Încetarea Capacității DE Folosință A Persoanei Fizice

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAȚI

FACULTATEA DE DREPT

DISCIPLINA DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ. PERSOANELE

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎNCETAREA CAPACITĂȚII DE FOLOSINȚĂ A PERSOANEI FIZICE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,

Conf. univ. dr. Pusca Corneliu Andy

ABSOLVENT,

Amariei Daniela Costina

Galati, 2016

Cuprins

Lista abrevierilor

Introducere

Capitolul 1 Capacitatea de folosință a persoanei fizice

1.1. Noțiune

1.2. Caracterele juridice ale capacității de folosință

Capitolul 2 Viața. Începutul capacității de folosință a persoanei fizice

2.1. Preliminarii

2.2. Nașterea. Dobândirea capacității de folosință a persoanei fizice
2.3. Excepția dobândirii capacității de folosință si consacrarea legală a excepției.
2.4. Condițiile aplicării excepției
2.5. Timpul legal al concepțiunii

2.5.1. Speta 1 – Timpul legal al concepțiunii. Stabilirea filiației față de tată. Stabilire paternitate (Vechiul Cod Civil)

2.5.2. Speță 2 – Timpul legal al concepțiunii. Stabilire paternitate și pensie de întreținere (Noul Cod Civil)

Capitolul 3 Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice

3.1. Noțiunea, regulile și criteriile de determinare a conținutului capacității de folosință
3.2. Îngrădirile capacității de folosință

Capitolul 4 Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice
4.1. Data încetării capacității de folosință
4.2. Ipoteze privind stabilirea datei morții
4.3. Disparitia. Incertitudinea asupra existenței persoanei

4.3.1. Declararea morții precedată de declararea dispariției
4.3.2. Declararea morții neprecedată de declararea dispariție

4.3.3. Procedura declarării dispariției

4.3.3.1. Speta 3 – Procedura declarării dispariției (Vechiul Cod Civil)

4.3.3.2. Speta 4 – Procedura declarării dispariției (Noul Cod Civil)

4.4. Declararea judecătorească a morții: noțiune, justificare și reglementare
4.4.1. Despre conceptul de declarare judecătorească a morții

4.4.2. Cazurile de declarare judecătorească a morții

4.4.3. Procedura declarării judecătorești a morții

4.4.3.1. Speta 5 – Declararea Judecătorească a Morții (Vechiul Cod Civil)

4.4.3.2. Speta 6 – Declararea Judecătorească a Morții (Noul Cod Civil) 4.4.4. Stabilirea datei morții în hotărârea declarativă de moarte

4.4.4.1. Speta 7 – Stabilirea morții în hotărârea declarativă de moarte
4.4.5. Rectificarea datei morții

4.4.5.1. Speta 8 – Rectificarea datei mortii
4.4.6. Efectele hotărârii declarative de moarte
4.4.7. Anularea hotărârii declarative de moarte

4.4.7.1. Speta 9 – Anularea hotărârii de declarare a morții

4.4.8. Comorienții

4.4.8.1. Speță 8 – Comorienții. Incidența art. 21 din D. 31/1954.

Concluzii

Bibliografie

Lista abrevierilor

Alin. – alineatul

Art. – articolul

C.Civ. – Cod Civil

C.Civ. de la 1864 – Codul Civil de la 1864

C. Pen. – Codul penal

C.Pr.Civ. – Cod Procedura Civilă

C.Fam – Codul Familiei

C.E.D.O – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

H.G. – Hotărârea Guvernului

I.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

Lit. – litera

O.G. – Ordonanța Guvernului

Pag. – pagina

Pct. – punctul

Introducere

Elaborarea prezentei licențe s-a făcut pe baza noului Cod civil (Legea nr. 287/2009 publicată în M.O. Partea I, nr. 511/24 iulie 2009 modificat și completat prin Legea nr. 71/2011 publicată în M.O., Partea I, nr. 409/10 iunie 2011).

Lucrarea prezintă în sinteză esențialul din normele juridice ale legii civile, din cursurile de drept civil mai valoroase ale literaturii noastre juridice, ca și din contribuțiile remarcabile ale practicii judiciare.

Capacitatea juridică a persoanei fizice este o instituție destul de complexă a dreptului civil, ea având legături complexe cu celelalte ramuri de drept. Tratată în diferite lucrări de specialitate, aceasta a prezentat mereu un interes pentru studiu, mai ales în cercul doctrinarilor.

Pe când capacitatea de folosință civilă reprezintă aptitudinea generală și abstractă a ființei umane, constând în drepturi și obligații, dobândindu-se de la data nașterii și uneori încă de la concepțiune, capacitatea de exercițiu se acordă în considerarea discernămîntului care se formează treptat și presupune facultatea persoanei fizice de a-și realiza drepturile și de a îndeplini obligații civile prin încheierea de acte juridice prevăzute de legea civilă.

Actualitatea temei analizată prezintă importanță atât sub aspectul cuantumului de drepturi pe care persoana fizică le are, cât a obligațiilor acesteia. Atunci când se pune în discuție problema succesiunilor, capacitatea juridică a individului este pusă în prim plan, pentru că doar o persoană fizică cu o capacitate juridică deplină va fi în stare să moștenească atât activul, cât și pasivul succesoral.

De altfel, în situația emancipării, iarăși fac trimitere la dispozițiile Codului Civil cu privire la capacitatea juridică a persoanei fizice, întrucât vorbim despre atribuirea capacității juridice depline unei persoane care a atins vârsta stabilită de legiuitor. O serie de alte instituții ale Codului Civil fac trimitere la capacitatea juridică a persoanei fizice, atunci când reglementează o anumită situație, de unde putem deduce actualitatea temei pusă în discuție.

Este destul de important a delimita și stabili caracterul capacității juridice a persoanei fizice, fie că este capacitate de folosință, fie de exercițiu. În funcție de categoria capacității juridice, individul ca titular de drepturi și obligații, fie va putea, fie nu va putea să încheie acte juridice sau să participe la diverse raporturi juridice civile, „fie pot încheia singure doar anumite acte juridice civile, fie pot încheia unele acte juridice cu încuviințarea ocrotitorului legal, iar altele și cu autorizarea anumitor organisme protectoare, fie pot încheia singure orice acte juridice civile permise de legislația în vigoare la un moment dat”.

În primul capitol sunt puse în dezbatere aspecte generale cu privire la capacitatea de folosință a persoanei fizice, fiind date mai multe definiții, atât legale, cât și doctrinare ale acestei instituții, se studiază aspectele comune și generale ale persoanei fizice în baza principiilor statuate.

Capitolul al doilea tratează tema capacității de folosință a persoanei fizice. Astfel se pun în discuție aspecte referitoare la momentul dobândirii capacității de folosință (nașterea), eventuale îngrădiri ale acesteia. De asemenea se studiază, sub aspect comparat, elementele constitutive ale capacității de folosință a persoanei fizice, excepțiile dobândirii capacității de folosință si consacrarea legală a excepției, condițiile aplicării acesteia precum și timpul legal al concepțiunii.

Cel de-al treilea capitol analizează capacitatea de exercițiu a persoanei fizice ca parte integrantă a capacității juridice, fiind puse în discuție aspecte referitoare regulile și criteriile de determinare a capacității de folosință. Nu în ultimul rând, se analizează îngrădirile capacității de exercițiu a persoanei fizice, însoțită de unele aspecte din practica judecătorească ce țin de domeniul capacității de exercițiu a persoanei fizice.

Ultimul capitol al temei abordate analizează încetarea capacității de folosință a persoanei fizice sub aspectul stabilirii datei încetării și a ipotezelor privind stabilirea datei morții. De asemenea am urmărit aspectele privind procedura declarării dispariției persoanei și a declarării judecătorească a morții acesteia, precum și stabilirea datei morții în hotărârea declarativă de moarte, efectele hotărârii declarative de moarte, rectificarea datei morții și anularea hotărârii declarative de moarte.

De asemenea în cadrul subtemelor abordate sunt trecute în revistă câteva aspecte din practica instanțelor judecătorești cu privire la capacitatea de folosință a persoanei fizice.

Capitolul 1 Capacitatea de folosință a persoanei fizice

Dacă dreptul este expresia juridică a vieții organizate, dacă oamenii intră intre ei în cele mai felurite legături, dacă cele mai importante legături din diferitele domenii ale vieții sunt dirijate de reguli preluate de drept și transformate în norme juridice, dacă normele juridice stabilesc comportamentul oamenilor, se desprinde cu usurință concluzia că dreptul, în general și dreptul civil, în special au drept destinatar ca subiect omul privit individual (ca persoană fizică) sau în colectiv (ca persoană juridică).

Conceptul de persoană, îndeosebi cel de persoană fizică, a reprezentat și reprezintă în drept unul dintre elementele fundamentale pe temeiul căruia s-a construit universul juridic. Importanța deosebită a acestui concept este relevată și de faptul că în majoritatea lucrărilor antice despre drept, principala problemă examinată și prezentată a fost cea a persoanelor. Lucru de altfel firesc după părerea mea, întrucât tot ceea ce înseamnă drept, indiferent de ramură, are legătură cu una dintre cele două mari concepte de persoană: fizică sau juridică. Drept urmare, putem afirma, fără niciun fel de reținere, faptul că orice construcție juridică este de neconceput fără prezența persoanei.

Capacitatea de folosință îl definește pe individ ca persoană fizică prin putință generală și abstractă de a dobandi drepturi și obligații, iar capacitatea de exercitiu îl prezintă în ipostaza în care acționează singur si neingrădit prin încheierea de acte juridice proprii, ori în ipoteza in care acționează singur prin acte juridice proprii dar care, în privința celor mai importante dintre ele, sunt supuse încuviințării prealabile din partea reprezentantului legal, sau, într-o ultimă ipoteză când dobândește drepturi și își asuma obligații – nu singur – ci prin reprezentantul legal.

Doar persoanele pot apărea ca subiecte de drept. Nici o altă entitate, indiferent de natura ei, în afara persoanelor fizice sau juridice, nu poate avea ca atare drepturi.

Nici un grup de persoane, indiferent de importanta sau de coeziunea sa internă sau de elementele distinctive față de alte grupuri, nu poate fi titular de drepturi, ci doar dacă dreptul obiectiv ii recunoaște calitatea de persoană în sens juridic. Un grup fără personalitate poate avea interese, nu drepturi.

Este un motiv pentru care o minoritate, de orice natură, nu are, ca minoritate, drepturi; doar persoanele în sens juridic ce constituie minoritatea au drepturi, atâta vreme cât aceasta nu a dobândit personalitate juridică.

Pornind de la aceste idei, voi analiza capacitatea de a avea drepturi și, corelativ, obligații (capacitatea de folosință), văzând care sunt caracteristicile acesteia în cazul persoanelor fizice și capacitatea de a exercita aceste drepturi și de a-și asuma obligații (capacitate de exercițiu).

Noțiune

Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi și obligații civile, ceea ce constituie o condiție necesară pentru a fi participantă la diferite raporturi juridice.

Capacitatea de folosință este recunoscută în egală măsură pentru toate persoanele fizice fără nicio discriminare. Totuși, în anumite cazuri și în condițiile stabilite de lege, persoana fizică poate fi îngrădită în capacitatea sa de folosință.

Capacitatea de folosință începe la data nașterii persoanei fizice, care se dovedește cu certificatul de naștere și încetează odată cu moartea acesteia. Decesul se dovedește cu certificatul de deces sau prin hotărîrea instanței de judecată de declarare a morții persoanei fizice care produce aceleași consecințe juridice ca și decesul fizic constatat. De la regula enunțată mai sus există o abatere, conform căreia copilului i se recunoaște dreptul la moștenire din momentul concepției, dar cu condiția că se naște viu.

Conform legislației civile în vigoare – îndeosebi Codul civil și Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, în definirea capacității de folosință a persoanei fizice este obligatorie reținerea a trei elemente esențiale: capacitatea de folosință a persoanei fizice este o parte a capacității civile a omului; ea constă în aptitudinea omului de a avea drepturi și obligații; aceste drepturi și obligații sunt civile, iar nu drepturi și obligații în general, ceea ce rezultă din art. 26 și 34 din Codul civil, care recunosc persoanei fizice și persoanei juridice drepturile subiective civile, iar nu orice drepturi.

Pe aceste premise, definim capacitatea de folosință a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi și obligații civile.

Altfel spus, capacitatea de folosință reprezintă un aspect al capacității civile constând în aptitudinea generală și abstractă a oricărei persoane fizice sau juridice de a dobândi drepturi subiective și de a-și asuma obligații, adică de a deveni subiect de drept în cadrul unor raporturi juridice concrete.

Constând în aptitudinea omului de a fi titular purtător de drepturi și obligații civile, capacitatea de folosință exprimă însăși esența calității omului de a fi subiect individual de drept civil.

Capacitatea de folosință a persoanei juridice se deosebește de cea a persoanei fizice prin acea că este una specială (și nu una generală și egală ca în cazul persoanei fizice), și revine titularului de la data dobândirii personalității juridice. Capacitatea de folosință depinde de scopul persoanei juridice. Astfel, din interpretarea art. 60 alin 2 C. Civ., capacitatea de folosință a persoanei juridice va fi similară celei persoane fizice numai dacă persoana juridică este cu scop lucrativ. Per a contrario capacitatea de folosință a persoanei juridice va fi una specială doar în cazul persoanei juridice cu scop nelucrativ. Capacitatea de folosință a persoanei juridice începe în principiu în momentul înființării ei și durează până la încetarea existenței sale.

Caracterele juridice ale capacității de folosință

Fiind parte a capacității juridice a persoanei fizice, capacitatea de folosință are trăsăturile acesteia și anume: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, egalitatea și universalitatea.

Legalitatea capacității de folosință a persoanei fizice constă în însușirea acestei capacități de a nu putea fi reglementată decât prin lege, sub toate aspectele sale: instituire, început, conținut, încetare. Capacitatea de folosință ține exclusiv de domeniul legii, este creația legii, iar nu de domeniul voinței individuale.

Recunoașterea capacității de folosință a persoanei fizice este realizată prin dispozițiile legale:

– art. 28 alin. (1) Codul civil („Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”);

– art. 31 din Codul civil („Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile.”);

– art. 15 alin. (1) din Constituție („Cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”);

– art. 6 din Declarația universală a drepturilor omului și art. 16 din Pactul privind drepturile civile și politice recunosc „personalitatea juridică a fiecărui om”.

Capacitatea de folosință este recunoscută fiecărui om prin simplul fapt că este om, cu facultatea generală și abstractă de a fi titularul oricărui drept și de a-și asuma orice obligație, fără ca legea sau interpretarea acesteia să poată face distincție între persoane în raport de rasă, sex, religie, naționalitate, origine etnică, limbă, opinie, apartenență politică, avere, origine socială sau de orice alt criteriu de natura acestora.

Generalitatea capacității de folosință a persoanei fizice evidențiază însușirea acestei capacități de a fi „aptitudinea persoanei de a avea toate drepturi și obligații civile” așa cum rezultă din prevederile art. 34 Codul civil. Această capacitate privește toate drepturile și obligațiile civile (de vreme ce nu menționează expres unele sau altele) care sunt recunoscute persoanelor fizice în scopul de a se satisface interesele personale, materiale și culturale, potrivit legii și regulilor de conviețuire socială. Nimeni nu poate fi lipsit în totalitate de capacitatea de folosință, neputându-se ridica niciunei ființe umane calitatea de subiect de drept.

Inalienabilitatea capacității de folosință a persoanei fizice este expres prevăzut în art. 29 alin. (2) din Codul civil potrivit căruia nicio persoană „nu poate renunța nici în tot, nici în parte la capacitatea de folosință.”

Nimeni nu poate renunța la calitatea sa de subiect de drept. Persoana poate dispune de drepturile sale, dar nu-și poate înstrăina însăși aptitudinea de a fi titulară de drepturi și obligații civile. Capacitatea de folosință este o însușire esențială și inerentă a ființei umane. Dacă titularul capacității de folosință nu poate renunța la aceasta, a fortiori o altă persoană nu poate dispune în locul său de capacitatea de folosință.

Principiul intangibilității capacității de folosință a persoanei fizice este consacrat de art. 29 (1) din Codul civil în sensul că„nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege” precum și în art. 16 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice ale omului.

Capacitatea de folosință poate fi, însă, îngrădită sau restrânsă în ce privește aptitudinea de a avea anumite drepturi, doar în condiții foarte stricte. Derogările de la caracterul enunțat sunt numite generic „incapacități de folosință”. Motivele pentru care dreptul obiectiv instituie astfel de restricții sunt diverse și nu întotdeauna justificate.

Egalitatea capacității de folosință a persoanei fizice este un reflex al principiului egalității în drepturi. Codul civil consacră acest caracter în art. 30 și dispune că „Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opiniile, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, nu au nici o influență asupra capacității civile.”

Primul articol al Declarației Universale a Drepturilor Omului, proclamă „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi” iar în art. 7 că „toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul fără deosebire la o protecție egală a legii.”

Principiul nediscriminării este o formă a principiului egalității, iar enumerarea criteriilor ce nu pot constitui baza vreunei discriminări este exemplificativă, iar nu limitativă. De unde rezultă că „nici o împrejurare” nu poate justifica ideea că persoane aflate în aceeași situație vor avea o capacitate de folosință diferită, dar nu este exclus a se distinge între persoane aflate în situații diferite. Art. 26 al aceluiași Pact prevede că „toate persoanele sunt egale în fața legii.”

Caracterul universalității capacității de folosință a persoanei fizice constă în însușirea capacității de folosință de a fi recunoscută tuturor oamenilor. Codul civil dispune în acest sens în art. 28 alin. (1) „capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”, iar în art. 6 alin. (1) prevede că „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință”. Potrivit art. 6 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, „fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică, oriunde s-ar afla.”

Universalitatea capacității de folosință exprimă ideea că toți oamenii au această capacitate indiferent de timpul și locul unde se află.

Capitolul 2 Viața. Începutul capacității de folosință a persoanei fizice

2.1. Preliminarii

Existența persoanei fizice presupune corpul uman și viața umană. Așadar, existența persoanei este condiționată de datele biologice pe care dreptul le are în vedere, dacă nu în totalitate, măcar în parte. Dreptul nu definește viața, dar o sesizează prin două evenimente biologice: nașterea și moartea. Acestea, raportate la viață, repezintă alfa și omega, adică începutul și sfârșitul.

Personalitatea juridică cuprinde atât capacitatea de folosință cât și capacitatea de exercițiu. Ea este o capacitate de ramură, adică aparținătoare dreptului civil. Această poziție îi este dată de relația dreptului civil cu alte ramuri de drept.

În conformitate cu disp. art. 34 din Codul Civil “capacitatea de folosință este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații civile”. În ceea ce privește durata acestei capacități, ea începe de la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea ei. Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă acesta se naște viu.

2.2. Nașterea. Dobândirea capacității de folosință a persoanei fizice

Odată cu tăierea cordonului ombilical pe scena juridică apare un nou individ. Copilul, până atunci pars viscerum, devine o persoană distinctă.

Fiecare om dobândește prin nașterea sa capacitate de folosință, astfel devenind subiect de drept de la naștere până la moarte, aceasta fiind durata juridică normală. Totuși, prevederile disp. art. 35 Cod Civil funcționează atât în sensul unei excluderi, cât și în sensul unei extensii a obținerii capacității de folosință. Într-adevăr nașterea nu este întotdeauna o condiție suficientă, este de asemenea necesar ca copilul să se nască viu. Altminteri, obținerea capacității de folosință este exclusă. Invers, nașterea nu este întotdeauna necesară pentru dobândirea capacității de folosință, cel puțin parțială și condiționată (cazul copilului conceput, ale cărui drepturi vor fi consilidate în momentul în care acesta se naște viu).

Altfel spus, pentru a dobândi capacitatea de folosință copilul trebuie să se nască viu. Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă reglementează procedura întocmirii actului de naștere și impune obligații privind declarația de naștere. Actele de stare civilă se întocmesc în interesul statului și al persoanei și servesc la cunoasterea numărului și structurii populației, a situației demografice, la apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

2.3. Excepția dobândirii capacității de folosință si consacrarea legală a excepției

În consecință, capacitatea de folosință a persoanelor fizice începe în principiu, la nașterea acestora.

În ce privește însă dobândirea de drepturi (dar nu și asumarea de obligații) capacitatea de folosință începe chiar de la concepția persoanei fizice, în condiția ca ea să se nască vie. Această excepție este reglementată de art. 36 Codul civil care dispune: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”.

De asemenea, art. 957 C. civ. dispune: „O persoană poate moșteni dacă există în momentul deschiderii succesiunii.” Dispozițiile art. 6, si 20 sunt aplicabile. Astfel leguitorul considerând că copilul care nu este conceput este incapabil de a succede, admite per a contrario că, dacă el este conceput înaintea morții autorului său, va putea totuși să îl moștenească.

2.4. Condițiile aplicării excepției

În consecință, noul Cod civil recunoaște drepturile copilului încă de la concepțiune cu condiția să se nască viu. Soluția este echitabilă, căci altfel ar însemna că în situația în care tatăl ar deceda înainte de nașterea copilului său, acesta din urmă ar fi să nu se mai poată bucura de moștenire, urmând la succesiune celelalte rude mai îndepărtate. Dacă însă copilul se naște viu și moare imediat, el îl moștenește pe tatăl său și va transmite mai departe succesorilor în drept toată moștenirea. În alte cuvinte, copilului îi este suficient să fie conceput în momentul donației sau să fie conceput la data decesului testatorului pentru a fi capabil să primească prin acte între vii și, respectiv, prin testament.

Pentru ca reglementarea analizată să se poată aplica, trebuie întrunite cumulativ două condiții:

să fie vorba de dobândirea de către copil a unor drepturi și nu de asumarea unor obligații;

copilul să se nască viu; legea nu cere ca el să fie și viabil.

Prima condiție a antrenat unele controverse deoarece atunci când ar fi vorba despre culegerea unei moșteniri, s-ar încălca prencipiul caracterului universal al transmisiunii succesorale legale. Într-adevăr , o moștenire cuprinde o universalitate de bunuri, de drepturi și obligații; or copilul numai conceput ar trebui să primească nu numai drepturi dar și obligații din această universalitate. Această aparentă contradicție se rezolvă având în vedere că copilul dobândește dreptul, iar nu obligația de a moșteni.

A doua condiție presupune copilul să se nască viu. Aceasta înseamnă că este suficient ca el să trăiască și numai câteva clipe. Copilul este considerat că s-a născut viu dacă a respirat măcar o dată. Această condiție mai presupune că un copil născut mort nu a dobândit niciodată capacitatea de folosință anticipată.

2.5. Timpul legal al concepțiunii

Momentul dobândirii capacității de folosință anticipată este momentul concepției copilului. Dispozițiile art. 36 Cod Civil privind recunoașterea capacității de folosință în favoarea copilului conceput, trebuie coroborate cu prevederile art. 412 Codul civil, care reglementează „timpul legal al concepțiunii”, astfel: „timpul cuprins între a treisuta zi și a sutaoptzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi.”

După cum rezultă din cele de mai sus, excepția dobândirii cu anticipație a capacității de folosință indică drept dată a acestei dobândiri data concepțiunii.

Cum această dată nu poate fi stabilită post factum cu exactitate, legiuitorul a instituit prezumția timpului legal al concepțiunii.

Din redactarea art. 412 Codul civil rezultă că textul instituie două prezumții:

– prezumția celei mai lungi gestații (de 300 de zile) și celei mai scurte gestații (de 180 de zile) – prezumția absolută (iuris et de iure);

– prezumția că era posibilă concepțiunea copilului în oricare dintre zilele intervalului cuprins între a 300-a și a 180-a zi dinaintea nașterii – prezumție relativă (iuris tantum).

2.5.1. Speță 1 – Timpul legal al concepțiunii. Stabilirea filiației față de tată. Stabilire paternitate (Vechiul Cod Civil)

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței, reclamantele P.P., P.N. si P.C., în contradictoriu cu pârâtele S.P., T.L. și D.T., au solicitat stabilirea paternității reclamantelor, în sensul ca acestea sunt fiicele numitului S.V., decedat pe data de 08.01.1997.

