Incetarea Calitatii de Membru al Guvernului Romaniei

Drept

Incetarea Calitatii de Membru al Guvernului Romaniei

Byadmin ianuarie 1, 2024

Lucrare de licență

Încetarea calității de membru al Guvernului României

Cuprins

Capitolul 1 – Introducere

Instituția Guvernului României – Contextul istoric

Structura, rolul și funcționarea Guvernului României în prezent

Funcția de membru al guvernului

Organizarea lucrării. Sursa datelor

Capitolul 2 – Încetarea calității de membru al Guvernului României

Demisia

Pierderea drepturilor electorale

Revocarea

Starea de incompatibilitate

Demiterea

Decesul și alte cazuri prevăzute de lege

Capitolul 3 – Guvernul Franței. Asemănări și deosebiri legislative care vizează încetarea calității de membru al guvernului

Articolul 106 din Constituția României versus Art. 23 din Constituția Franței

Legile organice în România și Franța care explică încetarea calității de membru al guvernului

Capitolul 4 – Concluzii

Bibliografie

Anexe

CAPITOLUL 1

Introducere

Instituția Guvernului României. Contextul istoric

Guvernul României, în forma și cu rolul pe care le are în prezent, funcționează ca instituție care deține puterea executivă, alături de președinte, începând cu reglementările constituționale din 1991. Revizuirea Constituției din 2003 nu a adus schimbări majore în formularea articolelor referitoare la organizarea și funcționarea guvernului. „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”, stă scris în Art.102 (1) din Constituția României.

Conform aceluiași articol, Guvernul României este format din primul ministru, liderul instituției, căruia i se subordonează un număr de miniștri variabil, miniștri care se află la conducerea unor ministere specializate pe domenii și de care aparțin numeroase agenții și instituții.

Pentru a înțelege mai bine instituția de astăzi, trebuie să ne întoarcem la originile ei și e important de subliniat că la început nu funcționa ca un organ distinct. Mai întâi au existat ministerele și alte organe departamentale, ai căror conducători, numiți miniștri, se supuneau direct șefului statului.

Putem afirma că guvernul, ca organ de sine stătător, este o instituție a timpurilor moderne și un rezultat al democrației, deși o istorie a instituției guvernului în România ar putea începe de la Descriptio Moldaviae, opera complexă a lui Dimitrie Cantemir, fostul domn al Moldovei. Aceasta face o descriere extrem de precisă a organizării politice și administrative a Moldovei de secol XVII, cu referiri detaliate asupra alegerii și înlăturării domnitorilor de la domnie în acele timpuri, dar și despre întreaga formă de stat. „Dimitrie Cantemir spunea că boierii de sfat sunt sfetnici de taină ai domnului în treburile țării, fiind în Moldova în număr de opt: Logofătul cel mare (cum ar fi acum șeful Guvernului, Primul-ministru n.n.), cel dintâi dintre toți ceilalți, fruntea și capul tuturor sfetnicilor (…) Urma apoi Vornicul de Țara de Jos și Vornicul de Țara de Sus, cu atribuții ce priveau toate treburile celor două ținuturi, sub ascultarea lor aflându-se scaunele de judecată (…), Hatmanul cel mare peste toată oastea (ministrul apărării), Postelnicul cel mare, mai marele treburilor curții domnești, Spătarul cel mare, care purta spada domnului, Paharnicul cel mare, mai marele peste viile domnului, dar și cel care turna în pahar, Vistiernicul cel mare – cel ce strângea veniturile țării și le ținea la porunca domnului.”

Ulterior, au fost desființate mai multe ranguri boierești inclusiv cel al boierilor de stat, astfel apărând primele ministere, în Muntenia – 1831 și în Moldova – 1832, prin Regulamente Organice. „În Constituția din anul 1866 se stipulează, printre altele, că miniștrii sunt numiți și revocați de Domn și că «Niciun act al Domnului nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act.»; miniștrii puteau fi trimiși în judecată la Curtea de Casație și Justiție de către Domn.”

În capitolul intitulat „Despre Domn și miniștri”, din Constituția din 1865, încă se prevedea că miniștrii erau numiți, demiși sau trimiși în judecată de către Domn. Prima referire la o instituție care să se apropie de înțelesul pe care i-l acordăm astăzi guvernului se face în Constituția din anul 1923, în care se vorbește despre Consiliul de miniștri, o instituție care reunește toți miniștrii, prezidată de un președinte însărcinat de Rege. Avem aici un plus de precizări care ajută la conturarea Guvernului și a Consiliului de miniștri, ambele termene apărând în textul Constituției din anul 1923 și care nu ar fi sinomime: „Sfera Guvernului era mai mare decât a Consiliului de miniștri, căci, pe lângă, miniștri, în Guvern mai intrau și subsecretarii de stat (…) De fapt, Constituția din 1923, în art. 100 alin. (2), precizează că subsecretarii de stat vor putea lua parte la dezbaterile corpurilor legiuitoare sub responsabilitatea miniștrilor, de unde rezultă că și acestora li se poate aplica regimul juridic al miniștrilor.”

Guvernul în această formă a funcționat până în anul 1938, când Constituția nou-votată, de instaurare a dictaturii regale a lui Carol al II-lea, a diminuat rolul instituției, acordându-i Regelui mult mai multă putere executivă. În noul act suprem de organizare a țării, miniștrii răspund politic numai în fața Regelui. Este doar începutul unei perioade în care instituția Guvern – Consiliu de miniștri va dobândi, treptat, un caracter aproape fictiv, pur formal.

Ce a însemnat instaurarea dictaturii regale pentru Constituție? Cel mai important de subliniat este intenția ca toate structurile statului să se supună Regelui. Astfel, dacă în Constituția din 1923 se stabilea că Guvernul are sarcina da a exercita puterea executivă în numele Regelui, Constituția in 1938 a urmărit și a și reușit să înlăture oamenii politici din funcțiile de conducere inclusiv ministere.

Dictaturii lui Carol al II-lea i-a urmat tot dictatura, una chiar mai aspră și radicală cu instituția Guvernului. Generalul Ion Antonescu se învestește cu puteri depline drept președinte al Consiliului de miniștri, iar țara va fi condusă pentru o perioadă după deciziile unui singur om, ale generalului. A.Iorgovan amintește de Decretele regale din 1940, conform cărora s-a suspendat Constituția, iar întreaga putere i-a revenit președintelui Consiliului de miniștri, generalul Ion Antonescu.

„Primul act cu caracter constituțional adoptat după 23 August 1944 a fost Decretul nr. 1626/1944, publicat la 2 septembrie 1944, completat cu Decretul nr. 1849/1944, care repune în vigoare, cu anumite rezerve, respectiv cu anumite modificări, Constituția din 1923.” Astfel, după 23 August 1944, s-a stabilit o nouă formulă constituțională care a readus un rol executiv Consiliului de miniștri, mai multe prevederi ale Constituției din 1923 fiind repuse în vigoare. Este important de subliniat că, pentru prima dată, în anumite perioade cuprinse în intervalul 23 August 1944 și 1948, această instituție a avut și atribuții legislative.

„Constituția din 1948 a definit Consiliul de miniștri ca «organul suprem executiv și administrativ al Republicii Populare Române» compus din Președintele Consiliului de miniștri, din unul sau mai mulți vicepreședinți și din miniștrii care împreună alcătuiesc Consiliul de miniștri.” În această nouă organizare statală, puterea supremă în stat aparținea Marii Adunări Naționale, care decidea, prin lege, numărul, denumirea, desființarea, contopirea și atribuțiile ministerelor. În timp ce Marea Adunare Națională era organul suprem al puterii în stat, Guvernul, conform Constituției din 1948, reprezenta organul suprem executiv și administrativ.

Până la Revoluția din Decembrie 1989, care avea să dizolve vechea organizare în spiritul dezideratului democratic, au mai existat două constituții, și anume Constituția din 1952 și cea din 1965, care nu au adus schimbări esențiale, dimpotrivă urmărind să transforme rolul Consiliului de miniștri în unul cât mai neînsemnat și în subordonarea totală a partidului unic în stat, al lui Nicolae Ceaușescu. Ca particularitate, în Constituția din 1965, Consiliului de miniștri îi erau atribuite 11 îndeletniciri principale, printre care „stabilirea măsurilor generale pentru aducerea la îndeplinire a politicii interne și externe”. Rolul era clar de supunere în fața deciziilor politice care veneau dintr-o singură direcție, cea a Partidului Comunist.

Primele măsuri luate imediat după Revoluția din 1989 au păstrat organele executive și administrative centrale ale țării, desființând numai structurile de putere ale regimului comunist. Primul act cu caracter constituțional de după prăbușirea vechiuliu regim a fost Proclamația către țară din 22 decembrie 1989, prin care s-a demis guvernul. Decretul-lege numărul 10 din 31 decembrie 1989 a adus o nouă organizare și funcționare a guvernului, reglementări care „au rămas în vigoare până în 7 decembrie 1990, când a fost adoptată legea nr. 37 privind organizarea și funcționarea Guvernului, lege care s-a aplicat cu modificările impuse de adoptarea Constituției din 1991.”

