Incheierea Contractelor Comerciale Internationale
PREZENTARE
Lucrarea mea cuprinde o parte introductivă – conținând cuvântul înainte și introducerea generală- conținutul propriu-zis împărțit în șapte părți:
despre contractul comercial internațional în general
oferta de a contracta
acceptarea ofertei
încheierea contractelor pe bază de ’’condiții generale’’
momentul și locul încheierii contractului de comerț internațional
forma și limba contractului de comerț internațional
legea aplicabilă contractului de comerț internațional.
Partea finală conține bibliografia.
Trebuie precizat faptul că fiecare parte include sub-capitole care tratează în detaliu problemele specifice fiecărui capitol.
Cuvântul înainte este o încercare de a motive alegerea temei.
Prima parte “Despre contractul de comerț internațional în general’’prezintă o introducere
Prima parte
1. DESPRE CONTRACTUL DE COMERT INTERNATIONAL
1.1. Noțiune. Caractere juridice. Clasificare.
1.1.1. Noțiune.
Contractul de comerț internațional este acordul de voință realizat intre doi sau mai mulți participanți la comerțul internațional(subiecți de drept aparținând ordinii juridice internaționale, sau subiecți de drept aparținând ordinii juridice naționale) din state diferite în scopul de a crea, modifica ori stinge raporturi juridice de comerț internațional.
El constituie una din cele mai importante instituții juridice ale dreptului comercial internațional și indeplinește rolul de instrument juridic primordial de infăptuire a schimburilor economice și comerciale internaționale.
Fac parte din sfera contractului de comerț internațional: vânzarea comercială internațională; mandatul comercial internațional; comisionul internațional; transportul internațional de mărfuri și de persoane; asigurările internaționale etc. Generalizând vom spune că sfera contractului de comerț internațional cuprinde orice contract comercial convenit in raporturile cu străinătatea sau cu piețele externe.
Contractul de comerț internațional se distinge de contractele încheiate între participanții la comerțul intern prin elementul de internaționalitate care, alături de atributul de comercialitate, îi definesc specificul si-l delimiteaza de celelalte contracte reglementate prin normele dreptului comun general.
Contractul de comerț internațional se analizează astfel ca fiind un act de comerț care genereaza obligații comerciale și juridice din țări diferite.
Comercialitatea și internaționalitatea ca note de specificitate ale contractului de comerț internațional trebuie sa existe cumulative, caci absența uneia dintre ele face ca acel contract sa se situeze fie in domeniul contractelor civile, fie in domeniul contractelor comerciale supuse incidenței exclusive a dreptului național.Astfel, inexistența caracterului comercial in cazul operațiunilor de introducere sau de scoatere din țară prin colete sau de catre calatori, in condițiile legii, a unor bunuri de uz personal sau familial face ca asemenea operațiuni sa nu poată fi considerate contracte de comerț internațional deși prezintă elemente de extraneitate.Ele intra în sfera contractelor civile.Tot așa, vânzarea comercială, mandatul comercial, asigurările etc., atunci cand sunt lipsite de un element de internaționalitate ramân simple contracte comerciale care-și consumă întreaga existentă sub incidenta dreptului național.Acestea devin contracte de comerț internațional numai in cazul în care în structura lor se produce intrusiunea a cel puțin unui element de internaționalitate.
Prezența elementului de internaționalitate intr-un contract comercial determină eo ipso scoaterea acelui contract de sub incidența exclusivă a sistemului de drept material al forului creindu-i vocație pentru a suporta incidența concomitenta a mai multor sisteme de drept.
Legislația, doctrina si practica jurisdicțională utilizează pe plan terminologic expresii precum: contracte externe, contract comercial internațional,contract de comerț internațional.Diferența de terminologie nu se legitimeaza printr-o diferență de semnificație juridică, deoarece conceptul la care ne referim are caracter unitar si o unică semnificație juridică.Ea pare mai curând a fi rezultatul unor abordări din unghiuri diferite a ideii de contract ca instrument juridic principal de infăptuire a comerțului mondial.În ce ne privește am preferat expresia contract de comerț international din dorința de a pastra o consecvența de terminologie in toata problematica domeniului investigat.
1.1.2. Caractere juridice.
Exista o multitudine de contracte de comerț internațional și o mare diversitate a acestora.Dar o atare imprejurare nu poate constitui un obstacol în identificarea unor note comune tuturor contractelor de acest gen.Asemenea contracte au un set de caractere juridice prin care îsi exprimă specificitatea în raport cu contractele reglementate de dreptul comun pe care în cele ce urmeaza le vom prezenta in sinteza:
a). Sunt contracte cu titlu oneros.Toate contractele de comerț internațional fac parte din categoria faptelor de comerț urmărind ca finalitate obținerea unui profit.Dar această finalitate generală a oricărui contract, dintre cele la care ne referim, subsumează scopuri similare avute în vedere de către fiecare partener contractual la asumarea angajamentului său juridic fată de celălalt partener contractual.Fiecare contractant se obligă deci în vederea obținerii unui avantaj material prin executarea prestației asumată de partenerul său contractual.Și e firesc să fie așa deoarece realizarea unui câștig ține de esența comerțului, iar contractile de comerț internațional se analizează ca instrumente juridice principale de înfăptuire a comerțului mondial.Ele se încadrează astfel perfect în sfera conceptului definit de art.945C.civ.care dispune:”contractul oneros este acela în care fiecare voiește a-și procura un avantaj”.
Cu toate acestea, după cum s-a remarcat în doctrina juridică intrusiunea titlului gratuit în structura unor contracte de comerț internațional nu poate fi negată.Există cel puțin trei situații distincte care confirmă o atare constatare, și anume: distribuirea gratuită de eșantioane, soldarea unor mărfuri și licențele neremunerate de brevete de invenție.
O analiză mai atentă a fiecăruia dintre dintre situațiile menționate permite însă concluzia că nici una dintre acestea nu rămâne în exteriorul domeniului specific titlului oneros.
– Astfel, distribuirea de eșantioane fără plată urmărește exclusiv scopuri publice,de reclamă vizând atragerea clientelei.O asemenea operațiune nu se fundează pe intenția de graficare(care este de esența actelor juridice cu titlul gratuit) ci pe dorința egoistă de a incita interesul virtualilor cumpărători pentru marfa oferită. Distribuirea gratuită de eșantioane se învederează astfel ca un mijloc pentru obținerea de avantaje materiale substanțiale în perspectivă.
– Cât privește vânzarea de marfă în regim de solduri, ce în realitate este o vânzare sub cost, nu se fundează nici ea pe o intenție de graficare a cumpărătorului, concretizată în crearea anumitor avantaje materiale în beneficiul acestora, ci pe idea protejării intereselor comerciantuluiprin crearea unor avantaje materiale indirecte în favoarea acestuia.De regulă sunt soldate mărfuri existente în stoc devenite greu vandabile fie pentru că sunt necompetitive din cauza parametrilor tehnico-calitativi inferiori, prin care se caracterizează comparative cu cei ai mărfurilor concurente, fie pentru că au ieșit din modă sau din sezon.Dacă asemenea mărfuri ar fi ținut la preț, vânzarea lor ar fi devenit, prin trecerea timpului, din ce în ce mai dificilă, iar în cele din urmă, chiar imposibilă. Prin urmare, comerciantul ar avea de suportat o pagubă mai mare decât cea pe care o implică pierderea suferită prin vânzarea mărfurilor respective sub cost. Pe de altă parte, prin stocarea mărfii greu vandabile, în speranța vânzării ei în viitor, comerciantul își blochează cu totul ineficient spațiile de depozitare punându-se singur în dificultate cât privește aprovizionarea suficientă cu marfă cerută pe piață. Or, datorită acestei împrejurări ar avea de suferit pierderi, comerțul său neputând fi exercitat în condiții optime de eficiență.
– O variantă destul de frecvent întâlnită a vânzării sub cost este vânzarea promoțională. Aceasta este pracitcată de marii producătorii ca metodă de penetrare cu produsele lor pe noi piețe. Într-un atare scop, până când respectivele produse reușesc să impună și să se facă cerute pe noua piață, producătorul le va comercializa pe acea piață la un preț promoțional, adică sub prețurile practicate de el pe alte piețe.Nici în acest caz pierderea suferită inițial de acel producător, și care este deliberat acceptată de el, nu se subsumează ideii de titlu gratuit, ci constituie un aparent sacrificiu momentan menit să-i aducă un important câștig în perspectivă.
– În fine, contractul de licență gratuită a unui brevet de invenție rămâne și el, contrar aparențelor, în exteriorul sferei propiu-zise a titlului gratuit. Un asemenea contract urmărește ca finalitatea principală crearea anumitor avantaje în viitor pentru cel care cedează gartuit lecența. Este vorba de avantajele ce ar putea rezulta din operațiile corelative acelui conrtact, pecum: livrarea de instalații adecvate pentru punerea în valoare a licenței respective, acordarea asistenței tehnice necesare și întreținere pentru subasamblurile ei și, desigur, nu în ultimul rand pătrunderea pe acea piață cu produsele sale.
b). Sunt contracte sinalagmatice perfecte.Contractele de comerț internațional generează drepturi și obligații reciproce între părți. Ele sunt bilaterale, sinalagmatice perfecte. Această constatare privește atât contactele ce au un atare caracter și în dreptul comun, precum vânzarea-cumpărarea transportul, antrepriza etc., cât și contractele ce privesc Codului civil au un caracter unilateral, ca de pildă, depozitul, mandatul, împrumutul etc.
Într-adevăr, contractele de comerț internațional generează obligații reciproce între părți. Reciprocitatea acestora(adică a obligațiilor) determină implicit interdependența lor, iar de aici decurg consecințele specifice unor asemenea obligații și anume posibilitatea învocării excepției de neexecutare, ca și facultatea de a cere executarea contractului ori rezoluțiunea lui de către partea interesată în cazul în care partenerul său contractual nu-și îndeplinește prestația asumată prin contract.
De esența operațiunilor de comerț internațional este caracterul lucrativ al acestora(finis mercatorium est lucrum). Așa se explică de ce contractele existente în acest domeniu sunt cu o singură excepție sinalagmatice perfecte. Chiar și contractele precum mandatul, depozitul sau împrumutul, care în raporturile civile sunt de regulă sunt de regulă unilaterale și numai rareori dobândesc natura de contracte sinalagmatice imperfecte, în raporturile de comerț internațional se analizează invariabil ca fiid contracte sinalagmatice perfecte, deoarece aici mandatele se obligă și el față de mandatar, deponentul se obligă și el față de depozitar, iar împrumutul la rândul său trebuie să plătească împrumutătorului dobânda convenită. Și e firesc așa căci în domeniul comerțului orice secviciu se plătește.
Numai contractul de gaj comercial își păstrează caracterul sinalagmatic imperfect, deoarece în principiu, generează obligații inerente posesiei animo signoris, doar în sarcina creditorului garant, în măsura în care nu a prilejuit cheltuieli de conservare și întreținere ce, potrivit art. 1691 alin. 2 C.civ., incumbă debitorului.
c). Sunt contracte comutative. În contractele de comerț internațional existența și întinderea prestațiilor la care se obligă părțile sune certe și determinate (sau determinabile) din chiar momentul perfectării actului juridic.
Aceasta este regula, dar ea nu are valare absolută. Contractele de comerț internațional nu sunt ireductibile incompatibile cu prezența în conținutul lor a unor elemente aleatorii. Unele asemenea contracte – prin exceptie de la regula enunțată – aunologie nu se legitimeaza printr-o diferență de semnificație juridică, deoarece conceptul la care ne referim are caracter unitar si o unică semnificație juridică.Ea pare mai curând a fi rezultatul unor abordări din unghiuri diferite a ideii de contract ca instrument juridic principal de infăptuire a comerțului mondial.În ce ne privește am preferat expresia contract de comerț international din dorința de a pastra o consecvența de terminologie in toata problematica domeniului investigat.
1.1.2. Caractere juridice.
Exista o multitudine de contracte de comerț internațional și o mare diversitate a acestora.Dar o atare imprejurare nu poate constitui un obstacol în identificarea unor note comune tuturor contractelor de acest gen.Asemenea contracte au un set de caractere juridice prin care îsi exprimă specificitatea în raport cu contractele reglementate de dreptul comun pe care în cele ce urmeaza le vom prezenta in sinteza:
a). Sunt contracte cu titlu oneros.Toate contractele de comerț internațional fac parte din categoria faptelor de comerț urmărind ca finalitate obținerea unui profit.Dar această finalitate generală a oricărui contract, dintre cele la care ne referim, subsumează scopuri similare avute în vedere de către fiecare partener contractual la asumarea angajamentului său juridic fată de celălalt partener contractual.Fiecare contractant se obligă deci în vederea obținerii unui avantaj material prin executarea prestației asumată de partenerul său contractual.Și e firesc să fie așa deoarece realizarea unui câștig ține de esența comerțului, iar contractile de comerț internațional se analizează ca instrumente juridice principale de înfăptuire a comerțului mondial.Ele se încadrează astfel perfect în sfera conceptului definit de art.945C.civ.care dispune:”contractul oneros este acela în care fiecare voiește a-și procura un avantaj”.
Cu toate acestea, după cum s-a remarcat în doctrina juridică intrusiunea titlului gratuit în structura unor contracte de comerț internațional nu poate fi negată.Există cel puțin trei situații distincte care confirmă o atare constatare, și anume: distribuirea gratuită de eșantioane, soldarea unor mărfuri și licențele neremunerate de brevete de invenție.
O analiză mai atentă a fiecăruia dintre dintre situațiile menționate permite însă concluzia că nici una dintre acestea nu rămâne în exteriorul domeniului specific titlului oneros.
– Astfel, distribuirea de eșantioane fără plată urmărește exclusiv scopuri publice,de reclamă vizând atragerea clientelei.O asemenea operațiune nu se fundează pe intenția de graficare(care este de esența actelor juridice cu titlul gratuit) ci pe dorința egoistă de a incita interesul virtualilor cumpărători pentru marfa oferită. Distribuirea gratuită de eșantioane se învederează astfel ca un mijloc pentru obținerea de avantaje materiale substanțiale în perspectivă.
– Cât privește vânzarea de marfă în regim de solduri, ce în realitate este o vânzare sub cost, nu se fundează nici ea pe o intenție de graficare a cumpărătorului, concretizată în crearea anumitor avantaje materiale în beneficiul acestora, ci pe idea protejării intereselor comerciantuluiprin crearea unor avantaje materiale indirecte în favoarea acestuia.De regulă sunt soldate mărfuri existente în stoc devenite greu vandabile fie pentru că sunt necompetitive din cauza parametrilor tehnico-calitativi inferiori, prin care se caracterizează comparative cu cei ai mărfurilor concurente, fie pentru că au ieșit din modă sau din sezon.Dacă asemenea mărfuri ar fi ținut la preț, vânzarea lor ar fi devenit, prin trecerea timpului, din ce în ce mai dificilă, iar în cele din urmă, chiar imposibilă. Prin urmare, comerciantul ar avea de suportat o pagubă mai mare decât cea pe care o implică pierderea suferită prin vânzarea mărfurilor respective sub cost. Pe de altă parte, prin stocarea mărfii greu vandabile, în speranța vânzării ei în viitor, comerciantul își blochează cu totul ineficient spațiile de depozitare punându-se singur în dificultate cât privește aprovizionarea suficientă cu marfă cerută pe piață. Or, datorită acestei împrejurări ar avea de suferit pierderi, comerțul său neputând fi exercitat în condiții optime de eficiență.
– O variantă destul de frecvent întâlnită a vânzării sub cost este vânzarea promoțională. Aceasta este pracitcată de marii producătorii ca metodă de penetrare cu produsele lor pe noi piețe. Într-un atare scop, până când respectivele produse reușesc să impună și să se facă cerute pe noua piață, producătorul le va comercializa pe acea piață la un preț promoțional, adică sub prețurile practicate de el pe alte piețe.Nici în acest caz pierderea suferită inițial de acel producător, și care este deliberat acceptată de el, nu se subsumează ideii de titlu gratuit, ci constituie un aparent sacrificiu momentan menit să-i aducă un important câștig în perspectivă.
– În fine, contractul de licență gratuită a unui brevet de invenție rămâne și el, contrar aparențelor, în exteriorul sferei propiu-zise a titlului gratuit. Un asemenea contract urmărește ca finalitatea principală crearea anumitor avantaje în viitor pentru cel care cedează gartuit lecența. Este vorba de avantajele ce ar putea rezulta din operațiile corelative acelui conrtact, pecum: livrarea de instalații adecvate pentru punerea în valoare a licenței respective, acordarea asistenței tehnice necesare și întreținere pentru subasamblurile ei și, desigur, nu în ultimul rand pătrunderea pe acea piață cu produsele sale.
b). Sunt contracte sinalagmatice perfecte.Contractele de comerț internațional generează drepturi și obligații reciproce între părți. Ele sunt bilaterale, sinalagmatice perfecte. Această constatare privește atât contactele ce au un atare caracter și în dreptul comun, precum vânzarea-cumpărarea transportul, antrepriza etc., cât și contractele ce privesc Codului civil au un caracter unilateral, ca de pildă, depozitul, mandatul, împrumutul etc.
Într-adevăr, contractele de comerț internațional generează obligații reciproce între părți. Reciprocitatea acestora(adică a obligațiilor) determină implicit interdependența lor, iar de aici decurg consecințele specifice unor asemenea obligații și anume posibilitatea învocării excepției de neexecutare, ca și facultatea de a cere executarea contractului ori rezoluțiunea lui de către partea interesată în cazul în care partenerul său contractual nu-și îndeplinește prestația asumată prin contract.
De esența operațiunilor de comerț internațional este caracterul lucrativ al acestora(finis mercatorium est lucrum). Așa se explică de ce contractele existente în acest domeniu sunt cu o singură excepție sinalagmatice perfecte. Chiar și contractele precum mandatul, depozitul sau împrumutul, care în raporturile civile sunt de regulă sunt de regulă unilaterale și numai rareori dobândesc natura de contracte sinalagmatice imperfecte, în raporturile de comerț internațional se analizează invariabil ca fiid contracte sinalagmatice perfecte, deoarece aici mandatele se obligă și el față de mandatar, deponentul se obligă și el față de depozitar, iar împrumutul la rândul său trebuie să plătească împrumutătorului dobânda convenită. Și e firesc așa căci în domeniul comerțului orice secviciu se plătește.
Numai contractul de gaj comercial își păstrează caracterul sinalagmatic imperfect, deoarece în principiu, generează obligații inerente posesiei animo signoris, doar în sarcina creditorului garant, în măsura în care nu a prilejuit cheltuieli de conservare și întreținere ce, potrivit art. 1691 alin. 2 C.civ., incumbă debitorului.
c). Sunt contracte comutative. În contractele de comerț internațional existența și întinderea prestațiilor la care se obligă părțile sune certe și determinate (sau determinabile) din chiar momentul perfectării actului juridic.
Aceasta este regula, dar ea nu are valare absolută. Contractele de comerț internațional nu sunt ireductibile incompatibile cu prezența în conținutul lor a unor elemente aleatorii. Unele asemenea contracte – prin exceptie de la regula enunțată – au caracter aleatoriu. Așa este bunăoară contractul de asigurare internațională împotriva riscurilor în care cel puțin pentru una dintre părți (asigurătorul sau, după caz, reasiguratul) existența și întinderea prestației sunt strict dependente de producerea riscurilor asigurat, adică de un eveniment viitor incert.
d). Sunt contracte consensuale.În principiu, contractele de comerț internațional se realizează în formă scrisă, dar acesta nu înseamnă că o atare formă reprezintă o condiție de validitate a lor. Aici forma scrisă constituie doar o cerință de ordin probator. Redactarea de către părți a unui înscris constatator al contractului este necesară pentru a da acestora deplină certitudine cât privește existența, întinderea și condițiile de executare a obligațiilor ce revin fiecăruia dintre ele. Și e firesc să fie așa deoarece conținutul unor asemenea contracte are de regulă un caracter complex, iar valoarea lor este deosebit de ridicată.Cu cât valoarea contractului este mai mare, cu atât și riscurile sunt și ele mai mari. De aceea redactarea contractelor de comerț internațional se impune ca o cerință ad probationem. Nu suntem deci în prezența unei condiții ad validitatem căci o asemenea condiție nu este compatibilă cu nevoile desfășurării rapide a operațiilor de comerț internațional.
e). Sunt acte sau fapte de comerț. Contractele de comerț internațional sunt, după părerea noastră, fără excepție acte sau fapte de comerț. Într-adevăr, ele au întotdeauna caracter speculative, fiecare dintre părți încheind contractul în ideea obținerii unui profit. Chiar contractele de cooperare economică și tehnico-ștințifică urmăresc o atare finalitate. Or, finalitatea ce vizează obținerea profitului ține de specificul actelor sau faptelor de comerț.
1.1.3. Clasificare.
Contractele de comerț internațional sunt suscceptibile de clasificarea pe baza mai multor criterii dintre care unele sunt nespecifice, iar altele sunt specifice pentru acest gen de acte juridice.
Criterii nespecifice:
Doctrina juridică a reținut că valabile și pentru contractele de comerț internațional mai multe criterii de clasificare aplicabile contractelor civile.Exprimăm însă părerea că dintre aceste criterii – care în raport cu contractele de comerț internațional sunt nespecifice – numai unele pot primi aplicare și la asemenea contracte. De aceea în cele ce urmează ne vom opri numai asupra lor, celelalte fiind irelevante pentru problematica aici investigată.
a). Astfel, în raport cu efectele pe care le generează contractele – inclusive cele de comerț internațional – pot fi: constitutive, translative sau declarative de drepturi.
Au un caracter constitutiv de drepturi contractele prin care se crează pe seama părților sau pe seama unui terț anumite drepturi subiective până atunci inexistente în patrimoniul titularului lor. În raporturile de comerț internațional prin contracte se crează, de regulă, drepturi de creanță. Așa se întâmplă bunăoară în cazul contractului de mandat comercial internațional prin efectul căruia mandatarul dobândește un drept de creanță împotriva mandantului sau în cazul contractului internațional de depozit regulat care generează pe seama depozitarului un drept de creanță împotriva deponentului, ori în cazul contractului de transport internațional de mărfuri în virtutea căruia cărăușul dobândește un drept de creanță împotriva expeditorului. În general contractele având ca obiect prestări de servicii sunt generatoare de drepturi de creanță . Uneori, prin efectul unor contracte de comerț internațional se costituie chiar drepturi reale. Așa bunăoară contractul de antepriză generează în favoarea beneficiarului un drept de proprietate asupra construcției(civile sau industriale) ridicată de antreprenor indiferent dacă realizarea acelei costrucții s-a făcut cu materialele antreprenorului sau cu materialele beneficiarului. Tot astfel, contractul de ipotecă, utilizat mai ales în domeniul bancar, generează un drept real accesoriu – anume dreptul de ipotecă – în favoarea creditorului garant.
Cât privește contractele translative de drepturi, acestea produc ca efect transmiterea unor drepturi reale de la un titular la altul. Excelează în acestă privință vânzarea comercială internațională (în diferitele ei variante) ce are ca efect principal transmiterea drepturilor de proprietate.
De la vânzător la cumpărător cu privire la marfa ca obiect al contractului. La fel, contractul de schimb care, în cazul operațiunilor de contrapartidă se prezintă în forme variate și complexe, comportă un dublu transfer de proprietate între copermutanți cu privire la mărfurile ce formează obiectul unor asemenea operațiuni. Uneori contractele de comerț internațional produc efect numai transmiterea unui drept real de folosință. Avem în vedere operațiile de leasing, precum și contractul de licență de brevet de invenție. Rareori contractele de comerț internațional operează un transfer de drepturi de creanță. În acest domeniu, cesiunea de creanță, deși nu este cu desăvârșire exclusivă, se practică numai cu titlu excepțional.
În fine, contractele declarative de drepturi, adică acele prin care se constată și se confirmă existența unor drepturi ale părților sunt și ele mai rar întâlnite în practica de comerț internațional.
Face parte din acestă categorie tranzacția care este un contract sinalagmatic ce produce concesii reciproce consimțite de părți în vederea stingerii unui diferent existent între ele sau a prevederii declanșării unui diferent iminent.Reciprocitatea concesiilor costituie trăsătura esențilă a tranzacției și care se poate concretiza fie în renunțarea la anumite drepturi pretinse, fie în recunoașterea unor drepturi contestate.
b).În funcție de modul de executare, contractele de comerț internațional pot fi: cu executare instantanee, cu executare succesivă sau cu executare continuă.
Contractele cu executare instantanee (sau imediată) au ca obiect una sau mai multe prestații care se aduc la indeplinirea imediată, instantaneu, dintr-o dată (uno ictu) .Asemenea contracte sunt relativ rar întâlnite în comerțul internațional caci în acest domeniu ele se încheie doar ocazional. Participanții la raporturile comerciale internaționale sunt interesați să perfecteze contracte pe durată medie sau lungă de timp pentru a avea atât certitudinea aprovizionării tehnico-materiale, cât și certitudinea desfacerii pe o anumită piață a mărfurilor pe care le produc. Asemenea certitudini trebuie să aibă persistență în timp, deoarece altmiteri normala desfășurare a comerțului internațional ar fi grav periclitată.
Contractele cu executare succesiva sunt însă foarte frecvent întâlnite în comerțul internațional, aici ele reprezintă regula. De specificul unor asemenea contracte este faptul că obligațiile părților, sau cel puțin obligația ce incubă uneia dintre ele, comportă o executare în timp printr-o serie de prestații de același fel repetate la intervale de timp regulate sau neregulate.
Așa se întâmplă de exemplu în cazul contractului de leasing care generează in sarcina utilizatorului obligația de plată a chiriei pentru folosința bunului obiect al contractului. Executarea acestei obligații se face în timp, la intervale regulate(lunar sau trimestial) pe întreaga durată a contractului. Tot astfel, în cazul vânzării internaționale de mărfuri convenită pe durată medie sau lungă de timp atât obligația de livrare a mărfii, cât și obligația de plată a prețului se execută eșalonat, printr-o pluralitate de prestații pe care debitorul le îndeplinește la intervale prestabilite pe îtreaga durată a contractului. Contractele comerciale internaționale fiind de regulă încheiate pe durată de timp medie sau lungă, comportă inevitabil executarea succesivă a cel puțin uneia dintre obligațiile pe care le generează.
În fine,există și contracte de comerț internațional cu executare continuă. Obiligațiile izvorâte din asemenea contract pot fi aduse la îndeplinire numai printr-o activitate neântreruptă desfășurată de debitor pe întreaga durată a contractului. Așa este bunăoară contractul internațional de furnizare a energiei electrice sau a gazelor naturale. Privit prin prisma obligației finanțatorului de a asigura în beneficial utilizatorului folosința lucrului închiriat acestuia, chiar și contractul de leasig se analizează ca fiind cu executare continuă.
c)După corelația existentă între ele, contractele de comerț internațional pot fi grupate în: principale și accesorii.
Sunt contracte principale toate acele convenții care au valoarea juridică de sine stătătoare și nu depind de vreun alt contract. În majoritatea lor covârșitoare contractele de comerț internațional de mărfuri, vânzarea comercială internațională, mandatul comercial internațional etc.
