Inceputurile Presei Romanestidoc

=== Inceputurile presei romanesti ===

CAPITOLUL I

1. Nașterea presei în Europa

Dacă sunt privite, în ansamblul lor, modalitățile și mijloacelor de comunicare interumană se poate lesne observa că presa a avut și are (mai cu seamă în societatea actuală) un rol covârșitor , devenind unul dintre principale instrumente de informare dar și un mijloc și de reflectare și de interpretare a realității. Forța ei stă mai ales în capacitatea de a orienta, de a modela, de a influența și chiar de a determina ideile, reacțiile și deciziile individului în cadrul unei comunități sociale. Într-un articol din 1855, Mihail Kogălniceanu sintetiza , în mod plastic, rolul presei în societate. „Presa este ehul (ecoul n.n.) prelungit al graiului omenesc, este tribuna în care glasul mulțimii răsună până la marginile lumii civilizate; prin presă tot ce se face, tot ce se zice, ot ce se descopere în vreo parte a lumei se răspândește pe toată întinderea globului și face proprietatea omenirii întregi.”

Privind retrospectiv, chiar dacă nașterea propriu-zisă presei este fixată după apariția tiparului, nu pot fi omise modalitățile anterioare de comunicare socială, ce țin acum de o „arheologie” a studiului jurnalistic. În acest sens, în lucrarea sa Limba presei românești în secolul al XIX-lea, Al. Andriescu menționează părerea cercetătorului francez René de Livois, exprimată în studiul Histoire de la presse française, I, Des origines à 1881, II. Des 1881 à nos jours, prin care acesta consideră că originile jurnalismului nu sunt apanajul spațiului cultural european. Autorul francez precizează că apariția mijloacelor de comunicare, puse până nu demult în legătură cu foile manuscrise din secolele al XV-lea și al XVI-lea, este de fapt cu mult mai îndepărtată în cronologia evenimentelor istorice ale umanității: ,,Treisprezece secole înaintea erei noastre, egiptenii aveau la dispoziția lor papirusuri de informare, guvernamentale sau independente, chiar ostile cercurilor oficiale”.

În ceea ce privește spațiul european, majoritatea cercetărilor și a studiilor dedicate acestei perioade de pre-istorie a presei consideră că primele manifestări ce pot fi incluse în categoria speciilor sau a genurilor jurnalistice au fost buletinele informative emise la Roma încă din vremea lui Iulius Cezar, secolul I î.Hr. Acta publica, Acta diurna populi romani sau Acta senatus . Acestea puteau avea un conținut eterogen, transmițând informații diverse despre adunările senatului, despre campaniile și victoriile militare, sau chiar despre spectacolele și ceremoniile obștești. Știrile transmise astfel erau, în fapt, o reflectare a implicării directe a individului la viața cetății. Un exemplu elocvent îl constituie Commentarius rerum novarum (o ,,cronică a noutăților”), ce era difuzată săptămânal în peste 10000 de exemplare, multiplicate prin recopiere de mai bine de 300 de scribi. Coordonatorul acesteia a fost Caius Sallustius , apropiat al lui Iulius Caesar și unul dintre cei mai cunoscuți diurnarius ai epocii romane antice. Mai complexe erau ,,analele pontifilor”, Annales Pontificum, documente de tip tabula în care erau notate, în ordine cronologică, evenimentele majore ale fiecărui an.

Un alt pas important în prefigurarea apariției presei l-a constituit prezența foilor manuscrise, forme precursoare ale ziarelor propriu-zise. La început acestea erau foi volante alcătuite din 4, 8 sau chiar 12 pagini și dețineau un rol eminamente informativ, fiind însă lipsite de certitudinea periodicității. Gazetele-manuscris difuzau informații economice (prețuri ale unor produse, date legate de târguri sau piețe), politice (alianțe, conflicte militare), dar consemnau deseori și evenimente sociale sub forma faptului – divers.

Aceste gazete-manuscris, vor constitui o formă de transmitere a informațiilor care va continua să supraviețuiască erei tiparului, existând exemple ilustrative până la începutul secolului al XVII-lea. Caracterul de noutate al informațiilor transmise e dovedit de denumirile acestora. Astfel, se numeau Nouvelle a mano – în Italia, Relationi – in Germania, Nouvelle a la main – în Franta, News-letters – în Anglia etc.).

Rolul hotărâtor în dezvoltarea fenomenului publicistic l-a avut însă apariția tiparului, instrument și mijloc de producere și mai ales de re-producere a textului scris, de care se leagă începuturile presei moderne.

Chiar dacă tiparul cu litere mobile își are originea în China secolului al IX-lea (unde a fost tipărită prima carte din lume, Diamond Sutra, în anul 868 d.Hr.), pentru cultura europeană momentul de autentică geneză al „scrisului tipărit” va avea loc în secolul al XV-lea, când Johann Genfleisch Gutenberg reușește să realizeze la Strasbourgh și Mainz (1438-1450) tiparul cu litere mobile, izolate în matrițe. Această descoperire majoră va constitui punctul de pornire în una dintre cele mai mari aventuri ale Cuvântului și (implicit) ale Omului.

Gutenberg, prin geniala lui invenție, a provocat o mutație uriașă în evoluția culturii europene și universale. Informația, în forma sa tipărită, multiplicată și propagată, a smuls omul din sfera comunicării preponderent orale și a deschis noi și multiple orizonturi de cunoaștere. Tiparul a transferat umanitatea „din lumea magică a urechii în lumea indiferentă a văzului” realizând trecerea de la cultura orală, determinată și condiționată temporal, la cea vizuală, determinată spațial.

„Odată cu Gutemberg, Europa intră în faza tehnologică a progresului, fază în care schimbarea însăși devine norma arhetipală a vieții sociale. Tipografia a tins să transforme limbajul dintr-un mijloc de percepție și explorare într-un bun de consum transportabil. Tiparul nu este numai tehnologie, ci el însuși este un izvor de materie primă sau o materie primă, ca bumbacul, lemnul sau radioul; ca orice materie primă el structurează nu numai raporturile intersenzoriale ale individului, ci și modelele interdependenței colective …”

Apariția la Strasbourg (după unii autori la Mainz), în anul 1438, a acestei uluitoare invenții a lumii occidentale, datorate lui Johann Gutenberg, a condus la tipărirea primei cărți din Europa (la Lyon, în 1473) și la apariția, în Franța, a unor fascicule de dimensiuni limitate numite occasionnales (ce ofereau informații generale, fiind editate sub forma unor foi mici de 4, 8, sau 16 pagini ). Același tip de publicații se răspândiseră și în Germania sub denumirea de Zeitungen și în Italia, cu numele gazzetas.

Se impune treptat denumirea de gazetă, poate și prin prisma influenței economice exercitate în special de Veneția în perioada evului mediu. Rădăcina semantică a acestui termen este încă analizată și discutată, deoarece au circulat și continuă să circule explicații mai mult sau mai puțin argumentate din punct de vedere semantic și etimologic.

