nu divulga secretele negocierilor cu celălalt partener. O astfel de caluză este deosebit de utilă atunci cînd se negociază un contract care are ca obiect transferul de tehnologii (know-how).
Obligația de suportare a costurilor diferitelor studii comandate și efectuate anticipat pentru inițierea și desfășurarea negocierilor. În caz de eșec al contractului sau acordului de negociere datorat ambelor părți, costurile acestor studii ( de fezabilitate, de impact, de oportunitate etc) se suportă în părți egale de către partenerii de negocieri. La fel, părțile se pot asigura prin stipularea unei clauze exprese privind modul în care vor fi suportate cheltuielile, de exemplu partajarea cheltuielilor în proporții variabile, suportarea cheltuielilor în totalitate de către cel ce le-a comandat ori nominalizarea punctuală a costurilor care vor fi suportate de către partea care nu le-a comandat.
În unele sisteme de drept, lipsesc reglementări exprese în privința inițierii și ducerii negocierilor contractuale, spre exemplu Federația Rusă, actualmente, în cadrul reformării legislației civile este pusă problema creării cadrului normativ de reglementare a negocierilor pentru a evita șicanarea procesului de încheiere a contractelor civile. Savanții civiliști și practicienii ruși optează pentru preluarea în acest sens a practicii europene de formalizare strictă a momentului încheierii contractului, stabilirea la nivel de lege a normelor despre libertatea ducerii cu bună credință a negocierilor, formalizarea criteriilor de rea credință în cadrul negocierilor, precum și elaborarea mecanismului de păstrare a confidențialității informației prezentate în cadrul negocierilor.
În concluzie, conchidem că adordarea teoretică a problemei negocierilor contractelor civile în calitate de entități juridice, generatoare de obligații civile urmează să oscileze în albia formată de două principii aparent contracdictorii, și anume libertatea de a rupe negocierile fără angajarea răspunderii civile, chiar și în cazul cînd ele sunt avansate, dacă proiectul contractului nu satisface un partener; și obligația de bună credință în cadrul negocierilor prin informarea loială a partenerului de discuții, respectarea secretului de negociere, abținerea de la propuneri inacceptabile și altele. Răspunderea pentru ruperea negocierilor urmează să fie angajată doar în circumstanțe particulare, vinovăția constînd în faptul întreruperii promte a unor negocieri durabile ce ar putea lăsa să se creadă în încheierea contractului. Categoria răspunderii este una contractuală, iar prejudiciul reparabil cuprinde cheltuielile suportate doar pentru negociere și studiile prealabile, nu pentru pierderea șansei de încheierea a contractului, nici pentru pagubele indirecte.
Referitor la importanta negocierii contractului putem evidentia si faptul că literatura juridică semnalează numeroase comportamente care au fost sancționate în virtutea bunei credințe în faza precontractuală. Dintre acestea se pot reține:
Desfășurarea de negocieri paralele. Ea poate fi calificată ca o violare a principiului bunei credințe, doar în cazul în care una din părți îi creează celeilalte părți, în mod intenționat, impresia că nu poartă negocieri cu un alt partener. Pentru a evita conflictele ulterioare, partea interesată poate informa, de la începutul tratativelor că înțelege să-și păstreze libertatea de a negocia și cu alți eventuali parteneri. S-a afirmat în literatura de specialitate, că negocierile paralele sunt prohibite de principiul bunei credințe, doar în cazul în care cei implicați în desfășurarea lor nu cunosc corect situația existentă.6
Desfășurarea negocierilor fără intenția de a se angaja. Criteriul pentru a aprecia comportamentul părților în acest caz, pornind tot de la buna credință, este acela al relei credințe, definită în acest caz , de unii autori, ca „începerea negocierilor fără a exista intenția serioasă de a încheia contractul cu scopul de a convinge partenerul sau un terț sau de a obține secrete.” În cea mai celebră decizie franceză cu privire la sancționarea întreruperii negocierilor, destinatarul ofertei a fost sancționat pentru a nu-și fi anunțat partenerul cu privire la intenția de a întrerupe negocierile, lăsându-1 pe acesta să facă cheltuieli mari.
Impunerea de condiții nerezonabile în timpul negocierilor. În acest caz, este evident vorba de abuz în încetarea negocierilor, ceea ce presupune existența intenției de a dăuna sau reaua credință. În doctrină s-a susținut că existența intenției de a dăuna este atât de restrictivă, încât aproape nu poate fi dovedită, reținându-se ca și criteriu de sancționare a comportamentului părților, reaua credință. În Dicționarul Jolly, s-a definit reaua credință ca: „încetarea, în condițiile în care cauzează prejudicii, a negocierilor, deși partenerului i s-a creat convingerea încheierii contractului.”
Refuzul inexplicabil de a încheia actul definitiv. Jurisprudența germană s-a confruntat cu o situație în care părțile încheiaseră un acord complet, dar verbal, pentru vânzarea unui teren, însă proprietarul a refuzat să se prezinte în fața notarului să semneze actul. El a fost obligat la plata de despăgubiri, pentru abuz de drept.. În Franța, în cazul Iveco contra Mabo, părțile erau în tratative pentru vânzarea de camioane. Încheierea definitivă a contractului urma să aibă loc la data de 15 iulie dar în data de 20 iulie, Iveco a formulat o propunere care a fost acceptată în 30 iulie, prin scrisoare recomandată. În data de 31 iulie, Iveco a refuzat semnarea contractului. Societatea a fost condamnată de Curtea de Apel la plata despăgubirilor, decizie confirmată de Curtea de Casație care a constatat că societatea Iveco a întrerupt brutal și unilateral negocierile, care se aflau întro stare foarte avansată, și a încălcat regula bunei credințe în relațiile comerciale.
Referitor la etape, negocierea contractului presupune o serie de etape:
completarea formularului de contract. Formularul de contract pe care trebuie să-l completeze toți participanții furnizează toate indicațiile necesare pentru redactarea contractului. Contractul fixează ansamblul dispozițiilor juridice, administrative și financiare pe baza cărora se execută lucrările.
prezentarea datelor financiare. Toate cheltuielile legate de lucrările de cercetare trebuie să figureze pe formularul de contract. Repartiția trebuie să se efectueze între costurile manoperei, costurile de utilizare a echipamentelor, costuri generale, costuri de transport etc. Aceste date financiare sunt incluse în contract alături de o descriere detaliată a proiectului în anexa tehnică. Conținutul tehnic și costurile indicate în contractul final pot diferi de ceea ce a fost indicat în propunerea originală. In cursul procedurii de negociere a contractului, se iau în considerare comentariile evaluatorilor care au examinat propunerea.
redactarea contractului. Pentru proiectele acceptate cu puține sau fără modificări, redactarea contractului este foarte simplă. Pentru proiectele mai complicate, procedura de negociere poate dura mai multe luni în funcție de modificările tehnice sau financiare cerute și de viteza cu care membrii respectivului proiect se pun de acord.
prima reuniune. Unele programe invită coordonatorii de proiect la o reuniune preliminară înaintea începerii negocierii contractului.
ultima reuniune. Coordonatorii proiectului trebuie să stabilească ultimele detalii ale contractului participând cu un proiect al formularului de negociere de contract.
semnarea contractului. Contractele se semnează într-o singură limbă, aleasă de partenerii de contract.
începerea contractului.
Referitor la cheltuielile efectuate de contractanți pot fi preluate în cadrul contractului numai după data începerii acestuia. Cheltuielile făcute în cursul fazei de negociere, de exemplu cheltuielile de călătorie pentru reuniunile preliminare, nu sunt în general acoperite de contracte.