Conform lui A. Iorgovan, Decretul-lege nr.10/1989 a fost prima lege organică post-revoluționară a noului guvern, iar legea nr.37/1990 nu a fost modificată ulterior Constituției din 1991, fiind abrogată abia în anul 2001. Aceasta a însemnat o lungă perioadă de timp în care articolele sale au intrat în conflict cu textul Constituției.

Actuala lege de organizare și funcționare a Guvernului României și, implicit, a ministerelor este Legea 90/2001, publicată în Monitorul Oficial nr.164 din 2.4.2001 și actualizată în anul 2011.

Structura, rolul și funcționarea Guvernului României în prezent

În anul 2013, conform prevederilor constituționale actuale, guvernul este autoritatea publică a puterii executive împuternicită de Parlament și de Președintele României să asigure realizarea politicii interne și externe a țării. De asemenea, instituția guvernului exercită și conducerea generală a administrației publice.

Pentru ca un guvern să își intre în drepturi și să înceapă să funcționeze, este nevoie să fie numit de președintele statului în baza votului de încredere acordat de parlament.

Obiectivele instituției guvernului sunt de „a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale”, așa cum se precizează în documentele oficiale publicate pe portalul Guvernului României.

Organizarea și funcționarea instituției are la bază Programul de guvernare de care a luat act parlamentul. Rolul guvernului în cadrul procesului legislativ este de a adopta hotărâri și ordonanțe.

Guvernul este alăctuit din primul-ministru și miniștri, respectiv Aparatul de lucru al guvernului fiind format din aparatul de lucru al primulu-ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente din cadrul instituției și alte structuri cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a guvernului.

Primul-ministru are sarcina de a conduce și convoca ședințele guvernului, prin întruniri săptămânale sau de câte ori este necesar, în cadrul cărora sunt dezbătute problemele politicii interne și externe și ale administrației publice locale și centrale. Prin dezbaterile din ședința de guvern sunt adoptate acte normative. Ca autoritate publică a puterii executive, guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.

Funcția de membru în Guvernul României

Constituția României prevede că guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică. (Art. 102 alin.3)

În conformitate cu Articolul 2 al Legii 90/2001, „pot fi membri ai guvernului persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară, se bucură de exercițiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale și nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transpaxterne și ale administrației publice locale și centrale. Prin dezbaterile din ședința de guvern sunt adoptate acte normative. Ca autoritate publică a puterii executive, guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.

Funcția de membru în Guvernul României

Constituția României prevede că guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică. (Art. 102 alin.3)

În conformitate cu Articolul 2 al Legii 90/2001, „pot fi membri ai guvernului persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară, se bucură de exercițiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale și nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare.”

În România, conform reglementărilor în vigoare, primul-ministru conduce guvernul și coordonează activitatea tuturor membrilor acestei instituții. Totodată, primul-ministru reprezintă guvernul în relațiile cu parlamentul, cu președintele statului, Curtea Supremă de Justiție, Procurorul General, partidele și celelalte formațiuni politice, dar și alte organizații centrale. O altă sarcină atașată funcției de prim-ministru este reprezentarea României și relațiile internaționale.

Cronologic vorbind, învestirea în funcție a membrilor guvernului și constituirea instituției care deține puterea executivă a țării începe prin desemnarea unui candidat la funcția de prim-ministru. Această desemnare se face, conform textului Constituției, în mod exclusiv de către Președintele României, în urma consultării partidului politic care deține majoritatea absolută în Parlament. În cazul în care niciun partid nu deține majoritatea, președintele se va consulta cu toate partidele reprezentate în Parlament.

Așa cum se întâmplă în majoritatea sistemelor constituționale, desemnarea unei persoane în fruntea puterii executive a țării are loc în urma discuției șeflului statului cu liderii partidelor parlamentare. Candidatul pentru funcția de prim-ministru este desemnat la propunerea partidului sau formațiunii politice care deține majoritatea parlamentară, urmând ca acesta să desemneze miniștrii pe care îi dorește în echipa guvernamentală. Există și cazul guvernelor de coaliție, când miniștrii sunt desemnați în funcție de procentul obținut de fiecare partid în parte, în urma alegerilor parlamentare.

În urma desemnării sale, candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului. Prin ședință comună, Camera Deputaților și Senatul vor dezbate programul și lista Guvernului, urmând să acorde, sau nu, încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor.

Procedura descrisă mai sus poate avea și excepții. „Dacă Parlamentul nu este de acord cu anumite propuneri privind persoanele desemnate pentru funcțiile de miniștri, candidatul la funcția de prim-ministru trebuie să facă alte propuneri, iar dacă Parlamentul respinge întreaga listă a Guvernului, programul său ori însăși propunerea privind persoana primului-ministru, procedura de formare a Guvernului trebuie reluată.”

La rândul său, Președintele României are dreptul de a dizolva Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de acest gen din partea președintelui, așa cum este stipulat în articolul 89 alin.1 din Constituția României.

În baza votului de încredere acordat de Parlamentul României, președintele statului este cel care numește guvernul, urmând ca primul-ministru, miniștrii și ceilalți membri ai guvernului să depună individual, în fața președintelui, jurământul de credință și devotament, așa cum este stabilit prin Articolul 82 alin.2 din Constituție.

Conform prevederilor constituționle actuale, funcția de membru al guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar.

Mai reținem și că, în vederea numirii în funcția de membru al guvernului, deci anterior numirii, candidatul trebui să îndeplinească următoarele condiții:

Să aibă cetățenia română și domiciliul în România;

Să beneficieze de exercițiul drepturilor electorale;

Să aibă un cazier curat, deci să nu aibă condamnări;

Să nu se afle într-un caz de incompatibilitate care intră sub incidența legii.

„Guvernul este alcătuit, în afara primului-ministru, din miniștri și din alți membri stabiliți prin lege organică (de organizare a guvernului). În acest sens, potrivit art.3 din Legea 90/2001, guvernul este alătuit din primul-ministru și miniștri. Din guvern pot face parte și miniștri-delegați, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru. Spre deosebire de reglementările anterioare, Legea 90/2001 nu mai prevede în componența guvernului funcțiile de miniștri de stat.”

În componența sa actuală, din iunie 2013, Guvernul României cuprinde 27 de miniștri, vice prim-miniștri, miniștri delegați și primul-ministru.

Ministerele existente în prezent în Guvernul României, în fruntea cărora au un ministru numit sunt:

Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice

Ministerul Finanțelor Publice

Ministerul Agriculturii și dezvoltării rurale

Ministerul Afacerilor Externe

Ministerul Afacerilor Interne

Ministerul Apărării Naționale

Ministerul Justiției

Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice

Ministerul Economiei

Ministerul pentru Societatea Informațională

Ministerul Sănătății

Ministerul Educației Naționale

Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice

Ministerul Fondurilor Europene

Ministerul Transporturilor

Ministerul Culturii

Ministerul Tineretului și Sportului

Miniștrii delegați au în subordine următoarele portofolii: Buget; Ape, Păduri și Piscicultură; Proiecte de Infrastructură de Interes Național și Investiții Străine; Întreprinderi Mici și Mijlocii, Mediu de Afaceri și Turism; Energie; Învățământ Superior, Cercetare Științifică și Dezvoltare Tehnologică; Relația cu Parlamentul; Românii de Pretutindeni; Dialog Social.

Aparatul de lucru al Guvernului României mai include și șeful Cancelariei primului-ministru, cu rand de ministru, numit și eliberat din funcție prin decizia primului-ministru și un secretar general cu rang de ministru care conduce Secretariatul General al Guvernului.

Organizarea lucrării. Sursa datelor

Lucrarea are următoarea organizare. În Capitolul 1 (Introducere), voi trece în revistă

În prima parte, am descris

În partea a doua

Capitolul al 3-lea al acestei lucrări este dedicat concluziilor.

Capitolul 2

Încetarea calității de membru în Guvernul României

Așa cum este prevăzut în Constituția României, un membru al Guvernului își menține funcția până la expirarea mandatului guvernului din care face parte. Conform Articolului 110, alin.1, Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale, fiind demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate. „În principiu, durata mandatului guvernului coincide cu durata majorității în parlament. Dar mandatul guvernului poate înceta și în alte situații.”

Un alt caz este acela în care primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106 din Constituție, cu excepția revocării, sau se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile pe o durată de timp care depășește 45 de zile.

Art. 106 din Constituția României, varianta revizuită din anul 2003, intitulat Încetarea funcției de membru al Guvernului, se referă la condițiile și situațiile în care un membru al guvernului își poate pierde, prin proprie alegere sau forțat de împrejurări, funcția pe care o deține:

Funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

În situația în care încetarea calității de membru al guvernului survine ca urmare a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a apariției unei stări de incompatibilitate, a decesului sau altor situații prevăzute de lege, primul-ministru va sesiza în mod oficial președintele statului. Acesta din urmă va lua act de această sesizare și va declara vacantă funcția de membru al guvernului.

