Inceputurile Tarii Romanesti Si ale Bisericii Ortodoxe Romane

TEZA DOCTORAT

Inceputurile Tarii Romanesti si ale Bisericii ortodoxe romane

-Secolele XIV-XV-

– CUPRINS –

INTRODUCERE

I. ÎNTEMEIEREA ȚĂRII ROMÂNEȘTI

1.1. Contextul întemeierii Țării Românești

1.2. Tradiția „descălecatului”

1.3. Formațiuni statale înainte de Basarab I

1.4. 1330 – „Posada”

II. RECUNOAȘTEREA MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

2.1. Credința creștină a populației din Țara Românească

2.2. Biserica Domnească de la Curtea de Argeș – pregătirea mutării Mitropoliei de la Vicina

2.3. Mai 1359 – recunoașterea oficială a Mitropoliei Ungrovlahiei

2.4. Momentul mai 1359 – perspectivă eclesiologică

2.5.Modalitatea de recunoaștere a unei mitropolii

2.6. Sediul Mitropoliei Ungrovlahiei

2.7. Jurisdicția Mitropoliei Ungrovlahiei

2.8. August 1370 – înființarea Mitropoliei Severinului – întărirea ortodoxiei împotriva încercărilor de catolicizare

2.9. Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Ardealul și Moldova

2.10. Relația cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe

2.11. Mitropoliții Ungrovlahiei

2.11.1. IACHINT (1359-1372)

2.11.2. HARITON (1372-1380)

2.11.3. ANTIM CRITOPOL (1381-1402)

2.11.4. TEODOR (1402(3)- ?)

2.11.5. EFTIMIE (c. mai 1412 – ?)

2.11.6. MACARIE (? -1456/57 – ?)

2.11.7. IOSIF (c. 1464 – ?)

2.11.8. MACARIE (c. 1477 -1480 – ?)

2.11.9. ILARION (1487 – 1493 – 1501)

2.11.10. NIFON (reorganizator al mitropoliei Ungrovlahiei 1502-1505)

2.11.11. MAXIM (1505-1508)

III. RELAȚIA STAT – BISERICĂ ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE SECOLELE XIV-XV

3.1. Relația Stat – Biserică. Generalități

3.2. Relația Stat-Biserică – considerații teologice

3.3. Ideologia medievală: lângă Domn era necesar să fie un ierarh de rang superior

3.4. Circumscrierea temei la Țara Românească

3.5. Întemeierea statului feudal Țara Românească și recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei – realitate concretă relației Stat-Biserică

3.6. Domnul și experiența personală a trăirii vieții Bisericii

3.7. Problema presupușilor Domni catolici

3.7.1. Basarab I (1324-1352)

3.7.2. Nicolae Alexandru (1352-1364)

3.7.3. Vlaicu Vodă (1364-1377)

3.7.4. Mircea cel Mare (1386-1418)

3.7.5. Vlad Dracul (1436 – 1442; 1443-1447)

3.7.6. Vlad Țepeș (1448; 1456-1462; 1476)

IV. ȚARA ROMÂNEASCĂ ÎN SUD-ESTUL EUROPEI

4.1. Țara Românească – important centru economic și comercial în sud-estul Europei

4.2. Țara Românească – scutul Europei

4.2.1. Mircea cel Mare – „Scutul Europei”

4.2.2. Politica antiotomană dusă de Vlad Țepeș

4.3. Radu cel Mare și ideea echilibrului politic în sud-estul Europei

4.4.Dezvoltarea relațiilor internaționale prin alianțe matrimoniale

4.4.1. Căsătoria Teodorei, fiica lui Basarab I Întemeietorul, cu țarul Alexandru al Bulgariei (1330-1365)

4.4.2. Căsatoria lui Nicolae Alexandru cu Doamna Clara de Doboka

4.4.3. Nicolae Alexandru înrudit cu Ivan Stracimir al Bulgariei, Ștefan Uroș al Serbiei și Ladislau de Oppeln, palatinul Ungariei

4.4.4. Căsătoria lui Mircea cel Mare cu Mara de Tolmay, din familia conților de Cilly

4.4.5. Căsătoria lui Vlad Țepeș cu verișoara regelui Matia Corvin al Ungariei

4.4.6. Radu Cel Mare înrudit cu Ivanco Crnojevic/Cernojevici cneaz de Muntenegru

4.5. Folosirea Bisericii în dezvoltarea relațiilor internaționale

4.5.1. Rangurile bisericești ale Mitropoliților Ungrovlahiei– recunoaștere a locului deosebit pe care îl are Țara Românească în lumea ortodoxă

4.5.2. Participarea la Sinoade

4.5.2.a. Conciliul de la Konstanz

4.5.3. Patriarhi ai Constantinopolului în Țara Românească

4.5.3.a. Patriarhul Nifon II al Constantinopolului

4.5.3.b. Patriarhul Ioachim al Constantinopolului

4.5.4. Extinderea puterii domniei prin ctitorii în lumea ortodoxă

4.5.4.a. Ctitorii românești la Muntele Athos

V. CONTRIBUȚIA BISERICII LA CREAREA CULTURII DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ

5.1. Generalități

5.2. Limba slavă veche

5.3. Primele școli

5.4. Pripealele lui Filotei monahul – cea dintâi manifestare literară

5.5. Broderia

5.5.1. Epitrahilul și Nabedernița de la Tismana (1381-1389)

5.5.2. Epitaful de la Cozia (1395-1396)

5.6. Arhitectura

5.7. Pictura

5.8. Sf. Nicodim de la Tismana – reorganizatorul monahismului românesc, ctitor de lăcașuri sfinte și remarcabil om de cultură

5.8.1. Tetraevangheliarul lui Nicodim (1405)

CONCLUZII: ORTODOXIA MILITANTĂ LIANTUL CONTINUITĂȚII ROMÂNILOR

BIBLIOGRAFIE

ANEXE:

I. Documente și texte referitoare la istoria Țării Românești și a Mitropoliei Ungrovlahiei

I. a. Diploma cavalerilor ioaniți (2 Iunie 1247)

I.b. Cronica pictată de la Viena – Victoria de la Posada a lui Basarab I (1330)

I.c. Hotărâre Sinodală prin care Mitropolitul Iachint este mutat de la Vicina la Curtea de Argeș în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei (mai 1359)

I.d. Scrisoare Patriarhală – adresată de Patriarhul Calist I voievodului Nicolae Alexandru cu privire la mutarea de la Vicina la Curtea de Argeș a lui Iachint (mai 1359)

I.e. Promisiune a lui Daniel Critopulos, Mitropolit al unei părți a Ungrovlahiei, prin care promite nu va provoca nici o supărare Mitropolitului Iachint al Ungrovlahiei (august 1370)

I.f.Scrisoare a Mitropolitului lachint al Ungrovlahiei prin care roagă pe patriarh ca Antim să fie hirotonit ca mitropolit al Ungrovlahiei (1370)

I.g. Hotărâre Sinodală prin care Antim este numit Mitropolit al unei părți a Ungrovlahiei (octombrie 1370)

I.h. Document prin care Mircea cel Mare poruncește ca nimeni, cu excepția călugărilor Tismanei, să nu aibă voie să pescuiască în râul Tismana nici să-și pască vitele pe moșia mănăstirii – Documentul arată întinderea Țării Românești – (23 noiembrie 1406)

II. Rânduiala slujbei la încoronarea domnitorului Țării Românești

III. Tomos Sinodal de canonizare a Sfântului Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești

IV. Hărți

IV.a. Harta principalelor monumente istorice din epoca feudală românească (secolele XII-XVII)

IV.b. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Argeș

IV.c. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Buzău

IV.d. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Constanța

IV.e. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Giurgiu

IV.f. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Gorj

IV.g. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Ilfov

IV.h. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Mehedinți

IV.i. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Olt

IV.j. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Prahova

IV.k. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Tulcea

IV.l. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Valcea

IV.m. Țările Române în sec. al XIV-lea – prima jumătatea a sec. al XVI-lea

IV.n. Europa în sec. XIV-XVI

V. Ilustrații

ABREVIERI

A N E X E

INTRODUCERE

Chiar dacă nu se poate vorbi despre ivirea unor știri inedite referitoare momentul întemeierii Țării Românești și cel al recunoașterii Mitropoliei Ungrovlahiei, lucrarea de față este o încercare de conturare a celui mai de seamă eveniment al evului mediu românesc și a unor aspecte particulare legate de acest subiect, cum ar fi: relația dintre Stat și Biserică, locul și rolul Țării Românești în sud-estul Europei precum și rolul Bisericii la dezvoltarea culturii din Țara Românească.

Motivul alegerii temei l-a constituit aniversarea, în anul 2009, a 650 de ani de la recunoașterea oficială a Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia de Constantinopol, moment marcat în mod deosebit în cadrul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, continuatoarea istoricei mitropolii a Ungrovlahiei, prin organizarea a numeroase activități pastoral-culturale, liturgice și mediatice. Participarea personală la aceste evenimente aniversare organizate în orașul de reședință a scaunului mitropolitan precum și în eparhiile sufragane acestei străvechi mitropolii, evenimente ce vor culmina cu proclamarea solemnă a canonizării Mitropolitului Iachint al Țării Românești, cât și implicarea directă în organizarea în Eparhia Giurgiului a unor simpozioane și manifestări științifice dedicate evenimentului amintit, mi-au stârnit interesul de a cerceta mai în amănunt momentul istoric din mai 1359.

Demersul de față se încadrează, deci, în tematica aniversară propusă studiului de către Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, pentru anul 2009, când am remarcat că o serie de informații din documentele edite sunt susceptibile de a fi reinterpretate..

Primul demers ale cercetării l-a constituit, bineînțeles, studierea și interpretarea izvoarelor legate de mutarea de la Vicina la Curtea de Argeș a Mitropolitului Iachint.

În paralel, am consultat studiile și articolele în care au fost tratate aspecte din această perioadă a Mitropoliei Țării Românești, ajungând la concluzia necesității întocmirii unei lucrări mai ample, care să surprindă în mod nuanțat aspectele esențiale legate de momentul recunoașterii Mitropoliei Ungrovlahiei.

Prima lucrare care încearcă să prezinte, să aprofundeze și să sistematizeze informația istorică legată de subiectul nostru este Întemeierea Mitropoliilor și a celor dintâi mănăstiri din țară, întocmită de Nicolae Dobrescu și publicată la Tipografia Cărților Bisericești din București, în anul 1906, căreia îi urmează, un an mai târziu, lucrarea Istoricul Mitropoliei Ungrovlahiei și Mitropoliții Țării Românești, întocmită de Pr. George Ghibescu, tipărită la aceeași tipografie. Problematica va fi reluată, în anul 1910, de Nicolae Dobrescu într-o altă lucrare: Din istoria bisericii Române. Secolul al XV-lea. Studiu istoric, apărută tot la București.

Deși unele informații au fost depășite de cercetarea ulterioară, cele două lucrări ale Prof. Nicolae Dobrescu au rămas de referință, având meritul de a fi făcut din problema recunoașterii mitropoliei Țării Românești o temă serioasă de cercetare științifică, temă care până atunci nu fusese abordată decât tangențial. Dobrescu l-a stimulat sau poate l-a incitat pe Nicolae Iorga, care, în anul 1913, a prezentat o comunicare la Academia Română, intitulată Condițiile de politică generală în care s-au întemeiat bisericile românești în veacurile XIV-XV, precum și pe C. Marinescu, care, în 1924, a alcătuit o lucrare, pe aceeași temă, intitulată Înființarea mitropoliilor în Țara Românească și în Moldova, susținută tot la Academie.

Pe lângă stadiul de cunoaștere depășit de cercetările actuale, pe parcursul studiului acestor materiale am constatat că, în tratarea subiectului, istoricii amintiți mai sus au recurs la folosirea unui termen neadecvat pentru evenimentul din mai 1359, acela de „întemeiere”. De aici și scopul cercetării noastre – acela al demonstrării faptului că decizia sinodală din mai 1359, în care cei de mai sus au văzut actul de întemeiere a Mitropoliei Ungrovlahiei, nu reprezintă altceva decât acceptarea și recunoașterea de către Patriarhia de Constantinopol a unei realități existente de facto și nicidecum actul de creare a unei noi eparhii.

În anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de la recunoașterea Mitropoliei Țării Românești, Patriarhul Iustinian Marina are inițiativa publicării unor studii închinate acestei aniversări, astfel în paginile numărului omagial al buletinului oficial al Patriarhiei Române, revista Biserica Ortodoxă Română, se vor regăsi studiile unor istorici de renume: Aurelian Sacerdoțeanu, Constantin C. Giurescu, Alexandru Elian, Barbu Teodorescu, Ion Barnea, Pr. Nicolae Șerbănescu, Pr. Ioan Rămureanu și Pr. Mircea Păcurariu.

Chiar și cel mai important studiu publicat în numărul aniversar al revistei, anunță din titlul acestuia că își propune să lămurească aspecte asupra momentului întemeierii Mitropoliei Ungrovlahiei, nu al recunoașterii ei. Din argumentația studiului, ne dăm seama că autorul susține cu tarie că evenimentul din mai 1359 reprezintă o recunoaștere a unei stări deja existente, iar nu unul de creare sau întemeiere. Este cu neputință să credem că un mare istoric, asemenea lui Constantin C. Giurescu, nu și-ar fi dat seama de insemnătatea pentru istoria noastră bisericească a folosiri nimeni, cu excepția călugărilor Tismanei, să nu aibă voie să pescuiască în râul Tismana nici să-și pască vitele pe moșia mănăstirii – Documentul arată întinderea Țării Românești – (23 noiembrie 1406)

II. Rânduiala slujbei la încoronarea domnitorului Țării Românești

III. Tomos Sinodal de canonizare a Sfântului Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești

IV. Hărți

IV.a. Harta principalelor monumente istorice din epoca feudală românească (secolele XII-XVII)

IV.b. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Argeș

IV.c. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Buzău

IV.d. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Constanța

IV.e. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Giurgiu

IV.f. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Gorj

IV.g. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Ilfov

IV.h. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Mehedinți

IV.i. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Olt

IV.j. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Prahova

IV.k. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Tulcea

IV.l. Harta mănăstirilor și schiturilor ortodoxe din jud. Valcea

IV.m. Țările Române în sec. al XIV-lea – prima jumătatea a sec. al XVI-lea

IV.n. Europa în sec. XIV-XVI

V. Ilustrații

ABREVIERI

A N E X E

INTRODUCERE

Chiar dacă nu se poate vorbi despre ivirea unor știri inedite referitoare momentul întemeierii Țării Românești și cel al recunoașterii Mitropoliei Ungrovlahiei, lucrarea de față este o încercare de conturare a celui mai de seamă eveniment al evului mediu românesc și a unor aspecte particulare legate de acest subiect, cum ar fi: relația dintre Stat și Biserică, locul și rolul Țării Românești în sud-estul Europei precum și rolul Bisericii la dezvoltarea culturii din Țara Românească.

Motivul alegerii temei l-a constituit aniversarea, în anul 2009, a 650 de ani de la recunoașterea oficială a Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia de Constantinopol, moment marcat în mod deosebit în cadrul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, continuatoarea istoricei mitropolii a Ungrovlahiei, prin organizarea a numeroase activități pastoral-culturale, liturgice și mediatice. Participarea personală la aceste evenimente aniversare organizate în orașul de reședință a scaunului mitropolitan precum și în eparhiile sufragane acestei străvechi mitropolii, evenimente ce vor culmina cu proclamarea solemnă a canonizării Mitropolitului Iachint al Țării Românești, cât și implicarea directă în organizarea în Eparhia Giurgiului a unor simpozioane și manifestări științifice dedicate evenimentului amintit, mi-au stârnit interesul de a cerceta mai în amănunt momentul istoric din mai 1359.

Demersul de față se încadrează, deci, în tematica aniversară propusă studiului de către Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, pentru anul 2009, când am remarcat că o serie de informații din documentele edite sunt susceptibile de a fi reinterpretate..

Primul demers ale cercetării l-a constituit, bineînțeles, studierea și interpretarea izvoarelor legate de mutarea de la Vicina la Curtea de Argeș a Mitropolitului Iachint.

În paralel, am consultat studiile și articolele în care au fost tratate aspecte din această perioadă a Mitropoliei Țării Românești, ajungând la concluzia necesității întocmirii unei lucrări mai ample, care să surprindă în mod nuanțat aspectele esențiale legate de momentul recunoașterii Mitropoliei Ungrovlahiei.

Prima lucrare care încearcă să prezinte, să aprofundeze și să sistematizeze informația istorică legată de subiectul nostru este Întemeierea Mitropoliilor și a celor dintâi mănăstiri din țară, întocmită de Nicolae Dobrescu și publicată la Tipografia Cărților Bisericești din București, în anul 1906, căreia îi urmează, un an mai târziu, lucrarea Istoricul Mitropoliei Ungrovlahiei și Mitropoliții Țării Românești, întocmită de Pr. George Ghibescu, tipărită la aceeași tipografie. Problematica va fi reluată, în anul 1910, de Nicolae Dobrescu într-o altă lucrare: Din istoria bisericii Române. Secolul al XV-lea. Studiu istoric, apărută tot la București.

Deși unele informații au fost depășite de cercetarea ulterioară, cele două lucrări ale Prof. Nicolae Dobrescu au rămas de referință, având meritul de a fi făcut din problema recunoașterii mitropoliei Țării Românești o temă serioasă de cercetare științifică, temă care până atunci nu fusese abordată decât tangențial. Dobrescu l-a stimulat sau poate l-a incitat pe Nicolae Iorga, care, în anul 1913, a prezentat o comunicare la Academia Română, intitulată Condițiile de politică generală în care s-au întemeiat bisericile românești în veacurile XIV-XV, precum și pe C. Marinescu, care, în 1924, a alcătuit o lucrare, pe aceeași temă, intitulată Înființarea mitropoliilor în Țara Românească și în Moldova, susținută tot la Academie.

Pe lângă stadiul de cunoaștere depășit de cercetările actuale, pe parcursul studiului acestor materiale am constatat că, în tratarea subiectului, istoricii amintiți mai sus au recurs la folosirea unui termen neadecvat pentru evenimentul din mai 1359, acela de „întemeiere”. De aici și scopul cercetării noastre – acela al demonstrării faptului că decizia sinodală din mai 1359, în care cei de mai sus au văzut actul de întemeiere a Mitropoliei Ungrovlahiei, nu reprezintă altceva decât acceptarea și recunoașterea de către Patriarhia de Constantinopol a unei realități existente de facto și nicidecum actul de creare a unei noi eparhii.

În anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de la recunoașterea Mitropoliei Țării Românești, Patriarhul Iustinian Marina are inițiativa publicării unor studii închinate acestei aniversări, astfel în paginile numărului omagial al buletinului oficial al Patriarhiei Române, revista Biserica Ortodoxă Română, se vor regăsi studiile unor istorici de renume: Aurelian Sacerdoțeanu, Constantin C. Giurescu, Alexandru Elian, Barbu Teodorescu, Ion Barnea, Pr. Nicolae Șerbănescu, Pr. Ioan Rămureanu și Pr. Mircea Păcurariu.

Chiar și cel mai important studiu publicat în numărul aniversar al revistei, anunță din titlul acestuia că își propune să lămurească aspecte asupra momentului întemeierii Mitropoliei Ungrovlahiei, nu al recunoașterii ei. Din argumentația studiului, ne dăm seama că autorul susține cu tarie că evenimentul din mai 1359 reprezintă o recunoaștere a unei stări deja existente, iar nu unul de creare sau întemeiere. Este cu neputință să credem că un mare istoric, asemenea lui Constantin C. Giurescu, nu și-ar fi dat seama de insemnătatea pentru istoria noastră bisericească a folosirii termenului de întemeiere în loc de recunoaștere. De aceea, sunt de părere că, cel mai probabil, titlul este rezultatul cenzurii specifice vremii în care studiul amintit a fost publicat. Cert este faptul că aceste studii reprezintă o sursă bine documentată asupra istoriei Mitropoliei Ungrovlahiei.

De remarcat sunt prețioasele și recentele informații privitoare la istoria Mitropoliei Ungrovlahiei aduse în istoriografia românească mulțumită cercetărilor Prof. Univ. Dr. Radu Ștefan Vergatti și Pr. Conf. Univ. Dr. Ioan Moldoveanu.

Lucrarea pe care am alcătuit-o sub îndrumarea reputatului istoric Radu Ștefan Vergatti, căruia îi multumesc în mod deosebit pentru sprijinul acordat la întocmirea acestei teze, este împărțită în cinci capitole și încearcă să prezinte modul armonios în care istoria Țării Românești s-a împletit cu istoria Bisericii Ortodoxe Române.

În primul capitol, Întemeierea Țării Românești, am vorbit despre contextul intern și extern care a favorizat constituirea statului medieval Țara Românească. . Numeroaselele cetăți și biserici construite, tezaurele monetare și obiectele de podoabă, cât și cuantumul despăgubirilor de război sugerează o existența unei populații numeroase precum și o societate închegată, cu putere economică, angajată în relații de schimb internațional. Pe plan extern, conducerea Transilvaniei între 1257-1269, de catre Ștefan, fiul lui Bela al IV – lea, conflictele din Hoarda de Aur, criza din cnezatul de Halici-Volhinia, conflicte cu bizantinii și cu sârbii din Țaratul Bulgar, precum și războaiele civile din Imperiul Bizantin, sunt factori ce au determinat Întemeierea Țării Romanești.

Constituirea statului medieval Țara Românească s-a desfășurat în timp și a cunoscut mai multe etape. Prima dintre ele, reținută de tradiție sub numele de descălecat, este constituită de trecerea unei populații românești din Țara Făgărașului în spațiul cuprins dintre Carpați și Dunăre. Diploma Ioanitilor amintește de câteva formațiuni statale, cnezate și voievodate, înainte de Basarab I. Prin victoria de la „Posada”, acesta va înlătura vasalitatea Ungariei și va dobândi independența Țării Românești, anul 1330 rămânând în istorie ca o dată a consolidării statului medieval Țării Românești.

În capitolul II, Recunoașterea Mitropoliei Țării Românești, am pornit de la caracterul popular al creștinismului românesc, propovăduit pe aceste meleaguri de către Sf. Ap. Andrei și Sf. Ap. Filip.

Dornic de a crea o structură bisericească superioară, Basarab I, ajutat de Nicolae Alexandru, care avea calitatea de asociat la domnie, va începe, la Curtea de Argeș, construcția Bisericii Sf. Nicolae Domnesc în jurul anului 1340, împlinind astfel o condiție impusă de Canoanele Bisericești ale Sinodului de la Serdica pentru recunoașterea unei structuri eclesiastice superioare. În mai 1359, Patriarhul Calist împreună cu Sinodul Patriarhiei Constantinopolitane aprobă mutarea Mitropolitului Iachint de la Vicina la Curtea de Argeș, momentul marcând, de fapt, recunoașterea unei realități deja existente, nu un moment al întemeierii Mitropoliei Ungrovlahiei. Momentul mai 1359 are și alate numeroase implicatii de ordin eclesiologic, dezvoltate în acest capitol: modalitatea de recunoaștere a unei mitropolii, sediul și jursidicția Mitropoliei Ungrovlahiei.

Înființarea unei a doua mitropolii, cea a Severinului, în august 1370, marchează întărirea ortodoxiei împotriva încercărilor de catolicizare din zonă. Capitolul se incheie cu o prezentare a informațiilor biografice pe care le avem despre Mitropoliții Ungrovlahiei din această perioadă: Iachint (1359-1372), Hariton (1372-1380), Antim Critopol (1381-1402), Teodor (1402(3)- ?), Eftimie (c. mai 1412 – ?), Macarie (? -1456/57 – ?), Iosif (c. 1464 – ?), Macarie (c. 1477 -1480 – ?), ILARION (1487 – 1493 – 1501), NIFON (locțiitor de mitropolit 1502-1505), MAXIM (1505-1508).

Relația Stat – Biserică în Țara Românească între secolele XIV-XV este abordată în capitolul III. Rădăcinile simfoniei bizantine se regăsesc în politica împăratului Iustinian I și în concepțiile acestuia din Novela VI despre Sacerdoțiu și Imperiu. Considerațiile teologice ale acestei relatii sunt notabile. Clerul, în armonie cu Imperiul, orienta întreaga viață publică spre Dumnezeu. Această teorie putea fi foarte bună, numai că Biserica învăța că lumea avea două valori absolute: Dumnezeu și omul, restul, inclusiv Statul, fiind limitat prin natură, datorită apartenenței exclusive la lume. Statul, prin natura sa, era limitat, nu putea reprezenta o valoare absolută. De aceea, creștinii au suferit și s-au jertfit atunci când au refuzat să recunoască Statului dreptul de a supune pe om. Idealul creștin nu era de a uni Biserica cu Statul, ci, dimpotrivă, de a face o distincție între ele. Statul este creștin numai în măsura în care nu are pretenția de a fi totul pentru om, în măsura în care renunță a determina în chip exclusiv viața omului.

În studiul nostru, am circumscris raportul dintre Biserică și Stat la realitățile existente în spațiul dintre Carpați și Dunăre – constituirea statului feudal Țara Românească și recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei fiind o realitate concretă a acestei simfonii.

În ultima parte a capitolului, am realizat un studiu de caz al apartenentei confesionale a principalilor domnitori, în care am demonstrat apartenența primilor domni la confesiunea ortodoxă.

Capitolul IV, intitulat Țara Românească în sud-estul Europei, prezintă importanța strategică conferită de poziționarea Țării la confluența marilor drumuri comerciale medievale. Țara Românească va deveni un adevărat scut al Europei în contextul extinderii Imperiului Otoman pe linia Dunării, după victoriile purtate cu bizantinii. Astfel se deschide îndelungata epocă a confruntarii cu Înalta Poartă. Este epoca marilor domnitori și comandanți de oști – din care se remarcă Mircea cel Mare și Vlad Țepeș care vor apăra cu bărbăție, cu iscusință și cu energie militară și diplomatică remarcabilă, timp de un secol și jumătate, Țările Române împotriva valului otoman amenințător.

Mircea cel Mare a fost primul dintre domnii Țării Românești care a încercat să înfăptuiască un front puternic românesc. Nepotul sau, Vlad Țepeș, continuă politica anti-otomană, în schimb Radu cel Mare este asociat mai mult ideii de echilibru politic. El continuă politica lui Ștefan cel Mare și înțelege să fie o punte de legătură între Istanbul și lumea catolică, în special Ungaria și Polonia. Este epoca dezvoltării relațiilor internaționale prin alianțe matrimoniale: căsătoria Teodorei, fiica lui Basarab I Întemeietorul, cu țarul Alexandru al Bulgariei (1330-1365), căsatoria lui Nicolae Alexandru cu Doamna Clara de Doboka, Nicolae Alexandru înrudit cu Ivan Stracimir al Bulgariei, Ștefan Uroș al Serbiei și Ladislau de Oppeln, palatinul Ungariei; căsătoria lui Mircea cel Mare cu Mara de Tolmay, din familia conților de Cilly; căsătoria lui Vlad Țepeș cu verișoara regelui Matia Corvin al Ungariei; Radu Cel Mare înrudit cu Ivanco Crnojevic/Cernojevici cneaz de Muntenegru.

Folosirea Bisericii în dezvoltarea relațiilor internaționale, reiese îndeosebi din delegațiile care au participat la cele mai importante Sinoade ale vremii, din titulatura mitropoliților Ungrovlahiei, precum și din ctitoriile domnilor români în patriarhiile țărilor orientale, și în special în Muntele Athos.

Ultimul capitol al lucrării, Contribuția Bisericii la crearea culturii din Țara Românească, prezintă rolul deosebit pe care Biserica l-a avut în formarea culturii feudale. Sub conducerea Biserici, în sediile episcopiilor, dar și în în mănăstiri s-au organizat adevărate centre de activitate cărturărească și artistică ale evului mediu.

Pripealele lui Filotei monahul, creație de sorginte eclesiastică, reprezintă cea dintâi manifestare literară în înțeles larg, cunoscută, a unui român. În atelierele bisericești impun pictura și broderia ca arte cu multe însușiri de originalitate, adaptate condițiilor locale și răspunzând la cerințele societății românești. În cele din urmă, realizările în domeniul broderiei medievale pot fi considerate ca una dintre cele mai substanțiale contribuții românești la arta orientului creștin. Pentru perioada ce ne preocupă, avem ca revelatoare epitaful de la Cozia (1395-1396), epitrahilul și nabedernița de la Tismana (1381-1389), aceste trei piese urmând să devină model pentru broderia din Țara Românească.

Sf. Nicodim de la Tismana devine acum reorganizatorul monahismului românesc, ctitor de lăcașuri sfinte și un remarcabil om de cultură. Tetraevangheliarul său este primul manuscris cu datare certă (1405), scris pe teritoriul țării noastre.

Concluziile tezei de față le-am denumit Ortodoxia militantă- liantul continuității românilor. Este o certitudine faptul că neamul românesc a apărut în istorie ca neam creștin și acest fapt explică motivul pentru care Biserica a îndeplinit un rol atât de important în existența lui. Biserica a contribuit în mod decisiv la păstrarea unității de limbă și de credință a neamului. Biserica a constituit temelia unității statale românești. Această unitate spirituală a fost susținută de Biserică, prin păstrarea neabătută a credinței străbune în rândul credincioșilor și prin promovarea limbii și literaturii române, datorită contribuției aduse de ierarhii, preoții și călugării ei.

Considerând că secolul istoric nu coincide cu cel matematic, în studiul de față m-am referit la perioada cuprinsă între domnia lui Basarab I Întemeietorul (1310-1352) și cea a lui Vlad al V-lea cel Tânăr – sau Vlăduț – (1510-1512). În ceea ce privește cultura din Țara Românească am făcut referire la perioada cuprinsă între 1310 și 1508, întrucât anul 1509, prin tipărirea Liturghierului lui Macarie, va marca începutul sec. XVI, din punct de vedere cultural.

Realizarea organizării bisericești, paralel cu cea politico-statală, a reprezentat o caracteristică atât în cazul Imperiului Bizantin, cât și în cazul altor state ortodoxe aflate în sfera de influență a acestuia, printre care și Țara Românească. Drept urmare, când Basarab I (1310-1352) a devenit mare voievod în statul românesc de la sud de Carpați, ierarhul de la curtea sa va deveni mitropolit.

Organizarea ecleziastică centralizată, realizată odată cu formarea statului, nu avea încă recunoașterea canonică a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, autoritatea bisericească supremă în Răsăritul ortodox. Consacrarea canonică a eparhiei muntene avea să fie obținută de voievodul Nicolae Alexandru (1351/1352-1364), fiul și succesorul lui Basarab I, în mai 1359, după tratative cu autoritățile politice și ecleziastice bizantine. Decizia sinodală din mai 1359 prin care se aprobă mutarea de la Vicina la Curtea de Argeș a Mitropolitului Iachint, a fost văzută de mulți istorici în mod greșit ca fiind actul de întemeiere a Mitropoliei Ungrovlahiei. În fapt, ea nu reprezintă altceva decât acceptarea și recunoașterea de către Patriarhia Ecumenică a unei realități existente de facto și nicidecum actul de creare a unei noi eparhii. Conchidem deci că cele două acte patriarhale – hotărârea sinodală de transfer a lui Iachint de la Vicina în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei și o scrisoare a patriarhului Calist I, prin care domnul muntean era informat cu privire la decizia sinodului patriarhal – confirmă concluzia privind recunoașterea și consacrarea canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei, nu înființarea ei. Faptul că Mitropolia Ungrovlahiei fusese înființată înaintea consacrării sale canonice este confirmată de o consemnare din hotărârea sinodală în care se precizează că Nicolae Alexandru a și chemat cu câtva timp înainte la sine pe cel care se afla în vecinătatea lui, pe preasfințitul mitropolit al Vicinei .

Prin actul din mai 1359, Țara Românească primea și o ierarhie bisericească oficială, recunoscută de forul suprem al Bisericii Ortodoxe, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol și marele său Sinod. Se desăvârșea astfel procesul de organizare a unei instituții fundamentale a statului medieval muntean.

Obținerea recunoașterii și a consacrării canonice a Mitropoliei Ungrovlahiei de către Nicolae Alexandru nu s-a realizat însă ușor. Atingerea acestui obiectiv i-a impus domnului Țării Românești intense și numeroase demersuri diplomatice la Constantinopol. Actele patriarhale de care dispunem, confirmă faptul că domnul muntean a cerut nu numai o dată, ci de mai multe ori prin scrisorile sale și s-a rugat de smerenia noastră și de dumnezeiescul și Sfântul Sinod de pe lângă dânsa, ca să fie de acum înainte și în viitor, el și întreaga lui stăpânire și domnie, sub jurisdicția ecleziastică și călăuzirea preasfintei mari Biserici a lui Dumnezeu de la noi, și să facă parte din dumnezeiescul și Sfântul Sinod, avându-l pe acesta drept păstor legiuit a toată Ungrovlahia.

Autoritățile bizantine, politice și ecleziastice, au intuit în cererile domnului Țării Românești posibilitatea subordonării Bisericii muntene de către Biserica bizantină. Ca urmare, în pofida reticenței Patriarhiei Ecumenice față de constituirea unor noi eparhii, ele au acordat recunoașterea solicitată, dar numai după ce au obținut „asigurarea cu jurăminte și promisiunea scrisă a acestui preanobil mare voievod de către sfânta Biserică a lui Hristos, catolicească și apostolească, în virtutea căreia Biserica Ungrovlahiei se va afla pururea în subordinea acesteia și de la aceasta va primi ea arhiereu legiuit”. Aceluiași scop avea să-i servească și numirea în scaunul mitropolitan al Țării Românești numai a unor arhierei greci.

Constituirea și consacrarea canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei s-a consumat într-un climat politic complex. În cadrul său, rolul determinant a revenit situației conflictuale instituite în relațiile munteano-maghiare la sfârșitul deceniului VI al secolului al XIV-lea. Cum s-a ajuns la această stare de fapt și care a fost evoluția sa constituie principalele aspecte ale procesului în discuție, aspecte asupra cărora ne vom opri în demersul nostru.

La cumpăna deceniilor IV și V ale secolului al XlV-lea, pe scena politică internă a principalilor protagoniști ai relațiilor politice central și est-europene – Regatul Ungariei, Regatul Poloniei, Hoarda de Aur și Țara Românească – surveneau mutații decisive, atât pentru evoluția lor internă, cât și pentru orientarea lor politică externă. Prin 1340, Basarab I îl asocia la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru, care devenea adevăratul conducător al statului muntean în ultimul deceniu de domnie a părintelui său. În 1341, înceta din viață marele han Ozbeq (1312/1313-1341), sub a cărui domnie Horda de Aur atinsese puterea sa maximă și care, după 1327, fusese aliatul și protectorul lui Basarab I. Moartea sa arunca statul mongol într-o gravă criză politică internă. În 1342 înceta din viață regele Carol Robert de Anjou (1310-1342), învinsul de la „Posada” (1330), pe tronul Ungariei urcând Ludovic I de Anjou (1342-1382), care va imprima politicii externe a regatului angevin o accentuată componentă expansionistă la răsărit de Carpați și spre gurile Dunării.

Criza politică a Hoardei de Aur, căzută în vâltoarea luptelor interne la moartea lui Ozbeq, priva statul muntean de principalul său susținător în fața amenințării maghiare. În acest context politic, nefavorabil Țării Românești, coregentul Nicolae Alexandru imprima o orientare complet schimbată politicii extene a statului muntean, față de epoca anterioară. După 1342, abandonând alianța cu Hoarda de Aur, coregentul muntean orienta Țara Românească spre alianța cu Ungaria, căreia îi accepta suzeranitatea, și spre tabăra puterilor catolice, patronată de papalitate. Conform însemnărilor din Chronicon Budense, acceptarea suzeranității maghiare de către coregentul Nicolae Alexandru s-ar fi consumat în anul 1343. Cert este faptul că, în a doua jumătate a anului 1345, noua orientare politică a Țarii Românești era un fapt împlinit. Numai așa se explică scrisoarea adresată la 17 octombrie 1345 de papa Clement VI lui Ludovic I, în care face referiri și la „românii ce locuiesc în părțile Țării Românești" dintre care „unii au ajuns să cunoască drumul adevărului, prin îmbrățișarea credinței catolice". În același document, suveranul Ungariei era apostrofat ca i-a reținut scrisorile către unii potentați locali, între care și „Alexandru al lui Basarab", care se afirmaseră ca susținători ai prozelitismului catolic. Aceleiași orientări politice i se subscrie și căsătoria coregentului muntean cu doamna Clara, de confesiune catolică.

Alianța munteano-maghiară se va manifesta în această perioadă îndeosebi în plan militar în campaniile întreprinse împotriva mongolilor. Succesele obținute de forțele munteano-maghiare în luptele cu mongolii între 1345 și 1347 au condus la reculul puterii mongole de la răsărit de Carpații și la replierea sa spre stepele nord-pontice.

Principalul beneficiar al succeselor împotriva mongolilor a fost Regatul Ungariei. În urma refluxului puterii mongole, ca urmare a succeselor militare munteano-maghiare, la începutul anului 1347, Ludovic I reconstituia în regiunile central-sudice ale Moldovei și estice ale Munteniei, în teritoriile ce aparținuseră până la 1241 fostei Episcopii a Cumanilor, Episcopia Milcoviei, pusă sub jurisdicția ecleziastică a Arhiepiscopiei maghiare de Kalocsa. La 29 martie 1347, papa Clementus VI îi solicita lui Ștefan, arhiepiscopul de Kalocsa, să-l numească în fruntea nou-numitei eparhii pe Thomas de Nympti, lector al ordinului călugărilor Sf. Augustin. Concomitent, în regiunile central-nordice ale spațiului dintre Carpați și Prut, suveranul Ungariei punea bazele unei mărci militare condusă de Dragoș, voievodul românilor maramureșeni, în dependență de coroana maghiară.

Colaborarea munteano-maghiară a avut și importante rezultate de natură economică. Dintre acestea, cel mai important l-a constituit deschiderea unei însemnate artere comerciale continentale ce lega Marea Neagră cu Europa Centrală prin teritoriile estice ale Țării Românești, Transilvaniei și Ungariei. Principala beneficiară a acestui succes a fost, și de această dată, Ungaria, care și-a asigurat controlul asupra unui important culoar, străbătut de drumul comercial în cauză, situat în extremitatea orientală a Țării Românești, delimitat de cursurile superioare și mijlocii ale râurilor Buzău și Prahova și de cele inferioare ale Ialomiței și Șiretului, ce lega sud-estul Transilvaniei de Dunărea maritimă, unde ființa principalul port muntean Brăila și centrele bizantino-genoveze Vicina, Chilia și Lykostomo. Nu cunoaștem modul în care și-au împărțit cele două state beneficiile rezultate în urma comerțului derulat pe acest drum comercial. Probabil, acesta a fost exploatat, cel puțin temporar, în sistemul unui condominium munteano-maghiar, principalul beneficiar rămânând însă Regatul Ungariei.

Un deceniu mai târziu, la 28 iunie 1358 regele Ungariei acorda imunități comerciale negustorilor brașoveni în drum spre gurile Dunării, „între Buzău și Prahova, adică din locul unde se varsă în Dunăre râul numit Ialomița până în locul unde se varsă, de asemenea, în Dunăre răul numit Șiret". Semnificativ pentru demersul nostru este faptul că actul regal din 28 iunie nu face nici cea mai mică referire la existența vreunei jurisdicții muntene asupra acestor teritorii.

Actul unilateral al lui Ludovic I își relevă la o analiză atentă și pertinentă o dublă semnificație: economică și politică. În plan economic, privilegiul comercial acordat brașovenilor, urmărea punerea în legătură directă a comerțului brașovean cu cel genovez de la gurile Dunării. Măsura inițiată priva Țara Românească de importantele venituri pe care i le-ar fi adus vămuirea mărfurilor tranzitate și tranzacționate de-a lungul culoarului amintit. În plan politic, măsura economică inițiată de suveranul Ungariei reliefa o fațetă bine disimulată a politicii sale: aceea de a transforma controlul asupra respectivului culoar din răsăritul Munteniei într-o stăpânire efectivă.

Politica regelui Ungariei a determinat reacția imediată a lui Nicolae Alexandru, domnul Țării Românești procedând la modificarea radicală a orientării politice externe a statului său. Cel mai probabil, încă în cursul anului 1358, domnul muntean a denunțat relațiile de vasalitate care-l legau de regele Ungariei, asumându-și prerogativele unui suveran independent, a abandonat alianța cu lumea catolică, orientându-se spre Bizanț și lumea ortodoxă. Titlul domnesc asumat de domnul muntean și confirmat de autoritățile constantinopolitane, de mare voievod și singur stăpânitor sau mare voievod și domn de sine stătător este expresia irefutabilă a noului statut internațional al statului românesc sud-carpatic.

Astfel, cu scopul de a contracara propaganda catolică, armă puternică de care s-au folosit regii angevini pentru a-și crește influența politică, Nicolae Alexandru a manifestat o mare preocupare spre a întări în rândul supușilor credința ortodoxă ca formă de rezistență a populației asupra imixtiunii străine; problema religioasă era, deci, și o problemă politică, și a fost gândită ca atare începând cu Basarab I și chiar cu predecesorii lui. Ruptura survenită în relațiile munteano-maghiare înainte de 1358-1359 își află reflectarea în câteva acte emise de cancelaria regală a Ungariei, unele contemporane, iar altele tardive. La 29 august 1359, Ludovic I acorda o danie pentru „vrednicia credincioaselor slujbe" lui „Karapeh, Stanislau, Neagu, Wlanijk, Nicolae și Ladislau, fiii lui Ladislau, fiul lui Zarna, credincioșii noștri români, care în vremea când Alexandru Basarab, voievodul Țării Românești, nu voia să ne recunoască de domn al său firesc – pentru credința ce trebuie s-o păzească față de noi și de sfânta coroană – au stat alături de maiestatea noastră cu atâta statornicie, încât nici paguba în averile lor, nici pustiirea averilor lor, nici loviturile morții, nici spaima [pricinuită] de alte primejdii, nu i-au putut abate de la această statornicie în credință, ba, mai mult, părăsindu-și toate moșiile și bunurile lor aflătoare în Țara Românească ni s-au îmbiat ei înșiși maiestății noastre ca să ne slujească cu credință".

Documentul prezentat relevă fără dubii faptul că noua orientare politică a lui Nicolae Alexandru nu a întrunit unanimitatea clasei politice muntene. Mai mult chiar, documentul permite concluzia că Ludovic I avea un important număr de susținători în rândul acesteia, adepți care nu au ezitat să-și trădeze domnul refugiindu-se la curtea suveranului Ungariei.

Un al doilea document, care evidențiază conflictul munteano-maghiar a fost emis de cancelaria lui Ludovic I în 5 ianuarie 1365 în împrejurări identice. Documentul în cauză face referire la „răposatul [Alexandru], voievodul Țării Românești, ca unul ce și-a uitat binefacerile primite de la noi și ca un nerecunoscător, încă de pe când se bucura de viața [aceasta] pământească […] nu s-a înfricoșat [să calce] cu îndrăzneală cutezătoare credința sa cu care s-a legat [față de noi] cât și scrisorile întocmite între noi și el, cu privire la anumite înțelegeri, dări și […], cuvenite nouă [în temeiul] stăpânirii noastre firești ".

Paralel cu demersurile diplomatice la Constantinopol, domnul muntean a eliminat prezența maghiară din răsăritul Țării Românești. În absența completă a oricăror informații, nu știm cum s-au derulat evenimetele. Cert este însă faptul că, în mai 1359, domnul Țării Românești își întinsese deja stăpânirea asupra teritoriilor de la nord de gurile Dunării. Numai așa se explică scurta aserțiune din hotărârea sinodală prin care mitropolitul Iachint de la Vicina, era numit în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei, despre care se preciza că „se afla în vecinătatea” lui Nicolae Alexandru.

Concomitent, la răsărit de Carpați, foarte probabil, sub influența evenimentelor din Țara Românească și în strânsă legătură cu acestea, se producea o revoltă a populației locale împotriva stăpânirii angevine. Riscul pierderii controlului asupra acestor regiuni l-a determinat pe Ludovic I de Anjou să-și concentreze întregul efort militar împotriva răzvrătiților din Moldova, pe care i-a adus la ascultare cu concursul românilor maramureșeni, conduși de voievodul Dragoș, fiul lui Gyula, situație în care problema din Țara Românească trece în plan secundar. Deși înfrântă în acesta fază, mișcarea împotriva stăpânirii maghiare din Moldova va avea însă un succes deplin numai câțiva ani mai târziu, sub conducerea unui alt voievod maramureșan, Bogdan de la Cuhea, ceea ce atrage asupra sa intervenția militară angevină, fapt ce va contribui indirect la succesul acțiunii antimaghiare a statului românesc sud-carpatic.

Acțiunea politico-militară, din anii 1358-1359, pe care o întreprinde Nicolae Alexandru, a reprezentat debutul unui proces complex și îndelungat, întins pe durata unei jumătăți de secol, de înaintare a Țării Românești spre răsărit. Procesul, desăvârșit la cumpăna secolelor XIV-XV, va avea ca finalitate transformarea Țării Românești în stat pontic.

În plan religios, ruptura survenită în raporturile munteano-maghiare, abandonarea de către Nicolae Alexandru a taberei catolice și orientarea spre Bizanț și lumea ortodoxă au avut urmările cunoscute. Ele s-au materializat în punerea Bisericii Țării Românești în dependență de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol și consacrarea Mitropoliei Ortodoxe a Ungrovlahiei.

Prin această măsură, un incontestabil succes diplomatic, tânărul stat medieval Țara Românească era înzestrat cu una din instituțiile sale fundamentale – Biserica – pe deplin constituite și superior organizate.

Recunoașterea independenței Țării Românești de către statele și entitățile politice vecine apare și din legăturile politice, comerciale sau de înrudire care se stabilesc cu voievozii de la Argeș. Alianțele militare existau încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea; în 1323 țarul bulgar Mihail Șișman a primit ajutor de la Basarab I în luptele cu Imperiul Bizantin; Teodora, fiica voievodului Basarab I se va căsători cu Ivan Aleksandru, țareviciul bulgar de la Târnovo. Ea va fi mama ultimului țar bulgar de la Vidin, Ivan Strațimir (1371-1396). Regatul Poloniei a căutat sprijinul Țării Românești în luptele cu cavalerii teutoni, iar în primăvara anului 1395, Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și împărat al Imperiului romano-german (1387-1437) s-a aliat cu Mircea cel Mare împotriva expansiunii otomane.

În anii următori întemeierii sale, Mitropolia Ungrovlahiei a avut ca sarcină precumpănitoare, dusă la îndeplinire prin conlucrarea dintre ierarh și domnie, așezarea eparhiei, buna ei rânduială potrivit canoanelor bisericești și nevoilor țării. Recunoasterea ei de către Patriarhia Ecumenică și înscăunarea celui dintâi mitropolit, Iachint, strămutat de la Vicina, erau numai acte premergătoare, desigur obligatorii, dar nu îndestulătoare, pentru păstorirea credincioșilor din Țara Românească. Numai viața bisericească desfășurată în cadrul noii întocmiri mitropolitane, problemele practice care cereau soluții și hotărâri întâistătătorului Mitropoliei, precum și multele nevoi ale unei eparhii aflate la începuturile organizării ei: pregătirea și hirotonirea clerului slujitor, ctitorirea de biserici în sate, târguri și mănăstiri, înzestrarea Mitropoliei și a așezămintelor bisericești cu proprietăți și venituri neapărat trebuitoare îndeplinirii chemării lor, povățuirea credincioșilor, cercetarea și ajutorarea așezămintelor monahale în care ierarhul de la Argeș știa că se păstrează învățătura Biseicii Răsăritului.

Cu asemenea probleme s-a confruntat activitatea Mitropoliei Ungrovlahiei îndată după întemeierea ei și dovada cea mai limpede este faptul că, la numai unsprezece ani după 1359, atât noul domn Vladislav I (1364-1376), mitropolitul Iachint, cât și Patriarhia Ecumenică, au înțeles că o singură eparhie nu poate face față nevoilor creștinilor români.

CAPITOLUL I:

ÎNTEMEIEREA ȚĂRII ROMÂNEȘTI

I. ÎNTEMEIEREA ȚĂRII ROMÂNEȘTI

1.1. Contextul întemeierii Țării Românești

Atunci când evoluția istorică a permis închegarea relațiilor de tip feudal, societatea românească a ajus să dispună de elementele democrafice, economice, sociale, spirituale și politice necesare nașterii unui stat. Astfel s-a trecut de la ''țară'' la organizarea politică a unui stat. Mai exact, s-a ajuns de la sat la stat, așa cum a denumit Aurelian Sacerdoțeanu această evoluție.

Înmulțirea numărului locuitorilor, sporirea așezărilor rurale și organizarea vieții urbane au fost parte a progresului care a dus la crearea statelor medievale românești. Fără îndoială că, pe lângă creșterea demografică, a existat și o creștere economică direct proporțională. Astfel, diploma Cavalerilor Ioaniți (1247), izvor contemporan, atestă existența unor „venituri" și „foloase" pe care regalitatea maghiară și ordinul militar le realizau din spațiul viitorului stat Țara Românească. „Voievodul” Litovoi a plătit o însemnată sumă de bani magiarhilor. Fratele său, Barbat, fusese luat ostatic într-o bătălie dată între anii 1275-1277.. Basarab I a oferit regelui Carol Robert de Anjou, în toamna anului 1330, o despăgubire în valoare de 7.000 de mărci de argint, ceea ce echivala cu 1.680.000 de dinari, cu 1.447 kg argint sau cu 300 kg aur fin.

Domnii români au durat curți, fortificații, au ctitorit numeroase biserici pe care le-au împodobit cu pictură de factură bizantină, precum acelea de la Curtea de Argeș, Cetățeni (Argeș), cele din Țara Hațegului, Zarand, Bihor sau Maramureș. Tezaurele monetare, bijuteriile și obiectele de cult sugerează, și ele, o societate prosperă din punct de vedere economic, angajată în relațiile comerciale internaționale.

Și pe plan extern evoluția era favorabilă noilor state românești.

Pentru a stabili bune raporturi de vecinătate cu popoarele de călăreți de stepă – uzi, pecenegi, cumani, tătari – românii au plătit sume însemnate de bani. Ca și în cazurile anterioare, cele ale relațiilor cu maghiarii, s-a înregistrat aceeași situație – a existat posibilitatea de plată. Aceasta denotă bogăția populației românești rurale din ținuturile extracarpatice.

În același timp, la nord, Regatul maghiar era afectat de frământări politice interne. Între 1257-1269, timp de 13 ani Transilvania a fost condusă de fiul rebel al regelui Ungariei Bela al IV-lea Arpad, de Ștefan Arpad, care va deveni rege între 1235 și 1270. În timpul domniei regelui-adolescent Ladislau Cumanul, urcat pe tron, probabil, la vârsta de 15 ani, au luat proporții tulburările provocate de nobilimea maghiară. În Transilvania s-au remarcat mici răscoale locale împotriva regalității arpadiene. Ele au antrenat și populația din Banat, care s-a dedat la acțiuni anarhice, similare, împotriva aceleiași monarhii. Este demn de remarcat că la această luptă contra încercării de impunere a autorității regalității arpadiene au participat atât coloniștii sași, atunci creatori ai Siebenburgen, cât și cnezii români. Exista o legătură între conducătorii românilor din Oltenia nordică, unde rezidau voievozi ca Litovoi și fratele lui, Bărbat și cnezii români din zona Hunedoarei. Pe de altă parte, avea loc o permanentă pendulare a populației de pe ambele versante ale Carpaților, între românii din Făgărași și cei din țara Muscelelor. La sfârșitul secolului al XIII-lea, ca urmare a persecuțiilor regalității și nobilimii maghiare, o parte a boierimii române din Făgăraș, în fruntea cetelor ei, a trecut pe pământul viitoarei Țări Românești.

După sfârșitul lui Andrei al III-lea (1290-1301), regalitatea maghiară a intrat într-o nouă perioadă de frământări datorită lipsei unei legi clare a succesiunii.

După mai mulți ani de lupte pentru tron, bătălia a fost câștigată de Carol Robert de Anjou (1308-1340). Cu toate acestea, unul dintre pretendenții locali la tron, voievodul Transilvaniei, Ladislau Kan, s-a opus în continuare noului rege până în anul 1310. Mai mult, a refuzat să restituie coroana regalității maghiare, simbol al puterii aflat temporar în păstrarea lui.

Cealaltă putere care domina nominal zona viitoarei Țări Românești era a Hoardei de Aur. Și acolo s-au dat lupte pentru putere. Unul dintre principalii pretendenți, emirul Nogai a fost înfrânt și ucis de hanul Toktai. Fiii emirului Nogai s-au retras către apus, în zona Dunării de Jos, sudul viitoarei Țări Românești și nordul Bulgariei.

Cu toate acestea, fiii lui Nogai – Teke (Tukulbuga), Tunguz și Ceaka – în loc să-și unească forțele, și-au divizat teritoriul între ei, deci și capacitatea de a se apăra de Toktai. Mai mult, Ceaka a pornit război împotriva fraților săi. A fost înfrânt. Ca urmare, s-a văzut obligat să fugă. În final, și Ceaka și frații lui au fost înlăturați și uciși de oamenii lui Toktai, iar acesta din urmă a venit în persoană pentru a-și impune stăpânirea la Dunărea de Jos.

Consecința a fost că la începutul secolului al XIV-lea, în timpul domniei lui Özbek han (1313-1342), dominația nominală a hanilor Hoardei de Aur și Hoardei Albastre s-a întărit în zona Dunării de Jos.

Abia de la mijlocul secolului XIV-lea, odată cu ridicarea regatului maghiar condus de Angevini și cu revigorarea cnezatelor rusești, autoritatea hanilor mongoli a scăzut în regiune.

Dinamica situației din părțile septentrionale ale ținuturilor locuite de români, din cnezatul Halici-Volhânie, a determinat și ea o posibilitate de dezvoltare a societății românești. Conducătorii cneazatului Halici-Volhânie nu au mai putut exercita o presiune asupra zonelor viitoarei Moldove și a nordului viitoarei Țării Românești. În cneazat au pătruns trupele regelui Cazimir al III-lea al Poloniei, care a cerut, în baza unor legături de familie, să i se dea dreptul de a ocupa tronul. Desigur că hanii Hoardei de Aur au fost nemulțumiți de această acțiune independentă a regelui polon. Iritarea lor s-a datorat intervenției în cnezatul Halici-Volhânie, care era tributar Hoardei de Aur. Hanii au intervenit militar și i-au alungat pe poloni din cnezat. Conducătorii Hoardei de Aur nu au acționat singuri, ci împreună cu marii duci din Lituania. Ei s-au lovit însă de alianța dintre regele Poloniei, Cazimir al III-lea și regele Ungariei, Carol Robert de Anjou.