Pentru a facilita comunicațiile și procedura de negociere, numărul de participanți principali trebuie redus la minimum. Participanții au interesul să fixeze termene foarte stricte pentru transmiterea informațiilor coordonatorului de proiect. Coordonatorii de proiect trebuie să se asigure că munca pregătitoare este efectuată astfel încât negocierea contractului să se deruleze în condiții cât mai bune pentru asigurarea executsrii ulterioere in mod eficient si cu buna credinta a contractului.
II. ETAPELE DE BAZA A INCHEIERII CONTRACTULUI
2.1. Oferta de a contracta.
Contractul ia naștere prin acordul de voință al părților asupra clauzelor contractuale, acord ce se realizează prin întâlnirea concordantă a ofertei cu acceptarea ofertei; oferta și acceptarea ofertei sunt cele două elemente ale voinței de a contracta prin întâlnirea cărora se realizează acordul de voință.
Oferta, numită și policitațiune sau "propunere", este manifestarea unilaterală de voință adresată de o persoană altei persoane ori publicului în general, în scopul încheierii unui contract.
Din analiza art. 679 Cod civil RM, putem determina ca contractul reprezintă voința concordată a părților, iar procesul de realizare a acordului de voință a părților asupra clauzelor contractului se numește încheierea contractului. Această procedură se constituie, de regulă, din două etape interdependente: emiterea propunerii de a încheia contractul (oferta sau policitațiunea) și acceptarea acestei propuneri (acceptul) care inițial apar separate dar care prin întilnirea lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acordul de voință. Nu orice propunere de a încheia contractul este considerată o ofertă și nici orice manifestarea a voinței de a accepta oferta nu este considerată acceptare. Pentru a deveni obligatorii pentru cel care le-a emis atît propunerea de a încheia contractul cît și consimțămîntul de a accepta această propunere trebuie să întrunească condițiile prevăzute de lege. Persoana care a emis oferta se numește ofertant. Deși de regulă contractul se încheie în temeiul emiterii unei oferte și acceptarea acesteia de către destinatarul ofertei totuși existența lor nu este absolut obligatorie pentru încheierea unui contract. În cazul în care între părți va exista un acord cu privire la condițiile esențiale ale unui contract părțile vor fi ținute de acest acord chiar dacă va fi dificil sau imposibil de a stabili dacă a existat ofertă sau accept. Prezența unei oferte sau a unui accept, de regulă este greu de determinat în cazul în care contractul este încheiat în rezultatul unor tratative dintre părți. Spre deosebire de ofertă și accept care sînt obligatorii pentru părțile toate propunerile și răspunsurile la aceste făcute în cadrul tratativelor nu sînt obligatorii pentru participanții la tratative. Pentru părți vor apărea careva drepturi și obligații de natură contractuală numai în cazul în care totalitatea acestor propuneri și răspunsuri vor asigura existența unui acord al părților asupra tuturor condițiilor esențiale ale contractului negociat de către părți. În același timp trebuie de menționat faptul că participanții la tratative sînt obligate să negocieze cu bună credință și diligență în caz contrar partea care va fi considerată vinovată pentru faptul că nu a fost încheiat un contract va fi obligată să repare cheltuielile făcute de cealaltă parte în măsura în care era îndreptățită să considere că va fi încheiat un contract.
Contractul este încheiat între părți din momentul în care se realizează un acord cu privire la condițiile esențiale ale contractului sau cu privire la condițiile referitor la care trebuie să se realizeze un acord la insistența uneia dintre părți, chiar dacă părțile nu au realizat un acord asupra tuturor condițiilor necesare pentru realizarea contractului. Nu este relevant dacă lipsa acestor condiții se datorează faptului că părțile la momentul încheierii contractului nu au cunoscut necesitatea acestor condiții sau în mod deliberat au prevăzut determinare ulterioară a condițiilor de către părți sau de către terți. În cazul în care părțile au prevăzut că unele condiții vor fi determinate ulterior de către părți sau de către terți și nu există o declarație expresă despre încheierea contractului în lipsa acestor condiții, contractul se va considera încheiat dacă intenția părților de a fi legate prin realizarea acordului asupra celorlalte condiții poate fi dedusă din circumstanțele cazului. Spre exemplu contractul se va considera încheiat dacă condițiile care urmează să fie determinate ulterior nu sînt esențiale, dacă condițiile sînt de așa natură încît acordul asupra lor poate fi atins doar ulterior sau dacă contractul a fost executat parțial. În cazul în care pentru încheierea contractului o parte cere realizarea acordului de voință asupra unei condiții chiar și nesemnificative acordul de voință nu se va considera realizat înainte de atingerea acordului cu privire la condiția asupra căreia insistă una din părți. Important de menționat că pentru ca cererea unei părți privind atingerea acordului cu privire la o anumită condiție să devină obligatorie la încheierea contractului este necesar ca partea să insiste asupra obligativității acestei condiții. Nu este suficient ca partea doar să înainteze această condiții ci trebuie să-și manifeste în mod neîndoielnic voința de a condiționa încheierea contractului de acordul asupra acestei condiții.
În conformitate cu principiul consensualismului pentru încheierea contractului nu este necesar respectarea anumitor formalități. În cazurile în care însă acordul de voință trebuie să fie însoțit de respectarea anumitor formalități, spre exemplu trebuie să fie însoțit de remiterea materială a lucrului, contractul se va considera încheiat numai dacă întîlnirea ofertei cu acceptarea se realizează cu împlinirea condițiilor suplimentare.
Contractul se consideră încheiat în momentul în care părțile au realizat un acord de voință cu privire la toate clauzele esențiale ale contractului. Se consideră esențiale acele clauze fără de care contractul nu se consideră încheiate. Nu are nici o importanță faptul dacă clauzele sînt considerate esențiale în temeiul legii sau în temeiul voinței oricărei părți sau aceasta rezultă din natura contractului. De clauzele esențiale ale contractului trebuie deosebite clauzele obișnuite și clauzele întîmplătoare. Sînt considerate obișnuite acele clauze ale contractului prezentă sau lipsa cărora nu afectează faptul încheierii contractului. Clauzele obișnuite se consideră incluse în contract în momentul în care părțile au realizat un acord cu privire la clauzele esențiale cu condiția că nici una dintre părți nu a declarat că trebuie de realizat un acord cu privire la clauzele obișnuite. În ultimul caz clauzele obișnuite devin clauze esențiale. Clauzele întîmlătoare de asemenea nu influențează faptul încheierii contractului. Dar spre deosebire de clauzele obișnuite acestea nu devin clauze contractuale dacă nu sînt incluse în contact la voința părților. Totalitatea clauzelor esențiale, obișnuite și înîmplătoare constituie conținutul contactului.