Din prevederile legale actuale, dacă un membru al guvernului este condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau s-a constatat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, că și-a dobândit averea în mod ilicit, atunci acesta va fi demis de Președintele României, la sesizarea oficială a primului-ministru.

Și primul-ministru, fiind și el membru al guvernului, se poate afla în una dintre situațiile descrise mai sus, dar și în imposibilitatea de a-și exercita funcția. În acest caz, președintele statului are atribuția de a desemna un alt membru al guvernului drept prim-ministru interimar, care va suplini și îndeplini sarcinile primului-ministru până la formarea unui nou guvern. Interimatul încetează numai dacă primul-ministru își reia activitatea în guvern în maximum 45 de zile de la înlocuirea sa. Prevederile sunt valabile și pentru ceilalți membri ai guvernului, pe aceeași perioadă de timp, de 45 de zile.

Funcția de prim-ministru încetează în caz de deces, pierderea drepturilor electorale, demisie și stabilirea unei stări de incompatibilitate. În Constituția României se precizează în mod clar că Președintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru și nici în alt text de lege nu se prevede vreo autoritate care să îl revoce pe șeful guvernului. Prin urmare, mandatul acestuia nu poate înceta prin revocare, cu toate că în evoluția politică a țării de după 1989 am întâlnit și cazuri în care prevedrile legale nu au fost respectate întocmai. Vom detalia prin exemple în paginile următoare.

În continuare, voi analiza fiecare caz în parte încercând să surprind detaliile specifice prezente în Guvernele României începând din decembrie 1989, imediat după căderea regimului lui Nicolae Ceaușescu, și până în prezent. Elementele pe care le voi analiza sunt cazurile de demitere, revocare din funcție, demisie și celelalte situații menționate de Constituție. Voi folosi informații publice culese din Monitorul Oficial, din mass-media și voi încerca să conturez o imagine a României ultimilor 23 de ani.

Am stabilit că funcția de membru în Guvernul României încetează la expirarea mandatului. În condiții excepționale, un membru al guvernului își poate pierde această calitate în următoarele situații:

Demisie;

Pierderea drepturilor electorale;

Revocare;

Intervenirea unei stări de incompatibilitate;

Deces;

Îmbolnăvire gravă;

Demitere;

Condamnare definitivă și irevocabilă.

Demisia

„Demisia din funcția de membru al guvernului se anunță public, se prezintă în scris primului-ministru și devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.”

Este important de menționat că demisia din funcția de membru al guvernului „reprezintă o manifestare unilaterală de voință (…) de a renunța la această demnitate publică”, fiind o decizie care produce automat efecte juridice atunci când este depusă în scris, chiar dacă nu necesită aprobarea actului de demisie de către primul-ministru sau de președintele statului.

Un exemplu relativ recent de demisie din Guvernul României este cel al fostului ministru al Administrației și Internelor, Ioan Rus. În luna august 2012, acesta a demisionat din funcție invocând presiuni politice din partea președintelui suspendat al statului Traian Băsescu și a președintelui interimar de la acea vreme, Crin Antonescu. La scurt timp, a făcut același anunț și ministrul delegat pentru Administrație, Victor Paul Dobre, care și-a înaintat demisia din funcție invocând motive personale. „Asupra mea și asupra M.A.I. s-au exercitat nenumărate presiuni, discuții, aprecieri de către politicienii români, începând cu Traian Băsescu și terminând cu Crin Antonescu. Acest lucru este inacceptabil, eu sunt un politician corect și limitele demnității mele mi le stabilesc singur. Nu pot fi părtaș la nimic din ce înseamnă nerespectarea legii în România”, a declarat la acel moment ministrul demisionar Ioan Rus.

Dacă ne întoarcem în urmă cu peste 20 de ani, imediat după schimbarea regimului din 1989, descoperim un alt caz de demisie, de această dată a primului-ministru din acea perioadă, Petre Roman. Acesta a fost Premier al României în anii 1990-1991 și a demisionat în urma presiunilor minerilor din Valea Jiului în timp celei ce a rămas în istorie drept a doua mineriadă. În septembrie 1991, minerii din Valea Jiului au ajuns în București pentru a cere demisia cabinetului Roman, ei obținând ce au cerut. În declarația din 26 septembrie 1991 privind demisia din funcția de prim-ministru a domnului Petre Roman, publicată în Monitorul Oficial, se precizează următoarele: „În numele Biroului permanent și al grupurilor parlamentare ale Senatului, sunt împuternicit să declar următoarele: Senatul României ia act și aprobă demisia domnului Petre Roman din funcția de prim-ministru li a Guvernului său, adusă la cunoștința țării de către Președintele României. Ca urmare a acestei situați, Senatul cere președintelui Ion Iliescu să înceapă de îndată consultările necesare cu factorii politici de răspundere, în vederea constituirii unui guvern de uniune națională, care să fie în măsură să restabilească ordinea publică și să apere instituțiile democratice. Senatul face apel la toți cetățenii țării și, cu precădere, la cei din Capitală, la calm, ordine și liniște”, se menționează în documentul semnat la acea vreme de Președintele Senatului, academician Alexandru Bîrlădeanu.

Făcând un salt peste ani, ajungem în seara zilei de 19 ianuarie 1999, când Gavril Dejeu, ministrul de Interne în Guvernele Victor Ciorbea și Radu Vasile, a demisionat din funcție. Din nou, minerii din Valea Jiului au avut un rol în această decizie de demisie, aceștia declanșând Mineriada din ianuarie 1999 și trecând de barajele constituite de forțele de ordine în Defileul Jiului. „Am socotit că îmi revine o răspundere morală pentru atitudinea pe care au avut-o forțele Ministerului de Interne”, a afirmat Gavril Dejeu ca explicație pentru demisia sa.

Ministrul Privatizării în Guvernul Radu Vasile, Sorin Dumitru, a ocupat funcția în perioada 17 aprilie 1998 – 19 octombrie 1998, el depunându-și demisia la Secretariatul general al Guvernului. În urma vanactării postului, președintele de atunci al României, Emil Constantinescu, a dispus ca interimatul la conducerea ministerului să fie asigurat chiar de premierul Radu Vasile, până la numirea unui nou ministru.

Un alt caz de demisie din Guvernul României a fost cel al Monicăi Iacob-Ridzi, ministrul Tineretului și Sportului în perioada 22 decembrie 2008 – 14 iulie 2009. Aceasta a demisionat în urma unul scandal de proporții apărut în urma dezvăluirilor făcute de mass-media, care au relatat că Iacob-Ridzi, în primele sale luni la conducerea ministerului, a acordat fără a supune licitației o sumă în valoare de 630.000 de euro unor firme implicate în organizarea Zilei Tineretului în București și Costinești. Ilegalitatea demersurilor ar fi fost dată atât de lipsa licitației, cât și de sumele extrem de mari cu care au fost plătiți cei implicați în desfășurarea evenimentului, sume mult peste prețul pieței. Iacob-Ridzi a respins acuzațiile, însă nu a putut împiedica înființarea unei comisii de anchetă din partea Camerei Deputaților, comisie care să decidă dacă ministrul trebuie sau nu anchetat penal. În urma anchetei s-a propus revocarea din funcție a ministrului și începerea cercetării penale pentru delapidare de fonduri și abuz în serviciu. Totodată, s-a propus și sesizarea Consiliului Concurenței și a Curții de Conturi pentru a verifica în detaliu ilegalitățile comise. În ciuda acestor fapte, ministrul Tineretului și Sportului și-a anunțat demisia, sub pretextul că nu vrea să afecteze imaginea guvernului și a partidului politic a cărui membră era la acel moment.

Mona Muscă a fost un ministru al Culturii extrem de popular, în timpul în care ea a exercitat această funcție ea fiind și unul dintre oamenii politici care se bucurau de o mare încredere din partea populației, conform sondajelor de opinie efectuate la acea vreme. Așa că atunci când și-a dat demisia din funcția de conducere de la minister a generat vâlvă în spațiul public românesc. Se întâmpla în luna iulie 2005, atunci Mona Muscă a anunțat că renunță atât la funcția de ministru, cât și la cea de vicepreședinte al PNL, în semn de protest față de acțiunile premierului Călin Popescu Tăriceanu. Acesta declarase anterior că va demisiona din funcție și va organiza alegeri anticipate, însă s-a răzgândit.

