Incetarea Si Lichiditatea Comunitatii

III Incetarea si lichidarea comunitatii

III.1.Incetarea regimunui comunitatii legale

III.2.Lichidare comunitatii legale

III.3 Comunitatea post-matrimoniala

III.1.Incetarea regimunui comunitatii legale

Codul familiei a reglementat expres aspectele privind încetarea și lichidarea regimului matrimonial. Art.36 din Codul familiei avea în vedere doar împărțirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei, prin învoiala soților sau, în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească.

Totuși, chiar sub imperiul regimului unic și imperativ al comunității legale, problematica privind încetarea și lichidarea comunității prezenta aspecte mult mai complexe, care nu se reduce la mecanismul împărțirii bunurilor comune ale soților.

Astfel este necesar să se stabilească data încetării comunității, natura juridică a comunității post-matrimoniale, iar în cadrul lichidării propriu-zise, pe lângă împărțirea bunurilor comune, trebuie avute în vedere problemele legate de lichidarea pasivului patrimonial.

Codul civil reglementează expres cauzele de încetare a comunității, precum și aspectele legate de lichidare acestea (art.355-357).

Cauzele încetării regimului comunității legale

Spre deosebire de Codul familiei, Codul civil conține dispoziții explicite în această materie.

În ceea ce privește cauzele încetării regimului comunității legale, potrivit art.319 alin. (1) Cod civil regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei. Acestea sunt cauze generale de încetare a regimului matrimonial și coincid practic cu disoluția căsătoriei, având în vedere principiul potrivit căruia regimul matrimonial nu poate exista decât în limitele temporale ale căsătoriei, ceea ce înseamnă că nu poate supraviețui disoluției căsătoriei.

Regimul comunității legale poate să înceteze și în cazul în care, în timpul căsătoriei, intervine modificarea regimului matrimonial, în condițiile art.369-372 Cod civil, de exemplu, prin înlocuirea acestuia cu regimul separației de bunuri.

Prin urmare, se pot afirma, sintetic, că regimul comunități legale încetează fie prin efectul unei cauze de disoluție a căsătoriei, când încetează practică orice regim matrimonial, fie prin înlocuirea acestuia în timpul căsătoriei.

Potrivit art.259alin. (4)-(6) Cod civil, defintarea căsătorie are în vedere nulitatea sau, după caz, anularea căsătoriei, încetarea căsătoriei se produce prin decesul său prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, iar desfacerea căsătoriei se realizează prin divorț.

În ceea ce privește nulitatea căsătoriei, în cazul căsătoriei putative, dacă cel puțin unul dintre soți a fost de bună-credință, înseamnă că a existat comunitate legală, fiind aplicabile regulile din materia divorțului [art.304 alin. (2) Cod civil]. Dacă ambii soți au fost de rea-credință la încheierea căsătoriei lovite de nulitate sau, după caz, anulată, atunci nulitatea produce efecte retroactive, considerându-se că nu existat niciodată nici căsătorie și nici regim matrimonial.

În acest caz, nu se pune, așadar, problema lichidării comunității, aplicându-se regulile referitoare la bunurile dobândite în timpul concubinajului.

Referitor la desfacerea căsătoriei, pe lângă divorț, art. 293 alin. (2) Cod civil, reglementează cazul special în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărâre declarativa de moarte este anulată, prima căsătorie fiind considerată desfăcuta la data încheierii lui căsătoriei, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință.

În toate aceste cazuri, regimul matrimonial încetează la data la care s-a produs disoluția căsătoriei, în funcție de cauzele de încetare, desfacere sau desființare a căsătoriei, luând însă în considerare și unele dispoziții speciale.

Încetarea regimului matrimonial este distinctă de problemă privind lichidarea comunității legale, lichidare care presupune repartiția activului și a pasivului comunitar între soți, potrivit regulilor care privesc împărțirea bunurilor comune, compensarea reciprocă a creanțelor etc.

Efectele încetării comunității legale

Încetarea regimului comunității legale produce două efecte principale.

În primul rând, încetează cu efecte pentru viitor însăși aplicarea regulilor specifice acestui regim, respectiv încetează aplicarea prezumției de comunitate, consacrată de art.339 Cod civil.