În art 379, alin 3 Cod Civil RM, este reglementată în mod expres problema care înaintea adoptării codului civil se discuta în teorie – problema antecontractului. În conformitate cu această dispoziție antecontractul este acel contract prin care două sau mai multe persoane se obligă reciproc sau doar o parte se obligă față de cealaltă parte să încheie un contract. Forma antecontractului este determinată de forma stabilită de lege pentru contractul pe care s-au obligat să-l încheie ambele sau una din părțile antecontactului. Spre exemplu dacă părțile se obligă să închei un contract de vînzare-cumpărare a unui imobil antecontractul trebuie autentificat notarial. În cazul în care nu se respectă condițiile privind forma antecontractului vor surveni consecințele care sînt stipulate de lege pentru nerespectarea condițiilor privind forma contractului la încheierea căruia s-au obligat părțile antecontractului. Trebuie de menționat faptul că părțile antecontractului pot stabili condiții mai dure față de forma antecontractului decît cele stipulate prin lege. În acest caz nerespectarea condițiilor privind forma stabilită de părți va atrage consecințele stabilite de lege pentru nerespecatarea acestor condiții. Nu vor fi obligatorii în schimb la încheierea antecontactului respectarea altor formalități stabilite pentru contractul pe care părțile s-au obligat să-l încheie. Astfel antecontractul privind contractul de vînzare-cumpărare al unui imobil nu trebuie înregistrat la cadastrul bunurilor imobile. Lipsa unei norme care ar stipula obligativitatea respectării acestor condiții se explică prin faptul că antecotnractul nu produce efectele juridice pe care le produce contractul la încheierea căruia sau obligat părțile. Nu trebuie de confundat antecontractul sau promisiunea de a contracta, un act juridic bilateral, care la rîndul său poate fi sinalagmatic sau unilateral, cu promisiunea unilaterală de a încheia un contract, act juridic unilateral. Pentru promisiunea unilaterală nu este obligatorie forma stabilită pentru actul juridic pe care promitentul s-a obligat să-l încheie .
Conform art. 680. Cod Civil RM, Dacă pentru valabilitatea contractului legea stabilește o anumită formă sau dacă părțile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiției de formă. Astfel, manifestarea de voință a părților va fi nulă de drept și nu va produce nici un efect juridic în cazul în care legislația stabilește condiții de formă pentru valabilitatea actului juridic și aceste condiții nu au fost respectate. Pentru survenirea nulității este necesară să fie întrunite cumulativ două condiții: (a) legea sau părțile să stabilească drept condiție a valabilității contractului obligativitatea unei anumite forme. Deși nu este expres stipulat trebuie de admis că cerințe cu privire la forma contractului pot fi stabilite și prin uzanțe sau prin practicile stabilite între părți; (b) nerespecatarea formei să fie sancționată cu nulitate. Deci în cazul în care legea, uzanțele sau practica stabilită între părți sau voința părților nu stabilesc o anumită formă părțile sînt în drept să încheie contractul în orice formă, inclusiv verbală. Dar chiar și în cazul în care sînt stabilite condiții cu privire la forma contractului părțile pot încheia contractul într-o altă formă fără a afecta valabilitatea contractului. Regula generală este că dacă părțile vor încheia contractul în condiții de formă mai riguroase decît cele stabilite de lege, nerespectarea formei nu va fi sancționată. Astfel dacă este stipulată obligativitatea unui simplu înscris părțile pot autentifica contractul notarial. Nerespectarea formei nu va afecta valabilitatea contractului nici în cazul în care forma nu este cerută pentru valabilitate. Spre exemplu în cazul în care nerespectarea formei este sancționată cu imposibilitatea invocării probei cu martori pentru a dovedi contractuш. Cu privire la efectele nerespectării formei contractului trebuie de menționat două reguli: (a) nererspectarea formei în cazul în care contractul trebuie autentificat notarial atrage nulitatea contractului în toate cazurile; (b) nerespectaera cerințelor privind întocmirea unui simplu înscris atrage nulitatea contractului numai în cazul în care un atare efect pentru cazul cînd nu sînt respectate condițiile de formă este stipulat expres prin lege sau prin acordul părților. Sintagma contractul se consideră încheiat trebuie interpretată în sensul că nu se produc efecte juridice. Adică manifestarea de voință există dar această voință comună a părților nu produce efecte juridice.
În practica comercială, în special în cazul contractelor de o complexitate mare, destul de des părțile semnează „Acorduri preliminare”, „Memorandumuri”, „Scrisori de intenție” si alte documente în care se includ condițiile acordurilor atinse la o anumită etapă a negocierilor. În același timp părțile convin să semneze ulterior un document final. Valoarea juridică a acestui document final depinde de voința părților sau cel puțin a uneia dintre părți. Regula generală este că semnarea unui document ulterior nu afectează contractul care deja s-a încheiat între părți prin realizarea acordului asupra tuturor condițiilor prevăzute de lege, uzanțe sau practica stabilită de părți sau asupra cărora a insistat măcar una dintre părți. Dacă însă ambele părți sau măcar una din părți condiționează încheierea contractului prin semnarea unui document final, între părți nu vor apărea relații contractuale chiar dacă va exista acord cu privire la toate condițiile contractului, inclusiv cele asupra cărora insistă măcar una dintre părți.
Pentru determina nemijlocit procesul de incheiere a contractului este necesar de a stabili procesul in care se intilnesc manifestarile de vointa a cocontractantilor si cum se formeaza acordul comun (oferta si acceptarea ofertei). Conform art. 681 Cod civil RM, alin (1) Ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conține toate elementele esențiale ale viitorului contract și care reflectă voința ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei. În acest articol sînt stipulate condițiile pe care trebuie să le întrunească propunerea de a încheia un contract pentru a fi considerată ofertă. Această normă are un rol fundamental pentru procesul încheierii contractului. În dependență de modul în care este interpretată această normă va depinde faptul dacă este încheiat un contact și care este conținutul acestui contract. Judecătorul care se pronunță asupra fondului va determina de fiecare dată dacă o propunere privind încheierea unui contract conține toate elementele pentru a fi considerată ofertă. Pentru aceasta va trebui de făcut o distincție între ofertă și alte comunicări dintre părți făcute în timpul negocierii unui contract. În alin. (1) sînt stipulate două condiții la îndeplinirea cărora o propunere privind încheierea contractului este considerată ofertă:(a) propunerea să fie suficient definită pentru a permite încheierea contractului doare prin acceptarea acesteia; (b) să indice intenția ofertantului de a fi legat prin ofertă în cazul acceptării acesteia. În cazul lipsei uneia dintre aceste două condiții propunerea de a încheia un contract este doar o chemare la ofertă.
Propunerea de a încheie un contract se consideră suficient de definită în cazul în care toate condițiile esențiale ale viitorului contract se conțin în această propunere. Nu există o regulă generală pentru a arăta care condiții exact trebuie să le întrunească propunerea de încheiere a contractului. Poate fi considerată oferă chiar și propunerea în care nu este descrisă calitatea prestației, nu este determinat prețul, nu este stabilit locul sau momentul executării. Deci dacă propunerea este sau nu suficient de definită se stabilește în fiecare caz aparte ținînd cont și de voința părților și de posibilitatea de stabili unele condiții ale contractului în situația în care părțile nu le-au stabilit în contract.
Stabilirea intenției părții de a fi legată prin acceptarea propunerii de a încheia un contract deseori este dificilă deoarece foarte rar în propunere se menționează expres această intenție. Sarcina de a stabile prezentă sau lipsa intenției revine instanței de fond. Primul indiciu pentru calificarea unei propuneri drept ofertă este modul în care este prezentată propunerea (definirea acesteia în calitate de „ofertă” sau în calitate de „scrisoare de intenție”). Modul care este prezentă propunerea însă nu este decisiv. O mai mare importanță o are conținutul și destinatarul propunerii. De regulă, propunerea mai detaliată poate fi mai ușor considerată drept ofertă decît propunerea emisă în termeni generali. De asemenea, propunerea adresată uneia sau mai multor persoane concrete mai degrabă este o ofertă pe cînd propunere adresată publicului larg mai degrabă nu este o ofertă. Lipsa sau prezența intenției de a fi legat prin acceptarea propunerii este criteriul cu ajutorul căreia se face distincție între oferta publică și publicitate. Va fi considerată publicitate orice notificare a publicului larg despre intenția unei persoane fizice sau juridice de a vinde anumite bunuri chiar dacă se indică cantitatea bunurilor, prețul acestora, termenul și condițiile de livrarea și alte condiții ale viitorului contract dacă cel care a plasata anunțul nu și-a manifestat în mod expres voința de a fi legat prin acceptarea acestei propuneri sau dacă această intenție nu poate fi dedusă cu certitudine din această notificare.
