Inceputurile Episcopiei Argesului, Episcopul Iosif

INTRODUCERE

Fazele prin care a trecut biserica noastra, viata si activitatea prelatilor nostri, au pentru poporul roman o mare importanta prin stransa legatura care a fost totdeauna si trebuie sa fie intre biserica si cultura nationala, dar si prin faptul ca toata istoria noastra politica si nationala a fost strans unita si legata cu istoria religiei noastre stramosesti.

Stramosii nostri, aparatorii ortodoxiei au privegheat necontenit asupra religiei stramosesti, ca sa nu fie nimicita, caci prin pierderea ei se pierdea si nationalitatea.

Urmand firul istoric al intregii omeniri, vom observa ca taria oricarui popor atarna de taria idealului, de taria credintei, de monumentele si legile sale intelepte. Dumnezeu este cel ce intinde asupra poporului mana lui cercetatoare si revarsa asupra lui suprema intelepciune, care il ingrijeste conservandu-l si conducandu-l pe calea cea dreapta. Credinta lui Dumnezeu, il calauzeste in viata, il incurajeaza, il face sa se creada fericit, chiar si cand se afla in suparare.

Pentru poporul romnan, monumentele cele mai renumite sunt bisericile care acopera teritoriul tarii noastre de la un capat la altul si care marturisesc despre aspiratiile, sentimentele si miscarile inimii sale sadite de Dumnezeu in firea romanului. In ele si-a vazut romanul viitorul, marirea si cinstea sa, in ele si-a pus viata sa, ceea ce explica puterea de rezistenta, virtutea neamului nostru ce a pastrat unitatea neamului nostru.

Nu era vorba doar de apararea unui colt de pamant, ci era in joc apararea a tot ce are mai scump poporul roman, si anume apararea religiei stramosesti, cum si a patriei in care se aflau monumentele de mare valoare, cum este si Curtea de Arges. Bisericile si manastirile au pastrat in ele comoara natioanalitatii si tot avutul intelectual si moral al poporului.

Toata cultura si educatia s-au facut prin biserica, toata pietatea s-a dezvoltat in biserica, aproape toata invatatura romanilor era a sfintei scripturi, a tipicului si a randuielilor bisericesti. Intreaga viata a credinciosilor era o viata bisericeasca. Ea tine pe credinciosi strans legati de biserica si in aceasta apropiere, crestinii avand cunostinta de tot ce se petrece in biserica, avand cunostinta ritualului, a formelor cultului si a disciplinei bisericesti, ei isi incalzeau inima si sufletul si se indemnau neincetat, ziua si noaptea, tot mai mult la pietate si religiozitate, sadind si cultivand in inimile lor teama de Dumnezeu, iubirea curata, sincera si desavarsita catre aproapele si catre faptele cele bune.

Biserica era depozitara a tot ce aveau romanii, a cunostintelor intelectuale, caci le aveau prin biserica, cat si a averilor, caci toata averea credinciosilor era data bisericii si aceasta avere pe care o avea biserica isi intindea reflexul pietatii religioase si peste granita.

Biserica Ortodoxa Romana ,sta pe o treapta superioara tuturor bisericilor crestina ortodoxe.Aceste monumente religioase considerate atat din punct de vedere al numarului, cat si al frumusetii,denota simtul religios sublim,curat, nobil si covarsitor al romanilor.

Comparand monumentele noastre religioase cu ale altor popoare le covarsim, concurand cu intreaga crestinatate si nu cedam decat timpurilor glorioase ale bisericii, cand imparatii bizantini faceau biserici monumentale.La noi prinre aceste monumente religioase, se numara incontestabil si monumentul religios al Episcopiei de Arges.

I.1 BISERICA EPISCOPIEI DE ARGES PANA LA 1793

Trecutul istoric al acestui monument, stand in cea mai apropiata legatura cu trecutul istoric al Mitropoliei Ungrovlahiei, vom urmarii istoria acesteia.

Nu se poate admite ca Tara Romaneasca asa cum se infatiseaza ea in timpul lui Basarab Intemeietorul sa nu fi avut o ierarhie bisericeasca. Basarab a avut in preajma sa un inalt ierarh care sa carmuiasca biserica si sa indeplineasca indatoririle episcopale. In conceptia si practica evului mediu, cand cele bisericesti sunt strans unite cu cele laice, cand domnul insusi stapaneste „ din mila lui Dumnezeu si nu este domn deplin decat dupa ce s-a savarsit in biserci slujba ungerii cu mir, orice organizatie de stat implica si o organizatie religioasa, orice ierarhie politica superioara este dublata de o ierarhie similara bisericeasca. Este cu neputinta de admis, ca voievodul Tarii Romanesti, conducatorul intregului teritoriu dintre Carpati si Dunare, sa nu fi avut langa el un inalt ierarh chiar din primii ani dupa intemeiere.

Daca astfel au stat lucrurile, daca examinarea situatiei si practicile politice ale vremii impun cu necesitate concluzia existentei unei ierarhii bisericesti sub Basarab Intemeietorul, atunci actul din 1359 considerat multa vreme ca inceputul acestei ierarhii, apare intr-o alta lumina, el fiind un act de recunoastere a unei stari existente, iar nu unul de creare a ei.

Hotararea sinodala incepe prin afirmatia ca „ cel de foarte bun neam, marele voievod si domn a toata Ungrovlahia… a cerut nu numai o data, ci adesea prin scrisorile sale… ca sa fie de acum inainte, el si toata tara lui sub judecata bisericeasca si calauzirea Patriarhiei de Constantinopol si sa primeasca un arhiereu care sa fie hirotonit patriarh si sa faca parte din sinodul partiarhal, spre al avea ca pastor legiuit a toata Ungrovlahia”. Drept care, continua hotararea, voievodul a si chemat cu catva timp inainte, pe Prea Sfintitul mitropolit al Vicinei, pe Chir Iachint si a primit cu cea mai mare bucurie binecuvantarea lui. A rugat tot odata patriarhia, ca deocamdata sa recunoasca aceasta stramutare a ierarhului de la Vicina la „ biserica a toata Ungrovlahia”, urmand ca dupa moartea lui „sa se aleaga altul” si hirotonindu-se de catre patriarhie sa se trimita de la Constantinopol „ca pastor si arhiereu legiuit a toata Ungrovlahia”.

Vazand ca aceasta rugaminte a voievodului este spre folosul credinciosilor si ca un asemenea ierarh ii va putea pastori, ajutand astfel la pastrarea credintei, patriarhul impreuna cu intreg sinodul, avand si incuvintarea puternicului si sfantului imparat, o aproba si muta pe Iachint de Vicina la scaunul Ungrovlahiei.

Cele doua acte patriarhale din mai 1359, nu precizeaza locul unde si-a avut resedinta Iachint. Ele afirma ca voievodul Nicolae Alexandru l-a chemat pe acest ierarh „cu catva timp inainte”. Principial, in evul mediu ierarhul nu era obligat sa stea in acelasi loc cu domnitorul, uneori resedinta coincidea, cum a fost de pilda in Bulgaria, la Tarnovo, alteori nu, cum a fost in Serbia, unde arhiepiscopuol si-a avut resedinta mai intai la manastirea Zica, apoi la Pec, in timp ce regele se muta dintr-un centru in altul pe tot intinsuul tarii. In Tara Romaneasca s-a intamplat ca resedintele sa coincida; ambele capetenii au stat mai intai la Curtea de Arges, apoi la Targoviste, iar in cele din urma la Bucuresti.

Resedinta mitropolitana dupa traditie, a fost in vechea manastire de la Arges, pe care Neagoe Basarab a gasit-o in ruina. Scaunul domnesc cu toata curtea domneasca fiind stramutat la Arges, de unde si numele de Curtea de Arges, negresit trebuia sa fie aici si scaunul mitropolitan, caci mitropolitul tarii, pe langa afacerile bisericesti lua parte alaturi de domn la toate actele mari, care decideau soarta tarii.

Pe langa traditie, chiar Neagoe Voda ne spune ca pe ruinele unei vechi manastiri, s-a ridicat manastirea cu biserica monumentala, biserica, care astazi este catedrala eiscopala. Inscriptia in limba slavona care indiscuitabil dateaza de la Neagoe, pusa de el in zid,in fata bisericii in partea dreapta a usii, e proba cea mai evidenta ca aici a existat ruinele unei vechi manastiri inainte de el. Din ea rezulta ca Neagoe si-a zidit manastirea cu monumentala sa biserica in locul unei vechi manastiri, care servise probabil ca resedinta a Mitropoliei,inca din vechime si apoi cazuse in ruina.

Inscriptia slavona a lui Neagoe, care este de o mare valoare intrucat din ea reiese existenta unei vechi manastiri zice: „…asemenea si noi urmand lor cu credinta si osardie, avand catre acest sfant dumnezeiesc templu si lacas al Preasfintei curatei si Prea binecuvantatei Stapanei noastre Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, a Preacinstitei Adormiri, pe care a gasit-o domnia mea la Curtea de Arges, daramata si neintarita, si prin darul dumnezeiesc si cu inscriptia acestei preacinstitei Maicii Domnului, s-au deschis ochii inimii noastre si am hotarat acest mai sus pomenit templu, de la temelie a-l zidi si a-l inalta, si a-l intari si i-am mai daruit sate si tigani si balti cu peste..”

In favoarea acestor sustineri militeaza si cronica anonima a Tarii Romanesti, unde vorbindu-se despre faptele stralucite si pioase ale lui Neagoe Voda Basarab zice: „Si sparse Mitropolia din Arges si zidi in locul ei alta sfanta biserica cioplita si netezita si sapata cu flori, si au prins pe dinauntru toate pietrele una cu alta pe din dos cu scoabe de fier cu mare mestesug si au varsat plumb si le-au intarit si au facut prin mijlocul tindei bisericii doisprezece stalpi inalti de piatra ciopliti, si invartiti foarte frumos si minunati care inchipuiesc doisprezece apostoli…”

Din toate aceste marturii rezulta ca sediul vechii mitropolii a Ungrovlahiei, a fost la Curtea de Arges, vechea resedinta voievodala si anume intr-un lacas care se ridica pe locul unde mai tarziu Neagoe a inaltat frumoasa sa ctitorie. Asadar, aici a stat Iachint, aici a pastorit el, dinainte de mai 1359 si pana la moarte in vara anului1372. Dar aceasta inseamna ca aici a fost o manastire, una dintre cele mai vechi manastiri ale tarii, anterioare Voditei. Intr-adevar mitropolitul tarii nu putea sa aibe ca resedinta o simpla biserica, el trebuia sa stea intr-um mediu monahal, sa aibe in jurul lui calugari, care sa-l slujeasca si sa-i indeplineasca poruncile. Asa a fost la Curtea de Arges. Stabilirea acestui fapt implica implica stabilirea vechimii manastirii din Curtea de Arges.De cand dateaza ea, cine este primul ctitor constatat documentar? Traditia pastrata in cantecul popular stie de Negru Voda: „Pe Arges in jos, pe un mal frumos, Negru Voda trece cu tovarasi zece;noua mesteri mari, calfe si zidari, cu Manole zece, care-i si intrece”.

S-a afirmat pe drept cuvant, ca poetul popular a facut o confuzie intre legendarul intemeietor al tarii si Negru Voda Basarab, ctitorul lacasului din 1517. Concluzia exista: ea se explica insa prin suprapunerea numelui noului ctitor, peste numele celui vechi, al lui Negru Voda, adica al lui Basarab Intemeietorul. Ca acesta din urma este primul ctitor al manastirii de la Arges rezulta cu certitudine din pomelnicul ei, pomelnic alcatuit in secolul al XVIII-lea, dupa altele anterioare mult mai vechi.

Acest pomelnic incepe cu: „Eu, Basarab Voievod, eu Alexandru Voievod, eu Radu Voievod batranul, eu Neagoe Voievod, ctitor si doamna lui Despina.”

Asadar primul ctitor, caci pomelnicele incep indeobste cu cel care a fondat lacasul originar,este Basarab, intemeietorul tarii. El a ridicat manastirea in care avea sa-si stabileasca resedinta Iachint. Al doilea ctitor a fost Mircea cel Batran, al carui chip era zugravit la tabloul ctitoricesc in lacasul „daramat si neintarit” gasit de Neagoe. Al treilea ctitor a fost insusi acest ultim voievod. Si fiindca biserica inaltata de el a intrecut in frumusete si stralucire nu numai biserica anterioara, inlocuita , dar si tot ce se cladise pana atunci in tara, asupra lui a cazut accentul, lasandu-se in urma cei doi ctitori precedenti.

Rezulta din cele de mai sus ca manastirea de la Arges este in realitate prima manastire a tarii, resedinta a Mitropoliei, anterioara cu decenii Voditei si Tismanei.

Asezata, la nord de oras, pe mosia numita atunci a Flamanzestilor, Manastirea Curtea de Arges, dintru inceput a fost inzestrata, in ceea ce priveste cladirile, cu tot ceea ce ii este de trebuinta unui asemenea asezamant. Din acest complex de cladiri azi nu se mai pastreaza decat minunata biserica. Cu toate ca si ea, in secolul trecut, a fost putin transformata, asa cum se infatiseaza acum, ramane totusi unul din cele mai de seama monumente de arta feudala din tara noastra.

De-a lungul secolelor si pana in zilele noastre, calatorii care au vizitat-o si o viziteaza , au ramas si raman uimiti de maretia zidirii si de bogatia podoabei sale sculptate, iar poporul i-a adus supremul omagiu de a purta din veac in veac, legenda dupa care neobisnuita ei reusire artistica nu s-ar explica decat printr-o mare si dureroasa jertfa omeneasca, adusa de mesterul care a conceput-o si a zidit-o. Caci duioasa legenda a Manastirii Argesului, spune ca acest mester, numit Manole, pentru a face sa creasca zidurile bisericii ce noapte de noapte se surpau, in urma unui vis, si-a zidit in cuprinsul lor pe sotia lui, Ana.

Parasind domeniul legendei, in care, intre altele se arata, ca Manastirea Argesului este ridicata de legendarul Negru Voda, vom reaminti ca adevaratul ei ctitor este evlaviosul voievod Neagoe Basarab, care a condus Tara Romaneasca in cel de-al II- lea deceniu al secolului al XVI-lea. Locul pe care acesta l-a ales pentru ctitoria sa, vreme indelungata purtase pe el un alt sfant lacas, care la inceputul secolului al XVI-lea, se pustiise.