În acele condiții, desigur, și pătrunderea catolicismului în spațiul românesc a fost slăbită. Clericii catolici nu mai puteau susține acțiunea de misionarism și prozelitism a monahilor din ordinele dominicanilor și franciscanilor, care puteau înainta sub scuturile regatelor maghiar și polon.

Și în sudul Dunării a existat o slăbire a forțelor vecinilor românilor. În țaratul bulgar era încă un conducător subordonat hanilor – Theodor Svetoslav (1300-1321) a fost înfrânt de conducătorul sârbilor, Ștefan Uroș. Această situație nu l-a împiedicat pe domnitorul român Basarab I ca în anul 1322 să o mărite pe fiica sa Theodora sau Theofana cu țareviciul Ivan, fiul țarului bulgar Mihail al III-lea Șișman (1321-1330). În anul 1323 trupele lui Basarab, împreună cu trupe tătărești, l-au ajutat pe Mihail al III-lea Șișman să lupte alături de basileul Andronic al III-lea cel Bătrân împotriva basileului uzurpator Andronic al II-lea cel Tânăr.

În anul 1330, din nou, Basarab I Întemeietorul l-a sprijinit pe cuscrul său, Mihail al III-lea Șișman să dea bătălia de la Velbujd împotriva trupelor sârbe conduse de Ștefan Uroș. De data aceasta, victoria sârbilor a fost categorică. Mihail al III-lea Șișman a fost luat prizonier. În consecință, tronul țaratului bulgar a fost ocupat de fiul său, Ivanco. În perioada 1331-1370 s-a ajuns la o separare a forțelor politice bulgare în Țaratul de la Târnovo și Țaratul de la Vidin. În mod normal, cu aceste forțe slăbite, nu se putea interveni în nordul Dunării. Erau condiții propice întăririi statului medieval de sine stătător Țara Românească.

În prima jumătate a secolului al XIV-lea a Imperiului Bizantin a fost influențat de războaie civile. Unul dintre acestea a fost între anii 1320 și 1328, când s-au desfășurat luptele dintre basileul Andronic al II-lea cel Bătrân și Andronic al III-lea cel Tânăr. El s-a remarcat și prin intervenția sârbilor și bulgarilor, partizani ai unuia sau ai celuilalt dintre basilei, în funcție de interesele de moment. Victoria finală a basileului Andronic al III-lea a slăbit imperiul, punându-l în imposibilitate să acționeze viguros împotriva turcilor otomani.

Un al doilea război civil s-a desfășurat între anii 1341-1351, împotriva fiului lui Andronic al III-lea basileului minor Ioan al V-lea Paleologul, aflat sub tutela mamei sale Ana de Savoia. Cel care a ridicat sabia a fost socrul basileului, Ioan Cantacuzino, care va prelua tronul Imperiului Bizantin sub numele de Ioan al VI-lea Cantacuzino. Acesta din urmă, pentru a se menține la putere, i-a adus în imperiu, ca mercenari, pe turcii otomani, conduși de emirul Orhan. Concomitent, Ana de Savoia s-a aliat cu conducătorul Țării Cavarnei (Dobrogea de sud – din Bulgaria de azi) Balica. Acesta din urmă i-a trimis în ajutor „o mie de oșteni aleși”, comandați de frații săi, Dobrotici și Teodor. Datorită acestui ajutor, Dobrotici a fost primit cu mare mulțumire și cinste la curtea Anei de Savoia. El a fost căsătorit cu fiica răposatului ministru Alexis Apokaukos, primind și titlul de strateg al armatei lui Ioan al V-lea Paleologul. Conflictul dintre Ioan al V-lea și Ioan al VI-lea a fost benefic otomanilor care s-au stabilit în Peninsula Galipoli în anul 1354, dată de la care se înregistrează expansiunea de neoprit a otomanilor.

Legăturile Imperiului Bizantin cu românii din viitoarea Țară Românească, la mijlocul secolului al XIV-lea, s-au putut menține astfel și prin Dobrogea. Această zonă – culoar între Dunăre și Marea Neagră – avea partea de nord sub dominația și stăpânirea domnilor Țării Românești. În acest sens, sunt semnificative informațiile oferite de izvoarele externe. Geograful arab Aboul-Fedda scria că în 1320 orașul Isaccea din Țara Românească (Aloualâc, Eflak) se afla în apropiere de locul unde Dunărea se vărsa în mare și începeau Munții Măcin (Caschacathag). Și Ibn Battuta a scris că Isaccea și Babadag se aflau în Țara Românească. Düstürname-ul dedicat lui Umur beg din Aydin menționează că, în anii 1337-1338, în Delta Dunării și în jurul orașului Chilia, locuiau mulți kiafiri. Termenul, întâlnit și la turcii otomani în forma de ghiauri, îi arată clar pe necredincioși, pe creștini, adică pe români. Mai mult, portulanul lui Angelino Doluarte/o (Dulcert) alcătuit în 1339 conține semnul de tamgha pe țărmul dobrogean al Dunării în dreptul portului Vicina. Semnul dovedește că acolo era loc unde se plătea vamă la hotarul Hoardei de Aur.

Toate aceste elemente, arătând o stăpânire a domnilor români, au determinat implicit afirmația că a fost continuată și stăpânirea teoretică, religioasă, a Imperiului Bizantin. Aceasta se făcea în virtutea principiului bicefalismului. Basileul bizantin, în temeiul acelui principiu, stăpânea religios teritoriul pe care îl avusese cândva între hotarele sale. Pentru Țara Românească, această legătură pe plan religios era importantă, căci astfel se putea opune infiltrării reprezentanților confesiunii catolice. Dobrogea era zona prin care se putea menține această legătură, căci ea se realiza pe mare. Nu putea fi stabilită relația pe uscat, deoarece ea era blocată, în secolul al XIV-lea, de țaratele bulgare, de țaratele sârbilor și, în fine, de acțiunile războinice ale turcilor otomani.

1.2. Tradiția „descălecatului”

Multă vreme tradiția a explicat constituirea statului medieval Țara Românească, pe teritoriul situat, între Carpații Meridionali și Dunăre, printr-un așa-zis „descălecat" al unui „Negru Vodă”. La sfârșitul secolului al XIII-lea, el și „toată casa lui și cu mulțime de noroade”, coborând pe apa Dâmboviței, „a început să facă țara nouă”. Lui i s-ar datora întemeierea Câmpulungului, chiar și a Argeșului, unde „și-a pus scaunul de domnie” . „Basarabeștii și boierimea de peste Olt i s-au închinat și i s-au supus lui Negru Vodă”. Motivul acestei treceri a munților este explicat prin „învrăjbirea domnul românilor (= voievodul făgărășean) cu domnul ungurilor (=regele Ungariei) și cu al sașilor (=comitele de Sibiu) pentru niște pricini”.

Acest episod al „descălecării” nedovedite vreodată reflectă însă un fapt real, anume permanenta pendulare a populației românești din Transilvania, care, în condițiile oprimării de către stăpânirea maghiare trecea munții. În timp, fenomenul s-a înregistrat și la nobilimea românească.

Mai multe momente istorice, succesive, au dus la formarea statului medieval Țara Românească. Este de menționat ca prima etapă cea a încercării lui Litovoi de a se elibera de sub autoritatea regalității maghiare. După anul 1272 el avea să dispară într-un conflict armat cu aceasta. Bărbat, fratele său, captiv la maghiari avea să fie eliberat în urma plății unei răscumpărări. Ca urmare a acestor lupte, Țara Hațegului care în 1247 ținea de Litovoi, a fost trecută sub autoritatea regalității maghiare. Acolo, în 1276, conducător este un comite slujbaș regal.

Deși lipsa informațiilor aruncă în negura neștiinței evenimentele ce au urmat după răscoala lui Litovoi. În anul 1310, Țara Românească este atestată ca stat, fiind condusă de Basarab filium Thocomerÿ – mare voievod și unic stăpânitor

1.3. Formațiuni statale înainte de Basarab I

La 2 iunie 1247, prin Diploma numită a cavalerilor Ioaniți, regele Bela al IV-lea le acorda acestora mai multe privilegii, întărindu-le țara Severinului, cnezatele lui Ioan și Farcaș, Cumania. Excepție făceau voievodatele românești ale lui Litovoi și Seneslau, de la care se acordau ioaniților doar jumătate din veniturile regale.

Formațiunile politice românești sunt atestate și anterior, documentar. Astfel, în 1241, când pământul viitoarei Ungrovlahii a fost străbătut de armatele tătare comandate de Batu-han, acestea au întâlnit aici formațiuni politice românești. Cronicarul persan Reshid od-Din, care i-a însoțit pe tătari, a consemnat că aceștia au fost înfruntați de un conducător român, pe nume Mișelav. O știre similară a consemnat-o cronicarul francez Philippe Mouskee. El a scris că din zona Dunării au sosit des bonnes nouvelles, în sensul că le roi de Blaquie i-a înfrânt pe tătari.

Cu toate că nu au putut fi identificați precis conducătorii politici la care se referă cei doi cronicari, știrile oferite de ei fiind destul de vagi, acestea completează lanțul datelor despre organizarea politică a românilor înainte de Basarab I.

Chiar dacă nu au rămas consemnări documentare ale modului în care s-a desfășurat procesul de unificare a vechilor cnezate și voievodate, la începutul secolului al XIV-lea în locul formațiunilor politice anterioare exista un singur stat, Țara Românească, având un singur conducător în persoana lui Basarab I, fiul lui Tokomer (Tihomir).

Țara Românească avea să capete în timpul domniei lui Basarab I recunoașterea internațională a existenței sale ca stat de sine stătător. Cel mai comentat eveniment în acest sens avea să se producă pe câmpul de luptă, la 9-12 noiembrie 1330.

1.4. 1330 – „Posada”

Succesul Țării Românești de la „Posada” este important nu atât pentru că a întrerupt definitiv raporturile feudo-vasalice dintre regele ungar și voievodul român, ci, îndeosebi, pentru că „a făcut dovada forței statului român, nou apărut, devenit astfel o realitate politico-teritorială ireversibilă pe harta Europei medievale”.

„Cauzele conflictului nu sunt bine cunoscute; se pare însă că vinovați au fost doi sfetnici ai regelui, care doreau să aibă pentru ei țara lui Basarab, sau măcar Banatul de Severin. Somat să restituie această ultimă posesiune și să plătească tributul, Basarab refuză. Atunci Carol Robert strânge o armată însemnată și, în septembrie 1330, pornește împotriva lui”. Voievodul muntean, după un vechi obicei, pustiise totul în calea armatei dușmane. Armata ungară, care ajunsese între timp în fața cetății Argeș, nu găsise nimic cu care să se poată aproviziona în Țara Românească. Lipsa hranei devenea dramatică. În aceste condiții, Carol Robert de Anjou consideră că e cazul să se retragă. Drumul de întoarcere ducea armata ungară prin munți, printr-un defileu sau o vale strâmtă și lungă, mărginită de râpe înalte. Acolo au fost așteptați de trupele lui Basarab, care i-au atacat și i-au învins. Lupata a durat patru zile (9-12 noiembrie 1330) și a însemnat un cumplit dezastru pentru armata ungară, unul din cele mai mari care le suferiseră până atunci.

Victoria lui Basarab I a dus la înlăturarea vasalității față de regatul Ungariei și, deci, la independența totală a Țării Românești. Basarab I a avut astfel posibilitatea să creeze instituțiile statului de sine stătător.

Între acțiunile sale, menite să-i afirme și să-i consolideze puterea în stat, a fost și impunerea principiului potrivit căruia altături de un cap încoronat trebuia să stea și conducătorul bisericii țării sale. Afirmarea ortodoxiei în Țara Românească însemna, în același timp, un nou atribut al suveranității față de catolica regalitate maghiară.

În apropierea curții sale domnești, a început o biserică domnească, probabil ridicată în cinstea acestei victorii, unde, mai târziu, împlinind un dor al tatălui său, fiul întemeietorului de țară, Nicolae Alexandru, cu aprobarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol, avea să-l aducă pe Mitropolitul Iachint de la Vicina, primul Mitropolit al Țării Românești.

CAPITOLUL II:

RECUNOAȘTEREA MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

II. RECUNOAȘTEREA MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

2.1. Credința creștină a populației din Țara Românească

Mărturiile privind predicarea Evangheliei pe teritoriul Dobrogei de azi de către Sf. Apostol Andrei și Sf. Apostol Filip, terminologia creștină de origine latină din limba română, existența încă de la începutul secolului al IV-lea a unei organizări bisericești, existența martirilor creștini în provinciile romane dunărene (sfinții martiri de la Niculițel și Sfântul Sava Gotul), mărturiile arheologice care atestă răspândirea creștinismului în nordul Dunării (Tăblița votivă de la Biertan, gema de la Potaissa, crucea pandantivă cu sidef din secolul III, amfora cu monogramă creștină din sec.III-IV din zona Galați-Bărboși, discul lui Paternus etc.), mulțimea bazilicilor creștine, existența unor episcopii, atât la nord cât și la sud de Dunăre, ne încredințează de faptul că poporul român s-a născut creștin, creștinismul având un rol deosebit de important în formarea sa.

Creștinarea românilor nu s-a făcut la comandă, ca aceea a unor vecini ai noștri, care în câteva zile au trecut printr-un râu și s-au botezat pentru că așa a fost poruncă de la cneaz, ci creștinarea românilor s-a făcut printr-un proces fără comandă, lent și profund, pentru ca atunci când vânturile istoriei vor veni asupra lui, el să aibă rădăcini spirituale puternice.

Cum creștinismul la români a fost de sorginte populară, acceptat și preluat de oamenii de rând, și ceremonialul mirungerii domnilor s-a situat pe aceeași linie. Prin acel act, în fața tuturor, domnul devenea delegat al lui Dumnezeu pe pământ, întruparea voinței acestuia, deci superior față de toți semenii săi, boieri sau oameni de rând. El, actul mirungerii, fusese o componentă religioasă a instituției imperiale romane, însușită în primul rand de mase. De aici, de jos în sus, la români, de la civilizația profunzilor către vârfuri, a fost admis, cerut și impus ca act care însoțea primirea tronului. Era o situație deosebită de aceea existentă la vecini – bulgari, unguri, sârbi – unde creștinismul și toate actele dependente de el se transmiseseră de sus în jos, de la monarh la mase, uneori prin forță și violențe.

Pentru români legătura cu dogma creștină și cu Biserica era profundă, transmisă de la o generație la alta, imposibil de șters, chiar în condițiile în care știința scrisului și cititului era extrem de puțin răspândită.

În ceea ce privește confesiunea creștină a populației din Țara Românească, aceasta era, cu siguranță, cea ortodoxă, lucru de care ne încredințează și actul recunoașterii Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol, al cărei prim criteriu în acest proces de recunoaștere era, indiscutabil, ortodoxia credinței.

Despre apartenența românilor la confesiunea ortodoxă există și dovezi documentare. Astel sunt cele două scrisori pontificale ale lui Grigore al IX-lea, prima din 1228 și cea de-a doua din 14 noiembrie 1234, care confirmă existența unor „pseudo-episcopi ai vlahilor”, din perspectivă papală, evident, episcopi ortodocși, care atrăgeau la ortodoxie pe mulți catolici din episcopia cumană a Milcoviei.

Așadar, nu numai că la acea dată se confirmă o viață creștină la români, ci, o dată în plus, se afirmă că ea era răsăriteană.

Totodată, nu trebuie să uităm de existența, încă din timpul resurgenței bizantinilor sub împăratul Ioan Vatatzes, a unei Mitropolii Ortodoxe la Vicina. Cel mai probabil, în condițiile absenței legăturilor domnitorilor Țării Românești cu Patriarhiile rebele din Peninsula Balcanică, cel puțin din vremea lui Seneslau, jurisdicția ierarhilor din Vicina s-a extins, cu siguranță, și asupra spațiului carpato-danubian.

Scrisoarea din 1234 a Papei Grigorie al IX-lea este cea mai edificatoare în problema stabilirii confesiunii populației de pe teritoriul Țării Românești. Ea indică existența unui mediu românesc ortodox, capabil cultural vorbind, să influențeze și să asimileze elemente etnice străine și de altă confesiune, să se opună organizat vastei ofensive a catolicismului din prima jumătate a secolului al XIII-lea. Se atestă astfel chiar de către suveranul lumii catolice că românii au avut capaciatea de a-și crea propriile structuri eclesiastice, chiar dacă nu par încă foarte oficiale. În acest mod erau prefațate cu un veac și mai bine înainte, evenimentele fundamentale pe care le va cunoaște biserica românească, sub aspect istoric, cultural, la mijlocul veacului al XIV-lea.

2.2. Biserica Domnească de la Curtea de Argeș – pregătirea mutării Mitropoliei de la Vicina

Așa cum prevăd canoanele Bisericii, o condiție principală impusă de Patriarhia Constantinopolitană pentru recunoașterea unei structuri eclesiastice superioare, a fost aceea a construirii în orașul de reședință al domnului țării a unei biserici corespunzătoare desfășurării activității unui înalt ierarh. Astfel, Basarab I, ajutat de Nicolae Alexandru, care avea calitatea de asociat la domnie, va începe, la Curtea de Argeș, construcția Bisericii Sf. Nicolae Domnesc în jurul anului 1340.

Ridicată pe temelia unui locaș voievodal din secolul al XIII-lea, Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș constituie locașul de cult cel mai semnificativ al Țării Românești din secolul al XIV-lea, mărturia artistică cea mai convingătoare a eforturilor domniei muntene de a se integra lumii ortodoxe patronate de Patriarhia Constantinopolitană.

În stilul cel mai curat bizantin, Biserica Sf. Nicolae Domnesc este un reprezentant fidel și caracteristic al tipului de plan în cruce greacă înscrisă. Atât planul în cruce greacă înscrisă cât și dimensiunile mari ale sfântului locaș ne încredințează că acesta era destinat unor slujbe cu caracter aulic, care să fie oficiate de un înalt ierarh și la care să participe un număr mare de credincioși, fiind deci singura biserică ce ar fi putut adăposti mitropolia, datorită proporțiilor sale și, mai ales, a tipului de plan ce derivă din arhitectura aulică bizantină.

2.3. Mai 1359 – recunoașterea oficială a Mitropoliei Ungrovlahiei

Procesul de constituire a statelor medievale românești și orientarea lor eclesiastică spre Ortodoxie și Bizanț au fost influențate de puternica amenințare pe care a constituit-o pentru autonomia vieții politice și bisericești a românilor expansiunea regatului ungar și, sub protecția acestuia, presiunea catolicismului.

După întemeierea și întărirea politică a statelor lor, sârbii și bulgarii și-au organizat și biserica. Acesta era, de altfel, procedeul obișnuit, ce se urma atunci: formațiunii politice trebuia să-i urmeze constituirea unei ierarhii bisericești superioare.

De bună seamă că tot același mers a trebuit să-l aibă lucrurile și la noi, adică după întemeierea și neatârnarea Țării Românești avea să urmeze în chip firesc și întocmirea unei ierarhii bisericești recunoscute de Patriarhia din Constantinopol. Întemeierile de mitropolii și episcopii nu erau, pe vremea aceea, acte curat religioase, având de a face numai cu o veche orânduire canonică, ci aveau și o însemnătate politică, elementul politic fiind amestecat în viața bisericescă, pe care uneori o chiar domina.

Este cu neputință să credem că Basarab Întemeietorul, ctitorul bisericilor din Curtea de Argeș și Câmpulung, să nu fi avut pe lângă sine, la curtea domnească și o față bisericească înaltă, un arhiereu. Preoții din numeroasele sate din Țara Românească nu erau să se ducă să fie hirotoniți cu toții în dreapta Dunării, iar desele biserici ce se zideau atunci trebuiau sfințite, după rânduială, de către episcopi, care nu puteau veni de aiurea. Toate acestea ne confirmă existența, la reședința domnească, a unui ierarh încă din timpul lui Basarab I , chiar dacă itinerant. Era o ierarhie recunoscută de Patriarhia oecumenică. Însă, înalții ierarhi nu fuseseră încă aduși cu titlu permanent la curtea Țării Românești, deoarece aceasta nu îndeplinea criteriile cerute prin canoanele Sinodului de la Serdica. După înălțarea marii biserici cu hramul Sf. Nicolae în Curtea de Argeș, domnul Nicolae Alexandru a insistat pentru aducerea înaltei fețe bisericești, a mitropolitului, lângă el.

Astfel, dornic de a-și întări independența țării dobândită de tatăl său și prin existența unei structuri eclesiastice superioare, recunoscute de Constantinopol, principal centru politic și religios, și având pregătită o biserică corespunzătoare pentru aducerea unui ierarh de rang superior, Nicolae Alexandru se orientează spre Iachint de Vicina, ale cărui relații atât cu el, cât și cu Constantinopolul erau bune.

Motivul pentru care Nicolae Alexandru s-ar fi orientat spre Vicina va fi fost cu siguranță faptul că în organizarea bisericii și a ierarhiei din Țara Românească, în menținerea legăturilor cu Imperiul Bizantin și în reușita opoziției față de propaganda catolică, Mitropolia de Vicina a avut un rol de prim rang. Cercetările au demonstrat, făcând trimitere la numeroase documente, că Dobrogea, și implicit Vicina, se găseau în Țara Românească. Izvoarele externe pe care le-am mai menționat până acum precizează clar că de la începutul secolului al XIV-lea, în primii ani ai domniei lui Basarab I Întemeietorul (1310-1352), marile porturi din Dobrogea septentrională și hinterland-urile lor erau integrate în Țara Românească.

Dată fiind decăderea Vicinei, domnul muntean a profitat de starea de itinerant a lui Iachint, care, anterior anului 1359, se afla la Curtea de Argeș, după cum reiese din corespondența cu Patriarhul Calist I. Nicolae Alexandru s-a adresat, în mai multe rânduri, Patriarhiei din Constantinopol, cerând mutarea lui Iachint în scaunul de la Curtea de Argeș. Situația constituia un bun prilej pentru Patriarhia din Constantinopol de a-și asigura stăpânirea religioasă asupra noului stat muntean.

Când vor fi început cele dintâi demersuri în această privință, nu se poate afirma cu siguranță. Din prima jumătate a veacului al XIV-lea, nu avem o mărturie istorică. Probabil, ele vor fi început chiar sub Basarab I, dar fără să se fi ajuns la un rezultat definitiv.

Domnul Țării Românești s-a ferit a cere binecuvântare pentru Mitropolitul său de la o patriarhie care avea mult de lucru cu numeroase secte care îi amenințau ortodoxia, cum era Bulgaria. La fel, tot așa va fi trebuit să se ferească a se adresa în același scop la o Patriarhie, ca cea sârbească, asupra căreia plana anatema Patriarhiei Constantinopolului.

Astfel, în mai 1359, Patriarhul Calist I dimpreună cu sinodul de la Constantinopol, aprobă, printr-o hotărâre sinodală, „mutarea mitropolitului Vicinei în scaunul a toată Ungrovlahia.” Iachint devine astfel primul mitropolit al Ungrovlahiei, recunoscut de Patriarhia de Constantinopol. Prin alipirea bisericii valahe la zona de influență a Patriarhiei Constantinopolitane aceasta devine „cea mai frumoasă cucerire făcută de Biserica bizantină în secolul al XIV-lea”.

Patriarhul Calist și sinodul său reunoșteau astfel o stare de lucruri pe care o creaseră și nevoile țării și tendința lui Nicolae Alexandru de a se înfățișa altfel decât „un voievod ciobănesc într-un fund de munte, adică drept un stăpânitor statornic și legitim”.

Hotărârea sinodală din mai 1359 și scrisoarea patriarhului Calist I către voievodul Nicolae Alexandru sunt deosebit de grăitoare în privința motivelor care au dus la mutarea lui Iachint de la Vicina la Curtea de Argeș, precum și de modul în care urma să funcționeze Mitropolia. Aceasta, de atunci înainte, avea să primească numai ierarhi cu „hirotonisire și trimitere” din partea „preasfintei și mari” biserici a Constantinopolului.

Momentul mai 1359 a fost foarte important, deoarece ortodoxia era un scut puternic pentru protecția Țării Românești, amenințată încă o dată de ofensiva regatului Ungariei. Acesta își justifica acțiunile politice prin protecția misionarismului catolic, practicat în special de franciscani, extrem de activi în sud-estul Europei în secolul al XIV-lea. „Mutarea s-a făcut cu știrea și încuviințarea împăratului”. Era normal să se întâmple așa, deoarece se știa că basileul ducea o politică eclesiastică duplicitară, fiind în relații excelente cu papalitatea, care l-au condus în cele din urmă până la convertirea personală la catolicism.

Mutarea scaunului mitropolitan de la Vicina la Curtea de Argeș era o problemă complexă de geopolitică medievală. Practic, în lupta pentru stăpânirea eclesiastică a teritoriului de la nord de Dunăre, se confruntau două civilizații, două spiritualități diferite: cea a Orientului – Biserica Ortodoxă și cea a Occidentului – Biserica Catolică.

Având în vedere faptul că pe teritoriul țării noastre a existat o ierarhie bisericească sub Basarab I Întemeietorul, așa cum am arătat mai sus, atunci actul din 1359, considerat atâta vreme ca începutul unei ierarhii pe teritoriul țării noastre, apare într-o altă lumină. El este un act de recunoaștere a unei stări deja existente, iar nu unul de creare a ei. Poate că cercetările ulterioare vor putea dovedi situarea începuturilor Mitropoliei Țării Românești la o altă dată, legată de afirmarea lui Tokomer și a fiului său Basarab ca domni pe tronul unei țări de sine stătătoare.

Recunoașterea existenței de jure, în anul 1359, a Mitropoliei Ungrovlahiei de la Curtea de Argeș, cu sediul în biserica Domnească, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae, a întărit puterea și prestigiul domniei Țării Românești, pe de o parte în raport cu Imperiul Bizantin și cu Patriarhia Ecumenică, pe de alta cu statele din sud-estul Europei, pe de altă parte.

2.4. Momentul mai 1359 – perspectivă eclesiologică

Recunoașterea de către Patriarhia Constantinopolului a Mitropolitului Iachint de Vicina în demnitatea de Mitropolit al Ungrovlahiei presupunea, pentru proaspătul mitropolit, comuniunea cu preoțimea existentă în Tara Românească la acea vreme. Acest fapt este demonstrat și de hotărârea sinodală din mai 1359: toți clericii din această țară și toți ceilalți câți fac parte din cinul eclesiastic, fie ei monahi sau de mir, să-i dea ascultare și să i se supună în toate cele care se impun, ca unui păstor legiuit și părinte și dascăl al lor. Or, din punct de vedere al teologiei ortodoxe, această comnuniune dintre Iachint și cinul elesiastic din Țara Românească nu putea fi posibilă decât numai dacă preoția clericilor din Țara Românească și, deci, și a episcopilor care i-au hirotonit, ar fi fost întemeiată pe succesiune apostolică, criteriul fundamental impus de Patriarhia de Constantinopol pentru recunoașterea vreunei mitropolii, întrucât „validitatea preoției este condiționată de succesiunea apostolică și de transmiterea credinței ortodoxe”.

Subliniez faptul că, din punct de vedere al eclesiologiei ortodoxe, legimitatea unei biserici este dată de condiția succesiunii apostolice neîntrerupte a clericilor, nu de existența unei recunoașteri oficiale de către Patriarhia din Constantinopol. Sigur, actul nu este lipsit de importanță, dar este bazat pe condiții „lumești” și interese, uneori chiar și politice. Succesiunea apostolică este singura care trasează sau delimitează granițele Bisericii adevărate, ceea ce înseamnă că unde există succesiune apostolică, este Biserică, unde nu, nu se poate vorbi de Biserică.

Din această perspectivă, momentul mai 1359 trebuie văzut ca un moment cu valoare istorică ce confirmă o stare de lucruri existentă, nu o legitimare a ei.

Astfel, existența pe teritoriul țării noastre a unei ierarhii valide întemeiate pe succesiune apostolică neîntreruptă, lucru de necontestat și demonstrat de mulți istorici și teologi, ne arată momentul mai 1359 ca un moment istoric ce reprezintă o etapă, nu un început, o recunoaștere formală a Mitropoliei Ungrovlahiei, nu o întemeiere, începuturile ei trebuind căutate în chiar momentul creștinării românilor de către Sf. Apostol Andrei și Sf. Ap. Filip și în străvechea Mitropolie de la Tomis.

2.5. Modalitatea de recunoaștere a unei mitropolii

Cu siguranță că în procesul de recunoaștere oficială a oricărei mitropolii, Patriarhia din Constantinopol va fi avut unele criterii, pe care vor fi trebuit să le îndeplinească unitățile teritoriale aspirante la o astfel de organizare bisericească. Din păcate, încă nu avem documente care să prezinte aceste criterii. Însă, din analizarea atentă a cazului recunoașterii Mitropoliei Ungrovlahiei, putem deduce care ar fi putut fi aceste condiții.

Primul și cel mai de seamă criteriu va fi fost unul de ordin dogmatic și anume ortodoxia credinței asigurată, păstrată și întărită de succesiunea apostolică neîntreruptă a clerului din acele parți.

Un al doilea criteriu se găsește menționat, în mod excesiv, în actele legate de recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei din mai 1359, și anume ca mitropolitul să fie numit și hirotonit numai de Patriarhia din Constantinopol, lucru stabilit sau mai degrabă reiterat printr-un document patriarhal din 1355.

Cu siguranță un alt criteriu va fi fost unul de ordin practic, cum ar fi existența unui sediu și a unei catedrale mitropolitane corespunzătoare, fără de care funcționarea unei organizații bisericești de rang superior nu ar fi putut fi posibilă.

La toate aceste se adaugă și un criteriu „lumesc” și anume oferirea unei donații pentru susținerea activităților Patriarhiei, lucru menționat de unul dintre cele mai vechi berate descoperite până în prezent, și anume unul acordat de sultanul otoman Soliman Legislatorul patriarhului Ieremia I în 1525. Acest document descrie, la timpul trecut, ca pe un vechi obicei, donația care trebuia a fi oferită patriarhiei în vederea recunoașterii de către patriarh și sinod.

2.6. Sediul Mitropoliei Ungrovlahiei

Ca sediu al Mitropoliei Ungrovlahiei a fost aleasă reședința Basarabilor de la Curtea de Argeș, unde, așa cum am arătat, se pregătise o biserică corespunzătoare pentru o asemenea destinație.

În pofida celor susținute de izvorul narativ târziu, Cronica pictată de la Viena, orașul Curtea de Argeș nu a fost distrus. Analiza actelor maghiare contemporane cu evenimentele referitoare la campania regelui Carol Robert de Anjou în octombrie-noiembrie 1330 în Țara Românească arată clar că orașul Curtea de Argeș nu a fost nici cucerit și nici distrus de armata invadatoare.

Sediului Mitropoliei Ungrovlahiei s-a aflat la Curtea de Argeș. Mai întâi în Biserica Sf. Nicolae Domnesc, apoi într-un lăcaș nou, ctitorit de Vlad Dracul, suprapus astăzi de biserica Mănăstirii Curtea de Argeș. Acolo va rămâne, fără întrerupere, până la 17 august 1517, când Neagoe Basarab va stabili mutarea sediului mitropoliei la Târgoviște. Existența sediului mitropolitan în aceste locuri este confirmată și de hrisoavele lui Neagoe Basarab referitoare la moșiile bisericii mitropolitane ctitorită de Vlad Drăculea.

Faptul că tot în biserica Sf. Nicolae domnesc din Curtea de Argeș au fost aduse moaștele Sf. Filofteia, după căderea Vidinului (1396), la Curtea de Argeș, reprezintă o nouă confirmare a faptului că aici funcționa sediul mitropolitan al Ungrovlahiei.

Alegerea orașului Câmpulung ca reședință a Mitropoliei Ungrovlahiei este exclusă, deoarece acolo exista o însemnată comunitate catolică, aflată sub protecția doamnei Clara, soția lui Nicolae Alexandru. Aceasta a ridicat Cloașterul, închinat Sfintei Elisabeta și aflat lângă mai vechea biserică dedicată Sf. Iacob.

2.7. Jurisdicția Mitropoliei Ungrovlahiei

Hotărârea sinodală din mai 1359, precum și scrisoarea patriarhului Calist I către domnul Țării Românești Nicolae Alexandru sunt deosebit de grăitoare în ceea ce privește aria jurisdicției bisericești a proaspătului Mitropolit Iachint, mutat, cu încuviințarea patriarhului și a sinodului constantinopolitan, din scaunul de la Vicina în cel a toată Ungrovlahia, adică al Țării Românești.

Analizând denumirea de mitropolit a toată Ungrovlahia acordată lui Iachint, ne dăm seama că folosirea adjectivului tot/toată desemnează o autoritate ecleziastică a cărei jurisdicție se întinde asupra unui întreg popor, a unei întregi provincii, provincie despre care, înainte de anul 1404, Arhiepiscopul de Sultaniel, Ioan, din ordinul dominicanilor, spunea că este o „țară mare” care se află „lângă Marea cea Mare sau Pontică” prin care „trece Dunărea, cel mai mare fluviu de pe pământ, ce coboară din Germania – și trece – prin Ungaria, apoi prin Valahia și se varsă în Marea cea Mare lângă Licostrom (Chilia).” Acest teritoriu se va extinde treptat, astfel încât în timpul lui Mircea cel Mare ajunsese să cuprindă Ungrovlahia, părțile de peste munți, părțile tătărești și herțeg, Amlașul și Făgărașul, Banatul de Severin, ambele părți peste Podunavia, până la Marea cea Mare, și cetatea Dârstor.

Ca măsură de stopare a propagandei catolice, în octombrie 1370 este înființată Mitropolia Severinului, prin numirea lui Antim mitropolit al unei părți din Ungrovlahia, ceea ce va marca micșorarea teritoriului aflat în jurisdicția Mitropoliei Ungrovlahiei.

În luna mai a anului 1401, jurisdicția Mitropolitului Antim, transferat din scaunul Severinului în cel al Ungrovlahiei, se mărește prin menționarea titulaturii de Mitropolit al Ungrovlahiei, preacinstit și exarh al întregii Ungarii și al Plaiurilor. Semnificația acestei titulaturi era aceea de reprezentant și delegat personal al patriarhului pentru anumite teritorii. Aceasta însemna, în fapt, extinderea jurisdicției Mitropoliei Ungrovlahiei dincolo de hotarele statului politic de atunci.

Plaiurile asupra cărora se exercita exarhatul nu se cuprindeau doar ducatele Amlașului și Făgărașului și Banatul de Severin. Ele desemnează regiuni mult mai întinse din Banat și „Dacia transilvăneană”, unde populația era de confesiune ortodoxă, aflată în grija Patriarhului Constantinopolului după ruperea legăturilor cu Ohrida, încredințată apoi Mitropolitului Ungrovlahiei, care, astfel, ajunge exarhul său pentru aceste părți.

O dovadă în plus că jurisdicția mitropolitului Țării Românești s-a extins dincolo de munți o găsim în Pravila cea mare din anul 1652. Acolo se reproduce textul unui catalog episcopal din secolul al XV-lea și se menționează: Iară Mitropolitul Ungrovlahiei are blagoslovenie de hirotonește pe episcopii țerei Ardealului de în țara ungurească.

Odată cu pierderea Severinului în 1419 (sau 1420), care va fi stăpânit de unguri până în 1524, când este luat de turci, eparhia de Severin avea să fie desființată. Drept urmare, jurisdicția efectivă a Mitropoliei de la Argeș va cuprinde doar toată Ungrovlahia. Această situație se menține până la începutul secolului al XVI-lea, când, reorganizându-se Biserica munteană în timpul Patriarhului Nifon al II-lea, jurisdicția efectivă a mitropolitului se va restrânge la granițele eparhiei sale. El continua, totuși, să dețină jurisdicția scaunului celei dintâi eparhii din țară peste cele două episcopii nou înființate: de la Râmnic și Buzău, și, bineînțeles, peste biserica ortodoxă a românilor din Ardeal.

2.8. August 1370 – înființarea Mitropoliei Severinului – întărirea ortodoxiei împotriva încercărilor de catolicizare

În cea de-a doua jumătate a secolului XIV-lea în Țara Românească s-a accentuat propaganda catolică. Nicolae Alexandru Basarab dăduse chiar unele dispoziții privind jurisdicția asupra romano-catolicilor din țara sa. La 25 noiembrie 1369, urmașul acestuia la tron, Vlaicu Vodă, cerea supușilor săi de credință latină să primească cu cinste pe cei care vor veni să le facă vreo vizită canonică.

Papalitatea spera să-l convertească la catolicism pe Vlaicu Vodă, contând mai ales pe ajutorul mamei vitrege a acestuia, vestita doamnă Clara. Aceasta era catolică și reușise s-o convertească pe fiica sa, Ana, țarina Bulgariei. În anul 1370, papa Urban al V-lea (1362-1370), i-a scris în această problema, cerându-i să să îmbrățișeze unitatea cu Biserica Romei. Încercarea nu a avut succes, Vlaicu Vodă rămânând ortodox și îngrijindu-se, în continuare, de buna organizare a Bisericii țării sale.

Informat, poate, de această stăruitoare activitate catolică propagandistică, Patriarhul Filotei (1364-1376) s-a alarmat. Mai mult, unii rău-voitori l-au reclamant pe mitropolitul Iachint la Patriarhie că nu ar respecta dispozițiile acesteia și că nu a luat parte la ședințele Sinodului patriarhal din Constantinopol. Patriarhul Filotei, bănuind că mitropolitul Țării Românești se gândește la o rupere de Patriarhie, deci, la o autonomie a Bisericii pe care o păstorea, a delegat în vara anului 1370 pe Daniil Critopoulos, dicheofilaxul Patriarhiei, să cerceteze, la fața locului, dacă acuzațiile aduse bătrânului mitropolit sunt sau nu întemeiate. Venind în țară, delegatul Patriarhiei s-a convins ușor de netemeinicia acuzațiilor aduse lui Iachint. La plecarea lui Daniil, mitropolitul a adresat o scrisoare patriarhului Constantinopolului trimisă prin Daniil Critopoulos și prin mitropolitul Daniil al Vidinului, aflat în Țara Românească, dezvinovățindu-se de acuzațiile ce i se aduceau. În scrisoare el spune patriarhului că era cuprins de o slăbiciune fără măsură, fiind neputincios cu totul și fără vlagă. Dar nu acestea erau cele mai mari suferințe ale mitropolitului Țării Românești, ci faptul că fusese jignit tocmai la bătrânețe pentru că unii au ațâțat lucrurile împotriva lui. Motivul neparticipării la ședințele Sinodului patriarhal fiind faptul că deplasările spre Constantinopol nu-i fuseseră îngăduite de voievod, pretextând lungimea drumului și teama de ceva neașteptat.

Prin aceeași scrisoare, mitropolitul Iachint arată patriarhului că dorește să se retragă, drept pentru care informează pe acesta că domnul și boierii țării au trimis pe dicheofilaxul Daniil Critopoulos pentru a-i da har și a-l binecuvanta ca arhiereu a toată Ungrovlahia,, având pentru aceasta consimțământul, învoirea și iertarea sa.

Scrisoarea mitropolitului Iachint a fost primită cu bunăvoință de Patriarhul Filotei și Sinodul său. Aceștia au luat o măsură înțeleaptă, în sensul că au menținut pe Iachint în scaun și au hotărât să creeze un al doilea scaun mitropolitan pentru Daniil Critopoulos. Mai mult, pentru a-l scuti pe bătrânul mitropolit de eventualele neplăceri, în august 1370, Daniil a fost pus să semneze o promisiune, prin care se angaja să nu provoace vreo tulburare mitropolitului existent acolo și să nu încerce să pună mâna pe toată mitropolia sau să asmute pe marele voievod împotriva lui.

Astfel, în luna octombrie a anului 1370, lua ființă o a doua mitropolie a Țării Românești, cu reședința la Severin, prin hirotonirea ca mitropolit a dicherofilaxului Daniil Critopoulos. La hirotonirea sa ca mitropolit, Daniil Critopoulos a primit numele de Antim, potrivit rânduielii monahale, păstorind între anii 1370 și 1381 o parte din Ungrovlahia.

Din actul sinodal din septembrie 1369, prin care Patriarhia Ecumenică încuviințează înființarea Mitropoliei Severinului, rezultă că populația Țării Românești era atât de numeroasă încât nu este de ajuns un singur arhiereu. Astfel, având în vedere mărimea țării, care se întindea de la Severin până în părțile Chiliei, trecând și peste munți, în Amlaș și Făgăraș, precum și numărul tot mai mare de locuitori, dar și primejdia persistentă a propagandei catolice, numirea unui nou vlădică în Țara Românească era mai mult decât binevenită. La aceasta trebuie adăugat și motivul vârstei înaintate și al bolii mitropolitului Iachint.

A existat și interesul de a-l menține totuși în scaun pe Iachint, satisfăcând în același timp cererea domnului și a țării de a avea și un mitropolit mai tânăr, capabil să răspundă la multiplele cerințe duhovnicești ale credincioșilor. Deci crearea noii mitropolii avea un caracter tranzitoriu, pentru a face față unei situații de moment.

Numirea lui Antim Critopoulos ca mitropolit al unei părți din Ungrovlahia ne îndreptățește să credem că jurisdicția acestei noi mitropolii se întindea asupra ținuturilor românești din dreapta Oltului, cu reședința la Severin. Cu acest titlu de Mitropolit al Severinului, îl aflăm mai târziu pe urmașul său Atanasie, într-o decizie patriarhală din iulie 1389. Acolo el este menționat ocupând locul 9 în sinod drept un alt mitropolit al Ungrovlahiei, cu numele Atanasie. Întrucât, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, părțile dintre Severin au fost stăpânite când de domnii români, când de regii unguri, noua eparhie a avut o dăinuire cam șubredă, fiind zdruncinată, uneori chiar întreruptă, în timpul când ungurii au avut stăpânirea peste Severin și au numit în părțile ungurești ale Severinului un episcop catolic acolo, Grigorie (1369-1382). Sub Mircea cel Mare, românii intră din nou în stăpânirea părților Severinului. Abia acum eparhia Severinului va căpăta o viață mai statornică, căci, din 1389 și până în 1403, vedem atestată de mai multe ori existența ei în actele Patriarhiei de Constantinopol.

După începutul secolului al XV-lea, eparhia Severinului nu a mai durat; fiindcă îndată după moartea lui Mircea cel Mare, Severinul este anexat de unguri, din 1419 (sau 1420) până în 1524, când intră sub stăpânirea turcilor. Firește că, odată cu căderea Severinului sub unguri, se va fi încheiat și existența acestei eparhii. Nu este exclusă posibilitatea ca vlădica ce va fi fost atunci în Severin să se fi refugiat în vreun centru bisericesc din Oltenia, ca Tismana, Cozia, Strehaia, sau poate chiar Râmnic. De asemenea, nu pare a fi cu totul imposibil ca el să fi avut și succesori care, purtându-i, cel puțin titlul, să fi perpetuat amintirea acestei eparhii. Tocmai amintirea aceastei eparhie s-a păstrat multă vreme după încetarea existenței ei în Severin. Poate că acesta este motivul pentru care, la începutul sec. al XVI-lea, când avea să se reorganizeze biserica din Țara Românească, avea să se înființeze, pentru Oltenia, Episcopia Râmnicului și Noului Severin, ceea ce arată că noua episcopie va fi fost făcută pentru și peste teritoriul pe care fusese altădată eparhia din părțile Severinului, fiind, deci, o continuare, sau mai bine zis o reînnoire a vechii eparhii.

2.9. Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Ardealul și Moldova

Titulatura de exarh al întregii Ungarii și al Plaiurilor, acordată Mitropolitului Antim al Ungrovlahiei de Patriarhul de Constantinopol, demonstrează pe ce plan se situau cele dintâi relații oficiale bisericești dintre Transilvania și Mitropolia Țării Românești. Nu întâmplător, îndată după momentul din mai 1359, în sudul Transilvaniei, mai exact în Hațeg, sunt menționați protopopi ortodocși. Așa se explică și de ce Sfântul Nicodim ctitorește Mănăstirea Prislop în ținutul Hațegului, precum și „gonia” lui de șase ani în „Țara Ungurească”, care nu poate fi decât tot același Hațeg.

Faptul că Mitropolia Țării Românești oblăduia biserica românilor din Transilvania se vede din mai multe mărturii. Astfel, într-o scrisoare a Patriarhului Kiril Lukaris al Constantinopolului (1620-1638 – cu întreruperi), din 2 septembrie 1629, adresată lui Gabriel Bethlen (1613-1629) vorbește de legătura de sânge și de simțiri dintre românii intra- și extracarpatici, precum și de intervenția principilor români ce apărau ortodoxia transilvană. Acest fapt era de notorietate și venea dintr-o veche tradiție, care cobora în timp cel puțin până în secolul al XIV-lea. Numai astfel se explică de ce vicarul Bosniei, franciscanul Bartolomeu de Alverna, susținătorul activ al campaniei „antischismatice” a regelui Ungariei Ludovic I, îi acuza, pe la 1380, pe ortodocșii din estul și sudul Regatului Ungariei de „răutăți”, întreprinse împreună cu frații lor dinafară, frați de aceeași limbă și „sectă” cu ei.

Nu avem dovezi despre modul alegerii celor mai vechi mitropoliți și episcopi din Transilvania, atestați pentru prima oară la Bălgrad în anul 1377. Însă din practica de mai târziu, rezultă că ei erau aleși de soborul preoților și protopopilor. După obținerea încuviințării stăpânirii lumești, alesul avea să meargă la mitropolitul Țării Românești să primească hirotonia.

O dovadă a grijii statornice a Mitropoliei Ungrovlahiei pentru apărarea ortodoxiei din Transilvania stă și în trimiterea în acele ținuturi a primelor cărți de slujbă folosite în bisericile Țării Românești.

Deși ne lipsesc surse documentare ce ar fi putut arăta în chip lămurit relațiile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Moldova, totuși, avem câteva dovezi indirecte care demonstrează existența acestor legături.

S-a încercat ca populația ortodoxă din Moldova (Rusovlahia, adică Vlahia de lângă Rusia) să fie subordonată tot patriarhiei oecumenice. Regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, a intervenit însă, cerând reînființarea mitropoliei ortodoxe din Halici și Volânie sub autoritatea Patriarhiei din Constantinopol. În felul acesta regele Poloniei evita intrarea sub autoritatea ierarhilor bisericii ruse. În mai 1371 Patriarhia oecumenică l-a ridicat pe Antonie la rangul de mitropolit al Haliciului. Dar i-a impus ca pentru hirotonirea preoților și a ierarhilor să ia legătura cu mitropolia din Țara Românească. Aceasta era în legătură directă cu Patriarhia oecumenică.

Bizantinistul Vitalien Laurent credea că Mitropolia Moldovei ar fi luat ființă cândva între anii 1386-1391. Mircea Păcurariu are alt punct de vedere. El crede că un domn autoritar ca Petru I Mușat nu putea admite ca biserica Moldovei să fie organizată fără acordul și intervenția lui. Are dreptate. Exista o episcopie ortodoxă, mică, la Rădăuți, deci problema pentru Moldova era aceeași care altădată fusese pentru Țara Românească. Trebuia să fie o recunoaștere a unei stări de fapt – a unei episcopii care trebuia ridicată la rangul cuvenit domnului Moldovei, adică la cel de mitropolie. În acest sens a cerut Petru Mușat ca Iosif să fie recunoscut întâi episcop al Cetății Albe și apoi mitropolit al Moldovei, iar Meletie – episcop al Romanului sau al Rădăuților. După multe discuții aprinse (și chiar anatemizarea moldovenilor) între domnul Țării Moldovei și patriarhia oecumenică, s-a ajuns la recunoașterea lui Iosif I în 1401 ca prim ierarh al Moldovei.

Nu de puține ori, mitropoliții Ungrovlahiei au servit ca împăcuitori în relațiile Țării Românești cu Moldova. Așa a fost cazul în octombrie 1507, când Mitropolitul Maxim Brancovici al Ungrovlahiei a intermediat aplanarea conflictului dintre Radu cel Mare al Țării Românești și Bogdan al III-lea al Moldovei, conflict izbucnit ca urmare a sprijinului militar acordat de domnul muntean lui Roman din Coșești, pretendent la tronul Moldovei.

Lupta a fost oprită de mitropolitul muntean, care a folosit ca argument că ambii domni, al Țării Românești și al Moldovei erau creștini ortodocși, deci nu puteau lupta între ei.

Aceste legături nu vor înceta niciodată, ci, cu timpul, ele se vor intensifica. Mitropolia Țării Românești va căpăta însă o ascendență față de celelalte ierarhii românești, ascendență pe care nu o va mai pierde niciodată.

2.10. Relația cu Patriarhia din Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe

Legăturile Bisericii românești cu celelalte Biserici Ortodoxe pot fi urmărite chiar din primele secole creștine. Încă din secolul al IV-lea, Episcopia Tomisului, ca și cele de pe malul drept al Dunării, depindeau direct de Constantinopol. Aceasta a contribuit la întărirea legăturilor culturale-bisericești dintre aceste regiuni și capitala Imperiului Bizantin. Câțiva episcopi de Tomis sau dintre cei de pe malul drept al Dunării au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice, unde au avut prilejul să ia contact cu alți episcopi din întreaga lume creștină și să contribuie la lămurirea unor probleme teologice controversate. Unii episcopi de Tomis întrețineau legături de prietenie cu marii Părinți și scriitori bisericești din primele secole ale creștinismului. Reamintim, de pildă, prietenia lui Teotim al Tomisului cu Sf. Ioan Gură de Aur, iar Sf. Vasile cel Mare cerea guvernatorului Sciției Mici moaștele lui Sava, cel martirizat de goți în 372. Marii teologi originari din Sciția Mică – Sfinții Ioan Casian și Gherman, Dionisie Exiguul și „călugării sciți” – au avut legături și au călătorit în întreaga lume creștină de atunci, contribuind la creșterea prestigiului Bisericii din țara lor. Legăturile bisericești cu Constantinopolul s-au menținut și în secolele următoare, mai ales în timp ce Dobrogea de azi a fost sub stăpânire bizantină. Stau mărturie numeroasele monumente de arhitectură bizantină sau obiecte creștine de factură bizantină descoperite în diferite localități, nu numai în Dobrogea, ci și în alte părți ale țării. În secolele XIII-XIV, o dată cu crearea Mitropoliei de Vicina, legăturile Bisericii românești din Dobrogea de azi au continuat, pentru că titularii acelei eparhii erau trimiși de Patriarhia din Constantinopol și luau parte la lucrările Sinodului patriarhal.

Recunoașterea lui Iachint ca mitropolit al Ungrovlahiei este indiscutabil rodul unei inițiative muntene, care izvora în primul rând din necesitatea dobândirii și pe plan spiritual a unui loc tot mai însemnat al noului stat în aceste părți ale Europei. Totodată, alegerea persoanei ierarhului, era rodul unei relații firești și tradiționale a ținuturilor muntene cu „pământul imperial”, care era, de secole, Dobrogea.

De aceea legăturile dintre Imperiul Bizantin și Mitropolia nou creată a Ungrovlahiei au fost active în veacul întemeierii și au continuat și în secolul următor, până către prăbușirea imperiului sub loviturile turcilor otomani. Din nefericire, principalul izvor pentru cunoașterea acestor legături, condicile Patriarhiei ecumenice, își întrerup informațiile odată cu anul 1402. Abia peste mulți ani vom căpăta noi informații din izvoare similare. Pentru veacurile al XV-lea și al XVI-lea, știri asupra acestor legături, care, deși mai firave, n-au lipsit cu totul, trebuie strânse din cele mai felurite izvoare, iar acestea nu sunt întotdeauna limpezi și complete. Dar chiar mai târziu, odată cu veacul al XVII-lea, știrile pe care ni le dau condicile Patriarhiei cât și cele înlesnite – începând cu 1668 – de Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei, nu pot acoperi întregul câmp al relațiilor Bisericii muntene cu Marea Biserică, spre a nu mai vorbi de legăturile cu celelalte Biserici ortodoxe din Răsărit. Informații foarte bogate există însă în sursele narative și diplomatice, interne și externe, ale timpului, asupra vizitelor unor ierarhi ortodocși în Țara Românească, a activităților desfășurate aici, asupra intereselor materiale ale Scaunului lor, pe care le apărau – direct sau prin interpuși – în Muntenia ca și în Moldova, asupra ajutoarelor pe care le primeau de la domnii și boierii români etc.

Izvoarele interne – și acestea numai de natură diplomatică – sunt cu totul neîndestulătoare; sprijinindu-ne pe ele, nu izbutim nici măcar să restabilim, în chip mulțumitor, șirul arhipăstorilor care s-au perindat, în acest veac, la Argeș și – mai puțin de două decade – în Scaunul vremelnic al Severinului. Se înțelege că și mai puțin suntem informați asupra legăturilor pe care acești ierarhi le trebuie să le fi întreținut cu alte Biserici ortodoxe răsăritene.

Asigurându-și printr-un grec, ca fostul mitropolit al Vicinei, controlul asupra eparhiei muntene, patriarhia bizantină socotea într-un act patriarhal din 1355 că este „lucru necuviincios și chiar primejdios ca să se numească în vrednicia de mitropoliți candidați din locurile unde să păstorească poporul”, rezervând această cinste exclusiv clerului „ridicat și binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului”. Patriarhia din Constantinopol avea să reprezinte, pentru câteva decenii de aici înainte, centrul spiritual și ierarhic de la care instituția mitropolitană a Țării Românești își va primi conducătorii și spre care va porni o corespondență ce îngăduie, până spre 1400, urmărirea pas cu pas a evoluției acestei eparhii. Legăturile strânse și nemijlocite cu Patriarhia Ecumenică, după 1359 și până la începutul secolului al XV-lea, punându-și pecetea întrucâtva și pe alte domenii ale culturii muntene din epoca primilor Basarabi – așa cum vom vedea în capitolul Contribuția Bisericii la crearea culturii din Țara Românească -, a însemnat totodată și relația directă a noului stat muntean cu autoritatea imperială.

În plus, datorită legăturii ierarhice indisolubile dintre Sfântul Munte Athos și Patriarhia de Constantinopol, orice urmă directă a relațiilor cu Muntele Athos devine o urmă indirectă, dar un indicator clar al relațiilor cu Patriarhia Ecumenică.