În al doilea rând, ca efect al încetării comunității legale, aceasta urmează să fie lichidată.

Astfel, potrivit art. 355 Cod civil, la încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat. În acest caz, obligațiile soțului decedat se divid intre moștenitori proporțional cu cotele ce le revin din moștenire.

În cazul încetării regimului matrimonial prin constatarea nulității, anularea sau desfacerea căsătoriei putative, lichidarea se face între soți, după regulile din materia divorțului.

În cazul în care comunitatea încetează prin moarte unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat, în sensul că: mai întâi se stabilește cota ce revine fiecăruia dintre soți din comunitate, apoi cotă din comunitate care revine soțului decedat se include în masa succesorală.

Analizând dispozițiile art. 319 Cod civil, referitoare la încetarea regimului matrimonial, observăm că, fie că este vorba de regimul matrimonial legal, regimul matrimonial al comunității convenționale sau regimul matrimonial al separației de bunuri, oricare dintre ele încetează prin:

– Moartea unuia sau ambilor soți;

– Divorț;

– Constatarea nulității sau pronunțarea anulării căsătoriei;

– Modificarea regimului comunității legale, în condițiile legii, în timpul căsătoriei.

Din momentul epuizării efectelor căsătoriei, indiferent de cauzele concrete: divorț, nulitate, moartea unui soț etc., regimul matrimonial își va înceta efectele la data la care se considera căsătoria desfăcută, desființata sau încetata.

III.2.Lichidare comunitatii legale

Sintagma „lichidare a regimului matrimonial” desemnează ansamblul operațiunilor juridice consecutive încetării sau schimbării regimului matrimonial al căsătoriei sau, după caz, a regimului matrimoniale concret, prin care se realizează bilanțul economic între soți.

Înscrisul întocmit în formă autentică sau, în caz de neînțelegere, hotărârea definitivă de partaj constituie act de lichidare (art. 322 teza a II-a Cod civil).

Partajul bunurilor comune în timpul regimului legal al comunității, posibila oricând, prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, nu atrage încetarea acestui regim, chiar dacă au fost împărțite toate bunurile comune ale soților [art. 358 alin. (4) Code civil].

Reluând sintetic, încetarea/schimbarea regimului matrimonial nu face decât să oprească acțiunea regulilor care au guvernat raporturile patrimoniale dintre soți, operațiunile de determinare,

Clarificare, evaluare a bunurilor și a creanțelor reciproce dintre aceștia sunt ulterioare încetării regimului, acestea fac obiectul lichidării regimului matrimoniale a cărei finalizare marchează încheierea între soți a „socotelilor” rezultând din funcționarea regimului lor matrimonial. Lichidarea regimului matrimonial nu poate fi imaginată detașat de faptul încetării acestui regim. Ea este dependentă de faptul încetării regimului sub dublu aspect: este generată și, de asemenea, plasată temporal de acesta. Operațiunile subsumate lichidării se realizează ținând seama de efectele regimului matrimonial produse pe durata funcționării sale, adică până la data încetării regimului.

Modalitățile de lichidare

Potrivit art.320 Cod Civil, în caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.

Tot astfel, art. 355 alin. (1) Cod civil, prevede că la încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial. În esență, soluția este aceeași ca și cea din Codul familiei, în sensul că lichidarea comunității legale se poate face prin bună învoială sau pentru hotărâre judecătorească.

Aspectul de noutatea pe care le aduce Codul civil și constă în faptul că, în ceea ce privește lichidarea comunității prin învoială soților, la încetarea comunității, se instituie expres condiția formei autentice notariale. Astfel, se pune întrebarea dacă, față de modul în care este textul redactat, în sensul că instituie condiția formei autentice „notariale” în cazul unui divorț prin acordul soților, care urmează să fie pronunțat de instanța de judecată, învoiala soțiilor cu privire la împărțirea bunurilor trebuie să îmbrace forma notarială sau, dimpotrivă, soții pot prezenta învoiala lor sub forma unui înscris sub semnătură privată, de care instanța să ia act prin hotărâre judecătorească, fiind astfel suficientă hotărârea instanței, care are valoarea unui înscris autentic? Condiția actului notarial poate fi considerată excesivă, având în vedere faptul că în materia partajului, Codul civil nu impune o asemenea condiție. Astfel art. 670 prevede doar ca partajul poate fi făcut prin bună învoială și prin hotărâre judecătorească, în condițiile legii. Actul de partaj trebuie să îmbrace forma autentică numai în cazul imobilelor, potrivit art. 680 alin. (2).