Nu se stie precis cand s-a inceput zidirea Manastirii Argesului. Poate in vara anului 1514, cand documentele vremii amintesc pe Neagoe Voda Basarab de doua ori in acest oras. In schimb se poate presupune ca el a hotarat sa ridice in locul vechii mitropolii a Tarii Romanesti o biserica extraordinara, de o bogatie uimitoare, cum nimeni nu mai cladise pana atunci. Si pentru ca noul edificiu sa reziste vremurilor si sa preamareasca numele ctitorului sau, materialele cele mai bune au fost alese fara economie, iar punerea lor in opera s-a facut, asa cum relateaza o cronica anonima a tarii, cu o tehnica desavarsita. Piatra intrebuintata in constructie, un calcar de buna calitate, a fost adusa de la Albesti, de langa Campulung. Marmura si mozaicul de care tinuturile romanesti nu dispuneau, au fost aduse cu mari cheltuieli, dupa cat se pare de la Constantinopol.

Ca sa-si vada planul implinit, Neagoe Voda a folosit o seama de mesteri priceputi, unii fiind desigur dintre localnici, iar altii, se crede, adusi de la Constantinopol, din Armenia si din Ardealul vecin. O parte din ei lucrasera pentru voievodul Radu cel Mare (+ 1508), frumoasa biserica a manastirii Dealul de langa Targoviste, cu care biserica de la Arges are multe insusiri comune. Se sustine chiar ca insusi Neagoe Voda, care in tinerete fiind la Constantinopol ar fi participat, ca supraveghetor, la cladirea unei moschei, ar fi „luat o parte destul de activa, la constructia bisericii sale” si ca la intoarcerea de la Tarigrad, ar fi adus cu sine un vestit mester, Monolli din Niaesia, care mai apoi ar fi ajuns principalul indrumator al lucrarilor de la Arges si din care legenda populara a facut pe „mesterul Manole”.

Lucrarile de constructie, au mers destul de repede, asa incat la 7 ianuarie 1517 ctitorul putea chiar sa vorbeasca de „manastirea domniei mele de la Arges” si sa ii harazeasca „vama ce este la Ocna Mica de la Targoviste…, ca sa-i fie de hrana si de intarire”.

La data amintita Manastirea Argesului nu era cu totul gata, nici in ceea ce priveste biserica si nici in ceea ce priveste desigur cladirile din jur. Maretia deosebita in care Neagoe Basarab voia sa o vada era mult mai costisitoare. Cu tot sacrificiul facut de sotia sa, Doamna Despina, care, potrivit traditiei, pentru sporirea fondului de zidire si-ar fi vandut bijuteriile sale, totusi vistieria domneasca sleise aproape cu totul. Simtind acest lucru, voievodul – lasand cum ne spune intr-una din pisaniile bisericii din anul 1526, ca lucrul inceput de el sa fie dus la bun sfarsit de vreunul din urmasi – a hotarat ca in acel an, 1517, ea sa fie tarnosita, hotarand pentru aceasta ziua de 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului, ales ca hram pentru lacas.

Sfintirea Manastirii Arges, acum patru veacuri si jumatate s-a facut cu mare fast. In afara de domn, familia sa, curtenii si boierii tarii, au fost de fata si Teolipt Tarigradeanul, care este patriarh a toata lumea, mitropolitii „ de la Seres, de la Sardie, de la Midia si de la Melichin”, toti arhimandritii si egumenii manastirilor atonite dimpreuna cu Gavriil protul, egumenii din Tara Romaneasca in frunte cu mitropolitul Macarie si multa lume venita din aproape toate colturile tarii.

Toti acestia, istoriseste unul din participantii la sfintetire, Gavriil protul, se adunara la „manastirea cea noua si minunata de la Arges. Si facura vecernie si coliva in lauda Adormirii Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si au luat toti dupa obicei din coliva. Apoi au facut cina ca sa se odihneasca oamenii laudand pe Dumnezeu; iar dupa cina, tocara si au facut rugaciune toata noaptea patriarhul impreuna cu toti mitropolitii care au fost amintiti mai sus, cu protul si cu toti egumenii tarii. Si se rugau lui Dumnezeu cu rugaciuni si cu cantari, iar alti oamneni ziceau: Doamne miluieste. Si au sfarsit rugaciunea cand se varsau zorile. Dupa ce a trecut un ceas de zi, in luna lui august, in 15 zile, au tras clopotele, ca sa mearga patriarhul cu mitropolitii si cu tot clerul impreuna ca sa tarnoseasca biserica. Iar prestolul, in altar, il aseza insusi Neagoe Voda cu mainile sale spre sfintiri si aseza si facatoarele de minuni icoane a lui Pantocrator si a Nascatoarei de Dumnezeu la locul lor, impodobite cu aur si cu pietre scumpe. De asemenea au pus si alte sfinte icoane in biserica, cate au incaput si in tinda printre stalpi. Si cele din tinda erau cu doua fete si pe deasupra sapate cu mestesug si poleite. Si erau acele icoane toate ferecate cu argint curat si poleite cu aur intre care era si icoana Sfantului Nifon, ferecata tot cu aur. Dupa ce tarnosira biserica si asezara toate lucrurile si le sfintira au odihnit putin si iar au mers la biserica, domnul Neagoe Voda si doamna lui Despina si coconii, care ii daruise Dumnezeu si cu toti boierii, fiind patriarhul cu mitropolitii si cu toti egumenii si clerul in biserica.

Iar sfarsindu-se dumnezeiasca Liturghie, domnul a facut ospat mare si veselie tuturor oamenilor si ii darui pe toti, pe cei mari si pe cei mici, pe saraci si pe vaduve, pe misei si pe cei neputernici, si tuturor cat li se cadea mila,le-a dat.”

Asa s-a desfasurat solemnitatea tarnosirii Manastirii Argesului cu patru veacuri si jumatate in urma.

Cu acest prilej, la dorinta lui Neagoe Voda, desigur, poate ca o compensatie pentru faptul ca de acum sediul Mitropoliei Ungrovlahiei avea sa se mute de la Arges la Targoviste, ecumenicul Teolipt si intreg soborul aflat la sfintire au hotarat ca Manastirea Argesului sa fie arhimandrie. Iar primul ei staret, Iosif si urmasilor lui, li s-au dat rangul de arhimandrit si dreptul de a face liturghie cu bedernita, indoita cinste, ce pana la aceasta data, in Tara Romaneasca, nu avusese decat staretul manastirii Tismana, cu care manastire din momentul de fata, cea a Argesului avea sa fie „scaune mai mari decat toate manastirile tarii”.

Asa cum biserica manastirii Argesului a iesit din mana mesterilor lui Neagoe Basarab, apartine, in ceea ce priveste linia ei arhitectonica stilului bizantin, in timp ce elementele decorative, ce impodobesc mai ales exteriorul, dezvaluie influente ale artei armene, persane si arabe. Cu toate acestea, aici totul alcatuieste o perfecta si armonioasa unitate, lucru ce incat ochiul oricarui vizitator.

Sfintirea Manastirii Curtea de Arges, n-a insemnat insa si incheierea activitatii si a purtarii de grija a lui Neagoe Voda, fata de aceasta mareata ctitorie. Dimpotriva, activitatea lui aici a continuat. Potrivit afirmatiilor uneia din cele doua pisanii din anul 1526, aflate pe zidurile interioare ale bisericii el ar fi inceput chiar sa faca si zugraveala sfantului lacas, dar nu a putut sa o savarseasca, plecand in cele vesnice.

Mai departe, darnicul voievod pune indatorire catre urmasii sai in scaunul domnesc al Tarii Romanesti, ca sa aiba grija de ctitoria sa, zicand: „drept aceia, in numele Domnului Dumnezeu, facatorul cerului si al pamantului, si in numele Preacuratei Sale Maici, rugam si imploram noi pe acela care, dupa a noastra petrecanie, il va alege Domnul Dumnezeu sa fie uns urmas al smeritei domniei mele, stapan a toata tara Ungrovlahiei: mare, singur stapanitorule si de Dumnezeu iubitule domn si unsule, te rugam noi pentru aceasta din nou zidita biserica, pe care o am inaltat in cinstea si slava stapanului Hristos, ca pe aceasta sa nu o lasi sa fie spre pustiire, ascultand pe unii rai graitori catre tine si sa nu se atinga mana ta de comorile ei, nici vasele sa le iei, ci inca domnia ta dupa putere sa adaogi, pentru ca sa nu fie spre batjocura limbilor straine si locuinta a animalelor si a pasarilor si a serpilor sau a talharilor, ci fii catre ea milostiv si intocmitor si pazitor si monahilor locuitori intr-insa binefacatori…Daca voieste mana ta sa se atinga a lua, adu-ti aminte ca nu trebuie si nu vei fi ispitit, ca daca vei gandi ca iei de la Preacurata Maica Domnului, nu vei lua, dar daca vei voi si de la tine sa daruiesti dupa putere bisericii acesteia, sa fii binecuvantat de Domnul Dumnezeu, facatorul cerului si al pamantului si de Preacurata Maica Sa. Pentru ca eu domnule si unsule, dupa moartea mea nu astept de la nimeni pomenire sa am de la domnia ta, iar domnia ta sa ai pomenire in imparatia cerului, unde bucuria este netrecatoare si fericirea fara de sfarsit, care va sa fie, amin.”

Neagoe Voda isi incheie pisania cu un sfat catre egumenii si calugarii manastirii spunand: „ amintim egumenilor si calugarilor salasluitori aici, ca daca cineva din boieri si din dregatori va voi sa aduca ale lor averi si vase pentru ca sa le ascunda in manastire, fie chiar si de orice frica, atunci egumenul si calugarii sa nu le primeasca, ca sa nu fie averi straine in manastire si sa nu cada pentru aceasta manastirea in nevoi. Iar egumenul si calugarul care va primi avere straina sa o ascunda in manastire, sa fie blestemat si afurisit.”

Pe langa vasele de aur si argint, margaritarele si pitrele nepretuite ce-i daduse mai inainte, Neagoe Basarab a harazit ctitoriei sale satul Topana, cu tot hotarul si un loc cu mori „ mai jos de Pitesti.”

In ceea ce priveste constructiile, activitatea lui a continuat aici, la Arges. Gavril Protul informeaza in continuare, ca Neagoe Basarab a ingradit manastirea de jur imprejur cu, curte de zid si inauntrul manastirii a facut multe chilii calugaresti.

La 15 septembrie 1521, cand desigur evlaviosul voievod era inca in plina activitate pentru desavarsirea ctitoriei sale si cand el si-a platit obsteasca datorie, osemintele i-au fost aduse si ingropate aici la Curte de Arges, in partea dreapta a pronaosului bisericii, langa ale fiilor sai, Petru, Ioan si Anghelina, decedati mai inainte. Pe lespedea de piatra asezata pe mormantul sau era urmatoarea inscriptie: „ a raposat robul lui dumnezeu Neagoe Voievod si domn a toata Tara Romneasca si a partilor Dunarene, in luna septembrie, 15 zile , in anul 1521. A domnit 9 ani si jumatate. Si rog pe cei ce Dumnezeu ii va ingadui sa vina dupa noi, sa pastreza acest loc de odihna si lacas al oaselor mele ca sa fie nestricat.” Prin aceste cuvinte voievoul ruga pe urmasii sai pe tronul Tarii Romnaesti sa-i ocroteasca mandra ctitorie.

Urmand indemnului sau, multi din voievozii munteni ce au stat dupa el in scaunul domesc al tarii au aratat multa grija fata de Manastirea Argesului. Un lung sir de hrisoave de danie si de intarire, emise de acestia in favoarea ei, probeaza din plin acest lucru. Din cuprinsul unuia din ele purtanad data de 24 iulie 1524, aflam ca in preajma ctitoriei lui Neagoe Voda, in fata portilor bisericii de la Manastirea Arges, era un loc „primitor de calatori”, deci o institutie cu caracter social, un loc de binefacere cum ii zice hrisovul, caruia voievodul Vladislav al III- lea (iunie-septembrie 1524), la aceasta data, ii harazeste carasia din fostul judet al Paduretului, pe din doua cu bolnita de la Simidreni. Implinirea celor ce, sub rapotul constructiilor mai trebuia sa se faca la Arges , s-a savarsit in scurta si mult tulburata domnie al lui Radu de la Afumati (1522-1529) care, o data cu casatoria lui cu Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab, luase asupra sa nu numai drepturile ci si indatoririle de ctitor al manastirii. La indemnul soacrei sale, Despina Doamna, acest voievod, cu a sa cheltuiala, in afara de casele domnesti pe care le-a facut pe latura estica a incintei, a pus de s-a zugravit si biserica mare de la Arges, sfarsindu-se lucrul la 18 septembrie 1526, cand manastirea era carmuita de staretul Gheorghe. Zugraveala a fost executata „in stil italo-cretan”, si pentru facerea ei, la inceput, Radu Voda chemase pe pictorul contemporan german Vitus, care traia in Ardeal. Dar pana la urma a lucrat aici si mana lui Dobromir zugravul, vestit zugrav al vremii, care pentru aceasta lucrare, ar fi fost tocmit chiar de insusi Neagoie Basarab, care prin anii 1512-1513, din porunca tot a acestui voievod a pictat biserica manastirii Dealul si care iarasi ceva mai tarziu avea sa picteze si biserica manastirii Tismana, si poate ca si pe cea a bisericii manastirii Snagov.

Momentul zugraviriibisericii Manastirii Argesului, a fost consfintit prin doua pisanii in limba slavona zugravite pe zid, una din 10 si alta din 18 septembrie 1526. Cea dintai, mai cuprinzatoare se afla si s-a aflat probabil si in trecut sub tabloul ctitoricesc al lui Radu Voda si Ruxandra, care dintru inceput a fost pe portiunea de sud a peretului estic al pronaosului si nu pe cea de nord cum este astazi dupa restaurarea de acum un veac. Cea de-a doua pisanie, in legatura cu acest moment din viata bisericii lui Neagoe Voda, este zugravita pe fata dinspre altar a partii superioare, a inchipuitei usi de marmura, prin care prin cei doi stalpi centrali din latura de est a pronaosului se intra in sanul sfantului lacas. Intre altele ea dezvaluie data ispravirii definitive a lucrarilor de zugravire, 18 septembrie 1526, si aminteste pe staretul manastirii in timpul caruia s-au facut aceste lucrari.