Sunt contracte accesorii toate acele convenții care nu au o existență și o valoare juridică de sine-stătătoare, ci depind de existența unui alt contract principal. Au caracter accesoriu de pildă: contractul de gaj comercial, fideijusiunea bancară(ca și alte contracte de garanție bancară), clauza penală, clauza compromisorie etc.
d).În fine, ținând seama de obiectul obligațiilor pe care le generează, contractele de comerț internațional pot fi grupate în trei subgrupe și anume:
-Contractele ce dau naștere la obligații de a da (dare), din subgrupa cărora fac parte contractele translative de drepturi reale, precum și toate acelea care comportă o contraprestație pecuniară, ca de exemplu: plata prețului, plata unui comision sau plata unei chirii (cum este cazul operațiilor de leasing);
-Contractele din care rezultă obligații de a face(facere) cum sunt: contractele de executări de lucrări (în special antrepriză) sau cele de prestări de servicii în întreaga lor diversitate (consulting, transport, comision, mandate etc.);
-Contractele care generează obligația de a nu face (non facere), cum sunt acelea în conținutul cărora există obligația de a nu face concurență etc.
Desigur, acest criteriu nu permite o delimitare riguroasă a celor trei subgrupe de contracte menționate, deoarece practice orice contract generează obligații diferite sub aspectul obiectului lor.Așa de pildă un contract de vânzare comercială internațională dă naștere întotdeauna atât la o obligație de a da cât și la o obligație de a face; uneori el poate genera chiar și o obligație de a nu face (când cumpărătorul își asumă obligația ca pe durata contractului convenit cu vânzătorul să nu se aprovizioneze cu marfă de același gen de la un alt furnizor). Pluralitatea de obligații este specifică în general contractelor sinalagmatice și îndeobște contractelor complexe.
Totuși nu s-ar putea spune că această clasificare este comlet lipsită de interes practic.Într-adevăr, anumite clauze – precum aceea numită best efforts – sunt, prin specificul lor, susceptibile de a fi stipulate numai în contractele ce au ca obiect o obligație de a face. Clauza best efforts comportă un angajament din partea debitorului de a depune un maxim de efort pentru a îndeplini prestația la care s-a obligat față de creditor.Această clauză se stipulează frecvent în contractele de consignație, de agenție exclusivă, de publicitate comercială, de service, de vânzare exclusivă etc.
O altă clasificare, realizată și ea în funcție de obiectul obligațiilor generate de contractele de comerț internațional ar fi aceea care permite distincția între contractele ce dau naștere la obligații de rezultat și contractele prin care se crează obligații de mijloace.De regulă partenerii contractuali (participanți la raporturile de comerț internațional) își asumă obligații de rezultat căci asemenea obligații sunt de esența comerțului.Aici se pot întâlni situații în care un contract generează o pluralitate de asemenea obligații între care există corelații din cele mai interesante. Așa de pildă este ipoteza când pe obligația de rezultat principală ce incumbă debitorului contractual se grefează o altă obligație de rezultat condițională asumată de creditorul contractual. Eficiența juridică a acesteia din urmă depinde în mod hotărâtor de respectarea condiției convenită de părți cu privire la executarea celei dintâi. Fiind investită cu soluționarea unei spețe în care se regăsea această ipoteză, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional București a statuat că stipulația contractuală în virtutea căreia creditorul acordă o reducere de 20% din suma datorată de debitor, cu condiția expresă ca acesta să o achite până la data convenită, instituie în sarcina sa o obligație de rezultat, și prin consecință debitorul pierde beneficial reducerii de 20% dacă a efectuat plata cu întîrârziere, deoarece condiția suspensivă a căzut încă din ziua scadenței. În optica acestei curți de arbitraj este irrelevant că debitorul a dat băncii sale dispoziți plată la timp, iar scadența a fost depășită din culpa băncii, deoarece raporturile dintre debitor și banca lui sunt inopozabile creditorului.
Speța de față ridică, atât ca stare de fapt (avem în vedere anumite elemente inserate de părți în conținutul contractului), cât și ca implicații juridice determinate de respective stare de fapt, unele probleme teoretice inedited de a căror rezolvare sunt dependente importante consecințe practice. Astfel, prin stipulația contractuală menționată părțile au creat o obligație de rezultat – anume aceea privind reducerea cu 20% a cuantumului plății datorată de debitor – pe care și- a asumat- o creditorul obligației de plată.Dar producerea rezultatului afferent acestei obligații (anume reducerea cu 20% menționată) nu urma să aibă loc datorită executării unei prestații de către parte care și- a asumat acea obligație(adică de către creditorul contractual), ci prin efectul îndeplinirii prestației ce- i incumba părții în favoarea căreia trebuia să se producă acel rezultat(anume, debitorul contractual). Suntem deci în prezența a două obligații de rezultat (obligația de plată și obligația de reducere cu 20% a cuantumului plății ) aflate într- o legătură de conexitate care deși au existențe distincte și subiecți pasivi diferiți au fost astfel imaginate și correlate între ele de către părțile contractante încât producerea ambelor rezultate să devină posibilă ca urmare a îndeplinirii unei singure prestații (anume aceea ce incumbă debitorului obligației de plată). Prin consecință, asupra debitorului celeilalte obligații (având ca obiect reducerea cu 20% a cuantumului plății) nu apasă nici o responsabilitate pentru eventualitatea neproducerii rezultatului acesteia.Și e firesc să fie așa deoarece o asemenea eventualitate n- ar putea fi datorată culpei sale.
O altă problemă pe care speța în discuție o ridică este impactul pe care culpa băncii debitorului obligației de plată îl are asupra rezultatului obligației de reducere a plății, convenită de părți. Soluția adoptată de Curtea de Arbitraj în această problema ni se pare cel puțin bizară. Într- adevăr, de vreme ce debitorol obligației de plată s- a conformat condiției de care, potrivit celor convenite de părți, era dependentă producerea rezultatului concretizat în reducerea plății, îndeplinirea cu întârziere de către banca debitorului obligației de plată a îndatoririi sale de a vira în conturile creditorului la banca acestuia suma plătită în acest scop nu- i este imputabilă debitorului și, ca urmare nu există nici un temei legal sau echitabil c ear putea legitima sancționarea lui (adică a debitorului) prin pierderea beneficiului concretizat în reducerea cu 20% a cuantumului plății datorate.
Contractele de comerț internațional pot genera și obligații de mijloace.Astfel, în contractele de vânzare comercială internațională, vânzătorul își asumă, atunci când este necesar, obligația de a depune toate diligențele pentru obținerea autorizației de export a mărfii obiect alcontractului, iar cumpărătorul își asumă obligația de a depune diligențele corespunzătoare pentru obținerea autorizației de import a acelei mărfi oridecâteori legislația țării importatorului cere o astfel de formalitate.Tot așa, în orice contract având ca obligație principală executarea unei prestații de a face, părțile sunt libere să includă în conținutul contractului o clauză best efforts.
O obligație specifică de a face, care prin trăsăturile ei caracteristice se analizează ca fiind o obligație de mijloace, este obligația de securitate.
Aceasta se concretizează în îndatorirea debitorului de a realiza securitatea persoanelor și a bunurilor ce pot avea o anumită legătură cu contractul care dă naștere acelei obligații.De pildă, contractul de transport internațional de personae generează în sarcina transportatorului, alături de obligația principală caracteristică pentru acest contract de a înfăptui transportul convenit, și obligația conexă ei, subsumată în conținutul său de a proteja viața, sănătatea și integritatea corporală a călătorilor. Această împrejurare legitimează îndreptățirea călătorului care a avut de suferit de pe urma unui accident survenit în timpul transportului de a reclama despăgubiri de la transportator invocând răspunderea lui contractuală pentru neândeplinirea obligației de securitate.Proba neândeplinirii obligației menționate este în sarcina călătorului interesat și se realizează prin dovada contractului și a prejudiciului încercat.Situația ar fi cu totul alta în ipoteza în care nu ar fi luată în considerare existența obligației de securitate; într- o atare ipoteză călătorul accidentat ar putea pretinde despăgubiri numai în temeiul răspunderii delictuale, fiind nevoit să facă dificila dovadă a culpei transportatorului. Transportatorului îi revine o obligație de securitate și prin efectul contractului de transport internațional de mărfuri, în virtutea căreia el este ținut să asigure securitatea bunurilor transportate.
Obligația de securitate este implicită și în conținutul a numeroase alte contracte de comerț internațional.Astfel, ea se regăsește în anumite cazuri în conținutul contractului de vănzare comercială internațională.Avem în vedere ipoteza când un asemenea are ca obiect mărfuri alimentare ce pot prezenta riscuri majore pentru consumatorii din țara importatorului, dacă produsele respective sunt expirate, alterate sau realizate din carne infestată provenită din sacrificarea unor atimale suferinde de o boală transmisibilă și la om.
Contractul de deposit internațional conține și el o obligație de securitate implicită în sarcina depozitarului mărfurilor primite spre păstrare de la deponent.
Contractul internațional de antrepriză generează în sarcina antreprenorului o obligație de securitate privind construcția, bunurile amplasate în interiorul ei, cât și persoanele care se folosesc de ea.
Întotdeauna obligația de securitate este conexă altei obligații: când ea izvorăște dintr- un contract este conexă fie cu obligația de a da, fie cu obligația de a face; când își are sursa în lege, se leagă fie de obligația de a face, fie de obligația de a nu face.Prin consecință, această obligație nu are un regim juridic propriu și nici unic, ci dobândește regimul juridic al obligației la care este conexă, putând influența însă acel regim sub aspectulrăspunderii debitorului pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a prestației pe care o datorează.
Distincția dintre diversele contracte de comerț internațional pe baza criteriului naturii juridice a obligațiilor la care acestea dau naștere este, firește numai, aproximativă.Într- adevăr, multe dintre aceste contracte generează concomitant obligații având natură juridică diferită. Astfel, contractul de mandat comercial internațional dă naștere concomitent la două obligații diferite ca natură juridică: o obligație de a face (care în cazul dat se analizează ca o obligație de mijloace) concretizată în prestația asumată de mandatar și o obligație de a da (ce prin specificul ei este o obligație de rezultat) materializată în suma de bani pe care mandantul urmează să o plătească acestuia (adică mandatarului) pentru serviciile prestate în favoarea sa. Și contractul internațional de commision generează obligații similare: în sarcina comitentului, obligația de a plăti comisionul, iar în sarcina comisionarului, obligația de a îndeplini serviciile cerute de comitent.
B.Criterii specifice:
Clasificări mult mai relevante ale contractelor de comerț internațional sunt date de criteriile specifice acestui domeniu. Dintre ele vom reține pe cele mai importante sub aspectul regimului juridic aplicabil unor grupe sau subgrupe de asemenea contracte:
a).În raport cu subiecții de drept care participă la realizarea contractului se disting:
-Contracte perfectate între subiecți de drept aparținând ordinii juridice naționale din state diferite; de specificul acestor contracte – care dețin ponderea covârșitoare în ansamblul raporturilor contractuale de comerț internațional – este faptul că partenerii contractuali au calități si natură juridică similară precum: societăți comerciale, comercianți persoane fizice, alți subiecți de drept (persoane juridice) cu vocație de a participa la asemenea raporturi;
-Contracte perfectate între subiecți de drept aparținând ordinii juridice internaționale ; entității aparținând ordinii juridice naționale din diverse țări; sunt așa numitele state contracts, a căror apariție printer realitățile juridice ale comerțului internațional a fost determinată de impactul procesului de industrializare din țările în curs de dezvoltare și de specificul cărora este faptul că legătura juridică se stabilește nemijlocit între un stat și o persoană juridică de drept privat dintr- un alt stat.
Contractele din prima grupă au fost numite în doctrină contracte obișnuite, iar cele din a doua grupă au fost considerate semi- internaționale sau mixte.Desigur, aceste denumiri sunt pur convenționale, deoarece terminologia utilizată pare improprie pentru a sugera legitimitatea distincției. S- a arătat, pe bună dreptate, că în contractele mixte statul participă acționând iure gestionis și, adăugăm noi , nu iure imperii.Cutoate acestea, prezența statului ca parte contractantă în contractele mixte determină aplicarea în privința lor, alături de regulile incidente în materia concontractelor obișnuite, și a unor principii proprii dreptului internațional public.O atare împrejurare conferă un specific aparte regimului juridic aplicabil acesor contracte și justifică astfel utilitatea și interesul practice al clasificării.
b).În funcție de obiect, doctrina distinge cinci grupe de contracte, și anume:
-Contracte translative de drepturi. Se numesc astfel contractele prin efectul cărora se operează o transmitere de drepturi reale sau de creanță între părți. În cadrul acestei grupe de contracte se face distincție între două subgrupe și anume: contracte de livrare de materii prime, materiale și produse, prin efectul cărora se realizează transmiterea dreptului de proprietate asupra mărfii vândute de la vânzător la cumpărător; contracte prin care se transferă în mod temporar dreptul de folosință asupra unui bun determinat, precum închirierea de bunuri mobile (care este tipul generic al acestei subgrupe de contracte), sau licența unor programme de informatică, brevete de invenție, mărci de fabrică, de comerț etc.
-Contracte pentru prestări de servicii. Fac parte din această grupă toate contractele având ca obiect o prestare de servicii la care se obligă una dintre părți în favoarea celeilalte părți, ca de pildă: transportul internațional(de mărfuri și de persoane), mandatul comercial internațional internațional, comisionul internațional, serviciile bancare etc.
-Contracte de executare de lucrări.Asemenea contracte au ca obiect realizarea unor lucrări de construcții sau a unor lucrări de montaj. Cel mai reprezentativ dintre acestea pentru specificul grupei în discuție este contractul de antrepriză (de intreprindere). Dintre lucrările susceptibile a fi aduse la îndeplinire în baza unor contracte de acest gen menționăm: edificarea unor construcții civile sau indusriale construirea de autostrăzi sau de căi ferate, construirea de autosrăzi sau de căi ferate, construirea de canale navigabile sau de sisteme de irigații etc.
-Contracte de cooperare economică internațională.Sunt contractele prin care se concretizează raporturile juridice de conlucrare între parteneri din țări diferite în producția de bunuri, în comercializarea unor mărfuri, în executarea unor lucrări, prestarea unor servicii sau în domeniul tehnico-științific. Prin asemenea contracte se instituționalizează atât raporturi juridice stabilite ocazional între părți, cât și raporturi juridice având o existență de lungă durată (cum sunt bunăoară cele concretizate în constituirea de societăți mixte) și învederând o anumită permanență. Cele dintâi vizează ca finalitate realizarea unor obiective limitate, strict determinate și de aceea au fără excepție character temporar; în schimb acestea din urmă urmăresc finalități complexe realizabile în timp, ceea ce legitimează încheierea unor contracte ce se analizează ca fiind instrumente juridice pentru realizarea unor investiții de capital străin.
-Contracte de aport valutar.Sub această denumire sunt grupate operațiunile de comerț internațional prin a căror îndeplinire se facilitează sporirea rezervelor valutare ale participanților la comerțul internațional (și implicit ale statului).Astfel de operații sunt, bunăoară cumpărarea de mărfuri din străinătate în vederea reexportării lor, operațiile speculative înfăptuite prin arbitrajul bancar etc.
c).În funcție de complexitatea contractelor se disting două grupe diferite de operații de comerț internațional, și anume:
-Contracte unitare.Se numesc astfel acele contracte care, potrivit naturii lor, comportă un singur accord de voință între părți.Din punct de vedere structural, aceste contracte pot avea o alcătuire monolitică, cum este bunăoară vânzarea comercială internațională, mandatul commercial internațional, depozitul internațional etc. sau se pot înfățișa sub forma unor construcții juridice de tip mixt, precum contractul de antrepriză prin care executantul își asumă obligația de a realiza lucrarea lucrarea întrebuințând materiale procurate de el.Cele două subgrupe de contracte unitare se diferențiază între ele sub aspectul purității conținutului lor. Astfel, contractele de tip monolit au un conținut pur în care se regăsesc numai elemente ce țin de specificul unui anumit contract (ca de pildă, depozitul regulat transportulde mărfuri sau de persoane etc.) În cazul lor acordul de voință care le materializează generează pentru părți numai drepturi și obligații caracterizante pentru raportul obligațional convenit de părți și definit de lege ca atare.Situația este însă diferită de ipoteza contractelor de tip mixt, deoarece aici acordul unic de voință ce stă la baza lord ă naștere concomitent la drepturi și obligații ce țin de specificul a cel puțin două contracte de tip monolit diferite.Prin consecință, conținutul unor asemenea contracte nu este pur, ci cuprinde o diversitate de elemente preluate din conținutul altor contracte dar pe care prin voința lor părțile le- au așezat într- o legătură de conexitate.În contractul de antreprizăenționat este absorbită o vânzare (anume vânzarea materialelor incorporate în lucrare de către executantul acesteia în favoarea beneficiarului sau clientului) și ca urmare conținutul acestui contract cuprinde pe lângă elementele specifice lui o serie de elemente specifice vânzării.Prin voința părților contractante însă respective vânzare îsi pierde identitatea de sine integrându- se organicîn antrepriza care a absorbit- o total.Distincția între cele două subgrupe de contracte unitare nu este însă incompatibilă cu exigențele care adeseori impugn gruparea contractelor de tip monolit atunci când (și în măsura în care între ele există o strânsă legătură.Firește, avem în vedere o înmănunchere de asemenea contracte care nu pune în cauză nici existența și nici autonomia ca entitate juridică a fiecăruia dintre ele.De regulă, orice vânzare comercială internațională de mărfuri se completează cu polița de asigurare a mărfii și cu contractul de transport internațional, precum și cu o convenție bancară de credit documentar, cu angajamentul de control calitativ asumat de un organ de specialitate și cu contracte perfectate de diverși intermediar (expediționar, broker etc).
Suntem deci în prezența unei pluralități de raporturi obligaționale associate prin voința părților din contractul de bază (care este vânzarea la export), dar această pluralitate nu se constituie totuși într-un ansamblu contractual coerent și complex de natură să anihileze individualitatea și trăsăturile proprii ale contractelor asociate; fiecare dintre acestea rămâne ceea ce prin specificul său este și continuă să se manifeste, chiar în interiorul domeniului de asociere ca o entitate juridică distinctă și autonomă de celelalte netități associate.
– Contracte complexe. Doctina le numește, după părerea noastră,
impropriu operațiuni contractuale complexe. Nu agreem această terminologie deoarece, pe de o parte, ea nu acoperă conținutul pe care trebuie să-l exprime și care se subsumează ideii de pluralitate de contracte, iar pe de altă parte, distincția dintre contract și operațiune contractuală este vagă și imprecisă și nu-și găsește legitimare în textile legale incidente în domeniul raporturilor de comerț internațional. Preferăm sintagma contracte complexe deoarece chiar dacă aici ea, dobândește valențe suplimentare față de acelea pe care tradițional le are în dreptul civil , păstrează totuși aceeași semnificație. Așadar, ce sunt contractele complexe în dreptul comerțului internațional? Sintagma contract complex desemnează o stuctură juridică plurivalentă, subsumând o pluralitate de contracte distincte reciproc intercondiționate, care alcătuiesc împreună un ansamblu contractual închegat și coerent. Liantul care susține acest ansamblu și care dă acestei structuri o individualitate proprie este voința juridică a partenerilor contractuali proiectată spre realizarea unei finalități către care tind toate contractele componente căci ea reprezintă rațiunea de a fi a oricăruia dintre ele. E posibil ca o asemenea pluralitate de contracte să fie constatată printr-un singur înscris sau printr-o pluralitate de înscrisuri, dar această împrejurare nu prezintă relevanță pentru existența ansamblului format prin interconexiunea ce caracterizează respectivele contracte. Fac parte din grupa contractelor complexe contractul de leasing, contractul de factoring, contractul dde construcții-montaj, contrctul de turism internațional etc.
Aparent delimitarea dintre contractele unitare și contractele complexe nu ridică probleme deosebite, criteriul de distincție între cele două grupări fiind clar. În realitate însă granița dintre acestea este șocant de flexibilă: există forme intermediare ce stricto sensu nu aparțin nici contractelor unitare și nici contractelor complexe ș datorită acestei împrejurări creează dificultăți de calitate. Astfel, vânzarea”la cheie” a unei uzine dă impresia unui contract unitar, dar o analiză mai atentă a conținutului operațiunii duce la concluzia că ea trebuie privită ca un contract complex, deoarece ea presupune nu numai o antrepriză, ce de altfel constituie chintesența operațiunii, ci și un set de alte contracte adiacente de prestări de servicii, de transfer de know-how etc. Este motivul pentru care în doctrina juridicăs-a apreciat, pe bună dreptate că delimitarea dintre contractele unitare și cele complexe nu trebuie concepută ca o operațiune mecanică, ci trebuie realizată prin interpretare, de la caz la caz, ținându-se seama de intenția comună a părților.
d). În fine, pe baza duratei pentru care se încheie, contractele de comerț internațional pot fi clasificate în trei grupe, după cum urmează:
– Contractele de scurtă durată. Se numesc astfel contractele care se încheie pentru operațiuni ocazionale și care de regulă se execută dintr-o dată ori a căror executare nu depășește în timp durata unui an. Asemenea contactelor nu sunt caracteristice pentru raporturile de comerț internațional deoarece ele sunt de natură să confere suficientă certitudine acestor raporturi.
– Conrtacte de medie durată. Fac parte din acestă grupă contractele care se încheie pe o perioadă până la 5 ani. Asemenea contracte sunt frecvent întâlnite în practică fiind preferate datorită avantajelor pe care le prezintă pentru ambii parteneri contractuali. Astfel, pentru importator conferă certitudinea aprovizionării cu marfa dorită ș siguranța obținerii serviciilor de care are nevoie pentru desfășurarea în condiții normale pe o perioadă rezonabil de extinsă a activității sale comerciale. Pentru exportator ele creează certitudinea comercializării produselor și respective serviciilo sale pe o piață sigură pe o perioadă suficient de mare pentru ca respective afacere să-i fie rentabilă. Pe de o parte, durata medie pentru care se încheie contractul permite prognozarea corectă a evoluției prețurilor și a conjuncturii existente pe piața avută în vedere la contractare; o atare împrejurare conferă părților contactante suficiente elemente pentru negocierea contractului în așa fel încât clauzele convenite de ele să asigure menținere echilibrului contractual pe întreaga durată a contractului.
– Contracte de lungă durată. Se include în această grupă contractele încheiate pe o durată mai mare de 5 ani. Asemenea contracte sunt preferabile cel puțin în anumite zone ale comerțului internațional, cum ar fi aprovizionarea cu materii prime și energie, domeniu în care durata contractului internațional este în mod obișnuit de 15-25 ani; contractele de cooperare economică internațională având livrări de mărfuri, coproducție, perstări de servicii și executării de lucrări în condiții de reciprocitate, se încheie de regulă pe o perioadă de 10-15 ani. Anumite contracte, precum cele de cooperare pentru construirea și exploatarea în comun cu partenerul străin de obiective economice noi (în țară sau în străinătate), ca și cele convenite pentru modernizarea de obiective industriale existente, sau de obiective agricole existente, ori pentru obiective din alte ramuri, inclusive cele pentru realizarea de activități comerciale pe terțe piețe se încheie pe o perioadă de timp echivalentă cu întreaga perioadă necesară realizării obiectivului avut îv vedere. Regimul juridic al contractelor de lungă durată prezintă unele particularități ce nu se regăsesc la contractele de scurtă durată sau de medie durată. Datorită faptului că executarea contracttelor de lungă durată se prelungește de-a lungul mai multor ani, apare necesitatea stipulării în conținutul lor a unor clause preventive care să le asigure derularea ritmică în cadrul programului gobal dinainte stabilit, și totodată, să mențină echilibrul valoric între prestațiile reciproce în eventualitatea producerii pe parcursul a unor perturbări economice susceptibile să determine repercursiuni asupra prețurilor și cursului valutelor. Uzual, în cazul contractelor de lungă durată, se procedează la intocmirea unui contract-cadru căruia i se dă numai un conținut generic ce servește ca înțelegere de bază care urmează să fie întregită și detaliată ulterior, la termenele prestabilite prin conrtactele complementare adecvate stadiului atins la data perfectării fiecăruia dintre ele de executarea prestației corespunzătoare operațiunii primare (sau de bază).
În doctrina juridică contractele de comerț internațional sunt clasificate și pe baza naturii operațiunilor comerciale care formează obiectul lor.
Potrivit acestui criteriu se face distincție între contractele de comerț internațional (propriu-zis), contracte de cooperare economică internațională
și contractele (operațiunile) pentru aport valutar. Prima grupare cuprinde așa-numitele contracte clasice de comerț internațional având ca obiect operațiunile de export și import de mărfuri și servicii (ce corespunde sensului etimologic al cuvântului comerț, adică operațiuni efectuate cu marfă – cum merx) care au ca pivot contractele de vânzare-cumpărare și schimb, cu variantele lor; cea de-a doua grupă vizează contractele specifice epocii moderne al căror obiect este format din operațiunile de cooperare economică și tehnică- științifică internațională, care nu presupune neapărat o legătură directă cu marfa, ci concretizează o relație de conlucrare între partenerii contractuali urmând ca finalitate desfășurarea pe timp limitat a unor operațiuni conexate de natură al le adduce avantaje reciproce. În fine, cea de-a treia grupă cuprinde contractele de cumpărare de marfă din străinătate în vederea reexportării acesteia, precum și operațiunile speculative realizate prin arbitrarea bancar.
Nu putem accepta această clasificare deoarece o considerăm lipsită de interes teoretic și practic. Pe de altă parte distincția între cele trei grupe de contracte pe care ea o realizează este artificială întrucât și contractele de cooperare economică internațională sunt prin specificul lor contracte de comeț internațional în sensul propriu al conceptului, iar obținerea, de aport valutar reprezintă o finalitate generală a tuturor contractelor ce servesc ca instrumente juridice pentru realizarea exportului de mărfuri și servicii.
1.2.Elementele contractului de comeț internațional.
1.2.1. Enumerare.
Contractul de comerț internațional comportă, aidoma oricărui contract, următoarele elemente:
– capacitatea părților,
– consimțământul acestora,
un obiect în care se concretizează prestațiile asumate de către părți.
– o cauză ce dă expresie scopului în vederea căreia se exprimă consimământul.
1.2.2. Capacitatea părților.
Subiecții de drept între care se leagă raportul juridic obligațional din zona comerțului internațional se caracterizează printr-o mare diversitate: unii dintre ei (statele și organizațiile internaționale de state) aparțin ordinii juridice internaționale, iar alții (societățile comerciale, comercianți persoane fizice etc.) aparțin ordinii juridice naționale din țari. În funcție de apartenența lor la ordinea juridică internațională sau la ordinea juridică națională, percum și de legea aplicabilă statutului lor juridic aceștia au capacitate subiectivă și capacitate de exercițiu diferită ca întindere.
Astfel, capacitatea statului, ca și reprezentarea sa în contractele de comerț internațional suportă impactul unor norme de drept național, dar și a unor norme de drept internațional. De aici consecința că statul ca parte contractantă dobândește un statut juridic special.
Cât privește organizațiile interguvernamentale, și acestea au un statut juridic special in ce privește capacitatea de a contracta. Statutul lor este întrucâtva similar cu cel al statelor, dar învederează și note de specificitate care-i marchează profound conținutul. Și e firesc să fie așa deoarece organizațiile interguvernamentale fiind o creație a statelor părți la convenția de constituire a lor au calitatea de subiecți de drept derivați a căror capacitate juridică este subordonatărealizării avute în vedere la înfințarea acestora.
În fine, capacitatea de a contracta a persoanelor juridice subiecții de drept național este determinată de lex societatis,iar capacitatea comercianților persoane fizice participanți la contractele de comerț internațional este reglementată de lex personalis .
1.2.3. Consimțământul părților.
Conceptul de consimțământ este susceptibil de o dublă accepțiune și anume:
– în sens sens restrâns, el reprezintă manifestarea voinței juridice a unei persoane în vederea formării unui act juridic;
– în sens larg, consimțământul este un acord de voință între două sau mai multe persoane care încheie un contract sau un alt act juridic bilateral (sau multilateral).