În motivarea acțiunii, se arată că, în fapt, reclamanta P.P. este născută pe data de 09.07.1991, P.N. este născuta la data de 11.11.1992, iar P.C. este născuta la data de 09.04.1994 după cum reiese din certificatele de naștere anexate cauzei eliberate de Primăria localității T. ca urmare a promovării unei acțiuni având drept obiect înregistrare tardivă naștere. De asemenea din cuprinsul certificatelor de naștere se poate observa ca numele mamei este P.M., actualmente S.M., după cum rezulta din certificatul de căsătorie depus la dosar.

În fapt numiții S.M. si S.V., mama respectiv tatăl reclamantelor, au conviețuit ca soț si soție pentru o perioada îndelungată de timp, respectiv 8 ani de zile, începând cu anul 1990 si până la decesul numitului S.V. intervenit in anul 1997. Aceasta relație de conviețuire a dus de altfel la încheierea căsătoriei dintre cei doi in anul 1996, ulterior deci nașterii reclamantelor. Pe parcursul relației dintre ei, S.M. si S.V., au locuit si gospodărit împreuna cu bunicul patern – respectiv S.N. in locuința acestuia, împreuna cu reclamantele până in anul 1997 când a intervenit decesul numitului S.V.

În drept, au invocat dispozițiile art. 408 si urm. Cod civil, solicitând administrarea probelor cu înscrisuri, martori, interogatoriile pârâților.

Pârâtele T.L. și D.T. nu au formulat întâmpinare. Pârâta S.P. a formulat întâmpinare (f.36), solicitând respingerea acțiunii, cu motivarea că mama reclamantelor a mai avut și alte relații și aceasta a fost de mai multe ori despărțită de presupusul tată al reclamantelor. A arătat că apreciază necesară efectuarea unei expertize de identificare a profilelor ADN. Ulterior, printr-o nouă întâmpinare, a arătat că renunță proba cu expertiza ADN, arătând că solicită administrarea probei testimoniale.

Au fost administrate probele testimonială, proba cu înscrisuri și interogatoriu.

Analizând acțiunea civilă de față prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate și a apărărilor formulate, instanța reține următoarele:

La data promovării acțiunii, sub aspectul dreptului material, raporturile nepatrimoniale dintre părinții și copii lor minori sunt reglementate de Codul civil (Legea 287/2009), intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011. Potrivit art. 47 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a codului civil – „ Stabilirea filiației, tăgăduirea paternității sau orice altă acțiune privitoare la filiație este supusă dispozițiilor Codului civil și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea lui în vigoare.

Raportat la dispozițiile legale tranzitorii menționate anterior, urmează ca solicitările formulate de reclamantă în prezenta procedură să fie analizate în conformitate cu dispozițiile Codului familiei, aplicabil în cauză față de data nașterii reclamantelor.

Asupra fondului litigiului dedus judecății:

Paternitatea (filiația față de tată) constă în legătura juridică, bazata pe concepție, care există între tata și copil. Potrivit art. 56 Codul familiei – „filiația față de tată se stabilește, în afară de cazurile prevăzute în art. 53, prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească”, iar potrivit art. 59 alin. 1 Codul familiei – „acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului”. Conform art. 59 alin 3, „acțiunea aparținând copilului nu se prescrie în timpul vieții acestuia”.

Conflictele de paternitate apar atunci când tatăl este necunoscut sau atunci când tatăl juridic este diferit de tatăl biologic. În România, Codul Familiei a prevăzut două căi de stabilire a paternității: recunoașterea și stabilirea pe cale judecătorească.

Astfel, ori de câte ori tatăl nu-și recunoaște copilul, mama, ori în lipsa ei, reprezentantul legal, îl pot acționa în justiție, cerând ceea ce i se cuvine de drept copilului, dând curs principiilor care guvernează aceasta materie: principiul ocrotirii copilului, al stabilirii adevărului cu privire la paternitate, al egalității în drepturi dintre copilul din căsătorie și cel din afara ei.

Legea stabilește o prezumție de filiație față de pretinsul tată dacă se dovedește că acesta a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii. Astfel, potrivit art. 61 din Codul familiei, timpul legal de concepție este perioada cuprinsă între a trei sute și a o sută optzecea zi înainte de data nașterii copilului, socotită de la zi la zi.

Potrivit declarației martorilor incuviințați, defunctul S.V. a plecat în Banat pentru a munci și s-a întors după o vreme cu mama reclamantelor și cu primul lor copil. Arată că nu are nicio îndoială cu privire la paternitate, reclamantele fiind fiicele lui S.V., arătând că mama reclamantelor nu a avut relații cu alți bărbați și nu a fost despărțită de concubinul său de la venirea acestora din Banat.

Răspunzând întrebărilor cuprinse în interogatoriu, pârâtele S.P. și T.L. au recunoscut relația de concubinaj dintre mama reclamantelor și fiul său, S.V., recunoscând și faptul că acestea au făcut parte din familia sa până la decesul lui S.V., în anul 1997.

Din coroborarea probelor administrate, respectiv proba cu înscrisuri, testimonială și proba cu interogatoriu, instanța constată că a fost dovedită relația de concubinaj dintre mama reclamantelor și defunctul S.V., acestea trăind împreună, fără a fi despărțiți, mai mulți ani, începând din perioada de concepție a reclamantei P.P., prima născută dintre reclamante, până la decesul lui Virgil Simiz. Toți martorii, inclusiv cei propuși a fi audiați de către pârâtă, au apreciat că reclamantele sunt fiicele defunctului, întreaga comunitate cunoscând starea de fapt ce indica legătura de filiație dintre reclamante și defunctul Simiz Virgil, stare care a constat într-un comportament al defunctului față de fiecare dintre reclamante, recunoscându-le ca fiice, îngrijindu-se, după posibilități, de creșterea și educarea lor, iar acestea, potrivit cu vârsta, s-au comportat față de această persoană ca fiind părintele acestora, reclamantele fiind recunoscute de către societate și, când a fost cazul, de către autoritățile publice (înregistrarea tardivă a nașterii, stabilirea domiciliului, înscrierea la cursurile școlare), ca fiind fiicele persoanei despre care se pretinde că este părintele său, împrejurare în care prezumția de filiație față de prezumtivul tată operează.

Astfel, instanța apreciază că acțiunea este întemeiată, urmând să o admită și să constate că defunctul Simiz Virgil , născut în comuna Liești, jud. Galați, la 14.10.1960, având ca părinți pe Năstasă și Paraschiva, decedat la data de 08.01.1997 în comuna Liești, cu ultimul domiciliu în comuna Liești, este tatăl reclamantelor. Totodată instanța dispune efectuarea mențiunilor necesare în actul de naștere al reclamantelor.

2.5.2. Speță 2 – Timpul legal al concepțiunii. Stabilire paternitate și pensie de întreținere (Noul Cod Civil)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 27 decembrie 2012 reclamantul B.D. prin reprezentant legal B.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul O.V. constatarea faptului că minorul B.D. este fiul pârâtului; dispunerea ca serviciul de stare civilă competent să opereze cuvenita mențiune și obligarea pârâtului la plata unei pensii lunare de întreținere în favoarea minorului.

În motivarea actiunii, reclamanta a arătat că, începând cu anul 1995 între ea si pârât, s-a legat o frumoasă poveste de dragoste ce a durat peste 15 ani.

Datorita faptului că pârâtul este o persoană publică, relația dintre părti a fost intens mediatizată, iar acesta nu a încercat nicio clipă să ascundă relația sa cu reclamanta participând împreună la diferite evenimente mondene, mergând în excursii în străinătate.

În momentul în care reclamanta a rămas însărcinată pârâtul s-a bucurat, iar la nașterea copilului a organizat o mare petrecere, la care au participat mai multi prieteni apropriați.

Deși pârâtul și-a dorit copilul, acesta a amânat mereu momentul recunoașterii cu toate că la scurt timp după nașterea minorului, lui și reclamantei le-a achiziționat un autoturism și un apartament.

Relația de cuplu a început să se deterioreze, în momentul în care, reclamanta a început să insiste ca, pârâtul să-și asume paternitatea copilului. În momentul de față, pârâtul a devenit total indiferent față de reclamantă și copil, vizitele acestuia încetând practic în ultimele luni.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozitiile art.60, 61 si urm. din Codul Familiei, art.112 si 190 Cpc, art.47 din Legea 71/2011.

În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copie, cărțile de identitate ale părților, actele de identitate ale minorului și articole apărute în presă.

În sedinta publică din 19.04.2012 reclamanta a procedat la completarea cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat, exercitarea exclusivă a autorității părintești, stabilirea locuinței minorului la domiciliul reclamantei, stabilirea obligației de întreținere a pârâtului în favoarea minorului cu consecința stabilirii unei pensii în favoarea copilului pentru ultimii trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii completatoare s-a arătat că, interesul superior al copilului reclamă luarea unor astfel de măsuri ( înscrierea la școală, plecări în/din țară).

La înfățișarea din data de 17.05.2012, instanța a încuviințat pentru părți administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, interogatoriul pârâtului si expertiza medico-legală( test ADN). Cu toate că instanța a acordat două termene de judecată, pârâtul nu s-a prezentat la IML în vederea efectuării expertizei astfel cum a fost încuviințată.

În această situație, în condiții prevăzute de art. 138 Codul de procedură civilă s-au suplimentat probatoriile, fiind încuviințată pentru ambele părți proba testimonială.

Deși legal citat cu mențiunea ,,personal la interogatoriu”, pârâtul nu s-a prezentat în vederea administrării probei, și nici nu a formulat întâmpinare.

Având în vedere rolul activ al judecătorului în cadrul cauzelor cu minori și familie, instanța a solicitat și a obținut relații privind veniturile realizate de pârât.

Din declarația martorului audiat la cererea părții reclamante, a reieșit faptul că relația dintre părți a început cu aproximativ 15 ani în urmă, pârâtul dorind chiar la un moment dat să-și întemeieze o altă familie cu reclamanta. A mai razultat faptul că pârâtul obișnuia frecvent să-și petreacă nopțile la reclamantă, iar la momentul în care, aceasta a rămas însărcinată acesta s-a comportat ca un viitor tată fericit. A precizat martorul că recunoașterea paternității de către pârât, nu s-a făcut, întrucât acesta din urma se temea de un scandal public.

După nașterea copilului, pârâtul a făcut cadou reclamantei un apartament, contribuind cu diverse sume de bani la îngrijirea și creșterea copilului. Relația dintre părți s-a încheiat, din luna august, pârâtul nu a mai manifestat practic niciun interes față de copilul său și al reclamantei.

Analizând cererile și materialul probator administrat în cauză, instanța retine că, relatia dintre părti a început în urmă cu 15 ani, cei doi fiind cunoscuți în societate ca un cuplu. Pârâtul, își petrecea frecvent nopțile la reclamantă, aceasta rămânând însărcinată în cele din urmă, fapt care l-a bucurat pe pârât.Acesta, a cumpărat un apartament reclamantei, contribuind ulterior cu sume considerabile de bani la creșterea și educarea minorului.

Ulterior momentului promovării prezentei acțiuni de către reclamantă pârâtul s-a retras practic din viața acesteia și a copilului, după ce anterior, promisese că-i va rezolva pe cale administrativă problemele legate de paternitatea copilului.

Fata de cele retinute si în baza art. 60, 61, 86, 94 Cod Familiei, va fi admisă în parte acțiunea așa cum a fost completată, urmând a fi respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere pe ultimii trei ani anteriori introducerii prezentei cereri.

Procedând în acest mod instanța are în vedere probele administrate în cauză, lipsa nejustificată a pârâtului de la administrarea interogatoriului, echivalând cu o recunoaștere a pretențiilor reclamantei în conditiile prevazute de art.225 Codul de procedură civilă, instanța urmând a face aplicațiunea respectivului text de lege.

Depoziția martorului audiat alături de faptul că, pârâtul a refuzat să se prezinte la termenul stabilit în vederea efectuării testului ADN, conduc la concluzia ca, acțiunea reclamantei este întemeiată, respectivul fiind fără dubiul tatăl copilului.

Privitor la pensia de întreținere reclamanta nu a făcut dovada faptului că a fost împiedicată de pârât să promoveze o acțiune civilă în justiție, simpla rugăminte a acestuia ( așa acum rezultă din depoziția martorului ) neavând relevanță.

Mai mult, atât reclamanta cât și martorul arată că, minorul a fost întreținut de o manieră corespunzătoare, până în momentul în care, aceasta a promovat prezenta acțiune în stabilirea paternității.

Cererea privind stabilirea domiciliului copilului la mamă, precum și exercitarea autorității părintești numai de către aceasta, apar ca fiind justificate în primul rând datorită atitudinii pasive pe care a demonstrat-o pârâtul pe parcursul procesului, nemanifestând interes fata de copilul său, iar în al doilea rând, este în interesul amândurora sa poată să poată părăsi țara când doresc, mama fiind cetățean străin.

Față de cele expuse instanța a admis în parte acțiunea privind pe B.D. prin reprezentant legal B.V. în contradictoriu cu pârâtul O.V. și în consecință: constată că pârâtul este tatăl minorului B.D. , serviciul de stare civilă competent va opera cuvenita mențiune în certificatul de naștere al copilului; stabilește la reclamantă domiciliul minorului, urmând ca exercitarea autorității părintești să se facă numai de către aceasta.

Capitolul 3 Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice

3.1. Noțiunea, regulile și criteriile de determinare a conținutului capacității de folosință

Definiția și generalitatea capacității de folosință care rezultă din dispozițiile art. 34 Codul civil: „capacitatea de folosință este aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile”, exprimă, sintetic, conținutul capacității de folosință a persoanei fizice.

În doctrină se admite constant că toate drepturile și obligațiile civile ale omului dau conținut capacității de folosință.

Persoana fizică acționează, în toate raporturile civile, în temeiul capacității sale de folosință în cadrul căreia întâlnim: capacitatea de a contracta, capacitatea de a dispune cu titlu gratuit, capacitatea de a primi cu titlu gratuit, capacitatea de a răspunde, capacitatea succesorală

În conținutul capacității de folosință a omului, în principiu, intră toate categoriile de drepturi și obligații civile, cu excepția drepturilor civile interzise prin îngrădirile capacității de folosință, prevăzute expres de lege. Doar persoanele fizice și juridice pot apărea ca subiect de drept.

Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice constă tocmai în aptitudinea omului de a avea toate drepturile și obligațiile civile.

Acest conținut cuprinde două laturi:

– latura activă – aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile;

– latura pasivă – aptitudinea persoanei fizice de a-și asuma obligații civile.

3.2. Îngrădirile capacității de folosință

Îngrădirile capacității de folosință, din punct de vedere juridic, nu sunt altceva decât incapacități de drept civil și ele vor fi disociate de incapacitățile din alte ramuri de drept, care nu au relevanță juridică pentru materia dreptului civil.

Îngrădirile capacității de folosință pot fi grupate în raport de finalitatea lor în două categorii: îngrădiri sau incapacități cu caracter de sancțiune sau de măsuri de siguranță și îngrădiri sau incapacități cu caracter de măsuri de protecție a persoanei fizice. După finalitatea lor, incapacitățile de drept civil pot fi clasificare în două categorii: incapacități cu caracter de sancțiune și incapacități cu caracter de măsuri de protecție sau de ocrotire a persoanei fizice.

Incapacități cu caracter de sancțiune

Această categorie de incapacități civile cuprinde: îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală și îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă.

Din categoria îngrădirilor cu caracter de pedeapsă penală fac parte:

– pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi;

– pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.

Potrivit art. 53 din Codul penal: „Pedepsele sunt principale, complementare și accesorii”.

1) Pedepsele principale sunt: detențiunea pe viață; închisoarea de la 15 zile la 30 de ani; amendă de la 100 lei la 50.000 lei.

2) Pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; degradarea militară.

3) Pedeapsa accesorie este interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.

Potrivit art. 64 C. pen.: „Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice:

b) dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;

d) drepturile părintești;

e) dreptul de a fi tutore și curator.”

Îngrădirile cu caracter de pedeapsă civilă cuprind, în primul rând, decăderea din exercițiul drepturilor părintești, în condițiile art. 508 din Codul civil: „(1) …dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool și stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.” Decăderea din exercițiul drepturilor părintești este totală și se întinde asupra tuturor copiilor născuți la data pronunțării hotărârii. Cu toate acestea, instanța poate dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părintești, or la anumiți copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creșterea, educarea, învățarea și pregătirea profesională a copiilor.

Potrivit art. 958 C. civ., sunt nedemni de a succede și prin urmare excluși de la succesiune moștenitorul legal (și descendenții săi care ar veni la succesiunea prin reprezentare), vinovat de o culpă gravă față de defunct sau față de memoria acestuia.

Nedemnitatea este de două feluri: de drept și judiciară.

Dispozițiile aceluiași din urmă articol stabilește că „este de drept nedemnă de a moșteni:

a. persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea;

b. persoana condamnată penal pentru săvârșirea înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un act succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului”.

În continuare, Codul Civil prevede că „poate fi declarată nedemnă de a moșteni:

a. persoana condamnată penal pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;

b. persoana care cu rea-credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;

c. persoana care, prin dol sau violență, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul”.

Îngrădiri cu caracter de protecție sau ocrotire

Prevederile art. 990 C. Civ. reglementează incapacitățile speciale astfel „(1) Sunt lovite de nulitate relativă liberalitățile făcute medicilor, farmaciștilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului”.

Capitolul 4 Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice

4.1. Data încetării capacității de folosință

Sfârșitul capacității de folosință este fixat în momentul morții, care după cum spune Malraux schimbă poate viața în destin, dar face parte din corpul uman. Moartea este un fapt material (care se recunoaște ușor prin oprirea respirației) și un fapt juridic care marchează încetarea calității de subiect de drept.

Nici Noul Cod Civil și nici Codul Civil de la 1864, nu dau o definiție juridică a morții. Desigur, ar fi riscant să se impună o definiție legală rigidă asupra unei probleme care nu poate fi rezolvată decât printr-un diagnoostic individual și pentru care criteriile sunt repuse în discuție datorită progreselor științei. De aceea, astăzi, moartea nu mai înseamnă în mod obligatoriu trecerea brutală de la o stare la alta.

Declararea decesului, de obicei, se face de către un apropiat al defunctului la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau la primăria în raza căreia a avut loc decesul. Legea nr. 119/1996 stabilește că sunt obligați să facă această declarație membrii familiei decedatului sau, în lipsa acestora, colocatarii, vecinii, medicul. Declarantul trebuie să depună actul de identitate al decedatului, documentul de evidență militară, dacă este cazul, și certificatul medical constatator al decesului.

Termenul de declarare a decesului este de trei zile de la data încetării din viață a persoanei. Dacă moartea a survenit în urma unei sinucideri, a unui accident sau a altor cauze violente ori în cazul găsirii unui cadavru, declarația de deces trebuie făcută în termen de 48 de ore.

În cazul cadavrului găsit și neidentificat, se va proceda la întocmirea actului de deces cu mențiunea “cadavru neindentificat”. La baza acestui act trebuie să stea un proces verbal întocmit de medic, din care să rezulte vârsta, sexul, locul unde a fost găsit cadavrul, data și cauza decesului.

4.2. Ipoteze privind stabilirea datei morții

Capacitatea de folosință a persoanei fizice încetează odată cu moartea fizic constatată a persoanei sau la data stabilită ca fiind aceea a morții sale printr-o hotărâre judecătorească definitivă de declarare a morții prezumate.

În cazul morții fizic constatată, stabilirea datei morții nu ridică probleme deosebite, aceasta rezultând fie din actul constatator al morții, fie din declarația persoanei care anunță decesul la starea civilă. Moartea fizic constatată constituie ipoteza obișnuită de încetare a capacității de folosință a persoanei fizice. Data morții este data trecută în actul de deces (act de stare civilă) la rubrica anume prevăzută („data decesului”), iar dovada acesteia se face cu ajutorul certificatului de deces, eliberat după întocmirea și în conformitate cu actul de deces. Completarea acestei rubrici se face de către ofițerul de stare, civilă potrivit legii. Întocmirea actului de deces se face la serviciul public comunitar local de evidența persoanelor în a cărui rază administrativ-teritorială s-a produs decesul, pe baza certificatului medical constatator al decesului și declarației făcute de către membrii familiei decedatului, iar, în lipsa acestora, de către colocatari, vecini, administratorul imobilului, medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul. Legea prevede termene scurte pentru declararea decesului unei persoane și ia măsuri pentru verificarea suspiciunilor ce ar putea să apară. Astfel, declararea decesului se face, de regulă, în termen de 3 zile de la data încetării din viață a persoanei (termenul cuprinde atât ziua în care s-a produs decesul, cât și ziua în care se face declarația). Prin excepție, în situația în care decesul se datorează unei sinucideri sau unor cauze violente, precum și în cazul găsirii unui cadavru, declararea se face în 48 de ore din momentul decesului sau al găsirii cadavrului, iar pentru întocmirea actului de deces este necesară și dovada eliberată de poliție sau de parchet, din care să rezulte că una din aceste autorități a fost sesizată despre deces. În situația în care, din orice motiv, decesul nu a fost declarat în termen (3 zile sau 48 de ore), pentru întocmirea actului de deces este necesară aprobarea parchetului. Certificatul medical constatator al decesului, în care se consemnează și data morții , se întocmește și se semnează de către medicul care a făcut constatarea. În situația în care decesul s-a produs pe o navă/aeronavă și nu există medic la bord, constatarea decesului se va face în primul port/aeroport de escală. Dacă durata călătoriei navei până la primul port de escală este mai mare de 24 de ore, constatarea decesului se face de către comandant, împreuna cu consiliul de bord, și se consemnează în jurnalul de bord. Pentru înregistrarea unui cadavru neidentificat este necesar și procesul-verbal întocmit de medic, care va cuprinde vârsta, sexul, locul unde a fost găsit cadavrul, data și cauza decesului. Data decesului consemnată în certificatul medical constatator va fi trecută de ofițerul de stare civilă, la rubrica „data decesului” din actul de deces pe care îl întocmește.

În practică, există și situații în care nu se poate constata în mod direct moartea unei persoane și deci nu se poate elibera certificat de deces. Există însă serioase motive să se creadă că acea persoană nu mai este în viață ( de pildă un incendiu care a mistuit un imobil unde locuia o persoană care nu a mai apărut, dar nici cadavrul nu a fost găsit). Sunt apoi situații în care existența unei persoane, față de care nimeni nu contestă că s-a născut, devine incertă (de exemplu o persoană lipsește un timp îndelungat, fără a mai da niciun semn de viață).

Asemenea împreurări amânate sine die aduc prejudicii celor apropiați, dar deopotrivă și terților; succesiunea nu mai poate fi deschisă, soțul rămas nu se poate recăsători, ocrotirea minorilor este afectată, creditorii nu își mai pot satisface creanțele etc. De aceea se impune clarificarea situației celui dispărut prin declararea judecătorească a morții.

În această ipoteză data morții este preluată de ofițerul de stare civilă din hotărârea judecătorească declarativă de moarte.

4.3. Disparitia. Incertitudinea asupra existenței persoanei

Între viață și moarte există o serie de situații care țin de îndoială și de non-prezență și care se pot transa printr-o hotărâre udecătorească declarativă de moarte. Astfel prevederile art. 49, art 50 și art. 53, art. 178 și art. 181 din Noul Cod Civil fac referire la persoana dispărută, însă doar în contextul declarării judecătorești a morții.

În această materie, anetrior abrogării Cărții I – Despre persoane, Codul civil de la 1864 opera cu noțiunea de absent, iar doctrina a adăugat noțiunile de dispărut și cei care nu sunt prezenți. Absentul era acela care a plecat de la domiciliu și care nu dă nicio știre, nu se poate spune nici dacă trăiește, nici dacă a murit, deci existența lui este incertă. Persoana care nu este prezentă este aceea care lipsește de la domiciliul său pur si simplu; chiar dacă este plecată de mult timp, se știe de existența ei.