In primele zile ale anului 1529, ctitorul cel nou de la Arges, de la care s-au pastrat pana acum si paisprezece hrisoave date in favoarea manastirii, ucisi de rivali in biserica Cetatuia de langa Ramnicul Valcea, a fost adus si inmormantat aici la Curtea de Arges in biserica ce zugravise, alaturi de socrul sau, Neagoe Voievod. In afara de el, in acest al XVI-lea secol, in pronaosul bisericii manastirii Argesului –locul de ingropare al familiei ctitoricesti- au mai fost inmormantate: Stana, fiica lui Neagoe Voda, casatorita cu Stefanita Voda, domnul Moldovei, (1517-1527) calugarita mai apoi sub numele de Sofronia si decedata in anul 1531, maica Platonida, adica Doamna Despina, ce-si luase in calugarie acest nume, moarta la Sibiu in anul 1554, si foarte probabil, doamna Ruxandra, a doua fiica a lui Neagoe Basarab. Aceasta, impreuna si cu sotul ei de-al doilea, Radu Paisie (1535-1545), fost staret la Arges a ispravit lucrul la paraclisul Sfintii Apostoli Petru si Pavel din coltul de sud-est al incintei manastirei inceput de primul ei sot, Radu de la Afumati si tot cu el a facut, se pare, si ceva reparatii la biserica tatalui ei, lucru ce ar lamuri prezenta chipului lui Radu Paisie si al fiului sau Marco, alaturi de cele ale ctitorilor mai vechi, zugraviti pe peretii pronaosului sfantului lacas de la Arges.

De acum inainte stirile privitoare la Manastirea Argesului intalnite in actele in legatura cu ea, date de catre voievozii munteni, vorbesc mai mult de zestrea ei devenita destul de insemnata, de greutatile cu care ea era gospodarita si nu pomenesc aproape nimic de minunata ei biserica, de felul cum se infatisau cladirile complexului monastic de aici si nici despre viata ce s-a desfasurat in cuprinsul lor. Din aceasta pricina nu se poate sti daca in timpul framantarilor pentru domnie si a altor nenorociri ce s-au abatut peste tara in secolul al XVI-lea, ctitoria lui Neagoe Voda a avut ceva de suferit. La inceputul secolului urmator, in iarna anului 1610 ea s-a aflat in mod sigur in stare de suferinta, caci in aceasta iarna, pe neasteptate principele Gabriel Bathory (1608-1613) a navalit cu oastea sa de peste muntii Carpati, in Tara Romaneasca. In calea lui dupa prada, el a calcat si manastirea de la Arges. Mitropolitul Matei al Mirelor, staretul de atunci al Manastirii Dealu, informeaza ca ostasii lui „ au sfaramat si mitropolia de la Arges, cea foarte scumpa”, iar cronica saseasca a vremii lasa sa se inteleaga ca ea a fost jefuita de aur si argint, ca i-au fost deschise mormintele ctitoricesti, din care s-au luat toate lucrurile de pret si ca i s-a scos si i s-a pradat plumbul de pe acoperis, ramanand astfel descoperita si expusa la ploaie si ninsoare. Si cronicarul transilvanean, Georg Kraus, vorbind in cronica sa, despre acest momen din istoria Tarii Romanesti, arata ca Gabriel Bathory „ pricinuit mari pagube mai ales Manastirii Argesului, vestita pana departe, care n-are seaman in imprejurimi.” Dupa aceasta adauga: „deoarece manastirea era acoperita cu plumb, Bathory a poruncit sa se scoata plumbul si a gasit in varful clopotnitei bisericii o comoara mare, pe care a rapit-o.”

Stricaciunile pricinuite n-au putut fi curand reparate. Mare parte din ele au dainuit pana in zilele voievodului Matei Basarab (1632-1654), care, precum spune un hrisov de la Duca Voda din 6 iulie 1674, vazand Manastirea Argesului, „veche de nesocotiti ani si stricata cu multa cheltuiala a innoit-o si cu vase sfinte si bucate si cu multa danie a impodobit-o.” Cu aceasta ocazie, biserica a fost din nou invelita cu plumb, s-au rezidit chiliile si turnul clopotnita de la intrare si foarte probabil a fost refacuta pe alocuri si frumoasa zugraveala a lui Dobromir, care avusese desigur, de suferit din pricina umezelii patrunsa prin boltile bisericii, ramasa ani de zile fara acoperis.

Ceva mai tarziu dupa aceasta reparatie, in ianuarie 1657, ctitoria lui Neagoe Basarab a fost vizitata de patriarhul Macarie al Antiohiei si de fiul sau, diaconul Paul de Alep, care in insemnarile sale de calatorie, inftisand manastirea scrie: „deasupra portii este clopotnita, zidita acum de putini ani de catre raposatul Matei Voievod. Chiliile care alcatuiesc incinta sunt din piatra, cu o galerie sus si alta jos. In mijloc sta biserica care este in adevar ceea ce se zice ca este, un obiect de mirare petru minte si fara asemanare printre manastirile din acest principat. Cand biseriica a fost terminata, ea a ramas fara rivala, cel putin in frumusetea exterioara, precum am vazut-o; caci exteriorul este mult mai frumos decat interiorul … Toate sculpurile si podoabele de pe pereti si turnurile acestei biserici sunt acoperite cu aur si cu toate culorile posibile…Intre fiecare doi stalpi este cate o icoana de o frumusete surprinzatoare, zugravita pe amandoua fetele de mesteri cretani. In fata sunt infatisati unii martiri, in spate sunt chipurile unor vestite cuvioase. Din spatele coloanelor, la dreapta sunt mormintele domnitorilor Tarii Romanesti si ale ctitorilor manastiriii cu doamnele lor, iar pe perete sunt zugravite chipurile lor. Usa naosului este de marmura alba, larga si frumoasa, acoperita cu o stofa de fir de aur, brodata peste tot cu icoana adormirii Maicii Domnuluio. Perdeaua altarului este o lucrare foarte frumoasa si intr-adevar minunatata; se spune ca a fost brodata de mana doamnei lui Neagoe Basarab.

In varful cupolei este zugravit domnul Iisus Hristos, iar coroana este de aur curat. Cat despre icoana lui Hristos, care este la usa altarului, ea este facuta din mozaic asezat pe o placa foarte veche; este chiar aceea despre care se vorbeste in cronicile grecesti ca a fost mai intai la fantana samariteanului din Sfanta Sofia… Cea mai mare parte din mozaic a cazut si a ramas placa goala; pe spatele ei este zugravita rastignirea. Este o comoara in adevar vrednica de admiratie…

Intr-un colt al chiliilor este un frumos paraclis cu doua turle, cu hramul sfintilor apostoli Petru si Pavel. evlaviosului ctitor si-a stors si sangele din inima spre a cladi si nu a crutat nici o cheltuiala pentru marirea si infrumusetarea ei. El a adus din Constantinopol vestita icoana despre care am amintit mai sus, precum si celelalte bogate moaste, platind pentru dansele un mare pret. Sala de mese a manastirii este foarte spatioasa. Infatisarea chiliilor acestei manastiri este foarte frumoasa, avand galerii de comunicare de la una la alta. Hramul manastirii este in ziua Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, cand mai toata populatia vine aici.”

Asa se infatisa ctitoria lui Neagoe Basarab la jumatatea secolului al XVII-lea, dupa ce Matei Voda o scosese din starea de darapanare in care o adusesera mai ales ostirile principelui transilvanean, Gabriel Bathory.

Din hrisovul lui Duca Voda mai sus pomenit, reiese ca Matei Basarab, care in anul 1639 hotarase ca Manastirea Argesului sa nu fie inchinata nimanui, ci sa traiasca „in slobozenie” asa cum a legiuit ziditorul ei.

Probabil ca nici reparatia lui Matei Voda ,nu a putut acoperi toate stricaciunile, pe care, pe de o parte, vechimea, iar pe de alta, intamplarile vremii le pricinuisera bisericii ctitoriei lui Neagoe, deoarece chiar catre sfarsitul aceluiasi secol, al XVII- lea, ea avea nevoie de o noua restaurare. De asta data aceasta a fost facuta de voievodul Serban Cantacuzino (1678-1688). Intr-o lunga pisanie in limba romnana, pusa la 25 august 1682, pe fatada vestica a bisericii, in partea stanga a usii principale, cum se intra in pronaos, acest voievod, dupa ce arata ca Neagoe Basarab a ridicat la Arges mare si minunata manastire, pentru care a facut cheltuieli imparatesti, adauga ca acum, trecand multa vreme de cand a fost zidita „sau din greseala mesterilor, sau din umezeala vremurilor, a inceput a se strica temelia si a se muta pietrele de la locul lor. Pentru aceasta intelegand de o astfel de stricaciune si luand ravna ca sa nu se piarda pomenirea acelui fericit domn, facut-am nevointa ca sa repar si sa intaresc acea stricaciune si am trimis ispravnic pe boierul Dona Pepano impreuna cu mesterii, de au reparat toata stricaciunea, intarind pietrele in tot chipul cu fier, ca sa poata sta cu tarie.”

Lucrarile acestor reparatii, in timpul carora s-a facut pentru sfantul lacas si o noua tampla executate in stil propriu acelei epoci de inflorire culturala si artistica, au fost, se crede, in mare parte indrumate de iscusitul mester Grigorie Cornescu.

In vara anului 1746, Manastira Curtea de Arges a fost cercetata de mitropolitul Tarii Romanesti, Neofit Cretanul (1738-1753) in timpul vizitei canonice pe care acest ierarh a facut-o in eparhie. Dupa aceasta, intre anii 1752-1780 s-au facut mici reparatii la acoperisul bisericii, lucru ce se dovedeste prin insemnarile pe care mesterii care au lucrat la aceste reparatii le-au zgariat in acel timp pe foliile de tabla de plumb folosite. Tot in aceasta vreme la 1 septembrie 1761, zugravii Stan si Iacov, amintiti intr-o inscriptie scrisa cu rosu pe o piatra, in partea estica a bisericii, ispraveau niste lucrari facute, de buna seama la zucraveala sfantului lacas.

Manastirea Argesului a fost locul de unde i se trimiteau mangaieri si ajutoare, pentru a pastra credinta strabuna. La Arges, a fost „centru de grupare si refacere a oamenilor asupriti de peste munte” care plini de sperante au trecut in Tara Romaneasca. Din randul acestora au facut parte si protopopul Nicolae Pop din Balomir calugarit sub numele de Nichifor si ajuns staret chiar la ctitoria lui Neagoe Voda, ieromonahul Nicodim din partile Fagarasului si vestitul ardelean, luptator pentru Ortodoxie, cuviosul Sofronie de la Cioara, cel care a fost staret la schitul Robaia, metocul Manastirii de la Arges.

Incepand din cel de-al IX-lea deceniu al secolului al XVIII- lea, stricaciunile si reparatiile la Manastirea de la Arges a lui Neagoe Basarab se intalnesc foarte des. In timpul razboiului ruso-turc din anii 1769-1774, pe vremea egumenului Damaschin ea a avut mult de suferit.

O insemnare aflata in pomelnicul manastirii prescris in anul 1785 de Petrache Giurca Ramniceanul arata ca urmasul lui Damaschin la staretie, arhimandritul Partenie (1779-1793) a incercat sa acopere o parte din stricaciuni, caci el: „ a invelit manastirea cu plumb si a facut patru stalpi de piatra la temelia manastirii. A mai facut apoi vase de argint, un sfant potir cu disc, doua cutii la sfintele moaste, chivot si o evanghelie ferecata cu argint peste tot si icoanele cele mai mari imparatesti, si altele mai mici cu praznicele de peste an, si alte odoare si odajdii si un epitrahir. A mai dat in acest an o mie de taleri sa repare zugraveala altarului si a bisericii peste tot,si au cumparat si un policandru mare si frumos de alama, care s-a pus in sfanta biserica.”

Abia terminata reparatia aceasta si Manastirea Argesului este din nou pradata de turci in timpul noului razboi ruso-turco-austriac, purtat intre anii 1787-1791, sau cum spune o insemnare din acelasi pomelnic „in urma razmiritii din zilele mariei sale, Nicolae Petru Voievod (1786-1790), cand mai ales in partile de sub munte ale Tarii Romanesti, deci si in cele ale Argesului s-au dat lupte intre beligeranti.

Dupa aceasta grea incercare, purtarea de grija fata de sfantul lacas al arhimandritului Partenie s-a facut simtita. De aceasta data nu i-a mai putut darui decat o seama de odoare pentru a inlocui macar o parte din cele ce fusesera luate de pradalnici. Intre timp darnicul arhimandrit ajutase pe episcopul Cosma al Buzaului (1763-1787), viitorul mitropolit al Ungrovlahiei, sa ridice , pe atunci la nord de orasul Curtea de Arges biserica Flamanzesti, a carei bolnita a si ajuns mai tarziu. Ceva mai tarziu inainte de anul 1795, tot arhimandritul Partenie, a prefacut din temelie si a inzestrat cu felurite bunuri schitul Bratasesti de pe apa Valsanului, care inca din ziua de 24 iunie 1459, facea parte dintre proprietatile lui Neagoe Voda, fiindu-i daruit de urmasii primului ctitor Ioan Valsanescu. Din aceasta pricina, monahul nu a putut contribui cu mai mult la repararea Manastirii Argesului dupa razboiul ruso-turco-austric.

De aici inainte nu s-a mai intamplat nimic deosebit pana la domnia lui Alexandru Constantin Moruzi, cand la Arges s-a infiintat o noua episcopie in anul 1793 si noul ei episcop, Iosif a pregatit o soarta mai buna bisericii. Iosif de Sevastis, in timpul pastoriei sale de 27 de ani, o repara si o zugraveste din nou, caci suferise mult si din cauza cutremurului din 1802.

I.2 IMPREJURARILE INFIINTARII EPISCOPIEI DE ARGES

Episcopia Argesului, infiintandu-se in apropierea sfarsitului secolului al XVIII- lea si inceputului celui al XIX-lea, primele date istorico-stiintifice, ce apar privitor la manastire ne arata destul de clar ca in anul 1793 in ziua de 18 octombrie, mitropolitul Ungrovlahiei, Dositei Filitti (1793-1810) intervine in divan pentru ca sa se infiinteze inca o episcopie la Arges, luand ca motiv departarea judetelor Arges si Olt, si ca atare cu greu de administrat si pastorit. Cererea sau interventia mitropolitului a fost aprobata de domnitor si divan, si a fost adresata la patriarhie. Patriarhul Neofit, impreuna cu 12 mitropoliti au dat ecdos-ul sinodal, prin care se incuvinteaza intemeierea acestei episcopii, cu sediul la Curtea de Arges, avand sub ingrijirea ei judetele Arges si Olt, primul episcop al ei fiind Iosif, episcopul Sevastiei.