În acestă ultimă accepțiune, consimțământul se exprimă prin oferta făcută de una dintre părți și prin acceptarea acestei oferte de către cealaltă parte. Practic acordul de voință se realizează treptat, prin tratative, propuneri și contrapropuneri, acceptări parțile și concesii reciproce, până se ajunge la concordanța deplină între voința juridică a celor două părți.
Indiferent de accepțiunea care i se atribuie, consimțământul produce efecte juridice, fiind considerat valabil exprimat numai dacă a fost dat de către parte în mod liber și în deplină cunoștință de cauză.Așadar, consimțământul nu trebuie să fie liciat nici în conținutul său intellectual (prin eroare sau dol) și nici în libertatea exercițiului său (prin violenă).
Regimul juridic la consimțământului ca element al contractelor de comerț internațional prezintă unele note de specificitate comparative cu regimul juridic al consimțământului ca element al contractelor civile instiutit prin art. 953-961 C.civ.Astfel, în raporturile de comrț internațional este consacrată o categorie specială a viciilor de consimțământ (anume: leziunea contractuală); tot oadată aici sunt instituite anumite limitări ale erorii substanțiale, dublate de o extindere a cazurilor în care eroarea de drept dobândește relevanță practică. De asemenea, validitatea consimțământului exprimat de state și de organizațiile interguvernamentale ca părți contractante suportă impactul reglementărilor de drept internațional public care comportă exigențe deosebite față de cele instituite prin normele dreptului privat.
a). Leziunea. Este o pagubă materială pe care o suferă una dintre părțile contractante, din cauza disproporției vădite de valoare(existente în chiar momentul încheierii contractului) între prestația la care s-a obligat și prestația pe care ar urma s-o primească în schimbul ei. Din acestă definiție rezultă că problema leziunii se poate pune numai în contractele sinalagmatice, oneroase și comutative, fiind exclusă în contractele gratuite, în cele unilaterale și în cele aleoatorii. În dreptul civil, leziunea nu constituie viciu de consimțământ în raporturile obligaționale dintre persoanele juridice și nici în raporturile obligaționale dintre persoanele fizice majore. Ea dobândește însă o astfel de calificare pentru minorul care a avut cel puțin 14 ani împliniți încheie singur, fără încuvințarea părinților sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere și încuvințarea prealabilă a autorități tutelare dacă acese acte le pricinuiesc vreo vătămare. Într-o asemenea ipoteză sanctiunea leziunii este nulitatea relativă a actului respective. Acțiunea în anulare pentru leziune se numește și acțiune în resciziune.
În raporturile de comerț internațional leziunea produce anumite efecte juridice. Astfel, conform art. 66 din Decretul nr. 443/1972 privind navigația civilă in cadrul contractului de asistența și salvare acordate navelor sau aeronavelor aflate în pericol pe mare, organul de jurisdicție poate dispune majorarea retribuțiri cuvenite salvatorului ori de câte ori constată că această retribuție a fost subestimată prin convenția părților, în dauna lui(adică a salvatorului). O asemenea majorare poate fi decisă în următoarele cazuri:
– meritele salvatorului a fost mai mari decăt cele evaluate în contract;
– condițiile de salvare au fost mai grele și unele cheltuieli au fost mai mari decât cele inițial prevăzute;
– contractantul salvat a ascuns situația reală în care se afla;
b).Eroarea. Constituie o re prezentare falsă, inexactă, denaturată a realității cu ocazia încheierii contractului. În funcție de elemental real asupra căruia poartă această reprezentare falsă, eroarea poate fi de fapt(când partea care încheie actul juridic are o greșită reprezentare a situației de fapt) sau poate fi de drept (când eroarea privește existența sau conținutul unei norme de drept). De regulă, în dreptul național(în raporturile de drept civil), eroarea de drept nu afectează valabilitatea consimțământului și a actului juridic încheiat, operand prezumția că toți cunosc legea, așa încât nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea ei exacte (nemo censetur ignorare legem).
Situația se prezintă însă astfel în dreptul comerțului internațional deoarece aici se admite că prezumția de cunoaștere a legii nu operează cu privire la normele de drept dintr-un stat străin, iar eventualitatea unei informări incomplete asupra existenței și conținutului acelor norme devine plauzabil. Pentru comerciantul dintr-o anumită țară, după cum s-a remarcat în doctrina juridică, reglementările aplicabile într-o altă țară nu pot fi atât de familiare ca reglementările din propria lui țară.
Așadar, consimțământul participanților la contractele de comeț internațional este în principiu vulnerabil atunci când suferă impactul unei erori de drept în care s-ar afla cel puțin unul dintre aceștia. De precizat însă poate influența voința juridică a unuia dintre contractanți. Numai o eroare de drept gravă prezintă relevanță ca viciu de consimțământ. S-a admis în acest sens că o asemenea eroare va anula contractul cănd vizează însăși cauza obligație, adică ori de câte ori contractul aflat în eroare de drept s-a înșelat asupra scopului juridic pe care voia să-l atingă. Curtea de Casație franceză a decis, printr-o jurisprudență mai veche , dar care își păstrează și în present valabilitatea și actualitatea, că angajamentul atunci când contractul și l-a asumat crezând în mod greșit că avea în baza legii obligația să suporte despăgubirile, deși în realitate nu-i incubă o atare îndatorire.
Cât privește eroarea de fapt, situația este diferită. În dreptul civil, corespunzător influenței pe care eroarea o exercită consimțământului părții se disting între:
– eroarea obstacol, disrtructivă de voință, care impiedică formarea acordului de voință și, deci, face imposibilul încheierea actului juridic. Sunt erori obstacol cele care vizează natura operației juridice încheiate(de exemplu, o parte crede ca vinde un bun, iar cealaltă parte crede că îl dobândește gratuit)ș cele care vizează identitatea obiectului acesteia (de exmplu, o parte crede că vinde că vinde un anumit lucru, iar cealaltă parte crede că cumpără un alt lucru); sancțiunea în caz de eroare obstcol este nulitatea absolută a actului încheiat;
– eroarea viciu de consimțământ, care nu împiedică formarea acordului de voință, dar care, alterând consimțământul, permite anularea actului juridic încheiat (nulitate relativă); sunt erori viciu de consimțământ acelea care vizează substanța obiectului sau persoana contractantului.
Așadar, în armonie cu prevederile Codului civil (art. 954) eroarea de fapt viciază atunci cănd se referă la o înșiruire substanțială a lucrurilor obiect al prestației de a da, a face sau a nu face. În contractele de comerț internațional această cerință este extreme de rar îndeplinită. Și e firesc să fie așa deoarece pare greu de admis că un comerciant, care acționaeză ca profesionist, să se poată înșela cu privire la substanța mărfilor pe care le prelucrează sau le vinde în mod obișnuit. Priceperea lui profesionistă și experiența indelungată în cativitatea comercială nu lasă loc ignoranței susceptibile să genereze aemenea erori. De aici consecința că, în principiu, eroarea de fapt nu poate fi reținută ca viciu de consimțământ în contractele de comeț internațional.
Pentru identitate de rațiune, credem că nici dolul nu poate fi ca viciu de consimțământ în asemenea contracte. Într-adevăr, dolul este un viciu de consimțământ ce constă în inducerea în eroare a unei persoane prin întrebuințarea de mijloace viclene, în scopul de a o determina astfel să încheie un act juridic. Nu se consideră a fi mijloace viclene constitutive de dol manifestările lipsite de gravitate, precum simpla exagerare, în scop de reclamă, a calităților mărfurilor oferite spre vânzare, ori trecerea sub tăcere a unor defecte pe care cumpărătorul putea lesne să le descopere singur în împrejurările date, ori alte asemenea manifestări, admise în cadrul practicii contractuale. De asemenea, ceea ce viciază consimțământul în cazul dolului nu sunt mijloacele viclene(manoperele dolosive)ci eroarea provovată prin utilizarea unor asemenea mijloace. Particularitățile incheieii contractelor de comerț internațional, precum și profesionalismul ce caracterizează pe participanții la asemenea contracte fac imposibile atât utilizarea eficientă de manopere dolosive cu ocazia perfectării contractului, cât mai ales posibilitatea inducerii în eroare a unui contractant de către partenerul său contractual.
În fine, nici violența nu poate fi luată în considerare ca viciu de consimțământ în cazul în care contractelor de comerț internațional, deoarece este greu de imaginat că participanții la asemenea contracte s-ar putea putea preta la o astfel de conduită, și dacă prin absurd s-ar admite o atare eventualitate, ar fi și mai greu ded imaginea ca respectivele contracte să foe excutate. Sunt rare cazurile când contractele de acest gen se încheie spontan, fără negocieri prealabile. Regula este perfectarea contractelor după prealabile negocieri (complicate sau mai puțin complicate) între partenerii contractuali. Or, într-o atare situație nu se poate concepe ca unul dnitre partenerii de negocieri să fie constrâns prin violență de către cealălalt partener pentru a accepta condițiile de contractare impuse de acesta. Și aceasta cu atât mai mult cu cât în marea majoritate a cazurilor contractele de comerț internațional se încheie prin corespondență.
1.2.4. Obiectul contractului.
Sintagma obiect al contractului desemnează prestația (acțiunea sau inacțiunea) la care părțile sau una dintre ele se obligă printr- un contract.Când prestația se referă la bunuri, acestea se subsumează și ele conceptului de obiect al contractului.
Prestația care constituie obiectul contractului poate fii pozitivă (oobligație de a da ori una de a face) sau negativă (o obligație de a nu face); obiectul contractului poate fi adesea complex, alcătuit atât din obligații de ada , cât și de obligații de a a face sau de a nu face. Constatarea este în egală măsură valabilă pentru contractele civile, ca și pentru contractele de comerț internațional. Cu referire la acestea din urmă dobândește o semnificație aparte distincția între prestațiile în natură de orice fel- cum sunt cele ce incumbă antreprenorului, vânzătorului, cărăușului etc., ce se pot concretiza în livrări de mărfuri (dare), prestări de servicii sau executare de lucrări (facere), ori în abținerea de la săvârșirea unor anumite fapte (non facere), ca de pildă cele prin care se mateializează concurența neloială, și prestațiile pecuniare (care în raport cu cele dintâi se analizează ca și contraprestații) concretizate în preț, prime de asigurare, navlu etc. ce întotdeauna se materializează în plata (în numerar sau prin decontare bancară) a unei sume de bani (dare).
Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a). Să fie determinat la data încheierii contractului sau determinabil în viitor, pe baza unor elemente de determinare prevăzute în contract. Caracteristic pentru raporturile de comerț internațional este obiectul determinabil în viitor. Mai exact contractele de comerț internațional concret perfectate având obiect determinabil sunt mult mai frecvente decât contractele civile cu un astfel de obiect.
Bunul la care se referă obligația contractuală poate fi individual determinat (adică un bun cert) sau determinat numai prin trăsăturile genului său(adică un bun de gen). Atunci când obiectul contractului îl constituie bunuri de gen – și aceasta este regula în raporturile de comerț internațional – acestea trebuie să fie determinate în contract prin calitatea și cantitatea lor, în vederea individualizării lor viitoare.
b).Să fie posibil atât din punct de vedere material, fizic, cât și din punct de vedere juridic; nimeni nu se poate oblige la imposibil. Imposibilitatea obiectului contractului se apreciază in abstacto: ea trebuie să fie absolută și de neânvins pentru oricine.
c). Să fie licit. Caracterul licit al obiectului In cazul contractelor de comerț internațional se raportează atât la ordinea juridică internațională, cât și la ordinea juridică națională existentă în țările de proveniență a partenerilor contractuali. Bunăoară comerțul cu droguri, ca și comerțul cu sclavi contravin atât ordinii juridice internaționale, cât și ordinii juridice naționale din toate statele membre ale comunității de națiuni.
1.2.5. Determinarea obiectului prestațiilor în natură.
În contractele de comerț internațional prevalează obligațiile cu obiect material determinabil ulterior momentului realizării acordului de voință al părților. Asemenea obligații sunt recunoscute ca valabile și prin textele Codului civil. Prevalența unor asemenea obligații în raporturile de comerț internațional pare explicabilă pe de o parte prin ponderea covârșitoare ce o au în cadrul unor astfel de raporturi bunurile fungibile definite prin trăsăturile lor de gen (număr, greutate, măsură), iar pe de altă parte prin faptul că în marea majoritate a sitiațiilor se contractează bunuri viitoare (care fie se află în curs de fabricație la momentul perfectării contractului, fie vor fi puse în fabricație ulterior, sau pe care vânzătorul urmează a le procura de pe piață).
De principiu, se recunoaște caracter determinabil obiectului contractului numai atunci când există suficiente elemente pe baza cărora acesta să poată fi stabilit în timpul executării contractului. Doctrina juridică și practrica arbitrală sunt de acord că determinarea lui trebuie să se facă pe baza unor criteriiobiective de natură să excludă dependența mijlocului de determinare de voința uneia dintre părți, căci o asemenea dependență ar avea semnificația unei condiții pur potestative care, conform art.1010 C.civ. este nulă.
Obligativitatea criteriilor obiective constituie singura restrângere a libertății contractanților în alegerea modului de precizare ulterioară a obiectului material al prestației caracrerizante pentru fiecare contract.În cazul în care nu este posibilă definirea acestuia (adică a obiectului acelei prestații), contractul respective va fi lipsit de o componentă esențială și ca urmare va fi anulabil. Dar, ținând seama de profesionalismul cu care lucrează cei care participă la încheierea contractelor de comerț internațional o atare eventualitate pare foarte puțin probabilă.
1.2.6. Determinarea obiectului prestațiilor pecuniare.
Asemenea prestații, corespunzătoare naturii contractului, sunt denumute:preț, navlu, commission,prime de asigurare etc.Dintre ele prețul este, prin specificul său și prin amploarea problematicii pe care o ridică, prestația cea mai reprezentativă a genului.
Prestațiile pecuniare se înfățișează de regulă ca un element contractual determinat la momentul perfectării contractului.Cu toate acestea în numeroase contracte de comerț internațional el se conturează la acel moment numai ca un element determinabil în viitor. Părților li se recunoaște o deplină libertate de decizie în ce privește stabilirea criteriilor de determinare a valorii prestației pecuniare. Legea conține numai dispoziții supletive în această privință instituind criterii orientative prin aplicarea cărora organul de jurisdicție va stabili, în absența unor criterii contractuale hotărâte de părți, întinderea prestației pecuniare.
În această privință art.40 C com. Definește conceptual de preț current care este identic cu acela de ’’adevăratul preț’’ statuând că atunci ’’cănd urmează a se hotărâ, sau prețul current al productelor, mărfurilor, transporturilor, navlului, al primelor de asigurare, cursul schimbului, al efectelor publice și al titlurilor industriale, el se ia după listele bursei sau după merculialele locului unde contractul a fost încheiat, sau în lipsă, după acelea ale locului cel mai apropiat sau după orice altfel de probă’’.
Din economia acestui text rezultă două reguli, și anume:
– în principal, prețul curent se stabilește pe baza listelor de la bursa locului unde contractul a fost încheiat, iar dacă acolo nu funcționează o bursă, pe baza mercurialelor existente în acel loc.
– în subsidiar (pentru cazul în care la locul de încheiere al contractului nu există nici bursă, nici mercuriale) prețul current se stabilește luându- se în considerare listele de la bursa sau mercurialele locului cel mai apropiat, iar dacă aceasta nu este posibil (datorită faptului că produsele ce formează obiectul contractului nu sunt cotate) el va fi determinat prin orice altfel de probă.
Jurisprudența interbelică a statuat că art. 40 C. com. Nu instituie o ierarhizare de probe pe care părțile să fie obligate să o respecte, pentru determinarea prețurilor, ci oferă acestora libertatea unei opțiuni între criterii diferite menționate de legiuitor într- o ordine neprioritară.
Formulăm reserve față de această optică, deoarece chiar dacă în materie comercială principiul libertății convențiilor este mai extins și are un conținut mai bogat decât în materie civilă, totuși o problemă atât de importantă ca aceea a determinării ulterioare a unui element esențial al contractului (am numit prețul) nu poate fi lăsat de legiuitor în incertitudine.Într-adevăr dacă s- ar admite că art. 40 nu instituie priorități în aplicarea regulilor pe care le consacră, faptul în sine ar putea constitui o sursă de divergențe între partenerii contractuali atunci când aceștia ar manifesta opțiuni diferite vis-à-vis de soluțiile consecrate prin textul menționat.Exprimăm opinia că art.40 C com. Instituie nu numai reguli, ci și priorități în aplicarea acelor reguli, priorități pe care le confirmă atât construcția gramaticală a textului, căt și nevoile practice. Deși reglementarea legală cuprinsă în art 40. C. com. Este interpretativă de voință – părțile având libertatea să o ignore prin contractul lor și să stabilească alte citerii decât cele aici precizate – totuși redactarea textului menționat a fost realizată de legiuitor în termini Fermi astfel încât aplicarea celor două reguli pe care le consacră cu respectarea priorităților stabilite devine obligatorie pentru organul de jurisdicție oridecâteori partenerii contractuali nu au decis un alt mod de determinare a prețului.Totodată, nevoile practicii reclamă certitudine, consecvență și constanță în ce privește interpretarea textelor legale și aplicarea lor la situațiile concrete față de care primesc incidență. De aceea, credem că cele două reguli instituite de textul menționat – una principală, iar alta subsidiară – fiind concepute de legiuitor pentru a suplini voința părților atunci când ea nu a fost exprimată, urmează a fii luate în considerare și aplicate obligatoriu de către organul jurisdicțional conform cu distincția făcută prin acel text, ori de câte ori partenerii contractuali nu au decis altfel.
1.3. Cauza.
Reprezintă și ea un element constitutiv în structura contractului. Totodată se analizează ca o condiție de validitate a acestuia constituind în realitate cauza obligației (sau obligațiilor) asumate de fiecare dintre părțile contractante. Cauza este scopul în vederea căruia partenerii contractuali își dau consimțământul.
Potrivit art. 966 C. civ. – ce stabilește o regulă aplicabilă și contractelor de comerț internațional – cauza trebuie să fie licită și morală.Liceitatea și moralitatea cauzei sunt cerințe de îndeplinirea cărora este condiționată validitatea contractului. Aceste condiții (sau mai exact, cerințe) se apreciază în funcție de legea aplicabilă contractului (lex contractus), ceea ce înseamnă că ele nu au un conținut mereu același, ci pot fi diferite de la un contract la altul corespunzător semnificației ce le este dată de legea concret aplicabilă fiecărui contract. Desigur, chiar dacă diferite legi naționale dau accepțiuni deosebite cerințelor menționate, diferențierile de optică legislativă nu vizează esența respectivelor concepte, ci numai unele aspecte de detaliu. Există în general o unitate de concepție legislativă în toate legislațiile naționale privind criteriile de determinare a ceea ce este licit sau illicit, ca și a ceea ce este moral sau immoral. Dar, nu întotdeauna ordinea juridică națională dintr- o anumită țară coincide sub aspectul conținutului cu ordinea juridică dintr- o altă țară.Și cum caracterul licit sau illicit al unui act juridic (al unui contract) se determină prin raportarea acelui act la exigențele ordinii juridice din care face parte legea care- l guvernează , iar aceste exigențe uneori diferă față de ordinea juridică ce corespunde altui sistem de drept, pare firesc și normal ca însuși conceptul de liceitate să învedereze nuanțe diferite la contractele ce intră sub incidența de reglementare a unor legi naționale diferite.
Situația este oarecum aceeași și în ce privește determinarea a ceea ce este moral sau imoral când se analizează cauza unui contract de comerț internațional. Sintagma lege morală ca și aceea de bune moravuri evocate în diferite sisteme de drept nu are un conținut standard valabil pentru orice societate civilă, ci are un conținut nuanțat în care se reflectă gradul de evoluare al societății civile existente în fiecare stat. Această nuanțare își lasă amprenta atât pe sistemul juridic, cât și pe jurisprudența formată în acel stat. Este motivul pentru care cele două caractere – licit și moral – pe care trebuie să le aibă cauza contractului sunt într- un anumit fel interdependente și deaceea aprecierea lor de către organul de jurisdicție în cazul contractelor de comerț internațional trebuie să se facă ținându- se seama înainte de toate de legea aplicabilă fiecărui asemenea contract și de orientarea de principiu a jurisprudenței create în statul care a edictat acea lege.
O particularitate specifică operațiunilor de comerț internațional este că acestea se realizează nu numai prin acte juridice cauzale, ci și prin acte juridice abstracte, valabile independent de cauza lor, precum titlurile de credit, caracterizate printr- o natură pur formală, care încorporează în document dreptul de creanță ce exprimă. Avem în vedere cambia, biletul la ordin, cecul, conosamentul, a căror valorificare pe plan juridic de către posesorul lor legitim poate fi realizată independent de cauza raporturilor juridice exprimate prin înscrisul constatator al titlului, căci aici cauza contează.
Analiștii comerțului internațional acordă o atenție deosebită încheierii contractelor atrăgând atenția asupra semnificației acestui moment de referință în relațiile comerciale pentru executarea obligațiilor asumate. Profesorul Clive M. Schmitthoff observă rolul condițiilor formulării ofertei și a acceptării ei la încheierea contractelor. Profesorii Jean-Michel Jacquet și Philippe Delebecque atrag atenția asupra importanței respectării tuturor condițiilor de fond și de formă la încheierea contractului, iar profesorul Tudor Popescu subliniază consecințele nerespectării condițiilor de formare și de validitate ale contractelor.
Unii autori surprind nuanțe și detalii în formarea contractelor care au impact asupra derulării în bune condițiuni a tranzacției comerciale respective.
1.4. Principiul libertății contractuale în comerțul internațional.
1.4.1. Noțiune.
Întreaga reglementare a contractelor de comerț internațional este dominată de principiul libertății de voință a părților, în conformitate cu care părțile sunt libere să încheie, în limitele îngăduite de ordinea juridică și de regulile de conviețuire socială, orice fel de contracte, să stabilească prin acordul lor clauzele pe care contractele urmează să le cuprindă și efectele pe care trebuie să le producă. În temeiul libertății contractuale, părțile pot încheia oricaredin contractele reglementate de lege (așa-zisele contracte numite) sau contracte neprevăzute de lege. În mod corespunzător, prin acordul lor de voință, părțile pot modifică sau desface ce au încheiat.
Libertatea contractuală nu este un izvor de drept, ci un principiu, o normă de drept, puterea creatoare de efecte juridice a voinței părților neputând exista decât pe baza și în limitele legii. Într-o măsură sau alta și în considerarea unor finalități social-economice diferite libertatea contractuală este consacrată de toate sistemele de drept contemporan ale statelor implicate în relațiile economice internaționale. În dreptul român libertatea contractuală este consacrată în dispozițiile art.969, Codul civil, în conformitate cu care convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, și art 5 din același cod, potrivit căruia ’’ Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare (acte juridice unilaterale – n.n.) de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri’’.
Libertatea contractuală este reafirmată de legislația de comerț exterior și de cooperare economică internațională în vigoare. În acest sens, art.22-24 și art. 53 lit. h, din Legea nr. 1/1971 stabilesc libertatea întreprinderilor cu activități de comerț exterior de a negocia și încheia cu organizații economice, persoane fizice și persoane juridice străine contracte de comerț exterior și de cooperare economică și tehnico-științifică cu străinătatea.În același sens Legea. 71/1969 reafirmă principiul libertății contractuale atât în ce privește omâîncheierea și modificarea cât și în ce privește consecințele neexecutării contractelor comerciale internaționale. Astfel, potrivit art.63, alin. 1, ’’Contractul extern se încheie numai prin acordul părților…’’, iar potrivit art.64, același contract, ’’poate fi modificat numai prin acordul de voință al părților’’. Pe de altă parte, art. 78 dispune că ’’ Răspunderea patrimonială a părților pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contractul extern se stabilește prin clauzele acestuia’’. Mai mult decât atât, libertatea contractuală în domeniul relațiilor economice externe este mult mai largă decât în acela al relațiilor economice interne, intreprinderile de comerț exterior putâd stipula valabil în contractele încheiate cu partenerii externi plata în valută a prețului, clauza de atenuare sau agravare a responsabilității patrimoniale. Exercițiul, în spiritul celei mai depline inițiative de către intreprinderile cu activități de comerț a libertății contractuale în negocierea, încheierea, modificarea și executarea contractelor comerciale internaționale internaționale este menit a conduce la întărirea continuă a autogestiunii economico-financiare și valutare în domeniul schimburilor economice internaționale.
1.4.2. Contractele de adeziune.
Un obstacol serios în calea exercitării libertății contractuale în relațiile economice internaționale îl constituie contractele de adeziune. După cum este cunoscut, contractele de adeziune sunt acele contracte ale căror clauze sunt stabilite de către una din părți, cealaltă parte neavând decât posibilitatea de a adera la contract, acceptându-l ca atare, sau de a nu-l încheia. Întrucât cel mai adesea contractele de adeziune reprezintă o formă de oprimare economică a maselor de consumatori sau a micilor comercianți de către marile intreprinderi monopoliste, legislația și practica judecătorească din diferite țări au consacrat o serie de mijloace juridice pentru ocrotirea părții a cărei poziție economică inferioară o constrânge să încheie asemenea contracte. Aceste mijloace de protecție sunt însă din nefericire excluse în raporturile dintre comercianți, socotiți profesioniști calificați, pentru care clauzele de o rigoare deosebită prezintă o problemă de costuri, orice risc putând fi acoperit printr-o poliță de asigurare.
Comercianții n-ar fi îndreptățiți la protecția legii decât în limitele intereselor lor fundamentale care determină prohibirea clauzelor de neresponsabilitate pentru neexecutarea intenționată a contractului, pentru fraudă sau pentru neglijență gravă. Legile adoptate în țările cu economie de piață cu privire la controlul contractelor de adeziune în Marea Britanie, Israel și Germania prevăd în mod expres inaplicabilitatea normelor de protecție a părții cu o poziție economică inferioară în raporturile comerciale internaționale.
Principiile libertății contractuale, egalității părților, bunei-credințe și loialității în relațiile comerciale internaționale postulează extinderea mijloacelor juridice de protecție a părții mai slabe din punct de vedere economic și în acest domeniu. Legislațiile civile generale ca și codurile speciale de comerț internațional aplicabile contractelor comerciale internaționale combat opresiunea economică realizată pe calea contractelor de adeziune.
Astfel, potrivit art.1 din Decretul nr.31/1954, drepturile subiective trebuie exercitate în conformitate cu scopul economic și social și cu regulile de conviețuire socială. Tot astfel, potrivit art.7, punctual 1 și punctual 2 din Legea contractelor economice internaționale a R.D.G., exercițiul dreptului decurgând din raporturile comerciale cu elemente de extraneitate este inadmisibil, când prin aceasta se intenționează să se creeze o pagubă oricăreia dintre părți. Este, de asemenea, considerat abuziv exercițiul acelorași drepturi de către oricare din părți dacă este contrar cu propria sa conduită în legătură cu relațiile juridice din care rezultă acest drept. În același mod, art. 102 al Codului commercial internațional prevede că abuzul manifest al dreptului născut din obligațiile comerciale internaționale și care, contrar principiului relațiilor comerciale loiale, urmărește să prejudicieze cealaltă parte, nu se bucură de protecția legii.
Tendința de combatere a limitării exorbitante a libertății contractuale în comerțul internațional prin contractele de adeziune se manifestă și în practica judecătorească și arbitrală, ca și în legislația țărilor cu economie de piață. Codul commercial uniform American, aplicabil și raporturilor comerciale internaționale, sancționează abuzul contractual prin conceptual de unconscionable contract.