De la etimologia care conduce spre un vechi cuvant ebraic “izgad”, conform lui Furetiere, sau spre un etimon persan – kazed, kagiz, conform lui Garcin de Tassy. O altă posibilă explicație face trimitere la cuvântul italienesc cu semnificații ornitologice gazza (coțofană), ce capătă, în timp, și sensul peiorativ de persoană hrăpăreață, bârfitoare. Cea mai plauzibilă explicație etimologică pare să fie reprezentată de trimiterea la o monedă venețiană de argint numita gazzetta, ce reprezenta contravaloarea acelor foglietti d’avvisi ( foi de informare ), în perioada lor de maximă răspândire.

Tipărirea și difuzarea acestor gazete, chiar dacă la început fără regularitate, a constituit ,,trăsătura majoră a acestei prime faze, de la sfârșitul secolului al XV-lea până la începutul celui următor”.a, Anglia,

În următoarele două secole (al XVI-lea și al XVII-lea), circulau foi volante realizate prin copiere manuală, în paralel cu varianta lor în formă tipărită, cele două forme de transmitere a informațiilor disputându-și supremația. Și, chiar dacă tehnologia tiparului a fost un produs al secolului al XV-lea, presa tipărită își va face simțită prezența progresiv, coexistând, o bună perioadă, cu substituenți mai vechi sau cu alte forme hibride de publicații. Din aceasta ultimă categorie merită amintite almanahurile, publicații ce aveau un conținut eterogen și pe care Pierre Albert le considera une sorte de journal annuel. Periodicitatea lor consta în apariția la date fixe, ele având o regularitate anuală ( numele provenind, de altfel, de la un cuvânt arab, ce avea sensul de „ anul viitor”).

Unul dintre acestea a apărut în spațiul cultural german și avea în vedere evenimentele majore desfășurate în mai mule state ale Europei, printre care și Moldova.

„În 1609, apare sub formă de broșură, un ziar-almanah de 12 pagini intitulat Evidența tuturor evenimentelor principale și memorabile care au avut și au loc în acest an 1609 în Germania de Sus și de Jos și, de asemenea, în Franța, Italia, Anglia, Ecasse, Ungaria, Moldova, Turcia”

Consacrarea presei periodice europene va avea însă loc abia la începutul secolului al XVII-lea. În 17 mai 1605, la Anvers, în Olanda, a apărut – mai întâi la intervale neregulate – jurnalul săptămânal Nieuwe Tijdinghen (Stirile recente), tipărit de Abraham Verhoeve (1575-1652), urmat la un aproape deceniu de Frankfurter Zeitung.

Următorii ani sunt extrem de prolifici, apărând aproape concomitent publicații periodice în aproape toate țările Europei apusene: în 1605 Relation aller fürnemmen und Gedenk wüdingen Historien în Germania, apoi din 1610 Ordinari Wochenzeitung în Elveția, din 1616 Frankfurter Oberpostamtszeitung în Germania, din 1620 Ordentlichen Postzeitung aus Wien în Austria, din 1624 Hermes Gothicus în Suedia, din 1625 Mercurius Britannicus în Anglia, din 1631 Les Nouvelles Ordinaires de divers endroits în Franța, din 1640 Gazetta Publica în Italia și din 1641 Gaceta Semanal în Spania.

La Londra, în 1622, Nathaniel Butler pune bazele primului săptămânal, Weekely News, iar la Paris, datorită medicului Théophraste Renaudot (1586-1653), cel pe care presa franceză îl revendică drept întemeietor, apare La Gazette (30 mai 1631), primul jurnal periodic, în înțeles modern al cuvântului, având un tiraj care a crescut rapid de la 300 la 800 de exemplare și care conținea în special informații politice, completate uneori și de știri mondene.

Lui Théophraste Renaudot îi revine și marele merit de a fi pus bazele publicității în Franța, prin publicarea, începând cu 1630, a periodicului Bureau d’adresse et de rencontre, publicație ce conținea anunțuri diverse, de larg interes .

Începând cu anul 1631, editorul va adăuga revistei sale, La Gazette, și un hebdomadar alcătuit din 4 pagini, denumit sugestiv Nouvelles ordinaire, căruia îi urmează, începând cu 1693 suplimentul lunar Relations des nouvelles du monde. Depășindu-și epoca, Renaudot, exersează în paginile revistei un soi de „jurnalism de analiză” care însă, din păcate nu este pe gustul publicului cititor. Nereușind să impună noul gen publicistic, se îndreaptă spre știrile de senzație și publică Extraordinaires, foi ocazionale ce surprindeau evenimentele sociale și politice deosebite. Pierre Albert consideră că materialele publicate în aceste foi aveau, adesea, o valoare jurnalistică și estetică superioară celor care apăreau în La Gazette.

„Istoria este povestirea lucrurilor întâmplate: numai ziarul le conferă importanță… El nu minte, chiar atunci când publică o știre falsă care i-a fost furnizată drept adevărată. Nu există, deci, decât o singură minciună, aceea pe care ziarul a inventat-o cu intenție și care îl poate face demn de milă…"

Transformările permanente suferite de publicații au fost vizibile mai întâi, în planul conținutului: în timp ce modestele gazete de la începutul secolului al XVII-lea nu publicau decât știri scurte și seci, ziarele ce au apărut în a doua jumătate a secolului publicau articole de comentarii, extinzându-și aria de informații la toate aspectele vieții sociale și culturale. Apoi, în ciuda unui regim al privilegiului, publicațiile s-au înmulțit, specializându-se treptat.

Cu toate acestea, în pofida diversificării și a creșterii valorice a conținutului său, presa nu căpătase încă, la sfârșitul secolului al XVII-lea, nici măcar în țările cele mai evoluate ca Anglia sau Franța, considerația pe care această nouă forță socială o merita. Instrumentul privilegiat de exprimare a ideilor rămânea în continuare cartea. Presa, ca modalitate novatoare de reflectare a lumii, se dovedea a fi încă pasivă. Poate de aceea, perspectiva asupra rolului pe care jurnalistul trebuie să îl aibă în societate este încă defavorabilă acestuia.

„Gazetarul rămâne, în secolul al XVII-lea, un personaj disprețuit, iar jurnalismul apare în ochii elitei sociale și intelectuale ca o subliteratură, fără valoare și prestigiu. Despre aceasta vorbește Rousseau în 1755: Ce este un periodic? O lucrare fără merit și fără utilitate, a cărei lectură neglijată și disprețuită a știutorilor de carte nu face decât să ofere femeilor și nerozilor vanitate fără Instrucție” .

Rolul și forța presei nu au fost intuite pe deplin nici măcar de unii dintre erudiții epocii. Pentru Voltaire, gazetele nu erau decât „povestire a unor nimicuri”, iar pentru Diderot „Toate aceste hârtii sunt hrana ignoranților, resursă a celor care vor să vorbească și să judece fără să citească, flagelul și dezgustul celor care muncesc. Ele nu au imprimat niciodată o linie corectă unui spirit rezonabil, nici nu au împiedicat un autor prost să creeze o operă fără valoare.”