Deoarece mitropolitul Dositei, chiar in anul suirii sale pe scaunul mitropolitan intervine la domnie pentru infiintarea acestei noi eparhii, rezulta ca nu atat motivul departarii judetelor Arges si Olt si al grelei pastoriri l-a indemnat la aceasta, dupa cum spune anafora, cat mai ales dorinta de a impaca un opozant al sau, Iosif al Sevastiei, pe care chiar el il recomanda episcop al acestei eparhii. Nu mai putin se stie ca alegerea primului episcop de Arges, Iosif I, roman cu sufletul si cu inima, si cleric foarte apreciat, a fost impusa de imprejurari, deoarece calitatile bisericesti ale lui Iosif erau sprijinite de boierimea tarii, dar domnul fanariot Alexandru Moruzi, tinea cu orice pret sa aiba ca mitropolit pe un grec de neam, Dositei Filitti. Este adevarat ca acest Dositei a fost un bun si vrednic mitropolit si a facut multe fapte romanesti, care ii aduc laude din partea poporului, dar nu putea trece usor peste meritele concurentului sau Iosif. deci pentru a se aplana lucrurile si a se linisti spiritele boierilor romani, care murmurau ca de ce nu s-a ales ca mitropolit renumitul Iosif, s-a recurs atunci la aceasta: s-au luat doua din cele noua judete, ce compuneau eparhia mitropolitana si s-a format noua eparhie a Argesului.

Redam in continuare hrisovul domnesc privitor la infiintarea Episcopiei de Arges precedat de o descriere a infatisarii acestuia.

Hrisovul este scris pe hartie groasa, aplicata pe o panza subtire de culoare verde, care se rasfrange pe fata hrisovului formand un fel de rama. Titlul voievodului este scris cu capitale rosii inflorate si combinate intre ele pentru a prescurta lungimea titlului. Scrisul hrisovului este scrisul obisnuit, citet, dar nu caligrafic. In cuprinsul sau sunt presarate initiale scrise in rosu, nu numai la inceputul frazelor ci si in cuprinsul lor. In mijlocul hrisovului se vede semnatura, in negru, cu litere groase, inghesuite si combinate intre ele, inclinate spre dreapta cu numele voievodului „io Alexandru Moruz Voievod.” Dedesubtul semnaturii se vede sigiliul statului aplicat pe foita de aur, intinsa pe o bucata de hartie de forma rotunda care este lipita de hrisov.

Cuprinsul hrisovului este urmatorul:

„ Io Alexandru Constantin Moruzii Voievod bojiu milostivi gospodar Zemnli Vlashiscoe.

Trebuinta propovaduirii sfintei pravoslavnicii noastre credinte, cat este de mare si mai aleasa decat toate trebuintele, insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne arata zicand catre sfintii sai ucenici: mergeti si invatati toate limbile, botezandu-i in numele Tatalui , si al Fiului si al Sfantului Duh si invatandu-i sa pazeasca cate am zis voua. Aceasta sfanta propovaduire, cum nu este trebuincioasa numai pentru cei ce inca nu s-au imbracat cu vesmantul cel stralucit al sfantului botez, ci mai vartos pentru cei ce dupa ce s-au invrednicit a primi pravoslavnica credinta prin aceasta dumnezeiasca taina, sau nu stiu, sau nu voiesc a urma evanghelicescului cuvant, adica a se invata cate s-au zis, sau a pazi cate s-au invatat. Iara Hristos, dumnezeul nostru, tot in acest cuvant de fata ne-o arata zicand nu numai mergeti si invatati toate limbile, botezandu-i in numele Prea Sfintei Troite, ci si invatandu-i sa pazeasca cate am zis voua, din care curat se intelege ca si Sfantul Botez la un pravoslavnic crestin nu este destul spre mantuire fara urmarea celorlalte porunci, adica, cate am zis voua, caci a fi necunoscator pravoslavnic crestin prin botez, si a nu fi prin fapte se aseamana ca o oaie pirduta din turma. De aceea dar si Mantuitorul nostru, socotind mai trebuincioasa propovaduirea catre acestia zice catre sfintii sai ucenici, ci mai vartos va duceti catre oile cele pierdute ale casei lui Israel. aceasta dar trebuinta socotita fiind de Preasfintitul si de Dumnezeu alesul mitropolit al Ungrovlahiei, chir Dositei, acum la adunarea ce din porunca domniei mele, s-a facut cu toti dumnealor cinstitii si credinciosii, velitii boieri ai divanului domniei mele pentru a face alegere de episcop al sfintei Episcopii a Buzaului, aratand preasfintia sa, cum ca si judetele Argesului si Oltului, fiind departate de scaunul mitropoliei si neputand fi pastorite dupa cuviinta, nu poate sa le lase lupului celui necrutaator, nici sa se asemene lucratorului de pamnt celui adormit pentru ca sa gaseasca semanatorul care sa amestece neghina in graul sau cel curat, ci gaseste cu cale ca aceste doua judete sa se deosebeasca din eparhia sfintei mitropolii si sa se faca o episcopie noua, care sa aiba rand la adunarea soboarelor dupa episcopii Buzaului si sfanta Manastire a Argesului sa se cinsteasca a fi scaun de episcopie.

Aceasta problema aratandu-se a fi cu cuvinta si la dumnealor velitii boieri au facut aratare cu anafora la domnia mea de obste rugandu-se ca sa bine primim aceasta trebuincioasa cerere si sa dam voie a se face si a se hirotonisi episcop, facandu-ne instiintare.

Deci domnia mea ce dupa datorie suntem sarguitori mai inainte decat toate pentru propovaduirea sfintei noastre credinte, socotind trebuinta acestei episcopii, si avand si pilde indestulate de catre episcopii dupa vremi si arhiepiscopii, s-au intocmit de sarbatoare, si de preavoslavnicii imparati, pentru aceasta trebuinta a propovaduirii si a pastrarii crestinesti, am hotarat ca sa se faca, si am binevoit a se cinsti in Episcopie, Sfanta Manastire a Argesului de astazi inainte, caci a fost si scaun domnesc acolo, si din obrazele cele aratate, alegand pe iubitorul de Dumnezeu, episcopul Sevastiei, Chir Iosif, de care am luat instiintare, ca inca protosinghel fiind al Sfintei Episcopii a Ramnicului s-a aratat destoinic, de a-l putea socoti acum vrednic, spre a pastori turma cea aleasa a acestei eparhii si a se putea arata ca o cetate, stand deasupra muntelui si a straluci lumina sa inaintea oamenilor, ca sa-i vada faptele sale cele bune si sa slaveasca pe parintele ceresc dupa Evanghelie.

L-am asezat episcop al Sfintei Episcopii a Argesului, si facand instiintare si la sfanta biserica cea mare a rasaritului s-a intarit si bisericeste alegerea si hotararea domniei mele si s-a cunoscut la sfantul sobor ecumenic, aceasta sfanta episcopie, si cu toate ca acestei Sfinte Episcopii oranduiala s-a intocmit a fi dupa Episcopia Buzaului, aflandu-se aceasa mai veche, care oranduiala sa se pazeasca nestramutat, acestui cinstit si iubitor de Dumnezeu episcop, i-am dat rand mai sus decat cel acum hirotonisit episcop al Buzaului, Chir Constandie, si pentru varsta sa, si pentru ca a fost hirotonisit mai inainte episcop al Sevastiei si mai vartos pentru slujbele sale cele bisericesti cu care ne-am instiintat ca s-a purtat.

Ca nadajduind de acum inainte va pastori norodul sau dupa evanghelie, si va avea intru toata politia sa bine placuta, pazind si intocmelile cele bine oranduite ale sfintei mitropolii si asezamanturile cele de acum facute ale hirotoniilor si intarite prin hrisovul domniei mele si cele ce se vor socoti cuviincioase in urma.

Catre aceasta a binevoit domnia mea ca si aceasta sfanta episcopie a Argesului, unde se prasnuieste hramul Adormirii Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, ce din manastire domneasca, s-a cinstit acum in episcopie sa aiba aceste mile si privilegii, adica: 500 bolovani de sare pe tot anul, de la ocnele domnesti, la vremea cand iau si celelalte episcopii si manastiri, si 300 de oi sa scuteasca la vremea oieritului, si 50 de scutelnici, de care poruncim domniei tale Vel vistier sa se aseze, atat la catastihul domnesc al vistieriei de scutelnici, langa 10 scutelnici ce a avut pana acum parintele Sevastiei si alti 40 lude, ca sa se implineasca suma de 50, pe care facandu-i dupa catastih, sa li se dea si pecetluirile domniei mele cat si la catastihul de ridicatura a oieritului sa se aseze cu numita suma de 300 oi, si deosebit de acesti scutelnici dupa catastih, ii faceam domnia mea si alti 50 de lude straini cu cei 10 ce a avut manastirea Argesului pana acum, pe care acestia sa-i gaseasca sfintia sa din strainii fara de pricina, carora, dupa adeverintele ispravnicesti sa li se dea si pecetea domniei mele de la vistierie pentru scutirea lor.

Sa scuteasca numita sfanta episcopie, si doua scaune de carne la Pitesti sau la Arges, cum si doua pivnite.de asemenea sa aiba si mila vinariciului cate doi bani de vadra cu parparul din popoarele cele stiute care le-a avut Manastirea Argesului si pana acum de mai inainte, adica din dealul Stefanestilor sud Muscel cat tine cu Izvoranii si Valea Popii, care sa inceapa acest popor din capul dealului de sus dinspre valea mare si sa mearga pana in poporul Cotmeni, in dealul Ciocanestilor si despre vale se hotaraste valea Bechii cu poporul manastirii al lui Radu Voda , in care acest popor sa cuprinda aceste vai si piscuri, adica Valea Izvoranii, Valea Popii, Coasta Campului, Valea Stefanesti, cu partea Ciocanesti, Valea Bechii, de asemenea si din dealul Alimanestilor si Maicanestilor si Cranga sud Arges in care aceste popoare se cuprind aceste nume precum le este cursul de rasarit, adica Cranga, Cazanesti, Ciutesti, Valea Luminii, Alimanesti de Jos, Alimanesti de Sus, Piatra, Scheiu, Burlusi, Chilomesti, Valea Giurgiea, Tanculesti, Maicanesti si Dealul Streichii, langa Tanculesti, de asemenea si din Dealul Soasului sud Valcea, pe din doua cu Manastirea Bistrita.

Pentru care sa aiba volnicie omul episcopiei ce se va orandui a umbla impreuna cu vinericerii domnesti, sa scrie vinariciul dintre aceste dealuri, cu vaile si piscurile ce se numesc mai sus, si sa faca doua catastife., asemenea unul ca si altul, iar la strangerea banilor, adica cate doi bani de vadra, partea episcopiei, si pasparul dupa obiceiul vinaricerii domnesti, nici de cum sa nu se amestece a pune mana in bani ci sa ii stranga pe deplin oranduitul episcopiei, fara de numai ceilalti doi bani de vadra, si poclonul de nume, sa aiba a lua vinaricerii domnesti. Pentru ca sa poata si prin aceasta mila domneasca a pazi cu indestulare scaunul episcopiei, si a fi domniei mele vesnica pomenire.

Poruncim dar si tuturor cuviosilor egumeni ai manastirilor acestei eparhii, protopopilor, preotilor, diaconilor, boierilor si tuturor pravoslavnicilor crestini ce sunteti locuitori in aceste doua judete, Arges si Olt, sa cunoasteti scaun episcopesc de acum inainte a acestei eparhii, si pe iubitorul de Dumnezeu, episcopul Iosif, episcop al Argesului si pastor sufletesc al vostru, supus Sfintei Mitropolii a Tarii Romanesti in toata vremea. Si am intarit hrisovul acesta cu insusi domneasca noastra semnatura si pecete si cu credinta prea iubitilor domniei mele fii, Constantin Voievod, Dumitascu Voievod, Nicolae Voievod, Gheorghies Voievod si cu marturia dumnealor, cinstitilor si credinciosilor velitilor boieri ai divanului domniei mele, Pan Nicolae Brancoveanu, vel vistier, Pan Drumitascu Racovita Velban, Pan Ianache Vacarescu ve spatar, Pan Ianache Moruzi vel vornic de tara de sus, Pan Manolache Brancoveanu vel vornic de tara de jos, Pan Mihalache Cretulescu, vel vornic, Pan Nicolae Filipescu vel vornic, Pan Costache ghica, vel logofat de tara de sus, Pan Scarlat Ghica, vel logofat de tara de jos, pan Drumitache Manul, vel postelnicul, Pan Isache Ralet, vel culcer, Pan Dumitrache Schina, vel comis, Pan Ioan Comnean vel paharnic, Pan Iordache Palade vel stolnic, Pan Iordache vel sluger, Pan Dumitrache Constandache vel pitar si ispravnic, Pan Costache Ghica vel logofat, si s-a scris hrisovul acesta la al doilea an din prima mea domnie la Bucuresti la anul 1784, februarie 23, de Ioan Ralet, Logofat.

Io Alexandru Constantin Moruzi Voievod bojiu milostivi Gospodar Zemli Vlahiscoe.” (Semnatura proprie a domnitorului)

Din datele care se gasesc in actul alegerii bisericesti a episcopului Iosif al Sevastiei la aceasta episcopie, cat si declaratia lui in scaunul episcopal, reiese dupa cum am aratat ca infiintarea acestei episcopii si alegerea lui Iosif I ca episcop de Arges, a avut loc la 13 decembrie 1793, iar daca acest document are data de 23 februarie 1794, reiese ca aceasta este data scrierii lui, dupa cum se specifica in el. Din acest hrisov se vede clar, ce a determinat infiintarea acestei episcopii.

Aici a fost odinioara, dupa cum am aratat mai sus ,primul centru religios, de unde se conducea viata religioasa a romanilor, prima Mitropolie a Ungrovlahiei si trebuia deci ca o cauza tainica sa intervina Dumnezeu si sa o ridice intr-un fel sau altul la acelasi grad de splendoare din trecut daca nu mai mult. Cugetul curat si pietatea religioasa in cel mai inalt grad, ce au indemnat pe evlaviosul domnitor Neagoe sa ridice acest monument care sa ne serveasca astazi, ca o dovada ca religia a fost baza temeinica a existentei poporului roman…

Odata inaltat la rangul de episcopie acestui monument, i se pregateste o soarta mai buna, chiar daca din cand in cand a avut de suferit cate ceva, ca amenintari de ardere, de cutremure si altele,acestea ne-au fost date ca sa vedem in ele un fel de admonestare , de pedeapsa pentru nerespectul si violarea vointei lui Dumnezeu.

Monumentul acesta din cauza asprimii timpului, a focului si a cutremurelor de pamant deteriorandu-se, reclama o restaurare radicala.

Pronia dumnezeiasca, care a ingrijit de neamul nostru a trimis aici, tocmai in momentele cele mai grele numerosi prelati piosi cu dragoste dumnezeiasca si ravna catre biserica, care au luptat pentru apararea bisericii si nationalitatii noastre, propovaduind iubirea aproapelui, indulcirea moravurilor, mangaierea saracilor, vorbind inimilor si constiintelor, in adancul carora nu poate patrunde nedreptatea, si luptand pentru vindecarea cu desavarsire a tuturor scaderilor morale, prin blandetea si mangaierea cuvantului evanghelic. Asadar asa straluceste printre acesti distinsi prelati si Iosif I, primul episcop al Argesului.