Persoana dispărută este aceea al cărei deces poate fi considerat absolut și sigur, doar că nimeni nu a văzut-o murind; dar din împrejurări este imposibil să fi supraviețuit. De altfel, persoana dispărută este considerată a fi în viață atât timp cât nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă ( definitivă și irevocabilă potrivit Codului Civil de la 1864). Această prezumție legală este importantă, deoarece cel dispărut păstrează intactă capacitatea de folosință și de exercițiu; aceasta din urmă nefiind afectată cât timp perioada de dispariție nu este țărmuită în timp.

4.3.1. Declararea morții precedată de declararea dispariției

Reglementarea acestei ipoteze este prevăzută în art. 16 din Decretul nr.31/1954, în sensul că „cel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotarâre judecatoreasca, dacă de la data ultimelor știri din care reiese că era în viașă au trecut patru ani. Declararea mortii nu poate fi însa hotărâta mai înainte de împlinirea unui termen de sase luni de la data afișărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariția”. Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, trei conditii pentru declararea judecatoreasca a mortii în „situatia-regula”. Mai întâi, trebuie sa existe o hotarâre declarativa a disparitiei, ramasa definitivă, care a fost afișată potrivit art. 39 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954. Pe de altă parte este necesar să fi trecut cel putin patru ani de la data ultimelor stiri din care rezulta ca persoana era în viață. Acest termen se calculează ca si termenul de un an (necesar pentru declararea disparitiei) și începe de la data stabilită deja prin hotărârea declarativă de dispariție ca fiind data ultimelor știri.

În această materie legiuitorul a impus măsuri speciale de publicitate pentru a diminua cât mai mult riscurile pe care o astfel de procedură le implică. În practica însă, este foarte posibil ca procedura declarării dispariției să fie pornită dupa ce a trecut mai mult de 4 ani de la data ultimelor stiri despre cel care lipseste. În această ipoteză, declararea disparitiei poate fi urmată imediat de procedura declararii mortii. Or, procedura declarării dispariției este instituită tocmai ca o măsura de prudență, prealabilă declarării morții, menită să îi avertizeze pe cei interesați, mai ales pe cel în cauză, de efectele juridice puternice care vor urma. Termenul de 6 luni, împreună cu măsurile de publicitate impuse, departe de a fi inutil sau exagerat, ofera garanția ca procedura pornită poate fi cunoscuta de oricine și cei interesati pot sa intervina înainte de a se trece la declararea judecătorească a morții, care are efecte juridice importante (unele efecte patrimoniale fiind ireversibile).

4.3.2. Declararea morții neprecedată de declararea dispariției

Declararea judecătorească a morții, neprecedată de declararea dispariției, se distinge prin aceea că pronunțarea unei astfel de hotărâri nu este condiționată de preexistența în cauză a unei hotărâri judecătorești de declarare a dispariției. Prevederile art. 16 din Decretul nr. 31/1954 statuează că cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau în altă împrejurare asemănătoare care îndreptățește a presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariția sa, dacă a trecut cel puțin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariția. Declararea judecătorească a morții poate avea loc fără ca în prealabil să fi fost declarată dispariția, dacă sunt întrunite următoarele două condiții cumulative:

a) dispariția persoanei în cauză să se fi produs în împrejurări excepționale;

b) de la data sinistrului să fi trecut un an de zile.

Data împrejurării excepționale se poate proba prin orice mijloc, întrucât aceste împrejurări sunt chestiuni de fapt. Jurisprudența a decis că declararea judecătorească a morții, neprecedată de declararea dispariției poate avea loc numai dacă nu există un certificat constatator al morții, deoarece, în prezența unui astfel de certificat oficial eliberat ca urmare a găsirii cadavrului, înregistrarea decesului se face direct la serviciul de stare civilă. Regula în materia declarării judecătorești a morții este declararea judecătorească a morții precedată de declararea judecătorească a dispariției. Ipoteza declarării judecătorești a morții neprecedată de declararea dispariției reprezintă excepția la această regulă, cay în care legislația în vigoare (art. 40 din Decretul nr. 32/1954) stabilește că procedura declarării judecătorești a morții este aceeași ca în cazul declarării judecătorești a dispariției. Data morții se stabilește prin hotărârea declarației de moarte, iar data rămânerii definitive a acelei hotărâri este nesemnificativă sub acest aspect. Data morții dispărutului se stabilește potrivit cu împrejurările [art. 18 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954). În lipsa probelor, se va stabili ca dată a morții ultima zi a termenului, după care se poate cere declararea judecătorească a morții. Legiuitorul instituie o prezumție conform căreia data morții coincide cu ultima zi a termenului, după care se poate cere declararea judecătorească a morții. În cazul declarării judecătorească a morții precedată de declararea dispariției, data morții va fi ultima zi a termenului de 4 ani; iar în cazul declarării judecătorească a morții neprecedată de declararea dispariției, ultima zi va coincide cu ultima zi a termenului de un an.

Indiferent dacă instanța judecătorească stabilește data morții celui dispărut pe baza unor probe suficiente sau pe baza prezumției legale arătate, această dată este și rămâne doar o probabilitate. De aceea, legiuitorul a prevăzut și posibilitatea rectificării ei ce se poate face potrivit procedurii prevăzute de lege pentru anularea hotărârii declarative de moarte. Cererea de rectificare se adresează instanței care a pronunțat hotărârea declarativă de moarte; judecata se face de urgență, cu citarea persoanelor care au fost părți la procedura declarativă de moarte și ascultând concluziile procurorului.

4.3.3. Procedura declarării disparitiei

Procedura declarării disparitiei persoanei fizice presupune parcurgerea mai multor etape:

1) formularea cererii de declarare a dispariției;

2) faza prealabilă judecății;

3) faza judecății propriu-zise;

4) faza ulterioară judecății sau etapa publicității speciale.

Procedura se declanșează conform dispozițiilor art. 36 din Decretul nr. 32/1954 prin formularea unei cereri de declarare a dispariției care va fi introdusă „la instanta judecatoreasca în circumscriptia căreia această persoană și-a avut ultimul domiciliu”. Oricine are interes poate introduce o astfel de cerere: soțul, copiii, moștenitorii, creditorii ori debitorii persoanei dispărute, dar si Ministerul Public.

Jurisprudența a statuat ca în cazul în care persoana a avut un domiciliu în străinatate, actiunea va fi introdusa la instanța ultimului domiciliul din țară (înainte de a se stabili în străinătate).

Dupa investirea instanței competente, faza prealabila judecății este consacrata adunarii de informatii cu privire la persoana disparută și luării unor măsuri de publicitate a cazului și de conservare a bunurilor acesteia. În acest sens, art. 37 din Decretul 32/1954 prevede ca primind cererea, președintele instantei dispune ca, prin organele primariei si prin organele poliției, să se culeaga cât mai multe informații cu privire la persoana a cărei dispariție se cere a fi declarată si, totodata, să se afișeze cererea la ultimul domiciliu al acesteia si la primărie, cu invitația ca orice persoana care ar putea da informatii pentru soluționarea cererii să le comunice instantei. De asemenea, va putea sesiza autoritatea tutelară, de la domiciliul celui a cărui dispariție se cere a fi declarata, pentru a numi, dacă e cazul, un curator.

Dupa trecerea a cel putin 45 de zile de la afișarea cererii de declarare a dispariției, se va fixa termen de judecată, cu citarea părților, iar persoana a cărei dispariție se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu, în situatia în care a avut un mandatar general, va fi citat și acesta.

Faza judecății propriu-zise se desfășoară potrivit regulilor procedurii civile obișnuite, cu participarea celor interesați și administrarea probelor necesare. Persoana care a introdus acțiunea va trebui să dovedească lipsa de la domiciliu (disparitia în fapt) a celui ce urmează a fi declarat disparut si data ultimelor stiri din care rezulta ca acesta era în viață. Lipsa de la domiciliu este, de multe ori, o stare de fapt notorie, cel putin la nivelul comunității din care face parte dispărutul, care se poate dovedi cu orice mijloc de probă (vor fi utilizate informațiile culese în faza prealabilă judecății). Participarea la judecată și ascultarea concluziilor procurorului sunt obligatorii potrivit disp. art. 38 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954, de vreme ce dispariția unei persoane fizice depășește interesele părților din proces si privește deopotrivă interesele societății. Hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de Codul de procedură civilă.

În fine, faza ulterioară judecății este o fază de publicitate care urmarește sș atragș atenția asupra procedurii pornite și al cărei scop final este declararea judecătorească a morții.

Astfel, potrivit art. 39 din Decretul nr. 32/1954, „prin îngrijirea instantei, hotarârea de declarare a disparitiei, ramasa definitiva, se va afisa timp de 30 de zile la usa instantei de fond si a primariei ultimului domiciliu al celui disparut”. De asemenea, poate fi comunicată autorității tutelare pentru a numi un curator (potrivit art.16 alin.1 din Decretul nr. 31/1954).

4.3.3.1. Speta 3 – Procedura declarării dispariției (Vechiul Cod Civil)

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 04.05.2009, reclamanta P I M solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâții D N și A T Voineasa să se pronunțe o hotărâre declarativă a dispariției pârâtei D N.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că numita D N  a dispărut de la domiciliu din luna octombrie a anului 2000, moment de la care nu se mai cunoaște nimic despre ea. Mai susține reclamanta că a sesizat Poliția Județeană despre dispariția pârâtei, aceasta fiind dată în urmărire națională, însă nici așa nu au avut nici un rezultat.

În condițiile expuse mai sus, reclamanta apreciază că în speță sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. 1 și art. 17 din Decretul 31/1954 rap. la art. 36-39 din Decretul 32/1954.

În cauză s-a dispus citarea dispărutei la ultimul domiciliu, numirea unui curator pentru dispărută ( prin dispoziția nr. /15.01.2010 emisă de primarul comunei V a fost numit curator pentru dispărută numita B I,afișarea citației, a cererii de chemare în judecată și a anunțului dispariției la ultimul domiciliu al dispărutei și la sediul Primăriei V și într-un ziar de largă răspândire națională ( reclamanta a publicat anunțul dispariției în ziarul  „ADEVĂRUL” din data de 2009) și s-au solicitat relații de la Inspectoratul de Poliție al Județului V. cu privire la cercetările efectuate la sesizarea reclamantei, care a comunicat instanței că în vederea identificării s-a luat măsura punerii în urmărire națională, desfășurându-se în continuare activități specifice de identificare.

În dovedirea acțiunii, reclamanta a solicitat audierea în cauză a martorilor S C și M N ale căror declarații se află la filele 54-55 din dosar și proba cu înscrisuri.

Analizând probele administrate în cauză, instanța reține că pârâta D N a dispărut din domiciliul comun în luna octombrie 2000 și în ciuda nenumăratelor demersuri făcute de familie pentru a o găsi, acest lucru nu a fost posibil.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă că numita D N nu a mai fost văzută la domiciliul său încă din anul 2000 și nu au mai aflat nicio informație despre aceasta, deși a fost căutată atât de fiică cât și de mamă.

Având în vedere că de circa 10 ani pârâta D N a dispărut de la domiciliu și prevederile art.16 alin. 1 din Decretul 31/1954, instanța urmează să admită acțiunea și să declare dispărută pe pârâta D N , data dispariției fiind luna octombrie a anului 2000.

4.3.3.2. Speta 4 – Procedura declarării dispariției (Noul Cod Civil)

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței de judecată, la data de 24.07.2014, reclamanta C.T. a solicitat declararea dispariției numitei F.N. .

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 36-39 din Decretul nr. 32/1954, ale art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 și ale art. 194-195 C.proc.civ.

În dovedire, a fost solicitată administrarea probei cu înscrisuri și martori.

La termenul de judecată din data de 17.11.2014, instanța, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată raportat la dispozițiile art. 230 din Legea nr. 71/2011.

Analizând actele și lucrările cauzei, cu referire la excepția invocată, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta C.T. a solicitat declararea dispariției numitei F.N. , în temeiul dispozițiilor art. 36-39 din Decretul nr. 32/1954 și ale art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954.

Instanța constată faptul că prin dispozițiile art. 230 lit. n și o din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, au fost abrogate, în întregime, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954, cu modificările și completările ulterioare și Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr. 9 din 31 ianuarie 1954, cu excepția art. 30 – 43, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010, respectiv la data de 15.02.2013.

Având în vedere aceste dispoziții, instanța va admite excepția inadmisibilității, invocată din oficiu și va respinge cererea, având în vedere faptul că, în urma modificărilor legislative, a fost eliminată procedura declarării dispariției.

4.4. Declararea judecătorească a morții: noțiune, justificare și reglementare

Declararea judecătorească a morții reprezintă o necesitate social-juridică pentru clarificarea situației persoanei dispărute, despre care nu se mai știe dacă este sau nu în viață. În acest context sunt interesate persoanele cu care cel dispărut se află în raporturi de familie, precum și în raporturi civile (creditorii, moștenitorii).

Expresia „declararea judecătorească a morții” este folosită în două sensuri. Mai întâi, sintagma desemnează instituția juridică având această denumire și cuprinde ansamblul normelor juridice din acest domeniu. Pe de altă parte, expresia desemnează mijlocul juridic de stabilire a încetării capacității de folosință a persoanei fizice, când nu este posibilă constatarea morții fizice, direct. În prezent, declararea judecătorească a morții este reglementată atât prin norme de drept substanțial ori material: art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954, cât și prin norme de drept procesual: art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Existența acestei instituții juridice se întemeiază pe necesitatea, social-juridică, a rezolvării problemelor pe care le ridică incertitudinea existenței în viață a unei persoane. Se poate considera că există mai multe persoane interesate, dar există și un interes al statului, pentru ieșirea din această incertitudine (care nu înseamnă risipirea acesteia, ci, mai degrabă, înlocuirea unei incertitudini mai mari, cu alta, mai mică). Mai întâi, pot avea interes în soluționarea acestei situații: soțul rămas (din punct de vedere al soartei căsătoriei și al administrării bunurilor comune); copii minori (din punct de vedere al realizării drepturilor și îndatoririlor părintești față de ei și al drepturilor succesorale). Pe de altă parte, pot avea interes: prezumtivii moștenitori; creditorii și debitorii dispărutului (în legătură cu raporturile juridice în care se află); autoritățile și persoanele juridice unde dispărutul își desfășura o anumită activitate profesională; statul (din punct de vedere al politicii demografice ori al politicii sanitare). Toate acestea constituie rațiunea de a fi, justificarea instituției declarării judecătorești a morții. În fine, este important să reținem ab initio, că există două situații în care intervine declararea judecătorească a morții, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 31/1954: declararea judecătorească a morții precedată de declararea judecătoreasă a dispariției, care constituie situația-regulă; declararea judecătorească a morții neprecedată de declararea judecătoreasă a dispariției, care constituie situația-excepție.

4.4.1. Despre conceptul de declarare judecătorească a morții

Instituția declarării judecătorești a morții își are originea în Lex Corneliae de Captiviis, edictată în anul 82-79 î.e.n., în epoca lui Sylla. Potrivit acestei legi, s-a decis că testamentul făcut de un prizonier înaintea capturării sale va produce aceleași efecte ca și cele din momentul decesului. În lege se presupune că prizonierul este considerat mort din momentul în care a fost făcut prizonier și că cel captiv pierde dreptul de cetățean și libertatea. Mai multe texte vorbesc că cel căzut captiv dobândește situația de sclav și, odată cu pierderea calității de cetățean pierde puterea paternală, tutela, dreptul de a testa, posesia lucrurilor iar căsătoria este considerată desfăcută. Este vorba deci despre o moarte juridică din momentul capturării sale. Dacă prizonierul revenea la Roma el redobândea retroactiv drepturile sale ca și cum nu le pierduse niciodată. În această ipoteză, actele făcute de moștenitorii săi cu privire la bunurile sale erau considerate nule. Dacă însă avea loc decesul în captivitate actele făcute de moștenitori erau valabile. În ceea ce privește mariajul, la reîntoarcerea sa prizonierul nu putea decât să contracteze un nou mariaj cu aceeași femeie . Lex Corneliae și implicit instituția declarării judecătorești a morții a fost receptată și în provinciile romane încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, în Codul Calimach, publicat la 1 iulie 1817, în art. 367 se reglementau situațiile în care se prezuma moartea unei persoane, precum și introducerea unei cereri de a se constata faptul decesului.

Sintagma declararea judecătorească a morții desemnează atât instituția juridică care reglementează condițiile în care se poate declara decesul unei persoane fizice, cât și mijlocul juridic prin care se determină încetarea capacității de folosință a persoanei fizice, atunci când nu mai este posibilă constatarea directă a morții fizice.

Astfel că, în doctrină, declararea judecătorească a morții a fost analizată pe două paliere: a) ca instituție juridică care cuprinde toate normele de drept substanțial și procedural și b) ca un mijloc prin care se poate obține încetarea capacității de folosință a persoanei fizice atunci când nu se poate constata, în mod direct, moartea fizică.

4.4.2. Cazurile de declarare judecătorească a morții

Există trei cazuri când o persoană poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească: un caz general și două cazuri speciale.

Capacitatea de folosință, recunoscută de lege oricărei persoane fizice, nu poate înceta decât odată cu moartea, așa cum prevede art. 35 din Codul civil. Fără îndoială că, odată cu moartea persoanei fizice, încetează calitatea acesteia de subiect de drept, iar dispariția subiectului de drept determină sfârșitul capacității de folosință.

Scopul principal al declarării judecatoresti a mortii persoanei fizice constă in apărarea drepturilor si lucrurilor acesteia, deoarece lipsa indelungată si necunoasterea locului aflării ei creează pericol pentru acestea. Totodată survin consecințe negative pentru creditorii persoanei dispărute, precum si pentru acele persoane care se află la intreținerea ei. Codul civil reglementeaza conditiile, consecintele si anularea declararii judecatoresti a mortii in art 49-57, cu privire la cazul general si cazurile speciale de declarare a mortii unei persoane.

Constatarea morții ridică probleme, deoarece practica medicală cunoaște moartea clinică și moartea biologică. În situația morții clinice, persoana prezintă toate simptomele morții, dar în cazuri excepționale, există posibilitatea reanimării persoanei. Datele medicale au pus în evidență că masajul cardiac permite readucerea la viață a persoanelor a căror inimă era oprită, chiar dacă au supraviețuit doar câteva zile.

În zilele noastre se pune tot mai mult problema morții clinice asistate – eutanasia voluntară – la cererea persoanei care își exprimă voința ca viața sa să nu fie prelungită în mod artificial în caz de maladie incurabilă și dureroasă. În unele țări ca Germania, Elveția, Finlanda, Belgia, Olanda eutanasia voluntară este îngăduită, susținându-se că oamenii trebuie să aibă posibilitatea de a muri în demnitate, că este intolerabil forțarea unei persoane bolnave incurabil să moară în condițiile unei agonii lungi și dureroase. În legătură cu problema eutanasiei, în literatura de specialitate s-au purtat vii discuții, în sensul de a ști dacă aceasta poate fi legalizată. În România, argumentele contra eutanasiei sunt multiple și se susține, printre ele, că: eutanasia este contrară principiilor medicale; poate apărea oricând un nou tratament al bolii incurabile respective; oricând sunt posibile erori de diagnostic etc. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis recent că: prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se apără sinuciderea asistată sau eutanasia; că statul nu este obligat să asigure un cadru legal de natură a permite unei persoane aflate în neputință de a se sinucide, recurgând la ajutor exterior.

Spre deosebire de moartea clinică, moartea biologică constă în încetarea cu desăvârșire a vieții, constatată, potrivit științei medicale, prin încetarea pulsațiilor electronice ale creierului (celula nervoasă este prima care se descompune).

Constatarea judecătorească a morții, are loc în cazurile când constatarea directă materială prin examinarea cadavrului persoanei fizice nu este posibilă, deși există rațiuni întemeiate ca: martori care au văzut cadavrul, vârsta, sau alte împrejurări care justifică concluzia că persoana a încetat din viață, fără însă a avea certitudinea că acest eveniment s-a produs în realitate.

În astfel de cazuri, fiind vorba de persoane dispărute de mai multă vreme de la domiciliu sau de persoane dispărute în împrejurări speciale, se recurge la declararea judecătorească a morții, în baza căreia se întocmește actul de deces.

Cazul general este stipulat in art 49 din Codul civil, conform caruia: “(1) In cazul in care o persoană este dispărută si există indicii că a incetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărare judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era in viață. (2) Dacă data primirii ultimelor informații sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut in alin. (1) se socoteste de la sfarsitul lunii in care s-au primit ultimele informații sau indicii, iar in cazul in care nu se poate stabili nici luna, de la sfarsitul anului calendaristic.”

Asadar, pentru declararea judecatoreasca a mortii, legea stipulează indeplinirea unei conditii esentiale, respectiv, ca de la data ultimilor informatii sau indicii din care rezultă că persoana era in viață să fi trecut cel puțin 2 ani. Expirarea termenului de cel puțin 2 ani din ziua primirii ultimilor stiri este o condiție, in lipsa căreia persoana fizică nu poate fi declarată moarta pe baza hotararii judecatoresti. Dacă se cunoaste ziua primirii ultimilor stiri, atunci termenul de doi ani de zile incepe să curgă din acea zi. Dacă este imposibil de a se determina ziua primirii ultimelor informații despre dispărut, termenul pentru declararea disparitiei va incepe să curgă din prima zi a lunii următoare celei in care au fost primite ultimele informații despre dispărut, iar in cazul imposibilității de a determina această luna, de la sfarsitul anului calendaristic.

Prevederile art. 50 din Codul civil cuprind cazurile speciale de declarare a mortii persoanei fizice. Astfel cel dispărut in imprejurări deosebite, cum sunt inundațiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, in cursul unor fapte de război sau intr-o altă imprejurare asemănătoare, ce indreptățeste a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data imprejurării in care a avut loc dispariția. Dacă ziua in care a intervenit imprejurarea cand a avut loc dispariția nu poate fi stabilită, sunt aplicabile, in mod corespunzător, dispozițiile art. 49 alin. (2) C.Civil. Atunci cand este sigur că decesul s-a produs, desi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărare judecătorească, fără a se astepta implinirea vreunui termen de la dispariție. În consecință, rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiții pentru a se putea declara moartea persoanei dispărute, si anume:

1) persoana să fie dispărută într-o imprejurare excepțională care îndreptățeste a se presupune decesul, precum: fapte de război, accidente de cale ferată, naufragiu si altele asemănătoare (accident aviatic, cutremur, inundație, revoluție)

2) de la data imprejurării dispariției persoanei să fi trecut cel puțin sase luni.

Împrejurarea excepțională și data ei, fiind chestiuni de fapt, pot fi probate cu orice mijloc de probă.

4.4.3. Procedura declarării judecătorești a morții

Sediul materiei instituției de declarare a morții unei persoane pe cale judecătorească o reprezintă art. 49-57 NCC și art. 944-951 NCPC. Din analiza dispozițiilor art. 49 și 50 C. civ. rezultă că există două situații în care se poate dispune declararea judecătorească a morții și anume: a) declararea judecătorească a morții în cazul celui dispărut în condițiile existenței unor indicii că cel dispărut a încetat din viață. Pentru a se dispune declararea judecătorească a morții sub această situație trebuie îndeplinite două condiții: existența unor indicii că cel dispărut a încetat din viață și scurgerea unui termen de cel puțin doi ani.