O propunerea poate să nu fie considerată ofertă chiar și în cazul în care conține toate condițiile esențiale ale contractului dacă include condiția privind negocierea ulterioară a unor condiții chiar dacă acestea sînt neesențiale deoarece din această propunere nu rezultă voința ofertantului de a fi legat prin acceptarea propunerii. Propunerea privind încheierea contractului în care se prevede negocierea ulterioară a unor condiții va fi totuși considerată ofertă dacă din propunere rezultă cu certitudinea că prin propunerea privind negocierea ulterioară a condițiilor nu se condiționează încheierea contractului.
Oferta poate să fie expresă în cazul în care se face o invitația expresă de a încheia un contract sau tacită, în cazul în care poate fi dedusă din comportamentul ofertantului (spre exemplu: expunerea mărfii în vitrină cu indicarea prețului, plasarea unui distribuitor sau a unui automat într-un loc public, plasarea unui automobil pentru îmbarcare în stație). Deși în alin. (1) este prevăzut că constituie ofertă numai propunerea adresată unui cerc determinat de persoane există posibilitatea de a considera drept ofertă și propunerea adresată unui cerc nedeterminat de persoane. În contextul dreptului internațional privat trebuie de ținut cont de existența țărilor în care oferta publică nu este admisă. În acest caz o propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane este considerată doar o chemare la ofertă. Regula de bază în acest caz cere ca oferta să fie adresată uneia sau mai multor persoane, deci unui cerc de persoane determinat (alin. 1). În același timp în alin. (3) este stipulat că dacă persoana care a făcut unui cerc nedeterminat de persoane o propunere privind încheierea contractului își va manifesta în mod expres voința de a fi legată prin propunerea sa atunci această propunere va fi considerată ofertă. Modul de exprimare a voinței nu este supus nici unor condiții. Astfel se poate de indicat în propunere că aceasta este o ofertă publică, se poate inseră mențiunea că ofertantul se va considera legat de acceptarea propunerii de către orice persoană sau alte sintagme din care se poate cu certitudine deduce că cel care a făcut propunerea a intenționat să fie legat prin acceptarea propunerii. Chiar și în cazul în care oferta a fost făcută unui cerc nedeterminat de persoane oferta nu se consideră făcută pentru orișice persoană în măsura în care calitățile personale ale destinatarului ofertei sînt esențiale pentru ofertant. În acest caz oferta se consideră adresată persoanelor care întrunesc calitățile care sînt esențiale pentru ofertant. Spre exemplu oferta privind executarea anumitor lucrări care necesită calități deosebite se consideră adresată numai persoanelor care posedă calitățile necesare pentru efectuarea acestor lucrări. Numai acceptul parvenit din partea acestor persoane va atrage după sine încheierea contractului.
Conform alin (2) art. 681 Cod civil RM, oferta produce efecte numai dacă a ajuns la destinatar înainte de a fi revocată. În alin. (2) este stipulat că oferta va produce efecte juridice numai în cazul în care va ajunge la destinatar înainte de a fi revocată (retractată). Modul de expediere poate fi oricare – verbal, prin poștă sau alte mijloace de comunicare. Alegerea modului de expediere a ofertei depinde de voința ofertantului. Oferta se consideră că a ajuns la destinatar în cazul în care este comunicată oral destinatarului sau oricărei persoane care poate acționa în numele destinatarului sau în cazul în care oferta este scrisă, dacă a ajuns la domiciliul sau sediul ofertantului sau la o altă adresă pentru comunicații a acestuia. Oferta nu trebuie să ajungă în mîna destinatarului. Este suficient să fie înmînată unui angajat al destinatarului, să fie plasată în cutia poștală a destinatarului sau să fie recepționată prin faxul, telexul sau computerul destinatarului.
Momentul de cînd oferta produce efecte juridice are o importanță deosebită pentru încheierea contractului. În primul rînd momentul de cînd oferta produce efecte juridice determină momentul de cînd oferta poate fi acceptată de către destinatar. Chiar dacă destinatarul ofertei a aflat despre existența ofertei el nu poate să accepte oferta atîta timp cît oferta nu a fost expediată destinatarului și nu a ajuns la acesta. În al doilea rînd pînă la momentul în care a produs efecte juridice oferta poate fi revocată (retractată). În al treilea rînd riscul denaturării conținutului ofertei este suportat de ofertant. Adică dacă va exista o neconcordanță între conținutul ofertei emis de către ofertant și conținutul ofertei pe care a primit-o destinatarul ofertei ofertantul va suporta riscul acestei neconcordanțe. Spre exemplu dacă destinatarul ofertei va expedia mărfurile indicate în ofertă iar ofertantul de fapt a solicitat alte mărfuri toate cheltuielile legate de transportarea mărfurilor spre ofertant și eventual spre destinatar vor fi suportate de către ofertant. De menționat că în cazul în care vor exista divergențe între propunerea expediată de ofertant și propunerea recepționată de către destinatarul ofertei contractul nu se va considera încheiat.
(3) O propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare la ofertă dacă această propunere nu conține nici o manifestare expresă a voinței de a fi legat prin acceptare.
(4) Oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă și completă. În alineatul patru este stabilit că propunerea de a încheia un contract pentru a fi considerată ofertă trebuie să fie fermă, univocă, serioasă și completă.
a) Propunerea este fermă în cazul în care este neîndoielnică și prin acceptarea ei contractul se va considera încheiat. Nu va fi fermă spre exemplu propunerea de a vinde un lucru în cazul în care vînzătorul și-a rezervat dreptul de a modifica prețul acestuia.
b) Propunerea este univocă în cazul în care nu este susceptibilă de mai multe interpretări. Spre exemplu este echivocă expunerea mărfii în vitrină fără indicarea prețului, deoarece marfa respectivă ar putea fi un element de decor al vitrinei.
c) Propunerea de a încheia un contract nu este serioasă în cazul în care a fost făcută în glumă, din curiozitatea sau în alt scop fără intenția de a fi legat prin acceptarea propunerii. Spre exemplu nu va fi considerată ofertă propunerea unei peroane de a vinde la un preț derizoriu un cal de curse care nu a ocupat locul preconizat, făcută imediat după încheierea cursei.
d) Oferta este completă în cazul în care conține toate elementele necesare pentru încheierea contratului și simpla acceptare a ofertei va duce la apariția contractului. Din aceste elemente sînt îndispensăbile, natura, obiectul contractului precum și prețul bunului. Și în general credem că sînt obligatorii de îndicat elementele care sînt prevăzute de normele juridice imperative în vigoare. Celelalte elemente fiind reglementate prin norme supletive se vor aplica în lipsă prevederii lor exprese în ofertă.