Epiccopia Argesului, chiar de la inceputul infiintarii ei , se numea si Mitropolie, iar primului ei episcop de cele mei multe ori, i se spunea si mitropolit. Aceste numiri sunt facute pentru a se vedea insemnatatea deosebita a acestei episcopii. Aceasta deosebita insemnatate, indreptatita de altfel de faptul ca aici fusese odinioara intregul centru religios al romanilor, prima Mitropolie a Ungrovlahiei, cat si despre meritele lui Iosif, se observa cu deosebire din relatiile lui cu ceilalti mitropoliti, relatii, care nu erau aceleasi intre mitropoliti si ceilalti episcopi.

Voievodul Alexandu Moruzi, ii da rangul inaintea episcopului de Buzau, si pentru varsta sa, dar si pentru ca a fost mai inainte hirotonit episcop al Sevastiei si mai cu seama pentru slujbele sale, atat cele bisericesti cat si cele politice pe care le-a savarsit.

Cand era nevoie de aplanarea unor chestiuni greu de rezolvat, Iosif era cel insarcinat cu rezolvarea acestora. Lui i se incredinteaza prezidarea divanului cand mitropolitul lipsea, i se incredinteaza tot avutul Mitropoliei si tot lui i se adreseaza exarhul cand doreste sa trimita pe cineva intr-o misiune.

In conducerea afacerilor mitropolitane de la 1812-1813, cu care a fost insarcinat, semneaza intai el actele si apoi apar si semnaturile celorlalti doi episcopi.

I.3 ORGANIZAREA JURISDICTIONALA A EPISCOPIEI DE ARGES

Teritoriul care a apartinut acestei episcopii a fost si este acelasi de la infiintarea ei si pana astazi, adica judetele Arges si Olt. Episcopiile erau organizate in vechime dupa felul si obiceiul manastirilor. Asadar ele aveau un administrator dintre monahi, numit dicheu (drept), pe a carui marturie se punea mare pret.

Episcopia isi avea cancelaria sa, unde lucrarile se faceau in limba romana. Biserica se administra dupa sistemul ierarhic al Bisericii lui Hristos. Episcopii ca si mitropolitii aveau fata de domnitorii romani o insemnatate deosebita. Mitropolitul avea dreptul de a gratia pe condamnatii la moarte, erau deci alaturi de stapania domneasca si lucrul acesta se constata istoric pana astazi. De aici rezulta desavarsita incredere, care o aveau in ierarhii bisericesti. Episcopii si mitropolitii in vechime, pana la regulamentul organic, pastoreau turma lor spirituala dupa deprinderile tarii, savarsind fara piedici toate datoriile chemarii lor.

Toate formalitatile si intaririle de casatorii,de despartiri etc., erau in dreptul si sarcina ierarhului respectiv. Mitropolitul nu avea dreptul de a scoate sau a pune pe vreunul dintre episcopii sai. O adunare mixta, compusa din mitropolit, episcopi si 12 notari, judeca pe mitropolit sau pe episcop in procesele civile, iar in cele bisericesti, o adunare compusa din 12 arhierei. Preotii, ieromonahii, diaconii si monahii, erau judecati de episcop, pe care in caz da grave abateri il putea caterisi.

Alegerea episcopilor se facea din initiativa mitropolitului si din ordinul domnitorului, de catre adunarea obsteasca, asteptandu-se si incuviintarea patriarhului, care trimitea binecuvantarea lui. Hirotonia mitropolitului se facea de catre trei episcopi, iar a episcopilor de mitropolit cu doi episcopi. Mitropolitii si episcopii se foloseau de veniturile, care le acordau domnitorii, cedandu-le unele dari care se cuveneau de drept domnitorilor, lasandu-le veniturile vreunei vami, sau scutind de dari averea Mitropoliilor si a Episcopiilor. Clerul de mir, aveau veniturile care se aduceau la altar si dreptul de a beneficia de pamantul bisericii. Aveau venituri mici daca luam in consideratie darile mari la care erau supusi. Preotii erau insarcinati cu evidenta noilor nascuti, a celor casatoriti si a celor decedati, pe care la sfarsitul anului le trimiteau protoiereilor din circumscriptia respectiva. Toate actele starii civile se tineau numai de preoti, pana la introducerea noului cod de legi din anul 1865.

Protoiereii erau multi, cate unul in fiecare oras, iar in municipiu cate doi. Sfera activitatii administrative a protoiereilor era foarte intinsa. Ei supravegheau pe preoti si diaconi, pedepsindu-i chiar si pentru greseli mai mici. In timpul acela divortul, starea civila, moralitatea publica si toate afacerile mixte religioase pe langa cele pur religioase, erau de domeniul administratiei bisericesti.

Pe langa acestea ei mai erau si agenti ai puterii civile in toate afacerile tarii, cu sfaturi de a platii datoriile, de a pazi igiena publica in timpul bolilor molipsitoare si altele asemenea. Ei adunau si banii care se luau de la preoti si diaconi pentru sustinerea scolilor. Toata responsabilitatea si reaua administrare a protoiereului, se rasfrangea dupa canoane, asupra episcopului. Protoiereul era responsabil numai fata de episcop, iar acesta fata de Biserica. Toate masurile adminisrative si igienice luate, se aduceau la indeplinire prin mijlocul ierarhiei bisericesti. Printr-un hrisov cu data de 12 aprilie 1815, se observa ca s-au luat masuri de ierarhii bisericesti, de a se plati din cutia milelor medici, pentru vindecarea gratuita a saracilor si pentru hrana copiilor lipsiti de mijloace de trai. Preotii luau parte la adminisrarea civila si in special la politia sanitara.Asadar ei faceau zilnic inspectii in parohia lor, raportand despre mersul populatiei, mai ales a celei fluctuante, in special raufacatori, pe care ii raporta politiei.

Un document din 1 decembrie 1796 ne arata ca reprezentantii bisericii nu puteau opri singuri abuzurile, si de aceea recurgeau la domnie ca sa fie ajutati, ceea ce inseamna ca autoritatea civila s-a interesat intotdeauna de bunul mers al afacerilor bisericesti. Amestecul puterii civile in afacerile bisericesti a fost incontinuu cand se cerea, mai ales in partea executiva. In diferite afaceri bisericesti, domnitorii, potrivit obiceiului, rezolvau afacerile clericale de comun acord cu ierarhii tarii, iar deosebirea era numai ca mitropolitul, avea o demnitate religioasa, pe cand domnul, daca nu totdeauna, de cele mai multe ori nu o avea.

I.4 CATAGRAFIA EPARHIEI ARGESULUI

Ionascu Ion are o lucrare intitulata „ Catagrafia Eparhiei Argesului”, care cuprinde intreaga eparhie argeseana. Catagrafia din 1808, publicata de Stefan Berechet, contine bisericile si preotii din judetul Arges, lasand sub tacere, Judetul Olt.

Manuscrisul catagrafiei se afla in depozitul Academiei Romane sub cota numa-rul 3530. Cuprinde ambele judete ale eparhiei, dar nu pastreaza data anului intocmirii. Dupa mai multe cercetari, s-a ajuns la concluzia ca lucrarea s-a savarsit la inceputul anului 1824, probabil din indemnul episcopului Grigorie (1823-1828).

Aceasta reiese din faptul, ca in catagrafie se arata ca biserica din Fagetelui de Deal, din judetul Olt este inaltata de preotul Radu impreuna cu enoriasii. Cercetand inscriptia a cestui lacas, reiese ca el a fost terminat la 12 iulie 1822, deci catagrafia s-a alcatuit dupa aceasta data.

Un alt manuscris de la Academie, catalogat la numarul 3525, constituind iarasi o catagrafie a eparhiei Argesului, dar incompleta, caci nu cuprinde decat judetul Arges, dupa ce insira numarul preotilor si diaconilor, aratandu-le varsta, precizeaza si data hirotoniei preotilor. Sunt hirotonii savarsite in lunile martie si aprilie din anul 1824. Cand este vorba de o hirotonie anterioara acestui an, se spune: „facut la anul 1824”. De aici reiese ca acest recensamant partial s-a alcatuit in anul 1825, dupa luna aprilie.

Preotii din manuscrisul 3525, hirotoniri in 1825, lipsesc din manuscrisul 3530, iar unii preoti prezenti in manuscrisul 3530, nu mai figureaza in 3525. De aici reiese clar ca manuscrisul 3530 este anterior manuscrisului din 1825, si ca primul s-a redactat intre octombrie 1823 si februarie 1824. Iata asadar ca inceputul anului 1824 s-a stabilit data de intocmire a catagrafiei cu numarul 3530, cea dintai catagrafie completa a Eparhiei Argesului.

I.5 INTINDEREA EPARHIEI ARGESULUI LA 1824

Judetele Arges si Olt, care intra in alcatuirea Eparhiei Arges, aveau in 1824 o alta configuratie geografica si alte margini. Spre sud, hotarul Argesului trecea mai jos de satele Prundu si Geamana care ii apartineau, si pe la nord de Smeura, Mosoaia, Mares, care intrau in judetul Teleorman. De la Poiana Lacului, hotarul Argesului mergea spre sud, pe langa satele Lipia si Sapata, iar din marginea de jos a Sapatei se indrepta spre vest, apoi spre nord, pe la rasarit de satele Vlaici, Barasti, Vata, Gura Boului si Izvoru, inglobate atunci in Teleorman, astazi in judetul Olt. De la nordul satului Izvor, hotarul se indrepata spre Vest, ingloband in Arges satele oltene: Raslet, Govora, Topana, Samburesti, Parosi, Dobroteasa si Campul Mare,unde atingea raul Olt, apoi lua cursul Oltului in sus pana in masivul Coziei la nord de manastirea Turnu. Aici hotarul trecea peste Olt, tinand linia muntilor de la sud de apa Lotru, indrepatandu-se apoi spre nord, prin partea de vest a satelor Malaia, Ciungetul si Voineasa, pana la hotarul cu Transilvania.

Prin urmare, la 1824, Argesul cuprindea intregul teritoriu al Lovistei, adica acea unitate geografica, naturala, cuprinse intre muntii Fagarasului si ai Sibiului la nord, culmea Capatanii si ai Coziei la sud, si scaldata de la nord la sud prin centru de raul Olt.

La est, hotarul cu judetul Muscel, era identic cu cel actual, din munti pana la sud-est de Pitesti, unde se incheiau limitele judetului Arges, caci satele care astazi constituie plasa Dambovnic, apartineau judetului Vlasca, iar cele ce formeaza plasele Teleorman si Cotmeana, se numarau la 1824 ca sate ale judetului Teleorman.

Judetul Olt era lipsit de satele situate la nordul liniei Izvorul, Parosi, Campu Mare, in favoarea judetului Arges. satele Izvorul, Gura Boului, Vata, Barastii de Vede, Vlaici, Colonesti, Maldaru, Corbu, Sarbii-Magura si Buzesti depindeu de Teleorman, in schimb Oltul depasea spre sud cu mult hotarele actuale.

Incepand de la satul Valeni, situat la coltul sud-estic al Oltului actual, hotarul cu Teleormanul, trecea pe la rasarit de satele Bratcov, Bacalesti, Carligati, Baneasa, Putineiu, Segarcea si la sud de Lita, apropiindu-se in apa Oltului.

Modificarea teritoriala a judetelor eparhiei nu s-a produs la un moment dat , ci intr-un interval de cativa ani. Astfel la 1 ianuarie 1831, s-a hotarat de catre conducere ca plasa Galesestilor, pe atunci Dambovnic, sa se desparta de Vlasca si sa se alipeasca de judetul Arges, de unde a urmat hotararea ca si la cele bisericesti, scrie episcopul Ilarion, ca tot de ierarhii Argesului sa se pastoreasca, randuind protopop pe preotul Zamfir din Pitesti si poruncindu-i sa mearga din sat in sat, sa faca catagrafie la toate bisericile cu hramul lor,cu starea lor, pe a cui mosie, din ce material este construita, ce-i lipseste fiecareia, inauntru si in afara si cati preoti si diaconi se afla la fiecare biserica.

S-a admis ca Lovistea valceana, a apartinut Argesului pana la 1833, cand pe harta administrativa a Valahiei, judetul Arges, figureaza intinzandu-se spre vest pana la raul Olt, iar Valea Lotrului face parte din judetul Valcea. Harta era intocmita Bergenheim, care se afla in original impreuna cu doua copii litografice la Academia Romana. Semnul conventional pentru delimitarea Argesului de Valcea, mergand de la muntele Cozia in sus, nu se distinge pe harta. Cele doua linii paralele zimtate, ce tin cursul Oltului, pana la extremitatea nordica a orasului Ramnicu Valcea, trec aici peste Olt si intra adanc in judetul Arges. Ce este limpede deci, ca ele nu sunt un semn de hotar, ci de sosea importanta: Caineni-Ramnicu Valcea-Pitesti.

Din documentele lui Bergenheim se poate constata ca semnul cartografic pentru raul Lotru, pare deosebit de cel al altor rauri, prezentand un sir de puncte minuscule ce ar reprezenta un hotar; apoi linia de hotar dintre plaiurile Cozia si Horez se opreste la Lotru. Ar fi aici numai o probabilitate ca Argesul se intindea in 1833 si la vest de raul Olt. In 1842, „Cartea Tarii Romanesti” arata clar ca hotarul Argesului se oprea la raul Olt, ceea ce inseamna ca intre anii 1840-1842, Lovistea Lotrului a fost atribuita judetului Valcea. Cat priveste hotarele Argesului spre sud si vest, ele sunt in 1842 aceleasi cu cele din 1833, Cotmeana apartinand tot judetului Teleorman, iar satele din nordul judetului Olt, apartineau inca judetului Arges. Modificarea teritoriala, care a dat configuratia actuala celor doua judete, care alcatuiesc eparhia Argesului, s-a petrecut in 1845, o data cu desfiintarea judetului Secuieni (Saac), care se afla intre judetele Buzau si Prahova, avand resedinta la Bucov.

I.6 IMPORTANTA CATAGRAFIEI

Manuscrisul cu numarul 3530, este cel dintai recensamant bisericesc, care cuprinde toata Eparhia Argesului. Catagrafia din 1808, publicata de Berechet, se ocupa numai de judetul Arges. Acest inventar, intocmit in vremea ocupatiei rusesti (1806-1812) prezinta un plan cu totul diferit de catagrafia Mitropoliei Ungrovlahiei din anul 1810, care pe langa numeroasele informatii privitoare la clerici si familiile lor, precizeaza si numarul enoriasilor fiecarei biserici. In recensamantul din 1808, se dau stiri mai largi despre manastirile, schiturile si monahii din judetul Arges, cat despre bisericile de mir, se aminteste doar materialul din care este construit lacasul si numele clericilor.