Muntele Athos se afla sub jurisdicția directă a Patriarhiei Constantinopolitane încă din anul 1312, în temeiul unui hrisov acordat Patriarhului Nifon I de către împăratul Andronic II Paleologul, care, de atunci, hirotonisește pe protosul „republicii” monastice. Era, astfel, imposibil ca ulterior vreo instituție să aibă legături oficiale cu Sfântul Munte fără acordul Patriarhiei. Practic, patronajul domnilor români asupra Muntelui Athos se făcea numai cu acordul și cu consfințirea Marii Biserici. Aceasta cu atât mai mult cu cât actul din 1312 a fost reînnoit în mod solemn de patriarhul Ioachim I în anul 1498.

Și distincțiile acordate de Patriarhia Ecumenică mitropoliților Țării Românești dovedesc bunele relații dintre eparhia muntenă și Biserica Constantinopolitană, precum și prestigiul Mitropoliei Ungrovlahiei și a conducătorului ei în context panortodox, așa cum vom discuta în subcapitolul Rangurile bisericești ale Mitropoliților Ungrovlahiei – recunoaștere a locului deosebit pe care îl are Țara Românească în lumea ortodoxă din cadrul capitolului IV: Țara Românească în sud -estul Europei.

În privința relațiilor cu alte biserici ortodoxe, primul care trebuie menționat este mitropolitul Antim. Acesta a fost, dealtfel, cel mai înalt ierarh din Țara Românească ale cărui legături cu Patriarhia Târnovei sunt cunoscute. În anul 1375 scaunul patriarhicesc din Târnovo era ocupat de cea mai de seamă figură de cărturar pe care o dăduse Biserica bulgară în acel veac: marele patriarh Eftimie . El avea să fie și ultimul arhipăstor al Târnovei, căzut în 1393, odată cu Bulgaria răsăriteană, sub stăpânirea otomană. Legăturile lui Antim cu Eftimie puteau fi mai vechi, datând poate din vremea șederii acestuia din urmă la Constantinopol, în 1363, la mănăstirile Sf. Mamas și Studion. Într-o perioadă greu de precizat, poate între 1381 și 1393, Antim se solicitase un sfat canonică veneratului patriarh al Târnovei. Problema era a permiterii sau nu a căsătoriilor repetate, solicitate de locuitorii din Bulgaria, care trecuseră în nordul Dunării în Țara Românească și pentru care se fixase și un ceremonial aparte. Scrisoarea lui Antim, înmânată patriarhului printr-un preot, Ghenesie, nu ni s-a păstrat. În schimb, avem cuprinzătorul răspuns al lui Eftimie. Acesta s-a dovedit plin de o cucernică severitate față de cei care nesocoteau canoanele. În aceeași perioadă patriarhul a întreținut o corespondență pe teme dogmatice cu Sfântul Nicodim, egumenul de la Vodița și Tismana. Fără să fie în dependență canonică de Patriarhia Târnovei, Biserica din Țara Românească, prin cei mai străluciți reprezentanți ai săi, întreținea legături spirituale de cel mai ridicat nivel, cu marele arhipăstor al unei Bulgarii încă libere.

După căderea Constantinopolului, o anume reacție împotriva Patriarhiei ecumenice, compromisă în ochii ortodocșilor prin zelul ei unionist, s-a putut, eventual, manifesta și în Țara Românească. O întrerupere a legăturilor canonice cu Constantinopolul trebuie luată în considerare; ea poate fi parțial explicată și prin alți factori: instabilitatea și vacanțele Scaunului ecumenic într-o perioadă de evidentă decădere a Marii Biserici, dificultatea cunoscută a comunicațiilor, pe uscat sau pe apă, cu Constantinopolul, mai ales în vremea războaielor româno-turce sub Vlad Țepeș etc. Această stare de lucruri a avut totuși și urmări benefice asupra vieții bisericești din Țara Românească. Patriarhia Ecumenică, ale cărei drepturi au fost mult restrânse de noua stăpânire otomană, nu s-a mai putut amesteca fățiș în problemele interne ale bisericii românești. Ea n-a mai putut impune ierarhi de neam grec, astfel că, în scaunele mitropolitane de la Argeș au fost aleși numai români.

Toți acești factori au putut duce la înfiriparea unor legături trecătoare cu alte scaune ierarhice sud-dunărene și îndeosebi cu Arhiepiscopia din Ohrida. Ortodocșii din țările supuse stăpânirii otomane au întreținut legături și cu acest centru religios. Gavriil, Protul Sfetagorei, care-și alcătuiește cunoscuta sa Viață a Sf. Nifon, Patriarhul Constantinopolului, între 1517 și 1521, are în această privință în scrierea sa un pasaj semnificativ. Vorbind de primele decade următoare căderii Constantinopolului, Gavriil precizează: „Că într-acea vreme toate laturile și cetățile și satele era fugite de la bisericile Țarigradului pentru al optulea săbor, care vrură să-l facă la Florința Latinii cei deșerți de minte. Deci toate bisericile pravoslavnicilor să tocmia de la marea biserică a Justinianii cei mari, care este în țara Ohridului”.

Între aceste „biserici ale pravoslavnicilor" menționate de Gavriil Protul, putem considera că s-a situat și Biserica Ungrovlahiei? Credința prezentă în întreaga istoriografie română și străină mai veche, a unor legături eclesiastice ale Țării Românești, și mai ales ale Moldovei, cu Scaunul ierarhic din Ohrida nu mai este așa de fermă.

Indicarea în corespondența lui Ștefan cel Mare cu arhiepiscopul Dorotei al Ohridei, în 1456/57, a unui mitropolit muntean, Macarie, care împreună cu doi ierarhi moldoveni ar putea hirotoni un „mitropolit" din Moldova, nu implică, obligatoriu existența exercițiului unei autorități a Scaunului din Ohrida asupra celui de la Argeș. Ceea ce sugerează totuși că erau niște legături ierarhice sunt unele elemente din titlurile pe care și le dă, sau care i se atribuie arhiepiscopului din Ohrida până în a treia decadă a sec. al XVII-lea. Este de amintit în acest sens mențiunea titlurilor recunoscute de unii înalți ierarhi ai Răsăritului. În acest sens stă dovadă scrisoarea semnată de Teolipt al Constantinopolului, Silvestru al Alexandriei și Ioachim al Antiohiei, din martie 1585, către Gavriil al Ohridei. El era recomandat apusenilor pentru a primi milostenii, fiind numit „arhiepiscop și patriarh al Primei Justiniane – Ohrida și a toată Bulgaria, Serbia, Macedonia, Albania, Moldovlahia, Ungrovlahia și celelalte”. Dacă arhiepiscopul de Ohrida obișnuia să-și adauge la titulatură nume de locuri cu care nu avea nici o legătură, aceasta se poate explica prin tradiții de cancelarie, ambiții personale etc. Când, însă, patriarhul însuși al Constantinopolului îl menționează cu astfel de titluri asupra unor țări, pe care în curând va căuta să și le apropie din nou de Scaunul ecumenic, considerăm că suntem în prezența unei dovezi serioasă că legăturile Ohridei cu țările române fuseseră mai strânse cândva, chiar dacă ulterior se pierduseră.

În a doua jumătate a secolului al șaisprezecelea se observă o răsturnare a raporturilor existente cu un veac înainte. Patriarhia ecumenică începe să reprezinte strictețea ortodoxă, iar ohridenii, cu dieceze în Italia, cu legături cu monarhii catolici, ca Ștefan Báthory, cu drumuri la Roma, încep să fie bănuiți de latinofonie. Rigoarea anticatolică înregistrată în ultimii ani ai secolului al XVI-lea și în primele decenii ale celui următor de „Alexandrinii” din Constantinopol, de Meletie Pigas și de Chiril Lucaris a contribuit și ea – în contrast cu „relaxarea ohridană” -, la anularea ultimelor legături nominale ale Țărilor românești cu Ohrida, care, de altfel, nici nu mai sunt – începând cu primele patriarhate ale lui Chiril Lucaris (1620-1630) – amintite în titulatura arhiepiscopilor ohrideni.

Legături strânse s-au închegat între Bisericile din țările române și Biserica Ortodoxă Sârbă. De fapt, ele erau o urmare a relațiilor politice dintre domnii Țării Românești și cei sârbi, începute încă din timpul lui Nicolae Alexandru, care își măritase fata, Anca, cu țarul sârb Ștefan Uroș.

Din Serbia a venit la noi Sf. Nicodim de la Tismana, reorganizatorul vieții mănăstirești de la noi. Biserica Mânăstirița, în Craina, care – potrivit tradiției populare sârbești – a fost ridicată de Sf. Nicodim înainte de a veni în țara Românească, a fost ajutată și de domnitorul Radu I, care, potrivit unor cronici sârbești, ar fi fost căsătorit cu o fiică a cneazului Lazăr, eroul de la Kossovo (15 iunie 1389). La rândul său, acest cneaz dăruia mănăstirilor Vodița și Tismana zece sate în Serbia, precum și alte ajutoare, danie care a fost recunoscută și de fiul său, Ștefan Lazarevici, printr-un hrisov din anul 1406. Spre sfârșitul secolului al XV-lea, se cunoaște o danie făcută de Vlad Călugărul mănăstirii Pcinja din Macedonia sârbească. Același domn făcea danii și mănăstirii sârbești Hilandar din Sf. Munte.

2.11. Mitropoliții Ungrovlahiei

2.11.1. IACHINT (1359-1372)

Mitropolitul Iachint este cel care deschide o nouă epocă în istoria veche a Bisericii românești. Din păcate, nu avem elemente suficiente cu care să putem contura pe deplin profilul biografic al celui dintâi mitropolit al Ungrovlahiei. Singurele informații directe sunt conținute în cinci documente din arhiva Patriarhiei Constantinopolului, dar și acolo sunt descrise situații în care mitropolitul a fost pus și la care a trebuit să răspundă și nicidecum nu ne sunt puse la îndemână informații care să ajute la construirea unei biografii amănunțite.

Fost mitropolit de Vicina, el a fost transferat la Curtea de Argeș la cererea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, cu aprobarea Patriarhului Calist I și a sinodului Patriarhiei Constantinopolului, așa cum am arătat mai sus.

Aducerea lui Iachint la Curtea de Argeș nu este deloc întâmplătoare, este foarte posibil ca Iachint să se fi aflat în legătură cu isihaștii din vremea sa, de aceea considerăm că Iachint era, cu siguranță, o personalitate duhovnicească a vremii sale, de aici și insistențele îndelungate ale voievodului Nicolae Alexandru de a-l aduce ca mitropolit numai pe Iachint.

Roadele cele mai de seamă ale păstoririi Mitropolitului Iachint sunt mai întâi de toate organizarea structurilor eclesiastice ale Mitropoliei Ungrovlahiei, aducerea în Țara Românească a cuviosului Nicodim, reorganizatorul monahismului din țara noastră; precum și meritul de a fi contribuit la menținerea unității de limbă și credință cu românii din Transilvania, pe care i-a păstorit in calitatea sa de exarh al plaiurilor.

Mitropolitul Iachint s-a impus contemporanilor ca un om foarte evlavios și smerit, iar vârsta sa înaintată a adăugat și ea un plus de respect.

Datorită credinței ortodoxe, vieții lui curate și sfinte, a păstoririi Bisericii din Țara Românească cu râvnă, înțelepciune, răbdare, dragoste și smerenie și a întemeierii, ca cel dintâi mitropolit al Țării Românești, a structurilor organizatorice bisericești necesare cultului și statorniciei întru apărarea dreptei credințe, Ierarhul Iachint a fost canonizat, cu data de prăznuire 28 octombrie, de Biserica Ortodoxă Română în ședința Sfântului Sinod din 8 iulie 2008, proclamarea canonizării sfântului făcându-se în Catedrala Patriarhală din București, în cadrul Sfintei Liturghii din data de 26 octombrie 2008.

2.11.2. HARITON (1372-1380)

Mitropolitul Hariton i-a urmat lui Iachint în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, începând cu luna august a anului 1372. Hariton era de neam grec și îndeplinise ascultarea de egumen al mănăstiri Cutlumuș și protos al mănăstirilor din Muntele Athos. În această calitate a fost cunoscut de Vlaicu Vodă care a primit rugămintea lui Hariton de a suporta cheltuiala lucrărilor de reconstrucție ale mănăstirii, lucrări începute de tatăl său, Nicolae Alexandru. Astfel, Hariton a devenit o persoană binecunoscută la noi, unde, mai înainte de a fi ales mitropolit, călătorise de șase ori.

În actul de numire din august 1372 semnat de Patriarhul Filotei (1353-1354; 1354-1376), Hariton este descris ca fiind plin de daruri duhovnicești: înțelept și făcător de bine, din tinerețe râvnind către viața călugărească și astfel îmbrăcat în chip de sfânt la care se adaugă și calitatea de bun gospodar cu râvnă ctitoricească prin înnoirile și lucrările făcute la Mănăstirea Cutlumuș pe care a înconjurat-o cu ziduri și cu clădiri și așezări.

Mitropolitul Hariton este menționat ca participant la mai multe sinoade de la Constantinopol ori la comisii de judecată. El făcea parte, împreună cu alți mitropoliți mai apropiați, din punct de vedere geografic, de capitala imperiului, din sinodul permanent. Astfel, în anii 1379-1380, participă la mai multe ședințe sinodale. S-a emis ipoteza că el ar mai fi trăit până în luna martie 1381, fiindcă un act sinodal de la acea dată, care vorbește de transferul mitropolitului de Kernitza la Mitropolia Ianinei, s-ar referi și la el, ca la unul din participanți cu rol decizional.

Mitropolitul Hariton a fost monah de vocație, a avut multă râvnă ctitoricească și trăit pe deplin viața în Hristos, a gândit și si-a condus viața după principiile Evangheliei, lucru arătat pe deplin atât de activitatea sa de mitropolit al Ungrovlahiei și cea de Protos al Muntelui Athos, cât și de cele trei testamente ale sale.

Meritul lui Hariton în istoria Mitropoliei Țării Românești este acela al sporirii prestigiului mitropoliei valahe în context pan-ortodox, aceasta datorită prestigiului său personal câștigat atât statura sa duhovnicească de excepție, cât și demnității de Protos al Muntelui Athos, cel mai important centru monastic al Ortodoxiei, demnitatea deținută înainte de alegerea sa ca Mitropolit al Ungrovlahiei și păstrată, cum se știe, până la moarte.

2.11.3. ANTIM CRITOPOL (1381-1402)

Păstorirea lui Antim Critopulos este cea mai lungă dn câte se cunosc la Mitropoliții Ungrovlahiei în secolele XIV-XV și după aceea. În 1370, în împrejurările pe care le-am arătat mai sus, el ocupă scaunul Mitropoliei Severinului, imediat după crearea lui, unde rămâne 11 ani, până în 1381. După aceea trece la Argeș, succedându-i lui Hariton, probabil retras la Cutlumuș, unde a păstorit tot atâta vreme.

O altă știre interesantă despre mitropolitul Antim datează de prin anii 1388-1389. În acest timp, fiind probabil la Constantinopol, s-a îmbolnăvit grav. Crezând că nu va supraviețui, a renunțat la arhierie și a îmbrăcat schima mare, sub numele de Timotei. Însănătoșindu-se și fiind în deplinătatea puterilor fizice și intelectuale, Sinodul Patriarhal, în ședința din 15 februarie 1389, i-a permis să-și exercite în continuare demnitatea de arhiereu, deși era împotriva canonului 2 al Sinodului din 879 de la Constantinopol. Este menționat, împreună cu Atanasie, într-un document de la Cozia, probabil din 1392.

Îndelungata păstorire a Mitropolitului Antim se încheie în primii ani ai secolului al-XV-lea, acest lucru este arătat de o scrisoare patriarhală din mai 1401, adresată mitropolitului Ungrovlahiei prin care îi cere acestuia să primească în eparhia sa pe un preot moldovean pe nume Isidor. Deși în acest document nu este menționat numele mitropolitului în funcție al Ungrovlahiei, istoricul Nicolae Dobrescu demonstrează cu argumente edificatoare faptul ca acesta era Antim, întrucât acesta, păstorind în aceste tinuturi într-un interval de timp de peste 30 de ani, numele lui era așa de cunoscut, așa de răspândit în acea vreme, încât era de ajuns ca cineva să fi spus numai cuvintele de mitropolit al Ungrovlahiei, încât se se înțeleagă că era vorba de Antim. În demonstrarea faptului că mitropolitul nenumit în scrisoare este Antim, același istoric arată faptul că mitropolitul la care face referire scrisoare susține cauza Patriarhiei de Constantinopol în problema Mitropoliei Moldovei și a ierarhului ei, Iosif, lucru pe care nu il putea face decât un om devotat Patriarhiei de Constantinopol, un om care el însuși să fi fost trimis din Constantinopol, ceea ce era tocmai cazul lui Antim.

După anul 1401, mitropolitul Antim nu mai este menționat ca participant la ședințele sinodale ori în alte împrejurări, iar numele lui nu se mai regesește în vreun document oficial. Menționăm totuși că de la Mitropolitul Antim se păstrează, în muzeul Mănăstirii Tismana, un epitrahil brodat și o bederniță cu icoana Învierii, iar la Universitatea din Bologna se păstrează o Evanghelie scrisă în limba grecă, pe pergament, în sec. al XII-lea, care poartă pe una din paginile sale semnătura Mitropolitului Antim alături de însemnarea „A smeritului și păcătosului Antim al Ungrovlahiei”.

Păstorirea Mitropolitului Antim a fost una plină de roade. Aceasta se poate explica și pentru că în această perioadă statul în care domnea Mircea cel Mare a cunoscut o importantă dezvoltare atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere administrativ-teritorial. Patriarhia de Constantinopol a augmentat titulatura lui Antim cu rangul de Exarh al întregii Ungarii și al Plaiurilor. În acest fel au fost recunoscute meritele deosebite ale unui ierarh care păstorea o Biserică puternică, bine organizată, cu credincioși numeroși, cu o întindere teritorială mare, și care avea forța necesară să păstorească și românii din Transilvania. Totodată, nu trebuie să uităm că, în timpul în care a funcționat ca Mitropolit al Ungrovlahiei, în Țara Românească are loc un eveniment bisericesc cu totul deosebit: aducerea la Curtea de Argeș a moaștelor Sf. Filofteea.

2.11.4. TEODOR (1402(3)- ?)

Mitropolitul Teodor este, se pare, cel care îi urmează lui Antim în scaunul Ungrovlahiei. Teodor este menționat în pomelnicele mitropoliei îndată după mitropoliții Atanasie și Antim, ceea ce ne face să credem că păstorirea lui începe îndată după moartea Mitropolitului Antim, în anul 1402 sau cel târziu 1403, după o eventuală vacanță a scaunului mitropolitan.

Grec de neam, după cu îl arată și numele, nu avem multe informații exacte despre perioada cât a păstorit Mitropolitul Teodor. Cu siguranță el si-a înscris misiunea pastoral-misionară în liniile trasate de primii mitropoliți greci trimiși de Patriarhia de Constantinopol.

Sunt istorici care identifică pe Mitropolitul Teodor al Ungrovlahiei cu Mitropolitul de Melitene, care, în septembrie 1395, a fost trimis de Patriarhul Matei I al Constantinopolului (1397-1410) să ridice anatema aruncată asupra domnului, ierarhilor, boierilor, preoților și credincioșilor din Țara Moldovei, în timpul certei cu mitropolitul Iosif. Răsplata îndeplinirii acestei delicate misiuni ar fi fost numirea lui Teodor în scaunul de Mitropolit al Ungrovlahiei.

2.11.5. EFTIMIE (c. mai 1412 – ?)

Menționat în două acte de donație din lunile mai și octombrie 1412 ca arhiepiscop și mitropolit a toată Ungrovlahia, Eftimie este cel dintâi ierarh al Ungrovlahiei care folosește titlul de arhiepiscop. Acest titlu nu a mai fost folosit de vreun mitropolit, oricât de important ar fi fost el, întrucât reprezenta, în realitate, un privilegiu al patriarhului constantinopolitan.

Din păcate, nu ni s-au păstrat date asupra biografiei acestui mitropolit, care va întregi șirul mitropoliților greci ai Ungrovlahiei.

Nu știm exact când se va fi încheiat păstorirea Mitropolitului Eftimie. În orice caz el și cu Mircea cel Mare, probabil la stăruința regelui Sigismund al Ungariei, vor fi trimis la Sinodul din Constanz (1414-1418), unde, între altele avea să se discute și problema unirii Bisericilor de apus și de răsărit, pe boierul Dobromir, ca reprezentant al țării și al Bisericii românești.

2.11.6. MACARIE (? -1456/57 – ?)

Existența, pe la anul 1456-1457, a unui mitropolit al Ungrovlahiei, numit Macarie, este atestată de corespondența lui Ștefan cel Mare cu arhiepiscopul Dorotei al Ohridei, în care acesta din urmă intervine la voievodul Moldovei să-l cheme pe Macarie la hirotonia mitropolitului din țara lui.

Originalitatea acestei corespondențe a fost contestată de Ion Bogdan, dar, în viziunea altor cercetări, legăturile moldo-ohridane, și implicit această corespondență, reprezintă o certitudine. Susținând aceeași idee, a originalității corespondenței, într-o comunicare, rămasă nepublicată, ținută în anul 1947 la Institutul de studii și cercetări balcanice din București, Alexandru Elian demontează argumentele lui Ion Bogdan cu privire la non-autenticitatea corespondenței amintite.

Având în vedere toate acestea, conchidem că scrisorile schimbate între Ștefan cel Mare și Dorotei al Ohridei sunt autentice, ele ajungând să fie cunoscute, mai târziu, sub formă de copii, și prin urmare, la șirul mitropoliților ungrovlahiei suntem obligați a-l adăuga și pe Macarie.

2.11.7. IOSIF (c. 1464 – ?)

Numele Mitropolitului Iosif apare menționat într-un hrisov, prin care Radu cel Frumos (1462-1474) întărește Mănăstirii Snagov mai multe proprietăți precum și privilegiul de a-și alege egumenul dintre călugării săi.

Se poate ca el să fi fost făcut mitropolit de Radu cel Frumos, de a cărui încredere se pare, se bucura. Ca neam este posibil să fi fost român și înainte de a ajunge în scaunul de la Argeș a fost, poate, egumenul Mănăstirii Cozia, unde, la 7 august 1451, se întâlnește stărețind un Iosif. Egumenia acestuia încetând înainte de 30 mai 1464, când aici era egumen un Simion, putem presupune că el este una și aceeași persoană cu Mitropolitul Iosif, amintit în actul din 28 octombrie 1464, el fiind, prin urmare, primul mitropolit pământean ajuns la conducerea Mitropoliei Țării Românești.

Menționarea, în documentul amintit, a Mitropolitului Ungrovlahiei kir Iosif ca fiind în fruntea divanului domnesc, ne încredințează de marea încredere de care se bucura Iosif înaintea lui Radu cel Frumos, fiind în același timp sprijin în susținerea ipotezei că Radu cel Frumos l-ar fi putut aduce pe Iosif în scaunul mitropolitan încă din anul 1462, când el ajunge domn.

Cât a păstorit Mitropolitul Iosif după 1464, anul în care este atestat, nu putem ști. Afară doar de cazul morții, nimic nu ne-ar îndreptăți să credem că el ar fi putut fi înlăturat de pe tronul mitropolitan înainte de începutul anului 1474, adică anul când Radu cel Frumos pierde tronul țării, în urma luptei cu Ștefan cel Mare. Domnii care vor veni după el, Basarab II Laiotă (1473-1477) și Basarab III cel Tânăr (1477-1482), ne mai având încredere în mitropolitul lui Radu cel Frumos, vor fi purces la alegerea unui nou mitropolit în locul lui Iosif, care se va fi retras din scaun sau poate va fi fost tolerat până la încetarea lui din viață.

2.11.8. MACARIE (c. 1477 -1480 – ?)

Cel mai probabil Mitropolitul Macarie va fi fost adus în scaunul Ungrovlahiei de Basarab III cel Tânăr (1477-1482) în 1477, anul suirii sale pe tronul Țării Românești. Nu este exclusă posibilitatea ca și acest nou mitropolit al țării să fi fost, asemenea lui Iosif, egumen al Mănăstirii Cozia, numirea sa făcându-se înainte de 9 ianuarie 1478, când la Cozia stăreția este preluată de un egumen pe nume Ilarion.

De la Mitropolitul Macarie ni s-au păstrat două scrisori, datate ca a fi din anul 1480: una către Ștefan Bathory, Voevodul Ardealului și alta către județii și pârgarii din Brașov.

Prin cea dintâi scrisoare, Mitropolitul Macarie sfătuiește pe Ștefan Bathory să întrețină legături prietenești, de pace, cu domnul muntean și să elibereze pe soția acestuia, doamna Maria, pe care o ținea închisă.

Cea de-a doua scrisoare reprezintă o împuternicire dată de mitropolitul ungrovlah unui sol al său în vederea rezolvării unei probleme cu sașii.

O altă mențiune documentară despre Mitropolitul Macarie este din 23 martie 1482, când acesta apare ca martor, ca și Iosif, predecesorul său, în fruntea divanului domnesc, într-un hrisov al lui Basarab cel Tânăr în favoarea Mănăstirii Snagov, căreia îi întărește mai multe proprietăți. La aproape un an după această mențiune, mumele Mitropolitului Macarie apare într-un hrisov emis de Vlad Călugărul (1482-1495), la data de 1 iunie 1483, prin care confirmă Mănăstirii Tismana stăpânirea peste unele sate și moșii.

Cât a păstorit Macarie după 1483 nu putem ști cu siguranță. Bucurându-se de încrederea lui Basarab III cel Tânăr și a lui Vlad Călugărul, acesta va fi fost lăsat în scaun până la moarte, până prin anul 1487, căci, în anul 1493, avem atestată existența unui alt mitropolit, Ilarion.

2.11.9. ILARION (1487 – 1493 – 1501)

După moartea lui Macarie, scaunul mitropolitan a fost ocupat de Ilarion, probabil și el adus tot din egumenia Coziei, pentru că, la 9 ianuarie 1478, era pomenit aici, așa cum am arătat și mai sus, un egumen cu acest nume. Alte hrisoave ale Mănăstirii Cozia nu se mai cunosc până la 17 aprilie 1488, când apare ca egumen Visarion. Faptul că la această dată Vlad Călugărul confirma toate proprietățile Coziei, ne face să credem că Visarion era nou numit în slujba de egumen, ceea ce înseamnă că Ilarion a ajuns în scaunul mitropolitan în toamna anului 1487 sau în primăvara celui următor.

Mitropolitul Ilarion este pomenit pentru prima oară, abia în anul 1493, în pisania Schitului Babele (astăzi în jud. Giurgiu), ctitoria lui Vlad Călugărul.

Ierarhul muntean mai apare și într-un document emis de Vlad Călugărul la 16 martie 1494, prin care se întăreau posesiunile și moșiile date Mănăstirii Bistrița de către boierii Craiovești, ctitorii ei.

În timpul păstoririi sale, poate, unul dintre acești boieri, banul Barbu Craiovescu, a adus în țară, pe la anul 1497-1498, moaștele Sf. Grigorie Decapolitul, pe care le-a așezat în ctitoria familiei sale, fiind prezent, desigur, și ierarhul nostru.

Cel mai probabil, Mitropolitul Ilarion trece la cele veșnice la începutul anului 1501, lucru confirmat de lipsa acestuia la sfințirea Mănăstirii Dealu, la 4 decembrie 1501, încheindu-și astfel păstorirea.

2.11.10. NIFON al II-lea al Constantinopolului – reorganizator al Mitropoliei Ungrovlahiei(1502-1505)

Născut probabil pe la 1435-1440, originar din Peloponez, călugăr la mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, mitropolit de Tesalonic, Nifon a ocupat scaunul de Patriarh Ecumenic în două rânduri, prima oară în 1486-1488, iar a doua oară în 1496-1498. De ambele dăți a fost nevoit să părăsească această demnitate din cauza neînțelegerilor cu stăpânirea turcească, ajungând, în cele din urmă, să fie surghiunit la Edirne.

Cunoscându-l și apreciindu-i evlavia și însușirile de cârmuitor sufletesc, cel mai probabil în vara anului 1502, Radu cel Mare, Domnul Țării Românești, îl aduce în Țara Românească, cu aprobarea Patriarhiei și a Sublimei Porți .

Odată ajuns în Țara Românească, Nifon se așeză degrabă și temeinic asupra lucrării la care fusese chemat de domnitor, începând cu luarea la cunoștință a stării reale a lucrurilor: „Iară sfântul află turma neplecată și neascultătoare și biserica izvrătită și cu obiciaiure rele și nesocotite. Și chiemă pre toți egumenii de la toate mănăstirile tărăi Ungrovlahii și tot clirosul bisericii și făcu săbor mare de înpreună cu domnul și cu toți boerii, cu preoții și cu mirenii și slobozii izvoare de învățătură limpede și necurmat. Și le spunea den Sfânta Scriptură și îi învăța pre toți și-i adăpa cu apa milei credinței cei adevărate. Grăia-le den pravilă șii de lege, de tocmirea bisericii și de dumnezeestile slijbe, de domnie și de boerie, de mănăstiri și de biserici și de alte rânduiri de ce trebuia. Și tocmi toate obiciaurile pre pravilă și pre așăzământul Sfinților Apostoli. Decii hirotoni și 2 episcupi și le deade și eparhie hotărâtă, care cât va birui, și-i învăță cum vor purta grijă și cum vor paște oile cele cuvântătoare carele sânt date-și în seamă, ca să se înderepteze toată țara de la arhierei.”

Din acest text reiese în mod clar starea vieții bisericești din Țara Românească, stare datorată vacanței scaunului mitropolitan, prin moartea mitropolitului Ilarion, survenită cel mai probabil la începutul anului 1501.

Așa stând lucrurile, în cea de-a doua jumătate a anului 1502, înaltul ierarh convoacă în capitala țării, Târgoviște, un sobor, în cadrul căruia, împreună cu domnitorul țării, ia o serie de hotârâri deosebit de importante pentru viața bisericească din Țara Românească, și anume: înființarea a două eparhii: una la Râmnic și alta la Buzău.

Intrat în conflict cu domnitorul Radu cel Mare, datorită însoțirii neleguite a surorii domnului muntean, domnița Caplea, cu un boier moldovean pe nume Bogdan, care avea în Moldova soție leguită și copii și care fugise în Țara Românească să scape de voievodul Moldovei, Nifon a fost obligat să se retragă, cel mai probabil în una din mănăstirile din nordul Olteniei, acolo unde va întâlni pe viitorul domn Neagoe Basarab, care era înrudit, după cum se știe, cu Craioveștii și care avea să îi fie protector și, în cele din urmă, să-l reabiliteze public, prin aducerea în Țara Românească, în anul 1517, a moaștelor sale, moment istoric care va marca prima canonizare de pe teritoriul țării.

În vara anului 1505, Nifon părăsește Țara Românească și se stabilește mai întâi la Mănăstirea Vatoped, iar apoi în mănăstirea Dionisiou, unde, la 11 august 1508, va trece la cele veșnice.

Fostul întâistătător al scaunului constantinopolitan a fost o personalitate bisericească de renume, cunoscut și apreciat nu numai pentru că se aflase, în două rânduri, în strana cea mai înaltă a Patriarhiei Ecumenice, ci și pentru că era un model de trăire a vocației monahale și un necontenit și bogat izvor de învățătură duhovnicească pentru întreaga suflare creștinească.

Pe lângă meritul de a fi reorganizat viața bisericească din Țara Românească prin înființarea a două noi episcopii (a Râmnicului și a Buzăului), Sf. Ierarh Nifon îl are și pe acela de a fi refăcut relațiile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol. Ele se deterioraseră mai ales din timpul lui Mircea cel Mare, care refuzase să accepte arhiereil greci în scaunul mitropolitan al țării, considerând că aceștia duceau activități străine de interesele Bisericii române. Acesta se constituie și ca un motiv al desfințării Mitropoliei Severinului, act considerat ca fiind o piedică în calea autocefaliei bisericii din Țara Românească.

2.11.11. MAXIM (1505-1508)

După plecarea lui Nifon, la cârma Mitropoliei Ungrovlahiei a ajuns Maxim Brancovici. Acesta era de neam sârb, fiul cneazului Stefan Brankovic și al Anghelinei. Din botez purta numele de Gheorghe. După ce în anul 1459 o mare parte a Serbiei a căzut sub otomani, familia Brancovici s-a retras în zona Voivodina. Acolo s-au ridicat ca tineri voievozi frații Gheorghe și Iovan Brancovici. Între 1487 și 1496 rolul principal l-a avut Gheorghe. El a decis, în anul 1496 să renunțe la tron în favoarea fratelui său. Atunci s-a călugărit și a început să lupte pentru crearea unui stat ideal – un imperiu creștin ideal al sârbilor. S-a călugărit în mănăstirea Kupinici din vechiul Sirmium, luându-și numele de Maxim și, în curând, a fost hirotonit ieromonah. Venirea sa în Țara Românească se pare că s-a petrecut împreună cu mama sa Anghelina și cu nepoatele sale Elena și Despina, în jurul anului 1503 sau 1504, când era în țară și Patriarhul Nifon, adus, așa cum am arătat, de domnul Radu cel Mare pentru reorganizarea Bisericii din țara sa.

Numeroși cercetători apreciază că în soborul convocat de Patriarhul Nifon, între cei doi episcopi aleși atunci era și ieromonahul Maxim, deoarece, în Viața sa se spune că Radu cel Mare „mai apoi îl făcu pe Maxim ieromonahul episcop”. Hirotonia lui întru arhiereu a săvârșit-o desigur Patriarhul Nifon, fie la Argeș, fie la Târgoviște, împreună cu alți ierarhi de peste Dunăre.

Se pare că în anul 1504, Mitropolitul Maxim, a mijlocit căsătoria lui Pârvu, fiul Caplei, sora lui Radu Cel Mare, cu fata lui Dimitrie Iacșici, unul din fruntașii de atunci ai poporului sârb.

În octombrie 1507, din îndemnul unor boieri moldoveni pribegi și al regelui polon, oastea lui Radu cel Mare îl însoțea pe Roman din Coșești, pretendent la tronul Moldovei, până în regiunea Putnei, fapt la care Bogdan al III-lea al Moldovei a răspuns prin jefuirea și arderea regiunii Râmnicului-Sărat din Țara Românească Conflictul dintre cei doi voievozi a fost aplanat de Mitropolitul Maxim Brancovici, unchi al doamnei despina Milița, soția viitorului voevod Neagoe Basarab, care l-a convins pe domnul Moldovei că ar fi păcat să se lupte cu Radu Cel Mare, fiind ei creștin de același neam.

În anii 1507-1508, Mitropolitul Maxim este folosit de Radu cel Mare ca solie la regele Vladislav al II-lea al Ungariei (1490-1516) și la sașii din Ardeal, în vederea ducerii tratativelor privind buna vecinătate a celor două state și pentru adăpostirea, peste munți, a lui Radu Cel Mare, în caz de primejdie, prilej cu care Radu cel Mare primește de la Vladislav al II-lea orășelul Geoagiu de Jos, domeniu cu 19 sate.

Sub urmașul lui Radu cel Mare, Mihnea cel Rău (1508-1510), Preasfințitul Mitropolit kir Maxim, apare menționat, ca martor în fruntea divanului domnesc, într-un hrisov de la 10 septembrie 1508, prin care domnul întărește Mănăstirii Bistrița unele sate și țigani.

În toamna anului 1508 îl găsim pe Mitropolitul Maxim din nou în postura de sol la Vladislav al II-lea, de această dată fiind trimis de Mihnea cel Rău, să-i aducă regelui Ungariei vestea urcării sale pe tron. Împlinindu-și cu succes misiunea încredințată, Maxim nu se va mai întoarce în Țara Românească, ci va ctitori, la Cruședol, pe o moșie primită de la rudele sale din familia Iacșici, o mănăstire, unde va viețui până la moartea sa din 18 aprilie 1515.

Odată cu plecarea sa din Țara Românească, scaunul mitropolitan a rămas vacant vreo patru ani, când domnii care au urmat lui Radu cel Mare: Mihnea cel Rău (1508-1509), Mircea III (1509-1510) și Vlad cel Tânăr (1510-1512), fiul lui Vlad Călugărul. Vremurile tulburi în care au domnit ei nu le-au dat răgaz să se ocupe de alegerea unui nou titular al scaunului mitropolitan. Pe de altă parte, se aștepta, desigur, întoarcerea lui Maxim la scaunul său. Că în țară n-a mai fost niciun ierarh între anii 1508-1512, rezultă și din faptul că niciuna din cele trei cărți tipărite de Ieromonahul Macarie – Liturghierul (1508), Octoihul (1510) și Tetraevanghliarul (1512) – nu pomenesc vreun nume de mitropolit, așa cum era obiceiul.

CAPITOLUL III:

RELAȚIA DINTRE BISERICĂ ȘI STAT

III. RELAȚIA STAT – BISERICĂ ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE SECOLELE XIV-XV

3.1. Relația Stat – Biserică. Generalități

Problema raportului dintre Stat și Biserică este perceptibilă pentru prima oară în Imperiul Bizantin, odată cu convertirea lui Constantin cel Mare la creștinism. Astfel, pentru creștini totul se va schimba în momentul în care Constantin cel Mare și succesorii săi creștini aveau să aleagă „religia lui Hristos”, iar Crucea a devenit însemnul imperiului. Acest lucru s-a realizat în două etape. Mai întâi este vorba despre anul 313, prin Edictul de la Milan (proclamat de fapt la Nicomidia, capitala părții orientale a imperiului), când creștinismul este autorizat în mod oficial în tot imperiul. Din acest moment, creștinismul a beneficiat de privilegii din partea statului.

Apoi, în anii 391-392, Teodosie I a publicat două decrete prin care era interzisă venerarea oricăror altor credințe în afară de cea creștină. Prin acele măsuri statul devenea creștin. Cu toate acestea, exista o toleranță religioasă, permițându-se, în forme discrete, tacite și practicarea unor credințe în culte antice, păgâne.

Această situație nu a durat mult. Basileul Iustinian (527-565), pentru a se întări, a luat măsuri drastice pentru impunerea absolută a religiei creștine, eliminându-se total credința în cultele păgâne.

Atitudinea lui Iustinian, în această privință, a căpătat un nume neconcludent, cel de „simfonie”. Dorința de a realiza o colaborare între tron și altar este exprimată limpede în Novela a VI-a: „Sacerdoțiul și Imperiul (Sacerdotium et Imperium) sunt două daruri prețioase pe care Dumnezeu le-a lăsat oamenilor din dragostea Sa nemărginită. Sacerdoțiul privește lucrurile divine; Imperiul conduce lucrurile muritoare și le guvernează; și unul, și celălalt provin din același principiu, dirijând cursul vieții umane.” Astfel imperiul se însărcina cu menținerea dogmei credinței și a demnității cultului.

Altarul și slujitorii lui în deplină armonie cu basileii, îndreptau întreaga societate spre divinitate. Esența acestei doctrine era salutară pentru moment, dar ierarhii susțineau și propovăduiau teza că în lume există o dualitate divinitate-om. Statul era o creație a oamenilor, limitat în timp și în spațiu, deci se găsea în stare de inferioritate față de divinitate. Dreptul statului păgân de a-l supune pe om a fost negat de creștini, care au suportat consecințele. În consecință, se poate susține că idealul creștin, relevat în special la Universitatea din Paris în secolul al XIII-lea, era acela de a face deosebirea între cele două entități – statul și biserica. Puterea temporală este recunoscută a fi creștină doar când îi lipsește pretenția de a-i determina existența sub toate aspectele omului. Imperiul necreștin putea fi un stat absolut în raport cu cultul zeilor. Basileul Iustinian a înțeles această situație. Prin doctrina lui el a încercat să îmbine puterea teocratică și pe cea laică, neacordând drepturi absolute clericilor și dogmei. „Binele Bisericii constituie forța Imperiului”, expresie care conține esența acestei teorii a lui Iustinian. Basileul acceptă deosebirea dintre puterea temporală și cea spirituală, ultima fiind considerată, însă, depozitară a adevărului absolut. Înțelegând că trebuie să acorde slujitorilor imperiului și clericilor atribuții deosebite, basileul a cerut ca ei să colaboreze în vederea binelui imperiului. Iustinian și-a dovedit apropierea deosebită față de monahi din dorința de a-i folosi în slujba imperiului. Aceasta este arătată de cuvintele lăsate de el: „Dacă acești sfinți îl roagă pe Dumnezeu pentru prosperitatea Imperiului, cu mâini pure și suflete ferite de păcate, înseamnă că armatele noastre vor fi victorioase, iar orașele bine administrate.”

Esența acestei simfonii între biserică și Stat era alcătuită din conlucrare, sprijin și responsabilitate reciproce, fără amestecul unei părți în sfera exclusivă de competențe a celeilalte. Episcopul se supunea puterii de stat ca slujitor al acesteia, dar aceasta în virtutea unui concordat încheiat între monarh și pontif. Drept corolar, monarhul se supunea episcopului ca parte a Bisericii, care-și caută în ea mântuirea, iar nu pentru că puterea ei derivă din puterea episcopului.

Totuși, în Bizanț această simfonie n-a existat într-o formă absolut pură. În practică, era adeseori eludată și modificată, în funcție de situațiile politice de moment. Biserica a fost de multe ori supusă pretențiilor cezaro-papiste din partea puterii de stat, în principal pretenției șefului statului, împăratul, de a avea un cuvânt hotărâtor în soluționarea treburilor bisericești. Această tendință cezaro-papistă s-a manifestat mai direct și mai primejdios pentru Biserică în politica împăraților eretici, îndeosebi în epoca iconoclasmului.

Continuatori ai împăraților bizantini, domnii români care stăpânesc din mila lui Dumnezeu, au manifestat o grijă deosebită față de Biserica Ortodoxă, ducând mai departe, în practică, simfonia bizantină dintre Biserică și Stat, așa cum vom vedea mai departe.

3.2. Relația Stat-Biserică – considerații teologice

Biserica și statul sunt două instituții distincte, având fiecare un scop specific: Biserica are o misiune veșnică, de ghidare spirituală. Ea utilizează mijloacele spirituale pe care teoretic i le-a încredințat Iisus Hristos. Statul, în schimb, are misiunea de a oferi supușilor lui siguranța vieții, protecție și accesul la bunăstarea materială și spirituală. Mijloacele statului sunt corespunzătoare acestei misiuni, oferite de evoluția societății umane. Dar, cu toată deosebirea esențială a scopului urmărit de cele două instituții, întrucât își desfășoară activitatea pe același teritoriu și îndrumă pe oameni, care sunt în același timp membrii atât ai unei instituții cât și ai celeilalte, în mod inerent, între Stat și Biserică apar frecvente și necesare raporturi.

Deși nu a formulat o doctrină a ei despre Stat și nici despre relația Biserică-Stat, Biserica Ortodoxă se conduce după principiile generale ce decurg din Evanghelie, din scrierile Sfinților Apostoli, precum și după principiile care reies din situarea și lucrarea ei în timp și în spațiul geografic și politic respectiv.

Biserica, deși organizată ca societate, nu intenționează să ia chipul unei stat și nici nu are scopul de a înlocui statele sau de a le uzurpa rolul, întrucât țelul ei deplin este cel spiritual.

Biserica nu se opune, deci, statului, nici nu concurează cu acesta, ci ea servește doar pentru îndrumarea spirituală a credincioșilor. Spre deosebire de biserica ortodoxă, care nu a încercat să se suprapună funcțiilor statului, biserica catolică, în numeroase cazuri, a încercat să preia atribuțiile și funcțiile unor conducători politici.

Creștinii sunt datori să respecte statul, organizarea și regulile lui în mod conștient, iar nu de frică; ei nu trebuie să se opună statului, nici să încerce să supună statul bisericii. Singurul lucru pe care Biserica, de pe acestă poziție a ei față de stat, îl reclamă, din partea statului, este libertatea de credință.

Biserica Ortodoxă românească și-a împletit de la început acțiunile, existența și aspirațiile cu cele ale poporului român. Era firesc, deoarece se născuse și se devoltase simultan și interdependent de acesta.

3.3. Ideologia medievală: lângă Domn era necesar să fie un ierarh de rang superior

În concepția și practica evului mediu, vreme în care gândirea politică a domnilor era una eshatologică, în imediată relație cu Dumnezeu, când cele bisericești sunt strâns amestecate cu cele laice, când domnul însuși stăpânește din mila lui Dumnezeu și nu este domn deplin decât după ce s-a săvârșit în biserică slujba ungerii cu mir (moment care era considerat drept începutul domniei), orice organizație de stat implică și o organizație religioasă, orice ierarhie politică superioară este dublată de o ierarhie similară bisericească.

De exemplu, în Serbia, unde, după ce marele jupan Ștefan a devenit rege (1217), a urmat, la numai doi ani, recunoașterea fratelui său Sava ca arhiepiscop, iar, când Ștefan Dușan a luat titlul de țar, atunci și arhiepiscopul sârb a devenit patriarh al sârbilor și grecilor. Așa s-au petrecut lucrurile și în Bulgaria, unde, de asemenea, paralel cu recunoașterea, în 1204, a lui Ioniță ca rege al bulgarilor și al vlahilor, a avut loc și aceea a capului Bisericii ca primat. Așa s-a întâmplat și la noi. Când urmașul voievodului Seneslau, cel amintit în diploma Ioaniților, a devenit mare voievod și și-a întins autoritatea asupra tuturor celorlalte formațiuni, ocupând și posesiunile coroanei ungare de dincoace de Carpați, vlădica de lângă el s-a înălțat, la rându-i, cu o treaptă și a ajuns căpetenia bisericească a țării, noi zicem: mitropolit. E adevărat, n-avem documente care s-o ateste, dar trebuie să ținem seamă de faptul că n-avem documente, în general, pentru întreaga viață bisericească de la noi, în acest răstimp, după cum n-avem documente pentru însuși actul întemeierii Țării Românești. Dar logica politică a vremii impune această concluzie. Se poate oare închipui curtea de la Argeș sau cea de la Câmpulung, atât înainte, dar mai ales după biruința din 1330, fără un înalt ierarh? Puteau să rămână primii doi domni ai țării, Basarab întemeietorul și fiul său Nicolae Alexandru, timp de circa o jumătate de secol (c. 1310-1359), fără un cârmuitor al Bisericii? Am fi fost un unicum al vremii, o excepție nu numai în rândul statelor ortodoxe din sud-estul european, dar, în general, al statelor din întreaga Europă.

3.4. Circumscrierea temei la Țara Românească

În lumina celor de mai sus, este inadmisibil ca marele Basarab, ctitorul locașurilor Sfinte din Câmpulung și Curtea de Argeș, să nu fi avut pe lângă sine, la curtea domnească și o față bisericească mai înaltă, vreun arhiereu sau vreun episcop.

Domnii obișnuiau să cheme, spre a fi secondați spiritual, ei și neamul lor, oameni cunoscuți pentru viața lor duhovnicească plină de sfințenie. Este cazul chemării, Sfântului Nicodim, ziditorul Tismanei. Sau dacă nu a fost chemat, a venit poate din pricina vreunei legături cu sângele românesc, fiind bine primit în Țara Românească, chiar în timpul lui Iachint și al domnului Vladislav (1364-1377). Așișderea s-a întâmplat și cu Sfântul Nifon, fost patriarh al Constantinopolului, în două rânduri, adus de Radu cel Mare spre a reorganiza mitropolia din țara sa. Astfel, urmărind „bunul obicei” al domnilor ulteriori, putem deduce că și-n cazul lui Iachint de Vicina ar fi putut exista același raționament care făcea și pe domnii de după Nicolae Alexandru să aducă în țară oameni cunoscuți. Și prin ce se putea face un călugăr cunoscut, dacă nu prin sfințenia vieții sale.

După modelul împăraților bizantini, domnitorii români au ocrotit și au susținut prin ajutoare în bani și danii funciare Biserica, iar dacă n-au făcut danii personale mai multe, în schimb, au avut solicitudine pentru mitropolie, dându-i anumite privilegii ce constau mai ales în anumite scutiri de taxe.

Putem spune, deci, fără nicio îndoială, că în secolele XIV-XV, în Țara Românească, relația dintre Stat și Biserică s-a manifestat printr-o strânsă colaborare, situație pe care o vom discuta în cele ce urmează. Ierarhii au fost cei dintâi sfetnici ai Domnului și, uneori, poate chiar locțiitori de domni. Domnii erau pătrunși de o credință adevărată, practicau credința, aveau în suflet dorința de a zidi locașuri sfinte spre a fi pomeniți slujitorii Bisericii.

Nu în cele din urmă, slujitorii Bisericii au participat la mișcările și luptele cu caracter național, în acest caz preoțimea dovedindu-se un factor mobilizator al populației în lupta cu popoarele cotropitoare.

Numărul bisericilor și mănăstirilor ctitorite în perioada cuprinsă între domnia lui Basarab I Întemeietorul (1310-1352) și cea a lui Vlad al V-lea cel Tânăr – sau Vlăduț – (1510-1512) a fost mereu în creștere. Fiecare domn a căutat să își eternizeze numele prin ctitoria unui locaș de închinare, care să slujească apoi drept gropniță pentru sine și pentru familia sa. Exemplul lor a fost urmat și de majoritatea dregătorilor și boierilor. Toți își înzestrau ctitoriile cu numeroase moșii și alte bunuri.

Este adevărat, în perioada ce ne preocupă, în Țara Românească, relația Stat-Biserică a variat de la un domnitor la altul și de la o epocă la alta, astfel încât existau diferențe între modul de abordare și de tratare a Bisericii, mai curând a reprezentanților ei. Domnitorul Mircea cel Mare de pildă, a înmulțit averile mănăstirilor, în comparație cu domnitorul Mihnea cel Rău (1508-1509), care i-a prigonit pe slujitorii bisericii. În ciuda acestor variații, legătura indisolubilă dintre credință și neam, precum și bunele relații dintre Stat și Biserică, dintre domni și ierarhi, au permis Bisericii Ortodoxe să fie prezentă la marile momente din istoria noastră națională. Neamul românesc a apărut în istorie ca neam creștin și acest fapt explică motivul pentru care Biserica a îndeplinit un rol atât de important în existența lui de două ori milenară. Mai întâi, Biserica a contribuit în mod decisiv la păstrarea unității de limbă și de credință a neamului. Cu toate că românii au fost împărțiți în țări și principate diferite, care uneori s-au războit între ele, totuși unitatea spirituală și lingvistică a neamului a fost păstrată, în special, prin Biserică. Unitatea credinței a stat la baza unității statale, care s-a realizat treptat, de-a lungul istoriei. Acesta este motivul pentru care întemeierea Țării Românești a fost însoțită de recunoașterea, în anul 1359, a Mitropoliei Țării Românești, rod al colaborării dintre domnitorul Nicolae Alexandru (1352-1364) și Sfântul Ierarh Iachint (1359-1372), deci dintre Stat și Biserică.

3.5. Întemeierea statului feudal Țara Românească și recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei – realitate concretă a relației Stat-Biserică

Recunoașterea independenței Țării Românești și nașterea domniei ca instituție politică este legată de recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei ca instituție eclesiastică canonică de către Patriarhia din Constantinopol. Sigur, în urma victoriei de la „Posada” (9-12 noiembrie 1330), Basarab I și-a afirmat independența, demonstrând că suzeranitatea angevină era o ficțiune. Victoria sa ar fi fost nesemnificativă fără o recunoaștere externă, cu atât mai mult cu cât Roma nu se arăta prea interesată să-și strice relațiile cu Regatul Maghiar prin recunoașterea existenței lui Basarab, cel ce fusese numit, în mod nedrept, „infidelius notorius” al regelui Carol Robert de Anjou. Demersurile lui Nicolae Alexandru către Patriarhia ecumenică în vederea recunoașterii oficiale a Mitropoliei Ungrovlahiei denotă și o semnificație politică. Aceasta a constat în recunoașterea independenței de către o putere universală, Imperiul Bizantin, care înscria astfel noul stat în aria sa de influență și de jurisdicție a unui moștenitor al puterii imperiale a Romei.

De aceea este clar de ce, în problema recunoașterii Mitropoliei Ungrovlahiei, voievodul Țării Românești, Nicolae Alexandru, nu s-a adresat uneia dintre cele două patriarhii sud-dunărene, cea de Târnovo, înființată în anul 1235 cu aprobarea Patriarhiei de Constantinopol, sau cea de Ipek (Peci – patriarhia sârbă), care ia ființă în 1346, fără, însă, aprobarea Constantinopolului, ci s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol. Aceasta deoarece, mai întâi de toate, legitimitatea canonică de care avea nevoie biserica din Țara Românească o putea da numai Patriarhia Ecumenică, dar, în același timp, nu trebuie uitat că Bizanțul reprezenta o importantă putere politică teoretică, iar recunoașterea oficială a mitropoliei aducea după sine și consolidarea și reafirmarea independenței Țării Românești, dat fiind faptul că orice creare de mitropolie nouă, însemna și o consacrare politică a statului în care se înființa, mai ales că recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei s-a făcut cu „încuviințarea preaputernicului… împărat”, care astfel recunoaște și independența Țării Românești obținută prin victoria din 1330, necerând o vasalitate efectivă, așa cum făceau regii maghiari.

3.6. Domnul și experiența personală a trăirii vieții Bisericii

Credința domnului în biserica creștină de confesiune ortodoxă a fost condiția primordială pentru ocuparea tronului în Țările Române încă de la începuturile definirii acestei instituții care a preferat să-și elaboreze caracterisiticile – sigur că în termenii respectării sugestiilor unui model, cel bizantin – și nu să imite. Apartenența domnului la confesiunea ortodoxă era, concomitent, un termen de referință și un criteriu de evaluare.

Biserica și acțiunile ei, statornicite de o practică străveche de-a lungul orelor zilei și ale nopții, măsura – într-un chip particular – timpul vieții de la curte și ritma activitățile care o compuneau. Timpul liturgic, guvernat de clerici, se bucura de multă considerație în interiorul curții domnești, atât în spațiul ei public, cât și în zona unde era adăpostită viața privată. În acest sens stă relatarea din anul 1654 a Arhidiaconului sirian Paul din Alep, care descrie programul unei zile de la curtea domnească, ce includea, în mod obligatoriu, participarea la slujbele bisericii. Sigur că această rânduială nu apăruse peste noapte, ci devenise o tradiție, cu siguranță încă din perioada primilor Basarabi. Voievodul avea obligația să fie exemplu pentru supușii săi și deci era primul care să se supună acestei rânduieli: În fiecare dimineață, în toate zilele anului, se duc la biserica curții ca să fie de față la utrenie. Se urcă apoi la domn și deschid divanul de judecată. Apoi coboară [în biserică] pentru a asculta liturghia și asta până cam către amiază; ei ies apoi în prezența domnului ca să se ducă să prânzească. Astfel își întrebuințează ei timpul în toate zilele anului. De aici și temeiul existenței paracliselor domnești, care serveau ca locașuri de cult unde domnii își împlineau pravila zilnică de rugăciune.