Potrivit acestui concept, organul de jurisdicție competent, judecând în drept, apreciază că dacă contractul sau una din clauzele sale erau abuzive în momentul în care au fost încheiate, poate fie să refuze cererea de executare a contractului, fie să admită executarea acestuia fără a ține seama de clauza abuzivă, fie să limiteze aplicarea unei asemenea clauze abuzive (art.2-302, pct. 1 din Cap.II). Dezvoltarea în spirit progresist a dreptului comerțului internațional reclamă stabilirea unor norme de drept material uniform care să asigure controlul jurisdicțional al contractelor de adeziune în scopul înlăturării practicilor abuzive din relațiile economice internaționale.
Partea a doua
2. OFERTA DE A CONTRACTA
2.1.Noțiunea ofertei.
Oferta de a contracta (sau oferta fermă) este propunerea pe care o persoană (fizică sau juridică) o face altei persoane (fizice sau juridice) sau publicului în general, în vederea perfectării unui contract, și care dă expresie unei manifestări unilaterale de voință ce – prin natura și finalitatea sa – își poate produce efectele specifice numai în măsura aducerii sale la cunoștința destinatarului.
În doctrina juridică, termenul ofertă este utilizat frecvent numai pentru a desemna oferta de export (expresie ce concretizează propunerea de contractare făcută de exportator – care este furnizorul contractual sau vânzătorul), iar pentru a se individualiza propunerea de import provenită de la beneficiarul contractual se utilizează termenul comandă (fermă).Se înțelege că ambele vizează încheierea contractului, consacrând termenul de ’’ofertă’’ pentru toate ipostazele și definind un concept pentru baza începerii negocierilor pentru încheierea contractului.
Această manifestare de voință – este oferta, în Codul Comercial roman este numită propunere, iar ofertantul este numit propuitor.
2.2. Condițiile ofertei.
Pentru a putea fi considerată ofertă, propunerea, de contractare trebuie să îndeplinească următoarele condiții cumulative:
2.2.1. Oferta trebuie să fie fermă.
Caracterul ferm al ofertei își găsește expresia în atestarea voinței caracterului său ’’ de a se angaja’’.
Adică să fie făcută în maniera de angajament juridic(animo contrahendi negotii). Această înseamnă că, pe de o parte oferta trebuie să ateste voința ofertantului de a se obliga (adică trebuie să fie făcută cu intenția de a produce efecte juridice), iar pe de altă parte ea trebuie să aibă caracter cert și definitive, adică să fie fără reserve. În caz contrar, suntem în prezența unei oferte fără angajament (un simplu angajament d’honneur sau in honour)numită ofertă publicitară sau prospectivă, care constituie numai o invitație la negocieri viitoare (invitation ad offerendum).Într-o atare ipoteză doar propunerea făcută de destinatarul ofertei lipsită de angajament poate fi luată în considerare ca o veritabilă ofertă dacă, bineânțeles, îndeplinește condițiile unei astfel de oferte, adresată celui care a făcut invitația la negociere. De regulă, oferta fermă – și mai ales pregnant când aceasta se exprimă print-o comandă – este particulară, adică se adresează unei persoane determinate. Spre deosebire de aceasta, oferta fără angajament este în principiu adresată unor persoane nedeterminate, dar nimic nu se opune ca ea sa fie adresată unor persoane determinate.
În principiu, o cerere de ofertă de export este fără angajament juridic’’necondiționând toate elementele necesare încheierii viitorului contract’’. În mod obișnuit, importatorul trebuie să transmită cereri de ofertă mai multor ofertanți potențiali, iar după primirea ofertei, el o reține pe cea mai avantajoasă, care poate echivala cu o comandă fermă, dacă întrunește elementele necesare încheierii contractului.
2.2.2. Oferta trebuie să fie precisă și copletă.
Este necesar ca oferta să conțină suficiente trecizări referitoare la toate elementele contractului spre a cărui perfectare tinde, astfel încăt încheierea acestuia să devină posibilă prin simpla acceptare a ei; se consideră că o ofertă întrunește această condiție dacă, de exemplu, determină mărfurile, explicit sau implicit, cantitatea și prețul, ori conține alte indicații în temeiul cărora se poate face determinarea lor. În alți termini, oferta trebuie să indice măcar natura contractului și obiectul (determinat) al acestuia, respective obiectul obligației fiecăreia dintre părți, în contractele de comerț internațional, care prin exelență sunt bilaterale.
Nu este necesar ca oferta să cuprindă condițiile sau clauzele care rezultă din regulamentările legale supletive, și cu atât mai puțin cele care, oricum, se imun părților prin efectul dispozițiilor legale imperative. Conținutul ofertei se interpretează ținându-se seama și de negocieri iar în raporturile de comerț internațional și de orice regulă specială susceptibilă de aplicare contractului respectiv.
Cele două condiții vizând caracterul precis și complet al ofertei sunt absorbite împreună, deoarece numai în cazul în care aceste condiții sunt întrunite simultan devine posibilă acceptarea pură și simplă de către destinatarul ofertei, ceea ce face posibilă îcheierea contractului.
2.2.3. Oferta trebuie să fie adresată unor persoane determinate.
Este necesar ca oferta să fie adresată persoanei sau persoanelor cu care ofertantul intenționaeză să perfecteze contractul. În armonie cu care legislația României, propunerea adresată publicului – care în comerțul internațional poate lua forma publicațiilor în ziare sau reviste de specialiatate, expunerii la târguri și expoziții de conferințe de presă etc. – constituie ofertă fără angajament (publicitară). Aceași semnificație are și trimiterea către firmele de profil a unor prospecte, mostre, cataloage, tarife cu prețurile curente, facturi proforma sau alte documente de publicitate similare, dacă expeditorul nu menționează explicit altfel. Dreptul uniform stabilește că oferta adresată unor persoane nedeterminate trebuie considerată a indica expres contrariul. Legislațiile naționale au adoptat soluții diferite în această privință. Astfel, unele dintre ele statornicesc că oferta către persoane nedeterminate este doar o invitație de a face oferte și ca urmare, prin acceptarea pură și simplă a condițiilor pe care le indică, nu are semnificația perfectării contractului. Alte legislații recunosc ca valabile numai ofertele publice. Sunt și legislațile care disting între diferitele forme de exprimare ale ofertei către pesoane nedeterminate, atribuindu-le semnificație juridică diferită: trimiterea la liste de prețuri curente și alte documente similare nu sunt considerate ca oferte de a contracta, în vreme ce expunerea de mărfuri cu indicarea prețurilor și oferta de recompensă sunt private ca veritabile oferte. Potrivit soluției cosacre de anumite legislații, stabilirea împrejurărilor că ofertele adresate unor persoane nedeterminate (altele decât ofertele publice de recompensă) sunt adevărate oferte sau nu sunt oferte constituie o problemă de fapt: în funcție de circumstanțele, ele pot fi considerate ca veritabile oferte, sau numai ca simple invitații de a se face ofertă.
Distincția dintre ofertă și simpla invitație la negocieri prezintă importanță practică. Pe când oferta dacă este acceptată, contractul este perfectat, iar părțile sunt obligate să treacă la executarea sa, invitația la negocieri nu crează nici un fel de obligație juridică în sarcina inițiatorului ei, chiar dacă este acceptată de căre cel căruia i-a fost adresată.
Oferta poate fi făcută unei persoane prezente sau unei persoane absente. În primul caz poate fi acceptată imediat, situație ce comportă prin ea însăși perfectarea contractului. Într-o atare ipoteză, contractul fiind încheiat, nu se mai pune problema efectelor ofertei, ci numai aceea a efectelor contractului.În cel de- al doilea caz – ca și atunci când oferta este facută cu termen – datorită faptului că acceptarea nu poate surveni de îndată, ci necesită o perioadă de timp, se pune problema efectelor ofertei până la acceptare. În alți termeni, se cere răspuns la întrebarea: este ofertantul legat prin propunerea făcută sau își păstrează libertatea de a reveni asupra ei?
2.3. Revocarea ofertei.
Problema revocării ofertei nu se pune, în principiu, între persoanele prezente (inter praesentes ) deoarece într-o atare ipoteză oferta nu comportă angajarea în timp a ofertantului. Și e firesc să fie așa deoarece cei doi potențiali parteneri contractuali fiind față în față, acceptarea ofertei trebuie exprimată neântârziat. Totuși, prin excepție de la acestă regulă, ofertantul poate acorda celeilalte părți un termen de reflecție, iar în această apoteză oferta devine irevocabilă până la implinirea acelui termen.
Situația este însă diferită în cazul ofertei între persoane absente (inter absentes) – deci între pesoane depărtate, cum se exprimă art. 35 C. com. – căci de această dată contractul de comerț internațional se încheie prin corespondență, ceea ce face ca între momentul emiterii ofertei și acela al înștințării ofertantului despre acceptarea ei să existe un anumit decalaj în timp.
Posibilitatea revocării ofertei într-o atare ipoteză necesită distincția între situația în care oferta a ajuns la destinatarul ei și situația când aceasta încă nu a ajuns la respectivul destinatar.
2.3.1. Revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar.
Regula este că atâta vreme căt oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca necondiționat, adică în mod liber și fără nici o motivare. Dar pentru ca revocarea să fie eficient din punct de vedere juridic și totodată lipsită de consecințe negative pentru ofertant este necesar ca ea să ajungă la destinatar cel mai târziu concomitent cu oferta. Or, o atare ipoteză este de imaginat numai atunci cănd ofertantul transmite revocarea ofertei printr-un mijloc de comunicație mai rapidă decăt acela utilizat de el pentru transmiterea ofertei.
Rațiunea exonerării ofertantului de orice consecință negativă pentru revocarea ofertei până cel târziu la data când aceasta(adică oferta)ajunge la destinatarul ei rezidă în ideea că în condițiile respective oferta revocată nu putea forma obiectul de preocupare pentru acele căruia i-a fost adresată.Din punct de vedere juridic, această soluție este corectă, deoarece – în măsura în care nu a ajuns să fie considerată de destinatar – nu poate avea efecte pe planul asumării unor obligații contractuale.
2.3.2. Revocarea în cazul în care oferta a ajuns la destinatar.
Atunci cănd revocarea ofertei se face după aceasta a ajuns la destinatar, soluția oferită de Codul comercial diferă după cum oferta privește un contract sinalagmatic sau un contract unilateral. Pentru contractele de comerț intrenațional, care sunt prin excelență sinalagmatice, această distincție ni se pare lipsită de sens. O prezentăm totuși deoarece ea reflectă concepția legiuitorului român, încă nemodificată, cu referire la problema în discuție.
Astfel, at. 37 C.com., consacră, în ce privește contractele sinalagmatice, regula potrivit căreia ’’până ce contractul nu este perfect, propunerea și acceptarea sunt revocabile’’. Din cuprinsul acestui text mai rezultă ca revocarea ofertei produce două consecințe importante, și anume:
– în principiu, revocarea ofertei împiedică perfectarea contractului și
– dacă revocarea ofertei ajunge la cunoștința destinatarului acesteia (adică a ofertei ) după ce el a executat contractul, ofertantul răspunde pentru daune- interese.
Interpretând textul art.37 C.com. unii autori au exprimat opinia că de lege lata, în dreptul român răspunderea ofertantului pentru revocarea intempestivă a ofertei se fundamentează pe idea răspunderii civile delictuale pentru abuzul de drept.
Alți autori optează, în cazul contractelor de comerț internațional, pentru soluționarea fundamentării răspunderii ofertantului în ipoteza discutată pe idea ofertei ca act juridic unilateral.
În ce ne privește considerăm că însăși soluția legislativă cuprinsă în art. 37 C. com necesită unele precizări și comportă anumite critici. Astfel, revocarea ofertei poate împiedica perfectarea contractului numai dacă ea s-a produce mai înainte ca destinatarul ofertei să fie acceptate necondiționat propunerea de contractare făcută de ofertant. Credem că această constatare este valabilă și pentru ipoteza când acceptarea a ajuns la cunoștința ofertantului după expedierea de către aceasta a revocări ofertei deoarece dacă oferta a fost acceptată de către destinatar ei înainte de a fi primit actul de revocare, acordul de voință s-a realizat. Ce-i drept, în acel moment realizarea respectivului accord nefind cunoscută de ofertant nu-i este opozabilă lui, dar o atare împrejurare nu-l poate exonera de răspunderea ce-i revine pentru eventualele prejudicii suferite de acceptant ca urmare a revocării intempestive a ofertei. O atare responsabilitate a ofertantului se fundează aici pe ideeia răspunderii delictuale. Pe de altă parte, atunci când acceptantul a procedat la executarea contractului de îndată – ceea ce prin ipoteză persupune că acțiunea lui a fost începută sau chiar a fost consumată mai înainte ca el să fi luat cunoștință despre revocarea ofertei – suntem în prezența unui contract perfect și prin consecință demersul ofertantului primește semnificația unei rezilieri a contractului. Ca urmare, manifestarea sa unilaterală de voință menită să lipsească de eficiență juridică oferta determinată în realitate lipsirea de eficiență a contractului deja executat. Or, într-o atare situație, conduita ofertantului se plasează în domeniul de incidență a resonsabilității contractuale iar problema obligării lui la daune-interese față de acceptant trebuie tratată prin acestă prismă.Destinatarul ofertei care a executat contractul, chiar dacă executarea îndeplinită de la ofertant plata cheltuielilor pe care le-a comportat executarea îndeplinită, precum și alte daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a rezilierii unilaterale, abuzive, a contractului de către acesta.
Este însă de precizat că nu în orice împrejurare revocarea intempestivă a ofertei generează răspunderea ofertantului. Obligarea acestuia la daune-interese devine posibilă numai atunci când cel care a început executarea era de bună credință. Se consideră de rea-credință destinatarul ofertei care a început executarea deși a prevăzut la momentul respective posibilitatea revocării ofertei. Într-o atare ipoteză, graba cu care el a procedat la executare crează prezumția că a acționat astfel din dorința de a-l pune pe ofertant în situația de a fi obligate să plătească daune-interese conform art. 37 C.com.
Doctrina juridică română și practica arbitrară din România admit două exepții la regula revocabilității ofertei și anume:
– atunci când ofertantul stabilește un termen pentru acceptare, oferta devine ireversibilă (fermă, garantată) până la expirarea acelui termen;
– în cazul în care ofertantul nu stabilește un termen pentru acceptare, oferta este irevocabilă într-o perioadă de timt apreciată ca necesară în vedeerea exprimării de către destinatar și pentru ca răspusul acestuia din urmă să poată ajunge la ofertant conform uzanțelor existente între părți sau uzanțelor comerciale internaționale; cu alte cuvinte oferta fără termen rămâne irevocabilă o perioadă de timp ce, în armonie cu uzanțele în domeniu, este rezonabilă pentru ca destinatarul ofertei sa-și poată exprima voința de a contracta, iar ofertantul să poată lua cunoștință despre acestă voință.
Ținând seama de faptul că ecepțiile menționate au o arie d cuprindere atât de largă încât practice în exteriorul ei nu rămân loc pentru situațiile de natură să coforme regula revocabilității ofertei vom conchide că în realitate aici regula în sine devine exepție, iar exepțiile propriu-zise se convertesc într-o veritabilă regulă. Într-adevăr, domeniul revocabilității ofertei se restrânge la ipoteza când aceasta să fi ajuns la cunoștința destinatarului. Dacă aceasta din urmă este încunoștințat despre revocarea ulterior acelui moment ea devine ineficientă deoarece se plasează în domeniul de aplicare al celor două exepții de la regula menționată. În fine, atunci când revocarea ofertei se situează dincolo de limitele domeniului de aplicare a respectivelor exepții ea devine inutilă, lipsită de sens căci este domeniul caducității ofertei. Cu alte cuvinte, în ultima ipoteză oferta își pierde eficiența juridică prin efectul caducități sale – care intervine la expirarea termenului prestabilit de ofertant sau, după caz, la împlinirea unui termen rezonabil de la primirea acestuia de către destinatarul ei – iar nu ca urmare a unei eventuale revocări.
Art. 38 C. com. Dispune că ”în contractele unilatrale propunerea este obligatorie îndată ce ajunge la cunoștința părții căreia este făcută’’.Textul menționat urmărește ca finalitate să precizeze că în contractele în care se obligă numai ofertantul oferta este obligatorie, deci iervocabilă, din momentul când ajunge la cunoștința părții căreia îi este adresată. Credem că ipoteza reglementată de art. 38C. com. Nu vizează contractele de comerț internațional care sunt prin excelență sinalagmatice. Numai prin excepție pot fi întălnite în raporturile de comerț internațional contracte unilaterale. Așa este bunăoară contractul de gaj comercial care, prin specificul său presupune remiterea materială a bunurilor gajate în posesia creditorului gajist, practice nu se poate încheia prin corespondență.
Cu referire la revocarea ofertei se impune o precizare: un asemenea demers produce efecte juridice numai dacă a fost făcut mai înainte de încheierea contractului; atunci când el are loc ulterior acestui moment, în toate cazurile va fi lipsit de efecte juridice.
De asemenea, revocarea ofertei nu este de natură să producă efecte juridice atunci când intervine după ce propunerea de contractare făcută de ofertant a devenit caduc ei.
Oferta devine caducă în cazul în care termenul fixat de ofertant pentru acceptarea ei a expirat fără ca răspunsul afirmativ al destinatarului cu referire la propunerea de contractare să fi ajuns la cunoștința ofertantului. Situația este aceeași și atunci când în cuprinsul ofertei nu se fixează un termen pentru acceptarea sa; de acestă dată însă, caducitatea se produce la împlinirea unui termen rezonabil de la emiterea ei, fără ca în acel termen ofertantul să fi fost înștințat de către destinatar despre acceptarea propunerii de contractare.
Caducitatea ofertei operează de plin drept făcând inutilă retractarea acesteia(adică a ofertei) Dar, ofertantul este liber să considere ca valabilă acceptarea tardivă, caz în care contactul se perfectează ca și cum nu ar fi intervenit caducitatea ofertei.
Refuzul de acceptare adus la cunoștința ofertantului produce în toate cazurile – chiar în ipoteza când oferta este irevocabilă – încetarea efectelor acesteia.
Partea a treia
3. ACCEPTAREA OFERTEI
3.1. Noțiunea și condițiile de validitate ale acceptării.
3.1.1.Noțiunea acceptării.
Acceptarea este definită a fi o declarație sau o altă comportare a destinatarului ofertei din care rezultă acordul său cu oferta. Dacă oferta s-a făcut sub forma comenzii, acceptarea o reprezintă confirmarea comenzii. Accepatrea este, deci, acea manifestare de voință a destinatarului ofertei de a încheia contractul respectiv
Acceptarea este o manifestare de voință menită a se integra în actul de voință exprimat prin oferta de contractare prin care destinatarul acesteia din urmă își exprimă adeziunea deplină și necondiționată la propunerea ce i-a fost adresată de ofertant.
Aidoma ofertei, acceptarea are un character tranzitoriu fiind menită săși piardă utilitatea juridică, rațiunea juridică, rațiunea de a fi un act juridic, de si-ne stătător din chiar momentul întâlnirii ei cu voința ofertantului, căci din acel moment ambele declarații de voină( anume cea conținută în ofertă și cea exprimată prin acceptare)sunt înlocuite cu un contract perfectat prin contopirea într-un acord total a ambelor voințe. Cele două declarații de voință distincte își pot înceta existența ca acte juridice chiar mai înaintea întâlnirii lor într-un acord contractul fie prin revocare, fie prin caducitate(în cazul ofertei) sau prin tardivitate( în cazul acceptării).
Atunci când oferta se înfățișează sub formă de comandă, acceptarea semnifică confirmarea comenzii.
3.1.2. Acceptarea expresă și tacită.
Acceptarea poate să fie expresă – atunci când se concretizează în răspunsul destinatarului ofertei ce conține acordul acestuia cu propunerea de contractare a ofertantului – și tacită (dacă se înfățișează ca un fapt juridic oarecare ce dă expresie voinței neândoielnice a acceptantului de a perfecta contractul în maniera propusă prin ofertă). Așa, bunăoară, pot fi considerate fapte prin care se exprimă o acceptare tacită: săvârșirea unor acte de executare a contractelor, promisiunea de executare a contractului etc.După cum s-a remarcat în doctrină pot fi luate în considerare ca și criterii de apreciere a acceptării tacite: conținutul ofertei, natura contractului, uzanțele comerciale internaționale și obișnuințele stabilite între părți. Nu este desigur o enumerare limitativă, deoarece fiecare caz concret se particularizează prin note de specificitate din care se pot desprinde și alte criterii de apreciere.
Acceptarea expresă și acceptarea tacită, chiar dacă se deosebesc între ele prin modurile de realizare sensibil deferite, totuși din punct de vedere juridic au aceeași semnificație, sunt egale ca valoare.
Conform art.36 C.com. – ce reglementează acceptarea tacită ca fiind exprimată prin acte de executare a contractului – acest gen de acceptare determină efectele juridice numai în prezența a trei condiții minimale cumulative, și anume:
– ofertantul să fi cerut acceptarea imediată a contractului;
– ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil de acceptare, și
– un asemenea răspuns să cnu fi fost necesar nici achier în raport cu natura contractului.
Atunci când ofertantul condiționează perfectarea contractului de exprimarea acceptării ofertei într-un anumit mod, (precizat chiar în cuprinsul propunerii de contractare), această condiție trebuie, în principiu să fie îndeplinită de către acceptant, căci în caz contrar contractul nu se va putea considera încheiat.
S-a apreciat că ofertantul nu poate institui ca mod de acceptare a propunerii sale de contractare tăcerea destinatarului ofertei. În consecință trebuie considerată nulă orice clauză a ofertei care prevede că tăcerea destinatarului valorează acceptarea. A fortiori tăcerea nu poate constitui acceptare atunci când o asemenea clauză nu există.
După cum am precizat cu un alt prilej voința de acceptare trebuie să rezulte dintr-un fapt pozitiv, care să o exprime fără echivoc; o atare voință nu poate fi dedusă dintr-o atitudine pasivă a destinatarului ofertei și nici din tăcerea acestuia, deoarece tăcerea, ca și inacțiunea, nu valorează prin ele însele acceptare.Și e firesc să fie așa întrucât o soluție contrară nu ar fi de natură să dea satisfacție cerinței privind desfășurarea tranzacților internaționale în deplină securitate juridică. Tăcerea nu poate constitui, prin ea însăși, un mod de exteriorizare a unui consimțământ cert și precis. Este motivul pentru care ea nu este și nici nu trebuie să fie luată în considerare ca formă de exprimare a acceptării ofertei.
Aceasta este regula, dar valoarea ei nu are caracter absolut. Doctrina juridică, practica jurisdicțională și chiar legea admit că o atare regulă comportă următoarele excepții:
– tăcerea valorează acceptare atunci când însăși legea recunoaște tăceri unele efecte juridice; spre exemplu, art. 382 C.com. instituie prezumția că întârzierea mandantului de a răspude după ce a primit înștințare de la mandatar despre executarea mandatului într-un timp mai lung decât cel cerut de natura afacerii semnifică aprobarea tacită a lui;
– tăcerea valorează acceptarea și atunci când părțile prin voința lor concret exprimată(de pildă, printr-un antecontract) au decis să-i recunoască o atare valență juridică;
– în fine, tăcerea valorează acceptare ori de câte ori uzanțele statornicite între părțile contractante îi conferă această forță juridică.
În lumina celor ce preced vom reține că în principiu tăcerea nu echivalează cu o declarație de voință, dar există unele situații când ea produce efectele juridice ale acceptării. Este motivul pentru care organul de jurisdicție nu poate aplica, în toate cazurile același regim juridic tăcerii destinatarului ofertei. În fiecare situație instanța chemată să se pronunțe într-o atare problemă va trebui să aibă în vedere atât împrejurările care au precedat transmiterea ofertei, cât și împrejurările ce au determinat tăcerea destinatarului acesteia pentru a putea stabili semnificația corectă a atitudinii respectivului destinatar.
Dacă, dimpotriva, s-ar admite că tăcerea destinatarului ofertei are semnificația unei acceptări a acesteia din urmă ar însemna să se creeze implicit pe seama lui o obligație generală de a răspunde tuturor ofertelor ce-I sunt adresate, indiferent dacă ele îl interesează sau nu, ori dacă sunt serioase sau nu. O atare obligație ar fi lipsită de sens căci ea ar viza persoane care nu și-au asuma-o și nici nu au interes să o asume și s-ar referi la cause străine de voința lor, fiind fundată pe un act juridic emant de la alte persoane la realizarea căruia cei obligați nhu au participat cu nimic.
Încheierea contractului de comerț internațional reclamă imperativ consimământul liber al ambelor părți. De regulă, un asemenea contract generează drepturi și obligații reciproce între contractanți, fiecare dintre aceștia asumându-și o anumită prestație caracterizantă pentru poziția sa contractuală și dobândind totodată îndreptățirea de a pretinde celuilalt executarea prestației la care s-a îndatorat. Liantul juridic ce leagă pe partenerii contractuali emană din consimțământul exprimat de fiecare din aceștia. Tăcerea nu poate constitui un mod de exprimare a voinței juridice căci ea produce un echivoc de nepătruns asupra adevăratei intenții a părții. Este motivul pentru care, în principiu, acesteia(adică tăcerii) nu i se poate
acorda valoare juridică; prin specificul său ea dă expresie unei atitudini negative a părții și în nici un caz nu poate crea o prezumție de răspuns afirmativ.
Sunt oferte care prin natura lor reclamă un răpuns categoric și urgent: afaceri de bursă, oferirea unor mărfuri supuse deprecierii sau chiar pieirii, ori a unor mărfuri al căror preț(datorită conjuncturii existente pe piața internațională la un moment dat) este susceptibil să înregistreze mari variații de la o zi la alta. În privința lor răspunsul destinatarului trebuie să rezulte necesarmente dintr-o atitudine activă a acestuia: tăcerea lui nu înseamnă acceptare, ci inerție, iar inerția are aceași semnificație ca și pasivitatea. Dar, deși tăcerea nu este echivalentă acceptării ea nu poate fi totuși asimilată cu un refuz. Refuzul este și el o manifestare de voință și ca urmare trebuie astfel exprimat încât să nu lase nici o îndoială asupra intenției părții. Această interpretare a tăcerii, după cum s-a remarcat în doctrina juridică nu este de natură să aducă vreo atenuare severității principiului potrivit căruia, cu excepțiile menționate, tăcerea este lipsită de valoare juridică în formarea contractului.
Jurisprudența mai veche a manifestat atâta rigiditate în aplicarea acestui principiu încât a refuzat tăcerii valoare juridică chiar pentru ipoteza când destinatarul ofertei păstrând tăcerea nesocotește exigențele bunei credințe și ale diligenței obișnuite. Orientarea ni se pare corectă și exprimăm opinia că o asemenea conduită este generatoare de răspundere civilă delictuală ori de câte ori pasivitatea destinatarului se fundează pe culpa ori frauda acestuia. Într-o atare ipoteză, ofertantul va putea promova o acțiune în daune-interese împotriva destinatarului invocând principiul responsabilității delictuale, iar nu existența unui raport juridic contractual, deoarece contractul nu s-a format în absența unei acceptări clar exprimate.
3.1.3. Condițiile de validitate ale acceptării.
Acceptarea produce efectele care îi sunt specifice numai dacă îndeplinește următoarele condiții:
– emană de la destinatarul ofertei sau de la reprezentantul său autorizat;
– este conformă cu oferta;
– ajunge la cunoștința destinatarului în termenul de acceptare.