Prin termenul indicii utilizat de legiuitor ar trebui avute în vedere toate evenimentele, altele decât cele prevăzute de art. 50 C. civ., care, prin natura lor, au pus sau ar fi putut pune în pericol viața celui dispărut, iar cel dispărut s-a aflat ori s-ar fi putut afla în locul în care respectivele evenimente s-au desfășurat, creându-se astfel o stare de incertitudine cu privire la existența în viață a celui dispărut. Durata de doi ani de zile se calculează din ziua în care au existat ultimele indicii despre persoana dispărută. Dacă nu se cunoaște cu exactitate ziua, atunci termenul de doi ani curge de la sfârșitul lunii în care s-au primit informații ori indicii că cel dispărut era încă în viață. Dacă nu se poate identifica nici luna exactă, atunci termenul se calculează începând cu sfârșitul anului calendaristic, an în care existau ultimele indicii despre existența în viață a dispărutului.

b) declararea judecătorească a morții celui dispărut în împrejurări deosebite ce presupun existența decesului. Declararea judecătorească a morții sub această situație poate fi cerută în două cazuri: atunci când de existența unor împrejurări deosebite se poate prezuma că o persoană a încetat din viață iar de la producerea împrejurării deosebite s-a scurs un termen de cel puțin șase luni sau atunci când de existența unor împrejurări deosebite există certitudinea că s-a produs decesul unei persoane, dar cadavrul nu poate fi găsit ori identificat, caz în care acțiunea poate fi pornită fără a se mai scurge vreun termen. Prin sintagma împrejurări deosebite ar trebui să înțelegem, așa cum și legiuitorul a exemplificat, situații de genul inundațiilor, cutremurelor, catastrofelor de cale ferată ori aeriană, naufragiului, războiului etc. Interpretând prevederile legale în această materie se observă faptul că, în noua reglementare a dreptului românesc, nu se mai cere declararea prealabilă a dispariției persoanei, acest aspect constatându-se chiar în cadrul procesului de constatare judecătorească a morții celui dispărut. Din punct de vedere procedural, trebuie specificat faptul că art. 53 NCC reglementează expres prezumția relativă conform căreia cel dispărut este socotit în viață dacă nu a intervenit o hotărâre de moarte rămasă definitivă. În consecință, instanța de judecată este ținută de această prezumție până la momentul la care se reușește răsturnarea ei. Ca regulă generală, cererea de declarare judecătorească a morții poate fi formulată de orice persoană interesată și se depune în circumscripția instanței în care dispărutul a avut ultimul domiciliu. Se observă clar că prevederile art. 943 NCPC stabilesc doar competența teritorială a instanței de judecată, cea materială urmând a se stabili prin aplicarea regulilor de drept comun. În doctrină s-a formulat opinia cum că ar fi competent material să judece o astfel de cerere Tribunalul, întrucât cererea de declarare a morții nu era dată în competența expresă nici a Judecătoriei, nici a Curții de Apel și nici a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ulterior Codul de procedură civilă a reglementat această situație prin dispozițiile clare de la art. 94 alin. 1 pct. I potrivit cărora judecătoriile soluționează cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane. Din punctul meu de vedere, aș analiza o astfel de cerere ca una referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, (art. 94 pct. 1 lit. b) NCPC) cu motivarea că unul dintre efectele pe care le are admiterea unei astfel de cereri este acela că mențiunea în legătură cu decesul persoanei trebuie făcută în mod obligatoriu în registrul de stare civilă. Un alt argument în susținerea acestei opinii ar fi acela că și după legea veche, art. 36 din Decretul nr. 32/1954, competența de a soluționa în primă instanță o astfel de cerere aparținea Judecătoriei în raza căreia s-a aflat ultimul domiciliu al celui ce urma a fi declarat mort.

Soluționarea cererii cuprinde trei faze, și anume: o fază prealabilă administrativă, o fază de judecată și faza de comunicare și înregistrare a declarării morții. În faza administrativă se dispun o serie de măsuri prealabile de către președintele instanței, astfel: după sesizarea instanței (judecătoria), președintele completului de judecată va cere primăriei, comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București, precum și organelor poliției în a căror rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel dispărut să culeagă cât mai multe informații cu privire la acesta. Totodată, instanța de judecată va dispune afișarea cererii de declarare a morții la ultimul domiciliu cunoscut al celui dispărut, la sediul primăriei și la sediul instanței. De asemenea, instanța, din oficiu, va ordona publicarea într-un ziar de largă circulație a unui anunț despre deschiderea procedurii de declarare a morții, cu invitația ca orice persoană care ar putea da informații pentru soluționarea cererii să le comunice instanței. În cazul existenței bunurilor imobile în patrimoniul persoanei care urmează a fi declarată decedată, instanța va cere din oficiu notarea cererii de declarare a morții în cartea funciară, iar dacă respectiva persoană are calitatea de întreprinzător, cererea va fi înregistrată la Registrul Comerțului. Toate aceste demersuri sunt dispuse înainte de a se fixa primul termen de judecată. Faza de judecată începe prin citare; persoana care urmează a fi declarată moartă se citează la ultimul domiciliu cunoscut și prin publicitate într-un ziar național de largă circulație. Dacă persoana a avut un mandatar, va fi citat și acesta, pentru a da lămuriri instanței. Dacă a fost numit și curator conform art. 944 C. pr. civ., acesta urmează a fi citat, iar participarea procurorului la judecarea cererii de declarare a morții este obligatorie. Prin dispozitivul hotărârii, trebuie să se stabilească data și ora la care a avut loc decesul. Dacă din probe nu rezultă ora decesului atunci se prezumă că decesul a avut loc în ultima oră a zilei stabilite a decesului și prin hotărâre se va stabili această oră. Dacă, totuși din probe, nu există suficiente informații și indicii despre ziua și ora decesului, atunci se consideră că decesul a avut loc, fie în ultima oră a ultimei zile din luna în care au provenit informațiile sau indiciile, fie în ultima oră a ultimei zile din anul în care au provenit informațiile sau indiciile. Faza ulterioară judecății include comunicarea și înregistrarea hotărârii declarative de moarte. Comunicarea hotărârii rămasă definitivă se realizează prin afișarea dispozitivului acesteia, timp de două luni, la sediul instanței, la domiciliul decedatului, la primăria din circumscripția căreia defunctul a avut ultimul domiciliu, la instanța de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut, la curator, dacă este cazul, și tot dacă este cazul, dispozitivul hotărârii definitive va fi notat în cartea funciară și va fi înregistrat la Registrul Comerțului. De asemenea, se comunică la serviciul de stare civilă de la ultimul domiciliu cunoscut a celui decedat, pentru a se înregistra decesul.

Codul de procedură civilă prevede posibilitatea ca hotărârea declarativă de moarte să fie rectificată la cererea oricărei persoane interesate în cazul în care se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la data menționată în hotărâre. Deși legea nu prevede expres, principiul simetriei ne determină să susținem că instanța competentă să soluționeze o astfel de cerere este chiar instanța care a pronunțat hotărârea rămasă definitivă. Hotărârea de rectificare a datei morții trebuie comunicată în aceleași locuri în care s-a comunicat hotărârea inițială, precum și la aceleași instituții care au făcut mențiunile necesare în acest sens. Anularea unei hotărâri declarative de moarte este posibilă în situația în care cel declarat mort este în viață sau în cazul în care se constată existența unui certificat de deces. Judecarea unei astfel de cereri se face cu citarea persoanelor care au fost părți în procesul de declarare a morții și cu participarea procurorului. Acțiunea în anulare a hotărârii declarative de moarte se poate face oricând, ea fiind imprescriptibilă. Cu privire la admisibilitatea probelor în cererea de constatare a nulității hotărârii, pot fi administrate orice mijloace de probă în cazul în care persoana este în viață, fiind vorba de o situație de fapt, iar în cazul al doilea singurul mijloc de probă admis este înscrisul constând în actul de stare civilă sub forma certificatului de deces. Efectele admiterii unei cereri de constatare a nulității unei hotărâri declarative de moarte vizează atât raporturile patrimoniale, cât și cele nepatrimoniale întreprinse în perioada de după declararea judecătorească a morții persoanei respective. Pe latură patrimonială, cel care a fost declarat mort va putea solicita înapoierea bunurilor sale în natură sau prin echivalent, cu excepția situației în care bunurile se află la un dobânditor cu titlu oneros și de bună-credință, care nu este obligat să restituie bunurile astfel dobândite. În privința efectelor nepatrimoniale, principalul efect este acela de înlăturare cu efect retroactiv a încetării capacității de folosință a persoanei fizice, cu excepția situației căsătoriei, anume: dacă soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit, iar ulterior este anulată hotărârea declarativă de moarte, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință, prima căsătorie considerându-se desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

4.4.3.1. Speța 5 – Declararea Judecătorească a Morții (Vechiul Cod Civil)

Prin cererea formulată și înregistrată la data de 30.08.2011 pe rolul instanței de judecată reclamanta G.E., în contradictoriu cu pârâta G.E.M. a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se declare pe cale judecătoreasca moartea pârâtei, dispărută de la domiciliu în data de 30.08.2007.

În probațiune, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 16-17 din Decretul nr.31/1954 și pe dispozițiile art. 36 – 43 din Decretul nr. 32/1954.

La solicitarea instanței, Primăria B. a desemnat curator special pentru pârâtă pe mama acesteia, G.E. , conform dispoziției nr. 3163/ 30.04.2009.

Analizând actele si lucrările dosarului instanța retine următoarele :

Prin sentința civila nr. xxx/2007 a Judecătoriei s-a declarat pe cale judecătoreasca dispariția pârâtei G.E.M., data dispariției fiind 30 august 2007.

În considerentele sentinței sus menționate s-a reținut că după sesizarea organelor de poliție cu privire la dispariția pârâtei de la domiciliu, de către soțul acesteia, au fost efectuate cercetări care au rămas fără rezultat, astfel încât la data de 12.09.2007, prin Dispoziția I.G.P.R. nr. S/54195 aceasta a fost dată în urmărire națională iar la data de 26.09.2007, a fost dată în urmărire internațională.

S-a reținut de asemenea că dispariția pârâtei a fost îndelung mediatizată atât în presa scrisă cât și în cea audio-vizuală, astfel încât dispariția acesteia a devenit un fapt notoriu și că nici cercetările amănunțite efectuate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție civila nu au condus la un rezultat pozitiv.

Din adresa nr. 23307/30.09.2011 emisă de I.P.J. B. – Serviciul de Investigații Criminale rezultă că soțul pârâtei a reclamat dispariția acesteia în data de 30.08.2007 și că întrucât la plecarea acesteia de la domiciliu, avea asupra sa și pașaportul, a fost dată în urmărire națională și internațională. Rezultă de asemenea că au existat suspiciuni cu privire la faptul că pârâta a fost victima unei infracțiuni comise cu violență, respectiv că ar fi fost ucisă de soțul său, care ar fi îngropat cadavrul, fiind desfășurate ample activități de identificare a pârâtei în viață sau a cadavrului acesteia, dar cu toate activitățile de căutare efectuate până în prezent, nu s-a clarificat situația persoanei dispărute.

Art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 prevede că persoana declarată dispărută poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească ”dacă de la data ultimelor știri din care rezultă ca era în viața au trecut patru ani “. Declararea morții nu poate fi însă, hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de șase luni de la data afișărilor și publicării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariția.

Potrivit dispozițiilor art.17 din Decretul nr. 31/1954 “ dacă ziua ultimelor știri despre cel care lipsește de la domiciliu nu se poate stabili, termenele prevăzute în art. 16 alin. 1 și 2 se vor socoti de la sfârșitul lunii ultimelor știri, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic“.

Din probatoriul administrat in cauză rezultă că data ultimelor știri referitoare la pârâta G.E.M. este 30.08.2007, data dispariției acesteia anunțată de numitul C.C.C. și stabilită prin sentința civilă nr. 1435/12.02.2007, astfel încât sunt îndeplinite condițiile legale pentru declararea judecătorească a morții.

În temeiul tuturor considerentelor de fapt reținute, instanța va admite acțiunea civilă formulata de reclamanta G.E. in contradictoriu cu parata G.E.M., reprezentată prin curator, si în consecință va declara pe cale judecătorească moartea acesteia, la data 30.08.2007.

În conformitate cu dispozițiile art. 39 din Decretul nr. 32/1954 instanța va dispune ca după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, aceasta să fie afișată timp de 30 de zile la ușa instanței si la sediul Primăriei Mun. Brașov iar pe cheltuiala reclamantei se va publica dispozitivul hotărârii intr-un cotidian național, iar potrivit dispozițiilor art. 41 din Decretul nr. 32/1954 hotărârea rămasă definitivă va fi comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul de stare civilă.

4.4.3.2. Speta 6 – Declararea Judecătorească a Morții (Noul Cod Civil)

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 16.01.2012, petentul C.G., în contradictoriu cu intimata AUTORITATEA TUTELARĂ – PRIMĂRIA O., a solicitat instanței să dispună declararea judecătorească a morții numiților H.P. și H (născută K.) E.

În motivarea în fapt a cererii, petentul susține că în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial susnumiții (rude colaterale ale petentului) au emigrat în Brazilia, conform mărturiilor unor persoane din anturajul acestora. Petentul mai arată că nu deține nicio informație despre soarta acestora, martorii declarând doar că aceștia au decedat.

Interesul intentării acestei acțiuni constă în faptul că se impune stabilirea vocației succesorale a petentului după susnumiții, în cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, procedură judiciară care se află în faza recursului care face obiectul cauzei înregistrate pe rolul instanței ierarhic superioare în grad.

În drept, petentul a invocat art.49 și următ. C.civ., iar în probațiune a depus la dosar înscrisuri, solicitând încuviințarea probei testimoniale.

La termenul din data de 01.11.2012, Judecătoria a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Judecătoria O., dispunând citarea intimaților H.P. și H (născută K.) E, prin afișare la ușa instanței și la ultimul domiciliu cunoscut.

Prin încheierea pronunțată de Judecătorie în dosarul nr.6172/271/2013, s-a dispus instituirea curatelei pe seama intimaților H.P. și H (născută K.) E fiind desemnată, în calitate de curator special, numita N.M., pentru ca, în această calitate, să îi reprezinte pe intimați în prezenta cauză.

Deși legal citată, intimata AUTORITATEA TUTELARĂ – PRIMĂRIA O. nu s-a pronunțat asupra cererii formulate de petent.

La înfățișarea din data de 16.10.2014, petentul, prin reprezentant convențional, a formulat verbal, în ședința publică, o precizare de acțiune, ulterior depusă în scris la dosar în data de 21.10.2014, arătând că solicită declararea judecătorească a morții și a numiților H.I., H.P. și H.E., aceștia fiind copiii intimaților.

În susținerea precizării de acțiune, petentul învederează instanței că ambii martori menționează despre o cunoștință care a revenit în țară, după ce și aceasta emigrase în Brazilia, unde se întâlnise cu intimații. Această cunoștință le-a povestit că aceștia au decedat, ulterior au decedat și copii lor.

La termenul de judecată din 30.10.2014, instanța a invocat din oficiu excepția tardivității formulării precizării de acțiune, apreciind că aceasta reprezintă o cerere de modificare a obiectului acțiunii principale, excepție care a fost unită cu fondul cauzei, conform art.137, alin.2 C.pr.civ.

În cauză instanța a încuviințat pentru petent proba cu înscrisuri și proba testimonială a doi martori, a căror declarații au fost anexate dosarului cauzei.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Cu preeminență, față de data introducerii acțiunii civile (16.01.2012), instanța constată că normele de drept procesual civil incidente în speță sunt cele ale vechiului Cod de procedură civilă, conform art.25 din Noul C.pr.civ. și, respectiv, art.3, alin.2 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.

În privința dreptului material, se constată incidența în prezenta cauză a prevederilor art.49 din Noul Cod civil privind declararea judecătorească a morții, în considerarea art.6, alin.6 N.C.civ. privind efectele viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a legii noi, derivate din starea și capacitatea persoanelor (în speță fiind vorba de aspecte derivate din capacitatea civilă a persoanei fizice), coroborat cu art.5, alin.2 și art.13, alin.1 (privind drepturile personalității) din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil.

Potrivit art.51 din Noul C.civ., “soluționarea cererii de declarare a morții se face potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă”, însă raportat la argumentele de mai sus privind dreptul procesual aplicabil în speță, instanța va face trimitere la dispozițiile art.30-43 din Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, dispoziții de procedură civilă aplicabile în materie până la data intrării în vigoare a Noului C.pr.civ., conform art. 230, lit.o din Legea nr. 71/2011.

Cu prioritate, raportat la excepția tardivității formulării precizării de acțiune (prin care petentul a solicitat și declararea judecătorească a morții  numiților H.I., H.P. și H.E., toți fiind copiii numiților H.P. și H (născută K.) E, depusă la dosar de petent, prin reprezentant convențional, la data de 21.10.2014, instanța o va  admite ca întemeiată, în considerarea art.132, alin.1, coroborat cu art.134 V.C.pr.civ., precizarea de acțiune formulată de petent reprezentând, în fapt, o modificare a cererii inițiale introductive de instanță, formulată și depusă la dosar cu mult după prima zi de înfățișare, demersul procesual al petentului fiind inițiat la 16.01.2012. În consecință, instanța va respinge ca tardiv formulată precizarea de acțiune susmenționată.

Cu privire la acțiunea introductivă, instanța va face trimitere la dispozițiile art.49, alin.1 N.C.civ., care statuează următoarele:“În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață.”

Din interpretarea textului de lege suscitat, instanța reține că, pentru admisibilitatea unei cereri privind declararea judecătorească a morții, trebuie îndeplinite cumulativ două cerințe: 1) persoana să fie dispărută; și 2) să existe indicii că a încetat din viață.

În speță, din probatoriul administrat ca urmare a diligențelor depuse de petent și față de demersurile solicitate a fi îndeplinite de către instanță, se constată că nu este îndeplinită niciuna din cele două cerințe.

În primul rând, intimații a căror moarte se solicită a fi declarată pe cale judecătorească nu pot fi considerați persoane dispărute, din înscrisurile depuse la dosar reieșind doar faptul că nu figurează în Evidența Persoanelor Bihor și nici înregistrate în baza de date privind persoanele urmărite, conform adresei IPJ Bihor. Din infrmațiile oficiale remise cauzei reiese doar faptul că susnumiții au avut 3 copii, identificați pe baza informațiilor furnizate de petent și că rezultă că membrii familiei H. „nu sunt de origine din această zonă”, fiind efectuate cercetări în registrele de stare civilă, respectiv în întreaga evidență a nașterilor din perioada 1872-1902, fără însă a se obține vreun rezultat.

Cu adresa de înaintare nr.xxx/2012, Arhivele Naționale-Serviciul Județean M. a depus la dosarul cauzei copie vonformă cu originalul de pe actul xxx din Registrul de Stare Civilă privind înregistrarea nașterii numitei H.E., având ca părinți pe numiții H.P. și H.E.

Celelalte înscrisuri aflate la dosar fac dovada nașterii celor trei copii ai intimaților, fără a avea vreo relevanță probatorie cu privire la dispariția sau decesul părinților acestora.

De asemenea, la dosar au fost depuse de către petent acte de stare civilă, pentru a face dovada calității acestuia de persoană interesată, conform art.49, alin.1 C.civ., în a promova această cerere de declarare judecătorească a morții  celor doi intimați, față de care petentul invocă propria vocație succesorală.

Cât privește proba testimonială, instanța constată că, din declarațiile celor doi martori, nu rezultă informații utile cu privire la intimații H.P. și H.E. Astfel, martora a declarat că i-a cunoscut pe intimați când era copil și avea în jur de 5-6 ani, fără a cunoaște informații recente legate de aceștia. Referitor la depoziția celuilalt martorul, acesta a declarat că l-a cunoscut pe H.P., că știe de la foștii colegi din liceu și de la foștii colegi de muncă faptul că susnumitul ar fi emigrat în Brazilia la finele războiului, fără a cunoaște alte informații legate de acesta și de familia sa.

În consecință, raportat la ansamblul probatoriu mai sus analizat, instanța constată că nici condiția existenței unor indicii privind încetarea din viață a intimaților nu este îndeplinită în cauză, iar petentul nu a dovedit, prin probatoriul  administrat, nici disparitia intimaților. În acest sens, probatoriul administrat în cauză nu este concludent, declarațiile martorilor sunt evazive, raportat la obiectul acțiunii introductive, astfel încât nu pot  conduce  la formarea unei convingerii ferme a instantei in sensul  retinerii  incidenței art.49 N.C.civ.

Imprejurarea ca intimatii  ar fi parasit Romania la finele celui de-al 2-lea Război Mondial nu poate sa conduca  ab initio si in abstracto la concluzia ca aceștia ar fi decedat ulterior emigrării în Brazilia, in  conditiile  in  care  presupusul deces a fost făcut cunoscut petentului de „o cunoștință care a revenit în țară, după ce și aceasta emigrase în Brazilia, unde se întâlnise cu soții H.”, fără ca numele acestei „cunoștințe” să fie iterate instanței.

Față de considerentele ce preced, instanța, constatând că nu sunt întrunite în speță cerințele impuse de art.49, alin.1 C.civ., va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de petent pentru declararea judecătorească a morții intimaților H.P. și H.E.

4.4.4. Stabilirea datei morții în hotărârea declarativă de moarte

Declararea judecătorească a morții are și semnificatia de mijloc juridic de stabilire a încetarii capacitatii de folosință a persoanei fizice, când nu este posibilă constatarea mortii fizice, direct. În cele din urmă, întreaga procedura a declarării judecătorești a mortii se desfășoară în scopul de a se ajunge, în final, la stabilirea datei morții. Așadar, data mortii (an, luna, zi) este un element obligatoriu pe care hotărârea judecătorească trebuie să-l cuprindă.

Regulile de stabilire a datei morții sunt prevăzute în art. 18 din Decretul nr. 31/1954: „Data morții dispărutului se stabilește potrivit cu împrejurările. În lipsa de indicii îndestulătoare, se va stabili ca data a morții ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morții”.

Din interpretarea acestor dispozitii legale rezultă ca instanța trebuie să țină seama de două posibile situatii:

a) când există probe suficiente din care rezultă, că probabila, o anumită zi, ca data a morții, ziua respectivă va fi considerată „data morții” ;

b) în situatia în care din probele administrate nu rezultă o asemenea zi, va fi considerată data mortii: ultima zi a termenului de 4 ani (calculat potrivit art. 17 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954) în cazul declararii mortii precedata de declararea disparitiei; ultima zi a termenului de un an (calculat potrivit art. 17 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954) dacă declararea morții n-a fost precedată de declararea dispariției.

Doctrina arată, pe bună dreptate, ca „data mortii” astfel stabilită, nu trebuie confundată cu nici una din datele următoare:

data ultimelor știri (art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954);

data împrejurării care îndreptățește a se presupune decesul (art. 16 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954); 3)

data pronunțării hotărârii declarative de moarte;

data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoresti declarative de moarte.

4.4.4.1. Speta 7 – Stabilirea morții în hotărârea declarativă de moarte

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 05.03.2013 petentul B.D.C. a solicitat declararea judecătorească a morții intimatului B.I.C..

În fapt, petentul a arătat că intimatul a fost declarat judecătorește dispărut prin sent. civ. nr. 916/2011 a Judecătoriei M., conform procedurii în vigoare la acea vreme, întrucât din luna octombrie 2008 nu mai știe nimic despre tatăl său. Până în prezent intimatul nu a putut fi identificat.

În drept, petentul a invocat prevederile art. 49-52 C. civ. și art. 943-946 C. pr. civ.

Alăturat cererii petentula depus copia sent. civ. nr. 916/2011 a Judecătoriei Mediaș, copii după acte de stare civilă, adresa IPJ Sibiu privind darea în urmărire a intimatului, copia hotărârii de divorț a intimatului.

Conform art. 49 al. 1 C. civ., în cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață.

După sesizarea instanței președintele a solicitat primăriei și poliției Valea Viilor să culeagă informații cu privire la cel dispărut, conform art. 944 al. 1 C. pr. civ., care au comunicat rezultatul cercetărilor care confirmă darea în urmărire și neidentificarea intimatului.

După trecerea termenului de 2 luni de la data efectuării publicațiilor și primirea rezultatelor, instanța a fixat termenul de judecată.

La solicitarea petentului a fost audiată vecina intimatului G.A., aceasta declarând că din luna octombrie 2008 intimatul a dispărut de la locuința proprietate personală și nu a mai revenit acasă.

Probatoriul adminstrat confirmă dispariția intimatului de la locuința sa din octombrie 2008, iar faptul că nu a mai revenit la locuință, în condițiile în care anterior nu a lipsit de acasă pentru perioade îndelungate de timp și fără să-și contacteze fiul, crează convingerea instanței că există indicii privind încetarea sa din viață într-o locație necunoscută.

În consecință, în baza art. 49 și 52 C. civ., instanța va admite cererea petentului și va dispune declararea judecătorească a morții intimatului B.I.C., stabilind data morții intimatului la 31 octombrie 2008.