A fost nevoie de accelerarea evoluției sociale și economice pentru ca importanța evenimentelor unei actualități din ce în ce mai grăbite dublată de creșterea interesului unui public din ce în ce mai numeros, să ofere presei, în sfârșit, posibilitatea de a-și cuceri, în viața socială, locul său de prim rang. Chiar din secolul al XVII-lea, războaiele, prin interesul pe care îl suscitau operațiunile militare, au provocat o creștere semnificativă a tirajelor. Evoluția presei a fost, desigur, diferită în funcție de fiecare țară: rapidă în Anglia, greoaie la început și apoi accelerată în Franța, lentă și dificilă în Europa centrală și răsăriteană. În curând, presa va căpăta, în ciuda cenzurii din ce în ce mai accentuate, și puterea de a influența deciziile politice. Aflată în avangarda ideilor liberale, presa urma să conducă lupta pentru propria sa libertate.

Revoluția franceză marchează o etapă fundamentală în istoria presei. S-au definit acum, pentru prima dată, principiile esențiale ale libertății presei, principii care vor servi, în secolul al XlX-lea, drept fundament al programului de revendicări al jurnaliștilor din lumea întreaga lume.

O mutație socială majoră va fi declanșată de Declarația Drepturilor Omului din 26 august 1789, document ce rămâne până astăzi cea mai răsunătoare proclamație a principiului libertății umane. „Libera comunicare a ideilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai prețioase ale omului: orice cetățean poate deci vorbi, scrie, tipări liber, cu condiția să răspundă pentru abuzul de această libertate în cazurile determinate de lege”.

Mișcarea revoluționară ce s-a propagat în întreaga Europă a dat presei un impuls extraordinar, evenimente sociale și politice care se derulau cu repeziciune sporeau curiozitatea și dorința de informare permanentă a publicului. Astfel se explică boom-ul publicistic înregistrat în această perioadă. În Franța, de exemplu, din 1789 și până în 1800 au apărut peste 1500 de ziare și reviste noi. În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea au fost create deci de două ori mai multe ziare decât apăruseră în cei o sută cinzeci de ani anteriori. Această evoluție spectaculoasă a reliefat și a confirmat puterea pe care informația o capătă în societate.

În secolul următor, ziarul începe să devină un for de dezbatere ideologică, un factor de vehiculare a noilor idei și idealuri iluministe și, în consecință, un pericol real pentru regimurile politice autocratice. Relația ce se stabilește între presă și puterea politică devine, treptat, condiția existentei unei climat de libertate a expresiei, element esențial al evoluției presei. De altfel, primele ziare în sens modern au apărut în țări în care nu existau regimuri politice absolutiste(cum au fost Olanda și Anglia).

,,Noua viziune asupra vieții – menționa F. A. Hayek – s-a răspândit odată cu comerțul, din orașele negustorești ale Nordului Italiei înspre Vest si Nord, străbătând Franța și Sud-Vestul Germaniei până în Țările de Jos și insulele britanice, prinzând rădăcini adânci oriunde nu exista o tiranie care să o înăbușe. În Olanda și în Marea Britanie, pentru întâia oară, presa a avut prilejul să se dezvolte liber și a devenit baza vieții sociale și politice a acestor țări”

Se mai produce acum și un alt fenomen interesant: diversificarea presei, specializarea ei. Apar, în această perioadă, publicații orientate spre știință, economie, literatură sau chiar publicații de factură umoristică. Astfel, alături de ziarele de interes general, se conturează prezența publicațiilor de cultură și a celor de divertisment, bogate în fapt divers.

Secolul XVIII va aduce cu sine și apariția primelor reviste literare de mare însemnătate : L’anné littéraire (1754), L’Observateur littéraire (1758-1761) și La semaine littéraire (1759). În Franța, etalonul publicațiilor culturale a fost Le Journal des sçavans ( apărut încă din 5 ianuarie 1665), devenit în 1816, Journal des savants, cel mai vechi periodic literar și științific din Europa, fondat de Denis de Sallo, sub patronajul lui Jean-Baptiste Colbert. Jurnalul era un săptămânal cu o dominantă tentă bibliografică, tipărit sub forma unui buletin de 12 pagini, al cărui obiectiv principal era acela de a prezenta toate cărțile importante apărute, cărți ce aveau preponderent caracter literar sau științific.

Trăsăturile fundamentale ale presei se cristalizează treptat, și, ceea ce nu este deloc lipsit de importanță, se afirmă și se consolidează o nouă profesie, respectabilă de această dată, cea de gazetar. Aceasta este și epoca în care presa dobândește o fizionomie și o condiție proprie, contribuind din ce în ce mai evident la formarea educației publicului cititor, răspunzând nevoii tot mai accentuate de informație a omului modern.

2. Primele vârste ale gazetăriei românești

Motto:

Istoria presei în România prezintă un tablou particular, dificil de radiografiat, cu o desfășurare temporală mult mai redusă decât a jurnalismului occidental. Acest lucru este perfect justificabil dacă sunt luate în considerare condițiile istorice în care a avut loc întreaga dezvoltare a societății românești.

Una dintre condițiile esențiale pentru apariția presei, cunoașterea tiparului, ne conduce către secolul al XVI-lea. Tiparul devine o realitate la noi odată cu activitatea lui Macarie care, în 1508, tipărește la Târgoviște, câteva texte în limba slavonă. Abia în 1544 se tipărește la Sibiu, în limba română un Catehism luteran (deși tipografia funcționa încă din 1528). Activitatea tipografică a lui Coresi, desfășurată între 1559 – 1583, a fost esențială pentru întreaga evoluție a culturii și a limbii române. Merită să reținem apariția unor tipărituri în latină, maghiară și germană, la Sibiu sau la Cluj, cu o remarcabilă contribuție a umanistului Johannes Honterus. Numărul tiparnițelor va crește în secolul următor și va acoperi întregul spațiu al spiritualității românești (la Alba-Iulia – 1567, la București – 1575, la Govora – 1675, apoi la Câmpulung și Târgoviște – 1634, la Iași – 1640, la Snagov – 1690, la Buzău – 1694 etc.). Activitatea acestor tipografii se conjugă fericit cu toate împlinirile culturale, științifice, literare și lingvistice pe care această perioadă le-a impus definitiv în societatea românească. Este momentul în care se înscrie opera cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino – Stolnicul, Ioan Neculce sau a eruditului domnitor Dimitrie Cantemir. Se tipăreau acum cărți de cult, codice de legi, lucrări moralizatoare, dar și texte laice de istorie, geografie, fizică sau matematică. Despre apariția unor ziare sau gazete la acea vreme, în mod categoric, nu se poate discuta.

Chiar dacă tiparul, elementul tehnic fundamental al apariției publicațiilor periodice, a fost introdus în Țara Românească încă de la începutul secolului al XVI-lea, prin osârdia călugărului Macarie, începuturile presei în spațiul cultural românesc sunt relativ târzii. Într-o perioadă în care, în țările Europei apusene, presa devine un vector social, cultural și politic, consolidându-și statutul, în Țările Române se vor face, timid, primele încercări de înființare a unor publicații.