Numai acceptarea pura și simplă, căci numai o atare acceptare este perfectă concordantă cu conținutul contractului, produce ca effect încheierea contractului. Conform art. 39 C.com. , acceptarea condiționată sau limitată se consideră ca un refuz al ofertei și este luată în considerare ca o contraofertă. Într-o atare ipoteză oferta inițială rămâne un moment al negocierilor precontractuale, iar perfectarea contractului va avea loc numai atunci când primul ofertant accptă pur și simplu contraoferta.
3.2. Conținutul acceptării.
După cum am precizat, acceptarea – pentru a produce efectele sale specifice – trebuie să fie în concordanță cu conținutul ofertei. O acceptare care nu este în concordanță cu conținutul ofertei, poate fi considerată o nouă ofertă, deci o contraofertă, care implică, în prealabil, un refuz al ofertei ințiale.
În baza codului comercial “ acceptarea condiționată sau limitată se consideră ca un refuz al primei propuneri și formează o nouă propunere”.
Așadar, răspunsul la o ofertă – care se vrea a fi o acceptare a acesteia, dar conține condiționări sau limitări, adică modificări – constituie, în baza legii, un refuz și devine o contraofertă.
Totuși, acceptarea cu modificări nu va fi considerată o contraofertă, dacă răspunsul la ofertă:
a).conține elemente complementare care nu alterează în mod substanțial stipulațiile ofertei;
b).dacă ofertantul nu face vreo obiecție în cadrul unui termen scurt;
c). dacă oferta nu a stipulat în mod expres acceptarea pură și simplă.
În cazul în care ofertantul nu a făcut nici o obiecție, răspunsul constituie o acceptare, iar contractul va conține stipulațiile di ofertă, cu elementele complementare cuprinse în acceptare. În unele reglementări comerciale sunt precizate completările și modificările, care nu alterează în mod esențial stipulațiile ofertei.
3.3. Termenele în care trebuie să aibă loc acceptarea.
Regula este ca acceptarea să se producă când oferta există încă. Numai acceptarea tempestivă – adică aceea care a fost exprimată și transmisă ofertantului într-un anumit termen – este valabilă. Acest termen nu este uniform, ci variază în funcție de situații și circumstanțe. Ca natură el poate fi convențional sau legal .
Termenul convențional. Este termenul de acceptare stabilit prin chiar conținutul ofertei. Există diverse moduri de determinare a unui astfel de termen, precum: stabilirea de către ofertant a duratei lui (adică a termenului) în zile; fixarea unei date calendaristice limită până la care destinatarul ofertei poate exprima acceptarea acesteia; indicarea unui anumit procedeu de a răspunde la ofertă prin a cărui îndeplinire se consumă un anumit timp ce poate fi precis evaluat(ca de pildă, utilizarea neântârziată a poștei rapide DHL sau alt sistem,comunicarea imediată a răspunsului prin telex, telefax, sau telegramă, ori printr-o scrisoare recomandată expediată par avion etc.). În toate cazurile stabilirea termenului și a modului său de determinare reprezintă o chestiune ce ține de voința ofertantului. Întotdeauna însă, termenul trebuie să fie posibil(adică să fie cel puțin egal cu timpul strict necesar pentru ajungerea acceptării la ofertant). Dacă termenul este imposibil (adică insuficient pentru realizarea schimbului de corespondență între ofertant și acceptant) oferta se consideră ineficace din punct de vedere juridic.
Termenul legal. Se numește astfel termenul stabilit de lege. Art. 35, alin. 1C.com.precizează în acest sens că atunci când ofertantul nu fixează un termen anume prin oferta făcută se ia în considerare “…termenul necesar schimbului propunerii și acceptării, după natura contractului”. După părerea noastră legiuitorul nu stabilește prin formula reprodusă un termen propriu-zis, ci instituie doar un criteriu de apreciere pentru organul de jurisdicție cu referire la determinarea termenului de accepatare într-o atare ipoteză. Se ajunge astfel inevitabil la ceea ce noi am numit termen rezonabil.
De altfel, fixarea prin lege a unui termen cu durată precis determinată în domeniul raporturilor comerciale nici nu ar fi comatibilă cu specificul acestor raporturi. Într-adevăr, există afaceri comerciale care prin natura lor necesită o rezolvare urgentă și există afaceri care se perfectează numai după un timp oarecare. Ori, într-o atare situație stabilirea unui termen cu generală aplicare la toate afacerile, indiferent de natura lor, ar fi contraproductivă.
Dacă legiuitorul ar stabili totuși un termen, apoi acel termen n-ar putea fi decât unul scurt ca durată deoarece pe de o parte condițiile pieței sunt supuse unei pemanente schimbări, iar pe de altă parte ținându-se seama de acestă împrejurare se prezumă că însăși intenția ofertantului a fost de a fixa un termen scurt pentru acceptare spre a nu fi ținut legat de oferta sa vreme mai îndelungată.
Apreciem că pe lângă criteriul de apreciere din art. 35,alin. 1,C.com. a duratei termenului legal, organul de jurisdicție chemat să determine o asemenea durată va trebui să țină cont și de uzanțele existente în materie.
Doctrina juridică mai veche a optat pentru următoarele criterii pe care organul de jurisdicție ar putea să le aibă în vedere pentru stabilirea termenului de acceptare, în ipoteza reglementată de textul în discuție :
– natura afacerii ;
– importanța afacerii;
– distanța geografică ce separă pe ofertant de acceptant;
– durata termenului obișnuit în afaceri similare;
– uzanța existentă între părți( în cazul în care între acestea au mai fost stabilite afaceri);
– persoana ofertantului: dacă ofertantul este angrosist termenul se prezumă a fi mai scurt deoarece prețul la vănzările engross fiind în legătură cu prețul mondial este mai variabil decât prețul en detail; dacă oferta este adresată unei societăți comerciale, termenul poate fi mai scurt sau mai lung, după cum directorul executive al societății respective are dreptul să accepte oferta fără avizul prealabil al consiliului de administrație sau numai cu aprobarea consiliului de administrație;
– persoana destinatarului ofertei: termenul de acceptare va fi mai lung dacă oferta este adresată unui agent al destinatarului fără putere de decizie în ce privește încheierea contractului, ținând seama de faptul că acesta trebuie să o transmită destinatarului; atunci când oferta este adresată nemijlocit destinatarului, termenul de acceptare va fi mai scurt.
Considerăm că organul de jurisdicție va trebui să analizeze situația prin prisma tuturor acestor criterii pentru a putea stabili un termen cu adevărt rezonabil.
În toate cazurile în care organul de jurisdicție este chemat să stabilescă durata termenului rezonabil de acceptare se prezumă invariabil că oferta a sosit fără întârziere la destinatarul ei, căci în situație contrară ar trebui să se introdcă în calcul ca elementele de apreciere și durata aprecierii și cauzele acesteia din urmă, ceea c ear complica inutil rezolvarea problemei. Mai mult, într-o asemenea ipoteză inevitabil trebuie lămurită și chestiunea dacă oferta mai este actuală sau a devenit caducă.
În doctrina juridică actuală s-a apreciat că regula înscrisă în art. 35 alin.1 C.com. – potrivit căreia o acceptare expresă este valabilă numai atunci când ajunge la cunoștința ofertantului în termenul hotărât de el – primește aplicare și în cazul contractelor încheiate între prezenți, deoarece și în această ipoteză este posibil ca ofertantul să acorde celeilalte părți un termen de gândire. Credem că o atare ipoteză se înscrie totuși printer cazurile de încheiere a contractului prin corespondență. Într-adevăr, dacă virtualii contractanți sunt prezenți iar ofertantul acordă, din propria inițiativă sau la solicitarea destinatarului ofertei, acestuia din urmă un termen de gândire se pronunța cu privire la propunerea de contractare făcută, înseamnă că ceea ce s-a consumat între cei doi interlocutori la acel moment nu a fost perfectarea contractului, ci numai o rundă de negocieri urmărind o asemenea finalitate. Comunicarea ulterioară a acceptării ofertei, care de altfel marchează și încheierea contractului, se înscrie printre cazurile de perfectare a contractului prin corespondenă, căci dacă se admite că ea trebuie făcută personal de destinatar în cadrul unei noi întâlniri cu ofertantul, termenul acordat de acesta din urmă într-un atare scop nu ar prezenta semnificația unui termen de accepatre, ci ar constitui un termen fixat în vederea încheierii contractului.
În toate cazurile, termenul stabilit de ofertant în vederea acceptării poate fi prelungit de către el(adică de ofertant) fie din proprie inițiativă, fie la solicitarea destinatarului ofertei.
O problemă discutabilă în doctrina de specialitate este aceea referitoare la modul de calcul al termenului de acceptare.
Dacă ofertantul a precizat un termen pentru acceptare dar nu a indicat(fie în cuprinsul ofertei, fie printr-un alt mijloc) și modul cum acesta se calculează, respectivul termen va fi calculate diferit, de la caz la caz, ținându-se seama de mijlocul de comunicare utilizat.
În toate situațiile, momentul de începere a termenului în discuție va fi acela al trimiterii ofertei, iar nu acela al sosirii ei la destinatar. Astfel, atunci când oferta este expediată prin telegramă sau prin scrisoare, termenul de acceptare curge din momentul predării telegramei spre expediere oficiului poștal, respectiv de la data ștampilei poștale aplicată pe plic de oficiul de expediere. Dacă ofertantul folosește un mijloc de comunicare instantaneu (ca de pildă, telex, telefax) termenul începe să curgă de la data trimiterii telexului sau comunicării prin telefax, dată care coincide și cu aceea a recepției respectivei comunicări la destinatar.
Ca natură juridică, termenul de acceptare este un termen de drept material și ca urmare atunci când a fost fixat în zile,el se calculează pe zile pline, ceea ce presupune că vor fi luate în considerare atât ziua de începere(conform regulii arătate) cât și ziua de exprimare a lui.
Dacă el a fost fixat pe săptămâni, sau luni este supus regulii consecrate în art. 101, alin. 3 C.proc. civ. care se aplică deopotrivă termenelor procedurale și termenelor de drept material substanțial .
Sunt luate în calculul termenului de acceptare zilele nelucrătoare din cuprinsul acestuia, iar dacă ultima zi a lui este nelucrătoare la sediul ofertantului, termenul expiră în prima zi lucrătoare ce urmează.
Fixând un termen de acceptare, ofertantu își asumă anticipat obligația de a considera contractul ca valabil încheiat dacă este îndeplinită condiția potestativă a sosirii acceptării în termenul restabilit de el și de a nu revoca oferta în acel termen. În cazul în care destinatarul ofertei ezită să accepte oferta sau face o contraofertă, înăuntrul termenului prestabilit de ofertant, el(adică destinatarul) poate reveni ulterior și să accepte propunerea de contractare ce i-a fost făcută dacă se mai află în termen, cu condiția ca atitudinea sa ezitantă sau contrapropunerea făcută să nu fi fost considerate de către ofertant expresia unui refuz neândoielnic.
3.4. Acceptarea tardivă
Acceptarea expresă este tardivă atunci când ajunge la cunoștința ofertantului după expirarea termenului de acceptare, fixat de el sau, în lipsă, a “termenului necesar”, definit mai sus. Acceptarea tacită este tardivă dacă faptul echivalent este îndeplinit în afara acestor termene.
Ca regulă, acceptarea tardivă este lipsită de efecte, adică nu duce la încheierea contractului. În cazul în care ofertantul a stabilit un termen pentru acceptare, această consecință se datorează faptului că la expirarea termenului, oferta a devenit caducă, așa cum am arătat. Dreptul roman nu instituie obligația ofertantului de a anunța pe acceptant despre primirea cu întârziere a acceptării, dacă nu înțelege să socotească totuși valabilă această acceptare. O asemenea concluzie se desprinde din înterpretarea per a contrario a art. 35 al . 2 C.com.
De la regula că acceptarea tardivă este lipsită de efectele juridice ce-I sunt proprii, există o excepție, reglementată de art. 35 al. 2 C.com. Conform acestui articol, ofertantul poate totuși “primi ca bună( valabilă, n.n.) și o acceptarea ajunsă peste termenul hotătât de dânsul, cu condițiunea ca să înștiințeze îndată pe acceptant despre aceasta”. Înștiințarea poate fi făcută, în principiu, prin orice mijloc(scris, verbal).
De asemenea, acceptarea tardivă, deși este lipsită de efectele juridice care-i sunt specifice, poate fi considerată de ofertant ca o nouă ofertă, el având deci dreptul de a o accepta sau nu.
Sarcina probei tardivității acceptării revine ofertantului, acceptantul trebuind numai, eventual, să dovedească faptul că a acceptat-o în termen.
Dreptul intern român nu aplică un regim juridic diferit cazului în care tardivitatea acceptării este datorată unui terț, adică există așa-numita întârziere în transmitere. Așadar, și în acest caz, acceptarea este socotită, de principiu, ca fiind lipsită de efecte. Un regim juridic diferit pentru un asemenea caz este consacrat în Convenția de la Viena din 1980(art. 21 alin.2).
Principiile UNIDROIT, în art. 2.1.9, adoptă, în ceea ce privește acceptarea tardivă, o soluție similară celei din dreptul român, dar prevede pentru întârziere în transmitere un regim identic celui din Convenția de la Viena.
3.5. Revocarea acceptării
Conform prevederilor art. 37 C.com., acceptarea este revocabilă până în momentul încheierii contractului. Așadar, revocarea trebuie să ajungă la cunoștința ofertantului anterior sau cel mai târziu odată cu acceptarea. Revocarea acceptării împiedică ca acel contract să fie considerat încheiat.
Soluția este identică în Principiile UNIDROIT, termenul folosit fiind însă cel de ’’retragerea acceptării’’ (art.2.1.10), care este simetric cu ’’retragerea ofertei’’.
Partea a patra
4. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR PE BAZĂ DE “CONDITII GENERALE”
4.1. Noțiune. Conținut și efecte.
4.1.1.Noțiune.
Prin -condiții generale -– se înțelege o sumă de stipulații contractuale, redactate în formă scrisă, mai înainte de încheierea contractului, și care se referă la un număr mare sau nelimitat de contracte spre a fii incorporate în cuprinsul acestora.
Stipulațiile sau clauzele cuprinse în condițiile generale sunt de natură contractuală sau convențională, adică ele se impugn părților numai fiindcă acestea le acceptă (expres, tacit sau implicit) și au drept scop să înlocuiască acele reglementări cu caracter supletiv (din legislație sau jurisprudență) care, în lipsa acestor condiții generale, ar cârmui contractul. În cazul unui conflict între o dispoziție legală, cu caracter supletiv și o stipulație din condițiile generale, aceasta din urmă prevalează, datorită însăși naturii supletive a dispozițiilor legale respective.
Condițiile generale se prezintă în formă scrisă, iar partea căreia I se prezintă, semnându-le fără obiecții, înseamnă că a achiesat la ele, considerându-le parte integrantă din contract, deci obligatorii ca orice alte clauze contractuale. Condițiile generale se pot scrie pe verso, ori pe recto al contractului, după cum pot figura pe un act separate tipărit ori numai dactilografiat la care se face uneori cu litere mici, caz în care, dacă se află și pe verso al contractului, există riscul să nu fie citite de cel interesat.
Modul de redactare a condițiilor generale și atitudinea părților la momentul încheierii contractului (obiecții, lipsa oricărei obiecții etc.) ridică probleme importante pe terenul interpretării lor, și deci al executării contractelor.
Generalitatea condițiilor generale constă în faptul că ele se elaborează pentru un număr mare de contracte, de același tip, din accesăi ramură de activitate etc.
Cu privire la modul lor de redactare se pot deosebi mai multe categorii, și anume:
a) Condiții generale elaborate de către una dintre părțile contractante și oferite celeilalte, ceea ce implică reguli speciale de interpretare în caz de îndoială asupra sensului unor stipulații (de pildă se poate aplica regula: in dubio contra stipulantem).
b) Condiții generale elaborate de către de un grup al părților care se află în acceași situație sau categorie, precum: vânzători, cumpărători, transportori, expeditori etc.
În ambele situații operația contractuală se înfățiăează ca un contract de adeziune, ceea ce reprezintă o limitare adusă principiului libertății contractelor ( de altfel tot în numele și în virtutea libertății de a contracta) și impune o intervenție a legiuitorului spre a ajuta partea contractantă cea mai slabă și în orice caz implică un anumit gen de interpretare a clauzelor contractuale.
c) Condiții generale elaborate de către două organizații reprezentând părțile respective în contracte (furnizorii și beneficiarii) sau cele elaborate de către o organizație comună, reprezentând ambele părți contractante ( cum sunt unele organizații comerciale) ori, în sfârșit, de către o organizație care reprezintă pe una din părțile contractante, dar care acționează, fie de accord cu organizația reprezentând pe cealaltă parte, fie de accord cu un organism de drept public (cum este în Anglia Oficiul bunelor practice comerciale – Office of Fair Trading), care la rândul lui poate reprezenta partea contractantă cea mai slabă, sau chiar pe ambele părți.
d) Condiții generale elaborate de o organizație neutră, care nu reprezintă pe nici una dintre părți, cum ar fi cele elaborate sub auspiciile Națiunilor Unite pentru Europa.
4.1.2. Conținut și efecte.
Urmând a fi incorporate în contract, condițiile generale se pot referi la orice element al contractului, cu excepția celor care sunt specifice contractului individual, concret, încheiat în speță; ele sunt variabile de la un contract la altul prin însăși natura lor.
În această categorie intră : cantitatea, calitatea, dimensiunile, prețul etc.
Cu privire la celelalte clauze se pune problema obligativității și deci a opozabilității lor părții căreia i-au fost oferite; în mod normal, din momentul în care s-a semnat contractul conținând condițiile generale sau referindu-se la ele, acestea obligă ambele părți contractante. Cu toate acestea, sunt unele clauze care prin importanța sau gravitatea lor nu produc efecte și nu pot fi opuse părții care nu este de accord cu respectarea lor, decât numai dacă au fost aprobate, în mod special, în scris.
Astfel sunt clauzele care stabilesc în favoarea celui care le-a propus (pro stipulantem): o limitare a responsabilității, facultatea de a denunța contractul și a-I suspenda executarea sau care prevăd în sarcina celorlalte părți, decăderi, limitarea dreptului de a opune excepții, restrângerea libertății contractuale în raporturile cu terțe persoane, tacita prorogare a contractului, clauze compromisorii sau o derogare de la competența autorităților judiciare.
O altă problemă privind conținutul condițiilor generale este aceea a clauzelor abuzive, care ar constitui o violare fundamentală a contractului sau o incompatibilitate cu activitatea contractuală sau care s-ar clădi pe inegalitatea dintre părți la nivelul puterii de negociere (cum este cazul compozitorilor și al executanților de opera musicale, care se află dezarmați în fața partenerilor lor, între altele și pentru ignoranța lor juridică).
Asemenea clauze sunt supuse, în unele legislații, unui control preventive, iar în altele unui control post factum, comportând remanierea sau chiar anularea lor.
Tipizarea, abstractizarea și depersonalizarea contractuală s-au impus în așa măsură în anumite domenii (bunuri și servicii în serie), încât, după toate probabilitățile, în circa 99% din cazuri, contractarea se face (în S.U.A., de pildă) pe cale de condiții generale sau contracte-tip.
Condițiile generale, ca de altfel și contractele-tip, au drept scop de a facilita încheierea contractelor după norme uniforme privind elementele contractului și redactatede așa natură încât părțile, spre a încheia contractul, nu au decât să precizeze elewmentele specifice fiacărui contract în parte, cum ar fi cantitatea, prețul, termene de predare, condiții de plată, clauze speciale pe care ar dori să le adauge, și alte asemenea; dispozițiile care sunt commune tuturor contractelor la care se referă condițiile generale sunt deja prevăzute.
Contractul-tip nu este deci un contract în sensul definit de codul civil, ci este numai un simplu formular, un model al formei pe care trebuie s-o aibă un contract, cu toate clauzele și stipulațiile pe care trebuie să le cuprindă acesta, pentru a fi astfel determinate toate elementele sale esențiale. În fața formularului tip, contractul nu are decât să completeze locurile rămase în alb și să-l semneze.
Cu timpul, datorită exigențelor impuse de rapiditatea operațiilor comerciale internaționale, organizațiile profesionale au elaborate contracte-tip în care au prevăzut toate clauzele contractului la care se referă, lăsând părților doar posibilitatea de a preciza cantitatea mărfii, pe care o are în vedere contractul-tip, prețul acesteia și modalitatea de plată. Celelalte clauze se află deja exprimate în contract, cu posibilitatea pentru părți de a deroga de la ele, dacă doresc, exprimând aceasta în mod explicit.
Există o mare varietate de contracte-tip, chiar în cadrul aceluiași mediu professional, dar în genere ele cuprind clauze referitoare la cele mai importante elemente ale contractului. Părțile la un atare contract fac parte cel mai adesea din aceeași ramură de activitate (comerț cu cereale, cu produse petroliere etc.) . Aceasta duce la consecința că în privința părților nu se mai pune problema de a se ști dacă ele au cunoscut sau nu condițiile în care se face vânzarea mărfurilor respective, deoarece ele fac parte din acceași ramură de activitate și cunosc sau sunt prezumate că ar cunoaște regulile și uzanțele profesiunii căreia îi aparțin.
Aceasta facilitează foarte mult încheierea rapidă a operațiilor, care se poate efectua chiar numai printr-o simplă referire la un anumit contract-tip, determinat printr-o formulă sau câteva inițiale. De pildă, un contract pentru vânzarea de cereale se poate referi, prin telex, la un Contract L.C.T.A. nr. 16, aceasta însemnând un contract-tip al instituției ’’London Corn Trade Association’’, iar nr.16 arată la care anume dintre diversele contracte-tip elaborate în materie de cereale se referă partea. Tot astfel, în vânzarera de cartofi, simpla referire, prin telex, la contractul F.I.S. înseamnă, sub această formă în termini de cod, acceptarea tuturor clauzelor din contractul-tip elaborate de către ’’Federation Internationale des Semences’’, dacă partea nu dispune altfel.
Pentru a se înțelege mai ușor, să luăm un exemplu de ofertă făcută prin telex referitoare la un contract-tip și acceptarea respectivă: Coperix Paris a Pontmann Pierre London-Stop, Prenons cinq tonnes trefle blanc 98/90. Stop, U.S.D. 88 per. hundred Punds, Stop. Cif. Havre. Stop. Paiement contre documents. Stop. Chargement premier avril. Stop. Conditions F.I.S.’’
Obiectul contractului este determinat prin denumirea unui produs normalizat și standardizat, adică ale cărui calități sunt definite prin norme internaționale, cu specificații și individualizări foarte precise (în speță este vorba de semințe ’’trefle blanc’’, iar cifrele 98/90 sunt indicații ale coeficientului de puritate și de germinație). Prețul este, de asemenea, determinat, U.S.D. însemnând dolari U.S.A. la cursul din momentul plății.
Celelalte elemente ale contractului sunt, de asemenea, exprimate în termini de cod, precum: C.I.F. Havre și modul de plată ’’paiementcontre documents’’, care putea fi exprimatși numai prin P/D (iar documentele care se referă sunt: conosamentul net, negociabil pentru portul de destinație convenit, factura mărfii expediate cu certificate de origine și expertiză aferentă mărfii și polița de asigutare).
Contractul-tip F.I.S. conține și precizări privind diferitele moduri ale vânzării (condiții minime sau condiții maxime de calitate, vânzare pe bază de mostre etc.), termene de livrare, forța majoră, plata, consecințele neplății prețului, transmiterea riscurilor, reclamații, clauza arbitrală etc.
La telexul de mai sus s-a răspuns: ’’Portmann Pierre London a Coperix Paris: acceptons offer achat telex nr. 1284 du 7. 2.70. Stop.Prix quatre vingt douze, Embarquement fin avril. Donner accord telex retour’’
Partea a cincea
5. MOMENTUL ȘI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
5.1. Determinarea în general a momentului și locului încheierii contractului.
5.1.1. Distincțiile necesare.
Contractul se încheie în momentul și la locul în care, prin întălnirea ofertei cu acceptarea, se formează consimțământul.
Pentru determinarea momentului și locului încheierii contractului se impune a se distinge între contractele încheiate între prezenți și cele între absenți, iar în acest ultim caz, între situația acceptării exprese și cea a acceptării tacite.
Diversitatea de opinii exprimate în doctrină se reverberează în diversitatea de soluții legislative adoptate de legislațiile naționale din diferite țări.Și e firesc să fie așa deoarece legiuitorul din orice țară nu poate rămâne insensibil la ceea ce a statuat doctrina și jurisprudența din acea țară.
Merită remarcat că, fără excepție, teoriile conturate în această problemă, deși diferite prin optică, prin argumentele pe care se sprijină și mai ales prin soluțiile pe care le preconizează, folosesc ca punct de plecare aceeași premisă: încheierea contractului se realizează în momentul formării acordului de voință a părților ce presupune acceptarea necondiționată a ofertei de către destinatarul acesteia. Toți autorii care abordează această problemă sunt de părere că acordul de voință al părților poate fi considerat ca fiind realizat în momentul întâlnirii voințelor conractuale.
Controversa se poartă tocmai în legătură cu criteriile de determinare ale acestui moment și se referă numai la ipoteza când contractul este încheiat prin corespondență, căci ipoteza în care contractul se încheie intre prezenți, prin specificul ei, nu comportă nici un fel de incertitudini sau dificultăți sub acest aspect. E firesc să fie așa deoarece atunci când contractul se încheie între prezenți, care comunică simultan, formarea acordului de voință se produce spontan, pe când în cazul în care încheierea lui are loc între absenți, deci între părți care sunt separate între ele printr- o anumită distanță geografică, încheierea contractului necesită o durată de timp, căci momentele exteriorizării celor două voințe juridice de a se oblige ale partenerilor de negocieri sunt decalate, astfel că întâlnirea lor pentru formarea acordului lor se realizează ex intervallo.
Așadar, încheierea contractului de comerț internațional comportă realizarea acordului de voință între partenerii prezenți (ceea ce se întâmplă mai rar) sau separați de mari distanțe (situație ce reprezintă regula).
5.1.2. Încheierea contractului de comerț internațional între persoane prezente (inter praesentes).
Atunci când părțile contractante sunt prezente, fie personal, fie prin reprezentanții lor abilitați, contractul se încheie în momentul și locul realizării acordului lor de voință. Formarea acestui acord se materializează în fapt prin semnarea de către părți, fie concomitent, fie succesiv, a înscrisului constatator al contractului. În mod obișnuit data încheierii contractului ca și locul unde această operațiune s- a consumat sunt consemnate în cuprinsul înscrisului contractual.
Se pune problema care este momentul și locul încheierii contractului prin telefon.În dreptul nostrum nu este reglementată de lege lata această ipoteză.
În practica contractuală internațională se admite că încheierea contractului prin telefon se realizează în momentul când are loc convorbirea telefonică între părți.Acordul lor de voință se realizează în cadrul convorbirii telefonice respective.
Conform sistemului de drept neo- latin, locul încheierii contractului prin telefon este sediul ofertantului, iar în armonie cu soluția adoptată în sistemul de common law contractul prin telefon se consideră încheiat la sediul acceptantului.
Dreptul german, ca și cel elvețian consacră expres regula conform căreia contractul încheiat prin telefon este considerat a fi un contract încheiat între prezenți în cazul în care părțile sau mandatarii lor autorizați au fost personal în comunicație. Soluția se sprijină pe ideea că simultaneitatea ofertei și acceptării ce caracterizează contractul încheiat prin telefon reprezintă caracteristica esențială a contractului încheiat între prezenți.
Cât privește locul contractului încheiat prin telefon acesta este, conform dreptului german și elvețian, sediul firmei comerciale ofertante.