Fost coleg de partid al Monei Muscă, înainte de scindarea Partidului Democrat, istoricul Adrian Cioroianu este și el un ministru demisionar. Acesta a fost ministru de Externe al României începând cu 5 aprilie 2007 și și-a înaintat demisia din funcție în 11 aprilie 2008, în urma scandalului declanșat de moartea unui cetățean român într-o închisoare din Polonia. Românul era închis în penitenciarul din Cracovia și se afla în greva foamei, ca protest pentru încarcerarea sa pe care o considera nedreaptă, și a murit în închisoare. Ulterior, ancheta a demonstrat că românul era nevinovat de faptele pentru care era acuzat. „Știu că din punct de vedere tehnic nu am nicio vină, dar am ales să îmi prezint demisia de onoare. Era vorba despre o viață de om, care e mult mai importantă decât mandatul unui ministru”, a declarat Adrian Cioroianu.

Mai complicată a fost situația lui Mihai-Răzvan Ungureanu. Acesta a fost numit în funcția de ministru al Afacerilor Externe în decembrie 2004, în timpul Guvernului Tăriceanu. În februarie 2007, Miha-Răzvan Ungureanu și-a înaintat demisia la cererea premierului. Motivul: doi muncitori români au fost arestați în Irak după ce au fost acuzați de baza militară americană unde lucrau de spionaj după ce ar fi făcut fotografii în interiorul bazei fără a avea aprobare. Supărarea premierului a plecat de la faptul că nu ar fi fost informat de arestarea celor doi români, el aflând abia după trei luni, în timp ce președintele Traian Băsescu ar fi fost informat imediat după arestare. „Răspunsul meu nu poate fi decât unul singur, este un răspuns de onoare, unul prin care îmi asum orice fel de vină și responsabilitate, validată sau nu”, a fost afirmația ministrului demisionar Ungureanu. Deși a invocat demisia de onoare, pe de altă parte Ungureanu a recunoscut că nu l-a anunțat pe Premierul Tăriceanu despre situația celor doi români din Irak și că i-a raportat cazul strict președintelui statului, considerând că problema era una de natură consulară.

La două săptămâni de la demisia lui Ungureanu, Partidul Național Liberal a fost cel care a înaintat propunerea de revocare din funcția de ministru de Externe a lui Mihai-Răzvan Ungureanu. Conform prevederilor legale, propunerea a ajuns la Președintele României, care urma să ia act de încetarea calității de membru al guvernului, să declare funcția vacantă în termen de maximum 15 zile de la sesizarea oficială. Lucrurile au luat o turnură neprevăzută și în afara prevederilor legale în momentul în care președintele Traian Băsescu a întârziat semnarea decretului de eliberare din funcție a ministrului de Externe, deși, conform Art.6 și 8 din Legea 90/2001, trebuia să declare funcția vacantă în termen de 15 zile de la demisie. În cele din urmă, la mijlocul lunii martie, președintele a contra-semnat actul de demisie.

Fostul Ministru al Agriculturii Decebal Traian Remeș și-a dat demisia din funcție după ce s-a trezit implicat într-un scandal de corupție. Acuzațiile că ar fi un membru al guvernului care onișnuitește să ia mită au apărut după ce mass-media a difuzat înregistrări conform cărora, după o înțelegere cu un alt fost ministru al Agriculturii, Ioan Avram Mureșan, Remeș ar fi acceptat o sumă de bani și alte bunuri de ordin material în schimbul facilitării unor contracte. Cazul este cu atât mai interesant cu cât, după ce a demisionat din minister, în octombrie 2007, Remeș nu a scăpat de acuzații, dosarul fiind preluat de Direcția Națională Anticorupție, iar fostul ministru a devenit din membru al guvernului un simplu om care trebuia să combată o acuzație de trafic de influență. În urma procesului, Decebal Traian Remeș a devenit un fost ministru condamnat penal, în prezent el ispășindu-și pedeapsa de trei ani cu executare dată, în februarie 2012, de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pierderea drepturilor electorale

Un membru al guvernului intră sub incidența pierderii drepturilor electorale în cazul în care pe numele său apare o interdicție judecătorească ce îl declară alienat sau debil mintal. De asemenea, „poate avea caracterul unei pedepse complementare sau accesorii în cazul celor condamnați definitiv la executarea unor pedepse cu închisoarea, în condițiile Art.65 și 67 din Codul Penal” și „se poate datora unor cauze mai degrabă posibile în practică, ca de exemplu: pirderea cetățeniei române ori stabilirea domiciliului în altă țară”.

Definim drepturile electorale ca aparținând tuturor cetățenilor și ca fiind considerate drepturi politice, în timp ce libertățile social-politice (cum sunt libertatea de exprimare sau libertatea conștiinței) le sunt acordate tuturor, inclusiv necetățenilor. Ca o clasificare a drepturilor electorale, avem pe de o parte drepturile electorale fundamentale, care sunt prevăzute în constituție și presupun dreptul de a alege și dreptul de a fi ales și, pe de altă parte, drepturile electorale ordinare, unde putem exemplifica prin dreptul de a verifica înscrierile în listele electorale, dreptul de a contesta candidaturile.

Este util de menționat că pierderea drepturilor electorale, atunci când are loc prin hotărâre judecătorească definitivă, aparține de dreptul penal. Vorbim, în acest caz, despre o pedeapsă accesorie, survenită în timpul executării pedepsei principale privative de libertate, sau despre o pedeapsă complementată, caz în care pierderea drepturilor electorale se poate întinde pe o perioadă cuprinsă între unul și zece ani.

Am constatat că această situație este una extrem de rară, nedescoperind niciun caz de membru al guvernelor de dupa 1989 care să își fi pierdut funcția în urma pierderii drepturilor electorale în timpul exercitării mandatului.

Revocarea

În conformitate cu Articolul 7 din Legea 90/2001, revocarea din funcția de membru al Guvernului se face de către Președintele României, prin decret, la propunerea primului-ministru. Totodată, în textul legii se precizează că revocarea are loc și în caz de remaniere guvernamentală.

„Revocarea unui membru al Guvernului poate avea semnificația unei sancțiuni politice ori a unei măsuri de remaniere guvernamentală.” Sancțiunea politică se referă la cazul extres în care partidul politic din care face parte membrul Guvernului îi retrage acestuia sprijinul politic. Prin urmare, considerăm că revocarea este o urmare a pierderii încrederii acordare membrului guvernului din partea formațiunii politice sau a prim-ministrului, cu mențiunea că Președintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru.

Remanierea guvernamentală presupune modificarea organizării sau compoziției Guvernului, un act legal prin care unul sau mai mulți membri ai Guvernului sunt înlocuiți prin revocare. În acest caz, numirea unui nou membru al Guvernului are caracter interimar până la aprobarea altei învestituri de către Parlament.

În conformitate cu Constituția României, și primul-ministru își poate pierde calitatea de membru al guvernului, exceptând revocarea, sau se poate trezi în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile. În acest caz, „Președintele României va desemna un alt membru al guvernului ca prim-ministru interimar pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru până la formarea noului guvern.”

Dacă se modifică structura guvernului, se desființează sau reorganizează unele ministere, acest lucru se poate înfăptui numai cu aprobarea parlamentului și presupune revocarea și înlocuirea unor membri ai guvernului.

Totodată, „în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, președintele revocă prin decret și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii membrii ai guvernului. Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziția politică a guvernului, Președintele României va putea revoca și numi pe unii membri ai Guvernului numai pe baza aprobării parlamentului acordată la propunerea primului-ministru.”

Un exemplu de revocare în istoria recentă a Guvernului Românei este cea a ministrului de Interne și vicepremierului Dan Nica. În lunile septembrie – octombrie 2009, în timpul mandatului guvernului condus de Emil Boc, președintele Traian Băsescu a semnat decretul de revocare a lui Dan Nica la propunerea primului-ministru. Astfel, PSD, partidul politic căruia îi aparținea ministrul Dan Nica, a decis să se retragă de la guvernare, toți miniștrii PSD demisionând din guvern. Criza în coaliția guvernamentală PDL-PSD s-a produs în momentul în care premierul din partea PDL Emil Boc a cerut PSD să nominalizeze un înlocuitor pentru Dan Nica. Social-democrații nu au acceptat, refuzând să facă o nouă nominaizare. Premierul Emil Boc a trimis președintelui Băsescu propunerea de revocare din funcție a lui Dan Nica și a propus numirea, ca interimar, a membrului PDL Vasile Blaga.

Un alt caz de revocare a unui membru al Guvernului este cel al lui Teodor Baconschi. Acesta a fost revocat din funcția de ministru al Afacerilor Externe în urma declarațiilor jignitoare susținute pe blogul personal la adresa protestatarilor care au participat la manifestările de stradă în ianuarie 2012. „Vreau să știți că, pe această linie, am luat decizia de revocare din funcție a ministrului Afacerilor Externe, Teodor Baconschi, și am înaintat președintelui României propunerea de revocare din funcție pentru declarațiile făcute”, a declarat în plenul Parlamentului premierul României de la acea vreme Emil Boc, citat de Agenția Mediafax.