Conform art. 946 al. 1 C. pr. civ., instanța va afișa dispozitivul hotărârii rămase definitivă timp de 2 luni la sediul instanței, la sediul primăriei Valea Viilor și la ultimul domiciliu al intimatului.

În baza art. 946 al. 2 C. civ., instanța va constata că petentul a fost numit curator prin încheierea civilă nr. 95/A din 13.05.2013 și nu este necesară numirea altuia.

Conform art. 946 al. 3 și 4 C. pr. civ., instanța va comunica dispozitivul hotărârii definitive la serviciul de stare civilă de la ultimul domiciliu al intimatului pentru înregistrarea morții și dispune notarea dispozitivului hotărârii în cartea funciară și registrul succesoral.

4.4.5. Rectificarea datei morții

Rectificarea datei mortii este reglementată de art. 18. alin. final din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Instanța judecătorească va putea rectifica data morții stabilită potrivit dispozițiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevarata o alta data”. Acțiunea în rectificare a datei morții poate fi introdusă de orice persoană interesată și este, ca și acțiunea în anulare a hotarârii declarative de moarte, imprescriptibilă. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 18 (în special alineatele 2, 3 si 4) rezultă că dovada unor împrejurări din care să rezulte că data inițial stabilită nu este cea reală, este inexactă, existând mai multe motive pentru a crede că este mai apropiată de adevăr o altă dată, poate determina rectificarea datei morții. Chiar dacă legea prevede cu o anumită fermitate condiția dacă se va dovedi ca adevărata o altă dată, ea trebuie interpretată cu rezerva specifică institutiei morții prezumate, fiind greu de susținut că o dată sau alta a morții este „adevarata”.

Legea stipulează în mod expres că dispozițiile care reglementează anularea hotarârii declarative de moarte sunt aplicabile prin asemănare și în caz de rectificare a datei mortii, așa încât acțiunea în rectificare are aici aceeași natura juridică și, în principiu, aceleași efecte juridice ca acțiunea în anulare prevazută de art. 20 din Decretul nr. 31/1954. Deosebirea rezultată din împrejurarea ca anularea hotărârii înlătură, după cum vom vedea, total efectele acesteia, pe când rectificarea datei înlătura sau modifică numai efectele care sunt strict legate de această dată: efectele patrimoniale și nepatrimoniale ale hotărârii declarative de moarte se vor produce de la data morții astfel cum a fost rectificată.

Rectificarea datei morții nu poate fi confundată nici cu procedura îndreptării greșelilor materiale strecurate într-o hotărâre, reglementată de art. 281 C.proc. civ. (care nu afectează cu nimic soluția de fond, asa încât efectele de drept substanțial ale hotărârii nu sunt modificate); nici cu revizuirea, care este o cale extraordinară de atac reglementată de art. 322-328 C.proc.civ.; și nici cu rectificarea actului de stare civilă reglementată de art. 57-58 din Legea nr. 119/1996.

4.4.5.1. Speta 8 – Rectificarea datei mortii

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 26.11.2013 petentul B.D.C. a solicitat rectificarea datei morții defunctului B.I.C.

În fapt, petentul a invocat depunerea unui raport de către poliția TF din data de 04.05.2009. În drept, a indicat prevederile art. 949 C. pr. civ.

In urma atașării dosarului s-a dispus declararea judecătorească a morții intimatului B.I.C., fiind stabilită data morții la data de 31.10.2008, în baza probatoriului administrat.

La data de 18.11.2013 Poliția TF a comunicat instanței că persoana declarată judecătorește moartă în data de 31.10.2008 a fost depistată și legitimată în gara Sibiu în data de 22.04.2009, având aspect neîngrijit.

Având în vedere noile informații comunicate de organele de poliție după declararea judecătorească a morții, instanța constată că cererea de rectificare a datei morții formulată de petent, în temeiul art. 949 C. pr. civ. este întemeiată.

În consecință, în baza art. 52 al. 1 C. civ., având în vedere raportul poliției TF din 04.05.2009, instanța va admite solicitarea petentului și va rectifica data morții defunctului B.I.C. de la data de 31.10.2008 la data de 22.04.2009.

Instanța va dispune efectuarea afișărilor și comunicărilor ca și în cazul declarării judecătorești a morții, în baza art. 946 C. pr. civ.

4.4.6. Efectele hotărârii declarative de moarte

Hotarârea declarativă de moarte produce aceleași efecte juridice, în principiu, ca și moartea fizic constatată, materializate în încetarea capacității de folosință a persoanei fizice. Dispozițiile art.18 alin.1 din Decretul nr.31/1954 prevăd ca de îndată ce hotărârea de moarte a rămas definitivă cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morții.

Legea instituie o prezumție legală relativă (dovada contrară este permisă, orice mijloc de proba putând fi utilizat) privitoare la moartea persoanei („cel dispărut este socotit ca a murit”) care are un conținut complex: afirmă că persoana dispărută a încetat din viață; afirmă că decesul s-a produs la data stabilită prin hotărâre; afirmă că pâna la această dată dispărutul a fost în viață.

Hotărârea declarativă de moarte are, din punctul de vedere al clasificării generale a hotărârilor judecătorești, un caracter constitutiv, însă ea produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc), de la data ramânerii irevocabile, așa cum de regulă produc efecte hotărârile constitutive, dar și pentru trecut (ex tunc). Persoana dispărută este socotită că a murit de la data stabilită în hotărâre ca fiind data morții, care, prin ipoteza, este anterioară datei pronunțării hotărârii și rămânerii ei irevocabile.

Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice se produce, ca urmare a hotarârii declarative de moarte, nu numai în dreptul civil, ci și în alte ramuri de drept. În dreptul civil, de data morții sunt legate efecte importante, precum: deschiderea succesiunii ori stingerea drepturilor viagere (care, prin ipoteză, există numai pe durata vieții titularului: dreptul de uzufruct, dreptul la o rentă viageră etc.). Data morții este foarte importantă pentru dreptul succesoral, pentru ca în funcție de ea se determină: capacitatea succesorală a moștenitorilor, momentul până la care retroactivează efectele împărțelii moștenirii, legea care stabilește cercul moștenitorilor este legea aplicabilă în momentul deschiderii succesiunii etc. Însă, chiar dacă succesiunea se deschide pe „data mortii”, astfel cum este stabilită prin hotărâre, prescripția dreptului de opțiune succesorală începe să curgă doar de la data rămânerii irevocabile a hotărârii declarative de moarte. Dacă termenul de 6 luni prevăzut pentru acceptarea moștenirii ar fi calculat începând cu „data morții”, ar exista riscul ca dreptul de a accepta moștenirea să se prescrie înainte de a fi putut sa fie exercitat, ceea ce ar fi absurd.

4.4.7.  Anularea hotărârii declarative de moarte

Reglementând problema anularii hotarârii judecatoresti declarative de moarte, art. 20 din Decretul nr. 31/1954 prevede: „Dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând anularea hotarârii prin care s-a declarat moartea. Cel care a fost declarat mort poate cere, dupa anularea hotarârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă se face dovada ca la data dobândirii știa ca persoana declarată moartă este în viață”.

În doctrina s-a arătat, pe bună dreptate, ca hotărârea declarativă de moarte urmează a fi anulată ori de câte ori exista deplină certitudine cu privire la existența persoanei respective, fie în sensul că exista certitudine că persoana este în viață, fie în sensul ca moartea acelei persoane a fost constatată în mod direct. Chiar dacă potrivit literei textului legal anularea hotarârii se poate face numai dacă „cel declarat mort este în viață”, pentru identitate de rațiune anularea se impune și atunci când, ulterior declarării judecătorești a morții, se va descoperi ca decesul persoanei în cauză a fost constatat în mod direct și a fost înregistrat, ca atare, în registrul de stare civilă.

Aspectele procedurale ale anularii hotărârii declarative de moarte sunt reglementate de art. 42 din Decretul nr.31/1954 astfel: (1) „Cererea de anulare a hotărârii care declara moartea unei persoane, în cazul prevazut de art. 20 din Decretul privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, se face la instanta care a pronuntat hotarârea”. (2) „Judecata se face de urgență cu citirea persoanelor care au fost părți la procedura declarativă de moarte și ascultând concluziile procurorului”. (3) „În cazul în care se dovedește ca cel declarat mort trăieste, instanta va anula hotarârea, dispunând să se comunice aceasta serviciului de stare civilă pentru a se face cuvenită rectificare în registrul actelor de stare civilă”.

Procedura anulării presupune intentarea unei acțiuni în anulare, care poate fi formulată de către orice persoana interesată și, bineînteles, de către cel declarat mort; prezența sa în viață este mai puternică decât prezumția stabilită prin hotarârea declarativă de moarte. Este ușor să înțelegem de ce o astfel de procedură se face de urgență (starea de drept trebuie imediat adusă la realitate, prudenta impusa în procedura inițiala de declarare a morții este înlocuită acum cu urgenta procedurii anulării), iar acțiunea în anulare are un caracter imprescriptibil.

Efectul hotărârii de anulare se produce atât în dreptul civil, cât si în celelalte ramuri de drept, iar aspectul esențial este acela ca încetarea capacității de folosință este înlăturată, considerându-se ca persoana nu a fost niciodată declarată moartă printr-o hotărâre judecătorească. Aspectul patrimonial, cel mai important, pe planul dreptului civil, este reglementat de alineatul al doilea al art. 20 din Decretul nr. 31/1954 si consta în posibilitatea persoanei în cauză de a cere înapoierea bunurilor sale, cu mențiunea ca dobânditorul cu titlu oneros și de bună-credință nu este obligat să le înapoieze. În doctrina s-a arătat, pe bună dreptate, că aceste dispoziții legale reglementează două categorii de raporturi:

1) raporturile dintre cel reaparut si mostenitorii prezumtivi, care au primit bunurile succesiunii;

2) raporturile dintre cel reaparut si subdobânditorul bunurilor sale (persoana care a dobândit bunuri din mostenire de la succesorii prezumtivi).

Raportul juridic dintre reaparut si mostenitorul prezumtiv este un raport de tipul proprietar-posesor, asa încât este supus regulilor generale aplicabile acestui raport. Succesiunea celui declarat mort se deschide la data stabilită prin hotarârea ca fiind „data morții”, iar anularea hotărârii înlătură definitiv titlul de moștenitor al persoanelor care au beneficiat de moștenire.

Întinderea obligației de restituire pe care o are moștenitorul aparent față de cel reapărut este diferită, după cum a fost de bună sau de reacredință (nu cunostea sau, dimpotriva, cunoștea faptul ca cel declarat mort este în viață). Mostenitorul prezumtiv de buna-credinta (bona fides praesumitur) are urmatoarele obligatii:

să restituie bunurile în natură, ori de câte ori aceasta este posibil;

să restituie prețul primit, atunci când a înstrăinat bunurile cu titlu oneros. Potrivit art. 485 C.civ., el pastreaza, în proprietate, fructele bunurilor pe care le restituie.

Moștenitorul prezumtiv de rea-credință (cel reaparut are obligatia sa probeze reauacredinta: spre exemplu, i-a trimis o scrisoare pe care mostenitorul a ascuns-o) are următoarele obligații:

să restituie bunurile în natură, ori de câte ori aceasta este posibil;

daca a înstrainat bunurile, cu titlu oneros si catre un dobânditor de buna-credinta, trebuie sa restituie, la alegerea proprietarului reaparut, fie pretul încasat, fie valoarea bunurilor din momentul restituirii (daca aceasta este mai mare);

să restituie fructele produse de bunuri (naturale, industriale si civile), pe cele culese efectiv, dar si pe cele pe care a neglijat sa le culeaga, sau echivalentul lor. Efectele anulării hotărârii judecatoresti declarative de moarte prezintă unele particularități în legătură cu soarta juridică a înstrăinărilor consimțite de moștenitorii prezumtivi în beneficiul terților. Potrivit regulilor de drept comun, ori de câte ori se desființează titlul pe baza căruia au fost stapânite bunurile de către moștenitorul prezumtiv, se desființează și actele juridice încheiate cu terțele persoane. Prin urmare, terțul subdobânditor ar trebui să restituie bunurile în natură (și ar avea o acțiune împotriva moștenitorului prezumtiv prin care pretinde sumele plătite). Art. 20 alin. 2 (partea a doua) consacră însă o excepție de la acest principiu, dacă sunt întrunite, cumulativ, două condiții:

actul sa fie cu titlu oneros;

subdobânditorul să fie de bună-credință (buna lui credință se prezumă, până la proba contrară); actul încheiat de moștenitorul aparent cu terțul subdobânditor rămâne valabil, nedesființându-se, așa încât terțul nu are obligația să restituie bunul proprietarului reapărut.

4.4.7.1. Speta 9 – Anularea hotărârii de declarare a morții. Înțelegerea rolului activ al judecătorului în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și contradictorialității (Vechiul Cod civil)

Înalta Curte de Casație și Justiție

Secția a II-a civilă

Dosar nr. 1072/325/2009

DECIZIA Nr. 1.221

din 27 martie 2014

Prima instanță

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul judecătoriei, reclamanții L.N. și L.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâții T.J.T. și M.N. anularea hotărârii declarative a morții numitului T.I.E., pronunțată de către Tribunalul T. prin Sentința civilă nr. xxx/2003.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat ca la data de 19 octombrie 2000 prin Sentința civilă nr. 14331 a Judecătoriei Timișoara pronunțată în Dosarul nr. 11038/2000, Primăria municipiului Timișoara a obținut declararea ca bun abandonat a imobilului situat în Timișoara str. C., fostul proprietar fiind numitul T.I.E. Cu acea ocazie, instanța a constatat că Primăria a achitat la Banca C.E.C. contravaloarea imobilului și a dispus întabularea acestuia ca și titulară a apartamentului și că, Primăria Timișoara a încheiat cu reclamanții un contract de închiriere.

Prin Sentința civilă nr. 32 din 24 ianuarie 2003 pronunțată în Dosarul nr. 9991/C/2002, Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de numita M.N., fiica lui T.I.E., iar pe cale de consecință a declarat moartea prezumată a pârâtului T.I.E., data morții fiind stabilită ca fiind 31 decembrie 1986.

Ulterior, numita M.N. a obținut un certificat de moștenitor al defunctului T.I.E., acționând în instanța Primăria Timișoara pentru a obține restituirea apartamentului.

Prin Sentința civilă nr. 571 din 19 ianuarie 2006, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în Dosarul nr. 4754 din 6 aprilie 2004, Primăria Timișoara a fost obligată să restituie numitei M.N. apartamentul, aceasta intabulându-se ca proprietară, în calitate de moștenitoare a defunctului său tată, iar ulterior numita M.N. a promovat o acțiune prin care a solicitat evacuarea reclamanților din imobil.

În urma demersurilor efectuate de către aceștia, angajând o firma de detectivi particulari s-a descoperit că numitul T.I.E. nu a murit, ci trăiește în S.U.A. fiind în prezent cetățean american, sub numele de T.J.T.

Reclamanții au deschis 2 procese împotriva lui T.I.E. și M.N., prin care au solicitat instanței, pe de o parte să se dispună anularea hotărârii declarative a morții numitului T.I.E., iar pe de altă parte anularea certificatului de moștenitor emis pe numele numitei M.N., tatăl său nefiind mort.

Prin Sentința civilă nr. 7265 din 22 aprilie 2010 a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în Dosarul 2707/325/2009, a fost declinată competența materială de soluționare a cererii reclamanților L.N. și L.V. în favoarea Tribunalului Timiș, care la rândul său, prin Sentința civilă nr. 2767/PI din 21 octombrie 2010, a declinat competența de soluționare a aceleiași cereri în favoarea Judecătoriei Timișoara, iar prin Sentința civilă nr. 35 din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara a fost stabilită competența de soluționare a cererii ce face obiectul Dosarului nr. 2707/325/2009 în favoarea Tribunalului Timiș.

2. Reclamanții Primăria municipiului Timișoara reprezentată prin primar, municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, prin cererea înregistrată din 2009, la Judecătoria Timișoara, au chemat în judecată pârâții T.J.T. și M.N., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Sentinței civile nr. 32 din 24 ianuarie 2003 a Tribunalului Timiș, pronunțată în Dosar nr. 9991/C/2002 prin care s-a declarat moartea prezumată a pârâtului T.J.T. la data de 31 decembrie 1986.

Prin Sentința civilă nr. 15811 din 17 noiembrie 2009 Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamanții Primăria municipiului Timișoara reprezentată prin primar, municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva pârâților T.J.T. și M.N., precum și a cererii de intervenție formulată de intervenienții L.V., L.N. și L.G., în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă.

La Tribunalul Timiș dosarul a fost înregistrat la data de 7 ianuarie 2010 sub nr. 1072/325/2009.

La termenul de judecată din 8 septembrie 2010, prin încheiere interlocutorie tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul reclamanților formulată de intervenienții L.V., L.N. și L.G.

A reținut că, raportat la prevederile art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților este neîntemeiată deoarece în speța dedusă judecății calitatea procesuală activă echivalează cu interesul reclamanților de a promova acțiunea în justiție, având în vedere că imobilul în litigiu, situat în Timișoara, str. C. se afla în patrimoniul Primăriei municipiului Timișoara, iar potrivit susținerilor reclamanților, numitul T.J.T. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii acestui imobil, notificare ce urmează a fi soluționată de către Consiliul local al municipiului Timișoara.

De asemenea, tribunalul a avut în vedere faptul că intervenienții justifică un interes în cauză pentru a formula cerere de intervenție accesorie, întrucât au avut calitatea de chiriași ai apartamentului din imobilul situat în Timișoara, str. C. aflat în patrimoniul primăriei, că cererea de intervenție are legătură cu cererea principală și a fost depusă în termenul legal.

3. La termenul de judecată din 13 aprilie 2011, Tribunalul Timiș a admis în baza art. 164 alin. (1) și alin. (3) excepția de conexitate a cauzei ce face obiectul prezentului Dosar nr. 1072/325/2009, cu cea care face obiectul Dosarului nr. 2707/325/2009.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 1582/PI din 23 mai 2012 pronunțată în Dosarul nr. 1072/325/2009, a admis excepția lipsei de interes a reclamanților L.N. și L.V. și a respins cererea formulată de aceștia în contradictoriu cu pârâții T.I.E. și M.N., în Dosarul conexat nr. 2707/325/2009, ca lipsită de interes.

A admis acțiunea formulată în Dosarul nr. 1072/325/2009, de reclamanții municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâții T.I.E. și M.N.

A anulat hotărârea declarativă de moarte nr. 32 din 24 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Timiș privind declararea morții pârâtului T.I.E.

A admis pe cale de consecință cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara formulată de intervenienții L.V., L.N. și L.G.

A obligat pârâții să plătească reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara suma de 8,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a dispus comunicarea prezentei hotărâri după rămânerea irevocabilă serviciului de stare civilă al Consiliului Local B. pentru a face cuvenita rectificare în registrul actelor de stare civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara și implicit a lipsei de interes a acestora în formularea prezentei acțiuni, acestea au fost respinse prin încheierea interlocutorie din 8 septembrie 2010, pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul acesteia și că prin aceeași încheiere de ședință, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamanților, considerând că intervenienții au interes în formularea cererii de față.

Tribunalul a admis excepția lipsei de interes a reclamanților L.V. și L.N., având ca obiect anularea hotărârii declarative a morții pârâtului T.I.E., față de Sentința civilă nr. 13543 din 30 octombrie 2008 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin Decizia civilă nr. 238/A din 12 martie 2010 a Tribunalului Timiș, care are putere de lucru judecat pe acest aspect, situație în raport de care a respins acțiunea formulată de aceștia în contradictoriu cu pârâții T.I.E. și M.N., în Dosarul conexat nr. 2707/325/2009, ca lipsită de interes.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că prin Sentința civilă nr. 32 din 24 ianuarie 2003 pronunțată în Dosarul nr. 9991/C/2002, Tribunalul Timiș a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta M.N., iar pe cale de consecință a declarat moartea prezumată a pârâtului T.I.E., data morții fiind stabilită ca fiind 31 decembrie 1986.

Pentru a declara moartea prezumată a pârâtului T.I.E., tribunalul a avut în vedere faptul că de la data dispariției acestuia au trecut mai mult de 4 ani și că potrivit art. 20 alin. (1) art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 raportat la art. 42 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954, dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea, iar în cazul în care se dovedește că cel declarat mort trăiește, instanța va anula hotărârea.

Așadar, din textele legale mai sus citate a rezultat că hotărârea declarativă a morții poate fi anulată atunci când se dovedește în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ. că persoana este în viață.

S-a reținut că, prin adresa din 8 februarie 2008, Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, Biroul Național Interpol a comunicat Inspectoratului de Poliție al Județului Timiș, Serviciul de Investigații Criminale faptul că urmare a adresei prin care s-a solicitat sprijinul în efectuarea unor demersuri pe lângă autoritățile din S.U.A. pentru a se stabili dacă T.I.E., este sau nu decedat, răspunsul primit de la Interpol a fost că autoritățile judiciare ale statului M. din S.U.A. au stabilit faptul că numitul T.I.E., fost cetățean român este în prezent cetățean american cu următoarele date de identitate: T.J.T., născut la data de 23 februarie 1948, cu domiciliul în orașul F., str. L., statul M., fiind angajat la C.B.M. Că acesta a declarat autorităților judiciare ale statului M. din S.U.A. că în anul 1987 a avut probleme cu fosta sa soție, G.F., născută în anul 1951, că împreună cu aceasta are o fiică, M.N. născută în anul 1972. A fost anexată adresei o copie a raportului întocmit de către Departamentul de Poliție al statului M. ce a fost transmis de partenerii de la Interpol Washington.

Prin urmare, conform acestor adrese oficiale ale birourilor Interpol din România și S.U.A. a rezultat că T.I.E., fost cetățean român, născut la data de 23 februarie 1948, trăiește în prezent în S.U.A., fiind cetățean american și locuind la adresa menționată mai sus și că fată de această situație, procedura de citare în prezenta cauză s-a efectuat și la adresa comunicată din S.U.A., conform dispozițiilor art. 1141 alin. (4) C. proc. civ. cu scrisoare recomandată.

Că prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pronunțată în Dosarul nr. 791/P/2010 s-a reținut de asemenea că în urma verificărilor efectuate s-a constatat că într-adevăr numitul T.I.E., tatăl pârâtei M.N. trăiește și se numește în prezent T.J.T., lucru comunicat de Biroul Interpol.

Așadar, din ansamblul probator administrat în cauză, tribunalul a constatat că în speță a fost dovedit faptul că pârâtul T.I.E. trăiește, fiind înfrântă prezumția de deces ce a rezultat din împrejurarea că au trecut 4 ani de la data declarării dispariției fără ca acesta să fi dat un semn de viață.

Conform art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâții să plătească reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara suma de 8,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

Conform art. 42 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954, a dispus comunicarea hotărârii după rămânerea irevocabilă Serviciului de stare civilă al Consiliului local B. pentru a face cuvenita rectificare în registrul actelor de stare civilă.

Instanța de apel

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă prin Decizia civilă nr. 2 din 22 ianuarie 2013, a respins apelul declarat de pârâta M.N. împotriva Sentinței civile nr. 1582 din 23 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu reclamanții municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, pârâtul T.I.E. și intervenienții L.V., L.N. și L.G.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Că în susținerea nelegalității hotărârii atacate, pârâta M.N. a invocat lipsa probatoriului care să justifice anularea hotărârii declarative de moarte, astfel că sub acest aspect, se constată că din rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 31 decembrie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 791/2010, a rezultat că în urma verificărilor în Dosarul nr. 11727/P/2007 s-a constatat că numitul T.I.E. trăiește în prezent, numindu-se T.J.T., aspect comunicat de Biroul Național Interpol.

De asemenea, cum corect s-a reținut de Tribunalul Timișoara, prin adresa din 8 februarie 2008 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, către Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș, Serviciul de Investigații Criminale, s-a menționat că autoritățile judiciare ale statului M. (S.U.A.) au stabilit faptul că numitul T.I.E. fost cetățean român, este în prezent cetățean american, cu următoarele date de identitate: T.J.T. născut la 23 februarie 1948, cu domiciliul în orașul F., str. I. statul M.