Decalajul este semnificativ și se reflectă în cultura majorității popoarelor din răsăritul Europei. Cauza principală a nașterii târzii a jurnalismului în acest spațiu e de natură geo-politică, fiind reprezentată de opresiva și îndelungata dominație exercitată de marile imperii asupra națiunilor din centrul, sudul și estul continentului.

Eforturile cărturarilor vor înregistra primele reușite la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când, în întreaga Europă răsăriteană, mișcarea iluministă va determina schimbări semnificative în privința afirmării individualității și a originalității națiunilor ce fuseseră până atunci lipsite de șansa unei evoluții culturale firești. În timp ce, pentru cele mai multe dintre țările occidentale, secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au reprezentat perioada de consolidare și de profesionalizare a presei, primele inițiative de tipărire a periodicelor în limba română s-au concretizat abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, aproape simultan cu tentativele celorlalte țări din centrul și răsăritul Europei :Ungaria, Grecia, Serbia etc.

Nașterea și evoluția presei în România prezintă un tablou particular, dificil de radiografiat, cu o desfășurare temporală mult mai redusă decât a jurnalismului occidental. În Țările Române cele dintâi încercări de a edita ziare și reviste se vor face în Transilvania, la sfârșitul secolului al XVII-lea, dar adevărata întemeiere a presei în limba română se leagă de numele câtorva reviste și mai ales de numele întemeietorilor lor.

În 1731 apare, în Scheii Brașovului, Calendarul imprimat de Petcu Șoanul, considerat de către cercetători reperul originar al presei românești. Deși puțin cunoscută astăzi, această apariție editorială remarcabilă va reprezenta stadiul embrionar al viitoarei activități publicistice românești ce se va naște și va evolua în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.

COURIERRE de la Moldavie

Primele încercări de înființare a unor publicații în limba română s-au datorat unor cărturari din Transilvania și Țara Românească, ce au fondat Societatea Filosofească a neamului românesc în mare Prințipatul Ardealului (1789-1895). Societatea și-a propus răspândirea cunoștințelor științifice și culturale, prin editarea unei publicații cu caracter enciclopedic . În anul izbucnirii revoluției burgheze în Franța, intelectualii ardeleni vor cere guvernatorului Transilvaniei, Gyӧrgy Bánffy, aprobarea înființării unei gazete românești. Acesta va înainta cererea Împăratului Iosif al II-lea, care a aprobat, formal, publicarea ziarului, dar nu și scutirea de taxe poștale, lucru ce ducea la mărirea prețului de vânzare a publicației. Din aceste motive se renunță la editarea ziarului ,,Societatea, neputând nădăjdui într-un număr de abonați suficient pentru acoperirea cheltuielilor, s-a văzut necesitată a renunța la tipărirea ziarului, deși obținuse concesiunea.”

Unul dintre cei mai îndârjiți promotori ai ideii de creare a unei publicații românești în Transilvania a fost doctorul Ioan Molnar-Piuariu. În anii 1793 și 1794, împreună cu Paul Iorgovici va adresa cereri similare oficialităților imperiale de la Viena.

În răspunsul autorităților se motivează refuzul prin faptul că, atunci ,,când lucrurile se agravează din zi în zi, răspândirea de ziare e mai neadmisibilă ca ori și când, căci periculoasele idei de libertate ale francezilor se propagă cu mare iuțeală, încât orice apare în ziar ușor s-ar putea răstălmăci, iar opiniile pot produce zguduirea liniștei publice”.

Cum nu au primit aprobarea pentru ziarul periodic, cărturarii din Sibiu, în înțelegerea cu cei din București ajung la ,,ideea unei societăți științifice – editoare a unei reviste enciclopedice a cărei răspândire publică să se facă nu în Ardeal, ci în Principate” . La începutul anului 1795 apare la tipografia lui Petru Bart din Sibiu Înștiințarea tipărită cu litere chirilice ,,în limba preavestitului neam românesc”. Societatea își expune programul și invită publicul să se aboneze la foaia Vestiri Folosofice și moralicești, care urmau să apară de două ori pe săptămână și să fie trimisă spre distribuire și în Țara Românească. Întrucât guvernul află că societatea este transilvăneană și nu munteană, îi retrage lui Bart aprobarea concesiunii, și astfel societatea este nevoită să renunțe la ambițiosul proiect.

În 1814 o nouă tentativă îi aparține cărturarului transilvănean Alexie Lazaru care, constatând lipsa unei publicații periodice, se adresează contemporanilor săi pledând pentru înființarea unui ziar în limba română „la crăiasca tipografie a Universității ungurești” de la Buda. Înștiințarea lui Alexie Lazaru are un pronunțat caracter iluminist și subliniază necesitatea editării unor jurnale românești, raportate la referențialul european. „ Toate neamurile Europei cele deștepte au aflat cum că a scrie Gazete sau Novele, și acelea a le împărtăși oamenilor neamului său, e cea mai încuviințată mijlocire de a lumina noroadele, cu cele întâmplatele ale altora fapte a le abate de la rău și a le aduce spre cele bune […] iată că și grecii, ba și sârbii, dobândind de la înălțatul împărat al Austriei privileghium spre acela, cu sârguință dau Novele, ce se tipăresc la Viena, neamului său, și neamului atâta cel grecesc, precum și cel sârbesc, nu numai cu bucurie, ci și mulțămită le primesc. Singuri noi, românii, măcar că ne tragem vița de la cel mai slăvit neam în lume, adecă de la romani, suntem de acel scump vistiari lipsiți. […] Pentru aceea, de voi fi înștiințat de la iubiții mei români că bucuros ar primi un lucru folositor ca acesta, și de se va aduna atâta număr de prenumeranți cât să poci purta cheltuiala tipariului, aici, în crăiasca cetate Buda, la Crăiasca Tipografie, mă voi încumeta a mă apuca și de acest lucru pentru dragostea neamului, întru care întâmplare pururea și necurmat cinstiți prenumeranți în toată săptămâna de câte două ori ar primi de la mine Novele pe câte o jumătate de coală, adecă o coală pe săptămână, uneori încă și mai multe alte vrednice lucruri vom adăoge; a cărora preț, cu toată cheltuiala, va fi de la un prenumerant 20 de forinți nemțești pe an sau carele va avea, numai pe o jumătate de

an, 10 forinți nemțești; iară în bani turcești pe un an 30 lei, pe jumătate de an 15 lei.”