Doctrina juridică franceză nu a adoptat un punct de vedere unitar în ce privește determinarea momentului și locului încheierii contractului prin telefon. Astfel, se apreciază că un asemenea contract trebuie considerat a fi încheiat inter praesentes sub aspectul momentului încheierii lui și totodată inter absentes din punct de vedere al locului încheierii lui.
Încercând o concluzie cu privire la încheierea contractului între prezenți (adică între persoane care sunt de față) vom constata că într- o atare ipoteză realizarea acordului de voință se produce simultan chiar dacă între momentul emiterii ofertei și acele al acceptării ei se scurge un anumit interval de timp.Formarea simultană a acordului de voință al părților ține de esența încheierii contractului între prezenți. Situația este însă diferită în cazul încheierii contractului între absenți (adică între persoane care nu sunt de față) deoarece de această dată manifestările de voință au loc succesiv, ceea ce face ca determinarea momentului încheierii contractului să se analizeze ca o operație pe cât de necesară, pe atât de dificilă.Și e firesc să fie așa deoarece împrejurarea comportă, de regulă, scurgerea unui interval de timp apreciabil între momentul emiterii ofertei și acela al exprimării acceptării.
5.1.3. Încheierea contractului de comerț internațional între absenți (inter absentes).
În ceea ce privește momentul și locul încheierii contractului între absenți (prin corespondență), se impugn subdistincții în funcție de mai multe situații.
A) În primul rând, în cazul acceptării exprese, de lege lata, dreptul român adoptă, pentru determinarea momentului încheierii contractului, sistemul informării (cunoașterii), conform căruia contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea a ajuns la cunoștința ofertantului.
În privința stabilirii momentului încheierii contractului inter absentes, în afara sistemului informării, există alte trei sisteme și anume: a) al declerației (emisiunii) acceptării, conform căruia acordul de voință al părților se consideră format în momentul în care destinatarul ofertei și- a exprimat acordul cu aceasta, simpla coexistență a ofertei și acceptării fiind suficientă pentru încheierea contractului; b) al expedierii (transmiterii) acceptării, în temeiul căruia contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său către ofertant. Acest sistem este tradițional în dreptul anglo- saxon; c) al recepției (primirii) acceptării, potrivit căruia contractul se consideră format în momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant ( a intrat în sfera sa de activitate), indifferent dacă ofertantul a luat sau nu cunoștință de conținutul ei.
Acest sistem – denumit în literatura de specialitate și ’’teoria informațiunii’’ sau ’’informației’’ este consacrat explicit de art.35 al.1 C.com., potrivit căruia ’’contractul sinalagmatic între persoane depărtate nu este perfect dacă acceptarea n- a ajuns la cunoștința propuitorului( ofertantului, n.n.)…’’. În același sens, conform art. 84 al.1 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, ’’contractul între părți care își au domiciliul sau sediul în state diferite se consideră încheiat la data când acceptarea a ajuns la cunoștința ofertantului’’. Aceeași teorie este consacrată în art.9 al.1 din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic (publicată în M.O. nr. 483/2002), conform căruia ’’dacă părțile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoștința ofertantului’’. Practica arbitrală de comerț internațional este în același sens.
Sistemul informării este aplicabil și contractelor unilaterale – care prezintă însă o importanță redusă în comerțul internațional, așa cum am arătat – în temeiul aceluiași art. 35 al. 1 C. com., analizat mai sus, nu se poate trage o altă concluzie, deoarece acest articol se referă numai la irevocabilitatea ofertei în cazul contractelor unilaterale, iar nu la momentul încheierii lor iar perfectarea acestor contracte presupune, ca în toate cazurile, consimțământul ambelor părți.
Ca o consecință a adoptării sistemului informării, având în vedere interdependența necesară cu momentul încheierii contractului, locul încheierii este acolo unde se află ofertantul.
Sistemul informării are avantajul că leagă încheierea contractului de momentul în care efectiv manifestările de voință ale celor două părți – oferta și acceptarea – se întâlnesc. El prezintă însă anumite inconveniente, și anume, mai ales, faptul că momentul concret în care ofertantul a luat cunoștință de conținutul acceptării este mai greu de probat, iar ofertantul poate abuza, întârziind în mod nejustificat acest moment.
În literatura de specialitate s- a considerat, în general, că în dreptul român, acestui sistem i se atașează o prezumție relativă în sensul că ofertantul a luat cunoștință de conținutul acceptării în chiar momentul în care a recepționat- o (i-a fost remisă, a intrat în sfera sa de activitate). De aceea, prezumția se poate numi ’’de recepție’’ (sau ’’recepțiune’’). Existența acestei prezumții se desprinde în mod tradițional și din practica arbitrală de comerț internațional. Ea are ca scop înlăturarea inconvenientelor pe care le prezintă sistemul informării și se bazează pe ideea că citirea cu maximă rapiditate a corespondenței comerciale este de esența comerțului. Consecința acestei prezumții este răsturnarea sarcinii probei, în sensul că ofertantul este cel care va trebui să dovedească, dacă este cazul, că, deși acceptarea i- a fost remisă la un anumit moment, el a fost în imposibilitate de a lua imediat cunoștință despre conținutul ei. În ceea ce ne privește, fără a nega de plano posibilitatea prezumției de recepție, credem că se impune o precizare privind natura ei juridică, și anume, în lipsa unei prevederi legale care să o conțină și a unei practice arbitrale suficiente în materie, această prezumție nu poate fi decât simplă – și oricum relativă, așa cum am arătat – rămânând la aprecierea motivată, de la caz la caz, a organului jurisdicțional.
O problemă care s- a ridicat în literatura de specialitate privește momentul încheierii contractului în cazul acceptării tardive, care a fost totuși socotită ca valabilă de ofertant. Așa cum am arătat, conform dispozițiilor art.35 al.2 C. com., o asemenea situație este posibilă cu condiția ca ofertantul să înștiințeze ’’îndată’’ pe acceptant. Pentru acest caz, într- o opinie s- a considerat că momentul încheierii contractului este atunci când ofertantul a făcut înștiințarea, indifferent dacă ea a ajuns sau nu la cunoștința acceptantului.În ceea ce ne privește, fideli sistemului informării, în vigoare de lege lata în dreptul român, considerăm că și în acest caz momentul formării contractului este cel în care acceptarea tardivă a ajuns la cunoștința ofertantului, anunțarea ulterioară a acceptantului având rolul de simplă înștiințare. Prezumția de recepție este aplicabilă și în acest caz.
B) În cazul acceptării tacite acordul de voință se formează în momentul și la locul în care acceptantul a început executarea contractului sau a efectuat orice alt fapt echivalent, ceea ce constituie o excepție de la sistemul informării.Prevederi în acest sens există în art.36 C.com., analizat mai sus. Reglementarea este aceeași în art. 84 al.2 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat(’’Contractul, care prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediată a prestației caracteristice, se consideră încheiat în momentul când debitorul acesteia a început executarea, afară numai dacă ofertantul a cerut ca, în prealabil, să i se comunice acceptarea. În acest ultim caz se aplică prevederile alineatului precedent’’) și în art. 9 al. 2 din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic (’’Contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediată a prestației caracteristice se consideră încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea, în afară de cazul în care ofertantul a cerut că în prealabil să I se comunice acceptarea. În acest ultimo caz se aplică prevederile alin.1’’).
În cazul în care acceptarea tacită nu este însă valabilă deoarece nu îndeplinește condițiile precizate de textele legale menționate – și anume, executarea imediată nu este cerută de beneficiar, nici impusă de natura contractului sau dacă ofertantul a vrut ca, în prealabil, să I se comunice acceptarea – contractul se consideră încheiat conform sistemului informării.
Principiile UNIDROIT adoptă sistemul recepției în ceea ce privește momentul încheierii contractului. Astfel, art. 2.1.6 al. 2 prevede că ’’Acceptarea (expresă, n. n.) ofertei este valabilă când consimțământul ajunge la ofertant’’. Soluțiile sunt identice cu cele din dreptul român atât în ceea ce privește momentul încheierii contractului în cazul acceptării tardive care a fost considerată valabilă de ofertant ( art.2.1.9 al.1), cât și al acceptării tacite (art. 2.1.6 al.3), articole precitate. Teoria recepției este aplicată și în cazul retragerii ofertei, prin art. 2.1.3, precitat. Prin ’’ajungerea la destinatar’’ se înțelege atunci când oferta, acceptarea, notificarea etc. este înmânată personal sau este livrată la sediul sau la adresa poștală a persoanei respective (art.1.10 al.3)
5.1.4. Forța juridică a dispozițiilor legale în materie.
Dispozițiile legale privind determinarea momentului încheierii contractului sunt supletive. Așadar, părțile pot stabili, prin voință lor, orice alt moment al încheierii contractului (alegând un alt sistem decât cel al informării), în funcție de acesta urmând a se determina și locul încheierii contractului. Părțile uzează însă rar în practică de această facultate.
5.2. Momentul și locul încheierii contractului atunci când părțile acționează prin mandatari.
În legătură cu aceste aspecte se impune a fi făcută o distincție, în funcție de întinderea puterilor conferite mandatarului.
a) Astfel, dacă mandatarul este împuternicit numai să transmită oferta sau acceptarea către cealaltă parte (aflată, prin ipoteză într- o altă țară), contractul se consideră încheiat între persoane absente și cade sub incidența dispozițiilor art. 35 al.1 C. com., adică devine perfect în momentul în care acceptarea a ajuns la cunoștința ofertantului și la locul unde se află acesta. Situația este acceași în cazul în care mandatarii părților au fost împuterniciți pentru a negocia contractul, dar nu și pentru a- l semna.
b) În cazul în care mandatarul este împuternicit să încheie chiar contractul, acesta se consideră încheiat între persoane prezente sau între absenți, ținând seama de poziția mandatarului față de terțul co- contractant (sau de mandatarul lui), indifferent de locul unde se află mandantul. În acest caz, dacă încheierea contractului a fost supusă însă condiției ratificării lui de către mandant, în lipsa unei alte precizări a părților din contractul de mandat, ratificarea acționează ca o condiție suspensivă care, odată îndeplinită, are efect retroactive, așa încât o asemenea situație nu influențează cu nimic momentul și locul încheierii contractului, care, așadar, va fi socotit ca format între persoane prezente sau între absenți, după distincția de mai sus.
5.3. Stabilirea ulterioară a unor elemente ale contractului.
5.3.1. Stabilirea ulterioară a unor elemente ale contractului de către părți sau în modul determinat de acestea.
Sunt două ipoteze, pe care le analizăm în continuare.
a) În cazul în care părțile au convenit sau una dintre ele cere fără echivoc ca asupra unuia sau mai multor elemente ale contractului să se înțeleagă ulterior, contractul nu va fi considerat încheiat până nu se ajunge la accord cu privire la acel(e) element(e), indifferent dacă este vorba un element esențial (soluția este de tradiție în practica arbitrală de comerț internațional. Ea se desprinde, de exemplu, din Hot. C.A.B. nr.25/30 iunie 1971, în Rep. C.A.B., 1982, p.22-23. În speță, într- un contract de vânzare- cumpărarepărțile au inserat o clauză în sensul că specificația de calitate a mărfii va fi stabilită ulterior, iar C.A.B. a decis că, în lipsa acordului ulterior, vânzătorul nu datorează cumpărătorului despăgubiri pentru neexecutarea obligației de livrare a mărfii. Astfel, C.A.B. a reținut, deși numai implicit, că, în această situație, contractul nu se poate considera încheiat, cu privire la mărfurile respective, elemental rămas în suspensie fiind esențial), sau neesențial al contractului. Aceste înțelegeri sunt cunoscute, de regulă, în literatura de specialitate sub denumirea de ’’agreements to agree’’.
O dată ce au stabilit să se înțeleagă ulterior asupra unui element contractual, părțile sunt obligate să procedeze la negocieri în acest scop, iar obligația de a iniția aceste negocieri incumbă, în principiu, părții care este cea mai interesată în rapida încheiere a contractului .
Această situație este reglementată în art.2.1.13 din Principiile UNIDROIT. Potrivit textului, ’’ atunci când în timpul negocierilor una dintre părți insistă ca respectivul contract să nu fie încheiat până nu se ajunge la o înțelegere asupra unor anumite probleme sau a unei anumite forme, nu se va încheia un contract până nu se ajunge la înțelegere în ceea ce privește aceleprobleme sau acea formă’’. O asemenea situație poate apare și cu privire la un element neesențial al contractului, care devine esențial prin voința părților.Comentariul la acest articol oferă următorul exemplu: A convine cu B asupra tuturor termenilor care sunt esențiali pentru contractul pe care intenționează să- l încheie pentru distribuția bunurilor lui A . În timpul negocierilor, B declară în mod repetat că problema suportării costului companiei de publicitate trebuie să fie expres soluționată. În ciuda înțelegerii lor asupra tuturor termenilor esențiali ai contractului, un contract nu a existat între A și B deoarece B a insistat asupra faptului că încheierea contractului depindea de înțelegerea asupra respectivei clauze.
b) În cazul în care părțile lasă în mod intenționat un element al contractului nedeterminat, contractul este valabil încheiat dacă părțile au stability modalitatea de a- l determina în viitor (art. 60 C. com.). Un asemenea caz există, de pildă, când părțile trimit la prețul practicat pe o piață caracteristică, la cotația unei burse de mărfuri, la prețul legal (dacă există) etc.
Contractul este valabil încheiat și dacă părțile au convenit să se aplice ’’ adevăratul preț’’ sau ’’prețul curent’’ (art61 al. 1, coroborat cu art. 40 C.com.).
Contractul e de asemenea valabil încheiat dacă părțile au încredințat stabilirea elementului în suspensie unui terț (inclusiv arbitru) ipoteză la care ne referim în cele ce urmează.
5.3.2. Determinarea elementelor contractului de către un terț.
Părțile pot să convină ca una sau mai multe clauze contractuale, precizate de ele, să fie stabilite de către un terț, inclusive arbitru, pe care îl desemnează sau îi indică modalitatea de desemnare. Prevederi în acest sens există în art. 61 al.2- 4 C.com., cu privire la determinarea prețului mărfii vândute .
În cazul în care s- a apelat la un terț, contractul trebuie considerat încheiat la data realizării acordului inițial de voință al părților, decizia terțuluisau dispozițiile sentinței arbitrale fiind parte integrantă a contractului și producând efecte din momentul încheierii acestuia, dacă din voința părților sau din termenii sentinței nu rezultă altfel. În același sens, în literature de specialitate, cu privire la interpretarea prevederilor art. 61 al. 2- 4 C. com., s- a arătat că fixarea prețului mărfii de către un terț înseamnă determinarea unui element al contractului valabil încheiat în momentul acordului inițial al părților, iar nu o condiție suspensivă care, ca eveniment viitor și nesigur că se va produce, amână până la îndeplinirea ei însăși nașterea raportului juridic. Așadar, chiar până la stabilirea de către terț sau arbitru a elementului contractual rămas în suspensie (prețul, în cazul prevederilor art.61 al. 2-4 C. com.), contractul va trebui executat în elementele sale, desigur altele decât cel care urmează a fi stability de terț.
Principiile UNIDROIT reglementează – similar dreptului român – situația când părțile lasă în mod intenționat un element al contractului nedeterminat, inclusive cea în care convin ca acesta să fie determinat de o terță persoană, în art. 2.1.14. Textul prevede următoarele: ’’Dacă părțile intenționează să încheie un contract, faptul că ele lasă în mod intenționat o clauză asupra căreia se va conveni în cadrul unor negocieri ulterioare sau care va fi determinată de o terță persoană nu împiedică un contract să fie considerat valabil încheiat. Existența unui contract nu este afectată de faptul că ulterior :
– părțile nu ajung la o înțelegere asupra acelei clauze; sau
– terța persoană nu determină conținutul clauzei, cu condiția să existe un mijloc alternative de a defini termenul care să fie rezonabil în circumstanțele date, în ceea ce privește intenția părților’’.
Remarcăm faptul că articolul citat reglementează și situațiile în care părțile nu cad de acord sau terțul refuză să ia decizia, în sensul validității contractului dacă în contract este inserată o soluție alternativă pentru asemenea situații.
În practică, părțile apelează la competența terțului sau arbitrului pentru determinarea unui element al contractului mai ales în contractele comerciale internaționale pe termen lung sau de o complexitate deosebită.
5.4. Încheierea contractului pe bază de antecontract (promisiunea de a contracta).
În unele cazuri, contractele comerciale internaționale – mai ales vânzarea- cumpărarea se încheie pe baza unui antecontract (promisiuni de a contracta), prin care părțile se obligă ca, în viitor, să încheie contractul respective. Spre deosebire de ofertă și acceptare, care sunt acte de formație unilaterală, antecontractul este de formație bilaterală (contract), indiferent dacă el conține o obligație unilaterală (de exemplu, numai de vânzare, în viitor) sau sinalagmatică.
De regulă, contractul propriu- zis se încheie între aceleași părți care au încheiat antecontractul. Practica a arătat însă că nu este exclusă posibilitatea ca, într- un antecontract, părțile să desemneze în calitate de viitor cumpărător o terță persoană.În acest caz, promitentul vânzării seobligă să încheie cu terțul (beneficiarul promisiunii) contractul propriu- zis de vânzare- cumpărare, terțul fiind deci beneficiarul unui drept care se naște direct pe capul său. Această operațiune juridică este o stipulație pentru altul.
5.5. Încheierea contractului sub condiție suspensivă .
Practica arbitrală de comreț intrnațional ne oferă mai multe exemple de situații în care contractele – mai ales cele de vânzare – cumpărare au fost încheiate sub condiție suspensivă. O asemenea situație apare în cazul când părțile prevăd că de obținerea licenței de export- import depinde însăși existența contractului, așa cum vom vedea mai jos. De asemenea o clauză de tipul – contractul dobândește forță juridică (comes into force) dacă acreditivul deschis de către cumpărătorul din străinătate ajunge la banca vânzătorului din România cel mai târziu la data X – constituie o condiție suspensivă, iar nu un termen esențial în sensul art.67-69 C. com.În cazul în care s- a încheiat un contract de vânzare – conform mostrei – aceasta urmând să fie confecționată de vânzător (după prescripțiile cumpărătorului) și apoi livrată, de probă, către cumpărător sau prezentată acestuia spre omologare iar părțile au prevăzut că numai după acceotarea mostrei de către cumpărător vânzătorul trebuie să procedeze la executarea contractului, contractul se consideră încheiat sub condiția suspensivă a acceptării (omologării) mostrei de către cumpărător. Similar, dacă vânzarea este – pe încercate – încercarea lucrului de către cumpărător (adică împrejurarea ca el să fie corespunzător, în mod obiectiv, după natura sa ) acționează asupra contractului ca o condiție suspensivă.
În toate cazurile, conform regulilor de drept comun, îndeplinirea condiției, în termenul stabilit (eventual), consolidează retroactive drepturile părților, din momentul încheierii contractului, iar neândeplinirea ei face să se considere că acel contract nu a luat niciodată ființă.
5.6. Încheierea contractului pe bază de clauze prestabilite.
Clauzele prestabilite reprezintă o instituție de drept complexă, fiind producătoare de efecte atât pe planul încheierii cât și pe cel al conținutului contractului. Considerăm că aceste cause sunt preponderant aspecte de conținut, acesta fiind motivul pentru care le analizăm în capitolul dedicate conținutului contractelor comerciale internaționale și, sub unele aspecte, în cel privind interpretarea acestor contracte.
Principiile UNIDROIT reglementează clauzele prestabilite (standard) la capitolul dedicate încheierii contractului (art. 2.1.19-2.1.22). Menționăm aceste prevederi în contextual analizei conținutului și respective interpretării contractelor comerciale internaționale.
5.7. Efectele licenței și altor autorizații legale de export- import asupra încheierii contractului.
Problema efectelor licențelor de export- import asupra încheierii contractelor comerciale internaționale se pune, în prezent, mai puțin frecvent în practică deoarece obligativitatea licențelor constituie o excepție, ca urmare liberalizării exporturilor și importurilor. În schimb, alte autorizații de export / import sunt solicitate în domenii importante ale comerțului internațional, așa cum am văzut.
Facem distincție între situațiile ce urmează:
A) În unele cazuri, cererile de licențe sau de autorizații sunt formulate de partea română anterior încheierii contractului commercial internațional, și anume într- o fază avansată a negocierilor dintre părți, atunci când sunt deja convenite elementele necesare pentru completarea cererii respective. În aceste cazuri, dacă licența este refuzată, oferta devine caducă, și deci contractul nu se va putea încheia, partea română având obligația – impusă de uzanțele comerciale comerciale internaționale și de principiul bunei credințe de a înștiința imediat partenerul străin despre această situație.
B) Cel mai frecvent însă, licența sau autorizația este solicitată ulterior încheierii contractului.
a) În această situație, de regulă, valabilitatea contractului nu este cu nimic afectată deoarece licențele au efecte numai pe planul executării contractului, și anume constituie o condiție a trecerii mărfii peste frontiera vamală română, așa cum am arătat.
b) Legea sau părțile contractante pot însă prevedea, în mod explicit, că de obținerea licenței sau autorizației sau autorizației depinde însăși existența (validitatea încheierii), iar nu numai executarea contractului. În acest caz, obținerea licenței sau autorizației acționează fie ca o condiție suspensivă – caz în care până în momentul îndeplinirii condiției, contractul nu a luat naștere, iar dacă organul competent nu eliberează licența și deci condiția nu se îndeplinește contractul este socotit ca nefiind niciodată născut – fie ca o cauză de nulitate a contractului, după caz.
În toate aceste cazuri, până în momentul obținerii licenței sau autorizației nu se pune problema executării contractului, iar refuzul eliberării acestora nu operează ca o simplă cauză de forță majoră (exoneratoare de răspundere pentru neexecutarea obligațiilor contractuale – așa cum se întâmplă în situația regulă – din moment ce aceste obligații nici nu au luat naștere), ci neexecutarea contractului este o consecință de plin drept a nerealizării condiției suspensive sau a nulității contractului.
Cu toate acestea, subzistă răspunderea, subzistă răspunderea părții care din culpa sa a determinat refuzul eliberării licenței sau autorizației.
Principiile UNIDROIT prevăd soluția nulității parțiale a contractului în cazul refuzului acordării autorizației legale care constituie o condiție de validitate a contractului ( art. 6.1.17 al. 1). Potrivit textului, ’’refuzul acordării autorizației care constituie condiție de validitate a contractului atrage nulitatea acestuia. Dacă refuzul afectează numai valabilitatea anumitor clauze, doar aceste clauze sunt nule dacă, având în vedere circumstanțele este rezonabil să se mențină restul contractului.
5.8. Reguli speciale privind încheierea contractelor la distanță prevăzute de unele acte normative pentru protecția consumatorilor.
5.8.1. Reguli prevăzute de O. G. nr. 130 / 2000 .
O. G. nr. 130 / 2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță – numită inițial ’’privind regimul juridic al contractelor la distanță’’ și a fost publicată în M. O. nr.431 / 2000; ea a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 51 / 2003 ( M. O. nr. 57 / 2003), care a schimbat și denumirea ordonanței. Ulterior, a mai fost modificată prin Legea nr. 365 / 2002 privind comerțul electronic (M.O. nr. 483 / 2002) – introduce în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene nr. 97- 7 / C. E. din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor în material contractelor la distanță.
Obiectul de reglementare al ordonanței îl constituie protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor comerciale la distanță între comercianții care furnizează produse sau servicii și consumatori ( art.1). În cele ce urmează ne referim numai la acele prevederi speciale ale ordonanței privind contractele la distanță care fac obiectul său.
În sensul ordonanței, prin ’’contract la distanță’’ se înțelege contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat între un comerciant și un consummator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant și un consummator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant, care utilizează în mod exclusive, înainte și la încheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicație la distanță; – consummator – este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care cumpără, dobândesc, utilizează sau consumă produse ori servicii în afara activității lor profesionale, iar – comerciant – este o persoană fizică sau juridică autorizată să desfășoare activitate de comercializare a produselor sau serviciilor de piață în cadrul activității sale (art. 2 lit. a, b și c).
Deoarece textul nu distinge, ordonanța se aplică și în cazul în care consumatorul și / sau comerciantul își au (are) sediul sau domiciliul în străinătate, motiv pentru care ea interesează comerțul internațional.
’’Tehnică de comunicație la distanță’’ este orice mijloc ce poate fi utilizat pentru încheierea unui contract între comerciant și consummator și care nu necesită prezența fizică simultană a celor două părți (art.2 lit. d). Tehnicile de comunicare la distanță sunt prevăzute în anexa nr. 1 la ordonanță.
Aceste tehnici sunt:
– imprimat neadresat;
– imprimat adresat;
– scrisoare tipizată;
– publicitate tipărită cu bon de comandă;
– catalog;
– telefon cu intervenție umană;
– telefon fără intervenție umană(automat de apel, audiotext);
– radio;
– videofon (telefon cu imagine);
– videotext (microordinator, ecran TV cu tastatură sau ecran tactil);
– poștă electronică (e- mail);
– telecopiator (fax);
– televiziune (teleshopping).
Numai o parte dintre acestea sunt utilizate în comerțul internațional.
Înainte de încheierea contractului la distanță comerciantul trebuie să informeze consumatorul în timp util, correct și complet asupra elementelor esențiale privind identitatea sa și produsul propus (art. 3). Obligația de informare, deși intervine înainte de emiterea comenzii, adică în faza precontractuală, face parte integrantă din mecanismul formării consimțământului.În consecință, dacă această obligație nu este îndeplinită de către comerciant în condițiile prevăzute de ordonanță, intervine o sancțiune contractuală, și manume nulitatea relativă a contractului pentru dol. Este vorba de un dol prin reticență, care, fiind nu numai un viciu de consimțământ (care atrage nulitatea relativă a contractului) ci și un delict civil, poate fi sancționat cu obligarea comerciantului la plata de daune interese. Dacă nu se pot dovedi elementele dolului, aceeași sancțiune va intervene pentru eroarea consumatorului.
În urma acestor informații, consumatorul emite o comandă, care ulterior este confirmată de comerciant. Așadar, oferta îmbracă forma comenzii emise de consumator, iar caracter de acceptare are confirmarea comenzii de către comerciant.
Dacă părțile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanță îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consummator, referitor la comanda sa (art. 5). Ordonanța adoptă, astfel, principiul libertății contractuale, iar în lipsa unei manifestări de voință, teoria recepției, cu privire la momentul formării contractului.
Ordonanța se aplică și în cazul comerțului electronic. Această extindere a obiectului de aplicare al ordonanței s- a produs ca urmare a abrogării, prin Legea de aprobare, nr. 51/2003, a art.6 lit.f) din ordonanță, care excludea comerțul electronic din sfera de incidență a ordonanței.
Consumatorul are dreptul de a denunța unilateral contractul la distanță, în termen de 10 zile lucrătoare – acest termen, ca și alte termene prevăzute de articolele la care ne referim sunt termene de decădere – , fără penalități și fără invocarea vreunui motiv, cu unele excepții legale (art. 7- 10). Art. 9 prevede că, în cazul în care, pentru produsul sau serviciul ce face obiectul contractului la distanță, comerciantul creditează consumatorul, direct sau în baza unui accord încheiat de comerciant cu un terț, o dată cu denunțarea unilaterală a contractului la distanță încetează de drept și contractul de acordare a creditului, fără penalități pentru consumator. Această prevedere face aplicarea principiului accesorium sequitur principale.
Comerciantul trebuie să își îndeplinească obligațiile contractuale în termen de cel mult 30 de zile de la data la care consumatorul a transmis comanda , cu excepția cazului în care părțile au convenit altfel (art.11 al. 1).