Evlavia domnului era afirmată și prin alte acte publice.

Între acestea un loc de seamă îl dețineau ctitorirea, înzestrarea, întreținerea și ajutorarea locașuri de cult. Astfel, numeroasele ctitorii și danii reprezintă unele dintre cele mai vizibile acte ale domnilor țărilor române și pot fi interpretate și ca dovadă a evlaviei lor. Sigur că actul de ctitorire are și o însemnătate politică, însă acesta este o dovadă incontestabilă a credinței domnitorului, de aceea mulți au „măsurat” evlavia unui domn după numărul mai mare sau mai mic al bisericilor și mănăstirilor ctitorite.

Un alt aspect al demonstării evidente a credinței domnului a constat în închinarea lui publică în fața icoanelor și a moaștelor, foarte importante în cultul Bisericii Ortodoxe. Spațiile oficiale ale curții domnești și cele personale destinate domnului nu se puteau lipsi de prezența icoanelor sfinte. Totodată, nu trebuie să uităm faptul că sub Mircea cel Mare, la scurt timp după căderea Vidinului (1396) la Curtea de Argeș sunt aduse moaștele sfintei Filofteea, iar la Mănăstirea Bistrița în 1497, cu multă cheltuială, frații Craiovești aduc din Serbia moaștele Sf. Grigorie Decapolitul.. A nu se uita nici exemplul lui Neagoe Basarab și aducerea în țară a moaștelor Sf. Nifon al II-lea, fost patriarh ecumenic, în fața cărora s-a închinat.

Cu siguranță voievozii vor fi găsit în oamenii Bisericii, sfetnici de taină, dohovnici, înaintea cărora domnii se mărturiseau de păcate sau căutau adesea soluții pentru problemele lor (nu doar de ordin moral). Nu cunoaștem aproape deloc pe acești sfătuitori. Și poate lucrurile chiar așa se cuvine să stea, duhovnicul – cel căruia i se destăinuia un om cu răspunderile voievodului țării – trebuia să rămână într-o poziție discretă. Putem însă bănui că în această ipostază apărea mitropolitul țării sau călugări reputați, cum ar fi cazul lui Nicodim de la Tismana.

3.7. Problema presupușilor Domni catolici

Propaganda catolică, interesele de stat, o serie întreagă de realități puneau pe domnii români în dilema Orient-Occident, Ortodoxie-Catolicism. Ei au ales Ortodoxia, Răsăritul, Bizanțul și au ridicat armele chiar împotriva occidentului și catolicismului la Posada (1330)

Statul românesc, ce se organizează treptat până în secolele XIII-XIV, avea de câștigat și mai puțin de temut și de pierdut prin apropierea de Bizanț. Recunoașterea politică nu putea veni decât prin împărat și prin biserica lui, haină politică și ideologică, menită să îmbrace realități de dezvoltare economică, de forță și de cultură. O astfel de recunoaștere era, totodată, un punct de sprijin și o opțiune de rezistență împotriva inevitabilelor tentații de expansiune și de catolicizare din vest și din nord, care s-au și manifestat și, în mod trecător, s-au și realizat.

Ortodoxia devine, astfel, de la început, ca și pentru sârbi, un mijloc de a căpăta o individualitate politică proprie în fața occident reprezentat de regii Angevini ai Ungariei și de cei Jagelloni ai Poloniei. Statul muntean se va întemeia deci printr-o aderare la Răsărit, la Ortodoxie și printr-o reacție împotriva Apusului și Catolicismului.

Basarab I, la „Posada”, afirmă cu armele această orientare. Fiul său a obținut în 1359 recunoașterea mitropoliei ortodoxe a Ungrovlahiei. Orientarea către biserica răsăritului a fost astfel consfințită prin ceea ce însemna în lumea medievală elementul hotărâtor mai important decât sabia: organizarea religioasă care o consfințea pe cea statală.

3.7.1. Basarab I (1310-1352)

Într-o scriere recentă, istoricul Neagu Djuvara afirmă că Thocomerius și Basarab I Întemeietorul ar fi fost de origină cumană și credincioși Bisericii Romano-Catolice. Teza domnului Neagu Djuvara este demontată de istoricul Radu Ștefan Vergatii care aduce argumente istorice solide susținute de documente și descoperiri arheologice.

Simplul fapt că în toate actele referitoare la campania lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, din toamna anului 1330, împotriva lui Basarab, numelui domnului român îi sunt alăturați termenii de infidelus, olahus și scismaticus, ne demonstrează că Basarab I era ortodox, situație recunoscută și de misionarii pontificali. Fără îndoială, Basarab I a avut, lângă sine un ierarh, tot schismatic, adică ortodox, care slujea într-un locaș de cult ortodox din apropierea curții domnești. De altfel, așa cum am arătat mai sus, după concepția timpului lângă Domn era necesar să fie un ierarh de rang superior, ceea ce întărește cele afirmate.

Planul bisericilor domnești de la Curtea de Argeș arată că acestea erau destinate unor slujbe de rang aulic (a se vedea în Anexe). Trebuie remarcat, în plus, că în scrisoarea Patriarhului Calist către Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, Patriarhul îndeamnă pe domn „să păstrezi nestrămutat învățăturile mărturisite și moștenite de la părinți”.

3.7.2. Nicolae Alexandru (1352-1364)

Căsătoria lui Nicoale Alexandru cu Doamna Clara s-a făcut din rațiuni politice. Practic, ea a încheiat conflictul dintre Basarab I Întemeietorul și regalitatea maghiară, reprezentată atunci de fiul lui Charles Robert, de regele Ludovic I cel Mare (1340-1382). Doamna Clara a încercat să încurajeze prozelitismul catolic, susținându-i pe credincioșii de această confesiune din Câmpulung, care frecventau Biserica Sf. Iacob. Totodată, ea a ridicat o capelă, cunoscută sub numele de Cloașter, cu hramul Sf. Elisabeta. Ambele aveau mici dimensiuni, putând cuprinde cel mult 100-150 credincioși fiecare. Soțul doamnei Clara și-a stabilit reședința la Curtea de Argeș, unde numărul catolicilor era neînsemnat în raport cu cel al ortodocșilor. Nici Biserica Ortodoxă, nici marea boierime nu ar fi acceptat ca doamna Clara să se amestece în treburile statului. Dacă voievodul ar fi îmbrățișat confesiunea soției sale, ar fi însemnat o legătură mai strânsă a noastră cu statul catolic maghiar, lucru infirmat de stricarea raporturilor cu Ludovic al Ungariei.

Preluarea numelui de Nicolae și alăturarea lui celui de Alexandru nu constituie, așa cum susține Daniel Barbu, o dovadă a abjurării catolicismului și îmbrățișării ortodoxismului, așa cum ne demonstrează Pavel Chihaia. Preluarea unui nou nume sau schimbarea unui nume era o practică obișnuită la domnii Țării Românești: Mircea cel Mare s-a numit inițial Dumitru; Vlad Călugărul, înainte de ocuparea tronului a avut și el numele de Dumitru; Radu Paisie, până la întronare, a purtat numele de Petru; Mircea Ciobanul a fost numit și el Dumitru până în clipa preluării jilțului domnesc etc. Toți au recurs la această schimbare de nume fără a-și abjura credința.

Aducerea la Curtea de Argeș a Mitropolitului Iachint de la Vicina, în anul 1359, precum și demersurile făcute pentru recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia Constantinopolului au pus stavilă grea propagandei catolice, aceasta demonstrând, încă o dată, atașamentul lui Nicolae Alexandru față de Biserica Răsăriteană, lucru recunoscut și de Patriarhul Calist I în scrisoarea sa către voievodul român din mai 1359, unde se menționează că Nicolae Alexandru a dovedit multă dragoste și supunere și ascultare către Biserica lui Dumnezeu și se străduiește să se afle fiu legitim al Sfintei Biserici a lui Hristos.

3.7.3. Vlaicu Vodă (1364-1377)

Următorul domn al Țării Românești, fiul lui Nicolae Alexandru, Vlaicu vodă, a arătat o atitudine binevoitoare față de romano-catolici prin faptul că a îngăduit în anul 1369 episcopului Dimitrie al Episcopiei Catolice a Ardealului să trimită la Argeș un episcop sufragan, îngăduință rămasă însă fără urmări practice.

Papalitatea voia să-l convertească contând mai ales pe ajutorul mamei vitrege a domnului – văduva lui Nicolae Alexandru, doamna Clara.

În condițiile în care, în 1369, împăratul Ioan V Paleologul trecuse – el, ca persoană, împreună cu familia sa la catolicism, acțiunea nu ar fi părut ciudată. Ar fi fost un succes al amplului misionarism catolic. De data aceasta, însă, a fost un insucces al misionarilor catolici, căci domnul Țării Românești era strâns legat de confesiunea sa ortodoxă. Această legătură îi era impusă de ocuparea tronului, de credința poporului său, precum și de legăturile strânse cu Patriarhia ecumenică și cu Muntele Athos. .

Ca măsură de apărare din partea Ortodoxiei față de propaganda catolică în Țara Românească, sub Vlaicu Vodă, în luna august a anului 1370, a luat ființă o a doua mitropolie a Țării Românești, cu reședința la Severin, prin hirotonirea ca mitropolit a dicherofilaxului Daniil Critopol, care a păstorit între anii 1370-1381. În afară de semnificația ei religioasă, adică împlinirea necesităților religioase ale credincioșilor români din această parte a țării, înființarea Mitropoliei Severinului a însemnat, în același timp, și o măsură de apărare a întregii ortodoxii față de insistenta propagandă catolică în sud-estul Europei și, mai ales, în Țările Române.

3.7.4. Mircea cel Mare (1386-1418)

În ciuda căsătoriei lui cu o doamnă unguroaică, cu siguranță de confesiune catolică, mama fiului său, Mihail (și el domn al Țării Românești între 1418-1420), multe sunt motivele care ne încredințează pe deplin de neapartenența lui Mircea la catolicism ci de deplinul atașament față de Biserica Ortodoxă, motive dintre care se cuvine să amintim:

Mircea a arătat o grijă deosebită față de românii ortodocși din teritoriile tansalpine, care erau supuși, din punct de vedere politic, Ungariei. Domnul român și Patriarhia din Constantinopol făcând înțelegeri cu regele Ungariei ca mitropolitul Țării Românești să poată purta grijă de îndrumarea spirituală a acestora.

Mircea a întins hotarele țării până acolo unde era dreptul nostru și le-a lăsat întregi fiului său, după cum au demonstrat, după mai bine de un secol de eroare, Radu Ștefan Vergatti, Nagy Pienaru și Ioan Aurel Pop, apărându-le de expansiunea amenințătoare a islamului.

Când turcii ajung la Dunăre, după victoriile obținute în luptele de la Cirmen (1369, 1371) și de la Pločnic (1386), vroind să forțeze linia Dunării, un adevărat hotar între lumea creștină și lumea islamică, Mircea cel Mare și-a dat seama de importanța pe care o are granița pe marele fluviu, construind cetatea Giurgiului. În același scop s-a folosit de Turnu și de cetățile dobrogene Enisala, Hârșova și Silistra. În acest fel a menținut Dunărea ca hotar al lumii creștine și a reușit să asigure liniștea occidentul creștin, amenințat de expansiunea islamului.

Din punct de vedere al cultului, în timpul lui Mircea, are loc un eveniment de însemnătate deosebită: aducerea moaștelor Sfintei Filofteia la Curtea de Argeș.

Ctitor al măreței Mănăstiri a Coziei, dar și al altor edificii și lăcașuri de cult ortodoxe, atât în țară cât și peste hotare, Mircea cel Mare a sprijinit pe Sf. Nicodim de la Tismana, a ajutat și înzestrat numeroasele mănăstiri ce existau pe teritoriul țării: Tismana, Vodița, Cotmeana, posibil și Snagov, Strugalea (probabil situată undeva lângă Giurgiu), Govora, Iezerul din Vâlcea, Vișina din Gorj, Coșuștea din Mehedinți, Bolintinul și Glavaciocul din Vlașca, Dealu din Târgoviște, dar și mănăstiri din Sf. Munte Athos – Mănăstirea Cutlumuș.

Toate acestea arată o înflorire a vieții religioase din Țara Românească, Biserica Ortodoxă căpătând, în timpul lui Mircea, mai mult prestigiu pe plan pan-ortodox și mai multă autoritate pe plan intern.

3.7.5. Vlad Dracul (1436 – 1442; 1443-1447)

Unul dintre fiii naturali ai lui Mircea cel Mare, Vlad Dracul a domnit din decembrie 1436 până în 1442 și din 1443-1447. Încă din 1430, el aștepta în Transilvania prilejul nimerit ca să ocupe, cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg, tronul părintesc. La 8 februarie 1431, îl găsim la Nürnberg, pe lângă protectorul său. El se intitulează chiar, într-un document latinesc dat în această zi, Io Vlad, cu mila lui Dumnezeu, domn al Valahiei Transalpine și duce al Amlașului și Făgărașului. Sigismund recunoscuse această calitate și îi dăduse și însemnele, într-un grad înalt, ale ordinului Dragonului.

Se pare că apartenența sa la Ordinul Dragonului, societate militaro-religioasă, catolică, ale cărei baze fuseseră puse, în 1387, de Sigismund de Luxemburg, ar fi determinat pe unii să creadă că Vlad Dracul ar fi fost de confesiune catolică. Acest lucru poate fi cu ușurință infirmat de faptul că Vlad Dracul a „prețuit” atât de mult apartenența la acest ordin încât datorită participării din anul 1432 la incendierea Cetăților Severinului și Caransebeșului, Vlad își pierde calitatea de membru în 1437.

În favoarea apartenenței lui Vlad Dracul la ortodoxie poate pleda și faptul că a fost căsătorit cu o ortodoxă. Era vorba de sora lui Iliaș Vodă al Moldovei, fiica lui Alexandru cel Bun, care, după moartea lui Vlad, intră în monahism sub numele de Eupraxia, ceea ce ne arată profundul atașament față de ortodoxie al acesteia. Totodată, Vlad Dracul își demonstrează atașamentul față de biserica ortodoxă prin ctitorii, înzestrări și danii.

Cel mai important exemplu este ridicarea mitropoliei din Curtea de Argeș pe locul unde ulterior Neagoe Basarab va înălța ctitoria sa.

La fel, este de menționat Govora, ctitorită cu multă probabilitate de Vlad Dracul și sigur înzestrată de el, de la care se cunosc cele mai vechi donații făcute acestei mănăstiri.

3.7.6. Vlad Țepeș (1448; 1456-1462; 1476)

Vlad Țepeș a avut trei domnii, prima în toamna lui 1448, apoi în perioada 1456-1462, precum și în noiembrie-decembrie 1476. În această perioadă de circa trei decenii el a fost ostatic la turci (1442-1448) în calitate de fiu al lui Vlad Dracul, domnul Țării Românești. A fost și pribeag în Moldova și în Transilvania (1448-1456, 1474-1476) dar și captiv la Buda și Vișegrad (1462-1474). Politica internă a lui Vlad Țepeș a fost caracterizată, în principal, de ideea întăririi autorității centrale, adică a domnului.

Ca și în cazul tatălui său, Vlad Dracul, este greu de crezut că Vlad Țepeș ar fi putut fi de confesiune catolică, lucru ce ar fi făcut pe supușii săi, de confesiune ortodoxă, să îi conteste autoritatea de domn.

Este cunoscută îndârjirea cu care Vlad Țepeș a căutat să întărească independența țării sale prin apărarea hotarelor ei amenințate de expansiunea otomanilor și, prin aceasta, și apărarea Bisericii din această țară, cea ortodoxă, de expansiunea amenințătoare a islamului.

Ctitor al mănăstirilor Snagov, Comana și Târgșor, ajutător al mănăstirilor din Muntele Athos, Vlad Țepeș, ca toți voievozii români, a fost, asemenea poporului pe care l-a condus, creștin de confesiune ortodoxă. Mai mult decât atât, el a fost cel care a oprit acțiunea de misionarism a călugărilor catolici în Țara Românească. Dovadă în acest sens este legenda care relatează cum a ordonat tragerea în țeapă a doi asemenea călugări misionari catolici.

CAPITOLUL IV:

ȚARA ROMÂNEASCĂ

ÎN SUD-ESTUL EUROPEI

IV. ȚARA ROMÂNEASCĂ ÎN SUD-ESTUL EUROPEI

4.1. Țara Românească – important centru economic și comercial în sud-estul Europei

Teritoriile locuite de români au continuat să fie parte a relațiilor comerciale europene, chiar și în perioada marilor migrații, precum și după încetarea acestora, așa cum rezultă din dovezile arheologice și numismatice. O dată cu ultimile decenii ale secolului al XIII-lea apar și izvoare scrise, când genovezii își desfășoară, cu regularitate, negoțul la Dunărea de jos.

„Constituirea statului feudal Țara Românească dă acestei participări o altă amplitudine. Se exportau vite, pește, piei, ceară, miere, branză, seu, vin, grâne, sare, blănuri de animale sălbatice. Se importau postavuri – din varietățile cunoscute ale Flandrei, Renaniei, Cehiei și din Transilvania – mătăsuri, pânzeturi, bumbac, camelot, piei fine, fier și oțel, felurite obiecte de metal și oțel, articole vestimentare de lux, argintărie, etc., toate destinate unor anume categorii de consumatori. La acestea se adaugau mirodeniile, acestea fiind, ca și alte mărfuri orientale, tranzitate spre Transilvania și Ungaria”.

Este, așadar, lesne de înțeles că, după întemeierea statului feudal centralizat independent, comerțul și tranzitul de mărfuri și persoane s-au efectuat în condiții de siguranță îmbunătățită. Erau acum garantate de puterea politică și militară a noului stat, sprijinite de resursele sale materiale sporite. Domnii români aveau în cel mai înalt grad interesul să asigure buna desfășurare a activității comerciale, scop în care au acordat numeroase privilegii și drepturi negustorilor străini.

Țara Românească trebuia să-și pună în valoare poziția de capăt al „drumului transcontinental vest-est, ce pornea din Flandra — zona marilor centre textile — spre Colonia pe Rin, apoi la Frankfurt pe Main și de aici în Boemia, la Praga. De aici, drumul ducea spre Viena și Buda și mai departe în Transilvania (la Oradea, Cluj, Bistrița, Sibiu, Brașov), de unde prin trecătorile Carpaților meridionali și răsăriteni ajungea la porturile dunărene și la Marea Neagră”. „Astfel, partenerii comerciali ai Țării Românești au fost, în secolele XIV-XV, Transilvania (îndeosebi prin centrele Brașov și Sibiu), Polonia (prin Liov), genovezii și prin ei Bizanțul, iar ulterior, Imperiul Otoman”.

Circulația banilor reprezintă un criteriu important de evaluare a producției de mărfuri și a comerțului. Descoperirile arheologice demonstrează că începând cu secolele IX-X, pe teritoriul Țării Românești, monedele slujeau ca etalon de valoare și mijloc de schimb. Evoluția sud-estului și a restului continentului european este strâns legată de rolul din ce în ce mai important al banilor. În secolele XII-XIII ei ajung indinspensabil vieții econmice și sociale. Țara Românească nu face excepție. Capacitatea vistieriei lui Basarab I, deci a statului abia format, trebuie să fi provenit din negoț, din perceperea taxelor vamale, din încasarea unor dări în bani.

Bogăția determinantă pentru consolidarea vieții economice, sociale, politice și spirituale a dus, așa cum era firesc, la emisiunea unor monede proprii. Continuitatea emisiunii monetare demonstrează perenitatea statului, valoarea și tipul de monedă se mențin, în general, cuprinzând două tipuri: ducații (în sistemul dinarilor) și banii mărunți. Banii de valoare redusă arată că, în Țara Românească, schimbul de mărfuri cu ajutorul monezilor devenise, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, o practică curentă, așa încât domnia vedea necesitatea unor emisiuni monetare continue. Ele s-au menținut timp de 100 de ani, de la Vladislav I (1364-1377) și până la Radu al III-lea cel Frumos (1462-1475).

Intensificarea negoțului conduce la apariția și dezvoltarea orașelor. Câmpulungul apare documentar la anul 1300, Curtea de Argeș la 1330, Slatina, Râmnicu Vâlcea, Pitești, Târgoviște, Brăila sunt atestate documentar în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, iar Turnu Severin, Giurgiu, Tîrgșor, Buzău și Orașul de Floci în primele decenii ale secolului al XV-lea.

Orașele se înșiruie, ca etape principale, pe marile drumuri ale țării, ca locuri unde se percep vămile domnești și se vând, se cumpără sau se trec în tranzit felurite mărfuri. Apariția orașelor în documente se datorează reglementării de către domnie a comerțului intern sau extern, asemenea mărturii scrise întărind de obicei o stare de lucruri mai veche.

La unificarea teritorială și politică a Țării Românești, principalele târguri se aflau gata constituite ca centre de producție și de schimb, fiind locuite de meșteșugari specializați pe diferite ramuri și de negustori. Formate treptat, încă din epoca feudalismului timpuriu, în jurul reședințelor fortificate ale căpeteniilor feudale, prin evoluția unor așezări rurale situate la întretăierea drumurilor principale de negoț, ca porturi la Dunăre sau centre miniere (îndeosebi saline), târgurile s-au consolidat o dată cu constituirea Țării Românești și au jucat un rol important în procesul general al circulației mărfurilor, înclusiv în comerțul cu Peninsula Balcanică. Prezența neguțătorilor în aceste centre însemna activitate, deci prilej de venit, atât pentru târgoveți – hangii, ospătari, fierari, cărăuși, negustori localnici ce adunau produsele agricole sau turmele destinate exportului și cumpărau, spre revânzare, articole de import; cât și pentru autoritățile de stat care urmăreau încasarea taxelor. Comerțul extern al Țării Românești cuprindea și o importantă activitate de tranzit, fie a produselor venite pe mare sau din Imperiul Otoman spre Transilvania și Ungaria, fie a celor de aici (inclusiv cele de proveniență central-europeană) spre sudul Dunării. Negoțul s-a desfășurat, deci, atât pe mare, cât și pe drumurile de uscat, unele folosite și în secolele XII-XIII și continuând pe acelea ale antichității. Aceste drumuri duceau la cunoscutele vaduri ale Dunării, unde au funcționat neîntrerupt vămile Țării Românești, cu o organizare proprie, deosebită de aceea a Imperiului Otoman.

Exporturile cuprindeau o mare varietate de produse tradiționale: grâne, cornute mari și mici, cai, pește (unul dintre cele mai mari aticole de export, alături de vite), vin, ceară și sare. Ocnele muntene, ca și cele moldovene, fiind cele dintâi furnizoare de sare ale Peninsulei Balcanice în secolele XIV-XV, continuând până în secolul al XIX-lea.

Prin exporturile și importurile efectuate, prin asigurarea legăturii și controlul circulației mărfurilor spre și din Peninsula Bancanică, Țara Românească, prin mijlocitorii acestor schimburi, a îndeplinit un rol important în funcționarea comerțului sud-est european, lucru care asigură Țării Românești o evoluție economică considerabilă, înscriind, astfel, statul muntean în coordonatele europene.

4.2. Țara Românească – scutul Europei

După expansiunea vertiginoasă în Peninsula Balcanică, turcii au atins, în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, linia Dunării și au intrat în contact direct cu Țările Române. Astfel, s-a deschis îndelungata epocă a confruntării cu Înalta Poartă. Dunărea a constituit pentru Imperiul Otoman principalul front european, unde Țările Române, uneori în alianță cu Polonia și Ungaria, i-au opus rezistență. Țările Române s-au integrat ca un factor important în cruciada târzie și, prin acțiunile lor militare, au intrat în atenția întregii europe.

La sfârșitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman ajunsese pe linia Dunării, după victoriile împotriva bizantinilor, sârbilor și bulgarilor, ale căror state sunt desființate. Țările Române deveneau, la rândul lor, obiect al expansiunii otomane, care își propunea, de fapt, să ajungă, prin Belgrad și Viena, în inima Europei. În aceste condiții, deși în anumite momente Poarta a încercat să transforme Țările Române în pașalâcuri, pentru otomani s-a dovedit, în cele din urmă, mai profitabil din punct de vedere economic, dar și politic și militar, să permită conservarea autonomiei spațiului românesc. Această opțiune a devenit cea mai potrivită pentru otomani și în condițiile rezistenței îndelungate pe care au întâmpinat-o la nord de Dunăre. Obiectivul Țărilor Române era menținerea ființei statale proprii, ca și a identității religioase, scop în care lupta armată s-a conjugat cu tratativele diplomatice, la care s-a recurs atunci când disproporția de mijloace între ele și inamic era evidentă.

De altfel, pe tot parcursul Evului Mediu, tipul de război purtat de Țările Române cu otomanii ar putea fi caracterizat drept "conflict asimetric", întrucât inferioritatea armata îi obligă pe români să ducă un război de uzură, îndelungat, al cărui rezultat final este silirea adversarului să accepte o pace care le este relativ favorabilă.

Este epoca marilor domnitori și comandanți de oști – din care se remarcă Mircea cel Mare și Vlad Țepeș care vor apăra cu bărbăție, cu iscusință și cu energie militară și diplomatică remarcabilă, timp de un secol și jumătate, Țările Române împotriva valului otoman amenințător. Ideea că lupta lor slujește cauza Creștinătății, adică a comunității europene, apare în gândirea domnilor români, ținând seama de izvoarele ajunse până la noi, îndată după domnia lui Mircea cel Mare și se va menține până la sfârșitul secolului al XVI-lea și chiar după aceea. Însemnătatea luptei românilor pentru apărarea valorilor civilizației europene, ascunsă sub noțiunea caracteristică vremii de „Creștinătate”, este deci o constantă a conștiinței politice românești în Evul Mediu.

Intervenția românilor pe scena politică și militară sud-est europeană la sfârșitul secolului al XIV-lea a creat Imperiului Otoman, aflat în formare, cele mai grave dificultăți militare și diplomatice.

Strategia folosită este, de regulă, una defensivă, de apărare a teritoriului propriu, conjugată uneori și cu ofensiva, prin care se încearcă pătrunderea în teritoriul inamicului pentru a-i lovi acestuia unele puncte nevralgice. Disproporția de forțe i-a determinat, de regula, pe români să evite bătăliile decisive, preferând luptele de hărțuire, care îi împiedicau pe adversari să-și valorifice superioritatea în oameni. De asemenea, tactica "pământului pârjolit", prin care se distrugeau recoltele, vegetația, locuințele, iar populația se retrăgea în locuri greu accesibile, avea drept scop crearea unui "gol demografico-economic", prin care armata invadatoare era lipsită de posibilități de aprovizionare și de obținere de informatii. Se adaugă nimicirea detașamentelor plecate după hrană, ceea ce contribuia la slabirea dușmanului și mai ales la demoralizarea acestuia. Situația năvălitorilor putea fi și mai mult înrăutățită prin atacuri de noapte, de tipul celui realizat de Vlad Țepes împotriva taberei sultanului Mehmed al II-lea.

Succesul unei astfel de tactici nu depinde doar de forța militară pusă în joc, ci și de angajarea tuturor factorilor interni, social-politici, în efortul de apărare, precum și de sprijinul extern, din partea marilor puteri. Tactica pământului pârjolit, ca și înfruntările deschise presupuneau mari sacrificii economice și nu numai, de aceea, marea boierime, care își vedea dezorganizate domeniile și întregul mod de viață, conștientă și de ce însemna războiul pentru țărani, a reacționat diferit, în funcție de context. Atunci când pericolul transformării țării în pașalâc era iminent, boierimea a sprijinit domnia în efortul militar. Când păreau posibile negocieri cu turcii sau când pericolul continuării luptei părea mult prea mare, boierimea putea să prefere o soluție diplomatică. Totuși, boierimea și domnia au același obiectiv, de salvare a identității politice a țării, doar că mijloacele pe care le folosesc unii sau alții au fost uneori diferite. În toată această perioadă, un rol decisiv l-a jucat lupta pentru controlul gurilor Dunării și al principalelor drumuri comerciale.

În ceea ce privește sprijinul extern, acesta trebuie plasat în contextul cruciadei târzii, organizată de puterile creștine împotriva înaintării musulmane în Europa. Disensiunile dintre marile puteri ale epocii, incapacitatea practică a unora dintre ele de a acționa militar, au făcut ca uneori ajutorul cerut de Țările Române să nu fie la nivelul asteptat, iar acestea să se regăsească singure în fața unor forțe otomane mult superioare numeric.

Rezultatul conflictului multisecular dintre Țările Române și Poarta Otomană a fost, cu toate concesiile făcute acesteia, păstrarea ființei statale, în condițiile în care state mai puternice (ale bulgarilor, sârbilor, bizantinilor, ungurilor), dar care s-au găsit pe directiile principale de expansiune ale turcilor, au dispărut de pe harta politică a Europei. În lupta antiotomană din secolele XIV-XV, țările românești au avut uneori tendința de a face front comun, dincolo de hotarele politice de moment. Aceasta se explică prin rațiuni militare, diplomatice, prin conșțiinta incipientă a unei unități de neam, limbă și interese, dar mai ales prin dorința de a-și apăra prin orice mijloace credința ortodoxă, element de identificare mult mai puternic în Evul Mediu decât cel etnic sau lingvistic.

Mircea cel Mare a fost primul dintre domnii Țării Românești care a încercat să înfăptuiască un front puternic românesc. El va deschide șirul domnitorilor români care se vor lupta, până la jertfă, pentru apărarea țării. Eforturile lui vor viza organizarea internă prin întărirea puterii centrale, prin asigurarea creșterii economice, printr-o organizare bisericească corespunzătoare, prin sporirea puteri militare a statului, toate acestea conjugate cu crearea unui sistem de alianțe internaționale care îi va permite să-și apere independența țării lui.

Lupta dusă de poporul român, în contextul prăbușirii puterii de rezistență a sud-estul european, iar mai târziu a regalității maghiare, în fața puterii otomane, a dobândit o semnificație specială, de ordin general-european, cu efecte extraordinare, contribuind semnificativ la dezvoltarea culturii occidentale.

Rolul de apărare a civilizației europene, pe care-l aveau Țările Române, era recunoscut ca atare de puterile europene, de conducători de state, de oameni politici, de cronicari ai vremii. Voievozii romani, prin victoriile repurtate, au intrat în istorie nu numai ca vajnici apărători ai țării lor, ci și ca eroi ai întregii „Creștinătăți” – termen prin care era desemnată ideea de unitate europeană. Încă de la întemeiere, Țările Române și-au manifestat în mod deschis spiritul de cruciadă și voința de a fi un bastion avansat al crestinătătii în fața Porții. Voievozii români au fost conștienți de acest fapt încă de la început și au acționat ca atare. Pe masură ce pozițiile Porții s-au întărit în sud-estul Europei, iar epoca de glorie a voievozilor români care s-au împotrivit Porții cu mijloace militare a luat sfârșit, ostilitatea față de otomani s-a afirmat mai puțin răspicat în Țările Române, iar locul mijloacelor militare a fost luat de diplomație.

4.2.1. Mircea cel Mare – „Scutul Europei”

Cadrul internațional în care s-a înscris domnia lui Mircea I Voievod la confluența dintre secolele XIV-XV înlesnește întelegerea dificultăților cărora Țările Române au trebuit să le facă față și din confruntarea cu care s-a intărit rolul românilor în apărarea civilizației europene și a căpătat dimensiuni universale valoarea unora dintre conducătorii români și este cazul, în primul rând, al voievodului Mircea. Acesta s-a dovedit Mare, Puternic prin talentul militar, ca și prin tactul diplomatic, prin spiritul de organizare și energia manifestată pentru a impune Tara Românească ca importantă putere în geografia politică a vremii.

Contemporan al unor însemnate momente ale istoriei europene și universale și al unor monarhi de seamă, cum a fost Baiazid I Trăznetul, Sigismund de Luxemburg, Vladislav Jagello, domnul român și-a inscris numele alături de numele lor – în timp de pace prin alianțe de la egal la egal, în timp de război prin forța pe care el a ridicat-o – , influențând nu de puține ori mersul evenimentelor, cu consecințe însemnate pentru soarta popoarelor din sud-estul și centrul Europei.

Mircea cel Mare a creat o tradiție politică nouă: a curajului înțelept, dar inflexibil, în fața unei supraputeri a timpului aceluia care reușise să intimideze și să anihileze puterile de rezistență ale unei întregi părți din continentul european. El a făcut cel dintâi dovada că se poate câștiga victoria în confruntarea pe câmpul de luptă, iar apoi că există posibilitatea unor aranjamente pacifice, fie și temporare, de altă natură decât închinarea și tributul impuse până atunci de semilună celor cu care avusese de a face.

Această tradiție politică, exemplul său, au fost urmate de un șir întreg de domni, precum Dan al II-lea, Vlad Dracul, Iancu de Hunecloara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, care-l vor repeta, tipologic, pe învingătorul de la Rovine și ale căror eforturi necurmate au prelungit până spre sfârșitul secolului al XV-lea lupta începută de Mircea cel Mare la sfârșitul celui de al XIV-lea.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pe masură ce s-a îndepărtat pericolul mongol, statele românești extracarpatice, Țara Românească și Moldova, au trebuit să facă față unei tot mai acute amenintări din partea regatului ungar. Acesteia i s-a adăugat în ultima treime a secolului al XIV-lea primejdia otomană.

Victoria obținută de otomani la 26 sept. 1371 la Cirmen, pe râul Marița, s-a dovedit o dată importantă în modificarea înfățișării hărții politice a Peninsulei Balcanice. Teritorii întinse ale Imperiului Bizantin sau ale țaratelor bulgar și sârbesc au intrat sub stăpânire otomană.

Slăbite în apărarea lor de condițiile socio-politice existente, generate de sistemul feudal și care-și găseau expresia în fărmițarea statală și anarhia feudală, statele din sud-estul Europei au fost, totodată, lipsite și de un sprijin extern eficient. Orașele comerciale italiene, Genova și Veneția, implicate în evenimentele din Peninsula Balcanică, nu numai că nu au ajutat statele de aici, dar acționând, nu de puține ori, alături de otomani au înlesnit cuceririle acestora. Regatele maghiar și polon, nefiind amenințate direct, n-au intervenit multă vreme în desfășurarea evenimentelor din sud-estul Europei, iar atunci când au făcut-o – ca în cazul regatului maghiar – intenția cotropitoare fiind evidentă, a născut împotrivirea celor amenințați.

În timp ce statele balcanice ofereau spectrul dezagregării politice, a incapacității de a întreprinde acțiuni comune de apărare, statul otoman, întărit în urma succeselor militare, își creștea puterea de lovire, fanatismul religios jucând în această privință un rol însemnat.

În ofensiva lor vijelioasă, otomanii au lovit, mai întâi Imperiul Bizantin, care a fost nevoit să le cedeze noi și noi teritorii, așa încât spre sfârșitul secolului al XIV-lea din puternicul stat de odinioară, Bizanțul ajunsese doar o umbră, omul bolnav al evului mediu.

Restrins teritorial la capitală și împrejurimi, la Salonic și Moreea, Bizanțul era permanent tulburat de lupte dinastice, unii dintre pretendenții la tron neezitând să apeleze la sprijinul otomanilor, cărora le-au datorat coroana, aceasta însă în schimbul renunțării la atribute ale suveranității de stat. Infructuoase și chiar umilitoare s-au dovedit și călătoriile întreprinse de unii împărați ca Ioan al V-lea Paleologul, Manuel al II-lea și Ioan al VIII-lea în țările din Europa occidentală în speranța că, acceptând unirea bisericilor și recunoașterea autorității papei asupra tuturor creștinilor, vor obține sprijin împotriva primejdiei otomane.

Autoritatea slabită sau total compromisă a împăraților bizantini a făcut ca în unele părti ale imperiului, Peloponez, Epir, Tesalia și în insulele din Marea Egee să ia naștere mai multe state mici cu dinaști bizantini, principi, ,,latini”, stăpânitori locali sau dregători ai orașelor Genova și Venetia, orașe republici, care economic stăpâneau Imperiul Bizantin în agonia-i prelungită, înainte ca teritoriul lui să fie cucerit de otomani.

Lipsiți demijloace interne, fără sprijin din afară și aflați sub continua amenințare otomană, împărații bizantini s-au văzut constrânși, după bătălia de la Cirmen să plătească tribut statului otoman. În mai 1373, Ioan al V-lea Paleologul recunoștea suzeranitatea otomană, acceptând să plătească tribut și să presteze ajutor militar sultanului Murad I.

Astfel, În 1386, când Mircea cel Mare s-a urcat pe tron, statul otoman dobândise deja dimensiunile unei puteri expansioniste anatoliano-balcanice, de natură să modifice radical întregul sistem politic din sud-estul Europei și să pericliteze grav hotarele și independența Țării Românești.

Otomanii stăpâneau atunci o importantă zonă din centrul Peninsulei Balcanice, întinsă până dincolo de Niș, Monastir și Ohrida, iar Imperiul Bizantin, țaratul bulgar de la Târnovo, despotatul românesc dobrogean al lui Ivanco, stătulețele din Macedonia și din nordul Albaniei, ca și cnezatul sârbesc al lui Lazar recunoscuseră suzeranitatea otomană. Totodată, forțele turcesti cuceriseră o serie de baze strategice și centre economice importante pe litoralul apusean al Mării Negre și pe coasta nordică a Mării Egee. Practic, cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice se găsea sub controlul sultanului. În Anatolia, hotarele otomane cuprindeau toată regiunea nord-vestică, până dincolo de Munții Taurus și Ankara, precum și zona lacurilor dintre Akșehir și Beyșehir.

Politica externă a lui Mircea cel Mare a fost dominată de un fapt capital: primejdia turcească. Combaterea – direct sau indirect – a acestei primejdii constituie preocuparea de căpetenie a marelui domn. Ea străbate, ca un fir roșu, întreaga sa activitate militară și diplomatică. Toate războaiele lui Mircea se fac cu turcii, nici unul cu ungurii, cu moldovenii și cu atât mai puțin cu polonii. Raportul dintre forțe era însă inegal. Turcii, în plină expansiune cuceritoare, aveau mult mai multe mijloace decât domnul muntean. De aceea, la urmă, Mircea cel Mare a trebuit să recunoască această superioritate și să ajungă la o înțelegere cu ei. Dar rezistența lui îndelungată – provocând admirația adversarilor înșiși – a avut un rezultat de cea mai mare însemnătate : a păstrat ființa statului muntean. În timp ce Bulgaria cădea sub loviturile lui Baiazid și era prefăcută în pașalâc turcesc – stare în care a rămas aproape cinci sute de ani – în timp ce Serbia avea, la scurt interval, aceeași soartă, Țara Românească a putut rezista asigurându-și astfel continuitatea vieții sale politice. Astfel, după anihilarea Serbiei, în 1389, Țara Românească va rămâne singura forță politică în stare să inițieze și să dirijeze coaliții antiotomane în Peninsula Balcanică.

Cel mai probabil, conflictul lui Mircea cel Mare cu otomanii a început în anul 1388, când forțele armate ale Țării Românești au intervenit în Dobrogea, învingându-l pe Ivanko (1385/1386-1388), fiul lui Dobrotici, pe care l-au și ucis. În acest context, Mircea cel Mare este chemat de forțele locale, rămase fără conducător, devenind astfel „domn al cetății Dîrstorului și despot al țărilor lui Dobrotici”, și aceasta prin voința nemijlocită a locuitorilor Dobrogei. Această acțiune „nu era decât urmarea faptului că Mircea devenise unicul steag de raliere în jurul căruia aceștia se puteau strânge încă pentru a respinge pe cotropitorul otoman”.

În același an, probabil ca represalii la acțiunea lui Mircea, o oaste otomană s-a îndreptat spre Țara Românească. După cum mărturisește o cronică bulgară, „au bătut-o vlahii și toți (turcii n.n.) până la unul sau doi s-au înecat în Dunăre; astfel au scăpat în acea vreme bulgarii și vlahii de cotropirea turcească”. Aceasta este prima victorie dintr-un lung șir de biruințe obținute de oștile Țării Românești, care luptau nu numai pentru apărarea de cotropire a țării lor, dar și pentru apărarea vecinilor de la sudul Dunării.

În anul 1391, trupe otomane conduse de Firus bey au atacat țara Românească, acest moment va marca înrăutățirea relațiilor cu otomanii. Din nou trupele turcești sunt biruite de Mircea și oștenii lui.

Acțiunea prădalnică a akîngiilor lui Firus bey nu a rămas prea multă vreme fără răspuns. Cel mai probabil, în iarna lui 1393-1394, profitând de expediția lui Baiazid împotriva beiului de Kastamonu, Mircea cel Mare atacă și distruge tabăra akîngiilor prădalnici de la Karinovasî.

A fost o lovitură cumplită pentru orgoliosul sultan Baiazid I Ildirim (1389-1402). A decis să-l lovească pe Mircea cel Mare și să transforme Țara Românească în pașalâc, asemeni Țării lui Dobrotici (1389) și țaratului bulgar de la Târnovo(1393). În cadrul acestei acțiuni, ar fi trebuit să cadă și Dobrogea, lucru care nu s-a întâmplat.

Probabil monarhii creștini amenințați de ofensiva otomană cunoșteau intențiile și dorințele lui Baiazid. În memoria colectivă s-a înregistrat întâlnirea dintre solii regelui Sigismund de Luxemburg și Baiazid I Ildîrîm. S-a solicitat sultanului, în legătură cu despotul Ștefan Lazarevici, cumnatul sultanului și vasal al regelui Sigismund că acesta, Bosnia și provinciile Ungariei din vecinătate, să nu mai fie atacate de oștenii cu turban. Baiazid le-a răspuns sec și scurt. A arătat solilor regelui armele atârnate pe perete. Ele justificau războiul său de cucerire, la care nu voia să renunțe. La revenire solii l-au anunțat pe rege că otomanii se pregăteau să atace Țara Românească.

În mai 1394 a fost trimis la Mircea cel Mare solul regal Grigore Bethlen. Acesta urma să primească detalii cu privire la misiunea sa de la voievodul Transilvaniei, Ferenc Szecsenyi. Astfel s-a știut la Curtea de Argeș care erau intențiile precise ale orgoliosului Baiazid, în ce consta dorința lui prin care spera să răzbune distrugerea taberei de la Karinovasî.

În acele condiții, Mircea cel Mare și-a pregătit atent oastea pentru o confruntare cu otomanii. A făcut-o fără vâlvă pentru a putea folosi elementul surpriză, care a fost capacitatea de a mobiliza forțe pe măsura celor ale învingătorului.

În luna februarie a anului 1395, în condiții insuficient deslușite, probabil în urma unei epistole sau, mai degrabă, a unui mesaj primit de la un sol, Mircea cel Mare, însoțit de un grup de boieri a plecat spre Brașov. Acolo s-a întâlnit cu regele Ungariei. La 7 martie 1395 în Brașov s-a semnat o înțelegere, un acord de alianță militară între cei doi monarhi.

Ca o consecință imediată a încheierii tratatului de la Brașov, forțele maghiare și române au reocupat cea mai mare parte a Dobrogei, unde turcii își instalaseră garnizoane pe alocuri. O cerere de ajutor adresată turcilor de către Vlad sau de către Ștefan după alte izvoare, a dus la o înțelegere între Vlad și Baiazid, în cursul căreia n-a fost vorba de plata vreunui tribut, nici de aservirea Țării Românești, pretențiile otomane mai scăzute cu acest prilej explicându-se ușor prin înfrângerea suferită la Rovine.

Instigat probabil de Vlad, Baiazid a trecut însă Dunărea cu o puternică oaste în Banat, unde a prădat cumplit localități ca Becicherec (=Zrenjanin, în Serbia), Timișoara, Caransebeș și Orșova. De aici a trecut și în Țara Românească, pe la Turnu Severin. Cu acest prilej, oștilor otomane li s-au alătuat și detașamente ale vasalilor sârbi, însumând 8 000 de oameni, conduse de Ștefan Lazarevic, Marko Kraljevic și Constantin Dejanovic. Ostile românești, sub conducerea lui Mircea, împreună cu cele maghiare, conduse de însuși Sigismund, sosite în grabă în ajutorul aliatului său, i-au așteptat pe invadatori lângă Craiova, unde, pe malul Jiului, la 17 mai 1395, s-a dat o mare și sângeroasă bătălie, în care ostile româno-maghiare au repurtat o răsunătoare victorie.

Baiazid s-a retras după luptă peste Dunăre în Bulgaria, unde, iritat de noul insucces din Țara Românească, a poruncit ca Sisman să fie ucis (3 iunie 1395).

Nici cu acest prilej victoria romano-ungară nu a putut fi exploatată, Sigismund fiind nevoit să se deplaseze la hotarele de nord ale Ungariei, unde atacau polonii, iar Mircea având de luptat în continuare cu partizanii lui Vlad. Acest nepot al lui Mircea, ajutat și de contingente turcești, a reușit să se mențină ca domn peste un teritoriu destul de întins din țară.

După ce lucrurile s-au liniștit în partea de nord a regatului său, în iulie 1395 Sigismund a intervenit din nou în Țara Românească, căutând să restabilească situația în favoarea aliatului său Mircea, de care era legat acum prin tratat. Oștile lui Vlad au fost înfrânte în câteva lupte de mai mică amploare. La sfârșitul lui iulie și începutul lui august a fost cucerită cetatea Turnu, unde rămăsese o garnizoană turcească. Regele a instalat în locul ei o garnizoană maghiară, abia mai târziu cedând cetatea lui Mircea. La întoarcerea sa spre casă, la locul numit Posada („Pazzata" în documentul latin), situat la nord de Orșova, Sigismund a fost surprins de o oaste românească pe la sfârșitul lui august 1395, suferind mari pierderi. Consolidarea poziției lui Vlad l-a determinat pe Sigismund ca în primăvara anului următor (1396) să-i solicite o alianță, fapt refuzat de către Vlad, care la 28 mai 1396 se declara vasal al regelui Poloniei.

Baiazid I Ildârâm nu a avut răgazul necesar să ajungă la o nouă luptă cu Mircea cel Mare. La 25-26 septembrie 1396, a fost obligat ca la Nicopole să se confrunte cu cruciații occidentali. I-a biruit. Mircea cel Mare și-a păstrat oastea deoarece a avut înțelepciunea să nu se aventureze într-o bătălie sortită eșecului. Sigismund de Luxemburg s-a salvat fugind cu o corabie pe Dunăre. Imediat apoi, Baiazid I a fost obligat ca între 1397-1399 să încerce să domolească populația răsculată din Bosnia, Herțegovina și Serbia, iar între 1399-1402 a căutat să oprească acțiunile beilor rebeli din Karaman, Kastamonu și Aydin. Beii anatolieni erau extrem de periculoși deoarece amenințau feudele de bază ale otomanilor.

Pentru Baiazid I campania din 1402, în Anatolia, a fost nefastă. La 28 iulie 1402, în lupta din apropierea orațului Angora (Ankara),pe câmpia Cibukova a fost biruit și luat prizonier de trupele hanului mongol Timur Lenk. Singura concluzie, parțială, care se poate trage, până în acest moment, este aceea că Bayazid I nu l-a înfrânt niciodată pe Mircea, nu l-a putut sili să-i plătească bir și nu a cucerit Dobrogea.

În vreme ce Baiazid I căuta să restabilească puterea otomană în Anatolia, în anul 1401 un bei de margine, Evrenos sau Evreinos, a întreprins o expediție de jaf în Țara Românească și în posesiunile transilvane – Făgăraș și Amlaș – ale lui Mircea cel Mare. Domnul Țării Românești i-a urmărit pe akângii și i-a zdrobit în Dobrogea. Evident, țelul beiului a fost același ca al lui Iakși bei și Ali pașa: să jefuiască ținutul și, dacă i s-ar fi ivit posibilitatea, să-l cucerească. Campania lui a avut același rezultat ca al predecesorilor. A fost respinsă cu pierderi mari.

Între fiii lui Baiazid I au început lupte pentru tron. Cel dintâi care a preluat cârma Sublimei Porți a fost Suleyman (1402-1411). A fost frământat, în special, de problemele anatoliene.

Domnul Țării Românești a profitat de pe urma situației create. A măritat o fiică naturală a lui, Ana, cu alt fiu al lui Baiazid, cu Musa. Apoi l-a ajutat pe ginerele său să îl înlăture pe Suleyman (1402-1411) și să ocupe el tronul.

A fost o altă mare realizare a domnului Țării Românești. A reușit, el, domn creștin, să impună un cârmuitor pe tronul Sublimei Porți.

În prima parte a domniei lui Musa (1411-1413), Mircea cel Mare, în bune relații cu el, și-a consolidat puterea în sud-estul Europei, fiind un adevărat arbitru politic al zonei. Deși raporturile dintre Mircea cel Mare și Musa au fost bune tot timpul, nu s-a putut împiedica ridicarea, cu ajutorul basileului Manuil al II-lea, altui fiu al lui Baiazid, Mehmet. Acesta din urmă în lupta de la Ceamurlu, la 5 iulie 1413, l-a înfrânt pe fratele său, Musa.

Odată cu urcarea sa pe tronul sultanilor, Mehmet I Celebi, reface unitatea politico-teritorială a Imperiului Otoman, și îi redă acestuia vigoarea expansionistă avută la sfârșitul secolului al XIV-lea. Mehmet I este conștient că o campanie sultanală împotriva Țării Românești se impunea, însă problemele ivite în Anatolia ca urmare a răscoalei beii-lor din Karaman, Kastamonu și Aydin, nu îi permitea acest lucru.

După o încercare eșuată de a-l sprijini să ajungă sultan pe Mustafa (1416), un alt fiu al lui Baiazid I, cu concursul opoziției anatoliene a sultanului și al genovezilor din Caffa, Mircea cel Mare i-a acordat sprijin unui nou pretendent, șeicului Bedr-ed-Din (1416-1417), care a eșuat însă și el în tentativa de a ocupa tronul sultanilor.

După reprimarea acțiunii lui Bedr-ed-Din, Mehmet I a încercat să organizeze în anul 1416-1417 o campanie sultanală împotriva Țării Românești, dar nu a reușit.

Mircea cel Mare i-a susținut pe Isfendiyar bei din Sinope și Cuneyd bei din Aydin, pe „bedreddin-iști” și pe beii din Rumelia, măcinând astfel din interior forța vie a sultanului. Nu a mai putut profita însă de pe urma acestor pregătiri, deoarece la 31 ianuarie 1418, Mircea cel Mare moare.

Politica antiotomană dusă de Vlad Țepeș

În ceea ce-l privește pe Vlad Țepeș, fie că a preluat domnia între 15 aprilie și 3 iulie, fie că a preluat-o în iulie-august sau la sfârșitul lui august 1456, fapt sigur este că a făcut acest lucru cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, într-un moment de maximă încleștare între armatele acestuia și cele ale lui Mehmet II, cuceritorul Constantinopolului, care se pregătea să cucerească și Belgradul, cheia Ungariei și a Europei Centrale. Urcându-se, deci, pe tronul Țării Românești într-un astfel de moment, el nu putea fi decât exponentul și continuatorul liniei politice antiotomane preconizată de Iancu, așa cum rezultă din actul, dat la 6 septembrie 1456, din Târgoviste, prin care se oferea să ajute, cu toate puterile sale, Ungaria împotriva turcilor; din scrisoarea trimisă brașovenilor, din același loc, la 1 septembrie; precum și din ajutorul pe care-l va acorda lui Ștefan cel Mare pentru a prelua tronul Moldovei în primăvara anului următor.

În ciuda acestor intenții și fapte, datorită morții premature a lui Iancu de Hunedoara, care a schimbat în măsură importantă situația politică din spațiul românesc și nu numai de aici, Vlad Țepeș a fost obligat să-și plătească regulat tributul față de Poartă, până la 1459, când a încetat să mai facă acest lucru, invocând sultanului starea conflictuală în care se afla cu sașii din sudul Transilvaniei și cu regele maghiar Matia Corvin. Adevărul este că, obligat fiind să respecte co-suzeranitatea turco-ungară instaurată asupra Țării Românești prin armistițiul încheiat de Iancu de Hunedoara cu sultanul la 20 noiembrie 1451-13 aprilie 1452, Vlad Țepeș nu s-a împăcat niciodată cu această situație și a încercat să manevreze între cele două puteri cu scopul final de a le opune una alteia și de a ușura situația propriei țări.

Bineînteles că Vlad Țepeș era hotărât, chiar de la urcarea pe tronul țării, așa cum am arătat mai sus, să ducă o politică antiotomană, de apărare a autonomiei și integrității statale, dar aceasta politică nu putea fi dusă în orice condiții și cu orice riscuri. Vlad Țepeș, ca bun om politic și remarcabil comandant militar, își dădea seama că a declanșa lupta împotriva colosului otoman însemna să aștepte clipa cea mai favorabilă, atunci când domnia sa ar fi fost consolidată pe plan intern, iar pe plan extern ar fi putut spera în ajutoare venite de la alte țări interesate și ele de lupta antiotomană. Astfel, considerăm ca trei sunt aspectele esențiale ale momentului rupturii dintre Vlad Țepeș și Poarta otomană.

În primul rând, este vorba de o presupusă expediție a vizirului Mahmud Pașa împotriva Țării Românești, pe care două izvoare italiene o plasează în anul 1458, dar, de fapt, la mijloc este o eroare de cronologie, ceea ce exclude ipoteza unei ciocniri între Vlad Țepeș și otomani anterioară iernii din 1461-1462.