Lichidarea comunității. Partajul bunurilor comune

Potrivit art.357 Cod civil, în cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune. În acest scop se determina mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală. Textul descrie succinte mecanismul lichidării comunității legale, care implică partajul bunurilor comune și lichidarea datoriilor, valorificând soluțiile deja consacrate în doctrină și jurisprudență. Ca și aspect noutate, prin alin. (2) teza a II-a se instituie o prezumție legală simplă că soții au avut o contribuție egală.

Soții se pot însă învoi doar se transformă devălmășia în indiviziune, caz în care nu este vorba de partaj, ci doar de stabilirea contribuției fiecăruia la dobândirea bunurilor comune și, pe cale de consecință, a cotelor-părți din dreptul de proprietate comună, sau să împartă bunurile în materialitatea lor, realizând un partaj propriu-zis. Aceste dispoziții speciale se completează cu prevederile generale din materia partajului (art. 669-685), care potrivit art.686 Cod civil, sunt aplicabile bunurilor aflate în coproprietate, indiferent de izvorul lor, precum și a celor aflate în devălmășie. Potrivit art. 676 Cod civil, partajul bunurilor comune se va face în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui coproprietar.

Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri:

A) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora;

B) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînțelegere, la licitație publică, în condițiile legii, și distribuirea prețului către coproprietari proporțional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.

Partajul bunurilor comune prin hotărâre judecătorească

Judecarea oricărei cereri de împărțeală privind bunuri asupra cărora părțile au un drept de proprietate comună se face cu procedura prevăzută în art. 979-995 NCPC. Potrivit art.979 NCPC, judecarea oricărei cereri de partaj privind bunuri asupra cărora părțile au un drept de proprietate comună se face după procedură prevăzută în Titlul V, Cartea a VI-a „proceduri speciale”, cu excepția cazurilor în care legea prevede o altă procedură.

Modalitățile de împărțeală a bunurilor comune.

În conformitate cu art. 982 alin. (1) NCPC, în tot cursul procesului instanța va stărui că părțile să împartă bunurile prin bună învoială. Dacă părțile ajungi la o înțelegere cu privire la împărțirea bunurilor, instanța va hotărî potrivit învoielii lor.

În cazul în care înțelegerea privește împărțirea numai anumitor bunuri, instanța va lua act de aceasta învoială și va pronunța o hotărâre parțială, continuând procesul pentru celelalte bunuri. Hotărârea prin care instanța ia act de învoială părților are natură unei hotărâri de expedient. Dacă părțile nu se învoiesc, împărțeala se realizează de instanță.

Operațiuni prealabile împărțelii. Potrivit art. 983 NCPC, dacă părțile nu se învoiesc, instanța va stabili bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii o au unii față de alții.

În ceea ce privește bunurile supuse împărțelii, instanța trebuie să stabilească practică compunerea masei de împărțit în care intră în numai bunurile comune ale soților existente la data împărțelii. De asemenea, instanța este obligată să stabilească, pe baza susținerilor părților și a probelor administrate în cauză, contribuția fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune, pentru că, pe baza acestei contribuții, va stabili cotele-părți conform cărora vă dispune partajarea bunurilor.