Răspunsul cu privire la acceptarea sau revocarea ofertei trebuie să întrunească aceleași condiții pe care le întrunește și oferta, cu mențiunea ca acesta să fie adresat ofertantului în perioada de timp determinată. Conform art. 682. alin (1) Valabilitatea ofertei nu depinde de forma în care a fost făcută ; alin (2) Oferta este valabilă, nulă sau anulabilă conform prevederilor aplicabile actului juridic. În acest articol este consfințită libertatea formei ofertei. O ofertă va fi valabilă indiferent de forma în care afost făcută chiar dacă pentru încheierea contractului pentru care a fost făcută oferta sînt stabilite anumite condiții de formă. În condițiile în care nu există cerințe de formă oferta poate fi făcută în toate cazurile în orice formă, inclusiv verbal. Aceasta normă este în concordanță du prevederile art. 208 alin. (6) care stipulează în mod expres că promisiunea de a încheia un act juridic nu trebuie să îmbrace forma stabilită pentru acel act. Nu va depinde valabilitatea ofertei nici de modul în care a fost făcută oferta – nemijlocit sau prin mijloace de comunicare. Deși valabilitatea ofertei nu depinde de forma stabilită de lege sau de părți pentru contractul în scopul încheierii căruia a fost făcută oferta în cazul în care oferta va fi făcută în altă formă decît forma contractului, de regulă, vor surveni anumite consecințe. Aceste consecințe însă vor surveni nu pentru ofertă ci pentru contractul care va fi încheiat prin acceptarea ofertei respective. Așa cum in acest caz contractul va fi încheiat fără respectarea condițiilor de formă vor surveni consecințele stabilite de lege pentru nerespectarea formei contractului respectiv. Aceste consecințe vor surveni chiar și în cazul în care acceptul va fi făcut în forma stabilită de lege pentru contractul în scopul încheierii căruia a fost făcută oferta.
În alin. (2) este stipulat că condițiile de valabilitate sau nulitate (absolută sau relativă) a ofertei se determină în conformitate cu regulile stabilite pentru actele juridice. Aceasta este regula generală de la care pot exista excepții. O excepție este stipulată în alin. (1).
Prevederile alineatului (2) nu trebuie interpretată în sensul că oferta nu este un act juridic. Oferta este în mod indiscutabil un act juridic unilateral deoarece este o manifestarea de voință unilaterală care are drept scop nașterea, modificare sau stingerea unui raport juridic. Actul juridic de asemenea reprezintă manifestarea de voință care are drept scop nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil. Din aceasta rezultă că asupra ofertei se vor aplica nu numai normele din articolele 199 – 233 ci și alte norme aplicabile actelor juridice, în măsura în care aceasta nu contravine reglementărilor speciale și reglementările corespund caracterului unilateral al ofertei. La aplicarea acestui articol trebuie să se facă distincție între valabilitatea sau nulitatea ofertei și revocarea (retractarea) ofertei. În primul caz este vorba de condițiile manifestării de voință a ofertantului și este supusă analizei problema dacă această manifestare de voință întrunește condițiile necesare pentru a fi considerată o ofertă. Dacă se va stabili că manifestarea de voință nu întrunește condițiile necesare pentru a fi considerată ofertă problema revocării (retractării) ofertei nu se mai pune deoarece nu avem o ofertă. Dacă însă manifestarea de voință întrunește condițiile necesare pentru a fi considerată ofertă se poate pune și problema dreptului de a revoca (retracta) oferta, problema momentului pînă cînd poate avea loc revocarea (retractare), efectele revocării (retractării) și alte probleme ce țin de revocarea (retractarea) ofertei.
2.2. Acceptarea ofertei de a contracta.
Acceptarea constă în mînifestarea voînței juridice a unei persoane de a încheia un contract în condițiile stabilite în oferta ce i-a fost adresătă în acest scop; o declarație sau o altă manifestare a acceptantului (destinatarului), care exprimă acordul său în privința ofertei. Acceptarea presupune mînifestarea exterioară a voînței acceptantului adresătă ofertantului.
Principiile UNIDROIT, art. 25, prevede: o declarație sau orice altă expresie care poate fi dedusă din comportamentul destinatarului ofertei, care exteriorizează acordul la ofertă acestei persoane, este acceptarea. Acceptarea poate fi:
1. Expresă; Acceptarea expresă este manifestarea destinatarului ofertei, care conține acordul acestuia privind propunerea de contractare a ofertantului.
2. Tacită. Acceptarea tacită se prezintă sub forma oricărui alt fapt juridic care poate fi considerat echivalent acceptării. De exemplu: executarea, începutul executării sau cel puțin promisiunea de executare a contractului, emiterea unei cambii, etc.
Ofertantul nu poate institui ca mod de acceptare a ofertei de contractare tăcerea destinatarului ofertei. Prin urmare, este nulă orice clauză a ofertei care prevede că tăcerea acceptantului valorează acceptarea.
Unele sisteme de drept, de exemplu cel al R. M., admit că o atare regulă comportă următoarele excepții:
1. Tăcerea valorează acceptarea, cînd însăși legea recunoaște tăcerii unele efecte juridice.
2. Tăcerea valorează acceptarea și atunci cînd părție, printr-un ante-contract, au decis să recunoască o atare voință juridică;
3. Cînd tăcerea valorează acceptarea în temeiul uzanțelor comerciale internaționale sau a obișnuințelor existente între părți.
Astfel, tît principiile UNIDROIT, cît și Convenția de la Viena din 1980, consacră, în ceea ce privește modalitățile acceptării ofertei și regimul juridic al tăcerii, soluții identice cu legislația R. M. (art. 694, Cod Civil R. M.). Totuși, dacă din împrejurările în care s-a făcut oferta se poate desprinde o atitudine afirmătivă a destinatarului ei, atunci aceasta trebuie să fie luată ca atare. Potrivit art. 694 alin. 1, Cod civil RM “tăcerea și înacțiunea nu valorează acceptarea dacă din lege din practica stabilită între părți și din uzanțe nu reiese altfel”. Un exemplu, care a fost oferit mai sus, este cel prevăzut la art. 904 alin. 1, Cod civil RM așa numita tacita reconducțiune. Un alt exemplu este cel prevăzut la art. 894 alin 3, Cod civil RM. Astfel, tăcerea locatorului, după expirarea termenului de 15 zile, în care el trebuia să răspundă locatarului, la propunerea de a subînchiria bunul, se consideră o acceptare tacită.
Referitor la condițiile acceptării ofertei este de mentionat ca pe lîngă condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească conșimțămîntul, acceptarea
trebuie să îndeplinească și alte cerînțe:
acceptarea să fie pură și șimplă. Deci, trebuie să concorde cu aceasta, să fie conformă ei. Orice acceptare făcută cu modificarea condițiilor ofertei va fi considerată o nouă ofertă, contraofertă și o respîngere a ofertei de baza. Totuși, dacă modificările ofertei vizează elementele neesențiale ale ei, acceptarea, va duce la încheieerea contractului, dacă ofertanul nu le refuză fără întîrziere nejustificată. Dacă ofertanul nu obiectează, contractul se încheie în condițiile ofertei, cu modificările conțînute în acceptare.
acceptarea să fie neîndoielnică. Problemă acestei condiții se pune în special în cazul în care manifestarea de voînță se realizează tacit.
acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Dacă oferta a fost adresătă unei persoane determinate, numai acea persoană o poate accepta. Dacă oferta este întuitu personaie numai persoanele cu calitățile cerute pot accepta oferta. Această condiție nu se cere în cazul ofertei publice cînd acceptarea poate parveni de la orice persoană.
acceptarea să nu fie tardivă. Aceptarea este tardivă doar în cazul în care ea a ajuns la cunoștînța ofertantului după expirarea termenului. Acceptarea nu este tardivă dacă oferta a fost retractată. deoarece în acest caz, și avînd în vedere situația cînd poate oferta fi retractată, se consideră că ea nu a ajuns niciodată să-și producă efectele juridice, deoarece ea nu a ajuns să fie cunoscută de destînatarii ei. Acceptarea exprimătă după expirarea termenului valorează o nouă ofertă, art. 691 alin. 1, Cod civil RM. Totuși o astfel de acceptare va fi producîtoare de efecte juridice dacă ofertantul comunică neîntărziat că el consideră acceptarea parvenită în termen. În situația în care, destinatarul a răspuns la timp, dar ea ajunge la cunoștînța ofertantului după expirarea termenului, din motive îndependente de voința destinatarului, (greva cărăușului), acceptarea va fi considerată că a ajunst la timp la ofertant, dacă ofertantul nu comunică imediat faptul întîrzierii – art. 692 alin. 2 C. civ.