Următoarea tentativă notabilă de a face presă românească este cea a lui Teodor Racoce, care încerca în 1817, la Lemberg, să editeze o revistă de tip almanah. Editorul solicită aprobarea Curții de la Viena pentru tipărirea gazetei sale și obține la 25 februarie 1817 permisiunea pentru răspândirea acesteia. Publică astfel o Înștiințare pentru gazetele românești, în care prezintă viziunea sa asupra rolului pe care trebuie să-l aibă ziarul, această ,,istorie viețuitoare împreună cu noi”, în societate: ,,Din Gazete bine rânduite nu numai știmu toate întâmplările minunate, și vrednice de luare aminte, ce din vreme în vreme în osebite țări depărtate, sau pusu la iveală; dară ca și într-o oglindă vedemu ce să lucrează în toate părțile lumii. Cunoaștem starea neamurilor, mutările împărățiilor, aflările omenești cele mai folositoare, fie întru rândul științelor, a poliții, a neguțătorii (comerțului) sau a agonisirii de câmpu. Cu un cuvântu, precum se procopsește oarecine cetind istoriile cele vechi, așa ne procopsim cetind gazetele, ce se pot zice istorie viețuitoare împreună cu noi. Neamul românesc măcar că împărțitu întru mai multe țări, și trăind supt osebite stăpâniri, totuș o limbă are, aceeaș lege și aceleaș obiceiuri, precum și aceleaș cărți și aceeaș scrisoare.

Din păcate, pentru demararea proiectului său, tălmaciul Racoce cere sprijin organului administrativ bisericesc, Consistoria din Sibiu, însă cum era știut că guvernatorul ardelean, contele Gheorghe Banffy, nu agrea nici o mișcare a Consistoriilor fără aprobarea sa, solicitarea lui Teodor Racoce ajunge pe masa guvernului care o respinge pe motiv că preoții români mai învățați aveau oricum acces la ziare străine iar cei mai puțin învățați nu aveau de ce să citească publicații pe care nu le-ar înțelege sau le-ar înțelege în mod greșit.

Astfel, prima încercare a lui Teodor Racoce sfârșea în mod nefericit însă reprezenta preambulul reușitei sale de a edita în 1820, la Cernăuți, Chrestomaticul românesc, o sumă de istorii scoase după autori din diferite limbi.

Anul 1821 aduce o nouă concretizare a intenției de a publica un periodic în limba română. Tipograful Zaharia Carcalechi va reuși să tipărească la Buda magazinul-almanah Biblioteca românească, publicație preponderent culturală, concepută în 12 părți, după numărul celor 12 luni din anul calendaristic. În paginile revistei au fost incluse articole de istorie națională și universală, informații politice, traduceri din literaturile străine dar și fapt divers, anecdote sau varietăți.

Primul ziar, în adevăratul sens al cuvântului, a fost însă Curierul Românesc înființat de Ion Heliade Rădulescu, la a cărui apariție o contribuție substanțială a avut Dinicu Golescu. La inițiativa acestuia se va constitui în 1827 Societatea Literară, ale cărei baze fuseseră puse încă din 1821, la Brașov. Programul acestei societăți literare cuprindea VIII puncte, esențiale pentru emanciparea societății românești. Unul dintre acestea, punctul al IV-lea, prevedea „fondarea de jurnale sau gazete în limba română” și a constituit idealul căruia i se va dedica în totalitate cărturarul I. H. Rădulescu. El a intuit faptul că ziarul este un instrument al civilizației moderne, un mijloc de propagare a culturii ce poate fi pus în slujba realizării idealului de libertate și unitate națională.

Intenția sa se va concretiza spre sfârșitul anului 1828, când I.H. Rădulescu va obține autorizația de a edita un ziar, al cărui titlu îl anunță printr-o Înștiințare semnată I. Eliad și C. Moroiu. Curierul Bucureștilor își propunea să publice noțiuni de istorie, geografie, economie, industrie, comerț dar și știri politice și sociale preluate din ziarele europene importante. Aceasta a fost intenția inițială dar Heliade, ca om de litere și dascăl, înțelege importanța unui asemenea jurnal și îi va schimba denumirea, lansând Curierul Românesc. Modificarea titlului e o dovadă clară a faptului că Heliade nu intenționa să se adreseze exclusiv bucureștenilor ci își dorea ca ziarul său să devină o tribună națională, prin care să ajungă la sufletele tuturor românilor, fie ei din Țara Românească, Moldova sau Transilvania. Este prima încercare de a crea o publicație cu un program ideologic coerent, care să joace un rol hotărâtor în demersul de deșteptare a conștiinței naționale.

Primul număr al Curierului apare în 8 aprilie 1829 și reia ideile formulate în Înștiințare, referitoare la importanța ziarelor în viața popoarelor civilizate. Ziarul va cuprinde o rubrică dedicată exclusiv literaturii în care vor fi publicate articole de critică literară incipientă dar și recenzii ale unor cărți sau note despre poeții și prozatorii debutanți. Se vor regăsi în paginile revistei lucrări de Iancu Văcărescu, Vasile Cîrlova, Grigore Alexandrescu sau Dimitrie Bolintineanu.

La un an de la apariția periodicului, redactorul anunță editarea suplimentului Adaos literar la Curierul Românesc, în care se vor publica exclusiv texte literare românești: „Se va întinde asupra literaturii rumânești, asupra lămuririi și desăvîrșirii limbii și prin urmare va coprinde multe bucăți și poezii ce vor sluji de pildă spre desăvîrșirea stilului și a gustului”.

Prin formația sa iluministă, Heliade, se dovedește a fi și un înflăcărat susținător al originii latine a limbii și a poporului român, încercând să demonstreze continuitatea acestei nații și, prin aceasta, să îndemne la unitate națională. Publică în acest sens două articole importante: Repede aruncătură de ochi asupra limbii și începutului rumânilor și Limba rumânească în care afirma „Limba lui (a românului n.a.) pentru sine și pentru trebuințele lui cele de aproape este toată latină. Urmele slave se găsesc în limba bisericii și a cancelariilor domnești”.

Un alt deziderat major al programului cultural și literar impus de I.H. Rădulescu, l-a constituit realizarea unei serii de traduceri din literatura universală. În acest sens Heliade lansează, în 1846, un apel intitulat Început de Bibliotecă Universală, în care propunea să fie publicate texte din „cei mai remarcabili autori antici și moderni, ale căror scrieri au contribuit spre împlinirea faptei celei mari a civilizațiunii, spre formarea minții și inimei umane, spre perfecția omului”. Operele marilor scriitori ai literaturii universale deveneau astfel accesibile publicului larg și puteau constitui modele pentru tinerii scriitori români.

Ideile ce se găsesc în prospectul Curierului Românesc dezvăluie nivelul de înțelegere atins de cei care au realizat importanța și mai ales necesitatea nașterii presei românești. Este evidentă deschiderea publicației către toate zonele vieții sociale, economice, politice și culturale, precum și intenția de a se adresa unui public larg și variat. „ Pentru aceasta, dar, făgăduim că acest Curier al Bucurescilor va coprinde în sine:1. O culegere de cele mai folositoare lucruri din gazetele Evropii. 2. Însemnări pentru creșterea și sporirea literaturii rumânești. 3. Înștiințări pentru cele mai folositoare articole ale negoțului. 4. Cele din lăuntru și slobode săvârșiri ale statului nostru…”

În Moldova, cel care își va asuma responsabilitatea nobilă a creării primului ziar în limba română a fost Gheorghe Asachi. Ca și I. H. Rădulescu, el este convins de absoluta necesitate a presei în limba română, ziarul devenind un instrument de educare a tineretului și de propagare a culturii în rândul poporului.