Cum, prin ambele înscrisuri menționate mai sus emise de autorități oficiale s-a făcut dovada că pârâtul T.I.E., același cu T.J.T., trăiește, fiind răsturnată astfel prezumția decesului raportat la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, curtea a constatat că este neîntemeiată critica formulată de pârâtă sub aspectul lipsei probelor în pronunțarea hotărârii atacate.

Instanța a respins ca neîntemeiată și susținerea că judecata cauzei s-a făcut fără îndeplinirea procedurii de citare cu pârâtul T.I.E., întrucât din dovezile de citare aflate la dosar, rezultă că acesta a fost citat atât la domiciliul indicat prin adresa emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Biroul Național Interpol, cât și prin publicitate conform art. 95 C. proc. civ.

În cauză a fost înlăturată și susținerea pârâtei în sensul că reclamanții nu justifică interes și nu au calitate procesuală activă în cauză, întrucât dispozițiile art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data introducerii acțiunii, prevăd că: "dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere oricând anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea", iar imobilul s-a aflat în patrimoniul lor, astfel că, reclamanții au atât calitate procesuală activă în cauză, cât și interesul de a promova prezenta acțiune.

Tot ca neîntemeiată a fost respinsă și critica privind admiterea în principiu a cererii de intervenție de către instanța de fond, prin încheierea din 8 septembrie 2010, întrucât intervenienții având calitatea de chiriași ai imobilului din litigiu, justifică interes în cauză raportat la dispozițiile art. 49 și art. 50 C. proc. civ.

Instanța de recurs

Împotriva Deciziei civile nr. 2 din 22 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs pârâta M.N., întemeiat pe art. 304 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantului.

În criticile formulate recurenta pârâtă a susținut în esență următoarele:

– Că decizia instanței de apel este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea normelor de procedură vizând citarea, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens a arătat că, fără nici un probatoriu instanța de judecată în mod greșit a pus semnul identității între persoana purtând numele T.I.E., declarat decedat prin hotărâre judecătorească, cu persoana purtând numele T.J.T., care nu a fost declarat mort și care nu are nici o legătură cu cauza.

Cum procedura de citare în apel s-a realizat numai cu T.J.T., arată că instanța i-a încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialității dezbaterilor, principiul disponibilității, situație în care hotărârea judecătorească a fost pronunțată numai în contradictoriu cu acesta, ceea ce atrage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

– Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că identificarea lui T.J.T. cu T.I.E. a avut consecințe asupra interpretării date de instanță cu privire la cele două înscrisuri, respectiv rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 31 decembrie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 791/2010, din care a rezultat că în urma verificărilor în Dosarul nr. 11727/P/2007 s-a constatat că numitul T.I.E. trăiește în prezent, numindu-se T.J.T., aspect comunicat de Biroul Național Interpol și adresa din 8 februarie 2008 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, către Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș, Serviciul de Investigații Criminale, în care s-a menționat că autoritățile judiciare ale Statului Michigan (S.U.A.) au stabilit faptul că numitul T.I.E. fost cetățean român, este în prezent cetățean american, cu următoarele date de identitate.T.J.T. născut la 23 februarie 1948, cu domiciliul în orașul F., str. I. statul M., care au format convingerea că cel declarat mort se află în viață.

Arată că, în cauză pentru stabilirea situației reale, a identității pârâtului T.I.E., din prezentul dosar, instanța învestită cu soluționarea apelului ar fi trebuit să administreze și alte probe, de natură să demonstreze că cel prezumat mort este în viață.

– Că greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe motiv că aceștia au avut în patrimoniu bunul imobil menționat, al cărui proprietar a fost T.I.E., motivare din care rezultă că instanța a înțeles în mod eronat Sentința civilă nr. 571 din 19 ianuarie 2006 a Judecătoriei Timișoara.

Motivarea instanței

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile aplicabile în cauză, constată că recursul este nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Alin. (2) al art. 105 C. proc. civ. vizează situația în care actele de procedură au fost îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent, acte care se vor declara nule dacă părții i s-a pricinuit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.

Din textele de mai sus se poate observa că motivul de nelegalitate analizat se referă la neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, aspecte care nu se regăsesc în argumentele dezvoltate pentru susținerea acestui motiv, avându-se în vedere că judecata cauzei s-a făcut cu îndeplinirea procedurii de citare cu pârâtul T.I.E., fapt ce rezultă din dovezile de citare aflate la dosar, astfel că acesta a fost citat atât la domiciliul indicat prin adresa emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Biroul Național Interpol, cât și prin publicitate conform art. 95 C. proc. civ.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se referă la interpretarea actului juridic și nu este incident în cauză, criticile formulate vizând interpretarea dată de instanța de apel probelor administrate de părți, nu interpretarea greșită a unui act juridic dedus judecății.

Critica recurentei prin care a susținut că, în cauză pentru stabilirea situației reale, a identității pârâtului T.I.E., din prezentul dosar, instanța învestită cu soluționarea apelului ar fi trebuit să administreze și alte probe, de natură să demonstreze că cel prezumat mort este în viață, este de reținut că acesta este un atribut al instanței de apel și vizează aspecte de netemeinicie, ce exced prezentului recurs, odată cu abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Nici critica pârâtei prin care a menționat că greșit instanța de apel a respins excepția lipsei de interes și a calității procesuale active a reclamanților nu poate fi primită, întrucât imobilul s-a aflat în patrimoniul lor, astfel că, reclamanții au atât calitate procesuală activă în cauză, cât și interesul de a promova prezenta acțiune, după cum corect a reținut și instanța de apel.

Din verificarea modului în care s-a derulat procesul în fața Curții de Apel Timișoara rezultă că, în cauză părțile au beneficiat de un proces echitabil așa cum este conturat în art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar instanța și-a exercitat rolul său activ respectând dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în virtutea rolului său activ, judecătorul este dator să stăruie prin toate mijloacele la aflarea adevărului pentru corecta stabilire a situației de fapt și aplicarea corectă a legii, dar această critică nu poate fi reținută întrucât procesul civil este un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și contradictorialității.

În cauză și pârâta și reclamanții aveau posibilitatea de a propune și administra probatorii, astfel că dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia.

Chiar în ipoteza descrisă de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., rolul activ al judecătorului nu poate înlocui implicarea părților în exercitarea obligațiilor procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) din același act normativ.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat.

Soluția instanței

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta M.N. împotriva Deciziei civile nr. 2 din 22 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

DECIZIA Nr. 1.221

din 27 martie 2014

Anularea hotărârii de declarare a morții. Înțelegerea rolului activ al judecătorului în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și contradictorialității

Publicată în: Arhiva instanței

Notă:

Speța a fost atașată dispozițiilor din noul Cod civil și noul Cod de procedură civilă deoarece:

– art. 20 din Decretul nr. 31/1954 a fost preluat în art. 54 noul Cod civil

– art. 129 alin. (5) vechiul Cod de procedură civilă a fost preluat în art. 22 alin. (2) noul Cod de procedură civilă

Pentru detalii și informații suplimentare consultați modulul EUROLEX – Corespondență Coduri.

*) Prelucrarea deciziei a fost realizată la G&G Consulting, Departamentul juridic. (B.D.)

Prima instanță

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial sub nr. 2707/325/2009 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanții L.N. și L.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâții T.J.T. și M.N. anularea hotărârii declarative a morții numitului T.I.E., pronunțată de către Tribunalul Timiș prin Sentința civilă nr. 32 din 24 ianuarie 2003, în Dosar nr. 9991/C/2002.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat ca la data de 19 octombrie 2000 prin Sentința civilă nr. 14331 a Judecătoriei Timișoara pronunțată în Dosarul nr. 11038/2000, Primăria municipiului Timișoara a obținut declararea ca bun abandonat a imobilului situat în Timișoara str. C., fostul proprietar fiind numitul T.I.E. Cu acea ocazie, instanța a constatat că Primăria a achitat la Banca C.E.C. contravaloarea imobilului și a dispus întabularea acestuia ca și titulară a apartamentului și că, Primăria Timișoara a încheiat cu reclamanții un contract de închiriere.

Prin Sentința civilă nr. 32 din 24 ianuarie 2003 pronunțată în Dosarul nr. 9991/C/2002, Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de numita M.N., fiica lui T.I.E., iar pe cale de consecință a declarat moartea prezumată a pârâtului T.I.E., data morții fiind stabilită ca fiind 31 decembrie 1986.

Ulterior, numita M.N. a obținut un certificat de moștenitor al defunctului T.I.E., acționând în instanța Primăria Timișoara pentru a obține restituirea apartamentului.

Prin Sentința civilă nr. 571 din 19 ianuarie 2006, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în Dosarul nr. 4754 din 6 aprilie 2004, Primăria Timișoara a fost obligată să restituie numitei M.N. apartamentul, aceasta intabulându-se ca proprietară, în calitate de moștenitoare a defunctului său tată, iar ulterior numita M.N. a promovat o acțiune prin care a solicitat evacuarea reclamanților din imobil.

În urma demersurilor efectuate de către aceștia, angajând o firma de detectivi particulari s-a descoperit că numitul T.I.E. nu a murit, ci trăiește în S.U.A. fiind în prezent cetățean american, sub numele de T.J.T.

Reclamanții au deschis 2 procese împotriva lui T.I.E. și M.N., prin care au solicitat instanței, pe de o parte să se dispună anularea hotărârii declarative a morții numitului T.I.E., iar pe de altă parte anularea certificatului de moștenitor emis pe numele numitei M.N., tatăl său nefiind mort.

Prin Sentința civilă nr. 7265 din 22 aprilie 2010 a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în Dosarul 2707/325/2009, a fost declinată competența materială de soluționare a cererii reclamanților L.N. și L.V. în favoarea Tribunalului Timiș, care la rândul său, prin Sentința civilă nr. 2767/PI din 21 octombrie 2010, a declinat competența de soluționare a aceleiași cereri în favoarea Judecătoriei Timișoara, iar prin Sentința civilă nr. 35 din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara a fost stabilită competența de soluționare a cererii ce face obiectul Dosarului nr. 2707/325/2009 în favoarea Tribunalului Timiș.

2. Reclamanții Primăria municipiului Timișoara reprezentată prin primar, municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, prin cererea înregistrată din 2009, la Judecătoria Timișoara, au chemat în judecată pârâții T.J.T. și M.N., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Sentinței civile nr. 32 din 24 ianuarie 2003 a Tribunalului Timiș, pronunțată în Dosar nr. 9991/C/2002 prin care s-a declarat moartea prezumată a pârâtului T.J.T. la data de 31 decembrie 1986.

Prin Sentința civilă nr. 15811 din 17 noiembrie 2009 Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamanții Primăria municipiului Timișoara reprezentată prin primar, municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva pârâților T.J.T. și M.N., precum și a cererii de intervenție formulată de intervenienții L.V., L.N. și L.G., în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă.

La Tribunalul Timiș dosarul a fost înregistrat la data de 7 ianuarie 2010 sub nr. 1072/325/2009.

La termenul de judecată din 8 septembrie 2010, prin încheiere interlocutorie tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul reclamanților formulată de intervenienții L.V., L.N. și L.G.

A reținut că, raportat la prevederile art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților este neîntemeiată deoarece în speța dedusă judecății calitatea procesuală activă echivalează cu interesul reclamanților de a promova acțiunea în justiție, având în vedere că imobilul în litigiu, situat în Timișoara, str. C. se afla în patrimoniul Primăriei municipiului Timișoara, iar potrivit susținerilor reclamanților, numitul T.J.T. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii acestui imobil, notificare ce urmează a fi soluționată de către Consiliul local al municipiului Timișoara.

De asemenea, tribunalul a avut în vedere faptul că intervenienții justifică un interes în cauză pentru a formula cerere de intervenție accesorie, întrucât au avut calitatea de chiriași ai apartamentului din imobilul situat în Timișoara, str. C. aflat în patrimoniul primăriei, că cererea de intervenție are legătură cu cererea principală și a fost depusă în termenul legal.

3. La termenul de judecată din 13 aprilie 2011, Tribunalul Timiș a admis în baza art. 164 alin. (1) și alin. (3) excepția de conexitate a cauzei ce face obiectul prezentului Dosar nr. 1072/325/2009, cu cea care face obiectul Dosarului nr. 2707/325/2009.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 1582/PI din 23 mai 2012 pronunțată în Dosarul nr. 1072/325/2009, a admis excepția lipsei de interes a reclamanților L.N. și L.V. și a respins cererea formulată de aceștia în contradictoriu cu pârâții T.I.E. și M.N., în Dosarul conexat nr. 2707/325/2009, ca lipsită de interes.

A admis acțiunea formulată în Dosarul nr. 1072/325/2009, de reclamanții municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâții T.I.E. și M.N.

A anulat hotărârea declarativă de moarte nr. 32 din 24 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Timiș privind declararea morții pârâtului T.I.E.

A admis pe cale de consecință cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara formulată de intervenienții L.V., L.N. și L.G.

A obligat pârâții să plătească reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara suma de 8,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a dispus comunicarea prezentei hotărâri după rămânerea irevocabilă serviciului de stare civilă al Consiliului Local B. pentru a face cuvenita rectificare în registrul actelor de stare civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara și implicit a lipsei de interes a acestora în formularea prezentei acțiuni, acestea au fost respinse prin încheierea interlocutorie din 8 septembrie 2010, pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul acesteia și că prin aceeași încheiere de ședință, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamanților, considerând că intervenienții au interes în formularea cererii de față.

Tribunalul a admis excepția lipsei de interes a reclamanților L.V. și L.N., având ca obiect anularea hotărârii declarative a morții pârâtului T.I.E., față de Sentința civilă nr. 13543 din 30 octombrie 2008 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin Decizia civilă nr. 238/A din 12 martie 2010 a Tribunalului Timiș, care are putere de lucru judecat pe acest aspect, situație în raport de care a respins acțiunea formulată de aceștia în contradictoriu cu pârâții T.I.E. și M.N., în Dosarul conexat nr. 2707/325/2009, ca lipsită de interes.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că prin Sentința civilă nr. 32 din 24 ianuarie 2003 pronunțată în Dosarul nr. 9991/C/2002, Tribunalul Timiș a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta M.N., iar pe cale de consecință a declarat moartea prezumată a pârâtului T.I.E., data morții fiind stabilită ca fiind 31 decembrie 1986.

Pentru a declara moartea prezumată a pârâtului T.I.E., tribunalul a avut în vedere faptul că de la data dispariției acestuia au trecut mai mult de 4 ani și că potrivit art. 20 alin. (1) art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 raportat la art. 42 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954, dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea, iar în cazul în care se dovedește că cel declarat mort trăiește, instanța va anula hotărârea.

Așadar, din textele legale mai sus citate a rezultat că hotărârea declarativă a morții poate fi anulată atunci când se dovedește în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ. că persoana este în viață.

S-a reținut că, prin adresa din 8 februarie 2008, Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, Biroul Național Interpol a comunicat Inspectoratului de Poliție al Județului Timiș, Serviciul de Investigații Criminale faptul că urmare a adresei prin care s-a solicitat sprijinul în efectuarea unor demersuri pe lângă autoritățile din S.U.A. pentru a se stabili dacă T.I.E., este sau nu decedat, răspunsul primit de la Interpol a fost că autoritățile judiciare ale statului M. din S.U.A. au stabilit faptul că numitul T.I.E., fost cetățean român este în prezent cetățean american cu următoarele date de identitate: T.J.T., născut la data de 23 februarie 1948, cu domiciliul în orașul F., str. L., statul M., fiind angajat la C.B.M. Că acesta a declarat autorităților judiciare ale statului M. din S.U.A. că în anul 1987 a avut probleme cu fosta sa soție, G.F., născută în anul 1951, că împreună cu aceasta are o fiică, M.N. născută în anul 1972. A fost anexată adresei o copie a raportului întocmit de către Departamentul de Poliție al statului M. ce a fost transmis de partenerii de la Interpol Washington.

Prin urmare, conform acestor adrese oficiale ale birourilor Interpol din România și S.U.A. a rezultat că T.I.E., fost cetățean român, născut la data de 23 februarie 1948, trăiește în prezent în S.U.A., fiind cetățean american și locuind la adresa menționată mai sus și că fată de această situație, procedura de citare în prezenta cauză s-a efectuat și la adresa comunicată din S.U.A., conform dispozițiilor art. 1141 alin. (4) C. proc. civ. cu scrisoare recomandată.

Că prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pronunțată în Dosarul nr. 791/P/2010 s-a reținut de asemenea că în urma verificărilor efectuate s-a constatat că într-adevăr numitul T.I.E., tatăl pârâtei M.N. trăiește și se numește în prezent T.J.T., lucru comunicat de Biroul Interpol.

Așadar, din ansamblul probator administrat în cauză, tribunalul a constatat că în speță a fost dovedit faptul că pârâtul T.I.E. trăiește, fiind înfrântă prezumția de deces ce a rezultat din împrejurarea că au trecut 4 ani de la data declarării dispariției fără ca acesta să fi dat un semn de viață.

Conform art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâții să plătească reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara suma de 8,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

Conform art. 42 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954, a dispus comunicarea hotărârii după rămânerea irevocabilă Serviciului de stare civilă al Consiliului local B. pentru a face cuvenita rectificare în registrul actelor de stare civilă.

Instanța de apel

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă prin Decizia civilă nr. 2 din 22 ianuarie 2013, a respins apelul declarat de pârâta M.N. împotriva Sentinței civile nr. 1582 din 23 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu reclamanții municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, pârâtul T.I.E. și intervenienții L.V., L.N. și L.G.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Că în susținerea nelegalității hotărârii atacate, pârâta M.N. a invocat lipsa probatoriului care să justifice anularea hotărârii declarative de moarte, astfel că sub acest aspect, se constată că din rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 31 decembrie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 791/2010, a rezultat că în urma verificărilor în Dosarul nr. 11727/P/2007 s-a constatat că numitul T.I.E. trăiește în prezent, numindu-se T.J.T., aspect comunicat de Biroul Național Interpol.

De asemenea, cum corect s-a reținut de Tribunalul Timișoara, prin adresa din 8 februarie 2008 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, către Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș, Serviciul de Investigații Criminale, s-a menționat că autoritățile judiciare ale statului M. (S.U.A.) au stabilit faptul că numitul T.I.E. fost cetățean român, este în prezent cetățean american, cu următoarele date de identitate: T.J.T. născut la 23 februarie 1948, cu domiciliul în orașul F., str. I. statul M.

Cum, prin ambele înscrisuri menționate mai sus emise de autorități oficiale s-a făcut dovada că pârâtul T.I.E., același cu T.J.T., trăiește, fiind răsturnată astfel prezumția decesului raportat la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, curtea a constatat că este neîntemeiată critica formulată de pârâtă sub aspectul lipsei probelor în pronunțarea hotărârii atacate.

Instanța a respins ca neîntemeiată și susținerea că judecata cauzei s-a făcut fără îndeplinirea procedurii de citare cu pârâtul T.I.E., întrucât din dovezile de citare aflate la dosar, rezultă că acesta a fost citat atât la domiciliul indicat prin adresa emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Biroul Național Interpol, cât și prin publicitate conform art. 95 C. proc. civ.

În cauză a fost înlăturată și susținerea pârâtei în sensul că reclamanții nu justifică interes și nu au calitate procesuală activă în cauză, întrucât dispozițiile art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data introducerii acțiunii, prevăd că: "dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere oricând anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea", iar imobilul s-a aflat în patrimoniul lor, astfel că, reclamanții au atât calitate procesuală activă în cauză, cât și interesul de a promova prezenta acțiune.

Tot ca neîntemeiată a fost respinsă și critica privind admiterea în principiu a cererii de intervenție de către instanța de fond, prin încheierea din 8 septembrie 2010, întrucât intervenienții având calitatea de chiriași ai imobilului din litigiu, justifică interes în cauză raportat la dispozițiile art. 49 și art. 50 C. proc. civ.

Instanța de recurs

Împotriva Deciziei civile nr. 2 din 22 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs pârâta M.N., întemeiat pe art. 304 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantului.

În criticile formulate recurenta pârâtă a susținut în esență următoarele:

– Că decizia instanței de apel este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea normelor de procedură vizând citarea, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens a arătat că, fără nici un probatoriu instanța de judecată în mod greșit a pus semnul identității între persoana purtând numele T.I.E., declarat decedat prin hotărâre judecătorească, cu persoana purtând numele T.J.T., care nu a fost declarat mort și care nu are nici o legătură cu cauza.

Cum procedura de citare în apel s-a realizat numai cu T.J.T., arată că instanța i-a încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialității dezbaterilor, principiul disponibilității, situație în care hotărârea judecătorească a fost pronunțată numai în contradictoriu cu acesta, ceea ce atrage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

– Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că identificarea lui T.J.T. cu T.I.E. a avut consecințe asupra interpretării date de instanță cu privire la cele două înscrisuri, respectiv rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 31 decembrie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 791/2010, din care a rezultat că în urma verificărilor în Dosarul nr. 11727/P/2007 s-a constatat că numitul T.I.E. trăiește în prezent, numindu-se T.J.T., aspect comunicat de Biroul Național Interpol și adresa din 8 februarie 2008 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, către Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș, Serviciul de Investigații Criminale, în care s-a menționat că autoritățile judiciare ale Statului Michigan (S.U.A.) au stabilit faptul că numitul T.I.E. fost cetățean român, este în prezent cetățean american, cu următoarele date de identitate.T.J.T. născut la 23 februarie 1948, cu domiciliul în orașul F., str. I. statul M., care au format convingerea că cel declarat mort se află în viață.

Arată că, în cauză pentru stabilirea situației reale, a identității pârâtului T.I.E., din prezentul dosar, instanța învestită cu soluționarea apelului ar fi trebuit să administreze și alte probe, de natură să demonstreze că cel prezumat mort este în viață.

– Că greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe motiv că aceștia au avut în patrimoniu bunul imobil menționat, al cărui proprietar a fost T.I.E., motivare din care rezultă că instanța a înțeles în mod eronat Sentința civilă nr. 571 din 19 ianuarie 2006 a Judecătoriei Timișoara.

Motivarea instanței

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile aplicabile în cauză, constată că recursul este nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Alin. (2) al art. 105 C. proc. civ. vizează situația în care actele de procedură au fost îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent, acte care se vor declara nule dacă părții i s-a pricinuit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.

Din textele de mai sus se poate observa că motivul de nelegalitate analizat se referă la neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, aspecte care nu se regăsesc în argumentele dezvoltate pentru susținerea acestui motiv, avându-se în vedere că judecata cauzei s-a făcut cu îndeplinirea procedurii de citare cu pârâtul T.I.E., fapt ce rezultă din dovezile de citare aflate la dosar, astfel că acesta a fost citat atât la domiciliul indicat prin adresa emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Biroul Național Interpol, cât și prin publicitate conform art. 95 C. proc. civ.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se referă la interpretarea actului juridic și nu este incident în cauză, criticile formulate vizând interpretarea dată de instanța de apel probelor administrate de părți, nu interpretarea greșită a unui act juridic dedus judecății.

Critica recurentei prin care a susținut că, în cauză pentru stabilirea situației reale, a identității pârâtului T.I.E., din prezentul dosar, instanța învestită cu soluționarea apelului ar fi trebuit să administreze și alte probe, de natură să demonstreze că cel prezumat mort este în viață, este de reținut că acesta este un atribut al instanței de apel și vizează aspecte de netemeinicie, ce exced prezentului recurs, odată cu abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Nici critica pârâtei prin care a menționat că greșit instanța de apel a respins excepția lipsei de interes și a calității procesuale active a reclamanților nu poate fi primită, întrucât imobilul s-a aflat în patrimoniul lor, astfel că, reclamanții au atât calitate procesuală activă în cauză, cât și interesul de a promova prezenta acțiune, după cum corect a reținut și instanța de apel.

Din verificarea modului în care s-a derulat procesul în fața Curții de Apel Timișoara rezultă că, în cauză părțile au beneficiat de un proces echitabil așa cum este conturat în art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar instanța și-a exercitat rolul său activ respectând dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în virtutea rolului său activ, judecătorul este dator să stăruie prin toate mijloacele la aflarea adevărului pentru corecta stabilire a situației de fapt și aplicarea corectă a legii, dar această critică nu poate fi reținută întrucât procesul civil este un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și contradictorialității.