Catagrafia din 1824, mentioneaza pe langa hramul si materialul folosit la zidirea lacasului pe a cui mosie este inaltata biserica si care ii sunt ctitorii. Din acest punct de vedere recensamantul din 1824 este superior atat celui din 1808, cat si celui din 1810.

Catagrafia din 1808, cand mentioneaza biserica domneasca din Curtea de Arges, aminteste doar ca este din zid. Manuscrisul din 1824, lamureste ca are hramul Sfantul Nicolae si ca este construita de Radu Negru. Recensamantul din 1808, enumera doar bisericile din Targ, din Tiganie, din Olari, pe cand cel din 1824 spune despre acestea ca au hramul Sfantul Nicolae, respectiv Sfantul Gheorghe si Adormirea Maicii Domnului, fiind inaltatre una de preotul Calciu, alta de arhimandritul Partenie, iar cea de-a treia de maica Salomea. Din aceste trei biserici numai cea din Olari mai exista astazi, celelalte doua fiind cu totul inlocuite fara sa se cunoasca numele vechilor ctitori. Numai catagrafia din 1824 mai pastreaza amintirea lor.

Catagrafia aduce si importante date statistice. Aflam astfel ca la 1824, situatia bisericilor si clericilor se prezinta astfel: in judetul Arges erau 154 de biserici de lemn si 109 biserici de zid, deci in total 163 de biserici, iar numarul clericilor era de 986, din care 516 preoti si 470 diaconi. In judetul Olt erau 90 de biserici de lemn si 53 biserici de zid, deci in total 143 de biserici, iar numarul clericilor era de 456, din care 280 preoti si 176 diaconi.

In 1824 se aflau in Eparhia Argesului 1442 de clerici si 406 biserici. Dupa 10 ani numarul lor s-a ridicat la 1832. La 1 ianuarie 1838, eparhia avea 1770 de clerici. Statistica din decembrie 1851 prezinta 1104 preoti, 242 de diaconi si 253 de biserici. Aceste date arata clar ca slujitorii altarului erau foarte numerosi in prima jumatate a secolului al XIX-lea. In 1940 eparhia avea in cuprinsul ei doar 404 clerici, deci o treime mai putin din numarul constatat in 1851.

Numarul mare al preotilor din trecut se datora anumitor privilegii care se acordau celor intrati in cler. Inmultindu-se numarul clericilor a crescut astfel si numarul de biserici. Locuitorii care erau putini si neinstariti, au pornit cu insufletire la inaltarea noilor locasuri, dra firavele lor puteri materiale, n-au izbutit sa inalte decat niste modeste bisericute de lemn, pe care uneori talentul artistic al mesterilor locali le-a impodobit cu inflorate sapaturi de pret. Multe din aceste sfinte asezaminte, n-au putut invinge asprimea vremii si s-au naruit.

II.1 VIATA EPISCOPULUI IOSIF

Episcopul Iosif s-a nascut in satul Malaia din plaiul Coziei, pe apa Lotrului. Parintii sai, Lazar si Maria au mai avut un fiu Ioan,casatorit cu Parascheva. Tatal sau era preot dupa cum aminteste Ioan Panturescu in lucrarea sa . S-a nascut intre anii 1745-1750. Parintii lui au stiut sa-i imbogateasca inca din copilarie sentimentul de religiozitate, de educatie si instruire de la scolile dascalilor de la biserici. Tatal sau, fiind preot in acel sat, nu este de mirare sa ii fi fost primul dascal, caci la sate in acele timpuri preotii si dascalii bisericilor invatau in pritvoarele bisericilor pe copiii satenilor.

Tanarul Ioan, cum este numit din botez, dand dovada ca este inzestrat cu un suflet nobil, intreprinzator si curajos, la varsta de 13-14 ani s-a dus la Schitul Turnu, la o scoala bisericeasca unde a ramas sapte ani. Aici s-a calugarit , dar insetat de invatatura, dupa indemnul staretului a trecut la Manastirea Cozia, unde era o scoala cu dascali renumiti.

Manastirea Cozia a fost considerata ca o scoala religioasa unde toti romanii gaseau ajutor si mangaiere atat sufleteasca cat si materiala. Aici se pregateau cei care urmau sa fie alesi la conducerea treburilor bisericesti si sa conlucreze cu alti oameni de nadejde la apararea tarii si a credintei stramosesti. Din aceasta manastire, mitropolitii si episcopii Munteniei alegeau pe monahii cei vrednici si ii ridicau la diferite servicii bisericesti, egumeni, episcopi, cum a fost ridicat si Iosif. Aici, inzestrat cu calitatile cele mai frumoase: blandetea, bunatatea, linistea, cumpatarea, generozitatea, abstinenta, religiozitatea si credinta crestin-ortodoxa sadita adanc in sufletul sau, isi gasi locul si timpul pentru a se cultiva si dezvolta in cursul vietii sale.

Aici se preda in romaneste ceaslovul, psaltirea, scrierea, aritmetica si cantarile. Egumenul manastirii Cozia era un om de carte, care stapanea limba greaca, limba pe care si-au insusit-o si episcopii de Ramnic, Chesarie si Filaret si pe care si-a insusit-o si Iosif, incat o scria ca si cum ar fi fost limba sa materna.

Cunoscand limba romana bine, fapt adeverit de Gheorghe Sincai (1753-1816), cand zice: „Numai doi ramani cunosc sa scrie romaneste cum se cade si anume Samuil Clein si Episcopul de Arges, Iosif; ei au umplut tara cu mii de carti de acelea, ce sunau romaneste la urechea poporului intreg, de la nasterea pruncului pana la cel batran.” Limba greaca o dobandeste cu timpul scriind, citind, traducand si imprimand neintrerupt.

Il gasim facand parte din comitetul ecumenic al Manastirii Cozia, ceea ce denota, ca de la inceput a stiut sa-si capete simpatia superiorilor sai, atat prin buna-credinta cat si prin alte calitati cu care era inzestrat.

Nu dupa mult timp il gasim la Episcopia de Ramnic ca protosinghel, luat de la Cozia ca unul ce era printre cei vrednici si mai talentati pentru a fi instruit si insarcinat cu ocuparea unei slujbe bisericesti. Episcopul Filaret al Ramnicul, devenit si mitropolit al Ungrovlahiei, unde a pastorit un an sub numele de Filaret II, vazand aptitudinile lui Iosif il numeste egumen al manastirii Sfantul Dumitru din Craiova ,cea mai veche biserica din capitala Olteniei si unde insasi episcopul isi avea resedinta cand venea in oras.Aici el trebuia sa se ocupe si de administrarea metocului Episcopiei.

Noul episcop, vede in protosinghelul Iosif un om de cultura adanca si ii acorda tot sprijinul, insarcinandu-l cu organizarea tipografiei si cu supravegherea tipariturilor.. Imitand pe Chesarie, episcopul Filaret tipareste un nou Triod si un Molitvelnic in 1982, apoi un Acatist, un Ceaslov, un Catavasier, o Evanghelie in 1784, Penticostarul in 1785 si Liturghiile in 1787.

In timpul episcopului Filaret, protosinghelul Iosif cunoaste pe Hagi Constantin Pop, cu care se imprieteneste si prin care aduce multe servicii episcopiei in materie de targuieli, si chiar episcopului. In ianuarie 1792, patriarhul Neofit al Constantinopolului scrie mitropolitului Cosma al Ungrovlahiei (1787-1792) ca sa hirotoneasca pe protosinghelul Iosif, arhiereu si sa il faca dupa ordinea bisericeasca episcop al Sevastiei. Prin urmare mitropolitul Cosma la 29 februaie 1792 cheama pe egumenul Nectarie al manastirii Bistrita, pe Grigorie al manastirii Govora si pe protosinghelul Iosif si alege dintre acestia pe Iosif, gasindu-l cel mai vrednic de a fi ridicat la treapta arhieriei dupa cum dorea patriarhul Neofit cand scria lui Cosma: „….s-a deprins biserica si s-a hotarat sa ridice la treapta arhieriei barbati necompromisi si vrednici de demnitatea arhieriei.”

In septembrie 1792, episcopul Filaret ajunge mitropolit al tarii, fiind inscaunat la 23 septembrie de prietenul sa Ienachita Vacarescu.In stramutarea sa la Bucuresti el ia si pe protosinghelul Iosif, pe care in scurta vreme il face arhiereu si apoi episcop de Sevastis.

Pastoria lui Filaret al II-lea nu tinu decat cateva luni, fiindca noul domn Alexandru Maruzi, fiind credincios turcilor si banuindu-i sentimentele sale filo-germanice il sili sa demisioneze in septembrie 1793, iar la putina vreme dupa aceasta data inceta din viata. Urmasul sau a fost Dositei Filitti, fost egumen la manastirea Sfantul Ioan din Bucuresti, si de 11 octombrie 1787 episcop in Eparhia Buzaului. Noul mitropolit a apreciat sincer pe Iosif, episcopul de Sevastis, caruia vroia sa-i dea un loc de seama in oranduiala bisericii din Tara Romaneasca. El propune sa se infiinteze o noua episcopie la Curtea de Arges avand sediul in manastirea lui Neagoe Basarab si desprinse din eparhia mitropoliei judetele Arges si Olt, ca sa creeze eparhie pentru noua episcopie.

Odata cu infiintarea noii episcopii, la 13 decembrie 1793, Iosif este mutat din scaunul Episcopiei de Sevastis in scaunul Episcopiei Argesului, facandu-i-se instalarea cuvenita. La putine zile dupa instalarea sa la episcopie, poate chiar in prima iarna pe care o petrece la Curtea de Arges, episcopul Iosif se duce sa-si viziteze mama, pe monaha Marta, care vietuia de mai multi ani ca schimnica intr-un bordei sub muntele de piatra al schitului Turnu. Cand s-a aflat ca este mama de episcop si presupunandu-se ca avea bani, raufacatorii au batut-o iar dupa cinci zile a incetat din viata.

Domnitorul Alexandru Moruzi spune despre epoiscopul Iosif ca este apreciat ca barbat vrednic de a pastori turma, dandu-i-se intaietate fata de episcopul Buzaului pentru meritale sale din trecut. Milele si privilegiile acordate de domnitor acestuia sunt mult mai mari decat cele obisnuite, atragand si simpatia multora. Zilot Romanul, vorbind despre Iosif afirma ca este imbunatatit cu daruri potivite unui arhipastor. Pe langa privilegiile si scutirile acordate de Alexandru Moruzii se mai acorda episcopului Iosif de catre Constantin Ipsilanti inca 500 de bolovani de sare, 1500 de oi, scutite de oierit, 50 de ludii scutelnici peste cei 50 pe care ii mai avea, doua pivnite si vinaritul pe care il acordase Alexandru Constanti Moruzi.

Viata acestui distins model de pastor a jucat un rol insemnat in Biserica Ortodoxa Romana. Ales ca episcop la Arges, intelegandu-si inalta sa misiune, a cautat totdeauna prin blandetea si generozitatea caracterului sau, a alina lipsurile si suferintele compatriotilor sai, a infrumuseta bisericile si a se arata prin cuvant si fapte parintele obstesc al sarmanilor si al orfanilor.

Viata, scrierile si marea sa iubire pentru biserica si patria sa, le-a dovedit cu prisosinta Iosif atunci cand a fost insarcinat cu conducerea Mitropoliei Ungrovlahiei, impreuna cu ceilalti doi episcopi de Ramnic si Buzau.

Pentru a ne face o idee cat mai clara de meritele lui Iosif, sa vedem acum care sunt insarcinarile ce i s-au dat din cand in cand pentru aplanarea multor chestiuni, masurile care s-au luat pentru bunul mers general, moral si material, precum si recompensele primite ca drept multumire.

In septembrie 1802, ales in divan, face parte din caimacania Tarii Romanesti si lucreaza pntru prima data la reinnoirea veniturilor acordate din vinericiul scolii si al bisericii de la Agiesti, a lui Bezedea Grigore Sutu , iar la data de 18 februarie 1808, ales a doua oara este insarcinat sa faca impreuna cu ceilalti, o cercetare privitoare la revolta unor boieri de a doua si a treia clasa, care datorita impozitelor mari stabilite de Ipsilante se infuriasera asupra caimacanilor numiti de el si cereau cu insistenta explicatie serioasa la vistierie spre a se constata de unde vin atatea nedreptati si greutati asupra tarii.

La 10 august 1794, mitropolitul Dositei il recomanda credinciosilor din noua eparhie a Argesului: „acest episcop nou, pe care noi am ostenit ca sa-l asezam pentru folosirea acestei noi episcopii de doua judete, adica al Argesului si al Oltului ca pe unul ce este incercat si vrednic de aceasta pastorire”.

La 12 iulie 1801, Iosif raporteaza domnitorului printr-o anafora, ca niste locuitori din satul Stroiesti au dezgropat mortii pe motiv de superstitie ca fiind strigoi si il roaga, ca prin ispravnici sa ii opreasca de la aceste faradelegi, la care domnitorul da ordin sa ii pedepseasca. La 6 septembrie 1808 a facut parte din comitetul administrativ al Ungrovlahiei, impreuna cu mitropolitul, cu vistierul Filipescu, Stefan Vacarescu si Isache Ralet.

Pentru meritele sale pastorale si grija neincetata ce o avea pentru inflorirea literaturii bisericesti si nationale este decorat de Rusia in 1809 la data de 27 ianuarie cu un engolpion si o cruce. Tot in acest an la 5 februarie, pleaca la Iasi fiind chemat de exarhul Gavril, iar la 23 martie cand se inapoiaza este numit efor asupra tuturor manastirilor din Muntenia, straine si pamantene, pentru a pune capat deselor abuzuri care se comiteau, stiind ca numai Iosif era capabil sa ia o asemenea masura si sa o duca la indeplinire.

La 10 februarie 1810 este trimis intr-o misiune in Moldova de mitropolitul Gavriil. Tot in acest an la data de 10 mai, cand fostul mitropolit al Ungrovlahiei, Dositei este chemat a se odihni in Rusia, i se incredinteaza toata averea sfiintei mitropolii, cu drepturile de a urma la divan. La data de 9 aprilie 1812, exarhul Gavril scrie din Sankt Petersburg catre episcopul Nectarie al Ramnicului, datorita chemarii in Rusia a mitropolitului Ignatie, locul acestuia il va tine Iosif al Argesului, caruia i se va da averea mitropoliei printr-un protoereu trimis, Cuminski.El va prezida divanul si i se vor supune lui toti episcopii, cand va lipsi. Dupa retragerea rusilor din tara, mitropolitul Ignatie fiind indepartat si retragandu-se la Viena,scaunul mitropolitan este condus pana la data de 19 ianuarie 1813 de episcopul Iosif al Argesului, Constandie al Buzaului si Nectarie al Ramnicului.