Jurisprudența și doctrina au identificat o serie de criterii care pot fi avute în vedere stabilirea cotelor de contribuție a soților la dobândirea bunurilor comune:

– Cotele de contribuții se stabilesc raportat la totalitatea bunurilor comune, ca o masă patrimonială, și nu pentru bunuri privite izolat, individual determinate;

– Din egalitatea soților, prevăzută de lege, se poate deduce o prezumție simplă privind egalitatea contribuțiilor la dobândirea bunurilor comune, consacrata de art. 357 alin. (2), teza a II-a;

– Din probele administrate în cauză pot să rezulte, însă, în mod concret, cote diferite de contribuție ale soților la dobândirea bunurilor comune, diferența putut să meargă până la o cotă de 100% pentru un soț și 0% pentru celălalt. Pentru stabilirea cotelor, pot fi avute în vedere o serie de împrejurări, după cum urmează: veniturile fiecăruia dintre soți, munca efectivă a fiecărui soț în gospodărie și pentru creșterea copiilor, separați în fapt a soților și contribuția singulară a unuia dintre ei, pe perioada separației, la dobândirea bunurilor comune;

– Valoarea bunurilor proprii ale unui soț nu are influență în privința determinării cotei sale de contribuție la dobândirea bunurilor comune;

– Sumele plătite de unul dintre soți, în timpul căsătoriei, cu titlu de obligație personală (cum ar fi întreținerea unui copil din altă căsătorie) vor fi avute în vedere la stabilirea cotelor de contribuție.

Pentru dovada contribuției soților la dobândirea bunurilor comune pot fi administrate orice mijloc de probă.

Dacă exista pericolul înstrăinării sau deteriorării bunurilor comune, oricare dintre soți poate cere luarea unor măsuri asigurătorii (sechestru judiciar, inventarierea bunurilor comune, potrivit procedurii asigurării dovezilor).

În ceea ce privește valoarea avut în vedere la realizarea partajului, instanța trebuie să aibă în vedere valoarea de circulație a bunurilor. Încheierea de admitere în principiu nu are caracter obligatoriu, în sensul că instanța nu este ținută să parcurgă acesta etapa procesuală, decât dacă apreciază că este necesară.

Împărțeala propriu-zisă. Modalități de realizare.

În principiu, împărțeala se face în natură. În acest sens, instanța procedează la formarea loturilor și la atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani numită sulta. Așadar, regulă constituie împărțeala în natură.

În ceea ce privește criteriile care stau la baza formării și atribuirea loturilor, potrivit art. 987 NCPC, instanța va ține seama, după caz, și de acordul părților, mărimea cotei-parti ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a cere împărțeala, au făcut construcții, îmbunătățiri cu acordul coproprietarilor sau alte asemenea.

Dacă împărțeala în natura a unui bun nu este posibilă, atunci instanța poate proceda la atribuirea bunului. Codul de procedură civilă distinge între atribuirea provizorie și atribuirea definitivă. Astfel potrivit art.988 NCPC, în cazul în care împărțeala în natura a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinația economică, la cererea unuia dintre coproprietari, instantă, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun.

Dacă mai mulți coproprietari cer să li se atribuie bunul, instanța va ține seama de criteriile care stau la baza formării și atribuirii loturilor.

Dacă coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul depune, în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanță, prin hotărârea asupra fondului procesului, îi va atribui bunul. În cazul în care coproprietarul nu depune în termen sumele sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța va putea atribui bunul altui coproprietar.

În sfârșit, potrivit art.990 NCPC, în cazul în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deși acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanță, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind totodată dacă vânzarea se face de către părți prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc.

Astfel, dacă s-a dispus ca vânzarea bunului să se facă de către părți prin bună învoială, instanța va stabili și termenul în care acestea va fi efectuată.

Termenul nu poate fi mai mare de 3 luni, în afară de cazul în care părțile sunt de acord cu majorarea lui. În cazul în care vânzarea prin bună învoială nu se realizează înăuntrul termenului stabilit sau una dintre părți nu a fost de acord cu realizarea vânzării în acest mod, instanță, prin încheiere, va dispune ca vânzarea fie efectuată de executorul judecătoresc.

Dacă împărțeala nu se poate realiza în niciuna dintre modalitățile prevăzute de lege, instanța va hotărî închiderea dosarului (art. 993 alin. (3) teza I NCPC).

Efectele partajului. Are loc prin bună învoială sau pe cale judiciară, ca urmare a partajului, bunurile comune devin bunuri proprietate exclusivă a fiecăruia dintre foștii soți, potrivit modalităților concret de împărțire, în natură sau prin atribuire.