Francisc Baranyi a fost ministru al Sănătății în perioada aprilie – iunie 1998, fiind revocat din funcție, prin decret prezidențial, de Președintele Emil Constantinescu. Motivul a fost declarația publică făcută de Baranyi, care a recunoscut că a avut un angajament cu Securitatea în regimul comunist. Presiuni au fost făcute de premierul de la acea vreme, Radu Vasile, care a considerat declarația drept incompatibilă cu funcția de ministru în guvernul C.D.R. „În anul 1998, când am fost ministrul Sănătății, la o conferință de presă convocată de mine am recunoscut, nesilit de nimeni, că am semnat un angajament sub amenințare. Firește că toată mass-media a tratat pe primul plan și a savurat căderea unui ministru UDMR”, a afirmat Baranyi într-un interviu acordat câțiva ani mai târziu ziarului Academia Cațavencu.

Aparte a fost situația revocării din funcție a Primului-ministru Radu Vasile de către Președintele Emil Constantinescu. Prin decret prezidențial și neținând cont de prevedrile legale care spuneau că președintele nu îl poate revoca pe primul-ministru, Emil Constantinescu a decis înlocuirea șefului guvernului după ce acesta s-a regăsit în situația de nu-și mai putea îndeplini mandatul, în urma unui infarct. Președintele nu a ținut cont de faptul că putea numi un premier interimar, al cărui mandat nu putea fi mai mare de 45 de zile.

Demiterea

În conformitate cu Articolul 8 din Legea 90/2001, demiterea din funcția de membru al guvernului poate surveni în două situații:

Membrul guvernului a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă;

Averea sa a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În ambele situații, conform legii, cel ce deține funcția de membru al guvernului este demis de Președintele României, la propunerea expresă a primului-ministru. Este important de precizat că Guvernul răspunde politic, pentru întreaga sa activitate, numai în fața Parlamentului, așa cum se stipulează în Articolul 109 (1) din Constituția României. De asemenea, numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Acest fapt ar conduce imediat la demiterea din funcție a membrului Guvernului: „În cazul în care încetarea calității de membru al Guvernului intervine ca urmare a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a incompatibilității, a decesului și în alte situații prevăzute de lege, Președintele României, la propunerea primului-ministru, ia act de aceasta și declară vacantă funcția de membru al Guvernului.” Trimiterea în judecată și începerea urmăririi penale a unui membru al guvernului atrag după sine suspendarea acestuia din funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Răspunderea penală a miniștrilor asupra cărora planează acuzații se face în următoarele condiții:

Acuzațiile și demersurile trebuiesc făcute de o autoritate publică, în general de către parlament;

Dosarul se judecă la Curtea Supremă de Justiție sau la Curtea Constituțională.

Este util să amintim și prevederile Legii 115/1999, de unde aflăm că un membru al guvernului poate fi condamnat la închisoare cu executare și care sunt pedepsele de care acesta este pasibil în caz că este găsit vinovat de fapte penale. „Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele fapte săvârșite de membrii guvernului în exercițiul funcției lor: a) impiedicarea, prin amenintare, violenta ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credință a drepturilor și libertăților vreunui cetățean; b) prezentarea, cu rea-credință, de date inexacte Parlamentului sau Președintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârșirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului. (2) Constituie, de asemenea, infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani următoarele fapte săvârșite de către un membru al Guvernului: a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaților, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora, în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2), informațiile și documentele cerute de acestea în cadrul activității de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituția României, republicată; b) emiterea de ordine normative sau instrucțiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenență politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.”

„Trimiterea în judecată a unui membru al guvernului nu înseamnă vot al Camerei sau opțiunea președintelui republicii, care sunt autorități publice, ci înseamnă aprecierea și decizia procurorului, autoritate neutră.”

Cazurile de demitere nu sunt cele mai ușor de acceptat de către cei demiși. Un exemplu care să susțină această afirmație este cel al fostului ministru al Apărării, Teodor Atanasiu, numit în funcție în 28 octombrie 2004. Problemele au început în luna iunie 2006, când Atanasiu s-a pronunțat în mod public și oficial pentru retragerea trupelor românești din Irak. Ministrul a solicitat Consiliului Suprem de Apărare a Țării să aprobe retragerea, însă instituția a comunicat la finalul lunii iunie 2006 că a respins această propunere. Situația a generat o stare de tensiune între președintele Traian Băsescu și premierul de la acea dată, Călin Popescu Tăriceanu, primul menționat acuzându-l pe șeful guvernului de a iresponsabilitate și că nu ar fi ținut cont de consecințele politice discutate inițial în interiorul Partidului Național Liberal.

La scurt timp după, ministrul Atanasiu a fost acționat în judecată de către consilierul prezidențial Adriana Săftoiu, sub acuzația de abuz în serviciu contra intereselor persoanei. A urmat o plângere la Parchet pe numele aceluiași ministru, acuzat de deputatul PSD Eugen Bejinariu tot de abuz în serviciu în legătură cu demersurile făcute pentru retragerea trupelor armate din Irak. În data de 12 septembrie 2006, când președintele Traian Băsescu a făcut anunțul suspendării din funcție a ministrului Atanasiu, au fost invocate Articolul 100 alin.1 și Articolul 109 alin.2 din Constituția României, dar și Legea privind responsabilitatea ministerială. Suspendarea a fost explicată în comunicatul prezidențial remis la acea dată, în care se preciza: „(…) având în vedere declanșarea procedurii de urmărire penală. Procedura de urmărire penală ar putea implica audierea unor persoane din cadrul MApN, aflate în subordinea ministrului, fapt ce ar putea conduce la o influențare a demersului procedural.”

În continuare, situația s-a complicat și mai mult. După ce Atanasiu s-a adresat Curții de Apel București, cerând anularea decretului prezidențial care a decis suspendarea sa din funcție, instanța a respins cererea fostului ministru. Totuși, la începutul lunii octombrie 2006, Secția Parchetelor Militare a decis neînceperea urmăririi penale a lui Teodor Atanasiu.

Acestea au fost faptele, însă ministrul suspendat și care și-a redobândit funcția în instanță, s-a lovit în continuare de refuzul șefului statului de a-l repune în funcție. Conflictul s-a încheiat în a 44-a zi de la suspendare, când Teodor Atanasiu și-a înaintat demisia, sub pretextul „cel mai deștept cedează”. Așadar, avem pe de o parte un ministru care își susține nevinovăția, pe care afirmă că a reușit să o dovedească în instanță, pe de altă parte un președinte cu o decizie de neclintit.

Starea de incompatibilitate

O altă situație care cere încetarea calității de membru al guvernului este constatarea unei stări de incompatibilitate. Acest lucru poate surveni în următoarele cazuri:

Atunci când membrul guvernului exercită o altă funcție de autoritate, cu excepția celei de deputat sau senator;

Atunci când membrul guvernului deține o altă funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul uneia sau mai multor organizații cu activitate comercială;

Atunci când membrul guvernului exercită acte de comerț, cu excepția vânzării sau cumpărării de acțiuni sau titluri de valoare;

Atunci când membrul guvernului exercită o funcție de administrator sau de cenzor la societăți comerciale sau este reprezentant al statului în consiliile generale ale unor societăți de acest tip. Sau când este membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor naționale sau societăților naționale;

Atunci când membrul guvernului deține o funcție publică în cadrul unei organizații străine.

Alte cazuri de incompatibilitate se stabilesc prin lege organică. Articolul 4 alin.2 din Legea 90/2001 prevede că starea de incompatibilitate este constatată de primul-ministru, care va dispune ulterior constatării măsurile necesare. Primul-ministru va propune președintelui încetarea calității de membru al guvernului al persoanei aflate în stare de incompatibilitate, prin declararea drept vacantă a funcției acesteia.

În acest context, putem aminti Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Aici găsim mai multe precizări referitor la conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice. În Articolul 72 (1), se menționează că „persoana care exercită funcția de membru al guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcții asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I.”

În continuare, se fac precizări referitor la „incompatibilitățile privind funcția de membru al guvernului și alte funcții publice de autoritate din administrația publică centrală și locală”. Astfel, în Articolul 84 (1), aflăm că funcția de membru al guvernului este incompatibilă cu:

Funcțiile publice de autoritate („Orice altă funcție publică de autoritate cu excepția funcțiilor de deputat sau de senator”). Cu mențiunea, făcută în lege, că pot exista și alte excepții prevăzute de Constituție;

Deținerea unei funcții remunerate într-o organizație comercială („o funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial”);

O funcție de conducere în cadrul unei societăți comerciale, de asigurare, financiare sau instituții publice („președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice”);

Președinți, secretari, asociați la firme („funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociațiilor la sociatățile comerciale prevăzute la lit.c);

Reprezentant al statului („funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale prevăzute la lit.c);

Manager sau aparținător al unor consilii de administrație („funcția de mnager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale”);

Alineatele g) – i) includ persoane care dețin calitățile de „comerciant peroană fizică”, „embru al unui grup de interes economic” sau „o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.”