La 1 iunie 1829 apare primul număr al ziarului Albina Românească căruia Asachi îi va adăuga, începând cu 1837, suplimentul literar Alăuta Românească. Necesitatea unor publicații în limba română este pusă atât în relație cu tot ceea ce reprezentau realitățile sociale și culturale ale momentului, atât în spațiul românesc, cât și prin raportarea la ceea ce se petrecea în întreaga lume. Dezvoltarea presei în limba română devine un obiectiv cultural și național. Înștiințarea la apariția Albinei Românești menționa: “nu se află azi în lumea politică neam carele, între alte ale sale folositoare instituții, să nu aibă în limba nației un jurnal periodic […] cetitorul gazetei, ca într-o oglindă în ea vede înfățoșate toate interesantele întâmplări de carile el însul atârnă"

Oricât de stângace pot părea acum, aceste prime periodice vor ajuta intelectualitatea românească să-și coaguleze o ideologie națională pentru care să militeze și să se solidarizeze în jurul programelor editoriale promovate de aceste gazete, căci „până pe la 1830, populația Principatelor a trăit într-o besnă de nepătruns. Clasele suprapuse, formate aproape în întregime din elemente străine de neamul românesc, erau singurele îndreptățite, prin averea și tradiția lor, să-și potolească setea culturală […].”

O nouă încercare de lansare a unei gazete românești în spațiul cultural transilvănean o va face, la Brașov, tânărul filolog Simion Bărnuțiu. Aici apăruse încă din 1837 o primă gazetă românească, Foaia duminecii, redactată de Ioan Barac, cu sprijinul financiar al negustorului Radu Orghidan. Cu toate că a avut un debut promițător, publicul își va pierde rapid interesul pentru revista care nu răspundea așteptărilor cititorilor români, aflați în căutarea unei platforme de afirmare a aspirațiilor lor naționale. Revista capătă curând o altă coloratură, și un alt titlu Foaia de săptămână transformându-se în foaie politică, sub conducerea lui Gheorghe Barițiu. În ciuda efemerității sale, Foaia de săptămână, va deschide drumul ziaristicii transilvănene.

La 15/22 martie 1838 apare Gazeta de Transilvania, foaie pe care Gheorghe Barițiu începe să o tipărească în colaborare cu tipograful Ioan Gott. Aceștia ceruseră, în prealabil, aprobarea tipăririi unei foi în limba română, dar pentru că aceasta întârzia, au luat hotărârea de a începe publicarea gazetei. Actul lor de curaj dezvăluie frustrările sociale și culturale tot mai acute ale românilor din Transilvania.

Din 2 iulie 1838, publicația va avea și un supliment literar (prima revistă exclusiv literară din Transilvania) numit Foaie pentru minte, inimă și literatură ce a apărut între anii 1838 – 1865 (cu o scurtă întrerupere între 17 martie și 2 decembrie 1848), devenind una dintre cele mai longevive publicații ardelenești.

Programul ideologic al Gazetei de Transilvania, intitulat De la redacție, subliniază obiectivele majore ale publicației: ,,Cinstiți cetitori, iubiți români, iată o îngrijire nouă, un dar deosebit, o facere de bine neprețuită, o priveghere, o pronie părintească cu ochi ageri strălucitoare asupră-ne și la toate lipsele și trebuințele noastre! […] Nouă acestea ne lipsea; iată că ni s-au dat, și ni s-au dat atunci când celelalte nații cu noi împreună lăcuitoare încă au ajuns să cunoască cum că singură luminarea și dezvoltarea ideilor unui popor, cum este al nostru, poate să-l puie în stare a contribui fizicește și moralicește la fericirea patriei, într-a căria sân ne-am născut și ne hrănim. Mulțumită celor care strigă astăzi cu glas puternic: deșteaptă-te și tu, române, păzește înainte împreună cu noi, primește și cultivă în inima ta iubirea de dulcea noastră patrie.[…]Cu toții știu și pricep cum că cunoașterea unei nații pe o cale mai ușoară și mai scurtă nu este altfel cu putință decât prin însăși lucrarea și îmbogățirea limbei și literaturei sale”

Una dintre ideile iluministe expuse în acest articol are în vedere necesitatea apariției unei generații de gazetari români care a căror strădanie să reflecte duhul românesc: "Un străin nu scrie în limba românească, cu atât mai puțin în duhul românesc; un străin de ar fi înțeleptul înțelepților … nu cunoaște scăderile noastre, nu le simte pe acelea, nici nu știe prescrie mijloace ajutătoare"

În amplul său studiul privitor la presa românească, Nicolae Iorga subliniază că apariția revistei a reprezentat o realizare istorică nu doar pentru populația din Transilvania ci pentru întregul popor român. În analiza sa obiectivă istoricul observă că, din nefericire, gazeta lui Gheorghe Barițiu nu și-a putut îndeplini idealul sacru al unității naționale în ritmul alert pe care și l-ar fi dorit ,"trebuind să se țină seama în fiecare moment, nu numai de normele generale ale politicii metternichiene, dar și de capriciile micilor tirani din localitate […] Gazeta de Transilvania trebuia să lucreze cu cea mai mare precauție, și ea nu putea să devină în lunga ei carieră organul de îndrăzneață energie care ar fi putut să scuture mințile, încremenite de împrejurările politice nenorocite, ale românilor din toate provinciile."

După 10 ani, în 1848, Timotei Cipariu deplângea, de asemenea, situația nefericită a românilor ardeleni și nota în articolul-program al revistei Învățătorul poporului (12 mai 1848) „…românul singur din toate popoarele Ardealului, să nu zic ale Europei, e fără școale, fără învățători politici, fără foi scrise întru interesul lui. E lipsit de aceste ajutoare […], el nu știe ce sunt acelea ce fac fericite pre celelalte popoară ale Europei. El e ca și omul călător într-o țară străină, care nu știe drumul…”

Apariția Daciei literare, la Iași, în 1840, inițiază în cultura română un spirit nou, ce va trasa coordonatele fundamentale ale ideii de unitate națională. O contribuție însemnată va avea revista și în orientarea literaturii noastre, prin inaugurarea spiritului critic în cultura română. Ideile novatoare ce vor călăuzi revista, pe care George Călinescu o considera „întâia revistă de literatură organizată” au fost esențializate în articolul-program Introducție, apărut în primul număr al publicației. Mihail Kogălniceanu, întemeietorul revistei, surprinde aici idealurile literare ale scriitorilor pașoptiști:

Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre ca o reacție la îndemnul, justificat de altfel, al lui Ion Heliade – Rădulescu ce, îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” Interpretând îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicații ale epocii au încurajat o literatură mediocră, adesea imitată după creații siropoase occidentale, pervertind gustul public. Kogălniceanu avertizează în articolul său asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic.