Astfel, faptul care trebuie sa atraga atentia ofertantului este ca răspunsul care tinde să fie acceptarea ofertei, sa nu conțina modificări, completări, imitări, etc., deoarece va constitui deacum o respingere a ofertei și o contra-ofertă
2.3. Momentul si locul încheierii contractului.
Importanța determinării momentului încheierii contractului nimeni nu o pune la îndoială. Astfel, în funcție de momentul încheierii contractului putem determina o serie de fapte juridice. După cum pe bună dreptate menționează unii autori, determinarea corectă a momentului încheierii contractului ne dă posibilitatea deseori de a vorbi despre validitatea acestuia. Astfel, după cum se menționează într-o lucrare, importanța determinării momentului încheierii contractului se relevă sub următoarele aspecte –
Existența capacității părților de a contracta;
Momentul dobândirii dreptului în baza contractului;
În raport cu acest moment poate fi determinat și locul încheierii contractului;
Momentul când încep a curge termenii contractuali;
Legea aplicabilă contractului sau perioadei de executare a acestuia;
Existența cauzelor de nulitate sau anulabilitate;
eterminarea prețului curent din ziua contractării.
aprecierea caracterului liber și neviciat al consimțământului lor sau al existenței unui viciu de consimțământ;
aprecierea valabilității contractului în funcție de anterioritatea sau posterioritatea momentului revocării ofertei în raport cu momentul încheierii contractului;
stabilirea momentului din care contractul începe să producă efecte, dacă părțile n-au afectat contractul de un termen suspensiv, cum ar fi, de pildă, momentul transmiterii între părți a dreptului real ce face obiectul contractului; momentul trecerii riscurilor de la vânzător la cumpărător;
determinarea acceptantului cu care contractul este valabil încheiat, în cazul unei oferte făcută mai multor persoane și care a fost acceptată succesiv de către mai mulți destinatari.
După cum vedem o serie de momente sub aspect juridic sunt determinate în funcție de momentul încheierii contractului.
Conform regulii generale sustinute în literatura de specialitate momentul încheierii se consideră acela când oferta întâlnește acceptarea. Este de menționat, însă, că regula enunțată exprimă momentul încheierii contractului doar în raport cu contractile consensuale. Având în vedere existența contractelor reale și formale, corespunzător, urmează a enunța trei reguli ce privesc momentul încheierii contractului. Contractele consensuale se consideră încheiate în momentul în care este realizat consimțământul; Contractele reale se consideră încheiate în momentul în care este transmis lucrul sau serviciul ce constituie obiect extrinsec al contractului; Contractele formale se consideră încheiate în momentul în care sunt realizate condițiile de formalitate a contractului.
Regulile aplicabile momentului încheierii contractului real. Contractul real se consideră încheiat din momentul transmisiunii bunului sau serviciului de la proprietar către cealaltă parte a contractului. Este necesar să menționăm, că acest moment, de regulă este adeverit prin întocmirea actelor de transmitere primire. Totodată, pentru determinarea corectă a momentului încheierii contractului real este necesar de a ne referi la divizarea contractelor reale în contracte real-formale și real-consensuale. Astfel, contractele real-consensuale se consideră încheiate din momentul simplei transmisiuni a bunului, iar contractele real-formale se consideră încheiate din momentul realizării atât a transmisiunii, cât și a unor formalități. Spre exemplu, contractul de donație de imobile este desemnat drept un contract real-formal.
Regulile aplicabile momentului încheierii contractului formal. După cum deja am menționat, contractul formal se consideră încheiat doar în momentul în care au fost realizate condițiile de formalitate ale contractului, cum ar fi forma scrisă, autentificarea notarială, înregistrarea etc. Este necesar, însă, de a ține cont de faptul, că în cazurile în care la încheierea contractului se cere întocmirea înscrisului, acesta poate fi atât pentru opozabilitate cât și pentru validitate. în acest sens, momentul întocmirii înscrisului se va considera momentul încheierii contractului doar dacă această condiție este cerută pentru validitatea contractului. Aceiași regulă se aplică și la celelalte condiții de formalitate.
Determinarea momentului încheierii contractului consensual se face în funcție de faptul în ce mod se face oferta și acceptarea și în ce loc sun realizate acestea. în acest sens, determinăm situațiile când ofertantul și acceptantul se află unul în prezența celuilalt, când contractul se încheie la distanță prin telefon sau mijloace internet, când contractul se încheie prin corespondența. In primul și al doilea caz, momentul realizării consimțământului se va considera și momentul încheierii contractului. In cazul în care vorbim despre faptul că ofertantul și acceptantul se află la distanță și nu pot comunica în direct, momentan, iar respectiv actele sale de voință vor fi aduse la cunoștință peste o perioadă de timp de la momentul realizării lui, se aplică, de obicei, două reguli de bază – regula emisiunii și regula recepționării. După regula emisiunii, se consideră acordul de voință realizat atunci când a fost expediat răspunsul (acceptul) de către acceptant. După regula recepționării se consideră acordul realizat atunci când acceptarea a fost recepționată de către ofertant.
Teorii privitoare la momentul incheierii contractului. Cat priveste contractul incheiat intre persoane prezente, momentul incheierii nu pune probleme, el fiind cel in care s-a realizat acordul de vointa. Dificultati ridica contractele incheiate prin corespondenta. Pentru determinarea acestui moment, trebuie sa distingem.
In cazul contractelor sinalagmatice au fost propuse urmatoarele sisteme dupa tot atatea teorii:
1 Teoria emisiunii sau a declaratiunii acceptarii considera incheiat in momentul cand acceptantul se hotaraste sa accepte oferta. Acest sistem prezinta dezavantajul relativitatii acestui moment, caci hotararea acceptantului, fiind subiectiva, este greu de probat. Pe de alta parte, cata vreme ofertantul n-a primit acceptarea, cele doua vointe nu s-au intalnit si deci nu s-a realizat acordul de vointe.
2 Teoria expedierii ateneueaza incovenientele primului sistem, considerand ca moment al incheierii contractului cel in care acceptantul expediaza acceptarea chiar daca ea n-a ajuns la ofertant. Sistemul prezinta dezavantajul ca acceptarea poate fi oricand revocata inainte de ajunge la ofertant. Pe de alta parte, ofertantul n-ar cum sti care este data la care acceptantul a expediat declaratia de acceptare.
3 Teoria receptiunii, considera contractul incheiat la data cand acceptarea a ajuns la adresa ofertantului. Si acest sistem prezinta dezavantajul ca nu este sigura data cand ofertantul a primit efectiv acceptarea, el putand fi absent.
4 Teoria informatiunii, considera contractul incheiat in momentul cand ofertantul a luat efectiv cunostinta de acceptare. Acest sistem este preferabil nu doar pentru ca este agreat de dreptul nostru pentru ca este cel mai rational pentru ca important este de a avea o cat mai mare certitudine ca cele doua vointe s-au intalnit si cum poate fi mai bine probat acordul de vointe.
Momentul incheierii contractului unilateral. La contractele unilaterale solutia o gasim in art. 38 C. com. « propunerea este obligatorie indata ce ajunge la cunostinta partii careia este facuta”. Este instituita prezumtia relativa, juris tantum, potrivit careia oferta a fost acceptata de destinatar la momentul primirii. Ea are valoare de principiu in aceasta materie pentru ca legea poate institui si un alt moment, cum este cazul donatiei la care art. 814 alin. 2 C.civ. dispune ca declaratia de acceptare a donatiei, care trebuie sa fie autentica, trebuie comunicata donatorului in timpul vietii acestuia.