Este important de precizat faptul că nu se consideră incompatibilitate cazul în care membrii guvernului acceptă și exercită funcții sau au activitate în domeniul didactic, sunt cercetători științifici, scriitori sau au orice altă activitate în domeniul literar și artistic.

„Inițial în tezele Constituției, s-a mai prevăzut că nu pot face parte din guvern membri ai familiei Președintelui României sau primului-ministru, alte rude ale acestora până la gradul IV inclusiv, precum și finii acestora. Ideea aceasta constituia o reacție firească la trecutul nu prea îndepărtat, când clanul Ceaușescu deținea toate funcțiile fundamentale în stat.”

Trebuie să amintim și Legea 176/2010 „privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative”. În ultimii ani, au existat numeroase cazuri semnalate de mass-media în care miniștri au fost anchetați și și-au pierdut funcția de la conducerea ministerului după ce A.N.I. a semnalat diverse stări de incompatibilitate. În textul Legii 176/2010, la Articolul 25 (2), se precizează că o persoană „eliberată sau destituită din funcție potrivit prevederilor alin. (1) sau față de care s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului.”

Unul dintre miniștrii care și-au pierdut funcția de ministru în urma constatării unei situații de incompatibilitate a fost Mircea Diaconu, el fiind de altfel un cunoscut actor de film. Acesta a fost declarat definitiv incompatibil la demersurile legale luate de Agenția Națională de Integritate. Instanța supremă a admis că Mircea Diaconu îndeplinea, în timpul mandatului său de ministru al Culturii și Cultelor și, simultan, al celui de senator, și funcția de director al Teatrului Nottara.

Decizia finală și definitivă în cazul Diaconu a fost a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cronologic, ANI a fost cea care a constatat, în ianuarie 2011, că ministrul se afla în stare de incompatibilitate încă din decembrie 2008. Acuzele au fost contestate de Diaconu la Curtea de Apel București, care a stabilit, la rândul său, starea de incompatibilitate. Mircea Diaconu a trebuit să renunțe la funcția sa în minister.

Aproximativ un an mai târziu, un alt ministru s-a trezit în aceeași situație. Curtea de Apel București a decis aceeași prezență a incompatibilității și în cazul ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului, Eduard Hellvig. În prezent, cazul încă așteaptă o soluționare, pentru că ultima decizie a Curții nu a fost definitivă și a putut fi contestată cu recurs. Acuzele sunt clare: Agenția Națională de Integritate a descoperit că Hellvig a lucrat simultan, în perioada mai – octombrie 2012, contra unei remunerații, atât ca ministru, cât și ca director în cadrul unei societăți comerciale, încălcând astfel prevederile din Legea nr.161/2003.

Totodată, conform relatărilor din mass-media, „ANI mai susține că, în perioada 20 decembrie 2011 – 14 septembrie 2012, Eduard Hellvig a fost angajat pe funcția de cercetător în științe politice în cadrul unui SRL, societate care nu se încadrează în categoria firmelor care desfășoară activități de cercetare-dezvoltare, conform Ordonanței nr. 57/2002 privind cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică, motiv pentru care ANI a dispus sesizarea Inspecției Muncii privind contractul individual de muncă încheiat între Eduard Hellvig și S.C. Dib Media Consultancy, având în vedere faptul că nu au fost respectate prevederile legale în materie.”

În fapt, fostul ministru Eduard Hellvig și-a pierdut portofoliul de la Ministerul Turismului în același timp cu alți doi miniștri din același guvern, toți trei fiind acuzați de A.N.I. de incompatibilitate. Este vorba și de Liviu Pop, ministrul pentru Dialog Social, și Ovidiu Silaghi, ministrul Transporturilor, dar și secretarul general adjunct al guvernului.

Ministrul delegat pentru Dialog Social din cadrul Ministerului Mincii, Liviu Pop, fost ministru al Educației, a fost acuzat de conflict de interese și abuz în serviciu contra intereselor publice, după ce aceasta „a dat un ordin ca ministru al Educației prin care, contrar unor decizii judecătorești, obliga statul să rețină cotizația sindicală, fiind astfel asigurat un folos patrimonial fostului său angajator, Federația Sindicatelor Libere din Învățământ.”

În cazul ministrului Ovidiu Silaghi, Agenția Națională pentru Integritate a sesizat o inadvertență în declarația de avere, aproximativ 50.000 de euro neputând fi justificați de către ministrul Transporturilor.

Din legea de funcționare a A.N.I, aflăm că o persoană care deține o funcție publică și care s-a dovedit că se află într-o stare de incompatibilitate nu mai poate exercita o funcție publică timp de trei ani de la constatare, excepție fiind o candidatură în care este ales de popor. De asemenea, persoana supusă anchetei A.N.I poate contesta acuzațiile și raportul de evaluare care constată incompatibilitatea în maximum 15 zile de la primirea acestuia, prin apel la instanța de contencios administrativ.

Decesul și alte cazuri prevăzute de lege

Numărul ministerelor și cel al membrilor guvernului poate varia de la un guvern la altul sau poate fi modificat chiar în timpul mandatului aceluiași guvern.

Această afirmație este susținută de cazul ministrului pentru Relațiile cu Parlamentul, Alexandru Sassu, din perioada Guvernului Radu Vasile. Alexandru Sassu a fost numit în funcție în aprilie 1998, mandatul său încetând în 16 decembrie 1998, când ministerul este desființat. A fost și cazul altor miniștri din același cabinet.

Hotărârea prevedea modificarea structurii guvernului, la inițiativa primului-ministru. Conform Articolului 1, punctul A „(…) calitatea de membru al guvernului încetează pentru ministrul Privatizării, ministrul Comunicațiilor, ministrul Reformei, președinte al Consiliului pentru Reformă, ministrul Turismului, ministrul Cercetării și Tehnologiei, ministrul pentru relațiile cu parlamentul și pentru secretarul de stat din Ministerul Apărării Naționale.”

Un alt caz pe care legea îl amintește este decesul celui care ocupă funcția de membru al guvernului. Prin deces, calitatea de membru al guvernului încetează automat, fără a mai fi nevoie de un act voluntar din partea primului-ministru.

Ca o comparație a sistemului constituțional românesc cu alte sisteme europene și mondiale, putem observa că această dublă deținere, absolut compatibilă în România, a calității de membru al guvernului și de parlamentar, este diferită, spre exemplu, de prevederile legale din Franța sau Statele Unite ale Americii.

Capitolul 3

Guvernul Franței. Asemănări și deosebiri legislative care vizează încetarea calității de membru al guvernului

În capitolele anterioare, am conturat premizele legale de organizare și funcționare a Guvernului României. Pentru o comparație cu Guvernul Franței, se cere să facem o descriere a cadrului legislativ prezent în Franța.

Dacă actuala Constituție a României datează din 1991, imediat după schimbarea regimului politic din țara noastră, Constituția Franței, în forma ei actuală, a fost adoptată acum aproape jumătate de secol, în 4 octombrie 1958. Cele mai recente modificări aduse acestei constituții au fost făcute în martie 2003. Voi vorbi în continuare despre Constituția celei de a V-a Republici Franceze.

Guvernul francez reprezintă a doua putere executivă din stat, fiind instituția care determină și conduce politica Franței.

Guvernul este învestit de către președintele republicii, în fruntea lui fiind numit primul-ministru. Membrii guvernului sunt numiți de președintele republicii, la propunerea primului-ministru. În ordinea importanței funcției pe care o dețin, membrii guvernului în Franța sunt următorii:

Primul-ministru, șeful guvernului, care după ce este numit în funcție are atribuția de a propune lista miniștrilor din cabinetul pe care urmează să îl conducă. Ulterior propunerilor, se așteaptă acceptul președintelui statului pentru confirmarea numelor propuse în funțiile ministeriale. Primul-ministru îl reprezintă pe șeful statului în parlament și în fața opiniei publice.

Miniștrii de stat sunt învestiți cu mai multe atribuții decât simplii miniștri și sunt membri ai Consiliului de miniștri. Deținătorii acestor funcții au dreptul de a organiza reuniuni interministeriale și să ia cuvântul în timpul reuniunilor Consiliului de miniștri pentru a-și exprima opiniile în domenii altele decât ministerul pe care îl conduc.

Miniștrii au atribuția de a conduce ministerele în fruntea cărora cu fost numiți. Aceștia se află sub autoritatea politică a primului-ministru. Numărul miniștrilor dintr-un guvern poate fi variabil, singur ministrul Justiției fiind menționat în Constituție ca având rolul de vicepreședinte a Consiliului Superior al Magistraturii.

Miniștrii delegați – aceștia sunt plasați sub autoritatea miniștrilor și primesc câte un portofiliu pe anumite competențe. Au dreptul de a lua parte la reuniunile Consiliului de miniștri.

Secretarii de stat, care se supun în funcție unui ministru sau chiar primului-ministru. Nu pot lua parte in Consiliul de miniștri decât în baza unei invitații special adresate lor.