În cauză și pârâta și reclamanții aveau posibilitatea de a propune și administra probatorii, astfel că dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia.

Chiar în ipoteza descrisă de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., rolul activ al judecătorului nu poate înlocui implicarea părților în exercitarea obligațiilor procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) din același act normativ.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat.

Soluția instanței

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta M.N. împotriva Deciziei civile nr. 2 din 22 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

DECIZIA Nr. 1.221

din 27 martie 2014

Anularea hotărârii de declarare a morții. Înțelegerea rolului activ al judecătorului în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și contradictorialității

Publicată în: Arhiva instanței

Notă:

Speța a fost atașată dispozițiilor din noul Cod civil și noul Cod de procedură civilă deoarece:

– art. 20 din Decretul nr. 31/1954 a fost preluat în art. 54 noul Cod civil

– art. 129 alin. (5) vechiul Cod de procedură civilă a fost preluat în art. 22 alin. (2) noul Cod de procedură civilă

Pentru detalii și informații suplimentare consultați modulul EUROLEX – Corespondență Coduri.

*) Prelucrarea deciziei a fost realizată la G&G Consulting, Departamentul juridic. (B.D.)

Prima instanță

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial sub nr. 2707/325/2009 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanții L.N. și L.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâții T.J.T. și M.N. anularea hotărârii declarative a morții numitului T.I.E., pronunțată de către Tribunalul Timiș prin Sentința civilă nr. 32 din 24 ianuarie 2003, în Dosar nr. 9991/C/2002.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat ca la data de 19 octombrie 2000 prin Sentința civilă nr. 14331 a Judecătoriei Timișoara pronunțată în Dosarul nr. 11038/2000, Primăria municipiului Timișoara a obținut declararea ca bun abandonat a imobilului situat în Timișoara str. C., fostul proprietar fiind numitul T.I.E. Cu acea ocazie, instanța a constatat că Primăria a achitat la Banca C.E.C. contravaloarea imobilului și a dispus întabularea acestuia ca și titulară a apartamentului și că, Primăria Timișoara a încheiat cu reclamanții un contract de închiriere.

Prin Sentința civilă nr. 32 din 24 ianuarie 2003 pronunțată în Dosarul nr. 9991/C/2002, Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de numita M.N., fiica lui T.I.E., iar pe cale de consecință a declarat moartea prezumată a pârâtului T.I.E., data morții fiind stabilită ca fiind 31 decembrie 1986.

Ulterior, numita M.N. a obținut un certificat de moștenitor al defunctului T.I.E., acționând în instanța Primăria Timișoara pentru a obține restituirea apartamentului.

Prin Sentința civilă nr. 571 din 19 ianuarie 2006, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în Dosarul nr. 4754 din 6 aprilie 2004, Primăria Timișoara a fost obligată să restituie numitei M.N. apartamentul, aceasta intabulându-se ca proprietară, în calitate de moștenitoare a defunctului său tată, iar ulterior numita M.N. a promovat o acțiune prin care a solicitat evacuarea reclamanților din imobil.

În urma demersurilor efectuate de către aceștia, angajând o firma de detectivi particulari s-a descoperit că numitul T.I.E. nu a murit, ci trăiește în S.U.A. fiind în prezent cetățean american, sub numele de T.J.T.

Reclamanții au deschis 2 procese împotriva lui T.I.E. și M.N., prin care au solicitat instanței, pe de o parte să se dispună anularea hotărârii declarative a morții numitului T.I.E., iar pe de altă parte anularea certificatului de moștenitor emis pe numele numitei M.N., tatăl său nefiind mort.

Prin Sentința civilă nr. 7265 din 22 aprilie 2010 a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în Dosarul 2707/325/2009, a fost declinată competența materială de soluționare a cererii reclamanților L.N. și L.V. în favoarea Tribunalului Timiș, care la rândul său, prin Sentința civilă nr. 2767/PI din 21 octombrie 2010, a declinat competența de soluționare a aceleiași cereri în favoarea Judecătoriei Timișoara, iar prin Sentința civilă nr. 35 din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara a fost stabilită competența de soluționare a cererii ce face obiectul Dosarului nr. 2707/325/2009 în favoarea Tribunalului Timiș.

2. Reclamanții Primăria municipiului Timișoara reprezentată prin primar, municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, prin cererea înregistrată din 2009, la Judecătoria Timișoara, au chemat în judecată pârâții T.J.T. și M.N., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Sentinței civile nr. 32 din 24 ianuarie 2003 a Tribunalului Timiș, pronunțată în Dosar nr. 9991/C/2002 prin care s-a declarat moartea prezumată a pârâtului T.J.T. la data de 31 decembrie 1986.

Prin Sentința civilă nr. 15811 din 17 noiembrie 2009 Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamanții Primăria municipiului Timișoara reprezentată prin primar, municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva pârâților T.J.T. și M.N., precum și a cererii de intervenție formulată de intervenienții L.V., L.N. și L.G., în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă.

La Tribunalul Timiș dosarul a fost înregistrat la data de 7 ianuarie 2010 sub nr. 1072/325/2009.

La termenul de judecată din 8 septembrie 2010, prin încheiere interlocutorie tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul reclamanților formulată de intervenienții L.V., L.N. și L.G.

A reținut că, raportat la prevederile art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților este neîntemeiată deoarece în speța dedusă judecății calitatea procesuală activă echivalează cu interesul reclamanților de a promova acțiunea în justiție, având în vedere că imobilul în litigiu, situat în Timișoara, str. C. se afla în patrimoniul Primăriei municipiului Timișoara, iar potrivit susținerilor reclamanților, numitul T.J.T. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii acestui imobil, notificare ce urmează a fi soluționată de către Consiliul local al municipiului Timișoara.

De asemenea, tribunalul a avut în vedere faptul că intervenienții justifică un interes în cauză pentru a formula cerere de intervenție accesorie, întrucât au avut calitatea de chiriași ai apartamentului din imobilul situat în Timișoara, str. C. aflat în patrimoniul primăriei, că cererea de intervenție are legătură cu cererea principală și a fost depusă în termenul legal.

3. La termenul de judecată din 13 aprilie 2011, Tribunalul Timiș a admis în baza art. 164 alin. (1) și alin. (3) excepția de conexitate a cauzei ce face obiectul prezentului Dosar nr. 1072/325/2009, cu cea care face obiectul Dosarului nr. 2707/325/2009.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 1582/PI din 23 mai 2012 pronunțată în Dosarul nr. 1072/325/2009, a admis excepția lipsei de interes a reclamanților L.N. și L.V. și a respins cererea formulată de aceștia în contradictoriu cu pârâții T.I.E. și M.N., în Dosarul conexat nr. 2707/325/2009, ca lipsită de interes.

A admis acțiunea formulată în Dosarul nr. 1072/325/2009, de reclamanții municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâții T.I.E. și M.N.

A anulat hotărârea declarativă de moarte nr. 32 din 24 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Timiș privind declararea morții pârâtului T.I.E.

A admis pe cale de consecință cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara formulată de intervenienții L.V., L.N. și L.G.

A obligat pârâții să plătească reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara suma de 8,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a dispus comunicarea prezentei hotărâri după rămânerea irevocabilă serviciului de stare civilă al Consiliului Local B. pentru a face cuvenita rectificare în registrul actelor de stare civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara și implicit a lipsei de interes a acestora în formularea prezentei acțiuni, acestea au fost respinse prin încheierea interlocutorie din 8 septembrie 2010, pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul acesteia și că prin aceeași încheiere de ședință, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamanților, considerând că intervenienții au interes în formularea cererii de față.

Tribunalul a admis excepția lipsei de interes a reclamanților L.V. și L.N., având ca obiect anularea hotărârii declarative a morții pârâtului T.I.E., față de Sentința civilă nr. 13543 din 30 octombrie 2008 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin Decizia civilă nr. 238/A din 12 martie 2010 a Tribunalului Timiș, care are putere de lucru judecat pe acest aspect, situație în raport de care a respins acțiunea formulată de aceștia în contradictoriu cu pârâții T.I.E. și M.N., în Dosarul conexat nr. 2707/325/2009, ca lipsită de interes.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că prin Sentința civilă nr. 32 din 24 ianuarie 2003 pronunțată în Dosarul nr. 9991/C/2002, Tribunalul Timiș a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta M.N., iar pe cale de consecință a declarat moartea prezumată a pârâtului T.I.E., data morții fiind stabilită ca fiind 31 decembrie 1986.

Pentru a declara moartea prezumată a pârâtului T.I.E., tribunalul a avut în vedere faptul că de la data dispariției acestuia au trecut mai mult de 4 ani și că potrivit art. 20 alin. (1) art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 raportat la art. 42 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954, dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea, iar în cazul în care se dovedește că cel declarat mort trăiește, instanța va anula hotărârea.

Așadar, din textele legale mai sus citate a rezultat că hotărârea declarativă a morții poate fi anulată atunci când se dovedește în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ. că persoana este în viață.

S-a reținut că, prin adresa din 8 februarie 2008, Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, Biroul Național Interpol a comunicat Inspectoratului de Poliție al Județului Timiș, Serviciul de Investigații Criminale faptul că urmare a adresei prin care s-a solicitat sprijinul în efectuarea unor demersuri pe lângă autoritățile din S.U.A. pentru a se stabili dacă T.I.E., este sau nu decedat, răspunsul primit de la Interpol a fost că autoritățile judiciare ale statului M. din S.U.A. au stabilit faptul că numitul T.I.E., fost cetățean român este în prezent cetățean american cu următoarele date de identitate: T.J.T., născut la data de 23 februarie 1948, cu domiciliul în orașul F., str. L., statul M., fiind angajat la C.B.M. Că acesta a declarat autorităților judiciare ale statului M. din S.U.A. că în anul 1987 a avut probleme cu fosta sa soție, G.F., născută în anul 1951, că împreună cu aceasta are o fiică, M.N. născută în anul 1972. A fost anexată adresei o copie a raportului întocmit de către Departamentul de Poliție al statului M. ce a fost transmis de partenerii de la Interpol Washington.

Prin urmare, conform acestor adrese oficiale ale birourilor Interpol din România și S.U.A. a rezultat că T.I.E., fost cetățean român, născut la data de 23 februarie 1948, trăiește în prezent în S.U.A., fiind cetățean american și locuind la adresa menționată mai sus și că fată de această situație, procedura de citare în prezenta cauză s-a efectuat și la adresa comunicată din S.U.A., conform dispozițiilor art. 1141 alin. (4) C. proc. civ. cu scrisoare recomandată.

Că prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pronunțată în Dosarul nr. 791/P/2010 s-a reținut de asemenea că în urma verificărilor efectuate s-a constatat că într-adevăr numitul T.I.E., tatăl pârâtei M.N. trăiește și se numește în prezent T.J.T., lucru comunicat de Biroul Interpol.

Așadar, din ansamblul probator administrat în cauză, tribunalul a constatat că în speță a fost dovedit faptul că pârâtul T.I.E. trăiește, fiind înfrântă prezumția de deces ce a rezultat din împrejurarea că au trecut 4 ani de la data declarării dispariției fără ca acesta să fi dat un semn de viață.

Conform art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâții să plătească reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara suma de 8,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

Conform art. 42 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954, a dispus comunicarea hotărârii după rămânerea irevocabilă Serviciului de stare civilă al Consiliului local B. pentru a face cuvenita rectificare în registrul actelor de stare civilă.

Instanța de apel

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă prin Decizia civilă nr. 2 din 22 ianuarie 2013, a respins apelul declarat de pârâta M.N. împotriva Sentinței civile nr. 1582 din 23 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu reclamanții municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, pârâtul T.I.E. și intervenienții L.V., L.N. și L.G.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Că în susținerea nelegalității hotărârii atacate, pârâta M.N. a invocat lipsa probatoriului care să justifice anularea hotărârii declarative de moarte, astfel că sub acest aspect, se constată că din rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 31 decembrie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 791/2010, a rezultat că în urma verificărilor în Dosarul nr. 11727/P/2007 s-a constatat că numitul T.I.E. trăiește în prezent, numindu-se T.J.T., aspect comunicat de Biroul Național Interpol.

De asemenea, cum corect s-a reținut de Tribunalul Timișoara, prin adresa din 8 februarie 2008 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, către Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș, Serviciul de Investigații Criminale, s-a menționat că autoritățile judiciare ale statului M. (S.U.A.) au stabilit faptul că numitul T.I.E. fost cetățean român, este în prezent cetățean american, cu următoarele date de identitate: T.J.T. născut la 23 februarie 1948, cu domiciliul în orașul F., str. I. statul M.

Cum, prin ambele înscrisuri menționate mai sus emise de autorități oficiale s-a făcut dovada că pârâtul T.I.E., același cu T.J.T., trăiește, fiind răsturnată astfel prezumția decesului raportat la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, curtea a constatat că este neîntemeiată critica formulată de pârâtă sub aspectul lipsei probelor în pronunțarea hotărârii atacate.

Instanța a respins ca neîntemeiată și susținerea că judecata cauzei s-a făcut fără îndeplinirea procedurii de citare cu pârâtul T.I.E., întrucât din dovezile de citare aflate la dosar, rezultă că acesta a fost citat atât la domiciliul indicat prin adresa emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Biroul Național Interpol, cât și prin publicitate conform art. 95 C. proc. civ.

În cauză a fost înlăturată și susținerea pârâtei în sensul că reclamanții nu justifică interes și nu au calitate procesuală activă în cauză, întrucât dispozițiile art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data introducerii acțiunii, prevăd că: "dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere oricând anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea", iar imobilul s-a aflat în patrimoniul lor, astfel că, reclamanții au atât calitate procesuală activă în cauză, cât și interesul de a promova prezenta acțiune.

Tot ca neîntemeiată a fost respinsă și critica privind admiterea în principiu a cererii de intervenție de către instanța de fond, prin încheierea din 8 septembrie 2010, întrucât intervenienții având calitatea de chiriași ai imobilului din litigiu, justifică interes în cauză raportat la dispozițiile art. 49 și art. 50 C. proc. civ.

Instanța de recurs

Împotriva Deciziei civile nr. 2 din 22 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs pârâta M.N., întemeiat pe art. 304 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantului.

În criticile formulate recurenta pârâtă a susținut în esență următoarele:

– Că decizia instanței de apel este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea normelor de procedură vizând citarea, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens a arătat că, fără nici un probatoriu instanța de judecată în mod greșit a pus semnul identității între persoana purtând numele T.I.E., declarat decedat prin hotărâre judecătorească, cu persoana purtând numele T.J.T., care nu a fost declarat mort și care nu are nici o legătură cu cauza.

Cum procedura de citare în apel s-a realizat numai cu T.J.T., arată că instanța i-a încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialității dezbaterilor, principiul disponibilității, situație în care hotărârea judecătorească a fost pronunțată numai în contradictoriu cu acesta, ceea ce atrage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

– Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că identificarea lui T.J.T. cu T.I.E. a avut consecințe asupra interpretării date de instanță cu privire la cele două înscrisuri, respectiv rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 31 decembrie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 791/2010, din care a rezultat că în urma verificărilor în Dosarul nr. 11727/P/2007 s-a constatat că numitul T.I.E. trăiește în prezent, numindu-se T.J.T., aspect comunicat de Biroul Național Interpol și adresa din 8 februarie 2008 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, către Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș, Serviciul de Investigații Criminale, în care s-a menționat că autoritățile judiciare ale Statului Michigan (S.U.A.) au stabilit faptul că numitul T.I.E. fost cetățean român, este în prezent cetățean american, cu următoarele date de identitate.T.J.T. născut la 23 februarie 1948, cu domiciliul în orașul F., str. I. statul M., care au format convingerea că cel declarat mort se află în viață.

Arată că, în cauză pentru stabilirea situației reale, a identității pârâtului T.I.E., din prezentul dosar, instanța învestită cu soluționarea apelului ar fi trebuit să administreze și alte probe, de natură să demonstreze că cel prezumat mort este în viață.

– Că greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe motiv că aceștia au avut în patrimoniu bunul imobil menționat, al cărui proprietar a fost T.I.E., motivare din care rezultă că instanța a înțeles în mod eronat Sentința civilă nr. 571 din 19 ianuarie 2006 a Judecătoriei Timișoara.

Motivarea instanței

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile aplicabile în cauză, constată că recursul este nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Alin. (2) al art. 105 C. proc. civ. vizează situația în care actele de procedură au fost îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent, acte care se vor declara nule dacă părții i s-a pricinuit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.

Din textele de mai sus se poate observa că motivul de nelegalitate analizat se referă la neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, aspecte care nu se regăsesc în argumentele dezvoltate pentru susținerea acestui motiv, avându-se în vedere că judecata cauzei s-a făcut cu îndeplinirea procedurii de citare cu pârâtul T.I.E., fapt ce rezultă din dovezile de citare aflate la dosar, astfel că acesta a fost citat atât la domiciliul indicat prin adresa emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Biroul Național Interpol, cât și prin publicitate conform art. 95 C. proc. civ.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se referă la interpretarea actului juridic și nu este incident în cauză, criticile formulate vizând interpretarea dată de instanța de apel probelor administrate de părți, nu interpretarea greșită a unui act juridic dedus judecății.

Critica recurentei prin care a susținut că, în cauză pentru stabilirea situației reale, a identității pârâtului T.I.E., din prezentul dosar, instanța învestită cu soluționarea apelului ar fi trebuit să administreze și alte probe, de natură să demonstreze că cel prezumat mort este în viață, este de reținut că acesta este un atribut al instanței de apel și vizează aspecte de netemeinicie, ce exced prezentului recurs, odată cu abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Nici critica pârâtei prin care a menționat că greșit instanța de apel a respins excepția lipsei de interes și a calității procesuale active a reclamanților nu poate fi primită, întrucât imobilul s-a aflat în patrimoniul lor, astfel că, reclamanții au atât calitate procesuală activă în cauză, cât și interesul de a promova prezenta acțiune, după cum corect a reținut și instanța de apel.

Din verificarea modului în care s-a derulat procesul în fața Curții de Apel Timișoara rezultă că, în cauză părțile au beneficiat de un proces echitabil așa cum este conturat în art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar instanța și-a exercitat rolul său activ respectând dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în virtutea rolului său activ, judecătorul este dator să stăruie prin toate mijloacele la aflarea adevărului pentru corecta stabilire a situației de fapt și aplicarea corectă a legii, dar această critică nu poate fi reținută întrucât procesul civil este un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și contradictorialității.

În cauză și pârâta și reclamanții aveau posibilitatea de a propune și administra probatorii, astfel că dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia.

Chiar în ipoteza descrisă de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., rolul activ al judecătorului nu poate înlocui implicarea părților în exercitarea obligațiilor procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) din același act normativ.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat.

Soluția instanței

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta M.N. împotriva Deciziei civile nr. 2 din 22 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

DECIZIA Nr. 1.221

din 27 martie 2014

Anularea hotărârii de declarare a morții. Înțelegerea rolului activ al judecătorului în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și contradictorialității

Publicată în: Arhiva instanței

Notă:

Speța a fost atașată dispozițiilor din noul Cod civil și noul Cod de procedură civilă deoarece:

– art. 20 din Decretul nr. 31/1954 a fost preluat în art. 54 noul Cod civil

– art. 129 alin. (5) vechiul Cod de procedură civilă a fost preluat în art. 22 alin. (2) noul Cod de procedură civilă

Pentru detalii și informații suplimentare consultați modulul EUROLEX – Corespondență Coduri.

*) Prelucrarea deciziei a fost realizată la G&G Consulting, Departamentul juridic. (B.D.)

Prima instanță

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial sub nr. 2707/325/2009 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanții L.N. și L.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâții T.J.T. și M.N. anularea hotărârii declarative a morții numitului T.I.E., pronunțată de către Tribunalul Timiș prin Sentința civilă nr. 32 din 24 ianuarie 2003, în Dosar nr. 9991/C/2002.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat ca la data de 19 octombrie 2000 prin Sentința civilă nr. 14331 a Judecătoriei Timișoara pronunțată în Dosarul nr. 11038/2000, Primăria municipiului Timișoara a obținut declararea ca bun abandonat a imobilului situat în Timișoara str. C., fostul proprietar fiind numitul T.I.E. Cu acea ocazie, instanța a constatat că Primăria a achitat la Banca C.E.C. contravaloarea imobilului și a dispus întabularea acestuia ca și titulară a apartamentului și că, Primăria Timișoara a încheiat cu reclamanții un contract de închiriere.

Prin Sentința civilă nr. 32 din 24 ianuarie 2003 pronunțată în Dosarul nr. 9991/C/2002, Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de numita M.N., fiica lui T.I.E., iar pe cale de consecință a declarat moartea prezumată a pârâtului T.I.E., data morții fiind stabilită ca fiind 31 decembrie 1986.

Ulterior, numita M.N. a obținut un certificat de moștenitor al defunctului T.I.E., acționând în instanța Primăria Timișoara pentru a obține restituirea apartamentului.

Prin Sentința civilă nr. 571 din 19 ianuarie 2006, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în Dosarul nr. 4754 din 6 aprilie 2004, Primăria Timișoara a fost obligată să restituie numitei M.N. apartamentul, aceasta intabulându-se ca proprietară, în calitate de moștenitoare a defunctului său tată, iar ulterior numita M.N. a promovat o acțiune prin care a solicitat evacuarea reclamanților din imobil.

În urma demersurilor efectuate de către aceștia, angajând o firma de detectivi particulari s-a descoperit că numitul T.I.E. nu a murit, ci trăiește în S.U.A. fiind în prezent cetățean american, sub numele de T.J.T.

Reclamanții au deschis 2 procese împotriva lui T.I.E. și M.N., prin care au solicitat instanței, pe de o parte să se dispună anularea hotărârii declarative a morții numitului T.I.E., iar pe de altă parte anularea certificatului de moștenitor emis pe numele numitei M.N., tatăl său nefiind mort.

Prin Sentința civilă nr. 7265 din 22 aprilie 2010 a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în Dosarul 2707/325/2009, a fost declinată competența materială de soluționare a cererii reclamanților L.N. și L.V. în favoarea Tribunalului Timiș, care la rândul său, prin Sentința civilă nr. 2767/PI din 21 octombrie 2010, a declinat competența de soluționare a aceleiași cereri în favoarea Judecătoriei Timișoara, iar prin Sentința civilă nr. 35 din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara a fost stabilită competența de soluționare a cererii ce face obiectul Dosarului nr. 2707/325/2009 în favoarea Tribunalului Timiș.

2. Reclamanții Primăria municipiului Timișoara reprezentată prin primar, municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, prin cererea înregistrată din 2009, la Judecătoria Timișoara, au chemat în judecată pârâții T.J.T. și M.N., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Sentinței civile nr. 32 din 24 ianuarie 2003 a Tribunalului Timiș, pronunțată în Dosar nr. 9991/C/2002 prin care s-a declarat moartea prezumată a pârâtului T.J.T. la data de 31 decembrie 1986.

Prin Sentința civilă nr. 15811 din 17 noiembrie 2009 Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamanții Primăria municipiului Timișoara reprezentată prin primar, municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva pârâților T.J.T. și M.N., precum și a cererii de intervenție formulată de intervenienții L.V., L.N. și L.G., în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă.

La Tribunalul Timiș dosarul a fost înregistrat la data de 7 ianuarie 2010 sub nr. 1072/325/2009.

La termenul de judecată din 8 septembrie 2010, prin încheiere interlocutorie tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul reclamanților formulată de intervenienții L.V., L.N. și L.G.

A reținut că, raportat la prevederile art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților este neîntemeiată deoarece în speța dedusă judecății calitatea procesuală activă echivalează cu interesul reclamanților de a promova acțiunea în justiție, având în vedere că imobilul în litigiu, situat în Timișoara, str. C. se afla în patrimoniul Primăriei municipiului Timișoara, iar potrivit susținerilor reclamanților, numitul T.J.T. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii acestui imobil, notificare ce urmează a fi soluționată de către Consiliul local al municipiului Timișoara.