Referitor la locul incheierii contractului, mentionam ca determinarea locului incheierii contractului se face diferit dupa cum partile sunt prezente sau absente.
Intre persoanele prezente determinarea locului contractului nu pune probleme, el situandu-se acolo unde a avut loc acordul de vointa.
Intre absenti: contractele sinalagmatice sunt considerate incheiate acolo unde ofertantul primeste corespondenta; cele incheiate prin telefon, locul incheierii este cel de unde vorbeste ofertantul.
Regulile aplicabile momentului încheierii contractului real. Contractul real se consideră încheiat din momentul transmisiunii bunului sau serviciului de la proprietar către cealaltă parte a contractului. Este necesar să menționăm, că acest moment, de regulă este adeverit prin întocmirea actelor de transmitere primire. Totodată, pentru determinarea corectă a momentului încheierii contractului real este necesar de a ne referi la divizarea contractelor reale în contracte real-formale și real-consensuale. Astfel, contractele real-consensuale se consideră încheiate din momentul simplei transmisiuni a bunului, iar contractele real-formale se consideră încheiate din momentul realizării atât a transmisiunii, cât și a unor formalități. Spre exemplu, contractul de donație de imobile este desemnat drept un contract real-formal.
Regulile aplicabile momentului încheierii contractului formal. După cum deja am menționat, contractul formal se consideră încheiat doar în momentul în care au fost realizate condițiile de formalitate ale contractului, cum ar fi forma scrisă, autentificarea notarială, înregistrarea etc. Este necesar, însă, de a ține cont de faptul, că în cazurile în care la încheierea contractului se cere întocmirea înscrisului, acesta poate fi atât pentru opozabilitate cât și pentru validitate. în acest sens, momentul întocmirii înscrisului se va considera momentul încheierii contractului doar dacă această condiție este cerută pentru validitatea contractului. Aceiași regulă se aplică și la celelalte condiții de formalitate.
Locul încheierii contractului, determinarea locului încheierii contractului prezintă importanță practică în dreptul procesual civil și în dreptul internațional privat. În ceea ce privește dreptul procesual civil, locul încheierii contractului constituie, uneori, criteriul după care se determină competența teritorială a instanțelor de judecată chemate să soluționeze eventualele litigii născute în legătură cu contractul. Din punctul de vedere al dreptului internațional privat, locul încheierii contractului este criteriul pe baza căruia se determină norma juridică aplicabilă unui contract cu elemente de extraneitate, în caz de conflict de legi în spațiu. în acest sens, operează principiul potrivit căruia forma contractelor e supusă legilor țării unde se face actul (locus regit actum).
Locul încheierii contractului înseamnă locul unde s-a realizat acordul de voințe. în ceea ce privește contractele între persoane prezente și aflate față în față, determinarea locului încheierii lor nu pune probleme. Locul încheierii contractului este acolo unde se află părțile, atunci când se face schimbul între ofertă și acceptare, una în fața celeilalte.
Conform, art. 699. alin. (2)Cod Civil al RM, Dacă în contract nu este indicat locul încheierii, el se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului. În acestui alineat este stipulată regula generală – contractul se consideră încheiat la domiciliul sau sediul ofertantului. Această soluție a fost aleasă în dependență de momentul în care produce efecte juridice acceptul și din prezumția că acceptul va parveni ofertantului la domiciliul sau sediul acestuia.
Astfel, locul încheierii contractului, este considerat acela unde s-a realizat acordul de voințe. În cazul persoanelor prezente, locul încheierii contractului va fi acela unde s-au aflat părțile cînd s-a făcut schimbul între ofertă și acceptare. În cazul persoanelor neprezente, dacă în contract nu este indicat locul încheierii atunci le se va considera încheiat la domiciliul sau sediul ofertantului.
Determinarea locului încheierii contractului prezintă importanță în cadrul relațiilor de drept internațional privat atunci când apare un conflict de legi în spațiu, pentru stabilirea legii aplicabile.
CONCLUZII
Libertatea contractuală reprezintă unul din drepturile fundamentale garantate de stat, însă acest drept nu este unul absolut și nu trebuie să ducă la negarea sau diminuarea altor drepturi și libertăți și poate fi limitată prin lege organică doar în temeiurile prevăzute de Constituție.
In baza libertatii contractuale, in scopul satisfacerii intereselor personale, economice, subiectii de drept recurg la incheierea de contracte. Din analiza art. 679 Cod civil RM, putem determina ca contractul reprezintă voința concordată a părților, iar procesul de realizare a acordului de voință a părților asupra clauzelor contractului se numește încheierea contractului. Această procedură se constituie, de regulă, din două etape interdependente: emiterea propunerii de a încheia contractul (oferta sau policitațiunea) și acceptarea acestei propuneri (acceptul) care inițial apar separate dar care prin întilnirea lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acordul de voință.
Pentru determina nemijlocit procesul de incheiere a contractului este necesar de a stabili procesul in care se intilnesc manifestarile de vointa a cocontractantilor si cum se formeaza acordul comun (oferta si acceptarea ofertei). Conform art. 681 Cod civil RM, alin (1) Ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conține toate elementele esențiale ale viitorului contract și care reflectă voința ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei. În acest articol sînt stipulate condițiile pe care trebuie să le întrunească propunerea de a încheia un contract pentru a fi considerată ofertă. Această normă are un rol fundamental pentru procesul încheierii contractului. În dependență de modul în care este interpretată această normă va depinde faptul dacă este încheiat un contact și care este conținutul acestui contract. Codul civil cere ca oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă și completă. În alineatul patru este stabilit că propunerea de a încheia un contract pentru a fi considerată ofertă trebuie să fie fermă, univocă, serioasă și completă. Propunerea este fermă în cazul în care este neîndoielnică și prin acceptarea ei contractul se va considera încheiat. Nu va fi fermă spre exemplu propunerea de a vinde un lucru în cazul în care vînzătorul și-a rezervat dreptul de a modifica prețul acestuia. Propunerea este univocă în cazul în care nu este susceptibilă de mai multe interpretări. Spre exemplu este echivocă expunerea mărfii în vitrină fără indicarea prețului, deoarece marfa respectivă ar putea fi un element de decor al vitrinei. Propunerea de a încheia un contract nu este serioasă în cazul în care a fost făcută în glumă, din curiozitatea sau în alt scop fără intenția de a fi legat prin acceptarea propunerii. Spre exemplu nu va fi considerată ofertă propunerea unei peroane de a vinde la un preț derizoriu un cal de curse care nu a ocupat locul preconizat, făcută imediat după încheierea cursei. Oferta este completă în cazul în care conține toate elementele necesare pentru încheierea contratului și simpla acceptare a ofertei va duce la apariția contractului. Din aceste elemente sînt îndispensăbile, natura, obiectul contractului precum și prețul bunului. Și în general credem că sînt obligatorii de îndicat elementele care sînt prevăzute de normele juridice imperative în vigoare. Celelalte elemente fiind reglementate prin norme supletive se vor aplica în lipsă prevederii lor exprese în ofertă.
Acceptarea constă în mînifestarea voinței juridice a unei persoane de a încheia un contract în condițiile stabilite în oferta ce i-a fost adresătă în acest scop; o declarație sau o altă manifestare a acceptantului (destinatarului), care exprimă acordul său în privința ofertei. Acceptarea presupune mînifestarea exterioară a voînței acceptantului adresătă ofertantului.