Am remarcat asemănările numeroase între cele două constituții – cea română și cea franceză – lucru de așteptat din moment ce legea fundamentală română formulată în 1990-1991 s-a inspirat din Consituția Franței fin 1959.

În ambele țări, guvernul funcționează în baza unui program de guvernare votat de parlamentari și aprobat în parlament. Organizarea și funcționarea guvernelor din cele două state, numărul celor care dețin funcția de membru al guvernului, sunt stabilite de constituție și legiferate prin legi organice. Procedura de învestitură cuprinde mai multe etape, începând cu desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru și continuând cu solicitarea din partea primului-ministru a votului de încredere, numirea guvernului de către șeful statului. Numai parlamentul și președintele statului pot cere urmărirea penală a membrilor celor două guverne, pentru faptele săvârșire în exercițiul funcției.

În Franța, guvernul răspunde de acțiunile sale în fața parlamentului și ia decizii în ceea ce privește forța armată. Primul-ministru este reponsabil de Apărarea națională și veghează la aplicarea și executarea legilor. Actele elaborare de guvern sunt semnate de primul-ministru și de șeful ministerului de resort. Spre deosebire de mențiunile legale din România, în Franța funcția de membru al guvernului este incompatibilă cu orice activitate, inclusiv cu cea de parlamentar, care în Constituția României este permisă.

Funcția de membru în Guvernul Franței este incompatibilă cu mandatul de parlamentar, cu orice funcție profesională cu caracter național și cu orice angajament public și activitate profesională. Scopul acestor interdicții fixate de lege este de a se evita eventuale influențe exterioare și presiuni din afara aparatului executiv asupra miniștrilor și de a le facilita concentrarea exclusiv asupra muncii ministeriale. Miniștrii și membrii guvernului își pot păstra, în schimb, funcțiile de primar, consilieri regionali sau locali sau orice altă funcție pe care o dețin la nivel local. De asemenea, Constituția Franței nu interzice unui ministru de a fi și șef al partidului politic căruia îi aparține, deși în practică mulți miniștri evită să dețină și această funcție.

Atribuția cea mai importantă a primului-ministru constă în a da o direcție acțiunilor guvernului. „Reponsabilitatea, afirmată în Articolul 21 din Constituția din octombrie 1958, dă funcției de șef al guvernului o dimensiune politică eminentă. Intervenția primulu-ministru se situează, de altfel, la toate nivelele acțiunii guvernamentale: nominalizarea membrilor echipei guvernamentale, definirea obiectivelor, implusionare, coordonare, luarea de decizii, toate urmate de punerea în execuție a politicii guvernamentale. Din punct de vedere politic, primul-ministru reprezintă în ochii tuturor acțiunea colectivă a guvernului.”

Primul-ministru este cel care apare în fața parlamentarilor și își asumă responsabilitatea asupra guvernului, iar acesta trebuie să se bucure de o încredere a majorității membrilor parlamentului. Pentru ca demersurile să nu îi fie îngreunate de o opoziție parlamentară, președintele statului nu poate desemna pentru postul de prim-ministru decât o persoană cu aceleași convingeri politice împărtășite de majoritatea deputaților.

Și în Franța, precum în România, atunci când poporul alege în parlament o putere politică opusă celei împărtășite de președintele republicii, funcționarea executivului se realizează printr-o coabitare între cele două autorități – șeful statului și primul-ministru. Într-o perioadă de coabitare, nominalizarea membrilor guvernului este o acțiune împărțită doar formal între președintele statului și primul-ministru, acesta din urmă având decizia finală.

Structura Guvernului României în iunie 2013

Structura Guvernului Franței în iunie 2013

3.1. Articolul 106 din Constituția României versus Art. 23 din Constituția Franței

Avem, pe de o parte, Articolele 105 și 106 din Constitția României, care prevăd că funcția de membru al guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de deputat sau de senator, dar și cu exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizațiilor cu scop comercial.

În Constituția României, condițiile de încetare a calității de membru al guvernului sunt prevăzute clar: în urma demisiei, revocării, pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, decesului, precum și alte cazuri prevăzute de lege. Alte incompatibilități care pot deveni un impediment în exercitarea funcției de către un membru al guvernului sunt fixate printr-o lege organică.

În Constituția Franței, „funcțiile membrilor guvernului sunt incompatibile cu un mandat de parlamentar, cu orice funcție de reprezentare profesională cu caracter național și cu orice funcție publică sau activitate profesională.” O lege organică stabilește exact condițiile în care membrii Guvernului Franței își pot pierde mandatul.

Conform Articolului 25 din Constituția Franței, o altă lege organică fixeaxă durata mandatului fiecărui minister, numărul membrilor săi, condițiile de numire în funcție, lipsa de eligibilitate și alte incompatibilități. Capitolul dedicat organizării și funcționării guvernului în Constituția Franței – Titlul II, Articolele 20 – 23 – este plasat imediat după acela referitor la funcția de președinte al republicii, dar înaintea celui care prevede organizarea și funcționarea paramentului. Aceasta nu face decât să dovedească rolul central al guvernului în stat. De-a lungul timpului, au existat intenții de a limita mai mult rolul guvernului și a primului-ministru, considerându-se că acesta din urmă ar fi un colaborator prea apropiat al președintelui republicii. Mai exact, la ultimele modificări în Constituția Franței din iulie 2008, s-a încercat o revizuire care să demiliteze statutul guvernului, însă modificările nu au fost acceptate de parlament, ele fiind eliminate.

Denumirea de prim-ministru ar fi fost inspirată direct din Constituția Marii Britanii, mai mulți dintre cei care au redactat Constituția Franței în 1958 sperând să instaureze în Franța un regim parlamentar asemănător celui britanic. Articolul 21 din Constituția Franței vorbește despre funcția primului-ministru, care chiar dacă nu îi conferă acestuia o putere prea mare asupra celorlalți membri ai guvernului, îi recunoaște rolul de coordonare și de arbitru în această instituție. Începând cu noua constituție franceză, adoptată acum aproape jumătate de secol, s-a constatat o creștere a longevității în funcție a primilor-miniștri ai Franței, în comparație cu șefii guvernului care au precedat actuala constituție. În ultimii aproape 50 de ani, Franța a avut în total 19 prim-miniștri.

Alegerea primului-ministru îi aparține președintelui republicii, care are libertatea de a numi un lider din partea majorității parlamentare sau o personalitate cu care imparte aceleași viziuni politice. Situația este mai complicată în perioadele de coabitare parlamentară, când majoritatea din parlament nu este aceeași cu cea care susține președintele republicii. În acest caz, șeful statului se va orienta spre un lider care să aibă susținerea parlamentului.

O altă asemănare dintre sistemul constituțional românesc și cel francez este faptul că miniștrii sunt numiți în funcție de către președintele republicii, la propunerea primului-ministru. Pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să existe un acord între cele două autorități executive, iar dacă acesta nu există, președintele statului nu poate decât să se opună nominalizării acelor miniștri pe care nu îi agreează.

Spre deosebire de Constituți României, în care se precizează cazurile în care încetează calitatea de membru al guvernului, Constituția Franței este mai ambiguă, făcând trimitere la o lege organică. Constituția Franței face, însă, precizări în ceea ce privește încetarea funcției de prim-ministru: președintele republicii îi poate lua atribuțiile primului-ministru în cazul demisiei întregului guvern, de unde înțelegem că în cazul în care primul-ministru demisionează, aceasta va trage după sine schimbarea din funcție a tuturor membrilor guvernului. Demisia din guvern este un act voluntar și nu unul impus, cu excepția cazului în care premierul se vede forțat să își prezinte demisia după ce parlamentul nu i-a aprobat programul de guvernare sau în cazul adoptării unei moțiuni de cenzură.

În istoria celei de-a V-a Republici, unul dintre cazurile renumite de demisie este cel al Premierului Jean-Pierre Raffarin, care a condus guvernul în perioada mai 2002 – mai 2005, înaintându-și demisia după ce francezii au acordat în majoritate un vot negativ la referendumul pentru o constituție a Uniunii Europene. Demisia lui Raffarin a fost acceptată de președintele de atunci al Franței, Jacques Chirac, fiind înlocuit cu un nou premier, Dominique de Villepin.

Reținută de istorie este și demisia întregului aparat guvernamental condus de premierul Francois Fillon. Printr-un decret depus în 10 mai 2012 în baza articolului 8 din Constituția Franței, primul-ministru i-a prezentat președintelui republicii demisia sa și a celorlalți membri ai guvernului. Demisia a fost admisă.