În al doilea rând, încetarea plății tributului de 10 000 de ducați anual, nu a avut, după opinia noastră semnificația unei rupturi imediate și ireparabile cu Poarta, așa cum se consideră într-o serie de lucrări mai mult sau mai puțin recente. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, dacă Vlad Țepeș ar fi rupt deschis relațiile cu Poarta, probabil că sultanul Mehmet II, care dorea să-și însemneze fiecare an de domnie cu câte o nouă cucerire, nu ar fi ezitat să atace Țara Românească. Ce a făcut însă el până în 1462? În 1458 cucerește o parte însemnată din Moreea, în 1459, deci anul în care Vlad Țepeș încetează plata tributului, Mehmet II cucerește Semendria și tot ceea ce rămăsese din statul sârb, în 1460 și desăvârșește cucerirea Moreeii, iar în 1461 cucerește Sinope și Trapezunt, ultimele rămășițe ale Imperiului Bizantin. Sultanul și dregătorii Porții nu au interpretat neplata tributului ca un act de ostilitate și nici Vlad Țepeș nu avea vreun interes să provoace deliberat pe turci într-un moment în care se afla în conflict deschis cu sașii din sudul Transilvaniei și cu regele Ungariei, Matia Corvin, care sprijineau pretendenți la domnie și grupări boierești ostile. Prin acest conflict, determinat și de importante aspecte economice, dar dominat, în primul rând, de cauze politice, Vlad Țepeș urmărea realizarea a două obiective absolut necesare pentru a putea lupta cu succes împotriva Porții: consolidarea internă a statului și a instituției domniei și afirmarea poziției independente, de facto, a Țării Românești în fața pretențiilor de suzeranitate ale regalității maghiare. Ambele obiective au fost realizate prin tratatul încheiat cu Brașovul în jurul datei de 1 octombrie 1460. Reconcilierea din 1460 între Vlad Țepeș și sași a restituit, neîndoielnic, acestora libertatea comercială în Țara Românească suprimată în timpul conflictului. De asemenea, reconcilierea s-a produs în cadrul revenirii lui Vlad Tepes la alianța cu Ungaria, la pregătirea acțiunii antiotomane, care a rămas, tot timpul, direcția dominantă a politicii externe a domnului român.

În al treilea rând, turcii încep să arate neîncredere și ostilitate fată de Vlad Țepeș abia în 1461, în timpul sau imediat după încheierea expeditiei împotriva Trapezuntului și, în această situație, ne mai având de ales, domnul se hotărăște să treacă deschis la acțiune împotriva lor în iarna dintre 1461 și 1462. El se consideră destul de consolidat pe plan intern și își dă seama că o confruntare cu Poarta devenise inevitabilă, mai ales după încercarea nereușită de capturare a sa de la Giurgiu și, în același timp, conta și pe un eventual sprijin extern care putea veni fie de la inamicii orientali ai Imperiul otoman, fie de la Matia Crovin, fie de la Veneția, deoarece momentul formării unei coaliții antiotomane care să-i includă pe toți aceștia părea foarte apropiat, în ciuda eșecului Congresului de la Mantova din 1459, la care papa Pius II (1458-1464) sperase să pună pe picioare o mare ligă antiotomană, cu o largă participare a puterilor creștine. Aici se hotărâse, printre altele, ca armata creștină să fie condusă de ducele Milanului, Francesco Sforza, și de ducele Burgundiei, Filip cel Bun, dar hotărârea nu va avea nici un fel de urmare.

Când s-a aliat cu regele Matia Corvin și s-a hotărât să rupă relațiile cu turcii, Domnul Țării Românești spera că nu va duce lupta singur, așa cum, din nefericire, s-a întâmplat. Pentru a întări această legătură cu regele, Vlad Țepeș s-a căsătorit cu o rudă a lui Matia Corvin.

Aflând de acordul dintre Vlad Țepeș și Matia Corvin, sultanul a trimis solii speciale în Țara Românească, pentru a-l convinge pe voievodul muntean să abandoneze alianța cu Ungaria și înrudirea cu regele Matia Corvin; bineînțeles demersul nu a obținut rezultatele scontate. Vlad Țepeș este somat „să vină degrabă la închinare și să aducă cu el cinci sute de copii și tributul ce-l dădea în fiecare an, adică zece mii de galbeni”. Ca răspuns voievodul Țării Românești plătește haraciul stabilit, dar în ceea ce-i privește pe copii „nu poate să-i dea; cât despre faptul de a veni la închinare, aceasta este și mai cu neputință.”

Văzând că nu reușește în acest mod, sultanul a încercat să îl prindă pe Țepeș prin vicleșug, trimițând în țară pe Hamza bey ca să-l aducă la Poartă. Sesizând intenția reală a acestora, domnul muntean, care era bine informat, cu ajutorul unei mici oștiri de curteni, l-a făcut prizionier pe Hamza bey împreună cu cei 30 de slujitori din garda sa personală. Din porunca lui Vlad Țepeș, Hamza bei și ceilalți complici au suferit supliciul țepei. Acest eveniment va marca deschiderea conflictului dintre Țara Românească și Imperiul Otoman.

Cucerind cetatea Giurgiu, cel mai important cap de pod turcesc spre Țara Românească, foarte probabil îm prima lună a anului 1462, Vlad Țepeș a întreprins apoi o campanie fulgerătoare la sudul Dunării menită să preîntâmpine ofensiva otomană ce amenința Țara Românească. Au fost trecute prin foc și sabie o serie de localități ca Oblucița, Novoselo, Dârstor, Turtucaia, Marotin, Rusciuk, Sviștov, Samovit, Ghighen, Rahova și Nicopole, au mai fost distruse Orșova și Turnu, puncte de pe malul românesc aflate sub control românesc.

Pe lângă actele de cruzime menite să-i înfricoșeze pe turci, expediția la sudul Dunării a urmărit unele scopuri militare precise: mai întâi, să distrugă sistemul cetăților de margine ale Imperiului Otoman, cetăți care înlesneau turcilor supravegherea și amenințarea continuă a Țării Românești prin garnizoanele pe care le adăposteau. În al doilea rând, așa cum însuși Țepeș mărturisea, în scrisoarea adresată Regelui Matia Corvin la 11 februarie 1462, se urmărise arderea punctelor de trecere peste Dunăre, pentru a împiedica oștile turcești să întreprindă o expediție de pedeapsă; la aceasta trebuie să adăugăm dorința viteazului domn de a creea la sudul Dunării o zonă pustie, de unde turcii să nu poată recruta ostași și spioni și să nu poată găsi nici mjloace de aprovizionare.

Țepeș era conștient de faptul că, atacând regiunea din sudul Dunării, sultanul nu-l va ierta, considerând aceasta un act de război.

Acțiunea lui Vlad Țepeș a avut ca primă consecință reîntregirea trupului Țării Românești, ciuntit de otomani. Acum, prin cucerirea cetăților Isaccea, Enisala, Dîrstor, domnul a reunit Dobrogea, străvechi pământ românesc, cu populație românească, cu Țara Românească, și a obținut, din nou, ieșirea largă la Marea Neagră. Era un succes deosebit, care se înscria pe linia luptei tradiționale a apărării integrității țării și a impiedicat legătura terestră între sultanii otomani și hanii tătari.

Victoria lui Țepeș a provocat groază întregii populații otomane din posesiunile europene ale Sublimei Porți. Populația creștină din Balcani, subjugată, a început să se agite.

Prin lupta sa cutezătoare, Țepeș Vodă s-a dovedit a fi un precursor al lui Mihai Viteazul. A înalțat steagul luptei antiotomane, a înteprins expediția din sudul Dunării unde a pustiit cetățile turcești și a ridicat la revoltă popoarele balcanice provocând panică la Istanbul și Adrianopol.

Războiul declanșat de Vlad Țepeș, în iarna 1461-1462, împotriva Imperiului Otoman a reprezentat cea dintâi acțiune militară de maximă importanță din Europa, care a premers declanșarea marelui război turco-venețian din 1463.

„Sultanul a fost foarte afectat de uciderea solilor, considerând aceasta ca o ofensă foarte gravă ce nu putea rămâne nepedepsită. În al doilea rând era îndurerat că i s-a prădat țara și că Țepeș, după ce a ars țara împăratului și a făcut omor printre oamenii din neamul lui, s-a putut întoarce înapoi. La aceasta mai trebuie să adăugăm și cererile și îndemnurile pe care sultanul la primea de la unii boieri din Țara Românească, care erau ostili lui Vlad Țepeș.

În mai 1462, sultanul Mehmet al II-lea, care era ocupat cu asedierea Corintului și nu putea veni personal, l-a trimis spre hotarele Țării Românești pe Mahmud Pașa Grecul. Acesta, un renegat creștin, a avut ca misiune să apere, cu circa 18000 oșteni pe care-i comanda, linia Dunării pentru a nu fi trecută din nou de români. Din lăcomie și exces de zel, Mahmud pașa și-a depășit atribuțiile. A atacat teritoriul Țării Românești, l-a jefuit și a luat robi și prăzi bogate.

Lăcomia turcilor a primit răsplata cuvenită. În fruntea unei oștiri de 5000 de oameni, Țepeș a așteptat lângă Dunăre. Când otomanii au ajuns în dreptul lui, Țepeș a atacat în maniera-i specifică. A apărut brusc în fața invadatorilor, a profitat de pe urma surprizei și i-a înfrânt. Pentru însemnătatea victoriei de acum, grăitoare sunt cifrele: cu 5000 oșteni a biruit 18000 otomani, din care numai 8000 au scăpat cu viață. Robii și prada de război au rămas în Țara Românească.

Mahmud pașa Grecul s-a oprit din fugă tocmai la Sofia. De aici l-a înștiințat pe sultan de cele întâmplate. Mehmet al II-lea, îndată ce a auzit de noile evenimente petrecute la Dunăre, a părăsit asediul Corintului și s-a îndreptat spre Edirne. Sultanul, aflat în culmea gloriei, și-a dat seama că prezența lui era absolut necesară. Vestea înfrângerii lui Mahud pașa provocase o nouă fugă a populației din Istanbul, iar locuitorii Peninsulei Balcanice erau în stare de tensiune, existând pericolul unei răscoale.

Aflat la cârma oștirii sale, în iunie 1462, sultanul a pornit asaltul otoman asupra Țării Românești.

Deși a făcut toate pregătirile necesare pentru a apăra linia Dunării, Vlad Țepeș a prevăzut și posibilitatea retragerii în interior, mai ales dacă nu-i sosea ajutorul promis din Ungaria și Transilvania.

Informat de apropierea trupelor turcești, Vlad Țepeș a încercat să le oprească la Dunăre sau cel puțin să le întârzie trecerea. Încă de la 15 mai, oștile Țării Românești erau pe linia fluviului, așteptând dușmanul.

Văzând că nu poate trece Dunărea, sultanul a întrunit un adevărat consiliu de război; el a promis ienicerilor o răplată bogată dacă vor reuși să trecă în Țara Românească. Ienicerii au răspuns că vor putea trece fluviul numai noaptea, cu luntriile.

După trecerea Dunării, oștile turcești au început înaintarea; cum ele au intrat în țară prin dreptul orașului Turnu, iar țelul expediției era ocuparea capitalei țării, Târgoviște, înaintarea s-a făcut în direcția nord-est, pe o rută greu de reconstituit cu precizie, dar care cert a trecut prin București și Snagov. Vlad Țepeș a hotărât să atace prin surprindere. Scopul pe care și-l propusese nu era distrugerea armatei adverse; acest lucru nu era posibil fiind prea numeroasă; dorea numai uciderea sultanului, deoarece știa cât de mare importanță se acordă personalităților în lumea medievală, ce ascendent avea Mehmet al II-lea asupra celor din jurul său, astfel ar fi obținut retragerea grabnică a cotropitorilor.

În noaptea dintre 16-17 iunie 1462, Țepeș atacă tabăra otomană. Armata condusă de sultan era lipsită de puteri din cauza mersului pe jos prin Țara Românească, timp de 10-12 zile, vara, în zone secătuite de apă, iar lipsurile de tot felul își spuseră cuvântul. În timp ce se odihneau fără să fi fost luate măsurile necesare pentru întărirea taberei și fără să fi fost puse străji peste tot, la miez de noaapte, Domnul muntean a atacat. Armata lui Țepeș era formată din circa 7000 până la 10000 călăreți, care, în ordine, luminându-și drumul cu torțe, a decimat oștirea din Anatolia. Cei mai mulți dintre otomani, din cauza somnului dar și datorită atacului surprinzător, „au deschis ochii pentru a le fi închiși, imediat, pe vecie de săbiile soldaților lui Țepeș. Neputând rezista, s-au retras în dezordine. Timpul scurt, cât a fost necesar românilor pentru a-i risipi pe anatolieni, a servit sultanului pentru a ordona ca toți crainicii să strige ca fiecare om să rămână pe loc pentru a nu spori panica. Cei care nu respectau porunca erau amenințați cu moartea”.

Cei care și-au revenit primii din surpriza atacului au fost Ienicerii care s-au regrupat și au protejat pe sultan, care se afla în primejdie.

Necunoscând îndeajuns de bine organizarea taberei adverse, ostașii români nu au reușit să ajungă la cortul sultanului. Eu s-au oprit în fața corturilor vizirilor Mahmut pașa și Isaac bei, care au fost omorâți. Când domnul muntean și-a dat seama că necunoașterea topografiei taberei l-a dus într-un loc nedorit, a încercat să își reorganizeze trupele. Condițiile de noapte nu i-au permis acest lucru, mai ales în condițiile în care corpul de elită al ienicerilor, s-au organizat și s-au gripat pentru a respinge atacul românilor.

Cunoscând că venirea dimineții ar fi avantajat numeroasa armată otomană, Țepeș a ordonă retragerea. Ostașii români se retrag prin mijlocul taberei otomane, omorând mulți cai, cămile, distrugând bunuri și ucigând o mulțime din soldații sultanului. Pagubele pricinuite în timpul atacului de noapte au dat posibilitatea domnului român să-și atingă în parte țelul: a diminuat în bună măsură forța de șoc a invadatorului și a accentuat starea de incertitudine ce domnea printre otomani.

Incontestabil că în timpul atacului de noapte și românii au suferit pierderi umane. Dar ansambul izvoarelor este unanim în a recunoaște că acestea au fost minime în raport cu ale celor atacați. Situația este lesne de înțeles. „Românii au profitat de pe urma faptului că au atacat disciplinat, conștient, au urmărit un obiectiv precis și au lovit un adversar, care, datorită superiorității numerice și a încrederii în forțele proprii, se aștepta la orice, numai la un atac nocturn nu”.

După atacul de noapte, sultanul a continuat marșul spre capitală, luând în fiecare noapte măsuri speciale de apărare, încercând astfel să evite un nou atac de noapte. Înaintând spre Tărgoviște, Mehmet al II-lea, văzând fortificațiile și turnurile cetății, nu încercară cucerirea ei, ci alege să trecă pe lângă ea, ordonând retragerea.

La câțiva kilometri de Târgoviște, pe unde știa că va trece sultanul, Țepeș pregătise un spectacol înfricoșător: pe o lungime de circa trei kilometri și o lățime de un kilometru se întindea o câmpie de țepi în care erau înfipte circa 20.000 de trupuri omenești. Între cei uciși se afla și Hamza bei, subpașa al Giurgiului, cel care încercase, la începutul anului, capturarea lui Vlad Țepeș. Este clar că Vlad Țepeș cunoștea afectul psihologic al unui asemenea spectacol asupra oștirii turcești, și așa demoralizate de nesfârșitul șir de suferințe la care o supusese de-a lungul acestei înaintări lipsite de glorie prin Țara Românească.

La 29 iunie 1462, Mehmet al II-lea a ajuns la portul Brăila pe care îl incendiază, drept răzbunare pentru umilința înfrângerii în campania din Țara Românească. Sultanul a avut ca scop, diminuarea comerțului în cel mai mare port al Țării Românești și, implicit, reducerea veniturilor care intrau în vistieria țării sub formă de dări și impozite.

Atacurile surpriză au continuat și în timpul retragerii către Dunăre a armatei turcești, mărind astfel spaima și graba armatei invadatoare.

Domenico Baldi vorbește chiar de un al doilea atac de noapte, care s-ar fi petrecut în timpul retragerii sultanului către Brăila. Deși venețianul a indicat și data – 23 iunie 1462 – este greu de reconstituit cum s-a desfășurat atacul.

După relatările cronicarilor turci, Enverî și Tursun-bei, aflăm că o altă bătălie cu armata lui Vlad Vodă a fost dată într-un pas din apropierea Buzăului. Acolo, circa 15000 de români i-au atacat pe acîngii conduși de Evrenos bei și au obținut din nou o victorie.

De la Brăila, după ce a părăsit Țara Românească, Mehmet al II-lea s-a îndreptat către Edirne. Ca un fugar, rușinat, sultanul a intrat în oraș noaptea.

Imediat după aflarea victoriei și a retragerii sultanului, Matia Corvin anunța la Veneția, printr-un sol, înfrângerea lui Mehmet al II-lea de către unguri și români, informația fiind înregistrată de ambasadorul Milanului, A. Guidobonus, la 30 iulie 1462. Informațiile adevărate despre cele petrecute în Țara Românească, în 1462, vor ajunge la Veneția prin intermediul scrisorilor reprezentanților ei în Balcani și din insulele din Marea Egee.

Astfel, pentru factorii politici de conducere de la Viena, Veneția, Roma, dar și pentru alții, comportarea lui Matia Corvin din 1462 a fost foarte clară, trădarea sa fiind evidentă, dar speranțele, nerealizate de altfel, că el își va schimba atitudinea și va lupta cu turcii, i-au determinat, să-i acorde în continuare un credit nemeritat.

O descriere plastică asupra aspectului armatei otomane revenită din Țara Românească ne-o oferă un sclav albanez, fugit din Edirne. Mărturia sclavului arată că trupele sultanului s-au reîntors într-o stare jalnică, ca urmare a mersului pe jos întrucât caii le muriseră de foame și de sete. Din dorința de a alunga nemulțumirile ostașilor, sultanul ar fi organizat o serie de serbări publice. Ele aveau scopul de a lăsa impresia unei biruințe.

Aceeași soartă a avut-o și flota otomană. După expresia ironică a lui Domenico Baldi, corăbiile turcești s-au reîntors la Istanbul încărcate cu rușinea înfrângerii.

La 31 iulie 1462, o corabie românească a scăpat din Istanbul, căpitanul ei a văzut flota sosită de la Chilia, care, după expresia lui, atăta ca după o mare furtună.

Fără dârza rezistență a Țării Românești în 1462, sub conducerea lui Vlad Țepeș, Mehmet al II-lea ar fi transformat țara în provincie a Imperiului otoman.

„Rezultatul campaniei lui Mehmet al II-lea în Țara Românească, în cursul lunii iunie a anului 1462, poate fi considerată un eșec sub toate aspectele. Din punct de vedere militar, sultanul nu a reușit să impună o mare luptă, decisivă, prin care să înfrângă Țara Românească. El a trebuit să se spună tacticii dorite de Vlad Țepeș, care a dus o luptă de hărțuire, măcinând forțele otomane. În puținele înfruntări directe care au căpătat amploare, așa cum a fost atacul de noapte și bătălia de la 22 sau 23 iunie 1462, pierderile au fost echilibrate de abele părți. La sfârșitul campaniei, ambele armate pierduseră circa un sfert din efectiv”.

Asemenea armatei de uscat și flota otomană a simțit gustul înfrângerii. Nereușind să cucerească cetatea Chilia, flota a fost nevoită să se mulțumească numai cu incendierea Brăilei. Neputința flotei otomane de a cuceri Chilia a avut drept urmare menținerea echilibrului în sistemul defensiv danubian, încât marele fluviu a rămas mai departe hotarul expansiunii turcești către Europa. În perspectiva evenimentelor, acțiunea lui Vlad Țepeș a servit atât intereselor românești, cât și acelora ale întregii lumii creștine din Europa centrală.

Și din punct de vedere politic campania întreprinsă în Țara Românească a fost nereușită: sultanul nu a reușit să își împlinească scopul, și anume acela de a transforma Țara Românească în pașalâc. Astfel, spațiul carpato-danubian a contestat în continuarea pretențiile de stăpânire Înaltei Porți, care a văzut că nu-l putea folosi ca pe o platformă de lansare pentru atacurile trupelor sale.

Ceea ce nu a reușit sultanul cu marea sa armată în Țara Românească, vor reuși Radu cel Frumos și boierii țării, care îl vor părăsi treptat pe Vlad Țepeș, după ce acesta alungase oștile invadatoare și vor trece de partea lui Radu, lăsat de sultan la granița Țării Românești. Astfel, după retragerea sultanului, a urmat o perioadă tulbure pentru istoria Țării Românești, în care cei doi frați ce se înfruntau – Radu având sprijin turcesc – căutau fiecare să-și întărească forțele pentru a-și elimina adversarul.

Paralel cu luptele date – lupte în care Vlad Țepeș a înregistrat o serie de noi succese, ucigând un număr mare de turci ce îl susțineau pe Radu, avea loc o altă luptă, aceea de lămurire a boierilor munteni că lupta cu turcii este necesară pentru asigurarea independenței, luptă nu mai puțin importantă decât războiul propriu-zis.

Totuși, pe măsură ce boierii părăseau pe Vlad Țepeș, tabăra lui Radu cel Frumos se întărea, astfel încât acesta, strângând armata și susținut de turci a preluat domnia, supunând țara turcilor, începând astfel o nouă etapă în raporturile Țării Românești cu Imperiul Otoman, reprezentată de consolidarea suzeranității otomane la nord de Dunăre.

Înlăturarea lui Vlad Țepeș de la domnie și venirea pe tron a lui Radu cel Frumos la sfârșitul anului 1462, va aduce după sine atragerea Țării Românești în aria de influență otomană, care va impune următoarele condiții: sultanul va ocroti Țara Românească împotriva orcărui inamic, cu prețul acceptării suzeranității sale; plata unui tribut anual în valoare de 10.000 galbeni; neamestecarea Porții în treburile interne ale țării; alegerea domnilor va fi recunoscută de Poartă.

4.3. Radu cel Mare și ideea echilibrului politic în sud-estul Europei

Radu cel Mare continuă politica lui Ștefan cel Mare și înțelege să fie o punte de legătură între Istanbul și lumea catolică, în special Ungaria și Polonia, el își plătește obligațiile față de turci, dezvoltă relații diplomatice bune cu toți vecinii, oprește orice fel de acțiune militară pentru a avea pace în țară și pentru a putea strange bani, pentru a-și forma un grup de oameni credincioși, cu care să își continue programul politic, introducând astfel, pentru prima oară, ideea echilibrului politic în sud-estul Europei, idee ce va fi continuată de Neagoe Basarab.

Rezultatele obținute de Radu cel Mare au fost remarcabile în anii întunecați și tumultoși de la sfârșitul veacului al XV-lea și prima parte a celui următor. A putut lăsa țara liniștită și relativ bogată, căci marea boierime în frunte cu familiile Craioveștilor și Floreștilor, era domolită.

Deși nu a întreprins campanii militare împotriva turcilor, el a redobândit, pe calea tratativelor, anumite drepturi mai vechi ale Țării Românești. Astfel, folosindu-se din plin de legăturile pe care Craioveștii le aveau la sud de Dunăre, reușește, printre altele, să recupereze vama de la Calafat, ocupată de otomani în mod samavolnic. Prin această acțiune, a izbutit să-și mărească veniturile și să elimine o bază de atac turcească existentă la nord de bătrânul fluviu.

Bunele sale raporturi cu sultanul constituiau o garanție și pentru securitatea celorlalte țări românești, așa după cum reiese chiar dintr-o epistolă trimisă de el, în anul 1498, conducătorilor Brașovului: „Cât voi fi în viață să nu vă temeți…că vor trece turcii pe undeva prin țara noastră de la Severin și până la Brăila ca să prade în țara domniilor voastre”.

Deși nu a avut conflicte armate cu puterea turcească, prin Biserică, Radu cel Mare a dus o luptă de eliberare a țărilor ortodoxe aflate sub dominația Înaltei Porți. El s-a îngrijit de Biserica din Țara Românescă prin sprijinirea cu danii a numeroase biserici și mănăstiri și prin aducerea în scaunul mitropolitan a Patriarhului Nifon al II-lea al Constantinopolului. Unul dintre cele mai mari merite ale lui Radu Cel Mare, sub aspect cultural, este, necontestabil, introducerea tiparului și aducerea în țară a Ieromonahului Macarie, care, în timpul domniei lui, va tipări Liturghierul, în anul 1508, la Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște.

4.4. Dezvoltarea relațiilor internaționale prin alianțe matrimoniale

În ceea ce privește relațiile internaționale din perioada supusă prezentului studiu, acestea sunt caracterizate de o evidențiere a rolului important al combinațiilor diplomatice internaționale bazate pe pactul de familie.

Alianțele matrimoniale ofereau, în principiu, stabilitate în domeniul relațiilor internaționale. Voievozii munteni își vor țese înrudiri cu despoții și țarii ortodocși ai popoarelor din sud. În 1282, Voievodul Litovoi își va mărita fiica cu regele Milutin al Serbiei (1282-1321), iar Teodora, fiica primului Basarab, se va însoți cu țarul Alexandru din Vidin. Fiul ei Stracimir, moștenitorul țaratului, o va lua în căsătorie pe Ana, fiica voievodului Nicolae Alexandru Basarab. O altă fiică a acestuia va deveni regină a Serbiei prin mariajul ei cu Ștefan Uroș, cneazul sârb. Cea de a treia fată a lui Nicolae Alexandru Vodă va lua de bărbat pe ducele Ladislau de Oppeln, palatinul Ungariei, iar cu fiica lui Ștefan, regele Bosniei, se va însura Vladislav Voievod. Radu I va lua ca soție pe Calinichia din neamul împăraților Paleologi, iar Dan I se va căsători cu fata lui Vuk Brancovici, regele Serbiei.

În tratarea subiectului, am purces la o inventariere a alianțelor matrimoniale ale familiilor domnitoare din Țara Românească, având ca scop evidențierea semnificației și consecințelor pe plan politic, acolo unde informațiile au fost suficiente în acest sens.

4.4.1. Căsătoria Teodorei, fiica lui Basarab I Întemeietorul, cu țarul Alexandru al Bulgariei (1330-1365)

Teodora, fiica lui Basarab, face parte din șirul femeilor smerite și cuvioase ale evului mediu, care au trăit în umbra soților lor, dăruindu-se cu totul familiei. Teodora este fiica lui Basarab I Întemeietorul, pe care acesta a căsătorit-o cu țareviciul Ivan Alexandru al Bulgariei (1330-1365). Din această căsătorie au rezultat trei băieți și o fată: Ioan Srațimir, care a domnit ca împărat al Bulgariei la Vidin 1356–1397, împărații asociați Mihail Asan al IV-lea (asociat la domnie c. 1332–1354/5) și Ivan Asan al IV-lea (asociat la domnie 1337–1349), și o fiică pe nume Tamara (Kera Tamara), măritată întâi cu despotul Constantin (Konstantin), și apoi cu sultanul Murad I al Imperiului Otoman.

Fiind repudiată de țar, Teodora se va călugări, într-o mănăstire din Vidin, sub numele de Teofana. Datorită vieții sale virtuoase și ascetice, Teofana Basarab va fi canonizată de Biserica Bulgară.

Căsătoria fiicei lui Basarab cu Țarul Alexandru va consolida bunele relații politice, militare și de înrudire dintre cele două familii domnitoare de pe malurile Dunării.

4.4.2. Căsatoria lui Nicolae Alexandru cu Doamna Clara de Doboka

Aceasta era din neamul banilor unguri de Severin, conți de Doboka. Se știe că, pe vremea aceea, ținutul Mehedinți și partea de vest a Gorjului aparțineau coroanei ungare. La sfârșitul veacului al XIII-lea, aflăm acolo pe un puternic senior transilvan, Ștefan Mikud Kukenus, numit ban de Severin și primind de la rege un întins domeniu, compus din satele Dăbăcești, Runcu, Bîlta, Brădiceni, Stroești, Stolojeni etc. Ștefan Mikud a avut patru fii, pe Ion (Ianoș), Dumitru, Nicolae și Petru. Ei moșteniră de la tatăl lor domeniul Dăbăceștilor, în părți egale, purtând cu toții titlul de conte, moștenirii lui Ion, ca cel mai mare dintre fii, adăugându-se și bănia Severinului.

Doamna Clara a fost o unealtă a statului maghiar și o sprijinitoare a expansiunii catolice în Țara Românească, cu ajutorul căreia papalitatea voia să convertească pe Nicolae Alexandru și pe fiul acestuia, Vlaicu Vodă, lucru care nu se va întâmpla, planul reușind numai cu fiica ei, Ana, țarina Bulgariei. Datorită intervenților ei, Nicolae Alexandru va recunoaște autoritatea Episcopiei Catolice a Transilvaniei asupra catolicilor străini sau localnici de pe teritoriul Țării Românești.

4.4.3. Nicolae Alexandru înrudit cu Ivan Stracimir al Bulgariei, Ștefan Uroș al Serbiei și Ladislau de Oppeln, palatinul Ungariei.

Ana, fiica lui Nicolae Alexandru și a doamnei Clara, va deveni, prin căsătoria cu Ivan Stracimir, împărăteasă a Bulgariei. Ana și Stracimir erau veri primari, mama țarului, Teodora, fiind sora voievodului Alexandru, fiica lui Basarab I Întemeietorul.

Femeie deșteaptă și energică, Ana a protejat în Bulgaria arta și literatura. Se cunoaște, în limba slavonă, o culegere a Vieții Sfinților, scrisă sub patronajul ei: „Mulțumită îngrijirii pioasei și vestitei țarine Ana, și din porunca ei a fost scrisă această carte numită Synaxarul Sfintelor Femei, la Vidin, 1360”.

După cum reiese din scrisoarea papei Urban al V-lea, adresată în 1370 doamnei Clara, Ana se va converti la catolicism la presiunile mamei sale.

Anca, fiica doamnei Clara și a lui Nicolae Alexandru, se va mărita, în iulie 1360, cu Ștefan Uroș al V-lea, cneazul Serbiei.

Elisabeta, fiică a lui Nicolae Alexandru cu prima sa soție, Maria Lackfi, a fost măritată cu Ladislau de Oppeln, Palatinul Ungariei. Ea moare în anul 1370, fiind îngropată la Oradea Mare.

Având asociat la domnie pe fiul său, Vlaicu Vodă, pe două dintre fiicele sale căsătorite cu doi regi din Balcani, iar pe cea de-a treia cu cel mai înalt demnitar al Ungariei, locțiitorul, în caz de absență, al regelui, Nicolae Alexandru a creat prin politica de alianțe matrimoniale o adevărată țesătură regională, consolidând dinastia Basarabilor atât pe plan intern cât și extern, asigurând, astfel, familiei sale un statut de prestigiu în sud-estul european.

4.4.4. Căsătoria lui Mircea cel Mare cu Mara de Tolmay, din familia conților de Cilly

Descendentă din familia de origine germană a conților de Cilly, Mara de Tolmay apare în documentele vremii ca o mare proprietară în Ungaria, deținând moșia Tolmay aflată pe malul lacului Balaton.

Mai mult ca sigur, Doamna Mara, provenind dintr-o țară catolică, și ea a aparținut acestei credințe și, de aceea poate, în acele vremuri de stăruitoare rezistență față de prozelitismul romano-catolic, s-a evitat pomenirea numelui ei în unele pomelnice alături de soțul său, precum și în actele interne emise de cancelaria unui voievod ortodox, cum era acesta. Din nefericire însă, cum s-a văzut, acest lucru s-a făcut și într-o seamă de acte externe, în care se făcea amintire și despre ea, deși unele dintre acestea uneori veneau chiar de la regele catolic al Ungariei. De bună seamă că, dacă în timpul zugrăvirii bisericii ctitoriei sale de pe valea Oltului, Mircea nu va fi fost cumva despărțit de ea, printr-o anterioară desfacere a căsătoriei, cum afirmă unii, atunci tot dintr-un asemenea motiv, – apartenența la credința catolică – ea nu figurează nici în tabloul votiv de la Cozia. Doamna Mara apare zugrăvită, alaturi de Mircea cel Mare, soțul ei, în tabloul votiv de la Schitul Brădet, fiind menționată și în pomelnicul aceluiași schit.

Dintr-un adaos, făcut de diacul de cancelarie, Mihail, la sfârșitul unui hrisov din 22 iunie 1418, emis în favoarea Mănăstirilor Cozia și Cotmeana, de către Mihail Voievod (1418-1420), fiul și urmașul al lui Mircea la tron, aflăm că actul a fost scris la Târgoviște în vremea când a venit mama Domniei Tale, Doamna de la unguri, ceea ce ne facem să credem că Doamna Mara nu se afla în țară la moartea soțului ei, în ianuarie 1418.

4.4.5. Căsătoria lui Vlad Țepeș cu presupusa verișoară a regelui Matia Corvin al Ungariei

Căsătoria lui Vlad Țepeș cu o presupusă rudă – poate verișoară a regelui Matia Corvin – despre care unii autori consideră că s-ar fi numit Elena, reprezintă un act cu valoare de contract politic. Această căsătorie avea să consfințească pacea dintre Matia Corvin și Vlad Țepeș (Brașov, 1 octombrie 1460). Această căsătorie este confirmată de o scrisoare a lui Vlad, adresată de regelui Ungariei, prin care îl înștiința că turcii…au trimis solii lor cei mari ca să nu ținem pacea și unirea făcută între serenitatea voastră și noi și să nu căutăm a celebra căsătoria, ci să ne alipim numai la ei și să mergem la Poarta împărăției Turcești.

4.4.6. Radu Cel Mare înrudit cu Ivanco Crnojevic/Cernojevici cneaz de Muntenegru

Radu cel Mare a fost căsătorit cu Catalina Crnoevici/Cerneovici (probabil vlahă) fiica lui Ivanco Crnojevic/Cernojevici cneaz de Muntenegru. Această Cătălina, de origine vlahă, este menționată în pomelnicul Mănăstirii Govora și în cel al mănăstirii sârbești Șpinia ca și în documentul din 1495-1496, dat mănăstirii Russicon de la Muntele Athos. Căsătoria avusese loc înainte de a ajunge Radu la domnie. Dovadă, între altele, este documentul din 22 martie 1497, în care se spune că Mănăstirea Govora a rămas pe seama celor mai sus ziși Io Radul Voievod și doamna sa Cătălina și de Dumnezeu dăruiții copii , ceea ce ne duce cronologic înainte de septembrie 1495.

Cel mai probabil, datorită acestei legături, Radu cel Mare ia contact cu călugărul Macarie, cel care deprinsese meșteșugul tiparului la Veneția și care viețuia în mănăstirea Obod, aflată la 20 km de Cetinie, capitala Muntenegrului, și pe care îl va invita în Țara Românească, în frumoasa sa ctitorie, Mănăstirea Dealul, unde acesta va tipări Liturghierul (1509), Octoihul (1510) și Tetraevangheliarul (1512).

4.5. Folosirea Bisericii în dezvoltarea relațiilor internaționale

După căderea Bizanțului și a țărilor ortodoxe din Balcani, Principatele Române au rămas singurul teritoriu a cărui autonomie acordată de Înalta Poartă permitea refugiaților greci, sârbi bulgari, sirieni sau ierusalimiteni să se îndrepte către ele, acestea devenind astfel un centru politic și cultural al lumii ortodoxe. De aici înainte, domnii români și-au asumat responsabilitatea continuării tradiției bizantine, ei înșiși considerându-se urmași ai bazileilor bizantini.

Când Dunărea devine hotar al lumii creștine, Țara Românească, ca de altfel și Moldova, sunt vizitate de patriarhi ortodocși, călugării athoniți sau din alte țări ortodoxe, veniți în țările române în căutare de milostenii. Generozitatea cu care domnii Țării Românești vor răspunde acestor solicitări, îi va face pe domni să devină protectori ai Ortodoxiei din afara țării, iar Țara Românească să se afirme ca important centru de sprijin al Ortodoxiei, aflată „răstignită” de puterea otomană.

În aceste circumstanțe, prestigiul și rolul Mitropoliei Ungrovlahiei în context panortodox crește tot mai mult, lucru arătat și de titlurile onorifice acordate mitropolitului Țării Românești de către Patriarhia Ecumenică, așa cum vom arăta mai jos.

Totodată, pe lângă cele menționate, rolul bisericii din Țara Românească este arătat și de hotărârea Patriarhiei Ecumenice din mai 1371, de ridicare a Episcopiei Haliciului la rangul de mitropolie, prin care Mitropolitul Halciului, care nu avea episcopi aleși pentru eparhiile sufragane – Turov, Helm, Peremisl, Vladimir, trebuia să „meargă la preasfințitul mitropolit al Ungrovlahiei, pentru ca, împreună cu el, să facă și alegerile episcopilor și hirotoniile.

4.5.1. Rangurile bisericești ale Mitropoliților Ungrovlahiei– recunoaștere a locului deosebit pe care îl are Țara Românească în lumea ortodoxă

În anul 1372, când scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei rămâne vacant, Hariton devine cel de-al II-lea mitropolit al Ungrovlahiei. În actul de numire, emis de Patriarhului Filotei (1353-1354; 1354-1376), din august 1372, lui Hariton i se acordau drepturi arhierești depline, precum și titlul de locțiitor al scaunului Amasiei, calitate ce îi dă dreptul rangului ei.

Cel de-al treilea mitropolit al Țării Românești, Antim Critopol, a ținut într-un timp, în chip onorific, scaunul de Melitene, precum și locul mitropolitului Nicomidiei din Asia Mică (1382).

Titulatura mitropolitului Ungrovlahiei, probabil tot Antim Critopol, apare mult mai bogată prin adăugarea titlului de exarh a toată Ungaria și al Plaiurilor (1401). Această lărgire a jurisdicției mitropolitului Țării Românești, care a adus cu sine îmbogățirea titulaturii sale, se datorează, desigur, însemnătății politice pe care statul muntean o atinsese în timpul domniei lui Mircea cel Mare.

O altă distincție acordată mitropolitului Ungrovlahiei de către Patriarhia Constantinopolului este locotenența scaunului de Ancyra, al IV-lea în scara ierarhică bizantină, cel mai înalt rang atins de Mitropolia Țării Românești în evul mediu.

Vedem, deci, că un rol deosebit în dezvoltarea relațiilor internaționale l-au avut diferitele cinstiri acordate de care Mitropolia Țării Românești, prin ierarhii ei, care s-au bucurat din partea Patriarhiei de Constantinopol. Aceste cinstiri au constat în acordarea unor ranguri bisericești deosebit de importante mitropoliților Țării Românești. Seria de titluri onorifice acordate de Patriarhia Ecumenică mitropoliților Țării Românești atestă importanța, rolul deosebit și prestigiul de care se bucura Mitropolia Țării Românești, deci și țara în ansamblul ei, la nivel internațional, datorită aplicării principiului cezaro- papismului.

4.5.2. Participarea la Sinoade

Începând cu Mitropolitul Hariton, calitatea de locțiitor al scaunului episcopal al Amasiei îi dă mitropolitului Țării Românești dreptul de ședere în sinodul patriarhal din Constantinopol. Astfel, Mitropoliții Țării Românești participă la mai multe sinoade ce au avut loc la Constantinopol, prin aceasta, mitropoliții contribuind și la creșterea și dezvoltarea relațiilor internaționale ale țării.

4.5.2.a. Conciliul de la Konstanza

Participarea la Sinodul de la Konstanz, între anii 1414-1418, a avut un rol deosebit de important în dezvoltarea relațiilor internaționale ale Țării Românești.

Socotit de Biserica Romano-Catolică drept al XVI-lea „sinod ecumenic”, sinodul de la Konstanz a fost mai mult opera împăratului Sigismund al Germaniei, care a crezut că este momentul să pună capăt schismei din Biserica Catolică. Sinodul a fost mai mult un congres apusean ai conducătorilor bisericești și lumești (în majoritate considerabilă) și a avut meritul că a rezolvat probleme ale schismei papale din apus și a hotărât condamnarea mișcărilor eretice ale pre-reformatorilor John Wicliff (†1384) și Jan Hus († 6 iulie 1415). Deși Biserica din Țara Românească nu a avut nici un reprezentant la Sinod, Mircea cel Mare a fost reprezentat de un boier, aceasta datorită relațiilor pe care țara le avea cu regii catolici vecini (Sigismund – împărat al Germaniei și Rege al Ungariei, Vladislav II Iagello al Poloniei și marele cneaz Vitold al Lituaniei), fie din cauza iminentului pericol otoman, fiind, deci, în căutare de ajutor de la creștinii din apus. Trebuie reținut că acesta a fost prima participare românească la o „conferință” internațională.

4.5.3. Patriarhi ai Constantinopolului în Țara Românească

În același timp, venirea în Țara Românească a unor personalități bisericești remarcabile, în persoana a doi patriarhi de Constantinopol, Nifon și Ioachim, a avut un rol deosebit de important în consolidarea poziției țării pe plan internațional și a Mitropoliei Ungrovlahiei pe plan pan-ortodox. Celor doi patriarhi le vor urma în anii ce vor venii alți patriarhi, așa încât nu va fi eveniment mai însemnat, ca alegere de domn, de mitropolit ori de episcop, la moartea unui voievod, sfințirea Marelui Mir sau a vreunei ctitorii domnești, la care să nu apară câte unul, doi sau chiar trei dintre cei patru patriarhi ai Orientului Ortodox.

4.5.3.a. Patriarhul Nifon al Constantinopolului

Fost Patriarh al Constantinopolului între anii 1486-1488 și 1496-1498, Nifon al II-lea este adus în Țara Românească, cel mai probabil prin anul 1502, de voievodul Radu cel Mare, care îl întâmpină pe ierarh cu frumoasele cuvinte: Eu să domnesc, iar tu să ne îndreptezi și să ne înveți Legea lui Dumnezeu și să fii tată și păstor mie și tuturor oamenilor și solitor către Dumnezeu.

În calitatea sa de Mitropolit al Țării Românești (1502-1505), Patriarhul Nifon, personalitate marcantă teologică și culturală a vremii, cu marea lui experiență în tradiția și amintirea Bizanțului, a avut o contribuție deosebită la reorganizarea vieții bisericești din Țara Românească, în special prin convocarea unui sobor, în 1505, când au fost întemeiate, potrivit tradiției, două episcopii, una la Râmnic și alta la Buzău.

În anul 1505, în urma unui conflict cu Radu cel Mare, conflict datorat însoțirii nelegiuite a surorii domnitorului cu un boier moldovean căsătorit, Nifon este nevoit să se retragă din scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei la Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos. În anul 1517, cu ocazia sfințirii Mănăstirii Argeșului, Patriarhul Nifon este canonizat, fiind trecut în rândul sfinților cu dată de prăznuire 11 august.

4.5.3.b. Patriarhul Ioachim al Constantinopolului

În ceea ce-l privește pe Patriarhul Ioachim al Constantinopolului, nu deținem prea multe informații, în afară de cele menționate în două cronici post-bizantine, ai căror autori ne sunt necunoscuți, scrise probabil de unii clerici ai Patriarhiei Ecumenice. Printre bizantinologi, aceste două cronici sunt cunoscute sub numele de Ecthesis Chronica și cealaltă, numită după conținutul ei, Historia Patriarhica. Din aceste două cronici, aflăm că Ioachim a ocupat scaunul patriarhal al Constantinopolului în perioada 1498-1502 și că, după ce a fost ales, acesta a întreprins o călătorie în Țările Române pentru a cere domnilor de aici ajutoare pentru biserica sa. Ioachim, al cărui scaun fusese ocupat de Patriarhul Pahomie, porni mai întâi spre Moldova, unde, Bogdan Vodă, fiul lui Ștefan cel Mare, nici n-a vrut să-l vadă, refuzând a-i acorda vreun ajutor Patriarhului itinerant, ci, mai mult, poruncește să fie alungat din țara Moldovei. Văzându-se neajutat de domnul moldovean, în 1504, Ioachim se îndreaptă spre Țara Românească, unde, în acea vreme, domnea Radu cel Mare, cunoscut, poate, de Patriarhul Ioachim în urma pelerinajelor domnului muntean la Patriarhia din Constantinopol.

Bucurându-se de cinste și ocrotire din partea lui Radu cel Mare, Patriarhul Ioachim rămâne la Târgoviște până la moarte, fiind înmormântat aici, iar de înmormântarea arhipăstorului îngrijindu-se chiar voievodul țării.

4.5.4. Extinderea puterii domniei prin ctitorii în lumea ortodoxă

În timp ce Bizanțul aproape încetase daniile în Athos, iar bulgarii și sârbii trăiau ultimele decenii de viață politică independentă în fața pericolului turcesc, monahii Sfântului Munte și-au câștigat alți patroni, de această dată mai statornici: voievozii Țării Românești.

Ajutoarele și daniile date de domnii Țării Românești mănăstirilor și bisericilor ortodoxe din țările cu stăpânire de alte confesiuni au avut în parte un rol progresist în istorie, în înțelesul că, ocrotind biserica în limba națională din țările ortodoxe, supuse unor stăpâniri politice străine, s-a sprijinit lupta acestor popoare pentru libertatea culturii lor și independență.

Pentru domnii români, asemenea danii erau, deci, nu numai un act de evlavie, ci și unul cu o semnificație politică, sporindu-le autoritatea printre comunitățile creștine din Peninsula Balcanică.

Politica daniilor practicată de domnii Țării Românești dovedește, în același timp, nu numai o politică de prestigiu menită să fie folosit pe plan politic, ci și tendința de înțelegere cu Patriarhia Ecumenică, prin încadrarea în vederile acesteia

Este, însă, începutul unui proces cu dăunătoare urmări în timp, deoarece va scoate de sub controlul autorităților de stat din Țara Românească zeci de sate și moșii ale căror venituri vor fi consumate de călugării de la Athos sau din alte centre monahale din afara țării. Această înstrăinare a pământurilor țării se va accentua în sec. al XVI-lea și al XVII-lea, determinând, uneori, reacția voievozilor munteni, deoarece devenea evident că veniturile scoase din țară de călugării de la Athos sau alte locuri nu sunt compensate de grija pe care aceștia din urmă pretindeau s-o poarte pentru sufletul și mântuirea donatorilor, ca și pentru buna întocmire a locașurilor din Țara Românească. Procesul mănăstirilor închinate își află începuturile chiar în secolul al XIV-lea; rezolvarea sa va avea loc cinci sute de ani mai târziu, prin secularizarea averilor mănăstirești, la 1863. Dar, pentru început, în secolele XIV-XV, urmările negative ale unor astfel de donații către mănăstiri de peste hotare nu erau încă vizibile.

4.5.4.a. Ctitorii românești la Muntele Athos

Ortodoxia, lipsită de protectorii ei oficiali, odată cu căderea Constantinopolului din 1453, va fi apărată în mod deosebit de către domnitorii Țării Românești, ca de altfel și de cei ai Moldovei. Astfel, prin daniile lor, voievozii Țării Românești devin ajutători ai mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, cu care aceștia vor dezvolta raporturi de o particulară consecvență.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, izvoarele istorice cuprind știri mai amănunțite despre prezența unor monahi români la Athos, dar mai ales despre contribuțiile pe care domnitorii români le-au adus la susținerea mănăstirilor athoniților.

De mult, încă de pe la 1350, începuseră legăturile între Athos și voievodul Nicolae Alexandru Basarab. Fiul său, Vlaicu, imita fapta rudei sale Alexandru al Bulgariei, asigurând monahilor români loc de frunte în mănăstirea Cutlumuș.

Este un prim episod care pune în legătură directă pe domnii români cu Muntele Athos, dar care nu se va rezuma doar la atât, întrucât, de abia de acum domniile încep să revendice un statut excepțional în Balcanii ocupați, rând pe rând, de către turci. Componența politică, pe care se sprijinise altădată atât de bine comunitatea monahală athonită, dispăruse acum de la Constantinopolul devenit Istanbul. De aceea, monahii își vor îndrepta atenția către singura unitate etnică, relativ autonomă, din zona Balcanilor, anume către cele două Principate românești de la nordul Dunării. Era o cinste ce nu putea fi refuzată de aceștia. Astfel, după Nicolae Alexandru, vor urma o serie întreagă de danii de la Mircea Vodă, Alexandru Aldea, Vladislav II, Vlad Țepeș, Vlad Călugărul și Radu cel Mare, perioadă ce ne preocupă în prezentul studiu.

Nenumărate documente grecești, slave și românești, inscripții de pe zidurile sfintelor locașuri, însemnări pe manuscrise și cărți vechi dovedesc cu prisosință că toate cele 20 de mănăstiri, ca și unele schituri existente astăzi la Sfântul Munte Athos au beneficiat de ajutorul permanent al domnilor din țările române sau al unor credincioși români.

CAPITOLUL V:

CONTRIBUȚIA BISERICII

LA CREAREA CULTURII

DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ

V. CONTRIBUȚIA BISERICII LA CREAREA CULTURII DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ

5.1. Generalități

În condițiile expansiunii musulmane pe teritoriul sud-est european, se făcea simțită o formă de rezistență a țărilor creștine concretizată în proiectul unei cruciade balcanice la care domnii Țării Românești au aderat imediat. Aceasta explică de ce voievozii români își asumă în acea vreme un deosebit rol cultural în Orientul ortodox, preluând moștenirea culturală a Imperiului Bizantin și ducând-o mai departe, implicit și prin creația artistică. Daniile și închinările de sate făcute de către domni mănăstirilor din Muntele Athos sunt rezultat și al acestei politici comune a întregii Peninsule Balcanice de a salva moștenirea artei creștine. Indiferent de limba folosită, creația artistică și culturală din sud-estul european era unitară, o artă religioasă în conținut și tradițională în formă; Biserica și religia erau cele care au preluat rolul de element de legătură în cadrul acestei rezistențe pe care trebuiau să o opună populația țării și domnia în fața pericolului otoman. Meșterii care lucrau în acel timp reluau forme ale artei bizantine devenite tradiție în locurile lor de origine. Astfel în pictură, arhitectură, sculptură, creația artistică cunoștea forme comune întregii lumi ortodoxe.

În perioada formării statelor românești, influența bizantină se face simțită în arta de pe teritoriul țării noastre, pe cale de a se constitui ca o artă cu un specific al ei, prin intermediul statelor aflate în aria de influență a Imperiului. Astfel, ceea ce caracterizează creația în țările ortodoxe precum Bulgaria, Serbia, Rusia și, mai târziu, în Țările Române este dependența de arta bizantină. Din punct de vedere estetic și dincolo de incidențele politice și etnice, pictura slavilor și a românilor rămâne bizantină până la sfârșitul epocii medievale, fără a cunoaște modificări esențiale.

În momentul afirmării pe scena politicii europene, care urmează imediat după întemeierea statului, cultura din Țările Române face un salt, ca un arc care se destinde brusc după ce a fost comprimat. Asistăm astfel la un fenomen cu totul deosebit: în secolele al XIV-lea, al XV-lea și al XVI-lea, poporul român ajunge să dețină un loc de prim rang și, sub anumite aspecte, chiar primul loc în complexul de culturi ce se dezvoltă pe făgașul acesta al Bizanțului. Din „bizantino-slavă”, această arie culturală devine bizantino-slavă-română.

Începând cu secolul al XV-lea, adică din momentul în care expansiunea turcească în sud atinge și năruiește în cea mai mare parte viața culturală din Bizanț, din Bulgaria și Serbia, cultura română va juca un rol central în cultura răsăriteană. Toată cultura sud-slavă se concentrează la nord de Dunăre, în Moldova și Țara Românească, în marile mănăstiri de aici și la curțile domnești. Astfel, în secolul al XV-lea, marile opere pe care le-au creat timp de aproape două secole înainte bulgarii și sârbii, chiar unele opere ale rușilor, toate traducerile bizantine în slavă, se concentrează aici, în opera cărturarilor români. Deci, în secolul al XV-lea, noi facem funcția de depozitare, de salvare a tuturor textelor capitale sud-slave sau traduceri slave, devenind tezauratorii culturii bizantino-slave.

Biserica a jucat un rol deosebit de important în formarea culturii feudale. Sub conducerea Biserici, s-au organizat în mănăstiri adevărate centre de activitate cărturărească și artistică ale evului mediu.

Călugării aduc un sistem de cultură superioară prin școlile mănăstirești. Praznicele mănăstirești aveau o însemnătate cu totul deosebită și foarte adesea se întâmpla ca boierii mari și domnul însuși să asiste la praznicul ctitoriei lor. Sărbătorile naționale de astăzi erau suplinite pe vremea aceea prin hramurile mănăstirilor.

Astfel, principale centre ale activităților culturale în sec. XIV-XV au fost marile mănăstiri, în principal cele de la Neamț și Putna, în Moldova, de la Bistrița, Tismana, și Vodița I, în Țara Românească, precum și sediile episcopiilor și curțile domnești. Domeniile cultivate erau și ele destul de numeroase. Pe lângă cele ale Bisericii – cărți de ritual, psaltiri, opere ale Părinților Bisericii, scrieri de edificare morală etc., găsim coduri de legi bizantino-slave (drept canonic și, de asemenea, drept civil și penal), folosite în justiție în paralel cu dreptul cutumiar, cărți de citit precum Romanul lui Alexandru sau Istoria Troiei.

5.2. Limba slavă veche

La origini, adoptarea slavonismului cultural în țările române se explică prin impunerea scrisului într-una din limbile sacrosancte, cea slavonă, admisă și folosită de biserica răsăritului. Ca urmare, slavona va rămâne o limbă de cult și cultură a clasei stăpânitoare din țările române extracarpatice.

Limba slavonă folosită de români, până în secolul al XVII-lea, n-a fost numai o limbă liturgică, ea era și limba folosită în corespondența de cancelarie a statului feudal, în structura căruia se integra și Biserica. În slavonă erau scrise privilegiile de proprietate ale nobilimii, poruncile domnești și boierești, cronicile, codicele de legi, tratatele de comerț, inscripțiile de pe morminte și de pe monede.

Întocmai ca latina medievală în țările catolice, slavona era folosită în scris de membrii clasei stăpânitoare, de cler, de oamenii de la curte și de negustori.

Recurgerea la slavonă ca instrument de exprimare pentru cultura scrisă avea, desigur, dezavantajele inerente utilizării unei limbi, alta decât cea vorbită de popor: limitarea socială a accesului la cultură, care rămâne în primul rând apanajul clerului, dificultăți întâmpinate de spiritul creator mai ales în domeniul literar etc. Adoptarea slavonei ca limbă liturgică prezintă totuși aspecte pozitive, pentru un popor care se află la un moment dat izolat de celelalte popoare romane: acest lucru facilita contactele culturale cu celelalte popoare din aceeași zonă geografică, deschidea, alături de calea contactelor directe, o nouă cale de acces la bogățiile civilizației bizantine, pentru care cultura slavă a devenit un intermediar, și asigura culturii slave însăși, în momentul în care statele slave din sud vor fi suprimate de cucerirea otomană (sfârșitul sec. XIV-XV), un teritoriu de refugiu favorabil continuării unei activități creatoare libere.

Trebuie adăugat, pe de altă parte, că alături de cultura scrisă exista zona foarte largă a culturii cu transmitere orală, care utiliza limba vorbită a poporului, adică româna (basme populare, poezie lirică, cântec epic popular, cântec epic de curte etc.). Latina și greaca au fost utilizate la rândul lor ca limbă scrisă mai ales în cancelariile domnești – totuși într-o măsură mult mai mică decât slavona.