Principiile UNIDROIT, în art. 25, prevede: o declarație sau orice altă expresie care poate fi dedusă din comportamentul destinatarului ofertei, care exteriorizează acordul la ofertă acestei persoane, este acceptarea. Acceptarea poate fi: expresă; Acceptarea expresă este manifestarea destinatarului ofertei, care conține acordul acestuia privind propunerea de contractare a ofertantului; tacită. Acceptarea tacită se prezintă sub forma oricărui alt fapt juridic care poate fi considerat echivalent acceptării. De exemplu: executarea, începutul executării sau cel puțin promisiunea de executare a contractului, emiterea unei cambii, etc.
Referitor la condițiile acceptării ofertei este de mentionat ca pe lîngă condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească conșimțămîntul, acceptarea trebuie să îndeplinească și alte cerînțe: acceptarea să fie pură și șimplă. Deci, trebuie să concorde cu aceasta, să fie conformă ei; acceptarea să nu fie tardivă. Aceptarea este tardivă doar în cazul în care ea a ajuns la cunoștînța ofertantului după expirarea termenului; acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Dacă oferta a fost adresătă unei persoane determinate, numai acea persoană o poate accepta, această condiție nu se cere în cazul ofertei publice cînd acceptarea poate parveni de la orice persoană; acceptarea să fie neîndoielnică. Problemă acestei condiții se pune în special în cazul în care manifestarea de voînță se realizează tacit.
Importanta deosebita in procesul incheierii si producerii efectelor contractului o constituie momentul si locul incheierii acestuia. Astfel, locul încheierii contractului, determinarea locului încheierii contractului prezintă importanță practică în dreptul procesual civil și în dreptul internațional privat. În ceea ce privește dreptul procesual civil, locul încheierii contractului constituie, uneori, criteriul după care se determină competența teritorială a instanțelor de judecată chemate să soluționeze eventualele litigii născute în legătură cu contractul. Din punctul de vedere al dreptului internațional privat, locul încheierii contractului este criteriul pe baza căruia se determină norma juridică aplicabilă unui contract cu elemente de extraneitate, în caz de conflict de legi în spațiu. în acest sens, operează principiul potrivit căruia forma contractelor e supusă legilor țării unde se face actul (locus regit actum).
Importanța determinării momentului încheierii contractului nimeni nu o pune la îndoială. Astfel, în funcție de momentul încheierii contractului putem determina o serie de fapte juridice. După cum pe bună dreptate menționează unii autori, determinarea corectă a momentului încheierii contractului ne dă posibilitatea deseori de a vorbi despre validitatea acestuia. Astfel, după cum se menționează într-o lucrare, importanța determinării momentului încheierii contractului se relevă sub următoarele aspecte –
1. Existența capacității părților de a contracta;
2. Momentul dobândirii dreptului în baza contractului;
3. În raport cu acest moment poate fi determinat și locul încheierii contractului;
4. Momentul când încep a curge termenii contractuali;
5. Legea aplicabilă contractului sau perioadei de executare a acestuia;
6. Existența cauzelor de nulitate sau anulabilitate;
7. eterminarea prețului curent din ziua contractării.
8. aprecierea caracterului liber și neviciat al consimțământului lor sau al existenței unui viciu de consimțământ;
9. aprecierea valabilității contractului în funcție de anterioritatea sau posterioritatea momentului revocării ofertei în raport cu momentul încheierii contractului;
10. stabilirea momentului din care contractul începe să producă efecte, dacă părțile n-au afectat contractul de un termen suspensiv, cum ar fi, de pildă, momentul transmiterii între părți a dreptului real ce face obiectul contractului; momentul trecerii riscurilor de la vânzător la cumpărător;
11. determinarea acceptantului cu care contractul este valabil încheiat, în cazul unei oferte făcută mai multor persoane și care a fost acceptată succesiv de către mai mulți destinatari
După cum vedem o serie de momente sub aspect juridic sunt determinate în funcție de momentul si locul încheierii contractului.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative sau acte cu caracter de recomandare –
Сonvenția Națiunilor Unite asuрra сontraсtelor de vânzare internațională de mărfuri, înсheiată la Viena la 11 aрrilie 1980.
Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internationale http://www.juridice.ro/93345/principiile-unidroit-aplicabile-contractelor-comerciale-internationale-in-perspectiva-celei-de-a-treia-editii.html
Constitutia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994.
Cod Civil R.M. – nr. 1107 din 06.06.2002 Publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial RM nr. 82-86. http://lex.justice.md/md/325085/
Propunerea de Regulament al Parlamentului European si al Consiliului privind Legislatia europeana comuna in materie de vanzare, publicata de Comisia Europeana pe data de 11 octombrie 2011.
Manuale, monografii, articole.
Bloșenco Andrei, Drept Civil, Partea specială, note de curs, Cartdidact Chișinău 2003.
Goicovici Juanita. Formarea progresivă a contractului. București, 2008.
Chibac Gheorghe, Baieș Sergiu, Cimil Dorin, Buruiană Mihai, Roșca Nicolae, Antohi Leonid, Băieșu Aurel, Bloșcenco Andrei, Bojoga Maria, Bostan Galina, Buruiană Oleg, Cebotari Valentina, Nina Cernat, Cojocaru Violeta, Crețu Ion,Crețu Vasile, Efrim Oleg, Eșanu Nicolae, Gladei Roger, Golub Sergiu, Gribincea Lilia, Guștiuc Andrei, Mămăligă Sergiu, Mocanu Elena, Pascari Anastasia, Pascari Cornel, Pascari Vasile, Rotari Alexandru, Tabuncic Tatiana, Țonova Irina, Trofimov Igor, Volcinschi Victor, Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, Ediția I, vol II, Chișinău 2006.
Chibac Gheorghe, Efrim Oleg, Baiesu Aurel, Rotari Alexandru. Drept civil. Contracte și succesiuni, Chișinău 2010.
Chibac Gheorghe, Efrim Oleg, Băieșu Aureliu, Rotari Alexandru, Drept civil. Contracte speciale, vol III, Chișinău 2005.
Nemeș Vasile,Stăncescu Liviu, Dreptul contractelor civile și comerciale în reglementarea noului cod civil, Editura Hamangiu, Bucureșt 2013.
Prescure Titus, Curs de contracte civile, Editura Hamangiu, București 2012.
Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel-Munck. Drept civil. Obligațiile trad: Diana Dănișor. București, 2009.
Pop, Liviu Tratat de drept civil: Obligațiile. Vol.2: Contractul.-București: Universul juridic, 2009. Pătulea Vasile, Stancu Gheorghe. Dreptul contractelor.- București: C.H.Beck, 2008
Stănciulescu Liviu, Contracte speciale. Succesiuni, București 2002
Stancu Radu. Formarea contractelor în dreptul european – dreptul francez și belgian// Revista de drept comercial nr.5, 2010 .
Trofimov Igor,Drept Civil, Contracte Civile, Editura Academiei "Ștefan cel Mare" Chișinău 2012.
Степанов Д. Общие положения о договоре. Заключение договора.// Хозяйство и право № 5, 2009.
Брагинский М.И., Витрянский В.В. Договорное право. Книга первая. Общие положения.-М., Статут, 1999.
Resurse on-line
http://www.justice.md/
http://www.justice.md/md/dic/
http://legeaz.net/dictionar-juridic/locul-incheierii-contractului
https://dreptmd.wordpress.com/2014/10/12/probleme-de-reglementare-juridica-a-ofertei-de-a-contracta/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Incheierea Contractului (ID: 141272)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.