De asemenea, tribunalul a avut în vedere faptul că intervenienții justifică un interes în cauză pentru a formula cerere de intervenție accesorie, întrucât au avut calitatea de chiriași ai apartamentului din imobilul situat în Timișoara, str. C. aflat în patrimoniul primăriei, că cererea de intervenție are legătură cu cererea principală și a fost depusă în termenul legal.

3. La termenul de judecată din 13 aprilie 2011, Tribunalul Timiș a admis în baza art. 164 alin. (1) și alin. (3) excepția de conexitate a cauzei ce face obiectul prezentului Dosar nr. 1072/325/2009, cu cea care face obiectul Dosarului nr. 2707/325/2009.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 1582/PI din 23 mai 2012 pronunțată în Dosarul nr. 1072/325/2009, a admis excepția lipsei de interes a reclamanților L.N. și L.V. și a respins cererea formulată de aceștia în contradictoriu cu pârâții T.I.E. și M.N., în Dosarul conexat nr. 2707/325/2009, ca lipsită de interes.

A admis acțiunea formulată în Dosarul nr. 1072/325/2009, de reclamanții municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâții T.I.E. și M.N.

A anulat hotărârea declarativă de moarte nr. 32 din 24 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Timiș privind declararea morții pârâtului T.I.E.

A admis pe cale de consecință cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara formulată de intervenienții L.V., L.N. și L.G.

A obligat pârâții să plătească reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara suma de 8,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a dispus comunicarea prezentei hotărâri după rămânerea irevocabilă serviciului de stare civilă al Consiliului Local B. pentru a face cuvenita rectificare în registrul actelor de stare civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara și implicit a lipsei de interes a acestora în formularea prezentei acțiuni, acestea au fost respinse prin încheierea interlocutorie din 8 septembrie 2010, pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul acesteia și că prin aceeași încheiere de ședință, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamanților, considerând că intervenienții au interes în formularea cererii de față.

Tribunalul a admis excepția lipsei de interes a reclamanților L.V. și L.N., având ca obiect anularea hotărârii declarative a morții pârâtului T.I.E., față de Sentința civilă nr. 13543 din 30 octombrie 2008 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin Decizia civilă nr. 238/A din 12 martie 2010 a Tribunalului Timiș, care are putere de lucru judecat pe acest aspect, situație în raport de care a respins acțiunea formulată de aceștia în contradictoriu cu pârâții T.I.E. și M.N., în Dosarul conexat nr. 2707/325/2009, ca lipsită de interes.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că prin Sentința civilă nr. 32 din 24 ianuarie 2003 pronunțată în Dosarul nr. 9991/C/2002, Tribunalul Timiș a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta M.N., iar pe cale de consecință a declarat moartea prezumată a pârâtului T.I.E., data morții fiind stabilită ca fiind 31 decembrie 1986.

Pentru a declara moartea prezumată a pârâtului T.I.E., tribunalul a avut în vedere faptul că de la data dispariției acestuia au trecut mai mult de 4 ani și că potrivit art. 20 alin. (1) art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 raportat la art. 42 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954, dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea, iar în cazul în care se dovedește că cel declarat mort trăiește, instanța va anula hotărârea.

Așadar, din textele legale mai sus citate a rezultat că hotărârea declarativă a morții poate fi anulată atunci când se dovedește în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ. că persoana este în viață.

S-a reținut că, prin adresa din 8 februarie 2008, Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, Biroul Național Interpol a comunicat Inspectoratului de Poliție al Județului Timiș, Serviciul de Investigații Criminale faptul că urmare a adresei prin care s-a solicitat sprijinul în efectuarea unor demersuri pe lângă autoritățile din S.U.A. pentru a se stabili dacă T.I.E., este sau nu decedat, răspunsul primit de la Interpol a fost că autoritățile judiciare ale statului M. din S.U.A. au stabilit faptul că numitul T.I.E., fost cetățean român este în prezent cetățean american cu următoarele date de identitate: T.J.T., născut la data de 23 februarie 1948, cu domiciliul în orașul F., str. L., statul M., fiind angajat la C.B.M. Că acesta a declarat autorităților judiciare ale statului M. din S.U.A. că în anul 1987 a avut probleme cu fosta sa soție, G.F., născută în anul 1951, că împreună cu aceasta are o fiică, M.N. născută în anul 1972. A fost anexată adresei o copie a raportului întocmit de către Departamentul de Poliție al statului M. ce a fost transmis de partenerii de la Interpol Washington.

Prin urmare, conform acestor adrese oficiale ale birourilor Interpol din România și S.U.A. a rezultat că T.I.E., fost cetățean român, născut la data de 23 februarie 1948, trăiește în prezent în S.U.A., fiind cetățean american și locuind la adresa menționată mai sus și că fată de această situație, procedura de citare în prezenta cauză s-a efectuat și la adresa comunicată din S.U.A., conform dispozițiilor art. 1141 alin. (4) C. proc. civ. cu scrisoare recomandată.

Că prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pronunțată în Dosarul nr. 791/P/2010 s-a reținut de asemenea că în urma verificărilor efectuate s-a constatat că într-adevăr numitul T.I.E., tatăl pârâtei M.N. trăiește și se numește în prezent T.J.T., lucru comunicat de Biroul Interpol.

Așadar, din ansamblul probator administrat în cauză, tribunalul a constatat că în speță a fost dovedit faptul că pârâtul T.I.E. trăiește, fiind înfrântă prezumția de deces ce a rezultat din împrejurarea că au trecut 4 ani de la data declarării dispariției fără ca acesta să fi dat un semn de viață.

Conform art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâții să plătească reclamanților municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara suma de 8,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

Conform art. 42 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954, a dispus comunicarea hotărârii după rămânerea irevocabilă Serviciului de stare civilă al Consiliului local B. pentru a face cuvenita rectificare în registrul actelor de stare civilă.

Instanța de apel

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă prin Decizia civilă nr. 2 din 22 ianuarie 2013, a respins apelul declarat de pârâta M.N. împotriva Sentinței civile nr. 1582 din 23 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu reclamanții municipiul Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara, pârâtul T.I.E. și intervenienții L.V., L.N. și L.G.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Că în susținerea nelegalității hotărârii atacate, pârâta M.N. a invocat lipsa probatoriului care să justifice anularea hotărârii declarative de moarte, astfel că sub acest aspect, se constată că din rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 31 decembrie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 791/2010, a rezultat că în urma verificărilor în Dosarul nr. 11727/P/2007 s-a constatat că numitul T.I.E. trăiește în prezent, numindu-se T.J.T., aspect comunicat de Biroul Național Interpol.

De asemenea, cum corect s-a reținut de Tribunalul Timișoara, prin adresa din 8 februarie 2008 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, către Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș, Serviciul de Investigații Criminale, s-a menționat că autoritățile judiciare ale statului M. (S.U.A.) au stabilit faptul că numitul T.I.E. fost cetățean român, este în prezent cetățean american, cu următoarele date de identitate: T.J.T. născut la 23 februarie 1948, cu domiciliul în orașul F., str. I. statul M.

Cum, prin ambele înscrisuri menționate mai sus emise de autorități oficiale s-a făcut dovada că pârâtul T.I.E., același cu T.J.T., trăiește, fiind răsturnată astfel prezumția decesului raportat la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, curtea a constatat că este neîntemeiată critica formulată de pârâtă sub aspectul lipsei probelor în pronunțarea hotărârii atacate.

Instanța a respins ca neîntemeiată și susținerea că judecata cauzei s-a făcut fără îndeplinirea procedurii de citare cu pârâtul T.I.E., întrucât din dovezile de citare aflate la dosar, rezultă că acesta a fost citat atât la domiciliul indicat prin adresa emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Biroul Național Interpol, cât și prin publicitate conform art. 95 C. proc. civ.

În cauză a fost înlăturată și susținerea pârâtei în sensul că reclamanții nu justifică interes și nu au calitate procesuală activă în cauză, întrucât dispozițiile art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data introducerii acțiunii, prevăd că: "dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere oricând anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea", iar imobilul s-a aflat în patrimoniul lor, astfel că, reclamanții au atât calitate procesuală activă în cauză, cât și interesul de a promova prezenta acțiune.

Tot ca neîntemeiată a fost respinsă și critica privind admiterea în principiu a cererii de intervenție de către instanța de fond, prin încheierea din 8 septembrie 2010, întrucât intervenienții având calitatea de chiriași ai imobilului din litigiu, justifică interes în cauză raportat la dispozițiile art. 49 și art. 50 C. proc. civ.

Instanța de recurs

Împotriva Deciziei civile nr. 2 din 22 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs pârâta M.N., întemeiat pe art. 304 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantului.

În criticile formulate recurenta pârâtă a susținut în esență următoarele:

– Că decizia instanței de apel este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea normelor de procedură vizând citarea, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens a arătat că, fără nici un probatoriu instanța de judecată în mod greșit a pus semnul identității între persoana purtând numele T.I.E., declarat decedat prin hotărâre judecătorească, cu persoana purtând numele T.J.T., care nu a fost declarat mort și care nu are nici o legătură cu cauza.

Cum procedura de citare în apel s-a realizat numai cu T.J.T., arată că instanța i-a încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialității dezbaterilor, principiul disponibilității, situație în care hotărârea judecătorească a fost pronunțată numai în contradictoriu cu acesta, ceea ce atrage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

– Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că identificarea lui T.J.T. cu T.I.E. a avut consecințe asupra interpretării date de instanță cu privire la cele două înscrisuri, respectiv rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 31 decembrie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 791/2010, din care a rezultat că în urma verificărilor în Dosarul nr. 11727/P/2007 s-a constatat că numitul T.I.E. trăiește în prezent, numindu-se T.J.T., aspect comunicat de Biroul Național Interpol și adresa din 8 februarie 2008 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, către Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș, Serviciul de Investigații Criminale, în care s-a menționat că autoritățile judiciare ale Statului Michigan (S.U.A.) au stabilit faptul că numitul T.I.E. fost cetățean român, este în prezent cetățean american, cu următoarele date de identitate.T.J.T. născut la 23 februarie 1948, cu domiciliul în orașul F., str. I. statul M., care au format convingerea că cel declarat mort se află în viață.

Arată că, în cauză pentru stabilirea situației reale, a identității pârâtului T.I.E., din prezentul dosar, instanța învestită cu soluționarea apelului ar fi trebuit să administreze și alte probe, de natură să demonstreze că cel prezumat mort este în viață.

– Că greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe motiv că aceștia au avut în patrimoniu bunul imobil menționat, al cărui proprietar a fost T.I.E., motivare din care rezultă că instanța a înțeles în mod eronat Sentința civilă nr. 571 din 19 ianuarie 2006 a Judecătoriei Timișoara.

Motivarea instanței

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile aplicabile în cauză, constată că recursul este nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Alin. (2) al art. 105 C. proc. civ. vizează situația în care actele de procedură au fost îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent, acte care se vor declara nule dacă părții i s-a pricinuit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.

Din textele de mai sus se poate observa că motivul de nelegalitate analizat se referă la neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, aspecte care nu se regăsesc în argumentele dezvoltate pentru susținerea acestui motiv, avându-se în vedere că judecata cauzei s-a făcut cu îndeplinirea procedurii de citare cu pârâtul T.I.E., fapt ce rezultă din dovezile de citare aflate la dosar, astfel că acesta a fost citat atât la domiciliul indicat prin adresa emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Biroul Național Interpol, cât și prin publicitate conform art. 95 C. proc. civ.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se referă la interpretarea actului juridic și nu este incident în cauză, criticile formulate vizând interpretarea dată de instanța de apel probelor administrate de părți, nu interpretarea greșită a unui act juridic dedus judecății.

Critica recurentei prin care a susținut că, în cauză pentru stabilirea situației reale, a identității pârâtului T.I.E., din prezentul dosar, instanța învestită cu soluționarea apelului ar fi trebuit să administreze și alte probe, de natură să demonstreze că cel prezumat mort este în viață, este de reținut că acesta este un atribut al instanței de apel și vizează aspecte de netemeinicie, ce exced prezentului recurs, odată cu abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Nici critica pârâtei prin care a menționat că greșit instanța de apel a respins excepția lipsei de interes și a calității procesuale active a reclamanților nu poate fi primită, întrucât imobilul s-a aflat în patrimoniul lor, astfel că, reclamanții au atât calitate procesuală activă în cauză, cât și interesul de a promova prezenta acțiune, după cum corect a reținut și instanța de apel.

Din verificarea modului în care s-a derulat procesul în fața Curții de Apel Timișoara rezultă că, în cauză părțile au beneficiat de un proces echitabil așa cum este conturat în art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar instanța și-a exercitat rolul său activ respectând dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în virtutea rolului său activ, judecătorul este dator să stăruie prin toate mijloacele la aflarea adevărului pentru corecta stabilire a situației de fapt și aplicarea corectă a legii, dar această critică nu poate fi reținută întrucât procesul civil este un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și contradictorialității.

În cauză și pârâta și reclamanții aveau posibilitatea de a propune și administra probatorii, astfel că dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia.

Chiar în ipoteza descrisă de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., rolul activ al judecătorului nu poate înlocui implicarea părților în exercitarea obligațiilor procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) din același act normativ.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat.

Soluția instanței

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta M.N. împotriva Deciziei civile nr. 2 din 22 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

4.4.8. Comorienții

În mod tradițional, fixarea momentului morții prezintă un interes deosebit în cazul comorienților. În acest sens disp. art. 957 alin. 2 C.Civ. stabilesc că dacă, în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe cealaltă. În reglementarea veciului cod se instituia o prezumție relativă cu privire la moartea concomitentă a acestor persoane, disp. art. 21 Decretul nr. 31/1954 stabilea că ”în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.

Așadar, comorienții sau comuritorii reprezintă acele persoane care au decedat în aceeași împrejurare, fără să se poate stabili dacă una a supraviețuit alteia. Unele legislații prezumă că, în, astfel de împrejurări, cei mai puternici, ținând cont de vârstă și sex, au supraviețuit celoralalți. Totuși Noul Cod Civil admite că instituția se aplică și atunci când mai multe persoane mor în împrejurări diferite, desigur fără a se putea stabili că una a supraviețuit alteia; dar aceste împrejurări trebuie să aibă loc concomitent. Astfel, persoanele sunt socotite că au murit deodată.

Ipoteza comorienților privește materia dreptului succesoral, când între persoanele care mor în aceeași împrejurare (accident aviatic, rutier, feroviar, minier, incendiu, naufragiu) există vocație succesorală reciprocă.Prin vocație succesorală reciprocă se înțelege că fiecare dintre aceste persoane implicate poate fi moștenitor al celeilalte și au asemenea vocație soții între ei, ascendenii și descendenții între ei, frații și surorile, rudele colaterale până la gradul al IV-lea inclusiv. Problema comorienților există potrivit disp. art. 957 alin1 C.Civ. care stabilește că ”o persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii” . Aceasta înseamnă că, în cazul în care două persoane cu vocație succesorală reciprocă mor în aceeași împrejurare, iar una dintre ele trăiește și numai o secundă mai mult decât cealaltă, ea poate să o moștenească , deoarece exista în momentul morții celeilalte persoane.

Dovada momentului deschiderii succesiunii se poate face cu orice mijloc de probă. Dar în cazul comorienților, datorită împrejurărilor în care ei mor, această dovadă este greu de făcut, dacă nu chiar imposibil. De aceea, legiuitorul a considerat că aceia care au decedat astfel sunt prezumți a fi decedați în aceeași clipă, deodată și deci niciunul nu îl va moșteni pe celălalt, ci fiecare va fi moștenit de succesibilii săi. Această prezumție de simultaneitate fiind una relativă, poate fi răsturnată dacă se face dovada că una dintre persoane a supraviețuit celeilalte.

4.4.8.1. Speță – Comorienții. Incidența art. 21 din D. 31/1954. Probe. Rolul expertizelor medico – legale. Principiul liberei aprecieri a probelor invocat netemeinic.

Secția civilă – decizia civilă nr. 419/A/2004

Prin sentința civilă nr. 6573/27 octombrie 2003 pronunțată de Judecătoria Sibiu a fost respinsă acțiunea reclamanților O.C și V.F. prin care s-a solicitat constatarea calității lor de unici moștenitori legali ai defunctului O.V.Ghe. decedat la 21.01.2001, constatarea masei succesorale compusă din cota parte din bunurile enumerate și sistarea stării de indiviziune.

S-a constatat că deși decesul lui O.V.Ghe. a survenit la aceeași dată și în aceleași împrejurări cu soția acestuia O.I, în urma intoxicării lor cu monoxid de carbon, probele conferă că primul care a decedat este soțul O.V.Ghe.

Această concluzie a fost desprinsă din actele de cercetare la fața locului, actele medico – legale de constatare a deceselor, bolile de care suferea O.V.Ghe.  și gradul mai ridicat al carboxihemoglobinemiei.

De aceea s-a dat eficiență testamentului autentificat prin încheierea nr. 292/10.02.1999 lăsat de defunctă în favoarea pârâților care de fapt și-au și dezbătut succesiunea fiind emise certificatele de moștenitori nr. 45 și 47/2002.

S-a considerat că în lipsa solicitării constatării nulității acestor certificate, acțiunea reclamanților nici nu era admisibilă.

Curtea, prin decizia civilă nr. 419/A/2004 a admis apelul reclamanților, a schimbat sentința, și a admis în parte acțiunea reclamanților, constatând că după defunctul O.V.Ghe, decedat la 21.01.2002 au calitate de moștenitori legali reclamanții în calitate de frați în cote egale.

Celelalte dispoziții au fost menținute.

In esență, s-a constatat că în mod nelegal instanța de fond, invocând principiul liberei aprecieri a probelor, le-a interpretat trunchiat și a ajuns la o concluzie neconformă cu acestea.

Astfel, probele pe care s-a argumentat soluția nu pot înlătura dubiile pe care instanța le-a avut când a apelat la opinia specialiștilor solicitând efectuarea unei expertize medico – legale.

Chiar și medicii specialiști, analizând toate probele pe care le-a enumerat instanța, au avut îndoieli că în condițiile date, se poate stabili ora și minutul intervenirii deceselor.

In consecință, s-a solicitat opinia Comisiei Superioare din cadrul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” București care, luând în considerare toate aspectele care au concurat la decesul celor două persoane în aceleași împrejurări, atât din punct de vedere al antecedențelor patologice, cât și a constatărilor cu prilejul necropsiei, a concluzionat că nu există elemente obiective de ordin medico – legal din care să rezulte cu certitudine ora și minutul deceselor și prin urmare nu se poate preciza care dintre cele două persoane a decedat prima.

In această situație, instanța nu putea să se substituie specialiștilor la care a apelat pentru lămurirea dubiilor, și cu atât mai puțin, prin simpla invocare a principiului liberei aprecieri a probelor nu putea să tragă alte concluzii, fără să înlăture în mod justificat proba esențială, științifică și lămuritoare.

Se constată că există cele trei condiții prev. de art. 21 din D. 31/1954, pentru a se constata că O.V.Ghe și soția O.I. sunt comorienți, deoarece există două persoane decedate în aceeași împrejurare și în astfel de condiții încât nu se poate stabili dacă una a supraviețuit celeilalte.

Această soluție este indiscutabil cea mai justă, câtă vreme este irelevantă puterea de a supraviețui în funcție de vârstă, sex, sau antecedente psihologice irelevante, ce ar putea duce la un arbitrariu.

Sub aspectul inadmisibilității actului reclamanților, față de neatacarea certificatelor de moștenitori nr. 45 și 47/2002, reținerea instanței este nelegală. Reclamanților mai întâi se impunea să li se constate calitatea de moștenitori ai defuncților și aceasta abia le deschide calea anulării certificatelor de moștenitori, conferindu-le calitate procesual activă.

Tot atunci vor fi admisibile și capetele de cerere privind stabilirea masei succesorale și sistarea stării de indiviziune.

Concluzii

Pentru a încheia acte juridice, producătoare de efecte juridice, este necesar ca o persoana fizica sa aibă, pe lângă capacitatea de folosință, un anumit nivel de maturitate psihica, care să-i permită să-și dea seama de consecințele sale.

Legiuitorul leagă îndeplinirea valabila a actelor juridice de o voință conștientă și de un discernământ necesar pentru a conștientiza însemnătatea si consecințele lor. Numai voința rațională trebuie să creeze consecințe juridice.

Cu alte cuvinte, discernământul constituie fundamentul, suportul, capacității de exercițiu a persoanei fizice.

Așadar, dacă capacitatea de folosință reprezintă prima condiție a existenței capacității de exercițiu, a doua condiție a existenței capacității de exercițiu o constituie discernământul.

Maturitate psihică se dobândește numai după ce minorul a ajuns la o anumită vârstă.

La unele persoane discernământul apare la o vârstă destul de frageda, de 12-14 ani; la alte persoane discernământul apare mai târziu, la vârsta de 14-18 ani; sau, la unele persoane discernământul nu apare niciodată.

În conformitate cu dispozițiile art. 38 din noul Cod civil: alin. (1) „Capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră”; alin. (2) „Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani”.

Bibliografie

Cărți:

Bacaci, Al., Dumitrache, V.C., Hăgeanu C.C. (2012), Dreptul Familiei, Ediția a VII-a revizuita si adaugita, București, Editura C.H. Beck

Baias, Fl. A., (2012), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Ed. C.H. Beck, București

Bică, Gh. (2011), Drept civil, Craiova, Editura Universitaria

Beleiu Gh., 2006, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a 10-a revăzută și adăugită de Nicolae M. și Trușcă P., București, Editura Univesrul Juridic, pag. 289

Beleiu, Gh. (2007), Drept civil, București, Editura Universul Juridic

Beleiu, Gh.(2007), Drept civil român. Subiectele dreptului civil, București,Editura Universul Juridic

Bîtcă I., Slutu N., (2013) Drept Civil. Introducere În Drept Civil. Persoana Fizică. Persoana Juridică, Universitatea De Studii Europene Din Moldova

Boroi, G., Stanciulescu, L. (2010), Drept Civil. Parte General. Persoanele, Editia a IV-a revizuita si adaugita, București, Editura Hamangiu

Cătuna, L. (2010), Drept procesual civil. Parte generală, București, Editura C.H. Beck

Chirică, D. (2014), Tratat de drept civil. Succesiunile si liberalitățile, București,Editura C.H. Beck

Diaconu, C., Firică, C. (2011), Drept civil, Craiova, Editura Universitaria

Dinu, C.C. (2013), Proceduri speciale în noul Cod de procedură civilă, București, Editura Universul Juridic

Dogaru I., (2000) Drept civil român, Craiova, Ed. Themis

Groza I. L., Astrărăstoae V., (2007), Introducere în medicina legală pentru juriști, București, Ed. C.H. Beck

Picard E.,(1920), Le Droit Pur, Paris, Ed. Flammarion

Pusca, A.C. (2006), Drept civil. Persoanele fizice și persoanele juridice, Bucuresti, Editura Didactică și Pedagogică

Răuschi, Ș., Popa, Gh. (2000) Drept Civil. Teoria Generală. Persoana fizică. Persoana Juridică, Iași, Editura Junimea

Supiot, A., (2011) Homo Juridicus. Eseu despre funcția antropologică a dreptului, București, Ed. Rosetti Educational

Ungureanu, C.T., (2013) Drept civil. Parte generală. Persoanele, Ediția a doua, București, Editura Hamangiu

Ungureanu, C.T., (2013), Drept civil. Persoanele, Ediția a treia revizuită și adăugită, București, Editura Hamangiu

Ungureanu, O., Munteanu, C. (2015), Drept civil. Persoanele, Ediția a treia revizuită și adăugită, București, Editura Hamangiu

Zlatescu M. I., Drepturile omului – un sistem în evolutie, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 2007

Acte normative:

Codul civil

Codul de procedură civilă

Legea nr. 119/1996

Decretul nr. 54/1958

Pagini web:

http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/06_01_2011__38060_ro.pdf

http://www.ujmag.ro/drept/drept-civil/noul-cod-civil-si-noul-cod-de-procedura-civila-legislatie-consolidata-si-index-20-octombrie-2015/rasfoire/

Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă în noul Cod civil

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/327708/Capacitate_de_folosinta