In ianuarie 1813, Iosif impreuna cu cei doi episcopi faca o anafora catre domnitor, prin care cere scutirea de taxe a cantaretilor, deoarece murind preotii, din ei se hirotonesc altii,acestia cunoscand randuielile bisericesti.

La 20 februarie 1818, i se da o carte domneasca, prin care i se cedeaza Manastirea Cozia cu toate metoacele ei, drept rasplata pentru meritele sale bisericesti, punandu-i-se conditia sa plateasca pe viata 550 de lei anual la scoli, 1200 de lei daca se intampla sa fie ciuma in tara , si sa intretina manastirea in buna stare. Aceasta carte este intarita si de catre domnitorul Alexandru Sutu in data de 3 iunie 1819.

In luna mai a anului 1819 Iosif impreuna cu mitropolitul si ceilalti doi episcopi, dau o anafora domnitorului impotriva inmultirii bisericilor papistasesti. Asemenea plangere se mai repeta si mai tarziu la 20 iunie acelasi an, in care se arata cum papistasii se amesteca si ameninta linistea Bisericii si cer a se lua masuri pentru astfel de atitudini periculoase si indraznete.

Din cate am vazut, Iosif a fost un barbat plin de convingeri, care arata in diferite ocazii ca, cunostea bine cerintele timpului sau, barbat devotat misiunii sale, tare si drept in credinta lui, luptand si sustinand pana la sfarsit cauzele drepte si sfinte.

La 27 octombrie 1820, dupa o pastorire de 27 de ani, inceteaza din viata la biserica Antim, in interiorul careia a fost inmormantat. Ierodiaconul Ghelasie, cantaret la Episcopia Argesului noteaza intr-un manuscris de psaltica, ziua si ora exacta a mortii lui Iosif: „s-a mutat la locasurile vesnice in luna octombrie, ziua a 27-a, miercuri, la doua ceasuri din zi. Constantin Radovici, din Golesti vorbind in calatoria sa despre Episcopul Iosif al Argesului, spune ca facandu-si rugaciunea a adormit si astfel nu s-a mai trezit.

In biserica Anim unde este inmormantat, deasupra pe o coloana se afla urmatoarea inscriptie in poezie:

„Desi sunt neinsufletit,

Stalp de piatra intarit

Omule si de la mine

Poti afla de-ai vrea vreun bine.

Eu am trei frati potriviti

Toti deodata aici infipti,

De o parte si de alta

Doi in stanga ,unu-n dreapta

Cauta la noi si vezi

Ca sa te incredintezi

Ca si pietrele unite

Pentru folos potrivite

Cat de multa greutate

Lesne poate sa o poarte

Chiar Anim mitropolitul

Ivireanu mult vestitul

Aici ei ne-au asezat

Si cu zidul ne-au legat

Sa tinem acest lacas

Al sfintilor toti salas

De dansul intai zidita

Iar pe urma prenoita

De chiar Iosif intaiul

Episcopului Argesului.

Carele se odihneste

Drept mine aici trupeste

Dandu-si obstescul sfarsit

Dupa ce au vietuit

O viata laudata

Vrednica de mare plata

Si de cinste omeneasca

Si de slava cea cereasca

Intru a lui pomenire

De la domnul rasplatire.”

II.2 ACTIVITATEA CULTURAL-TIPOGRAFICA A EPISCOPULUI IOSIF

Prin intinsa si variata activitate carturareasca, desfasurata cu sarguinta, pricepere si entuziasm, episcopul Iosif al Argesului si-a castigat un loc de frunte in literatura religioasa de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui de-al XIX-lea.

Perfectionandu-si din tinerete insusirile native prin diverse lecturi, sub atenta si parinteasca indrumare a episcopului Chesarie al Ramnicului, al carui destoinic si iubit ucenic a fost, Iosif a trecut repede prin gradele monahale ajungand protosinghel al Episcopiei Ramnicului, unde incepe sa se distinga si sa se afirme prin calitatile sale de talmacitor pentru ca deprinsese limba greaca cu Lavrentie, ucenicul episcopului Damaschin, in timp ce a stat la Cozia, unde isi avea metania, cat si ca organizator al tipografiei si supraveghetor al tipariturilor ramnicene, insarcinare data de alt ierarh carturat Filaret al II-lea.

In ceea ce priveste randuiala bisericeasca a depus toata osteneala pentru imbunatatirea acesteia, infiintand scoli catehetice si de muzica in limba tarii, a indepartat pe cat a fost posibil intunericul ignorantei clerului, care din nepasare ajunsese pana la dispret, a condus poporul cu mijloacele posibile de atunci la indreptarea moravurilor si pe calea mantuirii dupa poruncile dumnezeiesti. S-a ocupat cu atentie deosebita si afectiva de cercetarea neintelegerilor turmei sale cuvantatoare. De asemenea si in afacerile politice a dat concursul sau, cu mult zel patriotic si cu caldura unui pastor. Biserica l-a format pe el si el a servit acesteia cu mult devotament pana la moarte.

La 26 octombrie 1773, se urca in scaunul episcopal la Ramnic, Chesarie, un carturar invatat si dornic de innoiri in cultura religioasa a vremii, care facuse studii in limba greaca, rusa si franceza cu dacalul Turnavitu, dovedindu-se un mare sprijinitor al scolii, tipografiei si al bisericii. Stradania sa de a imbogatii cat mai mult bibliografia dogmatica si rituala a Bisericii Ortodoxe Romane se va desfasura dupa un plan bine chibzuit, gandit cu pricepere si cu o adanca cunostinta de cauza. De altfel chiar de la anul 1773 , Episcopia de Ramnic avea o traditie in aceasta privinta cand Chesarie devenise episcop al ei. Aceasta traditie incepe de la Antim Ivireanu, care infiinteaza tipografia episcopala si tipareste acolo un Antologhion romanesc in 1705. Urmasul sau Damaschin, mai intai episcop de Buzau si din 1709 la Ramnic isi indreapta intreaga atentie asupra traducerii cartilor bisericestisi de ritual si asupra problemelor legate de organizarea invatamantului. Urmasii lui Damaschin in scaunul episcopal de Ramnic, mai ales Inochentie, Climent si Grigore, tiparesc carti de ritual intre care amintim: Triodul (1731), Penticostarul (1743), Orologhionul (1745), Octoihul (1750) care reproduce sau coroboreaza manuscrisele lui Damaschin. Dupa cum am vazut la Ramnic era o traditie de munca staruitoare in domeniul cartilor religioase, pe care au sustinut-o toti ierarhii, care au ajuns in scaunul episcopal, pana in ultimul sfert al veacului al XVIII-lea.

Episcopul Chesarie a dus mai departe aceasa traditie in timpul scurtului sau episcopat, aducandu-l pe diaconul Iosif de la Manastirea Cozia, care se bucura de o faima carturareasca. Chiar in timpul cand episcopul era obligat sa stea in Bucuresti pentru treburile divanului domnesc tinea pe diaconul Iosif pe langa el si il indemna sa urmeze scolile inalte din vremea sa.

Nevoile bisericilor au impus episcopului Chesarie sa retipareasca Octoihul (1776) si Triodul (1777) si sa tipareasca pentru prima data la Ramnic, Ceaslovul (1779). Aceasta opera de editare a fost data in grija diaconului Iosif, care nu a intalnit nici o obligatie ca tipariturile sa nu intruneasca toate conditiile unei adevarate opere de cultura. Dar lucrarea de vaza, prin care episcopul Chesarie isi afirma faima sa de carturar sunt cele sase volume din Mineiele care apar la Ramnic intre 1776-1779 si la care contributia diaconului Iosif este de cea mai mare valoare. Mineiele, care indicau pe luni si zile slujbele religioase si vietile sfintilor, era o lucrare vasta in 12 volume care alcatuiau baza ritualului religios. Este necesar sa amintim ca prima traducere ramaneasca a Mineielor, o incearcase Mitrofan, episcopul Buzaului, tiparind-o in 1698.

Primul volum, Mineiul pe luna octombrie, apare in 1776, al doilea pe luna noiembrie, apare in 1778, iar in 1779 apar Mineiele pe decembrie, ianuarie, februarie si martie, anuntandu-se in acest an, ca ultimele sase volume se gaseau in lucru. Fiecare volum are o prefata, iar in prefata Mineiului pe noiembrie, autorul incearca chiar o periodizare a istoriei si stabileste trei epoci principle.

Toata opera episcopului Chesarie, apare sub privegherea atenta a diaconului Iosif, dar episcopul moare pe neasteptate, in primele zile ale anului 1780 si celelalte sase volume din Mineie, apar purtand pe foaia de titlu numele episcopului Filaret, urmasul sau in scaunul de Ramnic.

Noul episcop al Ramnicului, Filaret, doreste de la inceput sa continue opera carturareasca a lui Chesarie, incadrandu-se in linia de traditie cultural-religioasa a acestei episcopii. Pentru aceasta necunoscand foarte bine limba romana, avea nevoie de ajutorul nepretios al diaconului Iosif, a carui invatatura o aprecia in mod deosebit, hotarat fiind sa-l inalte cat mai sus pe treptele ierarhiei bisericesti.

In perioada cat a durat episcopatul lui Filaret (1780-1792), prin grija protosinghelului Iosif sau tiparit la Ramnic mai multe carti religioase, printre care amintim urmatoarele: Acatist, Ceaslov, Catavasier si o Evanghelie in 1784, un Penticostar in 1785 si Liturghiile in 1787, iar in 1792 un nou Triod si un Molitvelnic. Tot la Ramnic se tipareste vestita gramatica a lui Ienachita Vacarescu.

Episcopul Filaret, ales mitropolit al tarii in septembrie 1792, tinand seama de serviciile si calitatile protosinghelului Iosif, il ridica la rangul de arhiereu de Sevastis, pentru ca apoi sa fie asezat la Arges. Ales episcop de Arges, se ocupa neintrerupt de cultura religioasa, scriind, traducand si imprimand carti numeroase pentru folosul neamului sau. Activitatea pentru crearea si raspandirea cartii religioase, in special cea de ritual a episcopului Iosif este foarte bogata si variata. Am vazut mai sus pretioasa sa contributie la redactarea si tiparirea cartilor traduse si editate de episcopii Chesarie si Filaret, unde munca si cultura lui Iosif au adus multe indreptari in textul romanesc, al unui numar insemnat de carti bisericesti tiparite intre1773-1793 in tipografia Episcopiei de Ramnic.

Episcopul Iosif, venea cu un plan bine intocmit pentru editarea cartilor religioase, pe care le cereau bisericile din toate tinuturile romanesti. Activitatea lui este insa incetinita pentru ca nu avea la indemana o tipografie proprie, iar la tipografia episcopiei de Ramnic, unde fusese instalat Nectarie, nu gasea intotdeauna bunavointa exarhului din Oltenia. S-a bucurat insa din plin, de sprijinul vestitului negustor din Sibiu, Hagi Constantin Pop si a succesorului sau, Zenovie H. C. Pop, precum si al doctorului Ioan Molnar, profesor la Academia din Cluj si renumuit medic de ochi in Principatul Transilvaniei, el insusi fiind un mare iubitor al cartilor religioase. Cu ajutorul acestora episcopul Iosif a tiparit o parte din carti la Sibiu si in vestita tipografie din Buda. Cu sprijinul altor binevoitori a tiparit unele carti la Brasov, bineinteles si cateva la Ramnic.

Astfel in prefata lucrarii Sfantului Atanasie cel Mare, aparuta la Ramnic in 1783, sub titlul de Sinopsis, se spunea ca se tipareste pentru prima oara in romaneste „prin aducere aminte a sfintiei sale, protosinghelul Episcopiei Chir Iosif”. La indemnul sau au fost traduse si alta lucrari teologice ramase in manuscris; de pilda , Camara Dreptei Credinte a lui Teofil, episcopul Campaniei, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris, tradusa din greceste de Grigorie Ramniceanul, viitorul episcop de Arges; sau talcuirea psalmilor al lui Teodoret al Cirului, tiparita mai tarziu la Buzau.

Avand preocupari de aceasta natura si fiiind in acelasi timp si cunoscator al problemelor tipografice, episcopul Iosif la cativa ani dupa ce vine la pastorirea Episcopiei Argesului, mai precis in primavara anului 1803, ia initiativa de a infiinta si in episcopia sa, o tipografie unde sa se desfasoare din plin o bogata actiune de scoatere la lumina tiparului a multor carti ce erau de mult asteptate.

Initiativa necunoscuta pana acum trece insa din stadiul intentiei la aceea a inceperii lucrului prin saparea slovelor, episcopul Iosif angajand in acest scop un tipograf ramnicean. Cunoastem aceasta incercare de infiintare a unei tipografii argesene dintr-o insemnare pe care preotul Ioan, tipograful si preotul Costache Ramniceanul de la Ramnic, au facut-o pe ultima pagina a unui Octoih de la Bucuresti din1792. Daca insemnarea este valoroasa prin cuprinsul sau pe care il dezvaluie despre aceasta necunoscuta incercare, surprinzator este insa prologul cartii care cuprinde aceasta interesanta si valoroasa insemnare. Cu siguranta ca Octoihul despre care am vorbit a apartinut Episcopiei Argesului, deoarece preotul Ioan , tipograful se semneaza pe paginile acestuia.El astazi se afla in Muzeul Episcopiei Buzaului. Deoarece cartea nu prezinta nici o alta valoare este greu de precizat cum a ajuns ea aici, in Vrancea. Dar peregrinarea cartilor liturgice nu este o noutate, de aceea nu aceasta ne intereseaza, ci insemnarea pe care o contine si pe care o redam: „sa se stie de cand am iesit eu, popa Ioan tipograful si popa Costache Ramniceanul de la Ramnic de sud Valcea si m-am asezat la Sfanta Episcopie a Argesului, la prea Sfiintia sa parintele Iosif, episcopul locului la anul 1803, fiind oranduit la saparea slovelor u pretul parintesc, asemenea tipografilor, pentru care primind mai inainte si plata, dupa cum au avut si parintii mei de catre Sfanta Episcopie, impreuna avand si merit ca si alti tipografi, scutire de la paine si vin si alte oranduieli ale tipografilor.” (20 aprilie 1803).