3.2. Legile organice în România și Franța care explică încetarea calității de membru al guvernului

În Franța, condițiile de încetare a calităților de membru al guvernului sunt prevăzute în Ordonanța nr.58/1099 din 17 noiembrie 1958 care include legea organică de aplicare a Articolului 23 din constituție. În articolele acestei legi, se vorbește despre incompatibilități, menționându-se că „pentru fiecare membru al guvernului, incompatibilitățile stabilite în articolul 23 din constituție încep să aibă efect

Articolul 23 de Constituția Franței subliniază că participarea la guvernare este un act politic extrem de important, care cere un angajament total, astfel că orice altă funcție publică sau privată a fost trecută în sfera incompatibilităților cu funcția de membru al guvernului. Incompatibilitatea dintre funcția de membru al guvernului și cea de parlamentar este în vigoare de aproape jumătate de secol, în numele separației puterilor în stat.

În legea organică ce fixează condițiile de incompatibilitate, se menționează că un ministru care a ieșit din aparatul guvernamental nu își redobândește în mod automat scaunul de deputat sau senator în parlament.

Membrii guvernului francez, inclusiv primul-ministru, sunt responsabili pentru eventualele delicte comise în timpul mandatului lor în guvern numai în fața Curții de Justiție a Franței, compusă din 15 judecători, 12 membri ai parlamentului și trei magistrați de la Curtea de Casație.

Capitolul 4

Concluzii

În această lucrare am analizat, din perspectivă comparată o problemă importantă a dreptului administrativ. Constituțiile conțin prevederi legate de reglementarea statului membrilor guvernelor. Acestea pot diferii de la țară la țară și în diferite momente istorice.

Pentru a avea o imagine mai cuprinzătoarea asupra acestui tip de situații, am ales să analizez două sisteme administrative, cel al României și cel al Franței. Acestea diferă și se asemenănă în mai multe privințe. Am folosit trei tipuri de surse: analiza constituțiilor și a legilor organice din cele două țări, studii legislative despre constituțiile celor două țări, precum și articole din presă privitoare la cazuri de încetarea calității de ministriu din România și Franța.

În primul capitol (Introducere), am descris instituția Guvernului României, structura, rolul și funcționarea Guvernului României în prezent, precum și elemente legate de funcția de membru al guvernului. Astfel am descris reglementările mai vechi, pre-comuniste, comuniste și pre-1991 a funcționării Guvernului, punînd accentul pe modalitățile în care erau numiți și își pierdeau funcția miniștrii. Am descris mai pe larg felul în care aceste elemente se regăsesc în Constituția actuală, adoptată în 1991.

În capitolul al doilea, intitulat „Încetarea calității de membru în Guvernul României”, am vorbit despre articolul 106 din Constituție care reglementează condițiile în care încetează calitatea de membru al Guvernului României. Acesta cuprinde 6 cazuri prevăzute în acest articol, dar lasă deschisă posibilitate și către alte situații. Cazurile privesc situații precum demisia, revocarea, pierderea drepturilor electorale, intervenirea unei stări de incompatibilitate sau decesul.

Tot în acest capitol am folosit o cazuistică diversă, care a acoperit aproape toate cazurile de încetare a calității de membru în Guvernul României după 1990. Am identificat cazuri pentru fiecare situație, cu excepția cazului pierderii drepturilor electorale. Cele mai multe încetări ale calității de membru al Guvernului sînt prin demisie. Chiar și această situație este diversă cuprinzînd atît demisia de onoare în care ministrul părește din motive personale, dar și situațiile în care există acuzații grave. Am discutat tot în acest capitol și procedura revocării din funcție, punînd accentul pe semnificația acestei proceduri. De obicei aceasta vine din partea primului ministru, avînd semnificația unei sancțiuni.

În capitolul 3, intitulat “Guvernul Franței: asemănări și deosebiri legislative care vizează încetarea calității de membru al Guvernului” Principala deosebire este că membrii Guvernului Francez, potrivit constituției acestui stat nu pot avea funcție în parlament, în timp ce în constituția României este permis și chiar frecvent întîlnit în viața politică din România. O altă deosebire este numărul mult mai mare al ministerelor și mai ales al numărului de miniștrii din Guvernul francez. Există foarte multe asemănări între România și Franța, mergînd uneori pînă la exprimări identice în cele două constituții. Dacă în Constituția României se precizează exact cazuril în care încetează calitatea de membru, în constituția Franței se precizează doar că pot exista stări de incompatibilitate și se face trimitere către o lege organică din 1958. Am analizat de asemnea cazuri de încetare din funcția de membru în Guvernul Francez. Pentru a păstra elementul comparativ m-am limitat la perioada de după 1990, deși constiția lor este din 1958. Tot o asemănăre este și faptul că numărul membrilor guvernului în timpul aceluiași mandat este oscilant, putându-se schimb în mandatul unui singur govern. Pot fi desființate ministere și miniștrii care le conduc.

Consider că această temă merită aprofundată în continuare din perspectivă comparative. Aș dori ca pe viitor să compar România cu alte țări pentru a identifica asemănări și deosebiri ale arhitecturii guvernului și administrației centrale.

Bibliografie

Trăilescu, Anton, Drept administrativ, Editura Alma Mater,Timișoara, 1999;

Drept administrativ, Tratat elementar, Anton Trăilescu, Editura ALL BECK; București, 2002;

Trăilescu, Anton, Actele administrației publice locale, Editura ALL BECK, București, 2002;

Triboulet, Raymond de l’Institut, Un Ministre du General, Librairie Plon, Paris, l985, France;

Oroveanu,M.T., Tratat de drept administrativ, ediția a 2-a revăzută și adăugită, Cerma, București, 1998

Nicolescu, C. Nicolae, Șefii de stat și de guvern ai României: 1859-2003: mică enciclopedie, Editura Meronia, 2003;

Neagoe, Stelian, Istoria Guvernelor României de la începuturi-l859 până în zilele noastre 1999, Machiavelli, București, 1999;

Alexandru I., Criza administrației, Editura All Beck, București, 200l;

Ch. Delbasch, J.Bourdon, Droit constitutionnel et institutions politiques, Economica, Paris, l990;

Apostol Tofan, Dana, Drept administrativ, Editura C.H.Beck, București, 2008;

Drăganu, T, Drept constituțional și instituții politice, Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, l998;

S.Ivan, M.Bădescu, A.Neagu, Administrație publică, Luminalex, București, 2002

Busuioc I., Dicționar de drept constituțional și administrativ, București, Editura științifică și enciclopedică, l978;

Zaharia, Gheorghe T, Tratat de drept administrativ român, Junimea, Iași, 200l;

Vedinaș, Verginia, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, 2009;

Săraru, Cătălin-Silviu, Drept administrativ.Caiet de seminar, Editura C.H.Beck, București, 2004;

Preda, Mircea, Tratat elementar de drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, l996;

Iorgovan, Antonie, Tratat de Drept Administrativ, Editura Nemira, București, l996;

Preda, Mircea, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2004;

Clipa, Cristian, Drept administrativ.Teoria funcției publice, Editura Hamangiu, 20ll;

Vasile, Ana, Drept administrativ, Editura Augusta, Artpress, Timișoara, 2007;

Petrescu, Rodica Narcisa, Drept administrativ, Editura Hamangiu, 2009;

Orlov, Maria, Drept administrativ, Chișinău, 2005;

Rusu, Ion, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 200l;

Prisăcaru, Valentin, Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex, București, 2002;

Negoiță, Alex, Drept administrativ și știința administrației, Editura „Atlas Lex” SRL, București, l993;

Brezoianu, Dumitru, Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2004;

Pavelescu, Tiberiu, Drept administrativ român, Editura Tritonic, București, 2004

Manda, Corneliu, Drept administrativ comparat, Editura Lumina Lex, București, 2005;

Voican, Mădălina, Voinea Raluca Camelia, Drept administrativ. Partea generală. Caiet de seminar, Editura C.H.Beck, București, 2009;

Cătană, Emilia Lucia, Drept administrativ. Partea specială, Editura Riroprint, Cluj-Napoca, 2009;

Gh.T. Zaharia, O.Budeanu-Zaharia, T..Budeanu, T.A. Chiuariu, Tratat de drept administrativ român, Junimea, Iași, 2001

Constituția României din l99l adoptată în ședința Adunării Constituante din 2l noiembrie l99l, aprobată prin referendum național și intrată în vigoare la data de 8 decembrie l99l, publicată în M.Of. al României nr.250 din l4 decembrie l99l, revizuită prin Legea de revizuire nr.429/2003, publicată în M.Of. nr.758 din 29 oct.2003;

Legea nr. 37/l990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României, publicată în M.Of. nr.l37 din 8 decembrie l990;

Legea 90/2001 actualizată 2001 – Lege guvern privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial nr.164 din 2.4.2001

Ordonnance no.58-1099 du 17 novembre 1958 portant loi organique pour l’application de l’article 23 de la Constitution

Codul penal republicat în temeiul art.III din Legea nr.140/1996 din Monitorul Oficial nr.65 din 16 aprilie 1997

Constituția Republicii Franceze din 4 octombrie 1958

www.guv.ro

www.hotnews.ro

www.mediafax.ro

www.assemblee-nationale.fr

www.gouvernement.fr

www.legeaz.net

www.legifrance.gouv.fr

www.senat.fr

www.cdep.ro