Ordonanța prevede excepții de la această regulă, precum și unele norme speciale privind executarea contractelor la distanță (art.11- 13).
Este interzisă livrarea de produse sau prestarea de servicii fără o comandă prealabilă din partea consumatorului, dacă această livrare implică solicitarea efectuării unei plăți. În cazul livrărilor pentru care nu există o comandă prealabilă, consumatorul este exonerate de orice contraprestație, lipsa răspunsului neavând valoare de consimțământ (art. 14).
5.8.2. Reguli prevăzute de O. G. nr. 85 / 2004.
O. G. nr. 85/2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanța privind serviciile financiare transpune Directiva nr. 2002/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind vânzarea la distanță a serviciilor financiare către consumatori și modificarea Directivei Consiliului nr. 90/619/ CEE și a Directivelor Consiliului nr. 97/7/CE și 98/27/CE.
Obiectul de reglementare al ordonanței îl constituie condițiile de informare a consumatorilor în vederea încheierii și executării contractelor la distanță privind serviciile financiare dintre furnizorii de servicii financiare și consumatori (art.1). În cele ce urmează ne referim numai la prevederile interesând încheierea contractelor la distanță.
În sensul ordonanței, ’’contract la distanță’’ este contractul de furnizare de servicii financiare încheiat între furnizor și un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare la distanță sau al unui sistem de furnizare de servicii organizat de către furnizor care utilizează în mod exclusive, înainte și la încheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicație la distanță; ’’ serviciu financiar’’ este orice serviciu bancar, de credit, de asigurare, pensii individuale, servicii de investiții financiare reglementate de Legea nr. 297/2004 privind piața de capital sau orice servicii referitoare la plata în natură; ’’furnizor’’ constituie orice persoană juridică sau persoană fizică, publică sau privată, abilitată conform legii, care,în cadrul activităților sale profesionale sau comerciale,are calitatea de furnizor de servicii financiare stipulate în contractul la distanță; ’’consumator’’ este orice persoană fizică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta ordonanță, acționează în afara activității sale profesionale, economice sau comerciale; ’’tehnică de comunicație la distanță’’ reprezintă orice mijloc care, fără a necesitaprezența fizică simultană a celor două părți, consummator și furnizor, poate fi folosit pentru comercializarea ori promovarea la distanță a serviciilor financiare (art. 3 lit. a – e).
Ordonanța interesează comerțul internațional deoarece ea se aplică și în cazul în care furnizorul și / sau consumatorul își au (are) sediul sau domiciliul în străinătate, în lipsă de stipulație contrară.
Înainte de încheierea contractului la distanță sau la momentul prezentării ofertei, furnizorul are obligația de a informa consumatorul asupra anumitor elemente referitoare la identificarea sa, la serviciul financiar ce urmează a fi prestat, la contractul la distanță ce urmează a fi încheiat și la căile de soluționare a litigiilor dintre părți(art.4 al.1-4). Aceste elemente sunt, în esență, următoarele:
a) existența sau inexistența dreptului de denunțare unilaterală;
b) durata minimă pentru care se încheie contractul la distanță, în cazul prestării unor servicii financiare cu character permanent sau periodic;
c) informarea privind dreptul părților de reziliere sau de denunțare unilaterală a contractului înainte de termen, în temeiul unei clauze contractuale, inclusive asupra penalităților impuse prin contract, după caz;
d) indicarea modalităților practice de exercitare a dreptului de denunțare unilaterală a contractului;
e) statul sau statele ale căror norme sunt avute în vedere de către furnizor ca temei juridic al raportului contractual cu consumatorul, în scopul încheierii unui contract la distanță;
f)orice clauză contractuală prin care este indicată legea aplicabilă și / sau instanța competentă în soluționarea eventualelor litigii între părți;
g) în ce limbă sau în care dintre limbile oficiale ale unui stat sunt formulați termenii și condițiile contractuale, precum și informațiile prealabile, care va fi limba sau limbile în care furnizorul a convenit de comun accord cu consumatorul să comunice pe durata derulării contractului la distanță.
Dacă părțile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanță privind serviciile financiare îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consummator, referitor la comanda sa (art. 8). Așadar, în urma informațiilor communicate de furnizor sau a ’’ofertei’’ acestuia, după cum se exprimă art. 4 al.1 (care este însă numai o ofertă publicitară, n.n.), consumatorul emite o comandă care are caracter de ofertă propriu- zisă, și care ulterior este confirmată de furnizor, confirmarea având caracter de acceptare a comenzii.
Consumatorul are dreptul de a denunța unilateral contractul la distanță în condițiile art.9- 14 din ordonanță.
Este interzisă furnizarea de servicii financiare, fără o comandă prealabilă, din partea consumatorului, dacă această livrare presupune efectuarea unei plăți immediate sau suplimentare ulterioare. Consumatorul este exonerate de orice obligație, în cazul furnizării de servicii financiare nesolicitate, lipsa răspunsului consumatorului neavând valoare de consimțământ tacit(art. 15). În consecință, tăcerea consumatorului nu valorează acceptare.
Sarcina probei privind îndeplinirea obligațiilor furnizorului de informare a consumatorului, precum și privind existența consimțământului consumatorului la încheierea contractului și, după caz, la executarea acestuia cad în sarcina furnizorului, orice clauză contrară fiind considerată clauză abuzivă, conform Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (art. 24).
5.9. Importanța determinării momentului și locului încheierii contractului.
Stabilirea momentului și locului încheierii contractului prezintă importanță atât pe planul dreptului comerțului internațional, cât și pe cel al dreptului comun, așa cum s- a arătat pe larg în literatura de specialitate.
Dintre cele mai importante consecințe ale momentului formării contractului, pe planul dreptului comerțului internațional, menționăm următoarele:
a) acest moment constituie punctul de plecare al efectelor pe care contractul le produce (și, în special, livrarea mărfii, transmiterea proprietății și a riscurilor), dacă părțile sau legea aplicabilă contractului(lex contractus) nu prevăd astfel;
b) în funcție de acest moment se determină capacitatea părților și cauzele de nulitate (anulabilitate) a contractului;
c) după momentul încheierii contractului revocarea ofertei sau acceptării nu produce efecte juridice;
d) prezintă importanță pentru determinarea prețului în contractele în care se stipulează că acesta este cel current din ziua încheierii contractului;
e) în caz de faliment al uneia dintre părți, în funcție de acest moment se apreciază dacă acel contract se încadrează sau nu în perioada suspectă;
f) constituie elementul de determinare a legii aplicabile contractului, în cazul unui conflict de legi în timp (în principiu);
g) servește la stabilirea locului încheierii contractului, de care se leagă, de asemenea, importante consecințe juridice.
Astfel, locul încheierii contractului:
a) determină legea aplicabilă acestuia în sistemele de drept în care norma conflictuală în materie este lex loci contractus (ca, de exemplu, în dreptul român, în subsidiar, conform prevederilor art. 79 al. 1 din Legea nr. 105/1992);
b) ajută la stabilirea uzanțelor în funcție de care se interpretează clauzele contractuale echivoce (art.980 C. civ.);
c) prezintă interes pentru determinarea competenței teritoriale a instanțelor judecătorești în litigiile internaționale. De exemplu, art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992 prevede că instanțele judecătorești române sunt competente să soluționeze un litigiu cu element de extraneitate privind o obligație izvorâtă dintr-un contract dacă locul unde a luat naștere obligația se află în România. De asemenea, locul încheierii contractului atrage competența alternativă a instanței, conform art. 10, pct. 4 C. proc. Civ.
Partea a șasea
6. FORMA ȘI LIMBA CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
6.1. Forma contractului. Apicarea principiului consensualismului în contractele comerciale internaționale și condițiile speciale de formă.
6.1.1. Principiul consensualismului, ca expresie a libertății contractuale în material formei contractelor comerciale înternaționale.
Revenirea la normele economiei de piată în România, după anul 1989, a determinat aplicarea și în materia formei contractelor comerciale internaționale a principiului autonomiei de voință a părților (libertății contractuale), care s-a materializat, în acest caz, prin reinstaurarea reguluii consensualismului. Prevederile art. 28 din Legea nr. 1/1971 privind activitatea de comerț exterior, de cooperare economică și tehnico-ștințifică conform cărora raporturile contractuale și partenerii externi, precum și modificarea acestor raporturi se constată în formă scrisă, au fost considerate desuete în practica judecătorească și arbitrală de comerț internațional, chiar înainte de abrogarea expresă a acestei legi prin Legea nr. 7/1998 (M.O. nr. 9/1998).
Conform acestui principiu, aplicabil deopotrivă în dreptul commercial (intern) și în dreptul comun, contractele comerciale internaționale se încheie prin simplul accord de voință al părților, acestea având libertatea de a alege modalitatea de exteriorizare a consimțământului lor.
Practica judiciară și cea arbitrală de comerț internațional s-au exprimat cu claritate în favoarea acestui principiu.
Principiile UNIDROIT nu impin o formă anume pentru valabila încheiere a unui contract (art. 1.2.), acesta putând fi încheiat, modificat sau poate înceta prin simpla înțelegere a părților, fără alte cerințe suplmentare (art. 3. 2.).
6.1.2. Condițiile legale de formă.
Excepția de la principiul consensualismului, și anume cazurile în care se cere forma scrisă ad validitatem pentru contractele comerciale (internaționale), sunt expres și limitativ prevăzute de lege și reprezintă o minoritate în contextul general al acestor contracte.
Cele mai inportante exemple de situații în care forma scrisă este impusă ad validitatem sunt în material societăților comerciale, inclusiv al celor cu participare străină, deoarece legea nu distinge.
Astfel, în primul rând, actul constitutiv al unei societăți comerciale este supus obligativității încheierii lui în formă autentică în cazurile când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) societatea pe acțiuni se constituie prin subscripție publică (art. 5 ali. 5 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificat prin art. IX din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției). Corelativ ultimului caz enumerate, prospectul de emisiune se întocmește în formă autentică (art. 17 al. 2 din Legea nr. 31/1990). Sancțiunea în cazul nerespectării condiției formei autentice poate fi nulitatea societății (art. 56 lit. a) din Legea nr. 31/1990, modificat prin Legea nr. 161/2003). În celelalte cazuri, actul constitutive poate avea forma unui înscris sub semnătură privată (art. 5 al. 5 din legea nr. 31/1990 modificat), cerut – se subânțelege – numai ad probationem.
În al doilea rând, forma autentică a actului modificator adoptat de asociați este obligatorie atunci când are ca obiec:
a) majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui teren;
b) modificarea formei juridice a societății într-o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) majorarea capitalului social prin subscripție publică (al. 1 al art. 199, introdus prin Legea nr. 161/2003).
În fine, contractele între societatea cu răspundere limitată și persoana fizică sau juridică, asociat unic al celui dintâi, se încheie în formă scrisă, sub sancțiunea nulității apsolute (art. 14 din Legea nr. 31/1990, introdus prin legea nr. 161/2003).
Forma scrisă ad validitatem este cerută și de alte acte normative cu aplicație în comerțul internațional, în situații mai puțin importante, precum: pentru contractul de înrolare a echipajului navei (art. 532 C. com.), pentru contractul de împrumut maritim (art. 601 și 602 C. com.) etc.
Situațiile, mai numeroase, în care forma scrisă este cerută numai ad probationem sunt, de pildă: contractul de asociație în participație (art. 256 C. com.); contractul de garanție reală mobiliară (art. 14 al. 2 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice); contractul de consignație (art.2 din Legea nr. 178/1934 pentru reglementarea contractului de consignație); contractele având ca obliect construirea, înstrăinarea, închirierea și gajarea vaselor comerciale (art. 491, 493, 495 și 557 C. com.).
6.1.3. Condițile convenționale de formă.
Dacă legea cere condiția formei scrise în puține cazuri, așa cum am văzut, în nschimb, părțile își impugn, ele însele, foarte frecvent, această condiție în contractele comerciale internaționale. Practica, mai ales cea românească,
dovedește că se poate vorbi de oextindere aproape totală a formalismului voluntar (convențional) la nivelul contractelor la care ne referim.
Această situație se explică prin faptul că, în afara avantajelor pe care le prezintă orice înscris, încheierea contractelor în formă scrisă are o importanță specială pe planul dreptului comerțului internațional, mai ales pentru următoarele motive: permite o mai bună precizare a conținutului contractului – care, de regulă, este complex -, ceea ce este de natură a reduce riscurile unor neânțelegeri ulterioare între părți; delimitează obligațiile contractuale propriu- zise față de negocierile precontractuale, făcând lipsite de efecte juridice orice documente anterioare care nu au fost incorporate în contract; permite părților să răspundă unor cerințe administrative (ca, de exemplu, înfăptuirea formalităților bancare, vamale, efectuarea schimbului valutar etc.); facilitează urmărirea modului de executare a obligațiilor contractuale, aspect care își dovedește utilitatea mai ales în cazul contractelor pe termen lung, care constituie regula în comerțul internațional .
În cazul în care legea sau părțile prevăd condiția formei scrise, modificările, completările și anexele la contract trebuie întocmite în acceași formă.
6.2. Modalitățile formei scrise.
Modalitățile formei scrise, atunci când aceasta este utilizată de părți, implică cel puțin trei aspecte.
a) Un prim aspect este cel al înscrisului (instrumentum) unic sau înscrisurilor separate. În practica internațională, dacă în cazul contractelor încheiate între prezenți regula este cea a înscrisului unic, la contractele între absenți cel frecvent se încheie două înscrisuri separate, și anume ofertă (sau comandă) urmată de acceptare (sau confirmare de comandă) ori înscrisul provenind de la o singură parte (ofertă sau comandă) urmată de acceptare tacită (respective executarea comenzii), de către cealaltă parte.
b) Sub aspectul tipului de corespondență folosit, în comerțul internațional (dar și în cel intern) contemporan, se utilizează cel mai frecvent, alături de corespondența clasică prin scrisoare, comunicările prin telecopiator (telefax sau fax), dar tot mai rar cele prin telex. Telegramele și-au restrâns mult sfera de aplicare ca mijloace de comunicare comercială în zilele noastre. Forța probantă a înscrisurilor prin care se materializează aceste mijloace de comunicare prezintă particularități, de la caz la caz.
Mijloacele de comunicare cel mai recent apărute sunt cele electronice (inclusive prin poșta electronică – e-mail), care beneficiază de un regim juridic special. Aceste mijloace pentru încheierea contractelor comerciale se află în plină expansiune, dare le nu au depășit, ca volum și valoare patrimonială, mijloacele clasice.
Activitatea externă a firmelor românești relevă utilizarea comunicărilor prin fax, telex sau poșta electronică (e-mail) și în mai multe scopuri. Astfel, în unele cazuri, acestea sunt folosite pentru a anunța emiterea unei scrisori comerciale prin care s-a transmis un element contractual (ofertă, comandă, acceptare expresă etc.), mai ales atunci când părțile se află la mari distanțe geografice.
c) Pentru a facilita încheierea contractelor comerciale internaționale, părțile utilizează frecvent condiții generale, contracte tip, contracte cadru și alte forme de uniformizare a practicilor uzanțelor) comerciale pe piața internațională.
Acestea prezintă importanță pe planul formei contractelor, mai ales deoarece duc la simplificarea ei. În esență, ele constituie însă modalități de prefigurare a conținutului contractelor comerciale internaționale și le vom analiza în capitolul următor.
6.3. Limba contractului.
Limba în care se încheie contractul este cea aleasă de părți, putând fi a uneia din ele sau o limbă de circulație internațională.
În practică este uzuală încheierea contractelor în două sau trei exemplare originale, cu conținut identic, redactate în limbi diferite, din care unul, de regulă, într-o limbă de circulație internațională,acesta constituind exemplarul de referință în caz de neânțelegere între părți cu privire la interpretarea termenilor contractuali.
În mod firesc, părțile preferă să încheie contractul în limba care conține noțiuni, expresii și formule tehnico-comerciale adaptate specificului contractului și consecrate ca atare în comerțul internațional (de exemplu limba engleză pentru contractele în material transporturilor maritime).
Limba contractului prezintă importanță și ulterior momentului încheierii contractului. Astfel, de exemplu, R.P.A. – C.A.B. prevăd,pentru arbitrajul commercial internațional că – dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se poate face în limba stabilită prin convenția arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privință ori nu a intervenit o înțelegere ulterioară, într-o limbă de circulație internațională stabilită de tribunalul arbitral.
Partea a șaptea
7. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
7.1. Noțiune.
În mod obișnuit desemnarea legii aplicabile contractului de comerț internațional se face de către părți, prin acordul de voina, dar dacă acestea (adică părțile) nu se pronunță într-o atare problemă, revine organului de jurisdicție competența să rezolve chestiunea.
Atunci când părțile desemnează legea aplicabilă contractului lor, ele rezolvă, de regulă această problemă înaintea negocierii unor aspecte specifice cum ar fi, spre exemplu, transmiterea riscurilor între partenerii contractuali, modul și procedura de recepție, garanțiile de calitate, condițiile de plată și cele de credit. Practic însă este posibil ca problema determinării legii care va guverna contractul să formeze o chestiune abordată numai în finalul discuțiilor dintre partenerii contractuali, creindu-se prin aceasta o dificultate în plus în procesul derulii tratativelor și existând pericolul repunerii în cauză a ansamblului înțelegerilor convenite între aceștia.Mai mult, uneori părțile omit, din neștiință, să indice lex contractus, neexploatând astfel un factor însemnat al asigurării securității și rentabilității contractuale. Alegerea, în schimb, cu titlu de lex causae, a unui sistem de drept echilibrat și precis, precum și preântâmpinarea posibilității soluționării necorespunzătoare a unui eventual litigiu de către un organ de jurisdicție pot constitui tot atâtea premise ale succesului în afaceri.
7. 2. Determinarea legii aplicabile prin acordul părților.
În virtutea principiului lex voluntatis părțile pot desemna explicit sau implicit legea care va cârmui integralitatea operației juridice dintre ele, respective formarea, efectele, executarea și stingerea obligațiilor contractuale, afară dacă lex contractus nu afost stabilită în mod imperative printr-o convenție internațională. Prin folosirea clauzei de electo juris, părțile evită incertitudinile pe care le provoacă un conflict de legi datorat caracterului internațional al contractului. Voința părților, astfel exprimată, îndeplinește funcția unei norme conflictuale denumită lex voluntatis.
Referirea partenerilor contractuali la o lege străină se poate face întrucât dreptul internațional privat român le îngăduie (în baza prevederilor art. 73 din Legea nr. 105/1992) o asemenea libertate. Prin urmare, voința părților nu are o valoare juridică proprie, originară, ci numai una derivată. Concepția ’’autocrației contractuale’’ sau a contractului fără lege, care susține însușirea contractului de agenera obligații prin simpla sa existență, independent de orice sistem juridic, este în present depășită. Această concepție nu explică de unde decurg, în absența unei legi căreia să-i fie supus contractul, efectele juridice ale consimțământului. Pe de altă parte, stipulațiile contractuale, oricât ar fii de numeroase și de extinse, riscă lacune de reglementare pe care doar dispozițiile unei legi sunt susceptibile de a le acoperi.
Chiar în ipoteza în care este avută în vedere teoria receptării contractuale a dreptului sau a încorporării dreptului – admițând că nimic nu se opune ca părțile să copieze totalitatea prevederilor unei legislații și că ele din considerente practice preferă numai să trimită, printr-o formulare globală doar la textele care le interesează- pot fi aduse în atenție următoarele obiecții:
a) teza recepției contractuale a dreptului conduce la metamorfoza curioasă a legislației într-o serie de clauze contractuale;
b) totodată ea nu ține seama de caracterul unitar al legii;
c) această teză compromite raportul asigurat prin normele juridice între interesele părților;
d) teza în discuție neglijează interesele terților;
e) ea nesocotește înseși interesele generale ale societății;
f) în fine, dacă părțile nu încorporează nici olege în contractul pe care ele îl încheie, instanța de judecată sau organul arbitrar urmează să hotărască care este sistemul de drept cu care contractul are cele mai strânse legături, ceea ce crează o dualitate nejustificată de regim juridic.
Urmează să conchidem că includerea prevederilor unei legi în contract, ca mijloc de precizare a conținutului actului, nu înseamnă că respectivul contract nu are aderență la nici un sistem juridic.Contractul fără lege nu se înfățișează decât ca un ’’Gentelmen ’s agrement’’, lipsit de ecou pe planul dreptului.
Îndicarea titlului cu care se aplică legea străină exceed sfera interogațiilor scolastice. Așa spre exemplu, referirea părților la o lege străină per relationem, nu provoacă dificultăți dacă legea care modelează conținutul contractului între timp s-a modificat; face cu putință înserarea în cuprinsul contractului a dispozițiilor unei legi abrogate sau a unui proiect de lege; permite combinarea prevederilor a două sau mai multe legi străine; nu pune problema intervenției excepției de ordine publică sau a fraudei la lege; determină inadmisibilitatea recursului pentru neaplicarea, violarea ori greșita interpretare a legii; evită controversa în chestiunea retrimiterii.
Tendința generală în doctrina juridică fiind de a respinge teoria ’’autocrației contractuale’’ sau a contractului fără lege, s-a considerat că părțile ajung la un rezultat echivalent dacă se folosesc de contractele tip sau de uzanțele comerciale internaționale ori dacă recurg , în caz de litigiu, la un arbitraj în echitate. Dar contractele tip nu sunt rupte de orice sistem de drept și presupun existența indicilor de localizare sau ele cuprind reguli care se integrează în conținutul lex mercatoria. În ceea ce privește legătura contractului cu lex mercatoria, aceasta demonstrează numai că, de fapt, contractul își află sprijinul în alte izvoare de drept decât sistemele juridice naționale. În fine, arbitrajul în echitate nu înseamnă ignorarea dreptului și nu este incompatibil cu alegerea unei legi competente să guverneze contractul. Echitatea este un concept fluid, dinamic, dependent de ansamblul valorilor unei comunități umane. În plus, echitatea este un scop, iar nu o normă.
Principiul autonomiei de voință apare consacrat în covârșitoarea majoritate a legislațiilor țărilor lumii, fără să se verifice, totuși, afirmația potrivit căreia ar fi vorba de un principiu universal. Totodată, deși se dezvoltă în reguli cu conținut diferit de la o țară la alta, credem că el se poate articula și în sistemul principiilor lex mercatoria.
În virtutea principiului autonomiei de voință, părțile desemnează lex contractus prin clauza de election juris. Pornind de la această situație, în literature de specialitate s-a susținut că trebuie să distingem două contracte. În primul rând, cel prin care părțile cad de acord asupra legii aplicabile contractului. În al doilea rând, însuși contractul de comerț internațional care este supus legii aplicabile. Cele două contracte pot să fie guvernate de legi deosebite. Într-adevăr, s-a scris, primul contract este necesar să fie permis de legea forului, care arată condițiile și limitele alegerii legii aplicabile contractului de comerț exterior, iar al doilea este cârmuit de legea determinată de către părți.
Nu ne-am atașa unei asemenea opinii întrucât credem că ea nu-și găsește suport în realitate, fiind deci o simplă ficțiune. Partenerii contractuali nu au cunoștința că încheie două contracte. Clauza de electio juris este o clauză accesorie contractului dintre părți, absorbită de conținutul său, făra a putea fundamenta un alt contract de sine stătător.
Nu împărtasim o astfel de părere și pentru ca, înainte de sesizarea instanței, nu se cunoaște care este lex fiori. Prin urmare, nu s-ar putea știi dacă alegerea părților e sau nu valabilă. Se adaugă la cele menționate motivul că organelle arbitrale, așa cum s-a precizat în doctrină și practică, nu au o lege a forului. Arbitrii exercită puterile ce le-au fost conferite de către părți.
Alegerea legii căreia îi va fi supus contractul pate intervene și ulterior mementului încheierii actului și, credem după începerea procesului, până la etapa abordării fondului. Odată ce lex contractus a fost desemnată, părțile au posibilitatea s-o schimbe, sub rezerva de a nu infirma validitatea formei contractului sau de a adduce atingere drepturilor dobândite de către terți(art. 76 din Legea nr. 105/1992).
Potrivit punctului de vedere al unor autori, obiectul voinței partenerilor contractuali nu este determinarea legii competente, ci localizarea contractului. O asemenea concepție încearcă să explice rațiunea pentru care legea aplicabilă contractului indică dacă consimțământul părților este generator de efecte juridice, în timp ce acest consimțământ se dovedește necesar pentru a arăta lex contractus (a se vedea la noi art. 81 din Legea nr. 105/1992). Soluția a fost însă criticată întrucât, dacă părțile doar localizează contractul iar organul de justiție sesizat de este cel care stabilește lex contractus, se restrâge rolul voinței partenerilor contractuali în desemnarea legii competente, cu consecințe în domeniul certitudinii și previzibilității relaților economice internaționale. Apoi, majoritatea contractelor de comerț internațional nu dau naștere la litigii, fiind, totuși trebuincioasă cunoașterea legii care va guverna.
Părțile convin asupra legii aplicabile contractului în considerarea exigențelor pa care legea, în favoarea căreia urmeză să-și manifeste opțiunile, le prevede. După alegerea dreptului lex contractus dobândește autoritate și validează decizia care a fost luată. Desemnarea legii care va cârmui contractul se face în temeiul principiului autonomiei de voință, principiu al lex mercatoria consacrat, totodată, de imensa majoritate a legislațiilor naționale. Așa s-a spus și, în același timp, ca și normă conflictuală, atunci când este invocat are fie esențialmente o funcție conflictuală, atunci când este invocată în fața instanțelor judecătorești, fie, dimpotrivă, esențialmente o funcție materială, înaintea organelor arbitrale, întrucât arbitru nu de referă, de regulă, la un sistem juridic național pentru a justifica aplicarea legii aleasă de către părți. Finalitatea principiului rămâne însă, fără excepție, una conflictuală, deoarece nu este arătată direct soluția aplicabilă fondului.
O altă controversă a fost provocată în doctrină de problema de a ști dacă lex mercatoria, compusă în principal din uzanțele comerciale internaționale, este sau nu aptă să figureze în calitate de lex contractus.
Punctul de plecare în analiza acestei probleme îl constituie îndeobște constatarea în conformitate cu care sistemele juridice naționale nu corespund cerințelor comerțului internațional, normele juridice pe care ele le conțin venind în contradicție cu caracterul internațional al contractelor de comerț exterior. “Naționalizarea” dreptului internațional privat crează cel puțin următoarele inconveniente:
– există o pluralitate de jurisdicții naționale calificate să reserve litigiile izvorâte din contractele de comerț exterior, fără a putea fi primită, datorită principiilor suveranității și independenței statelor, excepția de litispendență;
– se constată, în absența unei coordonări din partea statelor, o mare diversitate a normelor conflictuale aparținătoare de drept internațional privat național;
– se constată, de asemenea, diversitatea deosebită a normelor de drept substanțial cuprinse în legislațiile naționale;
– sistemele de drept naționale nu sunt adaptate imperativelor pe care le presupun raporturilor comerciale internaționale;
– este adesea dificilă stabilirea conținutului dreptului străin;
-este dificilă obținerea executării sentințelor pronunțate în străinătate.