Mărturii demne de încredere se referă la utilizarea limbii române ca limbă scisă în paralel cu slavona, cel puțin de la începutul secolului al XV-lea. Totuși, nici unul din aceste texte nu s-a pastrat.

5.3. Primele școli

Prin însăși misiunea ei, Biserica, care are ca scop propovăduirea învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos, trebuia să se îngrijească de carte, fie și numai de cea elementară a scrisului și cititului, căci Biserica are misiunea de a propovădui o învățătură, care nu se poate transmite numai pe cale orală. Biserica trebuia, deci, să se îngrijească, cel puțin, de pregătirea slujitorilor ei, care, pentru a-și îndeplini misiunea de propovăduire a Evangheliei și pentru a săvârși sfintele slujbe, aveau trebuință să învețe dogmele Bisericii, ca să le poată transmite către credincioși, dar și să știe să scrie și să citească.

Dată fiind această nevoie, este de la sine înțeles că, în cuprinsul marilor mănăstiri, precum și la sediul mitropoliei, funcționau școli, unde, pe lângă învățăturile și dogmele Bisericii, viitorii slujitori ai Bisericii învățau să scrie și să citească, învățau salvona veche, care era limba folosită la slujbele bisericești, precum și meșteșugul caligrafiei și al miniaturisticii, la care se adaugă și muzica bisericească.

Cum mănăstirile erau depozitare de cultură slavonă și, într-o vreme în care serviciul divin și actele de cancelarie domnească se redactau în aceeași limbă, era firesc ca, pe lângă viitorii clerici, și diecii sau pisarii, să deprindă rudimentele de instrucție slavonă în școlile mănăstirești.

Nu trebuie să ne îmaginăm aceste școli ca având clase regulat împărțite, cu examene și profesori deosebiți după materii și calse. Învățătura era dată la câțiva ucenici de un preot cărturar. Locul unde se desfășura acest proces de învățare era, de regulă, tinda bisericii pentru perioada verii și, cel mai probabil, casa preotului pentru perioada de iarnă.

Pe lângă acestea, mai târziu, au luat ființă, în capitala țării, școlile voievodale¸ în care erau pregătiți diecii pentru cancelaria domnească. În cadrul acestor școli funcționau cărturari din mediul laic, așa numiții „grămătici”.

5.4. Pripealele lui Filotei monahul – cea dintâi manifestare literară

Pripealele lui Filotei monahul reprezintă cea dintâi manifestare literară în înțeles larg, cunoscută, a unui român

Pripealele conțin scurte texte imnografice care se cântă cu stihuri din psalmii aleși, la polieleul sărbătorilor împărătești, al Maicii Domnului și ale unor sfinți. Acestea au fost introduse în cult, la slujbele de priveghere, în Bisericile românești și slave, începând cu secolul al XV-lea.

În Bisericile slave, Pripealele au dispărut spre sfârșitul secolului al XVI-lea, probabil în urma cunoscutei reforme a cărților liturgice făcute de Patriarhul Nicon al Moscovei. În Biserica Ortodoxă Română ele se cântă până astăzi.

Pripealele lui Filotei monahul au fost tipărite pentru prima oară în slavonește la Veneția, în 1536, de cunoscutul tipograf Bojidar Vukovici, a doua oară, la Viena, în 1547, iar a treia oară, la Sebeș, în Sobornicul imprimat acolo de diaconul Coresi, în anul 1580. În românește ele apar tipărite în Psaltirea editată la Buzău, în anul 1703.

Data alcătuirii lor nu este cunoscută cu exactitate, pentru că ele au ajuns la noi numai în copii manuscrise în limba slavonă, realizate în secolele al XV-lea și al XVII-lea.

5.5. Broderia

În prima sa etapă de evoluție, broderia medievală românească este legată, până la similitudinea tehnică și iconografică, de cea bizantină.

Broderia s-a impus ca o artă cu multe însușiri de originalitate, adaptându-se condițiilor locale și răspunzând la cerințele societății românești. În cele din urmă, realizările în domeniul broderiei medievale pot fi considerate ca una dintre cele mai substanțiale contribuții românești la arta orientului creștin, impactul lor asupra privitorului având efectul marilor tapiserii, în orice caz întrecându-l adesea pe cel al picturii. Căci, departe de a fi simple produse de artizanat, cum suntem înclinați a considera adesea broderiile moderne, cele mai bune piese de broderie realizate în Țara Românească și Moldova se sustrag noțiunii de artă minoră.

Pentru perioada ce ne preocupă, avem ca revelatoare epitaful de la Cozia (1395-1396), epitrahilul și nabedernița de la Tismana (1381-1389), aceste trei piese urmând să devină model pentru broderia din Țara Românească.

5.5.1. Epitrahilul și Nabedernița de la Tismana (1381-1389)

Despre, epitrahilul și nabedernița de la Tismana (1381-89) specialiștii spun că nu sunt cu nimic diferențiate de piese similare din Peninsula Balcanică, compoziția și tratarea personajelor amintind de broderiile bizantine.

Epitrahilul reprezintă o suprafață decorată abundent cu motive geometrice, un fel de arabescuri, ce încadrează 80 de medalioane dispuse perechi, în care apar chipuri de sfinți. Materialul folosit este firul de aur și de argint cusut pe suport de mătase albastră. Tot de mătase albastră, dar și roșie sunt realizate și conturele.

Nabedernița prezintă o compoziție mai complexă, și anume icoana Coborârii la iad, fondul fiind și aici bogat decorat cu motive vegetale. Chenarul este format din vrejuri meandrice și semipalmate, pe nimburi sunt fixate perle, iar la colțuri este brodată monograma Mitropolitului Antim.

5.5.2. Epitaful de la Cozia (1395-1396)

Somptuos, de o mare expresivitate, monumental în concepție și în realizare, epitaful de la Cozia este o operă reprezentativă a broderiei liturgice bizantine.

Tema iconografică a plângerii Mântuitorului Hristos și a punerii Sale în mormânt este redată astfel: Iisus, întins pe piatra ungerii, îi are alături pe Maica Domnului. care îl îmbrățișează, aplecată fiind peste trupul Lui. și pe Sfântul Ioan Teologul, prosternat la picioarele Mântuitorului. Patru îngeri purtând loros-ul imperial străjuiesc scena. Doi dintre ei, cu aripile deschise își înalță ripidele în formă de serafimi, iar alți doi, plasați la extremitatea scenei, cu făclii în mâini se înclină ușor, oficiind parcă. Personajele sunt grupate pe două planuri care pun împreună durerea omenească și slăvirea îngerească, epitaful de la Cozia fiind unul dintre primele care respectă această schemă compozițională. Motivele decorative din partea de jos, formate din două rânduri de semipalmete, frunze de acant prinse cu o brățară, alternând cu un șir de calicii deschise, sunt stilizate grafic accentuând astfel sobrietatea ansamblului. Chenarul care încadrează scena conține o inscripție liturgică în slavonă ce reproduce troparul din Sâmbăta Mare de la Liturghia Sfântului Vasile: „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească; că Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor și merg înaintea Lui cetele îngerești, cu toată căpetenia și puterea, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, fețele acoperind și cântând cântarea : Sfânt, Sfânt, Sfânt”.

Epitaful de la Cozia poate fi considerat un prototip al viitoarelor epitafe muntene și moldovene și un inițiator a unei noi scheme iconografice, care se va îmbogății treptat prin sporirea personajelor, apropiindu-se tot mai mult de schema iconografică a Plângerii din picturile murale.

Prin calitățile sale estetice, prin concizia tratării temei, gama cromatică rafinată și tehnica de execuție, epitaful de la Cozia se situează în ultima epocă de înflorire a artei bizantine, o artă în care broderia liturgică a avut o istorie și un loc important.

5.6. Arhitectura

Formarea și apoi consolidarea statelor feudale românești a însemnat un mare pas înainte pentru dezvoltarea arhitecturii. Sprijinindu-se pe fondul artistic străvechi și pe experiența acumulată de meșterii locali în perioada de dezvoltare a raporturilor feudale din veacurile al Xll-lea și al XlII-lea, noile forme de artă ce s-au născut în veacul al XlV-lea au stat totuși sub influența a două curente venite din afară, care-și disputau trecerea la curțile domnilor români: curentul occidental romanico-gotic, răspândit de numeroasele șantiere active ale Transilvaniei, și curentul oriental, venit din lumea Imperiului bizantin și, mai ales, din țările slave, Bulgaria și Serbia. Monumentele reprezentative ale acestei faze de dezvoltare a arhitecturii feudale romînești – fază de căutare și de sinteze în care influențele sud-slave sunt pe alocuri mai evidente, fără să fi dus însă nicăieri la adoptarea mecanică a vreunor forme de împrumut, ci la integrarea și adaptarea acestora la fondul autohton străvechi și la nevoile unei arhitecturi monumentale – oglindesc cu fidelitate aceste stări de lucruri și prevestesc totodată trăsăturile originale pe care arta de a construi a românilor le va căpăta în decursul etapelor ulterioare ale dezvoltării sale.

Se poate afirma, că începând cu secolul al XIV-lea, în Țara Românească arhitectura s-a bazat pe interpretarea locală a modelului bizantin.

Bisericile de stil bizantin se caracterizează prin: planul cruciform care reiese din apariția absidelor în pereții laterali, împărțirea în trei încăperi: pronaos, naos și altar, ultimele două despărțite între ele prin catapeteasmă, acoperișul în formă de bolta arcuită, prezența unei cupole centrale ridicată deasupra naosului în care este pictat Hristos Pantocratorul, contrastul evident dintre aspectul exterior simplu și sobru și interiorul bogat ornamentat prin picturi. Sculptura este foarte săracă, prezentă numai la ornamentarea ferestrelor, ușilor și coloanelor.

În Tara Romanească s-au ridicat o serie de biserici în asa numitul “plan treflat”, în varianta “triconcului”, de origine bizantino-sud-dunăreană. În mare, bisericile construite în acest plan urmează împărțirea traditională a bisericilor de rit bizantin ortodox: pronaos – de regulă pătrat, – naos, cu două abside laterale, iar în mijloc se ridică o turla, – și absida altarului, spre răsărit.

Acestui tip îi aparțin bisericile mănăstirilor Vodița, Tismana și Cozia, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cea din urmă situându-se printre cele mai de seamă creații arhitectonice din întreg sud-estul european, servind ca model pentru o bună parte din bisericile de mai târziu.

Prin bisericile de plan triconc ridicate la Vodița, Tismana, Cotmeana, lumea medievală românească intră definitiv în conștiința Ortodoxiei Europei răsăritene și de sud-est. Și, în același timp, se impune prin existența unui nou tip de viețuire monahală pe care o inaugura la sfârșitul veacului al XIV-lea Nicodim de la Tismana, ctitor al celor mai importante așezări monahale din acea vreme și organizator al vieții de obște, după model athonit, în mănăstiri cenobitice, complet autonome.

5.7. Pictura

În ceea ce privește pictura bisericească, trebuie să avem în vedere o realitate a timpului: oamenii nu știau să scrie și să citească și atunci preluau mesajul transmis lor prin intermediul picturii murale bisericești. Caracterul școlii bizantine – prin erminii – este oarecum neschimbat între secolele XIII-XVI în arta din țările române. Dar de la sfârșitul sec. XV și începutul sec. XVI, când este îndepărtat zidul separator dintre pronaos și naos și astfel lumina pătrunde în biserică, în urma învățăturilor Sf. Apostol Ioan, are loc și o altă schimbare: figurile hieratice încep să capete expresivitate. Totodată, se adoptă un colorit mult mai viu și veșmintele primesc un oarecare caracter local.

Din păcate pictura din Țara Românească nu poate fi urmărită prin realizări certe anterioare mijlocului secolului al XIV-lea. Avem însă destule indicii să credem că bisericile de mai înainte nu rămăseseră neîmpodobite, dar dovezi concrete nu ni s-au păstrat decât în fragmentele informe, găsite în pământ. Cele mai vechi picturi descoperite până acum în Țara Românească, sunt cele din biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș.

Este sigur că picturile din Biserica Domnească din Argeș nu constituia un caz izolat, prezența frescelor din Sîntă Maria Orlea, în Transilvania, ajunge să demonstraze că în Țara Românească, ca intermediar între Balcani și Transilvania, numărul de bisericei zugrăvite era destul de însemnat. Din categoria acestor monumente făcea parte și biserica lui Vladislav din Mănăstirea Vodița ori Tismana.

5.8. Sf. Nicodim de la Tismana – reorganizatorul monahismului românesc, ctitor de lăcașuri sfinte și remarcabil om de cultură

Personalitate marcantă în sud-estul european, Cuviosul Nicodim va domina din punct de vedere cultural secolul al XIV-lea și-l va influența pe cel de-al XV-lea. Viziunea sa asupra monahismului este una unitară care împletește cele trei dimensiuni ale vieții monahale: ascetică, misionară și culturală. Sigur, Nicodim nu a venit pe un loc gol, eforturile sale urmau în fapt cele ale unor monahi ce continuau o tradiție ce coboară în urmă, în secolele XII-XIII.

Nicodim se va remarca atât prin reorganizarea monahismului după principiile monahale aduse din Sf. Munte Athos: samovlastia, viața chinovială și isihasmul; precum și prin numeroasele ctitorii de locașuri sfinte, dar în special ca un ctitor de cultură.

Aducerea de către Nicodim a planul triconc în arhitectura ctitoriilor sale însemna un model al continuității și comuniunii cu întreaga tradiție culturală monahală, prezentă deopotrivă în Bizanț, în Serbia și în Bulgaria.

Începută în primăvara sau vara anului 1370 și săvârșită probabil la 1372 (cunoscutul hrisov de danie al lui Vladislav voievod datează din anul 1374), întemeierea mănăstirii Vodița nu trebuie privită numai ca un act de pietate și de recunoștință către providența cerească din partea unui grup de monahi de-abia scăpați din ghearele dușmanului – le-ar fi fost ușor lui Nicodim și tovarășilor săi să-și găsească un refugiu în părțile Serbiei, ale Macedoniei sau la Muntele Athos -, ci ca o continuare deliberată a activității lor misionare la avanposturile lumii ortodoxe, chiar la granița regatului angevin. Dar recucerirea Banatului de Severin de către unguri, Ia sfârșitul anului 1375, sau în primăvara viitoare (cel mai târziu prin mai 1376) — poate tocmai în timpul călătoriei la Constantinopol a lui Nicodim în cadrul delegației bisericii sârbești — a avut drept urmare risipirea comunității și înființarea unei noi mănăstiri în munții Gorjului, la Tismana, tot în imediata apropiere a regatului maghiar. După cum este cunoscut documentar, sfințirea mănăstirii Tismana a avut loc în leatul 6886 (1377/1378 e.n.). Ceea ce însă este interesant de subliniat e că la această ctitorie au contribuit nu numai voievozii Țării Românești Radu I și Dan I, ci și suveranul statului sârbesc, cneazul Lazăr, după cum reiese limpede din actul de la 1406, prin care fiul acestuia, despotul Ștefan, întărește mănăstirilor din Țara Românească care au fost zidite cu ajutorul fericitului meu părinte, hramul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu de la Tismana și al lui Antonie cel Mare, la Vodița, proprietățile lor din sudul Dunării, ce fuseseră pustiite între timp. Ajutorul acordat de cneazul Lazăr reprezintă, desigur, o recunoaștere a meritelor deosebite ale lui Nicodim și, în deosebi, o răsplată a serviciilor aduse de el Bisericii sârbești prin participarea sa la misiunea din 1375. Fapt, de asemenea, nu lipsit de semnificație, căci aduce o dovadă în plus a prestigiului de care beneficia cuviosul Nicodim în lumea sud-dunăreană. La ridicarea ctitoriilor acestuia a ajutat și vestitul Isaia de la Hilandar, după cum este specificat în Viața lui Isaia de la Hilandar. S-a subliniat pe bună dreptate caracterul „internațional” al ctitoriilor nicodimiene, prin care acestea se aseamănă într-o oarecare măsură cu mănăstirile athonite sau cu unele mari centre monastice din Apus, caracter ce le este conferit și de întăririle ulterioare acordate de către regele Ungariei (apoi împărat) Sigismund de Luxemburg în mai multe rânduri și, mai târziu, la 20 septembrie 1444, de către voievodul Ardealului, Iancu de Hunedoara.

Ocupat de unguri în anul 1375 sau 1376, Banatul Severinului a fost recucerit probabil de Dan I voievod în 1384—1385 (un document ulterior de la regele Sigismund, amintește vremea „în care Dan voievod, cu o puternică oaste, a năvălit în ținuturile castelului nostru Mihald (Mehadia n.n.)”, în orice caz, înainte de 3 octombrie 1385, dată la care acest voievod întărește averile ambelor mănăstiri. Viața se pare că a fost reluată imediat la Vodița, dacă nu cumva ar fi continuat, la un nivel mai restrâns, chiar în timpul vremelnicii ocupații maghiare. Acest fapt reiese din săpăturile arheologice efectuate în vara anului 1970, deoarece inexistența unui strat de incendiu nu permite presupunerea unei distrugeri violente (a bisericii din 1370—1372, n.n.) legată de vreo acțiune militară, iar continuitatea vieții apare evidentă din punct de vedere stratigrafic. Oricum, după scurt timp, prima biserică (cunoscută în literatura de specialitate sub numele de Vodița I) a fost dezafectată, probabil din pricina unor defecte de construcții sau a unui cutremur, iar într-o perioadă imediat următoare, în prima parte a secolului al XV-lea, s-a clădit peste temeliile ei o altă biserică (Vodița II), de același tip, dar mult mai mare și cu un plan mai elaborat, cuprinzând și un vast pridvor în jurul pronaosului. Mănăstirea Vodița va ființa până către sfârșitul veacului al XV-lea sau începutul veacului al XVI-lea. Reînființată apoi din inițiativa lui Constantin Brâncoveanu, mănăstirea Vodița va fi grav deteriorată în timpul războiului austro-turc de la 1716—1718.

Sfântul Nicodim viețuiește într-o perioadă când catolicismul ne asalta stăruitor. Propagandei catolice acesta îi opunea lămurirea ortodoxă, zidirea a multor locașuri pentru slujba bisericească, organizarea monahismului activ și propovăduirea către credincioșii satelor. De Nicodim este legată prin tradiție înființarea unor lăcașuri la Gura Motrului, Topolnița, Crivelnic (jud. Mehedinți), Aninoasa (jud. Gorj), Prislop (în Țara Hațegului).

Din păcate, documentele vremii nu pomenesc nimic despre toate acestea. Ele ne aduc, în schimb, ample informații privind modul de organizare a celor două mari comunități înjghebate prin munca cuviosului Nicodim și a ucenicilor lui: Vodița și Tismana. Aceste modalități organizatorice fiind cunoscute printr-o serie de lucrări anterioare, ne vom limita aici la amintirea trăsăturilor lor principale, precum și la câteva indicații asupra locului lor în evoluția monahismului ortodox. Încă din primul hrisov de întărire a mănăstirii Vodița, dat de Vladislav voievod în anul 1374, aflăm că aceasta beneficia de statutul juridic și canonic de autocârmuire, sau samovlastie, singură având cădere să-și puie cârmuitor. Instituția samovlastiei fusese introdusă la Muntele Athos încă din a doua jumătate a veacului al X-lea. În Țara Românească însă, până la întemeierea mănăstirii Vodița, comunitățile monastice care vor fi existat se aflau sub autoritatea mitropolitului, după cum reiese în mod deslușit din actul din mai 1359 al Sinodului Patriarhiei Constantinopolitane prin care se acordă recunoaștere oficială Mitropoliei Țării Românești, care prevede ca toți clericii din acea țară și ceilalți sfințiți călugări sau laici să asculte și să i se supună lui. Prin urmare, acordarea samovlastiei mănăstirii Vodița de către Vladislav reprezintă un privilegiu obținut fără îndoială numai datorită stăruințelor și prestigiului personal al întemeietorului ei. Samovlastia va fi stipulată și în cel de al doilea act privind ctitoriile nicodimierie, anume în hrisovul de întărire din 3 octombrie 1385 a averilor și privilegiilor celor două mănăstiri, Vodița și Tismana, precum și în toate documentele ulterioare. De asemena, primele două ctitorii domnești din Țara Românească, mănăstirile Cotmeana și Cozia, vor beneficia, prin hrisovul lui Mircea cel Mare din 20 mai 1388, de aceeași autonomie, pe care și-o vor însuși apoi, în decursul anilor, toate mînăstirile mai importante din Țara Românească. Este de remarcat faptul că situația era cu totul alta Ia mănăstirile oarecum contemporane din Moldova, Neamț și Bistrița, care, în 1407, se aflau amândouă sub autoritatea mitropolitului Iosif, ceea ce indică o altă proveniență a statutului lor juridic, constituind totodată un argument împotriva tezei întemeierii lor de către Nicodim sau ucenicii acestuia. Legături între ctitoriile lui Nicodim și cele mai vechi mănăstiri moldovene au existat fără îndoială, dar prin intermediul unor ucenici mai îndepărtați ai lui Nicodim, care au trecut în Moldova și, acolo, s-au integrat vieții monastice aflată în ființă.

O a doua trăsătură caracteristică așezămintelor monastice organizate de Nicodim în Oltenia este modul de viață comunitar, sau chinovial, care a fost practicată Ia Muntele Athos până către sfârșitul veacului al XlV-lea, spre deosebire de viața individuală, adică de idioritmie, care după anul 1390, se va generaliza la toate mănăstirile athonite. Rolul personal al lui Nicodim în instituirea vieții chinoviale la Vodița și Tismana este cu atât mai evident cu cât călugării români se acomodau atunci în general greu cu ea, dovadă hrisovul din septembrie 1369 al lui Vladislav voievod pentru mănăstirea Cutlumuș de la Muntele Athos, în care se vede că domnul muntean a dus o luptă îndârjită cu Hariton, egumenul mănăstirii și viitorul mitropolit al Ungrovlahiei, pentru a obține, în compensația binefacerilor sale, instituirea idioritmiei cerută cu tărie de numeroși călugări români de acolo. Bănuim că așezările monastice din Țara Românească, anterioare venirii Iui Nicodim practicau idioritmia și tocmai acest fapt a contribuit, desigur, în mare măsură, la neputința lor de a ajunge la înjghebări mai statornice. Instituirea cenobitismului la Vodița și Ia Tismana din inițiativa cuviosului Nicodim a fost, fără îndoială, alături de sprijinul domnesc, unul din principalii factori pozitivi ai dezvoltării acestor comunități. Fără a fi specificată în mod expres de documentele vremii, practicarea vieții chinoviale la Vodița și la Tismana reiese indirect din diferite mențiuni, începând chiar cu hrisovul lui Vladislav din 1374, care atestă că mănăstirea Vodița a fost ridicată prin munca colectivă „a lui chir Nicodim și a fraților lui”.

În sfârșit, o a treia trăsătură organizatorică a celor două venerabile mănăstiri oltene era conducerea lor unitară de către un singur egumen, modalitate reprezentând tot o veche practică a monahismului ortodox, urmată încă din vremea sfântului Pahomie cel Mare, preluată apoi de către bizantini și sârbi, și adoptată mai apoi și de români, tot din inițiativa cuviosului Nicodim. Conducerea unitară a celor două ctitorii nicodimiene este atestată încă de la întemeierea mănăstirii Tismana, căci în hrisovul comun acordat celor două mănăstiri, la 3 octombrie 1385, de către Dan I voievod se spune : „…călugării din amândouă mănăstirile să fie de sine stătători; după moartea cârmuitorului lor, nimeni să nu le pună lor cârmuitor…”. Unitatea de conducere sub un singur egumen va fi menținută și după moartea lui Nicodim, în beneficiul succesorului său, ieromonahul Agathon, după cum reiese din hrisoavele împăratului Sigismund din 28 octombrie 1419 și din 28 octombrie 1428, care ordonă ca „…fiecare să se ferească și să nu fie volnic întru nimic să supere mănăstirile popii Agathon, Sfântul Antonie de la Vodița și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de la Tismana”.

Dar cuviosul Nicodim a fost nu numai un luptător pentru cauza apărării și propovăduirii dreptei credințe, nu numai un desăvârșit organizator al vieții monahale în țara noastră: el a fost — înainte de orice, poate — și un om de vastă cultură și un înțelept. „Bărbat cinstit și sfânt, tare în cărți și mai tare în judecată și cuvinte și răspunsuri” — astfel îl caracterizează Viața lui Isaia de la Hilandar ; iar un alt izvor sârbesc, Viața patriarhului Efrem, îl numește „înțeleptul bărbat, popa Nicodim”.

Documentele contemporane interne nu cuprind nici o caracterizare în felul celor amintite. În schimb, cunoscuta corespondență între cuviosul Nicodim și patriarhul Eftimie al Târnovei, acea „personalitate impresionantă, cu adânci izvoare de cultură religioasă câștigate la Constantinopol și mai ales în meditațiile singuratice de la Muntele Athos”, dezvăluie – deasupra preocupărilor practice în legătură cu combaterea ereziei bogomililor și cu căile de asigurare a curățeniei morale a cinului preoțesc – temeinice cunoștințe teologice, mergând până la aprofundarea subtilităților de gândire ale unor scrieri ca, de pildă Ierarhia cerească a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul. De asemenea, copierea, în ultimii săi ani de viață, a vestitului Tetraevanghel (Tismana, 1404/1405) atestă din partea cuviosului Nicodim o reală măiestrie atât literară cât și artistică.

Tot în cadrul realizărilor culturale ale cuviosului Nicodim se cuvine a se sublinia rolul esențial al acestuia în răspândirea pe teritoriul Olteniei a tipului de biserică cu plan triconc simplu, dovedit la Vodița I și II prin cercetările arheologice susmenționate și, de asemenea, la prima biserică din Tismana prin urmele unor abside aflate la sud-est de actualul lăcaș. Acest tip de clădire, care a luat ființă încă de la începutul veacului al X-lea în Macedonia și a cunoscut îndată o mare dezvoltare la Muntele Athos, în varianta triconcului complex (prin contaminare cu tipul de structură în cruce greacă înscrisă), a fost difuzat în varianta sa simplă, cea mai potrivită unei mici comunități monahale, concomitent de către Isaia de la Hilandar, în diferite regiuni ale Serbiei, și de către cuviosul Nicodim, Ia nord de Dunăre. Curând după întemeierea mănăstirilor Vodița și Tismana, același tip arhitectonic va fi preluat și de cele două ctitorii domnești de la sfârșitul veacului al XlV-lea, mănăstirile Cotmeana și Cozia, apoi, în veacul al XV-lea, de cel puțin două biserici mănăstirești – de fapt, singurele pentru care posedăm date concrete, anume cele de la Tânganul și de la Vișina -, pentru a deveni până la urmă tipul consacrat al bisericilor de mănăstire din Țara Românească, până în zilele noastre.

Astfel, atât prin excepționala sa lucrare misionară cât și prin activitatea sa culturală și legăturile sale cu cele mai reprezentative personalități ale spiritualității sud-est europene contemporane – cu Isaia de la Hilandar și Eftimie de la Târnovo -, figura cuviosului Nicodim capătă un prestigiu pe care documentele vremii sunt departe de a-l putea sugera. Există, de altfel, un fapt precis care atestă recunoașterea meritelor sale deosebite de către cel mai înalt for al creștinătății ortodoxe, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, prin acordarea de către Patriarhul Filotei a rangului de arhimandrit, precum și dreptul de a oficia purtînd bedernița, cinste de care, până la memorabila sfințire a mănăstirii Argeșului din 15 august 1517, nu se bucurase nici un alt egumen de mănăstire din Țara Românească.

Avem justificate motive de a bănui că prestigiul cuviosului Nicodim așezase pe un plan deosebit și relațiile sale cu ierarhii bisericii noastre, în special cu mitropolitul Hariton al Ungrovlahiei (1372-1381) și cu Antim al Severinului (1370-1381). De primul era legat, prin aceeași formare athonită, de cel de al doilea, atât prin legăturile lor comune cu Eftimie al Târnovei, cât și prin mentalitatea isihastă a amândurora. Acest prestigiu și aceste afinități spirituale au sugerat unui autor ipoteza — cât se poate de plauzibilă — că, atunci când, spre sfârșitul vieții sale, mitropolitul Antim a hotărât să îmbrace schima cea mare și avea de ales ca loc de retragere între toate mănăstirile țării, câte vor fi fost, el a optat pentru una din mănăstirile lui Nicodim, dăruind, totodată, averea sa, inclusiv odăjdiile, acelei mănăstiri: astfel a ajuns bedernița mitropolitului Antim la Tismana, unde se păstrează și astăzi. Într-o asemenea ambianță, nu putem decât subscrie opiniei conform căreia se poate postula existența chiar a anumitor forme de colaborare efectivă între mitropoliții de Severin și cuviosul Nicodim. Mai mult decit atât, în momentele când mitropolitul lipsea din țară – fapt care, în cazul lui Atanasie (numit mitropolit al Severinului în 1389) s-a produs de cel puțin două ori: în anii 1396-1397 și 1400-1401, când este atestat la Constantinopol — nu este deloc exclus ca importantul personaj care era Nicodim, conducător al unor mănăstiri din respectiva eparhie, să fi vegheat cu o autoritate morală unanim recunoscută la bunul mers al Bisericii din aceste locuri”. Prestigiul cuviosului Nicodim și rolul său de mentor al Bisericii Ortodoxe din părțile Severinului se va răsfrânge, probabil, într-o oarecare măsură, și asupra urmașului său, starețul Agathon, căci, în hrisovul din 29 septembrie 1419, prin care Sigismund garantează libertatea de credință tuturor clericilor și întregului popor din Țara Românească, regele Ungariei declară că a făcut acest lucru la rugămintea credinciosului lor popa Agathon.

5.7.1. Tetraevangheliarul lui Nicodim (1405)

Tetraevangheliarul lui Nicodim este primul manuscris cu datare certă (1405), scris pe teritoriul țării noastre. Împodobit cu frumoase miniaturi și viniete, executate cu o mare măiestrie de însuși Nicodim, Tetraevangheliarul constituie adevărată capodoperă a caligrafiei .

Manuscrisul miniat al lui Nicodim, amintește de repertoriul Bizanțului, apropiere la care trimit armonia cromatică în care aurul se întâlnește cu albastrul detaliilor florale, o anume eleganță a împletiturii vegetale a inițialelor, decorul vegetal și animalier din cele patru frontispicii. Ferecătura de argint a acestui Tetraevangheliar aparține aceleeași arii stilistice bizantino-balcanice, cu iconografia sa specifică – Răstignirea pe o față, Învierea pe cea de-a doua – care dezvăluie, prin compoziția scenelor, repertoriul ornametal și, prin atitudinea personajelor, inspirația din pictura murală și a icoanele bizantine ale epocii. Mai mult, modul în care e conceput chenarul și îmbinarea unor motive decorative, trimite la sculptura în piatră de la mănăstirea Cozia sau la ușa de la Cotmeana.

CONCLUZII:

ORTODOXIA MILITANTĂ –

LIANTUL CONTINUITĂȚII ROMÂNILOR

ORTODOXIA MILITANTĂ-

LIANTUL CONTINUITĂȚII ROMÂNILOR

– CONCLUZII –

Biserica Ortodoxă s-a identificat de la început cu aspirațiile de viață ale românilor și în acest fel a devenit ortodoxie românească. Astfel, biserica a contribuit la păstrarea ființei românești, la succesul luptei pentru dobândirea unități politice, într-un stat propriu și independent. De aceea, organizarea statală va urma imediat organizării bisericești a Țării Românești.

Biserica Ortodoxă Română, încă de la primele începuturi de organizare canonică în Dobrogea (sec. III-IV), și-a împletit destinul cu evoluția poporului român și a limbii române, care nu este alta decât limba latină populară târzie, vorbită în Dacia și în întregul spațiu de formare a poporului român.

Credința ortodoxă, predicată inițial în latina populară, a stimulat și grăbit românizarea și a adâncit unitatea poporului ce se năștea, iar aceasta din urmă a asigurat viața religioasă creștină înfloritoare în spațiul carpatic-dunărean și pontic, cu începere din sec. al III-lea. Viața religioasă creștină este atestată de existența scaunelor episcopale dobrogene și a martirilor din chiar primele secole ale creștinătății.

În ciuda acestei realități, în secolele XIII-XIV, Biserica apuseană, pornită mereu spre cuceriri și propagandă, a izbutit să împrumute regatului ungar rosturile unui regat propovăduitor, a cărui datorie de căpetenie era să răspândească pretutindeni catolicismul în paguba Bisericii răsăritene. Din partea papalității, se trimiteau regilor Ungariei stăruitoare îndemnuri și multe ajutoare bănești, așa încât acțiunea misionară catolică să aibă succes.

Urmând cerințele Romei, dar subordonându-le în același timp obiectivelor politicii proprii, Regatul Ungar a tins să înlăture structurile ecleziastice ale autohtonilor. În locul episcopiilor „schismatice” suprimate, Regatul Ungar, care a înțeles să dirijeze operația de aducere la „dreapta credință” a românilor, s-a străduit să le impună propriile ei structuri ecleziastice, care, în realitate, nu puteau fi decât un puternic factor de asimilare etnică. În ciuda eforturilor desfășurate de papalitate, eforturi de a stabili contactul direct cu „națiunea” română și de a-i înlesni formarea unei ierarhii compatibile cu specificul și aspirațiile catolice, Roma nu a reușit să străpungă ecranul dens opus acestei legături de regalitatea ungară și de ierarhia catolică a regatului. Legătura în libertate cu Roma dovedindu-se imposibilă, românii din aria cuprinsă de expansiunea Regatului Ungar au menținut și consolidat legăturile tradiționale cu Biserica răsăriteană în aria căreia fuseseră atrași cu secole în urmă, consecință a izolării lor de romanitatea apuseană. Dar asaltul asupra structurilor ecleziastice tradiționale tindea să anihileze însuși cadrul de rezervă, parastatal, în care „vlădica” ținea locul voievodului, și să înlăture ultima linie de apărare a societății.

Ofensivei regatului maghiar i-a fost opusă rezistența structurilor românești, care avea să determine transformarea lor de la „țară” la „stat”, de la „voievodat” la „domnie”. Sfârșitul secolului al XIV-lea a adus, o dată cu eliminarea prezenței regatului în aria extracarpatică, saltul ireversibil: „întemeierea” Țării Românești, urmată, în mai 1359, de recunoașterea oficială a Mitropoliei Țării Românești, prin mutarea de la Vicina la Curtea de Argeș a Mitropolitului Iachint.

„Cum în tot răul este și un bine, prigonirile îndelungate au deschis tot mai largă prăpastia între ungurii catolici și românii ortodocși. Dacă românii ar fi trecut și ei la catolicism, s-ar fi putut întâmpla ca procesul de contopire sufletească între cele două popoare să fi avut în cursul vremii un sfârșit prielnic ungurilor și firul vieții românesti să se fi pierdut din urzeala istoriei”.

Momentul mai 1359, înființarea Mitropoliei Severinului în 1370, la inițiativa domnitorului Vladislav I (1364-1377), precum și purtarea de grijă a mitropoliților Ungrovlahiei față de românii din Transilvania, prin calitatea lor de exarhi ai întregii Ungarii și ai Plaiurilor, ne arată lămurit că Ortodoxia a constituit una din formele de apărare ale ființei naționale românești față de dominațiile străine, iar Biserica, sub controlul veghetor al domniei, a fost un suport puternic al statelor feudale moldovean și muntean, întreținând totodată și dincolo de munți conștiința originii etnice comune.

Trebuie remarcat de la început faptul că, de-a lungul istoriei statelor medievale românești, Biserica s-a constituit, alături de Domnie, într-un factor important al luptei pentru afirmarea existenței de sine stătătoare a poporului român. Între Stat, cu expresia sa cea mai importantă, Domnia, și Biserică, instituția patronând viața spirituală a locuitorilor, de-a lungul secolelor, se stabilesc legături durabile, decurgând din interese comune, vizând păstrarea ființei de neam a poporului român.

Astfel, în Țara Românească, relațiile dintre Biserică și Stat au luat înfățișarea acelora din Imperiul bizantin. Acest lucru se datorează atât influenței pe care Bizanțul a exercitat-o asupra Țării Românești, cât și datorită faptului că biserica din Țara Românească s-a aflat sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol și, astfel, poziția ierarhiei bisericești față de stăpânirea politică a statului a fost mereu aceeași cu poziția ierarhiei bizantine față de basilei.

Domnitorii români, în lupta lor pentru apărarea independenței în secolele XIV-XV, pentru păstrarea autonomiei politico-administrative, s-au bucurat în mod constant de sprijinul Bisericii – sprijin esențial, ținând seama de influența acesteia asupra masei credincioșilor. La rândul ei, Biserica a fost sprijinită de domnie din punct de vedere material, fiind fără încetare construite edificii de cult, reparate, consolidate, înzestrate cu domenii și venituri. Bisericii i-au fost acordate numeroase privilegii și, totodată, i-au fost recunoscute importante drepturi privind o anumită autonomie în viața de Stat. Practic, acest sprijin reciproc, pe linia influenței Bizanțului, a îmbrățișat multiple aspecte.

Crearea, menținerea și răspândirea culturii românești s-au aflat și ele în programul bisericii ortodoxe, îndreptățind afirmația că „sufletul culturii este cultura sufletului”. Deși distincte, credința și cultura nu sunt două entități paralele, ci se întepătrund și se conțin reciproc.

Ca pretutindeni în perioada evului mediu, monahismul era sinonim culturii, iar chilia de mănăstire a reprezentat o celulă completă a științei de carte.

Primii cărturari ai țării sunt călugării și aparțin culturii slavo-bizantine. Seria lor o deschide Sf. Nicodim, ziditor de biserici și scriitor de cărți în slavonește. Limba slavonă o învață acasă la el, în Serbia, iar cultura o primește în Sfântul Munte Athos. Tismana a fost primul centru de cultrură, prima școală de cărturărie slavonă, după tipicul atonit, în care a predicat Nicodim multor ucenici. Cultural, bănuim că secolul al XV-lea îi aparține în întregime.

Prin neîntrerupta activitate de cultură și de artă, mănăstirile au fost centrele din care pulsa viața spirituală și culturală în toate cuprinsurile țării. Textele tălmăcite și modelele de artă religioasă create în chiliile mănăstirilor erau copiate de preoții de mir și de cărturarii și artiștii laici și răspândite mai departe în lumea satelor și a orașelor. În această admosferă în care învățământul, ponit din curtea mănăstirilor, era dat de cler, s-a format sufletul românesc cu o puternică notă de religiozitate, pe care o găsim până și în filele vechilor cronici. Prestigiul pe care îl dobândiseră mănăstirile era așa de mare, încât domnii și boierii se întreceau să le înzestreze cu sate și moșii, cu mori și prisăci. Între zidurile acestor lăcașuri de asistență și rugă, de cultură și de artă, și-au căutat, în anii bătrâneții, pacea, în pregătirea pentru viața viitoare, membrii familiilor domnitoare și fruntași ai marii boierimi.

Comorile de cultură și artă pe care le păstrau mănăstirile explică, în parte, și grija pe care au pus-o domnii de a le întări cu ziduri și cu metereze, ca pe niște adevărate cetății.

„Voievozii români au făcut din Ortodoxie forța morală a rezistenței victorioase pe câmpul de luptă”..

Astfel, în contextul căderii Bizanțului la 1453, Țara Românească a devenit principalul bastion de apărare a Europei amenințată de expansiunea Imperiului Otoman, devenind în același timp și hotarul creștinătății.

Practicând o politică de solidaritate activă, statele românești și biserica lor au contribuit în mod decisiv la păstrarea identității ortodocșilor din zonele intrate sub stăpânirea Imperiului Otoman.

Astfel, pentru români, întreaga zonă a Mediteranei Orientale a însemnat un teritoriu de acțiune culturală. Multe din monumentele care împodobesc astăzi așezăminte celebre de la Muntele Sinai și Muntele Athos până în insulele Mării Egee au fost create din inițiativa domnilor români, au fost întreținute de veniturile acordate de aceștia, augmentate, reparate, înfrumusețate, dotate cu obiecte de cult, manuscrise, tipărituri etc..

Sunt cu neputință de evocat dimensiunile impresionante ale ajutoarelor – nu numai în considerabile sume de bani, dar și în opere de artă, odoare, manuscrise și cărți – îndrumate statornic către așezămintele din Orientul Apropiat și Peninsula Balcanică în jumătatea de mileniu (de la mijlocul secolului al XIV-lea până la 1863, anul secularizării domeniilor închinate), în care Țările Române au fost baza economică, sprijinul politic, refugiul cărturarilor din așezămintele creștine ale turcocrației. Este suficient să menționăm că în ajunul secularizării „o cincime din moșia țării, 1 544 pogoane de vie și peste 4 000 prăvălii din orașele mari erau ale celor 71 de mănăstiri, 25 de schituri și 14 biserici închinate Locurilor Sfinte”. Amploarea daniilor uimise chiar pe oamenii timpului: într-un document din 1628 al lui Alexandru Iliaș, domnul Țării Românești, se arăta că voievozii anteriori „au săturat Muntele Sfânt și alte locuri cu metohuri din mănăstirile Ungrovlahiei”.

Nu numai spre Mediterana Orientală, dar și în alte părți ale lumii au călătorit în trecut bunuri culturale prin liberalități ale posesorilor lor din țară, ca daruri oficiale către suverani străini și ambasadorii lor, sau ca gesturi de prietenie către cărturari de peste hotare care ne vizitau, așadar, efecte ale relațiilor internaționale sau ale ospitalității.

Încă din secolul al XV-lea, în Țările Române au fost create opere de artă, manuscrise, tipărituri căutate în toată lumea ortodoxă pentru podoaba lăcașurilor de cult, pentru împlinirea tipicului liturgic și răspândirea învățăturii creștine în expresia ei orientală.

Folosirea, timp de câteva secole, în cult ca și în literatura religioasă sau profană, a unor limbi considerate sacre – slavona, greaca – a conferit un larg interes pentru manuscrisele liturgice, dar și teologice, istorice, literare alcătuite în scriptoriile din mănăstirile noastre, înlesnite și bine apărate, în care caligrafi și artiști medievali aflau condițiile potrivite meșteșugului lor mai bine ca oriunde în Europa Orientală.

După vremelnica experiență a imprimeriei sud-slave de la sfârșitul secolului al XV-lea, românii au preluat și deținut mult timp, aproape în exclusivitate, privilegiul tiparului din Europa de sud-est, până în Orientul apropiat. Acest fapt explică prezența noastră, prin cărți, până la Athos, în Anatolia, la Ierusalim, Sinai și Alexandria, în toată Peninsula Balcanică, Ucraina și în vechile mănăstiri rusești, până la Munții Urali și Marea Caspică. Tiparul slavon inaugurat de Macarie în Țara Românească, în 1508, a folosit tuturor popoarelor slave de est și sud-est care utilizau această limbă liturgică.

Citind cu atenție hrisoavele de danie păstrate azi în arhivele acestor așezăminte, întelegem marea idee de solidaritate care a însuflețit acțiunile ctitorilor și mecenaților români. Ei păstrau în minte imaginea ideală a unei lumi de cultură și civilizație pe care înțelegeau să o apere de primejdia dispariției în oceanul nivelator al islamului. Ei știau că, în așezămintele pe care le ajutau cu atâta dărnicie, era cultivată cercetarea originilor popoarelor din Balcani, era continuată creația lor de valori spirituale, era întreținută flacăra conștiinței de sine care trebuia să lumineze lupta de eliberare și de refacere a statelor zdrobite de Semilună. În felul acesta, ctitorii și donatorii români au reușit să asigure și popoarelor prietene din Peninsula Balcanică o evoluție paralelă cu aceea a țărilor române. O bună parte din acest proces s-a desfășurat în condițiile luptelor pentru salvarea unor forme de viață, civilizație și cultură bizantină, care, pentru popoarele din acestă zonă, reprezentaseră modelul suprem în trecutul lor. Aceasta este epoca numită de Nicolae Iorga Bizanț après Bizanț, care evocă uimitoarea vitalitate a sintezei eleno-latine capabilă se educe și să conducă poparele chiar în secolele aspre ale subjugării lor. Voievozii români se arată astfel ca niște adevărați succesori ai împărațior din Bizanț, ei au împrumutat de la aceia stilul, ceremonialul, chiar și stemele, dar, ca protectori ai întregii creștinătăți ortodoxe, și-au asumat și misiunea lor, sacrificând pentru ea, fără milă, un adevărat tezaur.

Este de netăgăduit că atât în trecutul, cât și în prezentul vieții românești, se poate vedea ca o trăsătură însemnată legătura nezdruncinată dintre sufletul poporului și biserica lui stramoșească, ortodoxă.

Este o certitudine faptul că neamul românesc a apărut în istorie ca neam creștin și acest fapt explică motivul pentru care Biserica a îndeplinit un rol atât de important în existența lui de două ori milenară. Biserica a contribuit în mod decisiv la păstrarea unității de limbă și de credință a neamului. Cu toate că românii au fost împărțiți în țări și principate diferite, care uneori s-au războit între ele, din cauza vitregiei istorice, totuși unitatea spirituală și lingvistică a neamului, păstrată de Biserică, a constituit temelia unității lui statale, care s-a realizat treptat, prin întemeierea Țărilor Române, prin unirea Principatelor și prin unirea Transilvaniei cu Țara mamă. Această unitate spirituală a fost susținută de Biserică, prin păstrarea neabătută a credinței străbune în rândul credincioșilor și prin promovarea limbii și literaturii române, datorită contribuții aduse de ierarhii, preoții și călugării ei.

Legătura indisolubilă dintre credință și neam a permis Bisericii noastre să fie prezentă la marile momente din istoria noastră națională, cum ar fi întemeierea Țărilor Române (secolul al XIV-lea), unirea Principatelor (1859), unirea Transilvaniei cu România (1918); să fie alături de armata română pe câmpul de bătălie, în trecut, ca și în războiul de independență (1877) sau în primul război mondial, care s-a soldat pentru noi cu apariția statului unitar român. Acesta este motivul pentru care întemeierea Țărilor Române, în secolul al XIV-lea, a fost însoțită de înființarea Mitropoliilor din Țara Românească și Moldova. Acesta este motivul pentru care unirea Principatelor a atras după sine ridicarea Mitropolitului din București la rang de primat (1885) și tot acesta este motivul pentru care unirea Transilvaniei cu România a dus la ridicarea Bisericii noastre la rang de patriarhat. Biserica a fost văzută permanent ca simbol al unității spirituale a neamului.

BIBLIOGRAFIE:

I. IZVOARE

BERCIU-DRĂGHICESCU, Adina; TROFIN Liliana, Culegere de documente privind Istoria Românilor – sec. IV-XVI, Ed. Universității București, București, 2006;

BOGDAN, Ioan, Documente privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească în sec. XV-XVI, vol. I, 1413-1508, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1905.

BOGDAN, Ion, Corespondența lui Ștefan cel Mare cu arhiepiscopul de Ohrida, an 1456/57, B.C.I, I (1915)

Călători străini despre Țările Române, vol. I, îngrijit de Maria Holban, Ed. Științifică, București, 1968; vol. VI, publ. de M.M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru și Mustafa Mehmet, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

CHALCOCONDIL, Laonic, Expuneri istorice. Creșterea puterii turcești. Căderea împărăției bizantine, ed. îngrijită de Vasile Grecu, ed. Academiei, 1958;

Chronicon Budense post elapsos ab editione prima et rarissima tercentos sexaginta quinque annos, secundam adornavit, textum recognovit, notis illustravit, lemmata ac indices adiecit, et praefatus est: Iosephus Podhradczky, Budae, 1838;

Cronici turcești privind Țările Române, Extrase, Vol. I, Sec. XV-XVII, ed. de M. Guboglu, M. Mustafa, Editura Academiei, București, 1966;

Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ed. P.P. Panaitescu, Ed. Academiei, București, 1959;

Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească, vol. I (1247-1500), întocmit de P. P. Panaitescu și Damaschin Mioc., Editura Academiei Române, București, 1966.

Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească, vol. XXII (1628-1629), întocmit de Damaschin Mioc, Editura Academiei , București, 1969;

Documenta Romaniae Historica, D. Relații între Țările Române, vol. I (1222-1456), Ed. Academiei, București, 1977.

Documente privind istoria României, Veacul XIII, XIV și XV, B. Țara Românească (1247-1500), Ed. Academiei, București, 1953.

Documente privind istoria României, Veacul XVI, B., Țara Românească, Vol. I (1501-1525), Ed. Academiei Române, București, 1951.

Documente privind istoria României, C, Transilvania, veac XIV, vol. III (1331-1340), Ed. Academiei, București, 1954.

Documente privitoare la Istoria Românilor, culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, Vol. I, partea 1 (1199-1345), culese, adnotate și publicate de N. Densușianu, București, 1887; Vol. I, partea 2 (1346-1450), culese, adnotate și publicate de N. Densușianu, București, 1890; vol. XIV: Documente grecești, partea 1: 1320-1716, ed. de Nicolae Iorga Iorga, București, 1915;

Ecthesis Chronica, ed. S.P. Lambros, Ed. Methuen, London, 1902;

Facsimile de texte și documente bizantine din veacurile XIV-XV privitoare la istoria Bisericii Române, publ. de Vitalien Laurent, Pierre Năsturel, Direcțiunea Generală a Archivelor Statului, București, 1946.

Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, publ. de Alexandru Elian, Nicolae-Șerban Tanașoca, București, 1975 ; vol. IV, Scriptores at Acta Imperii Byzantini, saeculorum IV-XV, publicate de Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Nicolae-Șerban Tanașoca, Tudor Teotoi, Ed. Academiei, București, 1982;

Gavriil Protul, Viața și traiul Sfântului Nifon Patriarhul Constantinopolului, Ediție îngrijită de † Tit Simedrea, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1937, tipărită și în B.O.R., an. LV, nr.: 5-6/1937;

IORGA, Nicolae, Scrisori de boieri, scrisori de domni, ed. a III-a, Vălenii de Munte, 1931;

Istoria Țării Românești 1290-1690. Letopiesțul Cantacuzinesc, ed. crt. de C. Grecescu și D. Simonescu, București, 1960.

Izvoarele istoriei românilor, vol. XI. Cronica pictată de la Viena, text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, Tipografia „Bucovina”, I. E. Torouțiu, București, 1937;

Învățăturile lui Neagoe Basarab către Fiul său Theodosie, ediție îngrijită de Anatol Vidrașcu și Dan Vidrașcu, Ed. Litera Internațional, Chișinău, 2003;

[Les] nouvelles de l'empereur Justinien, traduites en français par M. Berenger, tome I, Lamort, Metz, 1811.

Liturghierul lui Macarie, Ed. Academiei, București, 1961;

Liturghierul lui Macarie 1508-2008. Studii introductive și traducere, editat de Arhiepiscopia Târgoviștei și Biblioteca Academiei Române, Târgoviște, 2008;

Liturghierul lui Macarie, ediție facsimilată, Târgoviște, 2008;

NICOLAESCU, Stoica, Documente slavo-române cu privire la relațiile Țării Românesti și Moldovei cu Ardealul în secolele XV și XVI, Lito-Tipografia L. Motzatzeanu, Bucuresti, 1905 (în traducere românească, scrisorile au fost publicate în Magazinul istoric pentru Dacia, I (1845));

PANAITESCU, Petre P., Documentele Țării Românești, I Documente interne (1369-1490), Editura Fundația Regele Carol I ,București, 1938;

POPESCU, Radu, Istoriile domnilor Țării Românești, ed. crt. de Const. Greceanu, București 1963.

România. Istorie în documente, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1992;

Scrieri și documente grecești privitoare la istoria românilor (1529-1837), culese și publicate de A. Papadopulos-Kerameus și traduse de G. Murnu și C. Litzica, Socec, Gerold, O. Harrassowitz, București, Viena, Lepzig, 1910;

Viața fericitului arhiepiscop Maxim cel Nou, în Arhiva istorică a României, tom II, publ. de B. P. Hasdeu, București, 1865.

Viața și Acatistul Sfântului Ierarh Nifon al II-lea Patriarhul Constantinopolului și Mitropolit al Țării Românești, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviștei, Târgoviște, 2008;

II. INSTRUMENTE DE LUCRU (DICȚIONARE, ATLASE, ENCICLOPEDII, ALBUME ETC.)

CÂNDEA, Virgil, Mărturii Românești peste hotare-Mică Enciclopedie, Ed. Enciclopedică, București, 1991 (Vol. I) și 1998 (Vol. II).

CONDURACHI, Emil; DUMITRESCU, Vladimir; MATEI, Mircea D., Harta arheologică a României, Ed. Meridiane, București, 1972;

Dașkov S. B., Dicționar de Împărați bizantini, trad.de Viorica Onofrei, Dorin Onofrei, Ed. Enciclopedică, București, 1999.

Dicționar Biografic de Istorie a României, coord. Stan Stoica, Ed. Meronie, București, 2008.

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, coord. : Stănuța Crețu, Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Ion Lăzărescu, Ed. Academiei, București, 1979;

DRĂGUȚ, Vasile, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București, Editura Stiințifică și Enciclopedică, 1976.

DUMITRIU-SNAGOV, Ion; Țările Române în secolul al XIV-lea. Codex Latinus Parisinus, Ed. Cartea Românească, București, 1979 ;

Nordenskjöld, Adolf Erik, Periplus – the Early History of Charts and Sailing Directions, Stockholm, 1897

REZACHEVICI, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, a. 1324-1881. I. Secolele XIV-XVI. Ed. Enciclopedică, București, 2001;

România. Istorie în documente, publ.de Ioana Burlacu, Arhivele Statului, București, 1992.

Sea charts of the early explorers, 13th to 17th century, publ. de Michel Mollat du Jourdin, Monique de La Ronciére, Marie-Madeleine Azard, Isabelle Raynaud-Nguyen, Marie-Antoinette Vannereau, Fribourg, 1984.

SIMIONESCU, Constantin; CÂNDEA, Virgil, Prezențe culturale Românești – Bulgaria, Iugoslavia, Grecia, Ed. Sport-Turism, București, 1987;

Viețile Sfinților pe luna decembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005;

III. LUCRĂRI GENERALE

Arta creștină în România, Vol. III, Sec. XIV, publ.de Ion Barnea și Corina Popa, Ed. I.B.M al B.O.R., București, 1983;

BĂBUȘ, Emanoil, Bizanțul – istorie și spiritualitate, Ed. Sofia, București, 2003.

BECK, Hans-Georg, Istoria Bisericii Ortodoxe în Imperiul Bizantin, Ed. Nemira, trad. Vasile Adrian Carabă, București, 2012;

BRĂTIANU, Gheorghe I, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, Ed. Eminescu, București, 1980;

CARTOJAN, Nicolae, Istoria literaturii române vechi. I, Ed. Fundația pentru Literatură și Artă “Regele Carol al II-lea” București, 1940; ed. a doua, Ed. Minerva, București, 1980.