Crearea unei literaturi cu specific național: în loc să imite pe scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor. Preluată din estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele pașoptiștilor:

* Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni și sursă importantă de inspirație. Alecu Russo, în studiul Poezia poporală, definește folclorul ca pe o oglindă realistă a vieții poporului și ca pe un izvor nesecat de inspirație pentru literatura cultă. El îl va ajuta pe Alecsandri să alcătuiască prima culegere de Poezii poporale ale românilor (1852), urmată de Balade (Cîntice bătrînești). Multe dintre poeziile volumului Doine și lăcrimioare, de V. Alecsandri sunt în metru popular. Gh. Asachi valorifică mitologia populară într-o suită de balade și legende. Expresia cea mai profundă à inspirației folclorice se va regăsi în acea epocă în poemul Zburătorul, al lui Ion Heliade–Rădulescu;

* Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca O primblare la munți sau Balta Albă, de Vasile Alecsandri, Memorial de călătorie, de Grigore Alexandrescu. Volumul Pasteluri, de V. Alecsandri va reprezenta de asemenea un elogiu adus frumuseților tării.

* Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de eliberare și unitate națională, fie pentru a ilustra satiric realitățile sociale. Alexandru Lăpușneanul, de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu de fragmente istorice în proză, în timp ce Alecsandri creează ample poeme eroice, ca Dan, căpitan de plai, Dumbrava Roșie sau drame istorice ca Despot-vodă. Foarte gustate în epocă sunt fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi Cuconița Drăgana, de Ion Heliade–Rădulescu sau Fiziologia provințialului, de Constantin Negruzzi.

Lupta pentru unitatea limbii este un alt deziderat major al generației pașoptiste „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți” . Eforturile Școlii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de pașoptiști, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingând exagerările latiniste și pledând pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de Cugetări publicate în România literară respinge curentele latiniste care prin sistemele lingvistice propuse înstrăinează moștenirea națională. Ion Heliade–Rădulescu, unul dintre marii dascăli ai neamului nostru, scrie Gramatica românească, în care combate scrierea etimologică și are păreri juste despre îmbogățirea limbii cu neologisme.

Mihail Kogălniceanu anticipează direcția junimistă prin înțelegerea necesității dezvoltării spiritului critic. Se dorește ca, prin impunerea unor reguli clare de evaluare a operelor, să se creeze un sistem de valori estetice reale la care să se raporteze tânăra noastră literatură. Apare astfel conceptul de critică obiectivă, subliniindu-se faptul că analiza critică va viza exclusiv opera și va face abstracție de persoana care a creat-o: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

Titlul ales este simbolic și afirmă dorința de unificare culturală dar și politică și teritorială a tuturor provinciilor românești. Se proclamă, peste granițele impuse arbitrar, dezideratul creării unei literaturi naționale care să deschidă calea spre realizarea idealului național de unire a tuturor românilor: „O foaie, dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura națională, o foaie care, făcând abnegație de loc, ar fi numai o foaie românească și prin urmare s-ar îndeletnici cu producțiile românești, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră.[…]. Așadar, foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii românești, în care, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni, bucovineni, fieștecare cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său. Urmând unui asemene plan, Dacia nu poate decât să fie bine primită de publicul cititor. […]. Literatura noastră are trebuință de unire, iar nu de dezbinare; cât pentru noi, dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină din care s-ar putea isca o urâtă și neplăcută neunire. În sfârșit, țelul nostru este realizarea dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți.”

Revista, prin orientarea sa ce promova idealul unității naționale, se dovedește a fi un pericol pentru autoritățile vremii. Din acest motiv se interzice publicarea ei, după apariția a doar trei numere. Analizând retrospectiv evoluția jurnalismului românesc în prima jumătate a secolului al XIX-lea și observând efectele ingerințelor politice asupra revistelor, Mihail Kogălniceanu va scrie: ,,Censura, plantă necunoscută în pământul românesc și impusă prin o ocârmuire străină, din zi în zi se făcea mai aspră. În Țara Românească Eliad având curajiul de a ataca censura în chiar persoana censorului, adresându-i-se public și prin tipar aceste cuvinte care în veci se vor păstra în istoria presei noastre: Dar, Domnule! te pălmuiesc, și palma mi se sfințește! Curierul românesc fu suspendat pe o bucată de vreme. În Moldova, Dacia literară și Propășirea avură o soartă și mai tristă! și una și alta fură definitiv oprite. Curajiul prin aceste nu se pierdea; un jurnal se oprea, altul, sub alt titlu, ieșea mai zdravăn și mai energic decât cel oprit.”

După suprimarea ziarelor revoluționare din Țara Românească, scriitorii exilați în străinătate, scot la Paris, în 1850, revista România Viitoare sub conducerea unui comitet de redacție compus din C. Bălcescu, N. Bălcescu, D. Brătianu, C. G. Florescu, S. Golescu, N. Golescu, G. Magheru, C. A. Rosetti și I. Voinescu. În manifestul Poporului român se afirmă încrederea în triumful libertății naționale și sociale: ,,Fraților români! Niciodată încrederea în viitorul României, una mare și nedespărțită, nu a ieșit din inima noastră. Niciodată dezunirea nu va fi păcatul la care vom cădea. Datoriile ce avem către patrie nu sunt încă împlinite, sângele nostru este al vostru, virtutea noastră este a voastră, noi le cruțam pentru voi, pentru mântuirea țării, când ceasul sculării populilor și al biruinței lor va suna și acest ceas nu este departe. Dar acest ceas atât de mult așteptat, acest mare și glorios viitor tot omul cu credință în inimă îl vede, îl atinge, ca să zicem așa, cu degetul, pentru căci acela carele a suferit ca lumea, de la o margine de Europă până la alta, să fie un minut zdruncinată și plină de sânge, nu a suferit-o decât pentru ca triumful democrației să fie mai grabnic, mai strălucit, mai statornic. Până atunci însă, fraților, v-o mai zicem încă o dată,nu dați crezământ vorbelor apăsătorilor țării, nu vă lăsați să vă amăgească nici fărădelegile, nici invitările ciocoiului [ …] ca printr-o mișcare fără vreme să prăvăliți țara în prăpastie, așteptați în răbdare și rezignație ziua preursită […]” .

În a doua jumătate a veacului al XIX-lea se crease deja în spațiul cultural românesc o generație de ziariști, de formatori de opinie capabili nu doar să susțină oricând o idee publică de larg interes dar, mai ales, să sprijine efortul semnificativ pe care îl făcea societatea românească pentru modernizarea culturii naționale. „Mișcarea intelectuală era pretutindene mare și neobosită. Atunce era epoha când roiuri de tineri, plini de entuziasm, crezând în viitorul patriei lor și al lor, uniți toți, cu curajul juneței ce nu se îndoiește de nimică și pentru care stavilă nu este, se apucaseră de lucru.”

După aproape trei decenii de la primul număr al Daciei literare, apărea, tot la Iași, revista Convorbiri literare, editată de Societatea Junimea. Din martie 1867 și până la sfârșitul lui 1885, adică pe parcursul a optsprezece ani, revista junimiștilor avea să fie cea mai importantă publicație de direcție culturală din România.