De la a recunoaște neajunsurile consemnate și a aprecia că există, în mod ideal, loc pentru un drept specific, adaptat particularităților relațiilor comerciale internaționale, și până la a atinge pragul afirmării banalizării sentințelor rostite în numele lex mercatoria, drumul pare a fi însă lung și presărat cu destule obstacole. Dacă emitenți autori au susținut cu entuziasm existența lex mercatoria, iar prestigioasa Curte Internațioanală de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional din Paris s-a referit exclusive în unele sentințe pronunțate, la uzanțele comerciale internaționale, lex mercatoria a fost și viguros contestată sau, în orice caz, privită cu nedisimulată rezervă. Însăși din perspectivă concepută, lucrurile nu sunt încă sufficient conturate. Astfel, practica arbitrară nu oferă o idee clară asupra naturii juridice și a elementelor constitutive ale lex mercatoria ezitând între formulele precum”principiile generale și uzanțele acceptate în comerțul internațional”, “principiile generale ale comerțului internațional” sau “ansamblul regulilor și principiile consecrate ca reguli de drept în comerțul internațional”. S-a remarcat că ultima formulă include lex mercatoria în noțiunea de “reguli de drept”, darn nu și în cea de “lege”, de sursă a dreptului. Pe cale de consecință arbitrii nu ar avea puterea să aplice lex mercatoria decât în condițiile autoritării lor de către părți. Totuși, partenerii contractuali s-ar bucura de libertatea de a alege lex mercatoria, cu titlul de lex causae, și în mod implicit. Tendința actuală în practica arbitrară a CCI pare a fi însă de a depăși acestă frontieră, arbitrii înlăturând în unele situații, pe temeiul invocării ordinii publice internaționale, aplicarea normelor aparținătoare unui sistem de drept național și curgând la lex mercatoria.
Dacă părțile raportează contractul dintre ele exclusiv la uzanțele comerciale internaționale sau exclusive la principiile generale ale dreptului, se poate naște problema aplicării sau nu în globe a lex mercatoria. În ceea ce ne pivește, ne pronunțăm în favoarea luării în considerare în ansamblu a lex mercatoria – de altmiteri, credem că trasarea unei linii de demarcație între cele două concepte ar avea puțini sorți de izbândă- , după cum opinăm că referirea părților numai și la anumite uzanțe comerciale aduce în atenție nu o problemă de opțiune, ci doar una de acceptare.
Înserarea în contract a unei clauze exprese, prin care părțile își manifestă intenția de a nu supune contractul încheiat nici unei legi etatice, precum și imposibilitatea localizării contractului într-un sistem juridic național, atrag, de asemenea, aplicarea lex mercatoria.
În schimb, clauza contractuală ce consemnează decizia părților de a recurge, în eventualitatea ivirii unui litigiu, la un arbitraj în echitate, nu determină ipso facto competența lex mercatoria, deoarece arbitrii sunt îndreptățiți să aprecieze că soluționarea diferendelui potrivit regulilor de drept strict, este întru totul conformă cerințelor echității. Pe de altă parte, dacă invocarea echității poate acționa ca un corectiv al unor prevederi legislative, nimic nu impune măsurarea fiecăruia dintre normele juridice care guvernează contractul după un astfel de etalon.
Brevitatis causa.Încheind aici cu aceste rânduri asupra lex mercatoria, am aminti inspirata formulă a unui ex-președinte al Curții Internaționale de Arbitraj, care sublinia că lex mercatoria nu are probabil un viitor asigurat, dar ea are, cu certitudine, un trecut și un prezent. Lex mercatoria este in curs de formulare. Ea apare drept un sistem incomplet, întrucât nu privește, spre exemplu aspectele legate de capacitate sau de consimțământ. Lex mercatoria este însă independentă fată de sistemele juridice naționale, deoarece, dacă se poate afirma, în situația apicării uzanțelor comerciale ca rezultat al voinței exprese sau implicit a părților, că ea își află sprijinul, prin intermediul principiului autonomiei de voință, în sistemele juridice naționale, în absența voinței partenerilor contractuali, temeiul competenței lex mercatoria credem că nu este altul decât jurisprudențial.
În fine, “gardienii” lex mercatoria rămân – indiferent de ipoteza de discuție- arbitrii, instanțele de judecată fiind obligate să pună în practică normele juridice ale statului căruia îi aparțin. Așadar, când părțile ar desemna lex mercatoria în calitate de lex contractus, instanțade jedecată ar urma să procedeze la localizarea obiectivă a actului, ca și cum ar lipsi legea căreia să-i fie supus contractul.
Nu există, corespunzător prevederile Legii nr. 105/1992, restricții în alegerea legii aplicabile contractului- firește, nu avem în vedere excepția de ordine publică sau frauda la lege- , părțile nefiind ținute, opinăm, nici măcar de datoria de a justifica un interes al deciziei lor. Va fi, totuși, necesar ca partenerii contractuali să opteze pentru un diritto vigente,iar nu să prefere o lege abrogată sau un proiect de lege.
Lex contractus cuprinde totalitatea normelor de drept material ale sistemului juridic, dar nu normele sale conflictuale (art. 85 din Legea nr. 105/1992). Pe cale de consecință, în materie contractuală, retrimiterea este exclusă, evitându-se incertitudinile pe care le-ar provoca aplicarea normelor de drept internațional privat. Soluția este, în lumina dispozițiilor art. 85, evidentă, chiar dacă părțile nu au căzut de acord privitor la legea aplicabilă și instanța de judecată a recurs la criteriile localizării obiective. Ni se pare însă că, în general, omisiunea părților de a indica expres au implicit lex contractus, combinată cu tăcerea normelor de drept internațional privat, lipsește de fundament răspunsul pe care l-am consemnat. Nu este mai puțin adevărat că doctrina și jurisprudența străină se orientează, fără rezerve, spre soluția validată și de legea noastră în materie.
“Părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei anumite părți a contractului”, cum se exprimă art. 75 din Legea nr. 105/1992. În alte cuvinte, este permisă supunerea unor clauze contractuale unui sistem de drept, a altora, unui al doilea sistem ș.a. m.d.. Rămâne la latitudinea părților să hotărească punctual unde se vor opri între crearea unui regim juridic uniform pentru condițiile de fond și cele de formă exterioară ale actului și “decuparea” contractului în mai multe segmente, guvernate de legi diferite.
Nu ar fi însă surprinzător ca textul progresist al art. 75 să fie arareori folosit și el să producă confuzie și nesiguranță pentru că efectuarea operației pe care o îngăduie nu este deloc ușoară. Oricum, din perspectiva sa, considerațiile privitoare la unitatea juridică și psihologică a contractului, precum și cele referitoare la ’’centrul de greutate” al acestuia se transformă, pare-se, în ’’piese de muzeu”, tocmai bune de dăruit analiștilor istoriei dreptului.
Dacă dispozițiile legilor alese de către cocontractanți pentru a cârmui diferitele clauze ale actului pe care l-au perfectat nu se conciliază, credem că legea competentă nu va fi stabilită ca și când părțile nu ar fi optat în favoarea nici unui sistem juridic.
Odată ce lex contractus a fost determinată prin consensul părților, modificaările chiar ulterioare nu vor fi reflectate de contract. Soluția o deducem din precederile art. 15 al. din Constituție, care consacră principiul neretroactivității legilor. Practica arbitrară ajunge, în general, la aceeași concluzie, “înghețând” legea aplicabilă la data încheierii contractului, pe baza unei reguli materiale a lex mercatoria.Refuzul de a aplica legea nouă, chiar dacă ea retroactivează, se poate întemeia și pe invocarea ordinii publice internaționale. Totuși, legea nouă care retroactivează va fi, credem, avută în vedere de instanțele de judecată.
7. 3. Determinarea legii aplicabile de organele de jurisdicție.
Până la promulgarea Legii 105/1992 organele de jurisdicție au folosit pentru identificarea lex contractus,în absența unei desemnări convenite expres sau implicit de către părți, în principal lex loci actus, iar în subsidiar, dacă prima se învedera improprie, lex loci executionis. Se urma astfel soluța de tradiție în dreptul internațional privat, considerându-se firesc ca actul să fie guvernat de legea statului unde a luat naștere.Și aceasta în profida faptului că locul formării actului are o semnificație redusă în situația contractelor încheiate între absenți, cum se întâmplă, de regulă, în comerțul internațional.
În prezent, lex contractus este dată de legea statului în care debitorul prestației caracteristice are, la momentul încheierii contractului după caz, domiciliul sau în lipsă, reședința, ori fondul de comerț sau sediul social(art. 77 al. 1 din Legea nr. 105/1992). Prestația caracteristică fiind prestația pentru care este datorată plata, ea oferă satisfacție vânzătorului, prestatorului de servicii etc. Când vânzătorul livrează marfa în țara în care cumpărătorul are fondul de comerț sau sediul social, se apreciază pare-se, că inițiativa contractului trece de la vânzător la cumpărător și se aplică legea acelei țări (art.89 lit. b din Legea nr. 105/1992). Probabil că, pentru motive similare, se aplică legea statului în care cumpărătorul are fondul de comerț sau sediul social și în situația în care negocierile au fost purtate și contractul a fost încheiat de către părțile prezente în acel stat (art.89 lit. a).
Indicele de localizare principal rămâne însă domiciliul sau sediul social al debitorului prestației caracteristice, fiind vorba de un criteriu de localizare sigur, ceea ce nu este întotdeauna cazul cu locul executării contractului. Cu toate acestea credem că de fapt, locul executării prestației este indicele cel mai relevant, întrucât executarea constituie obiectivul central al oricărui contract.
Legea nr. 105/1992 reține ca și criteriu subsidiar, când contractul nu poate fi localizat în funcție de prestația caracteristică a uneia dintre părți, lex loci actus (art.79 al. 1).
Se cuvine însă să subliniem că partea interesată este îndreptățită să facă dovada că din circumstanțe rezultă legături mai strânse ale contractului cu legea altui stat decât cel al domiciliului sau sediul debitorului prestației caracteristice (art. 78 al ultim.). În scopul arătat, partea va demonstra convergența celorlalți indici de localizare – cum sunt, locul executării prestației, domiciliul ori naționalitatea comună a părților, obiectul contractului (spre exemplu, relația contractului cu un alt contract de comerț internațional), conținutul contractului (spre exemplu, recursul la un contract- tip sau la condițiile generale elaborate în legislația unui anumit stat ori la folosirea unui anumit termen cunoscut numai de una din legile aflate în conflict), forma contractului (limba utilizată la redactarea documentelor contractuale)etc. – spre sistemul de drept al unei țări diferite.
În ceea ce privește practica arbitrală a CCI, pot fi puse în evidență trei tendințe dominante. Una se referă la aplicarea cumulativă a sistemelor de conflicte de legi în prezență. Dacă fiecare dintre aceste sisteme trimit la același drept material, problema determinării dreptului competent dispare. (Spre exemplu , contractul de agent va fi guvernat, după principiile amintite, de legea țării unde agentul își exercită îndatoririle).
În fine, potrivit celei de a treia tendințe, arbitrii, procedează la localizarea directă a contractului, fără a avea în vedere vre-un sistem de conflict de legi. (Spre exemplu, în cazul unui contract Incheiat în Germania, locul executării fiind tot în Germania iar moneda de plată marca, arbitrul a apreciat, fără a se mai referi la un sistem de conflict de legi, că lex contractus este legea germană)
Totuși, localizarea directă nu exclude ’’cântărirea’’ conținutului legilor ce s-ar putea aplica în cauză, chiar dacă o asemenea etapă este suprimată. Localizarea directă apare ca o reacție împotriva caracterului inadecvat al sistemelor de conflicte de legi, care trimit la normele materiale ale unui drept național, fără a se preocupa însă de conținutul lor concret.
7. 4. Domeniul de aplicare a legii contractului de comerț internațional.
Domeniul legii contractului cuprinde mai multe aspecte și anume:
A. Formarea contractului. Aspectele subsumate de procesul formării contractului vizează:
a).Condițiile de fond. Problematica aplicării legii contractului la condițiile de fond ale acestuia (adică ale contractului) se nuanțează în funcție de elementele contractului, și anume:
-CAPACITATEA PĂRȚILOR.
Capacitatea de a contracta este guvernată de legea națională a persoanei fizice( art. 11 din Legea nr. 105’1992), respective de legea sediului social real al persoanei juridice (art.40). Întrucât incapacitatea prevăzută de legea personală (lex personalis) poate să nu fie cunoscută celuilalt contractant, actul este valabil dacă potrivit lex loci actus persoana era deplin capabilă și partenerul contractual a fost de bună credință. Totuși, regula nu se aplică referitor la transmiterea imobilelor (art.17).
-CONSIMȚĂMĂNTUL.
Regimul juridic al consimțământului este cârmuit de lex contractus care stabilește condițiile de existență și de validitate ale consimțământului (art.81). Valoarea juridică a trii depinde însă de legea națională a persoanei fizice sau de legea statutului organic al persoanei juridice în cauză (art.83).
Conform sistemului nostrum de drept, tăcerea nu produce, în principiu efecte juridice. Dar părțile pot să convină, printr-un accord cu privire la raporturile lor viitoare, că simpla tăcere, după primirea ofertei, valorează acceptare.
De asemenea, corespunzător uzanțelor statornicite între partenerii de afaceri, tăcerea, păstrată un anumit interval de timp de la primirea ofertei, este considerată acceptare. Spre exemplu, dacă un comerciant cumpără anual o cantitate de marfă determinată de la furnizorul său și acesta îl anunță că, la fel ca în anii precedenți, îi va livra cantitatea cunoscută, tăcerea comerciantului valorează acceptarea. Recomandarea autorilor este totuși că indiferent de situație, nici o ofertă să nu fie lăsată fără un răspuns pozitiv sai negativ.
Mai delicată este problema facturii care cuprinde condiții diferite de cele stabilite inițial prin contract. Acceptarea mărfii împreună cu factura înseamnă și modificarea contractului? În principiu credem că nu. Reglementarea efectelor juridice ale tăcerii este, cum am văzut, restrictivă. În plus, rolul facturii e numai de a înlesni controlul prețurilor și a certifica preluarea mărfii de către cumpărător.
Cât privește responsabilitatea pentru ruperea abuzivă a negocierilor, ea este una delictuală, iar nu contractuală și în consecință, se va aplica legea locului unde s-a produs paguba, de regulă, legea sediului societății care a angajat cheltuieli pentru realizarea de studii, prospecțiuni, produse care nu se pot vinde etc. (atr.108).
-OBIECTUL ȘI CAUZA.
Obiectul și cauza sunt guvernate de lex contractus (art.82). Cu toate acestea, inserarea în contract a unor prevederi care contravin normelor cu character imperative ale lex contractus credem că este, în principiu valabilă, întrucât dispozițiile art.75 permit multiplicarea regimului juridic al contractului. Va fi însă necesar ca părțile să dovedească faptul că au înțeles să supună clauzele contractuale respective unei legi diferite, deoarece facultatea multiplicării regimului juridic al contractului nu este recunoscută și organelor de jurisdicție. În caz contrar, va avea prioritate lex contractus, căci a proceda altfel ar însemna acreditarea ideeii că legea contractului se aplică numai pentru a complini lacunele actului încheiat de către părți.
Sunt de asemenea supuse legii contractului și sancțiunile nerespectării condițiilor de fond, și e firesc să fie așa deoarece lex contractus cârmuiește acele condiții. Urmează deci că lex contractus primește aplicare și în ce privește nulitățile, indicând persoanele îndreptțite să invoce atât nulitatea pe calea acțiunii principale, cât și pe cale de excepție, precum și posibilitatea confirmării actului anulabil (art.82 lit.e).
Nulitatea contractului îâ afara nulităților convergente nu antrenează nulitatea clauzei compromisorii, întrucât nu se poate nesocoti independența clauzei compromisorii.
Totodată dispozițiile acestei legi primesc aplicare și în ce privește prescripția extinctivă (art.147).
b).Condițiile de formă. Forma contractului este în principiu guvernată de lex contractus (art.71 al. I). Este soluția reținută și de art. 9 al Convenției de la Roma asupra obligațiilor contractuale, pentru a preveni, ori de câte ori părțile contractante o doresc, sciziunea între regimul juridic aplicabil condițiilor de fond și cel aplicabil condițiilor de formă exterioară ale contractului.
În eventualitatea în care legea aplicabilă condițiilor de fond impune, sub sancțiunea nulității, o formă solemnă, nici o altă lege nu este competentă să înlăture această cerință (art.72).
c).Aspecte procedurale.Calitatea procesuală, obiectul și cauza acțiunii nu pot fi dissociate de aspectele de fond, fiind supuse, așadar, legii contractului (art.160). Lex contractus primește aplicare și cu privire la mijloacele de probă (art.161 al.1 și 3). Administrarea probelor se face însă potrivit prevederilor conținute de lex fori. Aceste prevederi cârmuiesc totodată și actele de procedură, termenele procesuale, procedura de judecată, precum și căile de atac.
B. Efectele contractului.
Aspectele pe care le subsumează această sintagmă vizează persoanele între care se produc efectele contractului, interpretarea contractului și executarea contractului.
a).Cât privește persoanele de față de care contractul de comerț internațional produce efecte acestea sunt indicate de lex contractus. Legea contractului reglementează efectele acestuia în raporturile dintre părți, dar și efectele pe care el le produce față de terți. Totodată dispozițiile sale primesc aplicare și cu referire la cesiunea de creanță(art.120), subrogația convențională (art.121) și delegația (art.122) care se înfăptuiesc în legătură cu raportul juridic obligațional generat de contract.
b).De asemenea lex contractus se aplică și în ce privește interpretarea contractului și determinarea naturii lui juridice (art.80 lit.a). Totuși pentru lămurirea semnificației termenilor străini utilizați în cuprinsul actului, credem că este necesar să se apeleze la legea țării din terminologia căruia au fost preluați. Nimic nu împiedică însă părțile să definească ele însele termenii respectivi.
c).Adaptarea contractului, în situația intervenției unor evenimente imprevizibile pe parcursul executării lui, este și ea supusă legii contractului. Reglementările rigide, conținute de numeroase legislații, determină însă inserarea în contracte a clauzei de hardship.
d).Rezoluțiunea contractului este guvernată tot de lex contractus (art.80 lit. c).
e).În cazul în care prin contract au fost stipulate clauze de consolidare valutară, aspectele vizând moneda de cont (care determină măsura obligației ce trebuie îndeplinită) sunt guvernate de lex contractus. Valoarea acestei monede este și rămâne însă cea stabilită de statul care a instituit-o.
f). Executarea obligațiilor izvorâte din contract și consecințele neexecutării lor totale sau parțiale sunt guvernate de lex contractus (art.80 lit.b-c).
g).Alte aspecte ce intră în domeniul de aplicare al legii contractului sunt: punerea în întârziere a debitorului și forma în care aceasta trebuie făcută (cu referire la care primește aplicare însă și principiul locus regit actum); responsabilitatea contractuală; prescripția dreptului la acțiune vizând drepturile subiective izvorâte din contract; posibilitatea de a se invoca exception non adimpleti contractus; noțiunea de forță majoră; condițiile de acordare a despăgubirilor și criteriile de determinare a întinderii acestora; regimul juridic al clauzei penale.
În cazul în care lex contractus nu precizează modul de evaluare a prejudiciului, fiind vorba de o problemă de fapt, se aplică lex fori.
Modul de executare a obligațiilor izvorâte din contract trebuie să se conformeze legii locului de executare. Creditorul este obligate să respecte această lege în luarea măsurilor destinate potrivit contractului, să preântâmpine sau să remedieze neexecutarea ori sa-i restrângă efectele prejudiciabile (art.80 alin. Ultimo.). Prin urmare, măsurile de conservare a mărfii, formalitățile de expertiză etc., sunt supuse atât lui lex contractus cât și lui lex loci executionis.
h).Dreptul de retenție este, credem, cârmuit de lex contractus și de lex rei sitae.
i). Riscurile contractului sunt guvernate de lex contractus (art.91, lit.e).Așadar, riscurile nu mai sunt precum în dreptul intern (art.971 C. civ.) o problemă de statut real, ci una de regim contractual.
j).Modurile de stingere a obligațiilor izvorâte din contract intră sub incidența lui lex contractus (art.80 lit.d). În absența stipulațiilor contractuale, lex contractus stabilește locul de plată.
Valoarea monedei de plată și, prin urmare, cursul de schimb între o valută străină și moneda locului de plată sunt determinate de legea contractului locului de plată. Plata nu trebuie însă neapărat efectuată în moneda locului de executare, părțile fiind îndreptățite să prevadă, printr-o clauză contractuală, o altă monedă de plată(art.41. C. comercial).
În raporturile de comerț internațional, adeseori primesc aplicare cu referire la plată ’’Regulile și uzanțele uniforme privind creditele documentare’’, codificate de CCI, reguli care sunt independente de orice sistem etatic.
k).Remiterea de datorie și tranzacția primesc incidența lui lex contractus.
În ce privește compensația se aplică legea creanței căreia i se opune stingerea parțială sau totală prin compensație(art.123). Dacă, în situația compensației convenționale, soluția legală menționată este de înțeles, apoi în cazul compensației judiciare, aceasta având o natură procedurală, credem că nu se poate face abstracție de lex fori.
l).Novația este guvernată de lex contractus (art.122).
m).În absența unei clauze prin care părțile stipulează de comun acord care este legea aplicabilă contractelor bancare și garanțiilor bancare autonome, acestea sunt guvernate de legea sediului băncii.
Contractele de asigurare împotriva riscurilor sunt supuse legii sediului asigurătorului, dacă părțile contractante nu au decis altfel printr-o clauză expresă din contractul lor (art.103. lit. c-d).
BIBLIOGRAFIE:
1. Dumitru Mazilu, ’’Dreptul comerțului internațional’’ partea specială, vol.II, Ed. Lumina Lex, 2000.
2. Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, ’’Dreptul comerțului internațional’’ partea specială. Vol II, Ed. Lumina Lex, 2000.
3. Tudor R. Popescu, ’’Dreptul comerțului internațional’’, Ed. Didactică și pedagogică, 1983.
4.Brândușa Ștefănescu, Ion Rucăreanu, ’’Dreptul comerțului internațional’’, Ed. Didactică și pedagogică, 1983.
5. Ioan Macovei, ’’ Dreptul comerțului internațional’’, Ed. Junimea, 1980.
6.C.Bârsan, D. Al. Sitaru, ’’Dreptul comerțului internațional’’ vol II, partea I, Univ. București 1990.
CUPRINS
Cuvânt înainte ………………………………………………………………………………………4
Prezentarea …………………………………………………………………………………………..5
PRIMA PARTE
1. DESPRE CONTRACTUL DE COMERT INTERNATIONAL……………7
1.1.Noțiune.Caractere juridice. Clasificare…………………………………………7
1.1.1. Noțiune………………………………………………………………………………7
1.1.2. Caractere juridice………………………………………………………………8
1.1.3. Clasificare…………………………………………………………………………13
1.2. Elementele contractului de comerț internațional………………………….31
1.2.1. Enumerare………………………………………………………………………..31
1.2.2. Capacitatea părților…………………………………………………………..31
1.2.3. Consimțământul………………………………………………………………..32
1.2.4. Obiectul contractului…………………………………………………………37
1.2.5. Determinarea obiectului prestațiilor în natură……………………39
1.2.6. Determinarea obiectului prestațiilor pecuniare ………………….40
1.3. Cauza…………………………………………………………………………………………42
1.4. Principiul libertății contractului în comerțul internațional …………..44
1.4.1. Noțiune………………………………………………………………………………44
1.4.2. Contractele de adeziune……………………………………………………..47
PARTEA A DOUA
2. OFERTA DE A CONTRACTA ……………………………………………………..50
2.1. Noțiunea ofertei ……………………………………………………………………….51
2.2. Condițiile ofertei ………………………………………………………………………51
2.2.1. Oferta trebuie să fie fermă………………………………………………..51
2.2.2. Oferta trebuie să fie precisă și completă…………………………….52
2.2.3. Oferta trebuie să fie adresată unor persoane determinate…53
2.3.Revocarea ofertei……………………………………………………………………….55
2.3.1. Revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar ……………55
2.3.2. Revocarea în cazul în care oferta a ajuns la destinatar……….56
PARTEA A TREIA
3. ACCEPTAREA OFERTEI………………………………………………………………61
3.1. Noțiunea și condițiile de validitate ale acceptării………………………….62
3.1.1. Noțiunea acceptării…………………………………………………………….62
3.1.2. Acceptarea expresă și tacită………………………………………………..62
3.1.3. Condițiile de validitate ale acceptării…………………………………..66
3.2. Conținutul acceptării…………………………………………………………………..67
3.3. Termenele în care trebuie să aibă loc acceptarea………………………….68
3.4. Acceptarea tardivă………………………………………………………………………73
3.5. Revocarea acceptării…………………………………………………………………..74
PARTEA A PATRA
4. Încheierea contractului pe bază de condiții „generale”………………………75
4.1. Noțiune. Conținut și efecte………………………………………………………….76
4.1.1. Noțiune………………………………………………………………………………76
4.1.2.Conținut și efect………………………………………………………………….77
PARTEA A CINCEA
5. MOMENTUL SI LOCUL INCHEIERII CONTRACTULUI DE COMERT INTERNATIONAL……………………………………………………………………….81
5.1. Determinarea în general a momentului și locului încheierii contractului de comerț internațional………………………………………………………………82
5.1.1. Distincțiile necesare…………………………………………………………..82
5.1.2.Încheierea contractului de comerț internațional între persoane prezente (inter praesentes)…………………………………………………………………………….83
5.1.3.Încheierea contractului de comerț internațional între absenți (inter absentes)……………………………………………………………………………………………..86
5.1.4. Forța juridică a dispozițiilor legale în materie……………………90
5.2. Momentul și locul încheierii contractului atunci când părțile acționează prin mandatari…………………………………………………………………………….90
5.3. Stabilirea ulterioară a unor elemente ale contractului…………………91
5.3.1. Stabilirea ulterioară a unor elemente ale contractului de către părți sau în modul determinat de acestea……………………………………………………….91
5.3.2. Determinarea elementelor contractului de către un terț……..93
5.4. Încheierea contractului pe bază de antecontract (promisiune de a contracta)……………………………………………………………………………………………………..94
5.5. Încheierea contractului sub condiție suspensivă………………………….95
5.6. Încheierea contractului pe bază de clauze prestabilite………………..96
5.7. Efectele licenței și altor autorizații legate de export-import asupra încheierii contractului……………………………………………………………………………………97
5.8. Reguli speciale privind încheierea contractelor la distanță prevăzute de unele acte normative pentru protecția consumatorilor………………………………..99
5.8.1. Reguli prevăzute de O.G. nr. 133/2000………………………………..99
5.8.2. Reguli prevăzute de O.G. nr. 85/2004…………………………………102
5.9. Importanța determinării momentului și locului încheierii contractului………………………………………………………………………………………………….105
PARTEA A ȘASEA
6.FORMA SI LIMBA CONTRACTULUI DE COMERT INTERNATIONAL………………………………………………………..………107
6.1. Forma contractului. Aplicarea principiului consensualismului în contractele comerciale internaționale și condițiile speciale de formă…………………………………………………………………….…………108
6.1.1. Principiul consensualismului, ca expresie a libertății contractuale în material formei contractelor comerciale internaționale……………………………………………………….………………108
6.1.2. Condițiile legale de formă……………………………….……………….109
6.1.3. Condițiile convenționale de formă……….…………………..…………111
6.2. Modalitățile formei scrise…………………….……………..………………..111
6.3. Limba contractului……………………………………….….……………….113
PARTEA A SAPTEA
LEGEA APLICABILA CONTRACTULUI DE COMERT INTERNATIONAL……………………………………………….………………114
7.1. Noțiune…………………………………………………………………115
7.2. Determinarea legii aplicabile prin acordul părților………..………115
7.3. Determinarea legii aplicabile de către organul de jurisdicție…………………………………………………………………………..124
7.4. Domeniul de aplicare a legii contractului de comerț internațional……………………………………………………………………….127
Bibliografie……………………………………………………..…………134
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Incheierea Contractelor Comerciale Internationale (ID: 125844)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.