CIOBOTEA, Daniel, Dăruire și dăinuire. Raze și chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea românilor, Ed. Trinitas, Iași, 2005;

CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului roman, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2010;

COSTĂCHEL, V.; PANAITESCU, P.P.; CAZACU, A., Viața feudală în Țara Românească și Moldova (sec. XIV-XVII), Ed. Științifică, București, 1957.

DECEI, Aurel, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978;

DIEHL, Charles, Figuri bizantine, vol. I, Editura pentru literatură, București, 1969;

ELIAN, Alexandru, Bizanțul, Biserica și cultura românească. Studii și articole de istorie, publ.de Vasile V. Muntean, Ed. Trinitas, Iași, 2003;

FLOREA, Vasile, Istoria Artei Românești, Ed. Litera Internațional, Chișinău, 2007;

Fundamentele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, trad. Ioan I. Ică jr., în vol. Gândirea Socială a Bisericii, coord. Ioan I. Ică și Germeno Marani, Ed. Deisis, Sibiu, 2002;

GIURESCU, Constantin C., Istoria Românilor, vol. I, ed. îngrijită de Dinu G. Giurescu, Ed. All, București, 2000;

GIURESCU, Constantin C.; GIURESCU, Dinu C., Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros, București, 1975;

GIURESCU, Constantin C.; GIURESCU, Dinu C., Istoria Românilor, vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

GIURESCU, Constantin C.; GIURESCU, Dinu C., Scurtă istorie a Românilor, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977;

IONESCU, Grigore, Istoria Arhitecturii românești, cu o prefață de Nicolae Iorga, Tiparul Cartea Românească, București, MCMXXXVII [1937];

IONESCU, Grigore, Istoria Arhitecturii în România, Vol. I, Ed. Academiei, București, 1963.

IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Vol. I, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Ministerului de Culte, București, 1928;

Istoria Imperiului Otoman, coord. Robert Mantran, București, 2001;

Istoria României, vol. II, Ed. Academiei, București, 1962;

Istoria Românilor, vol. III – Genezele Românești, editată de Academia Română, ediția a II-a revăzută și adăugită, coord. Acad. Răzvan Theodorescu și Victor Spinei, Ed. Enciclopedică, București, 2010;

Istoria Românilor, Vol. IV, De la universalitatea creștină către Europa „patriilor”, ed. a II-a, coord. Acad. Ștefan Ștefănescu, Acad. Camil Mureșanu, Acad. Ioan Aurel Pop, Ed. Enciclopedică, București, 2012;

Literatura Română Veche, Vol. I (1402-1647), antologie îngrijită de Gh. Mihăilă și D. Zamfirescu, Editura Tineretului, Colecția Lyceum, București, 1969;

LUPAȘ, I., Istoria Unirii Românilor, Ed. Fundația Culturală Regală Principele Carol, București, 1937.

OSTROGORSKI, Georges, Histoire de l'État Byzantin, Payot, Paris, 1969.

MOISESCU, Gheoghe I.; LUPȘA, Ștefan; FILIPAȘCU, Alexandru, Istoria Bisericii Române, vol. I (-1632), Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1957;

PĂCURARIU Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1980; Vol. I, Ed. Trinitas, Iași, 2004;

PIRU, Alexandru, Istoria Literaturii Române, I. Perioada veche, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970;

PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Romanitate, Continuitate, Unitate, Sibiu, 1988;

POPESCU, Dumitru, Teologie și cultură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993;

RADU, Dumitru, Biserica Ortodoxă Română și unitatea poporului român, în vol. Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005;

RĂDULESCU, Adrian, BITOLEANU, Ion, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare. Dobrogea, ed. I, București, 1979.

RĂMUREANU, Ioan; ȘESAN, Milan; BODOGAE, Teodor, Istoria Bisericească Universală, Vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993;

Relatii româno-bulgare de-a lungul veacurilor (secolele XII-XIX), Studii, vol. I, Ed. Academiei, București, 1971;

SPULER, Bertold, Die Goldene Horde. Die Mongolen in Rusland 1223-1502, O. Harrassowitz, edition II, Wiesbaden, 1965;

STĂNILOAE, Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003;

ȘTEFĂNESCU, Ștefan, Țara Românească de la Basarab I Întemeietorul până la Mihai Viteazul, Ed. Academiei, București, 1970 ;

TEODORESCU, Barbu, Cultura în cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei, în vol. Istoria Mitropoliei Țării Românești, Ed. Trinitas, 2010.

VAETISI, Adela – Monahia Atanasia, Arta de tradiție bizantină în România, Ed. Noi media Print, București, 2008;

VASILIEV, A. A., Istoria Imperiului Bizantin, trad. și note de Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Caraba, Sebastian-Laurențiu Nazaru, Ed. Polirom, București, 2010;

VĂTĂȘIANU, Virgil, Istoria artei feudale în țările române, vol. I, Ed. Academiei, București, 1959;

XENOPOL, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiana, Vol. III – Primii domni și vechile așezăminte. 1290-1457, Ed. Cartea Românească, București, 1888; ed. a III-a, vol VI, Ed. Cartea Românească, București, 1924.

ZAMFIRESCU, Dan, Istorie și cultură, vol. I, Ed. Roza Vânturilor, București 2003;

IV. LUCRĂRI SPECIALE

ANDREESCU, Ștefan, Vlad Țepeș (Dracula). Între legendă și adevăr istoric, ediția a doua revizuită, Ed. Enciclopedică, București, 1998.

ANGELESCU, Paraschiv, Inscripția falsă de la Mănăstirea Bacicovo și aducerea moaștelor sfintei Filofteia în țară în Revista B.O.R., LIV, nr 1-2/1936.

ANUICHI, Silviu, Cuvioasa Teofana Basarab, în vol. Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Otodoxe Române, București, 1987.

ARĂPAȘU, Teoctist, O ctitorie ardeleană a Sf. Nicodim: mănăstirea Prislop, în M.O., nr. 5–8/1970.

BÄBINGER, Franz, Mahomet II le Conquerant et son temps: 1432-1481. La grande peur du monde ou tournant de l’histoire, Payot, Paris, 1954.

BARBU, Daniel, Pictura murală în Țările Române în secolul al XIV-lea, Ed. Meridiane, București, 1986.

BARBU, Daniel, Sur le doble nom de prince de Valachie Alexandre, în R.R.H., XXV, nr. 4/1986.

BARBU, Daniel, „De ce sunt românii ortodocși? O falsă explicație istorică”, în revista Historia, numărul din 27 Aprilie 2011;

BARNARD, Leslie W., The Council of Serdica 343 A.D., Sofia, 1983.

BARNEA, Ion ; VULPE, Radu, Din istoria Dobrogei, II. Romanii de la Dunarea de Jos, București, Editura Academiei, 1968.

BARNEA, Ion., Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Città del Vaticano, 1977.

BĂLAȘA, Dumitru, De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei (1370-1970), în M.O. nr. 5-6/1970.

BĂLȚAT, Visarion Rășinăreanul, Reorganizarea Monahismului pe teritoriul țării noastre în timpul Sfântului Nicodim de la Tismana, în M.O. nr. 9-12/2006.

BERECHET, Ștefan, Biserica și Domnia în trecutul românesc, în rev. B.O.R., nr. 9/1945.

BERZA, M., Pentru o istorie a vechii culturi romanesti, Ed. Eminescu, București, 1995.

BERZA, Mihai, Haraciul Moldovei și Țării Românești în secolele XV-XIX, în Studii și materale de istorie medie, II, București, 1957.

BODOGAE, Teodor, Mănăstirea Cutlumuș din Sf. Munte Athos – Ctitorie românească, în Revista Teologică, an XXVII, nr. 2, februarie 1937.

BODOGAE, Teodor, Ajutoarele Românești la mănăstirile din sfântul Munte Athos, Ed. Paralela 45, Pitești, 2003.

BOŽILOV, Ivan, Familijata na Asenevci (1186–1460), Ed. Academiei, Sofia, 1985.

BRĂTIANU, G. I., Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935

BRĂTULESCU, Victor, Sfântul Nicodim, în M.O., nr. 5-6/1970.

BUZATU, D., De la Vodița la Tismana, în M.O., XIII, 1961.

CANTACUZINO, Gheorghe I., Probleme ale cronologiei ruinelor fostei mănăstiri Vodița, în Studii și cercetări de istorie veche, nr. 3/1971.

CANTACUZINO, Gheorghe, Les tombes de Bogomiles decouvertes en Roumanie et leurs rapports avec Ies communautes heretiques byzantines et balkaniques, în Actes du IV-e Congres internațional des Studes byzantines, vol. II, București, 1975.

CĂZAN, Ileana; DENIZE, Eugen, Marile puteri și spatiul românesc în secolele XV-XVI, Ed. Universității din Bucuresti, 2001.

CÂNDEA, Virgil, Noi și Bizanțul în Lumea Bizanțului, București, 1972.

CHIHAIA, Pavel, Cele două locașuri ale Mitropoliei din Curtea de Argeș deduse din hrisoavele lui Neagoe Basarab, în M.O. nr. 7-8/1967.

CHIHAIA, Pavel, Din cetățile de scaun ale Țării Românești, Ed. Meridiane, București, 1974.

CHIHAIA, Pavel, Tradiții răsăritene și influențe occidentale în Țara Românească, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1993.

CIOBANU, Veniamin, Les Principautes Roumaines et la politique europeene (1699-1815), Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

CIOCÎLTAN, Virgil, Competiția pentru controlul Dunării inferioare (1412-1420) (I), în „Revista de istorie”, nr. 10/ 1982.

CIOCÂLTAN, Virgil, Hegemonia Hoardei de Aur la Dunărea de Jos (1301-1341), în Revista Istorică (serie nouă), nr. 11-12/1994.

CÎMPINA, Barbu, Despre rolul genovezilor la gurile Dunării în sec. XIII-XV, în rev. Studii nr.: 1/1953 și nr.: 3/1953.

COCORA, Gabriel, Episcopia Buzăului, o vatră de spiritualitate și simțire românească, Ed. Episcopiei, Buzău, 1986.

CODĂU, Patricia, Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, în B.O.R., nr. 1-2/1975.

CONSTANTINESCU, Nicolae, Curtea Domnească din Argeș. Probleme de geneză și evoluție, în B.M.I., nr. 3/1971.

CONSTANTINESCU, Nicolae, Curtea de Argeș (1200-1400) asupra începuturilor Țării Românești, Editura Academiei Române, București, 1984.

CORAVU, Damaschin Severineanul, Ctitoriile religioase ale lui Mircea cel Mare (1386-1418) în revista M.O., nr. 1-6/1993.

CREȚEANU, Radu, Personalitatea cuviosului Nicodim de la Tismana după documentele vremii, în M.O., nr. 11-12/1976.

CRISTEA, Gherasim, Istoria Eparhiei Râmnicului, Ed. Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2009.

DAICOVICIU, Constantin, În jurul creștinismului în Dacia, în Studii. Revistă de istorie, știință, filozofie, artă, I (1948).

Daniile primite de Mitropolia Țării Românești în decursul timpului 1359-1837, în B.O.R. nr. 5-6, mai-iunie 1979.

DECEI, Aurel, Relații româno-orientale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

DIACONU, Petre, Despre localizarea Vicinei, în rev. Pontica, III/1970;

DIACONU, Petre, Iarăși despre localizarea Vicinei, în Revista de Istorie, tom. 34, nr. 12/1981.

DJUVARA, Neagu, Thocomerius – Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Țării Românești, ediția a II-a, Ed. Humanitas, București, 2002.

DJUVARA, Neagu, Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Vodă, Ed. Humanitas, București, 2011.

DOBRESCU, Nicolae, Întemeierea Mitropoliilor și a celor dintâi mănăstiri din țară, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1906.

DOBRESCU, Nicolae, Din istoria bisericii Române. Secolul al XV-lea. Studiu istoric, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1910.

DOBRESCU, Nicolae, Reprezentanții a două curente în Biserica din Țara Românească la începutul secolului XV: patriarhul Nifon, mitropolitul Maxim și mitropolitul Macarie, în Convorbiri Literare, XLIV, 1910.

DRĂGAN, Ion, Nobilimea românească din Transilvania între 1440 și 1514, Editura Enciclopedică, București, 2000.

DRĂGHICEANU, Virgil, Curtea Domnească din Argeș. Note istorice și arheologice, în B.C.M.I, X-XVI București, 1917-1923;

DRĂGHICEANU, Virgil, Jurnalul săpăturilor din curtea domnească a Argeșului, în B.C.M.I, X-XVI București, 1917-1923;

DRĂGHICEANU, V. ; DEMETRESCU, P., Schitul Brădet Argeș, în B.C.M.I., XVII, 1924.

DRĂGULIN, Gheorghe, Sf. Nicodim de la Tismana și curentele vieții religioase din veacul al XIV-lea, în M.O. nr. 11-12/1976.

DRĂGUȚ, Vasile, Creația artistică în epoca întemeietorilor de Țară în vol. Constituirea statelor feudale românești, Ed. Academiei, București, 1980.

DUMITRESCU, Horia, Contextul social, politic și religios al întemeierii Țării Românești, în „Buletinul Științific” al Universității din Pitești, seria Teologie Ortodoxă, anul XII, nr. 1/2008.

ELIAN, Alexandru, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe, în vol. Istoria Mitropoliei Țării Românești. Studii publicate în anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de existență, Ed. Trinitas, București, 2010.

ENĂCEANU, Ghenadie, Mitropolitul Ungrovlahiei Neofit I, în B.O.R. II, 1875-1876.

Episcopia Râmnicului – 500 de ani de la înființare (1503-2003), Ed. Adrianso, Râmnicu Vâlcea, 2005.

ERBICEANU, Constantin, Studii istorico-canonice asupra existenței ierarhiei Bisericii Române, între sec. al IX-lea până la al XIV-lea, în B.O.R., nr. 7/1893-1894.

ERBICEANU, Constantin, Un fapt istoric bisericesc din secolul al XIV-lea privitor la români, în B.O.R., XXIX/1905.

ERICH, Anges, Istoria tiparului românesc de la începuturi până apariția marilor edituri comerciale, Târgoviște, 2006.

ERICH, Anges, L’aparition de l’imprimerie dans la Valachie et son influence sur l’imprimerie du sud-est de L’Europe, în Annals of the Academy of Romanian Scientists, series on History and Archaeology, Vol. II, no. 1/2010.

FANTAZIU, Paisie, Episcopia Buzăului. 500 de ani de la (re)înființare, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 2002.

FILITTI, I. C., Banatul Olteniei și Craioveștii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1932.

FLEISCHER, Robert, The rock-toombs of the Pontic Kings in Amaseia (Amasya) în Black Sea Studies, Vol 9, coord. Jakob Munk Hojte, Aarhus University Press, Danmark, 2009.

FLOCA, Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. Mitropoliei Ardealului, Sibiu, 2005.

GABOR, Adrian, Biserica și Statul în primele patru secole – Editura Sofia, București, 2003.

GABOR, Adrian, Biserică și Stat în timpul lui Teodosie cel mare (379-395), Editura Bizantină, București, 2003.

GANE, Constantin, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. I, Ed. Junimea, Iași, 1971.

GEMIL, Tahsin, Mircea l' Ancien face à la politique imperiale de Bayezid I-er, în R.R.H., nr. 1-2/1986.

GEMIL, Tahsin, Raporturile româno-otomane în vremea lui Mircea cel Mare, în vol. Marele Mircea Voievod, cood. Ion Pătroiu, Ed. Academiei, București, 1987.

GEORGESCU, Valentin Al., Instituțiile statelor românești de sine stătătoare, în vol. Constituirea statelor feudale românești, Ed. Academiei, București, 1980.

GEREMEK, Broneslaw, La nation d' Europe et la prise de conscience européenne au bas Moyen Age, în La Pologne au XV-e Congrès International des Sciences Historiques à Bucarest, Wroclaw, Warszawa, Krakow, Gdansk, 1980.

GEROSTERGIOS, Asterios, Iustinian cel Mare. Sfânt și Împărat, trad. din limba engleză de Ovidiu Ioan, Ed. Sofia, Bucuresti, 2004.

GHIAȚĂ, Anca, Mircea cel Mare apărător al integritălii teritoriale românești și al independeței statale, în vol. Marele Mircea Voievod, cood. Ion Pătroiu, Ed. Academiei, București, 1987.

GHIBESCU, George, Istoricul Mitropoliei Ungrovlahiei și Mitropoliții Țării Românești, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1907.

GIURESCU, Constantin C., La 450 de ani de la moartea lui Radu cel Mare, Domnul Țării Românești (1495-1508), în B.O.R., nr. 3-4/1958.

GIURESCU, Constantin C., Transilvania în istoria poporului român, București, 1967.

GIURESCU, Constantin C., Probleme controversate în istoriografia română, Ed. Albatros, București, 1977.

GIURESCU, Constantin C., Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în în volumul Istoria Mitropoliei Țării Românești. Studii publicate în anul 1959, la împinirea a 600 de ani de existență, Ed. Trinitas, București, 2010.

GIURESCU, Dinu C., Relațiile economice ale Țării Românești cu țările balcanice din secolul al XIV-lea până la mijlocul secolului XVI-lea, în Romanoslavica, Nr. XI/1965.

GIURESCU, Dinu C., Țara Românească în secolele XIV-XV, Ed. Științifică, București, 1973.

GLIGORE, Daniel, Prima Mitropolie a Țării Românești, Considerații istorice, Ed. Mustang, București, 2011.

GONȚA, Alexandru, Românii și Hoarda de Aur 1241-1502, Jon Dumitru – Verlag, München, 1983.

GOROVEI, Ștefan S., Familia lui Petru Rareș, în vol. Petru Rareș, București, 1978.

GOROVEI, Ștefan S., Câteva însemnări pentru istoria relațiilor româno-otomane în veacurile XV-XVI, în vol. Românii în istoria universalală, I, Iași, 1986.

GREKOV, B. D.; IACUBOVSCHI, A.I., Hoarda de Aur și decăderea ei, București, 1953.

GYŐRFFY, Gyula, Adatok a románok XIII.századi történetéhez és a román állam Kezdeteihez, în Történelmi Szemle, 7 (1964), Budapesta, 1964, nr. 3-4.

HESS, H., The Canons of the Council of Sardica A.D. 343. A landmark in the Early Development of Canon Law, Oxford, 1958;

HOLBAN, Maria, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, București, Editura Academiei Române, 1981.

ILIESCU, Octavian, Monete de aramă de la Mircea cel Bătrân, în Cronica numismatică și arheologică, XVIII, 1944 ;

ILIESCU, Octavian, Emisiuni monetare ale Țării Românești din secolele al XIV-lea și al XV-lea, în S.C.N., vol. II, București, 1958.

ILIESCU, Octavian, O nouă contribuție privitoare la istoria monetară a Țării Românești în secolul al XV-lea, în S.C.N., vol. III, București, 1960.

ILIESCU, Octavian, Localizarea vechiului Licostomo, în „Studii. Revista de Istorie”, nr. 3/1972.

IONESCU, G. M., Istoria Mitropoliei Ungrovlachiei. De la origini și până la 1708, vol. II, ed. a II.a București,1914.

IONESCU, Grigore, Curtea de Argeș -istoria orașului prin monumentele lui, Ed. Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1940.

IORGA, Nicolae, Muntele Athos în legătură cu Țările române, în A.A.R.M.S.I., seria II, tom. XXXVI, București, 1914.

IORGA, Nicolae, Bizanț după Bizanț, trad. după ed. franceză de Liliana Iorga-Pipidi, postfață de Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, București, 1972.

IORGA, Nicolae, Condițiile de politică generală în care s-au întemeiat bisericile românești în veacurile XIV-XV, în A.A.R.M.S.I., seria II, tomul XXXV, București, 1913 (reeditată în N. Iorga, Studii asupra evului mediu românesc, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984).

IORGA, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, București, 1981.

IVANOVA, Klimentina, ПАТРИАРХ ЕВТИМИЙ (Patriarhul Eftimie), Sofia, 1986.

LASCARIS, Michel, Joachim, metropolite de Moldavie et les relations de l’Eglise moldave avec le Patriarcat de Pec et l’Archeveche d’Achris au XV-eme siecle, în B.S.H.A.R., t. XIII (1927).

LAURENT, Vitalien, Contribution a l’histoire des relations de l’Eglise byzantine avec l’Eglise roumaine au début du XV-e siècle, în Bulletin de la Section Historique de l’Académie Roumaine, tome XXVI, 2, Bucharest, 1945.

LAURENT, Vitalien, Aux origines de l'Église Moldave. Le métropolite Iérémie et l'évêque Joseph, în „Revue des Études Byzantines”, V, 1947, p. 157-170.

LĂZĂRESCU, Emil, Nicodim de la Tismana și rolul său în cultura veche românească. I. (până la 1385), în Romanoslavica, XI/1965.

LEPĂDATU, Alexandru, Politica lui Radu cel Mare. 1495-1508, în vol. Lui Ion Bianu amintire. Din partea foștilor și actualilor funcționari ai Academiei Române la împlinirea a 60 de ani, București, 1921.

LOZOVAN, Eugen, Aux origines du christianisme daco scythique, în Geschiche der Hunnen, publ. de Franz Altheim, Band 4: Die europäische Hunnen, Walter de Gruyter & Co., Berlin, 1962, p. 146-165.

MARINESCU, C.; Înființarea mitropoliilor în Țara Românească și în Moldova, în A.A.R.M.S.I., seria III, tomul II, mem. 6, București, 1924.

MAXIM, Mihai, L’Empire ottoman au nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVe siècle. Ėtudes et documents, İstanbul,1999.

MAZILU, D., Contribuțiuni la studiul vieții Sf. Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Ed. Atelierele Grafice Cultura Națională, București, 1928.

MAZILU, D. R., Sfânta Filoteia de la Argeș. Lămurirea unor probleme istorico-literare. Monografie hagiografică, în A.A.R.M.S.l., seria III, tomul VI, mem. I, București, 1933.

MAZILU, Dan Horia, Voievodul dincolo de sala tronului, Ed. Polirom, București, 2003.

MĂRCULESCU O., Balica și Dobrotici, doi dinaști pontici, în „Analele Dobrogei”, nr. 18/1937, p.184-214.

MĂRCULEȚ, Vasile, Dobrogea și politica pontică a lui Mircea cel Bătrân, în Revista de Istorie Militară, nr. 1-2 (105-106)/2008.

MĂRCULEȚ, Vasile, Aspecte ale funcționării Mitropoliei Ungrovlahiei până la începutul secolului al XV-lea, în Buridava, nr. VIII/2010.

MEYENDORFF, John, The Ecumenical Patriarch seen in the light of Orthodox Eclessiology and History în The Greek Orthodox Theological Review, Holy Cross Greek Orthodox School of Theology, no. 24/1979.

MEYENDORFF, John, The Ecumenical Patriarchate, Yesterday and Today în The Byzantine Legacy in the Orthodox Church, Saint Vladimir’s Seminary Press, Crestwood-New York, 1982.

MICHELET, Jules; ROSETTI, Maria, Les Principautés Danubiennes, Paris, 1852.

MIHĂILĂ, Gheorge, Între Orient și Occident. Studii de cultură și literatură românească în secolele al XV-lea și al XVII-lea, Ed. Roza Vânturilor, București, 1999.

MIHOCI, Gheorghe, O româncă trecută între sfinți în Biserica Ortodoxă Bulgară, în rev. M.M.S., nr. 1-2/1955.

MINEA, Ilie, Vlad Dracul și vremea sa, în „Cercetări istorice, buletinul Seminarului de istoria românilor al Universității din Iași”, An 4 (1928), extras, Viața Românească, Iași, 1928.

MINEA, Ilie, Mama lui Mihai I Voievod, domnul Țării Românești, în Cercetări Istorice, revistă de istorie românească, Iași, an V-VII (1929-1931);

MIRCEA, Ion Radu, NĂSTUREL, Petre Ș., De l’ascendance de Despina, épouse du voévode Neagoe Basarab, în Romanoslavica, 1964.

MIRCEA, Ion Radu, Cel mai vechi manuscris miniat din Tara Româneasca: Tetraevanghelul popei Nicodim (1404-1405), în „Romanoslavica”, Bucuresti, XIII, 1966.

MOISESCU, Gheorghe I., Contribuția românească pentru susținerea Muntelui Athos în decursul veacurilor, în rev. Ortodoxia, nr. 2/1953;

MOISESCU, Gheorghe I., Viața Sfântului Nifon, Patriarhul Țaringradului, cu prilejul împlinirii a 450 de ani de la mutarea sa către Domnul în B.O.R. nr. 9/septembrie 1958;

MOLDOVEANU, Ioan, Contribuții la istoria relațiilor mănăstirilor Cutlumuș și Zografu din Sf. Munte Athos cu Țările Române, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, 2001;

MOLDOVEANU, Ioan, Contribuții la istoria relațiilor Țărilor Române cu Muntele Athos (1650-1863), București, 2002;

MOLDOVEANU, Ioan, Aspecte ale relațiilor Țărilor Române cu Muntele Athos după cercetări mai noi în rev. Tabor, Ed. Renașterea, nr. 4/2008;

MOLDOVEANU, Ioan, Contextul istoric al păstoriei primului mitropolit al Țării Românești (Iachint de la Vicina) și câteva posibile argumente pentru canonizarea sa. La 650 de ani de la numirea sa (1359-2009), în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă ”Iustinian Patriarhul”, București, 2009; reluată în Almanah Bisericesc, Episcopia Sloboziei și Călărașilor, Slobozia, 2010.

MUNTEAN, Vasile, Contribuții la istoria Banatului, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1990.

MUREȘAN, Dan Ioan, Le Patriarcat oecumenique et le Principautes roumanines. Droit nomocanonique et ideologie politique (XIV-e-XVI-e siecle), – teză de doctorat – Vol. I și II, Paris, 2005.

MUREȘAN, Dan Ioan, Le Mont Athos aux XVe-XVIe siècles. Autour de quelques descriptions d’époque, în The Romanian Principalities and the Holy Places Along the Centuries, ed. E. Băbuș, I. Moldoveanu, A. Marinescu, București, 2007.

MUREȘAN, Dan Ioan, Philothée I Kokkinos, la métropole de Hongrovalachie et les «empereurs de la terre», în vol. Istorie bisericească, misiune creștină și viață culturală, II, Creștinismul ronmânesc și organizarea bisericească în secolele XIII-XIV. Știri și interpretări noi, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2010, p. 335-406.

MUSICESCU, Maria Ana; IONESCU, Grigore, Biserica domnească din Curtea de Argeș, Ed. Meridiane, București, 1976;

NĂSTUREL, Petre Ș., Cuviosul Nicodim cel Sfințit și odăjdiile mitropolitului Antim Critopol de la Tismana, în M.O. nr. 7-8/1959;

NĂSTUREL, Petre (Pierre) Ș., Autour de la partition de la métropole de hongrovalachie (1370), extras din Buletinul Bibliotecii Române, vol. VI (X) – serie nouă, 1977/1978, Freiburg, Germania, p. 293-326.

NĂSTUREL, Petre Ș., Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leur relations du milieu du XIV-eme siecle a 1654, Pontific Institutum Studiorum Orientalum, Roma, 1986;

NĂSTUREL, Pierre, Radu Vodă le Grand et le Patriarche de Constantinopole Joachim I-er în Annals of Academy of Romanian Scientists, Series on History and Archaeology, nr. 1/2010, Vol. II.

NEAGOE, Claudiu, Oastea Țării Românești în vremea lui Vlad Țepeș, în vol. Vlad Țepeș Drăculea, domn creștin al Țării Românești, ed. Prisma, Râmnicu Vâlcea, 2009.

NEAGOE, Manole, Curtea de Argeș, Ed. Tineretului, București,1968;

NEGRESCU, D., Limba slavă veche, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1961.

NICOLAESCU, Stoica, Noi amănunte istorice cu privire la Doamna Calinichia și Radul-Vodă -1347-1384, în rev. Universul, București, 1933;

NISTOR, Ion I., Legăturile cu Ohrida și Exarhatul Plaiurilor, în A.A.R.M.S.I., III, t. XXVII, 1945;

NOROCEL, Epifanie, Sfântul Eftimie ultimul patriarh de Târnovo și legăturile lui cu Biserica Românească, în B.O.R. nr. 5-6/1966;

OLTEANU Pandele, Slava veche și slavona românească, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975.

OLTEANU Ștefan, Cercetări cu privire la geneza orașelor medievale din Țara Românească, în rev. Studii, nr. 6/1963;

OVIDIU, Albert, The Council from Serdica (343) – Crossing point netween West and Est, în Studia Antiqua et Archaeologica, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, nr. XII/2006;

PALADE Lucian Constantin, Relațiile Țării Românești cu Ungaria și Imperiul Otoman în secolul al XV-lea, Ed. Ars Docendi, București, 2011;

PALADE, Lucian Constantin, Țara Românească în vremea Drăculeștilor din veacul al XV-lea, Ed. Ars Docendi, București, 2012.

PANAITESCU P. P., Octoihul lui Macarie (1510) și originile tipografiei în Țara Românească, în B.O.R., nr.9-10./1939.

PANAITESCU P. P., Mircea cel Bătrân, Ed. Casa Școalelor, București, 1944.

PANAITESCU P. P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, Ed. Academiei Române, București, 1965;

PAPACOSTEA Șerban, Cu privire la geneza și răspândirea povestirilor scrise despre faptele lui Vlad Țepeș, în Romanoslavica, XIII, 1966.

PAPACOSTEA Șerban, Întregiri la cunoașterea vieții bisericești a Românilor din Evul mediu (sec. XIV), în B.O.R. nr. 1-2, ianuarie – februarie, 1981;

PAPACOSTEA Șerban, Relațiile Internaționale în răsăritul și sud-estul europei în secolele XIV-XV, în Revista de Istorie, 34, 1981, 5.

PAPACOSTEA, Șerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciadă și Imperiul Mongol, Ed. Enciclopedică, București, 1993.

PAPACOSTEA, Șerban, Genovezii în Marea Neagră și integrarea Europei centrale in comerțul internațional, în R.I., VII, Nr.: 7-8/1996.

PAPACOSTEA, Șerban, Geneza statului în evul mediu românesc, Ed. Corint, București, 1999.

PAPACOSTEA, Șerban, Un tournant de la politique Genoise en mer Noir au XIV siecle: l 'ouverture des routes continentales en direction de l 'Europe centrale, în vol. La Mer Noire carrefour des grandes routes interconlinentales 1204-1453, București, 2006.

PATAKI Iosif, Ceva despre relațiile Țării Românești cu Ungaria la sfârșitul veacului al XIV-lea, în SMIMed, II, 1957.

PERVAIN, Viorica, Din relațiile Țării Românești cu Ungaria la sfîrșitul veacului al XIV-lea, în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie”, Cluj-Napoca, XVIII (1975).

PETROȘANU, Dragoș P., Sfântul Grigorie Decapolitul din mănăstirea Bistrița-Vâlcea, în B.O.R. nr. 11-12/1942;

PHIDAS, V. I., The Ecclesiastical title of ”Hypertimos and Exarch”, în The Greek Orthodox Theological Review, Holy Cross Greek Orthodox School of Theology, no.: 44/1999;

PIENARU, Nagy, Relațiile lui Mircea cel Mare (1386-1418) cu Mehmed I Celebi (1413-1421), în Revista de istorie, tomul 39, nr. 8/august 1986;

PIENARU, Nagy, Relațiile lui Mircea cel Bătrân cu emiratul pontic Candar-ogullari, în R.I., tom 7, nr. 7-8/1996;

PIPPIDI, Andrei, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele XVI-XVIII, Ed. Academiei, București, 1983.

PIPPIDI, D. M., Intorno alle fonti letterarie del cristianesimo daco-romano,  Institut d'Histoire Universelle "N. Iorga", extras din R.H.S.E.E., XX ,1943 ; tradusă în limba română, În jurul izvoarelor literare ale creștinismului daco-roman în vol. Contribuții la istoria veche a României, București, Editura Știintifică, 1967.

POP, Ioan-Aurel, Autoritatea Domnească și întinderea teritorială a Țării Românești în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), în Studia Universitatis Babes-Bolyai, Historia, 1986, XXXI, nr. 2.

POP, Ioan-Aurel, Church and State in Eastern Europe during the four-teenth century. Why the Romanians Remained in the Orthodox Area?, în East European Quartely (Colorado-USA), 1995, XXIX, nr. 3.

POP, Ioan-Aurel, Il Patriarca Kiril Lukaris sull’unita etno-confessionale dei romeni, în vol. Etnie et confessione in Transilvania (secoli XVI-XX), Roma, 2003;

POP, Ioan-Aurel, La frontiera dintre ortodoxie, catolicism și protestantism: Biserica românilor din Transilvania și Patriarhia Ecumenică (secolele XIV-XVII), în vol. Frontierele spațiului românesc în context european, Ed. Universității din Oradea / Cartdidact, Oradea/Chișinău, 2008;

POP, Ioan-Aurel; ȘIPOȘ, Sorin, Silviu Dragomir și dosarul Diplomei cavalerilor ioaniți, Ed. Academiei, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2009.

POPA, Costică, Principiul loialității față de stat la apologeții creștini, în S.T. nr. 1-2/1975;

POPESCU-SPINENI, Marin, Procesul mănăstirilor închinate. Contribuții la istoria socială românească, Institutul de arte grafice "Tiparul universitar", București, 1939.

POPESCU, Niculae M., Nifon II, Patriarhul Constantinopolului, în A.A.R.M.S.I., seria a II-a, tom. XXXVI, 1913-1914;

POPESCU, Niculae M., Patriarhii Țarigradului prin Țările Românești: veacul XVI, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1914;

POPESCU, Emilian, Ierarhia eclesiastică pe teritoriul României. Creșterea și structura ei până în secolul al VII-lea, în revista B.O.R., nr. 1-2/1990.

POPESCU, Emilian, Sfântul Apostol Filip misionar pe pământ românesc, în vol. Logos – Înalt Prea Sfințitului Părinte Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2001.

POPESCU, Emilian, Apostolicitatea creștinismului românesc: Sfinții Apostoli Andrei și Filip în Dobrogea, în vol. Creștinismul – sufletul neamului românesc, ed. Agaton, Făgăraș, 2002.

POPESCU, Emilian, L'origine apostolique du christianisme Roumain, în vol. Istorie bisericească, misiune creștină și viață culturală, I, De la începuturi până în secolul al XIX-lea, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2009.

POPESCU, Emilian, Titulatura și distincțiile onorifice acordate de Patriarhia Constantinopolului mitropoliților Țării Românești (secolele XIV-XVIII), Ed. Basilica, București, 2010.

POPESCU, Nicolae M., Preotul Isidor Moldoveanul la Constantinopol (mai 1401), în B.O.R., nr. 1-2/1934.

POPESCU, Nicolae M., Antim Critopol, în B.O.R., nr. 10-12/1946.

PORCESCU, Scarlat, Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana în tradiția monahală a Moldovei, în M.O. nr. 11-12/1976.

PUȘCAȘU, Voica Maria, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Țara Românească și Moldova pâna la sfârsitul secolului al XVIII-lea, Ed. Vremea, Bucuresti, 2001.

RADU, Dumitru, Supunerea față de ocârmuire, poruncă dumnezeiască, în S.T. nr. 9-10/1982.

RĂMUREANU, Ioan, Sinodul de la Sardica din anul 343. Importanța lui pentru istoria pătrunderii creștinismului la daco-romani, în S.T., an XIV, nr. 3-4/1962 ;

RĂMUREANU, Ioan, Mitropolia Vicinei și rolul ei în păstrarea Ortodoxiei în ținuturile românești în vol. De la Dunăre la mare. Mărturii istorice și monumente de artă creștină, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1977.

RĂMUREANU, Ioan, Rolul Bisericii Ortodoxe Române în Biserica Răsăritului în secolele XIV și XV în B.O.R. nr. 1-2, ianuarie – februarie, 1981.

REZACHEVICI, Constantin, De la Ordinul Dragonului la Dracula, în Magazin Istoric, nr. 2/1998.

REZACHEVICI, Constantin, Rolul Românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană. Secolele XIV-XV, Ed. Albatros, București, 2001.

ROMAN, Teofil, Dimensiunea monahismului ortodox în viziunea Sfântului Nicodim de la Tismana, în M.O. nr. 9-12/2006.

SACERDOȚEANU, Aurelian, Ctitorii mănăstirii Cutlumuz, în B.O.R. nr.: 5-6/1935.

SACERDOȚEANU, Aurelian, Ceva despre mitropolitul Hariton al Ungrovlahiei (1370-1380), în B.O.R. nr. 1-2/1936.

SACERDOȚEANU, Aurelian, Moara din Râmnic a mănăstirii Govora, în MO, XV, nr. 5-6, 1963.

SACERDOȚEANU, Aurelian, Mircea cel Bătrân și Biserica Ortodoxă a țării sale în B.O.R. nr.: 1-2/1968.

SACERDOȚEANU, Aurelian, Elemente de continuitate și unitate în istoria medievală a românilor, în vol. Unitate și continuitate în istoria poporului român, red. Dumitru Berciu, Editura Academiei, București, 1968.

SACERDOȚEANU, Aurelian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Ardealul și Moldova, în vol. Istoria Mitropoliei Țării Românești. Studii publicate în anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de existență, Ed. Trinitas, București, 2010.

SAUNDERS, John Joseph, The history of the Mongol conquest, Routledge & K. Paul, London, 1971.

SĂLĂGEAN, Tudor, Ladislau Kán și Cetatea Devei. Afirmarea unei reședințe voievodale, în vol. Pe urmele trecutului. Profesorului Nicolae Edroiu la 70 de ani, coord. Susana Andea, Ioan-Aurel Pop, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2009, p. 73-78.

SĂSĂUJAN, Mihai, Sf. Nicodim de la Tismana și contemporanii săi, în M.O. nr. 9-12/2006.

SĂSĂUJAN, Mihai; VASILESCU, Gheorghe, La 650 de ani de la recunoașterea Mitropoliei Țării Românești, în vol. Domnitorii și ierarhii Țării Românești, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2009.

SCHMEMANN, Alexander, The Idea of Primacy in Orthodox Ecclesiology, în The Primacy of Peter, essays on ecclesiology ant the eraly church, editor John Meyendorff, Saint Vladimir’s Seminary Press, Crestwood-New York, 1992.

SCURTU, Ioan, Radu the Great – oustanding personality in Romanian History, în Annals of the Academy of Romanian Scientists, series on History and Archaeology, Vol. II, no. 1/2010.

SENEGAROV, Ivan, История на Охридската архиепископия-патриаршия (Istoria Arhiepiscopiei de Ohrida), Sofia, 1932.

Sfântul Voevod Neagoe Basarab – ctitor de biserici și cultură românească, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2012.

SIMEDREA, Tit, Filotei monahul de la Cozia. Data, locul și limba în care s-au alcătuit Pripealele, în M.O., 1955, nr. 10-12.

SIMEDREA, Tit, Viața mănăstirească în Țara Românească înainte de anul 1370, în B.O.R., nr. 7-8/1962.

SIMEDREA, Tit, Les «Pripela» du moine Philothee. Etude — texte, traduction, în Romanoslavica, XII, București, 1970.

SNEGAROV I., În chestiunea închinării Bisericii moldovenesti la Ohrida în secolul al XV-lea (Căm văprosa za zavisimostita na moldovscata țărcva ot Ohridscata prez XV vec.), Makedonski Pregled, V/3 (1929).

STAN, Liviu, Relațiile dintre Biserică și Stat. Studiu istorico-juridic, în rev. Ortodoxia, nr. 3-4/1952.

STAN, Liviu, Succesiunea apostolică, în S.T., nr. 5-6/1955.

STĂNESCU Eugen, 500 de ani de relații româno-bizantine în Lumea Bizanțului, București, 1972.

STOICESCU, Nicolae, La victoire de Vlad l Empaleur sur le turcs (1462), în Revue Roumanine d Histoire, nr. 3/1976.

STOICESCU, Nicolae, Vlad Țepeș, Ed. Academiei, București, 1976.

STOICESCU, Nicolae; TUCĂ, Florian, 1330 – Posada, Ed. Militară, București, 1980.

STOICESCU, Nicolae, Descălecat sau întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei românești. Legendă și adevăr istoric, în vol Constituirea statelor feudale românești, Editura Academiei, București, 1980.

STOICESCU, Nicolae, Mircea Vodă cel Mare, în M.B. nr.: 5/1986.

ȘERBĂNESCU, Niculae; STOICESCU, Nicolae, Mircea cel Mare (1386-1418). Șase sute de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești, București, 1987.

ȘERBĂNESCU, Florin, Neagoe Basarab, Domnitorul Țării Românești. Argumente pentru canonizare, Arhiepiscopia Târgoviștei, Târgoviște, 2008.

ȘERBĂNESCU, Florin, 500 de ani de la (re)înființarea Episcopiei Buzăului, în vol. Episcopul Epifanie – 70 de ani, Ed. Editura Episcopiei Buzăului și Vrancei, Buzău, 2002.

ȘERBĂNESCU, Niculae, Istoria Mănăstirii Snagov, București, 1944.

ȘERBĂNESCU, Niculae, Mitropolia Severinului, șase sute de ani de la înființare 1370-1970, în B.O.R. nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1970.

ȘERBĂNESCU, Niculae, Mitropoliții Ungrovlahiei, în vol. Istoria Mitropoliei Țării Românești. Studii publicate în anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de existență, republ. Ed. Trinitas, București, 2010.

ȘERBĂNESCU, Niculae, Titulatura mitropoliților, jurisdicția și reședințele Mitropoliei Ungrovlahiei, în vol. Istoria Mitropoliei Țării Românești. Studii publicate în anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de existență, republ. Ed. Trinitas, București, 2010.

ȘTEFĂNESCU, Ștefan, Tradiția daco-romană și formarea statelor românești de sine stătătoare, în vol. Constituirea Statelor feudale Românești, Ed. Academiei, București, 1980.

ȘTEFĂNESCU, Ștefan, Situația politică din centrul, răsăritul și sud-estul Europei la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea. Rolul Țării Românești, în vol. Marele Mircea Voievod, coord. Ion Pătroiu, Ed. Academiei, București, 1987.

TASCOVICI, Radu, Biserica Romano-Catolică din Țara Românească în Evul Mediu (secolele al XIV-lea – al XVII-lea, în vol. Slujitor al Bisericii și al Neamului, Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu – membru correspondent al Academiei Române, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2002.

TASCOVICI, Radu, Mitropolitul Hariton, în vol. Domnitorii și Ierarhii Țării Românești. Ctitoriile și mormintele lor, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2009.

TELEA, Marius, Patiarhul Filotei Kokkinos – exponent al isihasmului politic, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.

TEODORESCU, Barbu, Prima tipografie a Țării Românești (Macarie 1508-1512), în B.O.R. nr. 10-11/1958.

THEODORESCU, Răzvan, Quelques remarques sur la role des villes et des monasteres dans la civilisation valaque du XlV-e siecle, în «Actes du IV-e Congres des etudes du Sud-Est europeen, tome II (Histoire), Athenes, 1972.

THEODORESCU, Răzvan, Despre planul triconc în arhitectura medievală timpurie a sud-estului european, în S.C.I.A., nr. 2/1973.

THEODORESCU, Răzvan, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (Secolele X-XIV), Editura Academiei, București, 1974.

TEODORU, Radu, Mănăstirea Tismana, Ed. Meridiane, București, 1966.

TEOTEOI, Tudor, Un episod din tradițiile de viață autonomă ale românilor, la începuturile statelor lor medievale, în Byzantina et Daco-Romana. Studii de istorie și civilizație românească medievală, Ed. Omonia, București, 2008.

TOMONIU Nicolae, Tismana repere cultural istorice, în rev. Măiastra, revista Societății de Științe Filologice din România, filiala Târgu Jiu; an VI, nr. 1-2/2010.

TOMONIU, Nicolae N., Sfântul Nicodim de la Tismana, Editura Cuget Românesc, Bârda, 2010.

TRIFONOV, I., Dependența Bisericii moldovenesti de Ohrida la jumatatea secolului al XV-lea (Zavisimosti na moldavscata țărcva ot ohridscata v polovinata na XV vec.), Makedonski Pregled, V/1 (1929).

TURDEANU, Emil, Opera patriarhului Eftimie al Tâmovei (1374—1393) și literatura slavo-română, în „Cercetări literare”, VI, 1946.

TURDEANU, Emil, La littérature bulgare du XIV-e siècle et sa diffusion dans les pays roumains, Imprimerie Nationale, Librairie Droz, Paris, 1947.

VÁSÁRY István, Cumans and Tatars: Oriental Military in the Pre-Ottoman Balcans, 1185-1365, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.

VÂRTOSU, Emil; CIUREA D., „Io” din intitulația documentelor românești (noi sublinieri), în Anuarul Institutului de Arheologie „A.D. Xenopol”, IV, 1967.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Genovezii și rolul lor în Dobrogea în sec. XIV, în rev. Pontica, nr. 2/1969.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Un monument istoric puțin cunoscut – Cetatea feudală de la Hârșova, în B.M.I., Nr. 1/1970.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Cetatea Enisala, în B.M.I., Nr. 1/1971.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Aspecte ale civilizației portuare din Dobrogea la sfârșitul secolului al XIII-lea și în secolul al XIV-lea, în rev. Pontica, nr. 3/1971.

VERGATTI, Radu Ștefan, Știri despre români la Philippe Mouskees, cronicar francez din sec. al.XIII-lea, în Muzeul Național, III/1976.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Evoluția, rolul și însemnătatea Mitropoliei din Vicina, în Peuce, VI, Tulcea, 1977.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Pe urmele lui Vlad Țepeș, Ed. Sport-Turism, București, 1979.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Noi opinii asupra bătăliei de la Posada, în Studii și Comunicări. Culegere de studii a Muzeului Orășenesc Curtea de Argeș, I/1980.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, A fost pierdută Dobrogea de Mircea cel Bătrân? în „Revista de Istorie”, tomul 39, nr. 8 (august)/1986.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Some genealogical considerations upon the evolution of romanian Basarab dinasty in the XIV-th and XV-th centuries, în vol. Recueil d’etudes genealogiques et heraldiques roumanines, București, 1988.

VERGATTI, Radu Ștefan, Vlad Țepeș – Viața, faptele, domnia, Ed. Minerva, București, 1996.

VERGATTI, Radu Ștefan, Historia Ponticae, Ed. Dorul, Aarlborg (Danemarca), 2001.

VERGATTI, Radu Ștefan, Din demografia istorică a Dobrogei în evul mediu românesc (sec. IX-XIX), în Louis Roman, Radu Ștefan Vergatti, Studii de demografie istorică românească, Ed. Enciclopedică, București, 2002.

VERGATTI, Radu Ștefan, Documente maghiare despre lupta dintre domnul român Basarab I Întemeietorul și regele Ungariei Charles Robert d’Anjou (9-12 noiembrie 1330), în vol. Omagiu istoricului Florin Constantiniu, Focșani, 2003, p. 22-40.

VERGATTI, Radu Ștefan, Orașul Câmpulung și primii Basarabi, în „Argesis”, XVII, 2008, p. 75-81.

VERGATTI, Radu Ștefan, Dobrogea lui Mircea cel Mare, în vol. Mircea cel Mare – Scutul Europei, Ed. Roza Vânturilor, București, 2009.

VERGATTI, Radu Ștefan, Biserica Ortodoxă și primii Basarabi, în Argeșul Ortodox, nr. 426, 17-23 septembrie 2009.

VERGATTI, Radu Ștefan, Începuturile creștinismului în Dobrogea de Nord și Mitropolia din Vicina, în vol. Istorie Bisericească, Misiune Creștină și Viață Culturală, Vol. I – De la începuturi până în secolul al XIX-lea, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2009.

VERGATTI, Radu Ștefan, Mitropolia Țării Românești sau a Ungrovlahiei, în vol. Domnitorii și ierarhii Țării Românești, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2009.

VERGATTI, Radu Ștefan, Neagoe Basarab. Viața, domnia, opera, ed. a II-a, Ed. Episcopiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2009.

VERGATTI, Radu Ștefan; Fondation et importance de la metropolie de l’Ungrovlachie, în R.R.H., nr. 1-2, ianuarie-iunie 2009.

VERGATTI, Radu Ștefan, Témoignages et documents sur l'existence du diocèse catholique de Valachie, în «550 de ani de la prima atestare documentară a orașului București – lucrările Simpozionului Internațional Cartea. România. Europa – ediția a II-a, 20-24 septembrie 2009», Ed. Biblioteca București, București, 2010;

VERGATTI, Radu Ștefan, Cetatea medievală Giurgiu – de la Mircea cel Bătrân la Vlad Țepeș în Almanah Bisericesc, Episcopia Giurgiului, 2010.

VERGATTI, Radu Ștefan, Radu le Grand –Un voïvode valaque meconnu, în Annals of the Academy of Romanian Scientists, series on History and Archaeology, Vol. II, no. 1/2010.

VERGATTI, Radu Ștefan, Probleme ale omului și societății în literatura orășenească din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Editura Trend, Pitești, 2012.

VISMARA, Giulio, Impium foedus: le origini della Respublica Christiana, A. Giuffré, Milano, 1974.

VORNICESCU, Nestor, Cuviosul Nicodim de la Tismana, ctitor de sfinte locașuri, în M.O. nr. 11-12/1976.

ZACHARIADOU, E. A., Δεκα τουρκικα εγγραφα για την Μεγακη Εκκλησια (1484-1567), Atena, 1996.

ZAMFIRESCU, Dan, Ortodoxie și romano-catolicism în specificul existenței lor istorice, Ed. Roza Vânturilor, București, 1992.

ZAMFIRESCU, Dan, În legătură cu data reală a victoriei de la Rovine, în vol. Mircea cel Mare – Scutul Europei, Ed. Roza Vânturilor, București, 2009.

ZAMFIRESCU, Dan, Mircea cel Mare – factor hotărâtor în configurarea politico-istorică a sud-estului european, în Mircea cel Mare – Scutul Europei, Ed. Roza Vânturilor, București, 2009.

ZIZIOULAS, John, Primacy in the Church: An Orthodox Approach, în Eastern Churches Journal, vol. 5, no. 2/1998.

ZUGRAVU, Nelu, Geneza creștinismului popular al Românilor, Institutul de Thracologie, Bibliotheca Thracologica, București, 1997;

BIBLIOGRAFIE:

I. IZVOARE

BERCIU-DRĂGHICESCU, Adina; TROFIN Liliana, Culegere de documente privind Istoria Românilor – sec. IV-XVI, Ed. Universității București, București, 2006;

BOGDAN, Ioan, Documente privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească în sec. XV-XVI, vol. I, 1413-1508, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1905.

BOGDAN, Ion, Corespondența lui Ștefan cel Mare cu arhiepiscopul de Ohrida, an 1456/57, B.C.I, I (1915)

Călători străini despre Țările Române, vol. I, îngrijit de Maria Holban, Ed. Științifică, București, 1968; vol. VI, publ. de M.M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru și Mustafa Mehmet, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

CHALCOCONDIL, Laonic, Expuneri istorice. Creșterea puterii turcești. Căderea împărăției bizantine, ed. îngrijită de Vasile Grecu, ed. Academiei, 1958;

Chronicon Budense post elapsos ab editione prima et rarissima tercentos sexaginta quinque annos, secundam adornavit, textum recognovit, notis illustravit, lemmata ac indices adiecit, et praefatus est: Iosephus Podhradczky, Budae, 1838;

Cronici turcești privind Țările Române, Extrase, Vol. I, Sec. XV-XVII, ed. de M. Guboglu, M. Mustafa, Editura Academiei, București, 1966;

Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ed. P.P. Panaitescu, Ed. Academiei, București, 1959;

Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească, vol. I (1247-1500), întocmit de P. P. Panaitescu și Damaschin Mioc., Editura Academiei Române, București, 1966.

Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească, vol. XXII (1628-1629), întocmit de Damaschin Mioc, Editura Academiei , București, 1969;

Documenta Romaniae Historica, D. Relații între Țările Române, vol. I (1222-1456), Ed. Academiei, București, 1977.

Documente privind istoria României, Veacul XIII, XIV și XV, B. Țara Românească (1247-1500), Ed. Academiei, București, 1953.

Documente privind istoria României, Veacul XVI, B., Țara Românească, Vol. I (1501-1525), Ed. Academiei Române, București, 1951.

Documente privind istoria României, C, Transilvania, veac XIV, vol. III (1331-1340), Ed. Academiei, București, 1954.

Documente privitoare la Istoria Românilor, culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, Vol. I, partea 1 (1199-1345), culese, adnotate și publicate de N. Densușianu, București, 1887; Vol. I, partea 2 (1346-1450), culese, adnotate și publicate de N. Densușianu, București, 1890; vol. XIV: Documente grecești, partea 1: 1320-1716, ed. de Nicolae Iorga Iorga, București, 1915;

Ecthesis Chronica, ed. S.P. Lambros, Ed. Methuen, London, 1902;

Facsimile de texte și documente bizantine din veacurile XIV-XV privitoare la istoria Bisericii Române, publ. de Vitalien Laurent, Pierre Năsturel, Direcțiunea Generală a Archivelor Statului, București, 1946.

Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. III, publ. de Alexandru Elian, Nicolae-Șerban Tanașoca, București, 1975 ; vol. IV, Scriptores at Acta Imperii Byzantini, saeculorum IV-XV, publicate de Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Nicolae-Șerban Tanașoca, Tudor Teotoi, Ed. Academiei, București, 1982;

Gavriil Protul, Viața și traiul Sfântului Nifon Patriarhul Constantinopolului, Ediție îngrijită de † Tit Simedrea, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1937, tipărită și în B.O.R., an. LV, nr.: 5-6/1937;

IORGA, Nicolae, Scrisori de boieri, scrisori de domni, ed. a III-a, Vălenii de Munte, 1931;

Istoria Țării Românești 1290-1690. Letopiesțul Cantacuzinesc, ed. crt. de C. Grecescu și D. Simonescu, București, 1960.

Izvoarele istoriei românilor, vol. XI. Cronica pictată de la Viena, text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, Tipografia „Bucovina”, I. E. Torouțiu, București, 1937;

Învățăturile lui Neagoe Basarab către Fiul său Theodosie, ediție îngrijită de Anatol Vidrașcu și Dan Vidrașcu, Ed. Litera Internațional, Chișinău, 2003;

[Les] nouvelles de l'empereur Justinien, traduites en français par M. Berenger, tome I, Lamort, Metz, 1811.