Constituirea societății Junimea la Iași a avut loc într-un moment favorabil reluării activității literare și culturale după Unirea din 1859. La începutul anului 1867, societatea hotărăște înființarea unei reviste care să se adreseze unui larg public, iubitor de cultură și literatură. Titlul ales, Convorbiri literare, sugera caracterul revistei ce se dorea a fi un for de discuții, de dezbateri sau chiar de polemici puse în slujba literaturii.

,,Mai pragmatici, junimiștii impun un nou tip de intelectual român, diferit de cel pașoptist (spirit enciclopedic, patriot ardent, amator de proiecte culturale irealizabile), un intelectual dotat cu spirit lucid și simțul diferențierii valorilor, având totodată conștiința limitelor, inclusiv a propriilor limite, într-un sens ironic, chiar autoironic. […] Erau cu toții de vârste apropiate. […] Dar i-a unit mai ales decizia de a se raporta în termeni de ruptură violentă față de trecut, având sentimentul pe care l-am putea numi “adamitic”, cu un cuvânt al lui Cioran, de a lua totul de la început, ca și cum Junimea s-ar fi ivit pe un loc absolut gol, fără precursori și fără modele.”

Prestigiul Convorbirilor literare se naște, pe de o parte, din impunerea critici de directivă formulată în pledoaria maioresciană pentru Direcția nouă în poezia și proza română, pe de altă parte, prin prezența în redacția revistei a unor colaboratori de anvergura lui Eminescu, Creangă, Caragiale sau Slavici etc.

Despre Junimea

Foarte bine reușește să sintetizeze contribuția revistei la evoluția culturii române criticul Constantin Ciopraga în Ancheta revistei – o sută patruzeci de ani de Convorbiri literare :

"Convorbiri literare a fost în faza ei cea mai glorioasă, 1867-1894 pur si simplu elementul cheie al literaturii române: și anume atât în prezentul respectiv (adică în a doua jumătate a secolului XIX), cât și pentru trecutul și viitorul literaturii române. Că a strâns în jurul său figurile cele mai importante ale literaturii vremii (Alecsandri, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale) e un prim merit, lucru de altfel prea-bine cunoscut. Că a promovat o gândire ideologică echilibrată, înțeleaptă, cumpătată, cu moderație erudită si temeinică judecată e un altul. Poate cel mai important este însă că a definit un „canon” al literaturii române, că a spus (nici mai mult, nici mai puțin) ce anume este literatura română și ce nu este, iar aceste repere, odată instalate, au rămas valabile vreme de 100-150 de ani, iată o înfăptuire pur și simplu uluitoare și de-a dreptul strălucită. Sigur, acest lucru l-a făcut Junimea, dar l-a transferat și l-a comunicat publicului intelectual, iar apoi, prin școlarizare, publicului în ansamblu, revista Convorbiri literare".

După Unirea Moldovei cu Țara Românească s-au produs în societatea românească schimbări benefice care s-au oglindit și la nivelul libertății presei. Reformele ce aveau loc în proaspătul stat român care se zbătea să intre pe făgașul modernizării aveau nevoie de susținerea întregii societății. Este vremea în care gazetăria și gazetarul vor deveni factori direct implicați în acest proces de europenizare. Aceasta a fost și convingerea lui I. Missail, care în 1862 va publica, în Revista română pentru științe și arte din București, un articol relevant: „O nouă eră, o nouă viață s-a deschis înaintea românilor odată cu începutul anului 1862. Unirea a devenit un fapt împlinit (…); în mijlocul acestor prefaceri generale a țării, presa periodică, ziaristica română, nu poate să rămână în urmă. Un nou orizont de lucrare, de acțiune politică, intelectuală, morală, se deschide și înaintea ei (…) de astăzi înainte presa română, are a ridica glasul (…) în numele României întregi (…) Ochi mulți, ochii Argusului European, vor fi țintiți de acum asupra țării ca și a presei. Toate vorbele ei, țintirile ei, gândurile ei, au a fi cântărite, drămuite, discutate de publicul European. Pozițiunea presei devine, prin urmare, tot așa de grea în fața țării, pe cât devine a țării în fața Europei. Europa stăpânită de o legitimă nerăbdare, așteaptă să vadă dacă Românii au avut cuvânt să amâne toate marile lor reforme până la facerea unirii definitive, și dacă cu unirea merg mai bine…”

Începe acum și lupta de câștigare sau, mai corect, de recâștigare a libertății de expresie, una dintre libertățile (drepturile) fundamentale ale individului într-o societate modernă. Dimitrie Bolintineanu amintea în acest sens, într-un articol din 1867, vorbele lui B. Constant: „Voiți a vă bucura de libertate, liberați presa; vroiți a perfecționa organizarea socială, preparați prin legi progresele viitoare. Iar libertatea presei vă va ajuta. În lipsă de un om mare, chemați toate intelighențele și faceți a fi aici locul, în fiece dimineață, pentru discuțiunea abuzurilor și pentru preparațiunea viitorului.”

În 1862 se schițează o lege a presei care interzicea cenzura și proclama libertatea tuturor indivizilor de a-și exprima ideile prin „organe de presă”. Constituția din 1866 (care, cu câteva modificări efectuate ulterior, a rămas în vigoare până în 1923) a avut în vedere și problematica funcționării presei și dreptul la exprimarea opiniilor. De aceea, Articolul 24 din constituție garanta libertatea tuturor de a comunica și a publica ideile și opiniile prin viu grai, prin scris și prin presă. Articolul mai cuprindea și prevederi conform cărora presa nu putea să fie presiunilor, avertismentelor, suspendării sau suprimării. Răspunderea pentru cele publicate revenea autorului sau, în lipsa numelui acestuia, editorului. Actul scrisului și al publicării devenea astfel un act asumat cu deplină responsabilitate.

„Constituțiunea garantează tuturor libertatea de a comunica și publica ideile și opțiunile lor prin graiu, prin scris și prin presă, fie-care fiind răspunzător de abusul acestor libertăți în casurile determinate prin Codicele penal, care în acesta privința se va revisui și complecta, fără însă a se putea restrânge dreptul de sine, sau a se înființa o lege escepțională. Delictele de presă sunt judecate de juriu. Nici censura, nici o alta măsură preventivă pentru aparițiunea, vinderea sau distribuțiunea ori-carei publicațiuni nu se va putea reînființa. Pentru publicațiuni de jurnale nu este nevoe de autorisațiunea prealabila a autoritatei. Nici o cauțiune nu se va cere de la diariști, scriitori, editori, tipografi și litografi. Presa nu va fi supusă nici o data sub regimul avertismentului. Nici un jurnal sau publicațiune nu va putea fi suspendate sau suprimate. Autorul este răspunzător pentru scrierile sale, iar în lipsa autorului sunt răspunzători sau girantul sau editorul. Ori-ce jurnal trebue să aibă un girant responsabil care să se bucure de drepturile civile și politice.”