III.3 Comunitatea post-matrimonială

Comunitatea post-matrimonială ar putea fi descrisă că starea patrimonială de tranziție între comunitatea devălmașă și comunitatea pe cote-părți. Este o relicvă a căsătoriei, a regimului său matrimonial, având propriile caracteristici. Dacă sotii nu au procedat la împărțirea bunurilor comune odată cu încetarea regimului comunității legale, comunitatea supraviețuiește; asupra bunurilor aflate în proprietate comună devălmașă se păstrează până la stabilirea cotelor-părți cuvenite fiecărui fost soț, cu alte cuvinte, proprietatea comună devălmașă nu se transformă ipso iure în proprietate comună pe cote-părți (art 356 Cod civil)

Spre deosebire de reglementarea anterioară însă, când regimul matrimonial al comunității legale, singurul posibil, încetat simultan cu desfacerea/desființarea căsătoriei, în actuala construcție normativă regimul matrimonial, oricare ar fi, încetează efect retroactiv sau chiar super retroactiv, la o dată anterioară divorțului și, prin analogie, desființării căsătoriei.

Compunerea masei post-comunitare

Din punct de vedere al compunerii, comunitatea post-matrimonială și alcătuita din bunurile dobândite și datoriile asumate de soți în timpul funcționării comunității legale, adică este comunitatea legală „înghețată”, activ și pasiv, în constituirea sa de la data încetării regimului.

Numai că, determinarea acestei mase „încremenite” nu este lipsită de dificultăți.

În cazul divorțului, regimuri matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț, o primă constatare este aceea că inițierea procedurii divorțului marchează, ultimativ, dată până la care operează regimul matrimonial concret, supraviețuirea lui dincolo de acest reper este exclusă, nici părțile și nici instanța, la cererea unuia dintre soți, nu ar putea stabili o dată ulterioară ca fiind cea a disoluției regimului matrimonial.

Cea de-a doua constatare, esențială, este aceea că nu faptul depunerii unei cereri de divorț are efect extinctiv asupra regimului matrimonial, ci acela al desfacerii căsătoriei pe dată, după caz, a eliberării certificatului de divorț sau a rămânerii definitive a hotărârii instanței (art. 382 Cod civil). Astfel spus, regimul matrimonial încetează pe dată, ca regulă, a depunerii cererii de divorț sub condiția ca respectiva cerere de divorț să fi fost admisă. Altminteri, dacă cererea de divorț primește o altă soluție – este respinsă, se constată împăcarea soților, intervine perimarea cererii, nerealizându-se condiția desfacerii căsătoriei, regimul matrimonial continua să funcționeze.

Efectul super retroactiv al divorțului, încetarea regimului matrimonial la o dată anterioară depunerii cererii de despărțenie, anume la data separației de fapt, ca orice excepție de la regulă implică cerințe particulare, procedurale și de fond.

Gestiunea datei încetării regimuri matrimoniale primește inevitabil o soluție cu prilejul divorțului fie potrivit regulii, fie potrivit excepției deoarece, desfăcându-se căsătoria, în raporturile dintre soți efectul retroactiv al încetării regimului matrimonial se produce de plin drept, numai efectul super retroactiv presupune un acord al soților sau statuare a instanței de tutelă.

În principiu, datoriile asumate de către fiecare dintre foștii soți, deci ulterior disoluției căsătoriei, sunt, și ele, proprii. Dacă însă obligația contractată de către unul dintre ex-soți este în legătură cu conservarea, administrarea unui bun comun devălmaș, datoria trebuie privită ca fiind comună în baza art. 2324 alin. (3) Cod civil, potrivit căruia, cât timp se menține diviziune a patrimoniului, creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune trebuie să respecte ordinea de preferință și să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale și numai dacă aceste bunuri sunt insuficiente pot urmări și celelalte bunuri ale debitorului.

Gestiunea comunității post-matrimoniale

Cât privește drepturile conferite fiecăreia dintre soți de regimul lor matrimonial, legal sau convențional, credem că sunt ferite de „undă de șoc” a retroactivității sau, după caz a supra-retroactivității încetării regimului matrimonial. Patrimoniile soțiilor sunt „universalității de drept” eminamente dinamice „criogenia” este exclusă.