Liturghierul lui Macarie, Ed. Academiei, București, 1961;

Liturghierul lui Macarie 1508-2008. Studii introductive și traducere, editat de Arhiepiscopia Târgoviștei și Biblioteca Academiei Române, Târgoviște, 2008;

Liturghierul lui Macarie, ediție facsimilată, Târgoviște, 2008;

NICOLAESCU, Stoica, Documente slavo-române cu privire la relațiile Țării Românesti și Moldovei cu Ardealul în secolele XV și XVI, Lito-Tipografia L. Motzatzeanu, Bucuresti, 1905 (în traducere românească, scrisorile au fost publicate în Magazinul istoric pentru Dacia, I (1845));

PANAITESCU, Petre P., Documentele Țării Românești, I Documente interne (1369-1490), Editura Fundația Regele Carol I ,București, 1938;

POPESCU, Radu, Istoriile domnilor Țării Românești, ed. crt. de Const. Greceanu, București 1963.

România. Istorie în documente, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1992;

Scrieri și documente grecești privitoare la istoria românilor (1529-1837), culese și publicate de A. Papadopulos-Kerameus și traduse de G. Murnu și C. Litzica, Socec, Gerold, O. Harrassowitz, București, Viena, Lepzig, 1910;

Viața fericitului arhiepiscop Maxim cel Nou, în Arhiva istorică a României, tom II, publ. de B. P. Hasdeu, București, 1865.

Viața și Acatistul Sfântului Ierarh Nifon al II-lea Patriarhul Constantinopolului și Mitropolit al Țării Românești, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviștei, Târgoviște, 2008;

II. INSTRUMENTE DE LUCRU (DICȚIONARE, ATLASE, ENCICLOPEDII, ALBUME ETC.)

CÂNDEA, Virgil, Mărturii Românești peste hotare-Mică Enciclopedie, Ed. Enciclopedică, București, 1991 (Vol. I) și 1998 (Vol. II).

CONDURACHI, Emil; DUMITRESCU, Vladimir; MATEI, Mircea D., Harta arheologică a României, Ed. Meridiane, București, 1972;

Dașkov S. B., Dicționar de Împărați bizantini, trad.de Viorica Onofrei, Dorin Onofrei, Ed. Enciclopedică, București, 1999.

Dicționar Biografic de Istorie a României, coord. Stan Stoica, Ed. Meronie, București, 2008.

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, coord. : Stănuța Crețu, Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Ion Lăzărescu, Ed. Academiei, București, 1979;

DRĂGUȚ, Vasile, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București, Editura Stiințifică și Enciclopedică, 1976.

DUMITRIU-SNAGOV, Ion; Țările Române în secolul al XIV-lea. Codex Latinus Parisinus, Ed. Cartea Românească, București, 1979 ;

Nordenskjöld, Adolf Erik, Periplus – the Early History of Charts and Sailing Directions, Stockholm, 1897

REZACHEVICI, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, a. 1324-1881. I. Secolele XIV-XVI. Ed. Enciclopedică, București, 2001;

România. Istorie în documente, publ.de Ioana Burlacu, Arhivele Statului, București, 1992.

Sea charts of the early explorers, 13th to 17th century, publ. de Michel Mollat du Jourdin, Monique de La Ronciére, Marie-Madeleine Azard, Isabelle Raynaud-Nguyen, Marie-Antoinette Vannereau, Fribourg, 1984.

SIMIONESCU, Constantin; CÂNDEA, Virgil, Prezențe culturale Românești – Bulgaria, Iugoslavia, Grecia, Ed. Sport-Turism, București, 1987;

Viețile Sfinților pe luna decembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005;

III. LUCRĂRI GENERALE

Arta creștină în România, Vol. III, Sec. XIV, publ.de Ion Barnea și Corina Popa, Ed. I.B.M al B.O.R., București, 1983;

BĂBUȘ, Emanoil, Bizanțul – istorie și spiritualitate, Ed. Sofia, București, 2003.

BECK, Hans-Georg, Istoria Bisericii Ortodoxe în Imperiul Bizantin, Ed. Nemira, trad. Vasile Adrian Carabă, București, 2012;

BRĂTIANU, Gheorghe I, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, Ed. Eminescu, București, 1980;

CARTOJAN, Nicolae, Istoria literaturii române vechi. I, Ed. Fundația pentru Literatură și Artă “Regele Carol al II-lea” București, 1940; ed. a doua, Ed. Minerva, București, 1980.

CIOBOTEA, Daniel, Dăruire și dăinuire. Raze și chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea românilor, Ed. Trinitas, Iași, 2005;

CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului roman, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2010;

COSTĂCHEL, V.; PANAITESCU, P.P.; CAZACU, A., Viața feudală în Țara Românească și Moldova (sec. XIV-XVII), Ed. Științifică, București, 1957.

DECEI, Aurel, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978;

DIEHL, Charles, Figuri bizantine, vol. I, Editura pentru literatură, București, 1969;

ELIAN, Alexandru, Bizanțul, Biserica și cultura românească. Studii și articole de istorie, publ.de Vasile V. Muntean, Ed. Trinitas, Iași, 2003;

FLOREA, Vasile, Istoria Artei Românești, Ed. Litera Internațional, Chișinău, 2007;

Fundamentele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, trad. Ioan I. Ică jr., în vol. Gândirea Socială a Bisericii, coord. Ioan I. Ică și Germeno Marani, Ed. Deisis, Sibiu, 2002;

GIURESCU, Constantin C., Istoria Românilor, vol. I, ed. îngrijită de Dinu G. Giurescu, Ed. All, București, 2000;

GIURESCU, Constantin C.; GIURESCU, Dinu C., Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros, București, 1975;

GIURESCU, Constantin C.; GIURESCU, Dinu C., Istoria Românilor, vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

GIURESCU, Constantin C.; GIURESCU, Dinu C., Scurtă istorie a Românilor, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977;

IONESCU, Grigore, Istoria Arhitecturii românești, cu o prefață de Nicolae Iorga, Tiparul Cartea Românească, București, MCMXXXVII [1937];

IONESCU, Grigore, Istoria Arhitecturii în România, Vol. I, Ed. Academiei, București, 1963.

IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Vol. I, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Ministerului de Culte, București, 1928;

Istoria Imperiului Otoman, coord. Robert Mantran, București, 2001;

Istoria României, vol. II, Ed. Academiei, București, 1962;

Istoria Românilor, vol. III – Genezele Românești, editată de Academia Română, ediția a II-a revăzută și adăugită, coord. Acad. Răzvan Theodorescu și Victor Spinei, Ed. Enciclopedică, București, 2010;

Istoria Românilor, Vol. IV, De la universalitatea creștină către Europa „patriilor”, ed. a II-a, coord. Acad. Ștefan Ștefănescu, Acad. Camil Mureșanu, Acad. Ioan Aurel Pop, Ed. Enciclopedică, București, 2012;

Literatura Română Veche, Vol. I (1402-1647), antologie îngrijită de Gh. Mihăilă și D. Zamfirescu, Editura Tineretului, Colecția Lyceum, București, 1969;

LUPAȘ, I., Istoria Unirii Românilor, Ed. Fundația Culturală Regală Principele Carol, București, 1937.

OSTROGORSKI, Georges, Histoire de l'État Byzantin, Payot, Paris, 1969.

MOISESCU, Gheoghe I.; LUPȘA, Ștefan; FILIPAȘCU, Alexandru, Istoria Bisericii Române, vol. I (-1632), Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1957;

PĂCURARIU Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1980; Vol. I, Ed. Trinitas, Iași, 2004;

PIRU, Alexandru, Istoria Literaturii Române, I. Perioada veche, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970;

PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Romanitate, Continuitate, Unitate, Sibiu, 1988;

POPESCU, Dumitru, Teologie și cultură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993;

RADU, Dumitru, Biserica Ortodoxă Română și unitatea poporului român, în vol. Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005;

RĂDULESCU, Adrian, BITOLEANU, Ion, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare. Dobrogea, ed. I, București, 1979.

RĂMUREANU, Ioan; ȘESAN, Milan; BODOGAE, Teodor, Istoria Bisericească Universală, Vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993;

Relatii româno-bulgare de-a lungul veacurilor (secolele XII-XIX), Studii, vol. I, Ed. Academiei, București, 1971;

SPULER, Bertold, Die Goldene Horde. Die Mongolen in Rusland 1223-1502, O. Harrassowitz, edition II, Wiesbaden, 1965;

STĂNILOAE, Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003;

ȘTEFĂNESCU, Ștefan, Țara Românească de la Basarab I Întemeietorul până la Mihai Viteazul, Ed. Academiei, București, 1970 ;

TEODORESCU, Barbu, Cultura în cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei, în vol. Istoria Mitropoliei Țării Românești, Ed. Trinitas, 2010.

VAETISI, Adela – Monahia Atanasia, Arta de tradiție bizantină în România, Ed. Noi media Print, București, 2008;

VASILIEV, A. A., Istoria Imperiului Bizantin, trad. și note de Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Caraba, Sebastian-Laurențiu Nazaru, Ed. Polirom, București, 2010;

VĂTĂȘIANU, Virgil, Istoria artei feudale în țările române, vol. I, Ed. Academiei, București, 1959;

XENOPOL, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiana, Vol. III – Primii domni și vechile așezăminte. 1290-1457, Ed. Cartea Românească, București, 1888; ed. a III-a, vol VI, Ed. Cartea Românească, București, 1924.

ZAMFIRESCU, Dan, Istorie și cultură, vol. I, Ed. Roza Vânturilor, București 2003;

IV. LUCRĂRI SPECIALE

ANDREESCU, Ștefan, Vlad Țepeș (Dracula). Între legendă și adevăr istoric, ediția a doua revizuită, Ed. Enciclopedică, București, 1998.

ANGELESCU, Paraschiv, Inscripția falsă de la Mănăstirea Bacicovo și aducerea moaștelor sfintei Filofteia în țară în Revista B.O.R., LIV, nr 1-2/1936.

ANUICHI, Silviu, Cuvioasa Teofana Basarab, în vol. Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Otodoxe Române, București, 1987.

ARĂPAȘU, Teoctist, O ctitorie ardeleană a Sf. Nicodim: mănăstirea Prislop, în M.O., nr. 5–8/1970.

BÄBINGER, Franz, Mahomet II le Conquerant et son temps: 1432-1481. La grande peur du monde ou tournant de l’histoire, Payot, Paris, 1954.

BARBU, Daniel, Pictura murală în Țările Române în secolul al XIV-lea, Ed. Meridiane, București, 1986.

BARBU, Daniel, Sur le doble nom de prince de Valachie Alexandre, în R.R.H., XXV, nr. 4/1986.

BARBU, Daniel, „De ce sunt românii ortodocși? O falsă explicație istorică”, în revista Historia, numărul din 27 Aprilie 2011;

BARNARD, Leslie W., The Council of Serdica 343 A.D., Sofia, 1983.

BARNEA, Ion ; VULPE, Radu, Din istoria Dobrogei, II. Romanii de la Dunarea de Jos, București, Editura Academiei, 1968.

BARNEA, Ion., Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Città del Vaticano, 1977.

BĂLAȘA, Dumitru, De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei (1370-1970), în M.O. nr. 5-6/1970.

BĂLȚAT, Visarion Rășinăreanul, Reorganizarea Monahismului pe teritoriul țării noastre în timpul Sfântului Nicodim de la Tismana, în M.O. nr. 9-12/2006.

BERECHET, Ștefan, Biserica și Domnia în trecutul românesc, în rev. B.O.R., nr. 9/1945.

BERZA, M., Pentru o istorie a vechii culturi romanesti, Ed. Eminescu, București, 1995.

BERZA, Mihai, Haraciul Moldovei și Țării Românești în secolele XV-XIX, în Studii și materale de istorie medie, II, București, 1957.

BODOGAE, Teodor, Mănăstirea Cutlumuș din Sf. Munte Athos – Ctitorie românească, în Revista Teologică, an XXVII, nr. 2, februarie 1937.

BODOGAE, Teodor, Ajutoarele Românești la mănăstirile din sfântul Munte Athos, Ed. Paralela 45, Pitești, 2003.

BOŽILOV, Ivan, Familijata na Asenevci (1186–1460), Ed. Academiei, Sofia, 1985.

BRĂTIANU, G. I., Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935

BRĂTULESCU, Victor, Sfântul Nicodim, în M.O., nr. 5-6/1970.

BUZATU, D., De la Vodița la Tismana, în M.O., XIII, 1961.

CANTACUZINO, Gheorghe I., Probleme ale cronologiei ruinelor fostei mănăstiri Vodița, în Studii și cercetări de istorie veche, nr. 3/1971.

CANTACUZINO, Gheorghe, Les tombes de Bogomiles decouvertes en Roumanie et leurs rapports avec Ies communautes heretiques byzantines et balkaniques, în Actes du IV-e Congres internațional des Studes byzantines, vol. II, București, 1975.

CĂZAN, Ileana; DENIZE, Eugen, Marile puteri și spatiul românesc în secolele XV-XVI, Ed. Universității din Bucuresti, 2001.

CÂNDEA, Virgil, Noi și Bizanțul în Lumea Bizanțului, București, 1972.

CHIHAIA, Pavel, Cele două locașuri ale Mitropoliei din Curtea de Argeș deduse din hrisoavele lui Neagoe Basarab, în M.O. nr. 7-8/1967.

CHIHAIA, Pavel, Din cetățile de scaun ale Țării Românești, Ed. Meridiane, București, 1974.

CHIHAIA, Pavel, Tradiții răsăritene și influențe occidentale în Țara Românească, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1993.

CIOBANU, Veniamin, Les Principautes Roumaines et la politique europeene (1699-1815), Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

CIOCÎLTAN, Virgil, Competiția pentru controlul Dunării inferioare (1412-1420) (I), în „Revista de istorie”, nr. 10/ 1982.

CIOCÂLTAN, Virgil, Hegemonia Hoardei de Aur la Dunărea de Jos (1301-1341), în Revista Istorică (serie nouă), nr. 11-12/1994.

CÎMPINA, Barbu, Despre rolul genovezilor la gurile Dunării în sec. XIII-XV, în rev. Studii nr.: 1/1953 și nr.: 3/1953.

COCORA, Gabriel, Episcopia Buzăului, o vatră de spiritualitate și simțire românească, Ed. Episcopiei, Buzău, 1986.

CODĂU, Patricia, Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, în B.O.R., nr. 1-2/1975.

CONSTANTINESCU, Nicolae, Curtea Domnească din Argeș. Probleme de geneză și evoluție, în B.M.I., nr. 3/1971.

CONSTANTINESCU, Nicolae, Curtea de Argeș (1200-1400) asupra începuturilor Țării Românești, Editura Academiei Române, București, 1984.

CORAVU, Damaschin Severineanul, Ctitoriile religioase ale lui Mircea cel Mare (1386-1418) în revista M.O., nr. 1-6/1993.

CREȚEANU, Radu, Personalitatea cuviosului Nicodim de la Tismana după documentele vremii, în M.O., nr. 11-12/1976.

CRISTEA, Gherasim, Istoria Eparhiei Râmnicului, Ed. Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2009.

DAICOVICIU, Constantin, În jurul creștinismului în Dacia, în Studii. Revistă de istorie, știință, filozofie, artă, I (1948).

Daniile primite de Mitropolia Țării Românești în decursul timpului 1359-1837, în B.O.R. nr. 5-6, mai-iunie 1979.

DECEI, Aurel, Relații româno-orientale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

DIACONU, Petre, Despre localizarea Vicinei, în rev. Pontica, III/1970;

DIACONU, Petre, Iarăși despre localizarea Vicinei, în Revista de Istorie, tom. 34, nr. 12/1981.

DJUVARA, Neagu, Thocomerius – Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Țării Românești, ediția a II-a, Ed. Humanitas, București, 2002.

DJUVARA, Neagu, Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Vodă, Ed. Humanitas, București, 2011.

DOBRESCU, Nicolae, Întemeierea Mitropoliilor și a celor dintâi mănăstiri din țară, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1906.

DOBRESCU, Nicolae, Din istoria bisericii Române. Secolul al XV-lea. Studiu istoric, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1910.

DOBRESCU, Nicolae, Reprezentanții a două curente în Biserica din Țara Românească la începutul secolului XV: patriarhul Nifon, mitropolitul Maxim și mitropolitul Macarie, în Convorbiri Literare, XLIV, 1910.

DRĂGAN, Ion, Nobilimea românească din Transilvania între 1440 și 1514, Editura Enciclopedică, București, 2000.

DRĂGHICEANU, Virgil, Curtea Domnească din Argeș. Note istorice și arheologice, în B.C.M.I, X-XVI București, 1917-1923;

DRĂGHICEANU, Virgil, Jurnalul săpăturilor din curtea domnească a Argeșului, în B.C.M.I, X-XVI București, 1917-1923;

DRĂGHICEANU, V. ; DEMETRESCU, P., Schitul Brădet Argeș, în B.C.M.I., XVII, 1924.

DRĂGULIN, Gheorghe, Sf. Nicodim de la Tismana și curentele vieții religioase din veacul al XIV-lea, în M.O. nr. 11-12/1976.

DRĂGUȚ, Vasile, Creația artistică în epoca întemeietorilor de Țară în vol. Constituirea statelor feudale românești, Ed. Academiei, București, 1980.

DUMITRESCU, Horia, Contextul social, politic și religios al întemeierii Țării Românești, în „Buletinul Științific” al Universității din Pitești, seria Teologie Ortodoxă, anul XII, nr. 1/2008.

ELIAN, Alexandru, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe, în vol. Istoria Mitropoliei Țării Românești. Studii publicate în anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de existență, Ed. Trinitas, București, 2010.

ENĂCEANU, Ghenadie, Mitropolitul Ungrovlahiei Neofit I, în B.O.R. II, 1875-1876.

Episcopia Râmnicului – 500 de ani de la înființare (1503-2003), Ed. Adrianso, Râmnicu Vâlcea, 2005.

ERBICEANU, Constantin, Studii istorico-canonice asupra existenței ierarhiei Bisericii Române, între sec. al IX-lea până la al XIV-lea, în B.O.R., nr. 7/1893-1894.

ERBICEANU, Constantin, Un fapt istoric bisericesc din secolul al XIV-lea privitor la români, în B.O.R., XXIX/1905.

ERICH, Anges, Istoria tiparului românesc de la începuturi până apariția marilor edituri comerciale, Târgoviște, 2006.

ERICH, Anges, L’aparition de l’imprimerie dans la Valachie et son influence sur l’imprimerie du sud-est de L’Europe, în Annals of the Academy of Romanian Scientists, series on History and Archaeology, Vol. II, no. 1/2010.

FANTAZIU, Paisie, Episcopia Buzăului. 500 de ani de la (re)înființare, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 2002.

FILITTI, I. C., Banatul Olteniei și Craioveștii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1932.

FLEISCHER, Robert, The rock-toombs of the Pontic Kings in Amaseia (Amasya) în Black Sea Studies, Vol 9, coord. Jakob Munk Hojte, Aarhus University Press, Danmark, 2009.

FLOCA, Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ed. Mitropoliei Ardealului, Sibiu, 2005.

GABOR, Adrian, Biserica și Statul în primele patru secole – Editura Sofia, București, 2003.

GABOR, Adrian, Biserică și Stat în timpul lui Teodosie cel mare (379-395), Editura Bizantină, București, 2003.

GANE, Constantin, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. I, Ed. Junimea, Iași, 1971.

GEMIL, Tahsin, Mircea l' Ancien face à la politique imperiale de Bayezid I-er, în R.R.H., nr. 1-2/1986.

GEMIL, Tahsin, Raporturile româno-otomane în vremea lui Mircea cel Mare, în vol. Marele Mircea Voievod, cood. Ion Pătroiu, Ed. Academiei, București, 1987.

GEORGESCU, Valentin Al., Instituțiile statelor românești de sine stătătoare, în vol. Constituirea statelor feudale românești, Ed. Academiei, București, 1980.

GEREMEK, Broneslaw, La nation d' Europe et la prise de conscience européenne au bas Moyen Age, în La Pologne au XV-e Congrès International des Sciences Historiques à Bucarest, Wroclaw, Warszawa, Krakow, Gdansk, 1980.

GEROSTERGIOS, Asterios, Iustinian cel Mare. Sfânt și Împărat, trad. din limba engleză de Ovidiu Ioan, Ed. Sofia, Bucuresti, 2004.

GHIAȚĂ, Anca, Mircea cel Mare apărător al integritălii teritoriale românești și al independeței statale, în vol. Marele Mircea Voievod, cood. Ion Pătroiu, Ed. Academiei, București, 1987.

GHIBESCU, George, Istoricul Mitropoliei Ungrovlahiei și Mitropoliții Țării Românești, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1907.

GIURESCU, Constantin C., La 450 de ani de la moartea lui Radu cel Mare, Domnul Țării Românești (1495-1508), în B.O.R., nr. 3-4/1958.

GIURESCU, Constantin C., Transilvania în istoria poporului român, București, 1967.

GIURESCU, Constantin C., Probleme controversate în istoriografia română, Ed. Albatros, București, 1977.

GIURESCU, Constantin C., Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în în volumul Istoria Mitropoliei Țării Românești. Studii publicate în anul 1959, la împinirea a 600 de ani de existență, Ed. Trinitas, București, 2010.

GIURESCU, Dinu C., Relațiile economice ale Țării Românești cu țările balcanice din secolul al XIV-lea până la mijlocul secolului XVI-lea, în Romanoslavica, Nr. XI/1965.

GIURESCU, Dinu C., Țara Românească în secolele XIV-XV, Ed. Științifică, București, 1973.

GLIGORE, Daniel, Prima Mitropolie a Țării Românești, Considerații istorice, Ed. Mustang, București, 2011.

GONȚA, Alexandru, Românii și Hoarda de Aur 1241-1502, Jon Dumitru – Verlag, München, 1983.

GOROVEI, Ștefan S., Familia lui Petru Rareș, în vol. Petru Rareș, București, 1978.

GOROVEI, Ștefan S., Câteva însemnări pentru istoria relațiilor româno-otomane în veacurile XV-XVI, în vol. Românii în istoria universalală, I, Iași, 1986.

GREKOV, B. D.; IACUBOVSCHI, A.I., Hoarda de Aur și decăderea ei, București, 1953.

GYŐRFFY, Gyula, Adatok a románok XIII.századi történetéhez és a román állam Kezdeteihez, în Történelmi Szemle, 7 (1964), Budapesta, 1964, nr. 3-4.

HESS, H., The Canons of the Council of Sardica A.D. 343. A landmark in the Early Development of Canon Law, Oxford, 1958;

HOLBAN, Maria, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, București, Editura Academiei Române, 1981.

ILIESCU, Octavian, Monete de aramă de la Mircea cel Bătrân, în Cronica numismatică și arheologică, XVIII, 1944 ;

ILIESCU, Octavian, Emisiuni monetare ale Țării Românești din secolele al XIV-lea și al XV-lea, în S.C.N., vol. II, București, 1958.

ILIESCU, Octavian, O nouă contribuție privitoare la istoria monetară a Țării Românești în secolul al XV-lea, în S.C.N., vol. III, București, 1960.

ILIESCU, Octavian, Localizarea vechiului Licostomo, în „Studii. Revista de Istorie”, nr. 3/1972.

IONESCU, G. M., Istoria Mitropoliei Ungrovlachiei. De la origini și până la 1708, vol. II, ed. a II.a București,1914.

IONESCU, Grigore, Curtea de Argeș -istoria orașului prin monumentele lui, Ed. Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1940.

IORGA, Nicolae, Muntele Athos în legătură cu Țările române, în A.A.R.M.S.I., seria II, tom. XXXVI, București, 1914.

IORGA, Nicolae, Bizanț după Bizanț, trad. după ed. franceză de Liliana Iorga-Pipidi, postfață de Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, București, 1972.

IORGA, Nicolae, Condițiile de politică generală în care s-au întemeiat bisericile românești în veacurile XIV-XV, în A.A.R.M.S.I., seria II, tomul XXXV, București, 1913 (reeditată în N. Iorga, Studii asupra evului mediu românesc, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984).

IORGA, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, București, 1981.

IVANOVA, Klimentina, ПАТРИАРХ ЕВТИМИЙ (Patriarhul Eftimie), Sofia, 1986.

LASCARIS, Michel, Joachim, metropolite de Moldavie et les relations de l’Eglise moldave avec le Patriarcat de Pec et l’Archeveche d’Achris au XV-eme siecle, în B.S.H.A.R., t. XIII (1927).

LAURENT, Vitalien, Contribution a l’histoire des relations de l’Eglise byzantine avec l’Eglise roumaine au début du XV-e siècle, în Bulletin de la Section Historique de l’Académie Roumaine, tome XXVI, 2, Bucharest, 1945.

LAURENT, Vitalien, Aux origines de l'Église Moldave. Le métropolite Iérémie et l'évêque Joseph, în „Revue des Études Byzantines”, V, 1947, p. 157-170.

LĂZĂRESCU, Emil, Nicodim de la Tismana și rolul său în cultura veche românească. I. (până la 1385), în Romanoslavica, XI/1965.

LEPĂDATU, Alexandru, Politica lui Radu cel Mare. 1495-1508, în vol. Lui Ion Bianu amintire. Din partea foștilor și actualilor funcționari ai Academiei Române la împlinirea a 60 de ani, București, 1921.

LOZOVAN, Eugen, Aux origines du christianisme daco scythique, în Geschiche der Hunnen, publ. de Franz Altheim, Band 4: Die europäische Hunnen, Walter de Gruyter & Co., Berlin, 1962, p. 146-165.

MARINESCU, C.; Înființarea mitropoliilor în Țara Românească și în Moldova, în A.A.R.M.S.I., seria III, tomul II, mem. 6, București, 1924.

MAXIM, Mihai, L’Empire ottoman au nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVe siècle. Ėtudes et documents, İstanbul,1999.

MAZILU, D., Contribuțiuni la studiul vieții Sf. Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Ed. Atelierele Grafice Cultura Națională, București, 1928.

MAZILU, D. R., Sfânta Filoteia de la Argeș. Lămurirea unor probleme istorico-literare. Monografie hagiografică, în A.A.R.M.S.l., seria III, tomul VI, mem. I, București, 1933.

MAZILU, Dan Horia, Voievodul dincolo de sala tronului, Ed. Polirom, București, 2003.

MĂRCULESCU O., Balica și Dobrotici, doi dinaști pontici, în „Analele Dobrogei”, nr. 18/1937, p.184-214.

MĂRCULEȚ, Vasile, Dobrogea și politica pontică a lui Mircea cel Bătrân, în Revista de Istorie Militară, nr. 1-2 (105-106)/2008.

MĂRCULEȚ, Vasile, Aspecte ale funcționării Mitropoliei Ungrovlahiei până la începutul secolului al XV-lea, în Buridava, nr. VIII/2010.

MEYENDORFF, John, The Ecumenical Patriarch seen in the light of Orthodox Eclessiology and History în The Greek Orthodox Theological Review, Holy Cross Greek Orthodox School of Theology, no. 24/1979.

MEYENDORFF, John, The Ecumenical Patriarchate, Yesterday and Today în The Byzantine Legacy in the Orthodox Church, Saint Vladimir’s Seminary Press, Crestwood-New York, 1982.

MICHELET, Jules; ROSETTI, Maria, Les Principautés Danubiennes, Paris, 1852.

MIHĂILĂ, Gheorge, Între Orient și Occident. Studii de cultură și literatură românească în secolele al XV-lea și al XVII-lea, Ed. Roza Vânturilor, București, 1999.

MIHOCI, Gheorghe, O româncă trecută între sfinți în Biserica Ortodoxă Bulgară, în rev. M.M.S., nr. 1-2/1955.

MINEA, Ilie, Vlad Dracul și vremea sa, în „Cercetări istorice, buletinul Seminarului de istoria românilor al Universității din Iași”, An 4 (1928), extras, Viața Românească, Iași, 1928.

MINEA, Ilie, Mama lui Mihai I Voievod, domnul Țării Românești, în Cercetări Istorice, revistă de istorie românească, Iași, an V-VII (1929-1931);

MIRCEA, Ion Radu, NĂSTUREL, Petre Ș., De l’ascendance de Despina, épouse du voévode Neagoe Basarab, în Romanoslavica, 1964.

MIRCEA, Ion Radu, Cel mai vechi manuscris miniat din Tara Româneasca: Tetraevanghelul popei Nicodim (1404-1405), în „Romanoslavica”, Bucuresti, XIII, 1966.

MOISESCU, Gheorghe I., Contribuția românească pentru susținerea Muntelui Athos în decursul veacurilor, în rev. Ortodoxia, nr. 2/1953;

MOISESCU, Gheorghe I., Viața Sfântului Nifon, Patriarhul Țaringradului, cu prilejul împlinirii a 450 de ani de la mutarea sa către Domnul în B.O.R. nr. 9/septembrie 1958;

MOLDOVEANU, Ioan, Contribuții la istoria relațiilor mănăstirilor Cutlumuș și Zografu din Sf. Munte Athos cu Țările Române, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, 2001;

MOLDOVEANU, Ioan, Contribuții la istoria relațiilor Țărilor Române cu Muntele Athos (1650-1863), București, 2002;

MOLDOVEANU, Ioan, Aspecte ale relațiilor Țărilor Române cu Muntele Athos după cercetări mai noi în rev. Tabor, Ed. Renașterea, nr. 4/2008;

MOLDOVEANU, Ioan, Contextul istoric al păstoriei primului mitropolit al Țării Românești (Iachint de la Vicina) și câteva posibile argumente pentru canonizarea sa. La 650 de ani de la numirea sa (1359-2009), în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă ”Iustinian Patriarhul”, București, 2009; reluată în Almanah Bisericesc, Episcopia Sloboziei și Călărașilor, Slobozia, 2010.

MUNTEAN, Vasile, Contribuții la istoria Banatului, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1990.

MUREȘAN, Dan Ioan, Le Patriarcat oecumenique et le Principautes roumanines. Droit nomocanonique et ideologie politique (XIV-e-XVI-e siecle), – teză de doctorat – Vol. I și II, Paris, 2005.

MUREȘAN, Dan Ioan, Le Mont Athos aux XVe-XVIe siècles. Autour de quelques descriptions d’époque, în The Romanian Principalities and the Holy Places Along the Centuries, ed. E. Băbuș, I. Moldoveanu, A. Marinescu, București, 2007.

MUREȘAN, Dan Ioan, Philothée I Kokkinos, la métropole de Hongrovalachie et les «empereurs de la terre», în vol. Istorie bisericească, misiune creștină și viață culturală, II, Creștinismul ronmânesc și organizarea bisericească în secolele XIII-XIV. Știri și interpretări noi, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2010, p. 335-406.

MUSICESCU, Maria Ana; IONESCU, Grigore, Biserica domnească din Curtea de Argeș, Ed. Meridiane, București, 1976;

NĂSTUREL, Petre Ș., Cuviosul Nicodim cel Sfințit și odăjdiile mitropolitului Antim Critopol de la Tismana, în M.O. nr. 7-8/1959;

NĂSTUREL, Petre (Pierre) Ș., Autour de la partition de la métropole de hongrovalachie (1370), extras din Buletinul Bibliotecii Române, vol. VI (X) – serie nouă, 1977/1978, Freiburg, Germania, p. 293-326.

NĂSTUREL, Petre Ș., Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leur relations du milieu du XIV-eme siecle a 1654, Pontific Institutum Studiorum Orientalum, Roma, 1986;

NĂSTUREL, Pierre, Radu Vodă le Grand et le Patriarche de Constantinopole Joachim I-er în Annals of Academy of Romanian Scientists, Series on History and Archaeology, nr. 1/2010, Vol. II.

NEAGOE, Claudiu, Oastea Țării Românești în vremea lui Vlad Țepeș, în vol. Vlad Țepeș Drăculea, domn creștin al Țării Românești, ed. Prisma, Râmnicu Vâlcea, 2009.

NEAGOE, Manole, Curtea de Argeș, Ed. Tineretului, București,1968;

NEGRESCU, D., Limba slavă veche, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1961.

NICOLAESCU, Stoica, Noi amănunte istorice cu privire la Doamna Calinichia și Radul-Vodă -1347-1384, în rev. Universul, București, 1933;

NISTOR, Ion I., Legăturile cu Ohrida și Exarhatul Plaiurilor, în A.A.R.M.S.I., III, t. XXVII, 1945;

NOROCEL, Epifanie, Sfântul Eftimie ultimul patriarh de Târnovo și legăturile lui cu Biserica Românească, în B.O.R. nr. 5-6/1966;

OLTEANU Pandele, Slava veche și slavona românească, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975.

OLTEANU Ștefan, Cercetări cu privire la geneza orașelor medievale din Țara Românească, în rev. Studii, nr. 6/1963;

OVIDIU, Albert, The Council from Serdica (343) – Crossing point netween West and Est, în Studia Antiqua et Archaeologica, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, nr. XII/2006;

PALADE Lucian Constantin, Relațiile Țării Românești cu Ungaria și Imperiul Otoman în secolul al XV-lea, Ed. Ars Docendi, București, 2011;

PALADE, Lucian Constantin, Țara Românească în vremea Drăculeștilor din veacul al XV-lea, Ed. Ars Docendi, București, 2012.

PANAITESCU P. P., Octoihul lui Macarie (1510) și originile tipografiei în Țara Românească, în B.O.R., nr.9-10./1939.

PANAITESCU P. P., Mircea cel Bătrân, Ed. Casa Școalelor, București, 1944.

PANAITESCU P. P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, Ed. Academiei Române, București, 1965;

PAPACOSTEA Șerban, Cu privire la geneza și răspândirea povestirilor scrise despre faptele lui Vlad Țepeș, în Romanoslavica, XIII, 1966.

PAPACOSTEA Șerban, Întregiri la cunoașterea vieții bisericești a Românilor din Evul mediu (sec. XIV), în B.O.R. nr. 1-2, ianuarie – februarie, 1981;

PAPACOSTEA Șerban, Relațiile Internaționale în răsăritul și sud-estul europei în secolele XIV-XV, în Revista de Istorie, 34, 1981, 5.

PAPACOSTEA, Șerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciadă și Imperiul Mongol, Ed. Enciclopedică, București, 1993.

PAPACOSTEA, Șerban, Genovezii în Marea Neagră și integrarea Europei centrale in comerțul internațional, în R.I., VII, Nr.: 7-8/1996.

PAPACOSTEA, Șerban, Geneza statului în evul mediu românesc, Ed. Corint, București, 1999.

PAPACOSTEA, Șerban, Un tournant de la politique Genoise en mer Noir au XIV siecle: l 'ouverture des routes continentales en direction de l 'Europe centrale, în vol. La Mer Noire carrefour des grandes routes interconlinentales 1204-1453, București, 2006.

PATAKI Iosif, Ceva despre relațiile Țării Românești cu Ungaria la sfârșitul veacului al XIV-lea, în SMIMed, II, 1957.

PERVAIN, Viorica, Din relațiile Țării Românești cu Ungaria la sfîrșitul veacului al XIV-lea, în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie”, Cluj-Napoca, XVIII (1975).

PETROȘANU, Dragoș P., Sfântul Grigorie Decapolitul din mănăstirea Bistrița-Vâlcea, în B.O.R. nr. 11-12/1942;

PHIDAS, V. I., The Ecclesiastical title of ”Hypertimos and Exarch”, în The Greek Orthodox Theological Review, Holy Cross Greek Orthodox School of Theology, no.: 44/1999;

PIENARU, Nagy, Relațiile lui Mircea cel Mare (1386-1418) cu Mehmed I Celebi (1413-1421), în Revista de istorie, tomul 39, nr. 8/august 1986;

PIENARU, Nagy, Relațiile lui Mircea cel Bătrân cu emiratul pontic Candar-ogullari, în R.I., tom 7, nr. 7-8/1996;

PIPPIDI, Andrei, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele XVI-XVIII, Ed. Academiei, București, 1983.

PIPPIDI, D. M., Intorno alle fonti letterarie del cristianesimo daco-romano,  Institut d'Histoire Universelle "N. Iorga", extras din R.H.S.E.E., XX ,1943 ; tradusă în limba română, În jurul izvoarelor literare ale creștinismului daco-roman în vol. Contribuții la istoria veche a României, București, Editura Știintifică, 1967.

POP, Ioan-Aurel, Autoritatea Domnească și întinderea teritorială a Țării Românești în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), în Studia Universitatis Babes-Bolyai, Historia, 1986, XXXI, nr. 2.

POP, Ioan-Aurel, Church and State in Eastern Europe during the four-teenth century. Why the Romanians Remained in the Orthodox Area?, în East European Quartely (Colorado-USA), 1995, XXIX, nr. 3.

POP, Ioan-Aurel, Il Patriarca Kiril Lukaris sull’unita etno-confessionale dei romeni, în vol. Etnie et confessione in Transilvania (secoli XVI-XX), Roma, 2003;

POP, Ioan-Aurel, La frontiera dintre ortodoxie, catolicism și protestantism: Biserica românilor din Transilvania și Patriarhia Ecumenică (secolele XIV-XVII), în vol. Frontierele spațiului românesc în context european, Ed. Universității din Oradea / Cartdidact, Oradea/Chișinău, 2008;

POP, Ioan-Aurel; ȘIPOȘ, Sorin, Silviu Dragomir și dosarul Diplomei cavalerilor ioaniți, Ed. Academiei, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2009.

POPA, Costică, Principiul loialității față de stat la apologeții creștini, în S.T. nr. 1-2/1975;

POPESCU-SPINENI, Marin, Procesul mănăstirilor închinate. Contribuții la istoria socială românească, Institutul de arte grafice "Tiparul universitar", București, 1939.

POPESCU, Niculae M., Nifon II, Patriarhul Constantinopolului, în A.A.R.M.S.I., seria a II-a, tom. XXXVI, 1913-1914;

POPESCU, Niculae M., Patriarhii Țarigradului prin Țările Românești: veacul XVI, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1914;

POPESCU, Emilian, Ierarhia eclesiastică pe teritoriul României. Creșterea și structura ei până în secolul al VII-lea, în revista B.O.R., nr. 1-2/1990.

POPESCU, Emilian, Sfântul Apostol Filip misionar pe pământ românesc, în vol. Logos – Înalt Prea Sfințitului Părinte Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2001.

POPESCU, Emilian, Apostolicitatea creștinismului românesc: Sfinții Apostoli Andrei și Filip în Dobrogea, în vol. Creștinismul – sufletul neamului românesc, ed. Agaton, Făgăraș, 2002.

POPESCU, Emilian, L'origine apostolique du christianisme Roumain, în vol. Istorie bisericească, misiune creștină și viață culturală, I, De la începuturi până în secolul al XIX-lea, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2009.

POPESCU, Emilian, Titulatura și distincțiile onorifice acordate de Patriarhia Constantinopolului mitropoliților Țării Românești (secolele XIV-XVIII), Ed. Basilica, București, 2010.

POPESCU, Nicolae M., Preotul Isidor Moldoveanul la Constantinopol (mai 1401), în B.O.R., nr. 1-2/1934.

POPESCU, Nicolae M., Antim Critopol, în B.O.R., nr. 10-12/1946.

PORCESCU, Scarlat, Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana în tradiția monahală a Moldovei, în M.O. nr. 11-12/1976.

PUȘCAȘU, Voica Maria, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Țara Românească și Moldova pâna la sfârsitul secolului al XVIII-lea, Ed. Vremea, Bucuresti, 2001.

RADU, Dumitru, Supunerea față de ocârmuire, poruncă dumnezeiască, în S.T. nr. 9-10/1982.

RĂMUREANU, Ioan, Sinodul de la Sardica din anul 343. Importanța lui pentru istoria pătrunderii creștinismului la daco-romani, în S.T., an XIV, nr. 3-4/1962 ;

RĂMUREANU, Ioan, Mitropolia Vicinei și rolul ei în păstrarea Ortodoxiei în ținuturile românești în vol. De la Dunăre la mare. Mărturii istorice și monumente de artă creștină, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1977.

RĂMUREANU, Ioan, Rolul Bisericii Ortodoxe Române în Biserica Răsăritului în secolele XIV și XV în B.O.R. nr. 1-2, ianuarie – februarie, 1981.

REZACHEVICI, Constantin, De la Ordinul Dragonului la Dracula, în Magazin Istoric, nr. 2/1998.

REZACHEVICI, Constantin, Rolul Românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană. Secolele XIV-XV, Ed. Albatros, București, 2001.

ROMAN, Teofil, Dimensiunea monahismului ortodox în viziunea Sfântului Nicodim de la Tismana, în M.O. nr. 9-12/2006.

SACERDOȚEANU, Aurelian, Ctitorii mănăstirii Cutlumuz, în B.O.R. nr.: 5-6/1935.

SACERDOȚEANU, Aurelian, Ceva despre mitropolitul Hariton al Ungrovlahiei (1370-1380), în B.O.R. nr. 1-2/1936.

SACERDOȚEANU, Aurelian, Moara din Râmnic a mănăstirii Govora, în MO, XV, nr. 5-6, 1963.

SACERDOȚEANU, Aurelian, Mircea cel Bătrân și Biserica Ortodoxă a țării sale în B.O.R. nr.: 1-2/1968.

SACERDOȚEANU, Aurelian, Elemente de continuitate și unitate în istoria medievală a românilor, în vol. Unitate și continuitate în istoria poporului român, red. Dumitru Berciu, Editura Academiei, București, 1968.

SACERDOȚEANU, Aurelian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Ardealul și Moldova, în vol. Istoria Mitropoliei Țării Românești. Studii publicate în anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de existență, Ed. Trinitas, București, 2010.

SAUNDERS, John Joseph, The history of the Mongol conquest, Routledge & K. Paul, London, 1971.

SĂLĂGEAN, Tudor, Ladislau Kán și Cetatea Devei. Afirmarea unei reședințe voievodale, în vol. Pe urmele trecutului. Profesorului Nicolae Edroiu la 70 de ani, coord. Susana Andea, Ioan-Aurel Pop, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2009, p. 73-78.

SĂSĂUJAN, Mihai, Sf. Nicodim de la Tismana și contemporanii săi, în M.O. nr. 9-12/2006.

SĂSĂUJAN, Mihai; VASILESCU, Gheorghe, La 650 de ani de la recunoașterea Mitropoliei Țării Românești, în vol. Domnitorii și ierarhii Țării Românești, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2009.

SCHMEMANN, Alexander, The Idea of Primacy in Orthodox Ecclesiology, în The Primacy of Peter, essays on ecclesiology ant the eraly church, editor John Meyendorff, Saint Vladimir’s Seminary Press, Crestwood-New York, 1992.

SCURTU, Ioan, Radu the Great – oustanding personality in Romanian History, în Annals of the Academy of Romanian Scientists, series on History and Archaeology, Vol. II, no. 1/2010.

SENEGAROV, Ivan, История на Охридската архиепископия-патриаршия (Istoria Arhiepiscopiei de Ohrida), Sofia, 1932.

Sfântul Voevod Neagoe Basarab – ctitor de biserici și cultură românească, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2012.

SIMEDREA, Tit, Filotei monahul de la Cozia. Data, locul și limba în care s-au alcătuit Pripealele, în M.O., 1955, nr. 10-12.

SIMEDREA, Tit, Viața mănăstirească în Țara Românească înainte de anul 1370, în B.O.R., nr. 7-8/1962.

SIMEDREA, Tit, Les «Pripela» du moine Philothee. Etude — texte, traduction, în Romanoslavica, XII, București, 1970.

SNEGAROV I., În chestiunea închinării Bisericii moldovenesti la Ohrida în secolul al XV-lea (Căm văprosa za zavisimostita na moldovscata țărcva ot Ohridscata prez XV vec.), Makedonski Pregled, V/3 (1929).

STAN, Liviu, Relațiile dintre Biserică și Stat. Studiu istorico-juridic, în rev. Ortodoxia, nr. 3-4/1952.

STAN, Liviu, Succesiunea apostolică, în S.T., nr. 5-6/1955.

STĂNESCU Eugen, 500 de ani de relații româno-bizantine în Lumea Bizanțului, București, 1972.

STOICESCU, Nicolae, La victoire de Vlad l Empaleur sur le turcs (1462), în Revue Roumanine d Histoire, nr. 3/1976.

STOICESCU, Nicolae, Vlad Țepeș, Ed. Academiei, București, 1976.

STOICESCU, Nicolae; TUCĂ, Florian, 1330 – Posada, Ed. Militară, București, 1980.

STOICESCU, Nicolae, Descălecat sau întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei românești. Legendă și adevăr istoric, în vol Constituirea statelor feudale românești, Editura Academiei, București, 1980.

STOICESCU, Nicolae, Mircea Vodă cel Mare, în M.B. nr.: 5/1986.

ȘERBĂNESCU, Niculae; STOICESCU, Nicolae, Mircea cel Mare (1386-1418). Șase sute de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești, București, 1987.

ȘERBĂNESCU, Florin, Neagoe Basarab, Domnitorul Țării Românești. Argumente pentru canonizare, Arhiepiscopia Târgoviștei, Târgoviște, 2008.

ȘERBĂNESCU, Florin, 500 de ani de la (re)înființarea Episcopiei Buzăului, în vol. Episcopul Epifanie – 70 de ani, Ed. Editura Episcopiei Buzăului și Vrancei, Buzău, 2002.

ȘERBĂNESCU, Niculae, Istoria Mănăstirii Snagov, București, 1944.

ȘERBĂNESCU, Niculae, Mitropolia Severinului, șase sute de ani de la înființare 1370-1970, în B.O.R. nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1970.

ȘERBĂNESCU, Niculae, Mitropoliții Ungrovlahiei, în vol. Istoria Mitropoliei Țării Românești. Studii publicate în anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de existență, republ. Ed. Trinitas, București, 2010.

ȘERBĂNESCU, Niculae, Titulatura mitropoliților, jurisdicția și reședințele Mitropoliei Ungrovlahiei, în vol. Istoria Mitropoliei Țării Românești. Studii publicate în anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de existență, republ. Ed. Trinitas, București, 2010.

ȘTEFĂNESCU, Ștefan, Tradiția daco-romană și formarea statelor românești de sine stătătoare, în vol. Constituirea Statelor feudale Românești, Ed. Academiei, București, 1980.

ȘTEFĂNESCU, Ștefan, Situația politică din centrul, răsăritul și sud-estul Europei la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea. Rolul Țării Românești, în vol. Marele Mircea Voievod, coord. Ion Pătroiu, Ed. Academiei, București, 1987.

TASCOVICI, Radu, Biserica Romano-Catolică din Țara Românească în Evul Mediu (secolele al XIV-lea – al XVII-lea, în vol. Slujitor al Bisericii și al Neamului, Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu – membru correspondent al Academiei Române, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2002.

TASCOVICI, Radu, Mitropolitul Hariton, în vol. Domnitorii și Ierarhii Țării Românești. Ctitoriile și mormintele lor, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2009.

TELEA, Marius, Patiarhul Filotei Kokkinos – exponent al isihasmului politic, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.

TEODORESCU, Barbu, Prima tipografie a Țării Românești (Macarie 1508-1512), în B.O.R. nr. 10-11/1958.

THEODORESCU, Răzvan, Quelques remarques sur la role des villes et des monasteres dans la civilisation valaque du XlV-e siecle, în «Actes du IV-e Congres des etudes du Sud-Est europeen, tome II (Histoire), Athenes, 1972.

THEODORESCU, Răzvan, Despre planul triconc în arhitectura medievală timpurie a sud-estului european, în S.C.I.A., nr. 2/1973.

THEODORESCU, Răzvan, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (Secolele X-XIV), Editura Academiei, București, 1974.

TEODORU, Radu, Mănăstirea Tismana, Ed. Meridiane, București, 1966.

TEOTEOI, Tudor, Un episod din tradițiile de viață autonomă ale românilor, la începuturile statelor lor medievale, în Byzantina et Daco-Romana. Studii de istorie și civilizație românească medievală, Ed. Omonia, București, 2008.

TOMONIU Nicolae, Tismana repere cultural istorice, în rev. Măiastra, revista Societății de Științe Filologice din România, filiala Târgu Jiu; an VI, nr. 1-2/2010.

TOMONIU, Nicolae N., Sfântul Nicodim de la Tismana, Editura Cuget Românesc, Bârda, 2010.

TRIFONOV, I., Dependența Bisericii moldovenesti de Ohrida la jumatatea secolului al XV-lea (Zavisimosti na moldavscata țărcva ot ohridscata v polovinata na XV vec.), Makedonski Pregled, V/1 (1929).

TURDEANU, Emil, Opera patriarhului Eftimie al Tâmovei (1374—1393) și literatura slavo-română, în „Cercetări literare”, VI, 1946.

TURDEANU, Emil, La littérature bulgare du XIV-e siècle et sa diffusion dans les pays roumains, Imprimerie Nationale, Librairie Droz, Paris, 1947.

VÁSÁRY István, Cumans and Tatars: Oriental Military in the Pre-Ottoman Balcans, 1185-1365, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.

VÂRTOSU, Emil; CIUREA D., „Io” din intitulația documentelor românești (noi sublinieri), în Anuarul Institutului de Arheologie „A.D. Xenopol”, IV, 1967.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Genovezii și rolul lor în Dobrogea în sec. XIV, în rev. Pontica, nr. 2/1969.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Un monument istoric puțin cunoscut – Cetatea feudală de la Hârșova, în B.M.I., Nr. 1/1970.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Cetatea Enisala, în B.M.I., Nr. 1/1971.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Aspecte ale civilizației portuare din Dobrogea la sfârșitul secolului al XIII-lea și în secolul al XIV-lea, în rev. Pontica, nr. 3/1971.

VERGATTI, Radu Ștefan, Știri despre români la Philippe Mouskees, cronicar francez din sec. al.XIII-lea, în Muzeul Național, III/1976.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Evoluția, rolul și însemnătatea Mitropoliei din Vicina, în Peuce, VI, Tulcea, 1977.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Pe urmele lui Vlad Țepeș, Ed. Sport-Turism, București, 1979.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Noi opinii asupra bătăliei de la Posada, în Studii și Comunicări. Culegere de studii a Muzeului Orășenesc Curtea de Argeș, I/1980.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, A fost pierdută Dobrogea de Mircea cel Bătrân? în „Revista de Istorie”, tomul 39, nr. 8 (august)/1986.

VERGATTI (Ciobanu), Radu Ștefan, Some genealogical considerations upon the evolution of romanian Basarab dinasty in the XIV-th and XV-th centuries, în vol. Recueil d’etudes genealogiques et heraldiques roumanines, București, 1988.

VERGATTI, Radu Ștefan, Vlad Țepeș – Viața, faptele, domnia, Ed. Minerva, București, 1996.

VERGATTI, Radu Ștefan, Historia Ponticae, Ed. Dorul, Aarlborg (Danemarca), 2001.

VERGATTI, Radu Ștefan, Din demografia istorică a Dobrogei în evul mediu românesc (sec. IX-XIX), în Louis Roman, Radu Ștefan Vergatti, Studii de demografie istorică românească, Ed. Enciclopedică, București, 2002.

VERGATTI, Radu Ștefan, Documente maghiare despre lupta dintre domnul român Basarab I Întemeietorul și regele Ungariei Charles Robert d’Anjou (9-12 noiembrie 1330), în vol. Omagiu istoricului Florin Constantiniu, Focșani, 2003, p. 22-40.

VERGATTI, Radu Ștefan, Orașul Câmpulung și primii Basarabi, în „Argesis”, XVII, 2008, p. 75-81.

VERGATTI, Radu Ștefan, Dobrogea lui Mircea cel Mare, în vol. Mircea cel Mare – Scutul Europei, Ed. Roza Vânturilor, București, 2009.

VERGATTI, Radu Ștefan, Biserica Ortodoxă și primii Basarabi, în Argeșul Ortodox, nr. 426, 17-23 septembrie 2009.

VERGATTI, Radu Ștefan, Începuturile creștinismului în Dobrogea de Nord și Mitropolia din Vicina, în vol. Istorie Bisericească, Misiune Creștină și Viață Culturală, Vol. I – De la începuturi până în secolul al XIX-lea, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2009.

VERGATTI, Radu Ștefan, Mitropolia Țării Românești sau a Ungrovlahiei, în vol. Domnitorii și ierarhii Țării Românești, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2009.

VERGATTI, Radu Ștefan, Neagoe Basarab. Viața, domnia, opera, ed. a II-a, Ed. Episcopiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2009.

VERGATTI, Radu Ștefan; Fondation et importance de la metropolie de l’Ungrovlachie, în R.R.H., nr. 1-2, ianuarie-iunie 2009.

VERGATTI, Radu Ștefan, Témoignages et documents sur l'existence du diocèse catholique de Valachie, în «550 de ani de la prima atestare documentară a orașului București – lucrările Simpozionului Internațional Cartea. România. Europa – ediția a II-a, 20-24 septembrie 2009», Ed. Biblioteca București, București, 2010;

VERGATTI, Radu Ștefan, Cetatea medievală Giurgiu – de la Mircea cel Bătrân la Vlad Țepeș în Almanah Bisericesc, Episcopia Giurgiului, 2010.

VERGATTI, Radu Ștefan, Radu le Grand –Un voïvode valaque meconnu, în Annals of the Academy of Romanian Scientists, series on History and Archaeology, Vol. II, no. 1/2010.

VERGATTI, Radu Ștefan, Probleme ale omului și societății în literatura orășenească din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Editura Trend, Pitești, 2012.

VISMARA, Giulio, Impium foedus: le origini della Respublica Christiana, A. Giuffré, Milano, 1974.

VORNICESCU, Nestor, Cuviosul Nicodim de la Tismana, ctitor de sfinte locașuri, în M.O. nr. 11-12/1976.

ZACHARIADOU, E. A., Δεκα τουρκικα εγγραφα για την Μεγακη Εκκλησια (1484-1567), Atena, 1996.

ZAMFIRESCU, Dan, Ortodoxie și romano-catolicism în specificul existenței lor istorice, Ed. Roza Vânturilor, București, 1992.

ZAMFIRESCU, Dan, În legătură cu data reală a victoriei de la Rovine, în vol. Mircea cel Mare – Scutul Europei, Ed. Roza Vânturilor, București, 2009.

ZAMFIRESCU, Dan, Mircea cel Mare – factor hotărâtor în configurarea politico-istorică a sud-estului european, în Mircea cel Mare – Scutul Europei, Ed. Roza Vânturilor, București, 2009.

ZIZIOULAS, John, Primacy in the Church: An Orthodox Approach, în Eastern Churches Journal, vol. 5, no. 2/1998.

ZUGRAVU, Nelu, Geneza creștinismului popular al Românilor, Institutul de Thracologie, Bibliotheca Thracologica, București, 1997;