Intre lucrarile sale amintim: „Slujba la pomenirea celui intru Sfinti, parintelui nostru, Nifon”, patriarhul Tarigradului,care s-a tradus din limba greaca in limba romana prin osardia si cheltuiala smeritului episcop Iosif al Argesului. Despre aceasta carte el scria inca din 1795 lui Hagi Constantin Pop, fixand chiar titlul lucrarii: „Alocutiunea Sfantului Nifon al Constantinopolului”. El reia problema tiparirii intr-o scrisoare din 23 martie 1806, in care scrie: „fiindca am pus scop prin toata neputinta a tiparii slujba Sfantului Nifon, ale carui sfinte moaste le avem la episcopie, iata o trimit catre chir Gheorghe Nicolau, care ma rog sa i se dea. Si am iertare de suparare. Cartea a aparut la Sibiu in 1806, in tipografia lui Ioan Bart, cu binecuvantarea mitropolitului Dositei si cu prefata semnata de episcopul Iosif, in care arata ca Nifon, patriarhul Tarigradului „nu se afla trecut la minologhion”, ceea ce a indreptatit aceasta tiparire. Alcatuirea textului a fost facuta de episcopul Iosuif dupa textele trimise de la manastirea Sfantul Dionisie din Muntele Athos, iar istoria vietii fiind foarte indelungata, pentru ca sa nu oboseasca ascultatorii s-a alcatuit intr-un scurt sinaxar.

La 15 decembrie 1808, scrie o lucrare foarte importanta si anume o Catagrafie a Episcopiei Argesului. In ea sunt trecute toate manastirile, metoacele, bisericile si tot personalul ecleziastic care era pe vremea aceea in eparhie. Din ea observam ca numarul preotilor era de 699 impreuna cu 445 de diaconu,iar scutiti erau 417; 30 de ieromonahi, 4 ierodiaconi, 59 de monahi, 20 de manastiri libere, 4 manastiri straine, 114 biserici de zid si 259 biserici de lemn.

Cartea incepe cu urmatoarea prefata: „Episcopia Argesului, zidita a fi manastire de raposatul domn al Tarii Romanesti, Neagoe Basarab, intru cinstea Adormirii Nascatoarei de Dumnezeu, in locul bisericii care a fost mitropolie, cand scaunul domnesc se afla in orasul argesului, inainte de a se muta la Targoviste. Biserica este frumos zidita cu patru turle, din care doua sunt invartite, acoperita peste tot cu plumb, zidul din afara este imbracat cu pietre cioplite si cu flori neasemanate una cu alta, zugravita pe dinauntru peste tot, are curte de zid, cu chilii imprejur de toate partile si clopotnita inalta cu trei clopote.”

Pentru tiparirea unora din cartile sale, a purtat o bogata corespondenta cu negustorul Hagi Constantin Pop din Sibiu, ctitorul unei biserici din acest oras, din care aflam si unele stiri privitoare la intreaga sa activitate de episcop. Astfel in vara anului 1785 Hagi Constantin Pop incearca sa realizeze vechiul sau plan de a tiparii Mineiele lui Chesarie de la Ramnic. In acest scop scrie in greceste episcopului Iosif: „de mult aveam ravna calduroasa, ca sa innoiesc amintirea raposatilor episcopi de Ramnic, Chir Chesarie si Chir Filaret, cu retiparirea celor douasprezece Mineie, pentru folosul sufletesc al neamului nostru.” El ceruse si sprijinul mitropolitului Filaret. Mitropolitul ii raspunde ca doreste sa le tipareasca la Bucuresti, iar episcopul Iosif ca vrea sa introduca unele modificari in textul lui Chesarie, care avea adaosuri slavone si grecesti, pastrand totusi traducerea textelor grecesti.

In aceasta corespondenta intervine demisia lui Filaret si dorinta lui Hagi Constantin Pop nu se mai poate infaptui. In 1795 Nectarie, episcopul Ramnicului, care isi refacuse tipografia, vroia sa reia tiparirea Mineielor, dar fara modificarile cerute de episcopul Iosif, nu dorea sa inceapa lucrul. Urmeaza o noua rugaciune al lui Hagi Constantin Pop, pe langa prietenul sau din Curtea de Arges, dar acesta nu vroia sa treaca peste noul mitropolit al Tarii Romnesti, Dositei Filitti, care tinea sa fie tiparite la Bucuresti. In aceasta situatie trec anii si Mineiele nu se mai tiparesc. Abia mai tarziu, dupa 1802 ia legatura cu doctorul Ioan Molnar si impreuna hotarasc sa se tipareasca la Buda ce 12 volume sub titlul „Mineiul mare”.

Planul acestor buni romani s-a realizat in 1804-1805 cand au fost retiparite cele 12 Mineie la Buda „in craiasa tipografie a Universitatii de la Pesta”, dupa editia de la Ramnic din 1776-1780, prin purtarea de grija a medicului ocultist Ioan Piuariu Molnar, fiul preotului Ioan Piuariu, zis Tunsu din Sadu,judetul Sibiu, cunoscutul luptator pentru apararea ortodoxiei in Transilvania. S-au tiparit doua editii de exemplare, unele pentru Tara Romaneasca si altele pentru Transilvania. Erau diferite doar numele canducatorului tarii si al mitropolitului pe foile de titlu; in unele era Dositei Filitti, in altele Stefan Statimirovici de la Carlovit.

Din instiintarea semnata de episcopul Iosif al Mineiului pe septembrie, reiese ca „toate greselile de traducere sau de tipar aparute in editia de la Ramnic s-au indreptat prin oameni cu stiinta limbilor amanduroara, elinesti si romanesti si mai mult prin osteneala unui preacuvios parinte ce a fost si ucenic al celor doi fericiti arhierei, Chesarie si Filaret.” Acesta pare sa fie insusi episcopul Iosif. Tot prin colaborarea episcopului Iosif cu Hagii Constantin Pop, s-a tiparit la Sibiu in 1796 cartea numita „Alegere din toata psaltirea” tradusa dupa Neofit Peloponezianul, ca sa fie de folos neamului romanesc.Tot in acest an episcopul Iosif propunea lui Hagi Constantin Pop sa tipareasca „Talcul Evangeliei”, a lui Teofilact al Ohridei, care era tradusa de doi calugari din Moldova, cunoscutii carturari, Gherontie si Grigorie. Hagi Constantin Pop i-a raspuns ca nu crede ca va putea tiparii o asemenea carte in Ardeal, caci in ea sunt multe cuvinte impotriva latinilor, dupa cum insusi Iosif scria. Cartea s-a tiparit la Iasi in 1805.

Din planul propriilor editari, episcopul Iosif considera ca scoaterea de sub tipar a unui Octoih, mare si luxos, a unui Octoih „bogat”, cum se numea in Ardeal era de o actualitate stringenta. Editiile Octoihului se rarisera ingrijorator, iar traducerile din izvoare felurite erau pline de greseli.

Episcopul Iosif, neavand insa norocul de a fi stapan pe o tiparnita proprie, ca aceea din Ramnicul invecinat, iar aceasta fiind in regres, el isi va indrepta privirea spre Buda, in cautarea unei tiparnite de mare capacitate, deoarece tiparirea acestui Octoih „bogat” nu era o traba usoara, nici pentru Ramnic, nici pentru Buda. Astfel in 1811 apar doua editii dinOctoih: una la Buda, iar cealalta la Ramnic. Episcopul Iosif spune in prefata editiei da la Buda, ca lundu-si sarcina de a controla toate textele pe cat a fost cu putinta, indreptandu-le unde aveau greseli, a colaborat cu Ioan Molnar, doctorul si profesorul Academiei din Cluj si a hotarat sa tipareasca la Buda, in „ craiasa tipografie a Universitatii din Peste”, un numar mare de exemplare in folosul Bisericii tarii noastre.

In editia de la Buda nu se mentioneaza ca episcopul Iosif a suportat cheltuiala tiparului, ci ca a fost platita de doctorul Molnar. De fapt acesta tipareste si o editie pentru romanii de peste Carpati, cu o prefata scrisa de el,ca „purtator al cheltuielilor”.

Editia de la Ramnic are o explicatie pe prima pagina:” prin osardia la indreptarea talmacirii si cu toata cheltuiala smeritului episcop al Argesului, Iosif”. Din prefata se intelege ca pentru aceasta editie s-a folosit textul tradus de episcopul Damaschin, numai pentru slujbele duminicilor, iar pentru celelalte zile s-a folosit traducerea din slavoneste a arhimandritului Ghenadie, la care episcopul a adus indreptarile necesare. Rezulta din cele scrise ca Octoihul din 1811 a avut trei editii:doua la Buda si una la Ramnic.

Tot in anul 1811 apare la Sibiu cartea lui Polyzais Kantos . Invatatura de multe stiinte folositoare, copiilor crestinesti, celor ce vor sa invete si sa stie dumnezeiasca Scriptura, tradusa din greceste de arhimandritul Nicodim Greceanu, indreptata prin cercetarea episcopului Iosif al Argesului. Traducatorul publica o scrisoare de inchinare adresata episcopului Iosif, si raspunsul acestuia din care extragem: „iar pentru ca ai trimis mie spre cercetare, eu cel ce sunt neiscusit spre a indrazni la unele ca acestea, dar intru toata dragostea biruind, am indraznit lucrul prin toata silinta, cat si prin altii, pe care am putut, s-au indreptat la talmacire si la asezarea cuvintelor romanesti. Si dupa a precuvioasei tale dorinta, indraznim a o socoti vrednica a se da la tipar.”

In anii care au urmat, a contribuit la tiparirea catorva carti la manstirea Neamt. De pilda, in 1816 s-a tradus din greceste si a tiparit aici „prin osardia si silinta sa” , o carte masiva, cu peste 527 de pagini, cu cateva traduceri purtand titlul de : „tratare sau adunare pe scurta dumnezeiestilor dogme ale credintei”, a lui Atanasie de la Paros, si Intrebarile cu raspunsurile cele teologhicesti ale Sfantului Atanasie cel Mare. Deasemenea si Istoria pentru imperecherea si pentru purcederea Prea Sfantului Duh, a lui Teofan Procapovici, arhiepiscopul Novgaradului si cuvant pentru purcederea Prea Sfantului Duh, a ieromonahului Macarie. Din prefata episcopului Iosif, rezulta ca traducerea s-a facut de catre ierodiaconul Grigorie, viitorul mitropolit al Ungrovlahiei, revazuta de arhimandritul Grigorie Ramniceanul, mai tarziu episcop de Arges.

In aceasta carte de Dogmatica Ortodoxa, marele carturar isi dovedeste cu prisosinta inalta sa stiinta dogmatica. Scopul cartii este aratat precis in prefata, pe care o semneaza episcopul, intrucat el se adreseaza celor sticati de intelegerile dogmei credintei, care pentru unirea ce o are cu Apusul si unitii, se numesc „si pe care ii compara cu pasarile care iubesc intunericul si fug de lumina adevarului”.

Cartea se axeaza deci pe linia de aparare a Ortodoxiei, inceputa de Petru Movila al Kievului si continuata de marii carturari in decursul vremii, dovedind cu stralucire adanca pregatire teologica al primului episcop al Argesului neegalat in vremea sa de nici unul dintre ierarhii otodocsi din tara noastra. Episcopul Iosif motiveaza cu modestie scopul cartii: „Deci noi ca de nu pe cei cuprinsi de intunericul acesta al inselaciunii ii vom intoarce, dar pe cei slobozi de el intru lumina adevarului negresit sa-i intarim, de nevoie am sosotit a se talmaci aceasta vestitoare de Dumnezeu carte”.

In prefata Noului Testament de la Neamt in 1818, se mentioneaza ca s-a tiparit „cu ajutorul episcopului Iosif si ai altor iubitori de Hristos hristiani.”. In 1819 se tiparea la Bucuresti o noua editie din Apologia contra celor fara de Dumnezeu, tradusa din greceste de monahul Gherontie pentru a combate pe volteristi si pe pagani. Cartea a fost tiparita cu cheltuiala lui Iosif, sub Alecu Sutu, in tipografia noua a lui Clinceanu si Topliceanu. In ea apare rolul lui Iosif de mijlocitor al carturarilor bisericesti din cele trei tari romane. Prima editie a cartii a fost scoasa la Neamt in 1816.

Traducerea celor Sase cuvinte pentru preotie ale Sfantului Ioan Gura de Aur, de catre ierodiaconul Grigorie, tiparita la Bucuresti in 1820, s-a facut tot prin „osardia” episcopului Iosif. Deasemenea are si o serie de Omilii, tiparite in 1820 la Bucuresti, in tipografia cea noua a doctorului Constantinache Caracas.

Tot la indemnul sau a fost tiparit Penticostarul, la Bucuresti in 1820. Prefata carti este semnata de cei trei efori ai tipografiei, care arata care a fost contributia episcopului Iosif la aparitia acestei lucrari. ei scriu: „dar fiindca in limba aceasta se afla doua izvoare ale Penticostarului, unul talmacit de fericitul episcop al Ramnicului, Chir Damaschin, iar altul prin indemanarea fericitului mitropolit Chir Neofit. Prea fericitul episcop al Argesului, Chir Iosif a judecat dupa cuviinta sa se tipareasca izvorul cel talmacit de episcopul Damaschin, ca acela ce a apucat de mai multe ori a se retipari.

Si asa prin osardia si silinta prea Prea Sfiintiei Sale , pe unde a fost ceva gresit si de izvorul cel elinesc si departat pe cat a fost cu putinta s-a indreptat si la adevarata intelegere s-a adus.

Episcopul Iosif a lasat si alte lucrari care nu s-au tiparit in timpul vietii sale si care se gasesc, in fondul de acte si documente ale ctitoriei lui Neagoe Basarab si in alt fond arhivistic. Darea la lumina a acestor lucrari ar fi nu numai o completare necesara a personalitatii marelui carturar . Informatii despre lucrarile sale nepublicate le aflam din corespodenta pe care a avut-o episcopul Iosif cu marele comerciant din Sibiu, Hagi Constantin Pop, si cu urmasii acestuia.

In 1795 voia sa tipareasca la Sibiu o carte de rugaciune scoasa din Psaltire. La 2 februarie 1796, el scrie despre intentia sa de a tiparii Teofilactul lui Chesarie, pe care carturarul de la Ramnic, nu apucase sa il tipareasca in timpul vietii sale. Iosif are cuvinte de buna apreciere despre aceasta carte, spunand despre ea ca: „ este foarte de folos pentru neamul nostru, care inca nu s-a tiparit niciodata in limba romaneasca, adica Talcul dumnezeiestii „ Sfintei Evanghelii” de Teofilact, pe care raposatul episcop Chesarie avea de gand a o tiparii…dar l-a preaintampinat moartea si lucrul a ramas.”

Asupra acestei tipariri , revine la trei noiembrie, acelasi an, scriind prietenului sau din Sibiu ca are la indemana textul lui Teofilact, stabilit de doi calugari moldoveni Gheratie si Grigorie, renumiti discipoli ai lui Paisie, formati la scoala acestuia, de la manastirea Neamt. In indemnul pe care i-l da lui Hagi Constantin Pop de a tipari aceasta carte ii spune: „ de vrei sa faci o pomenire fara moarte sufletului , in locul Mineielor sa se tipareasca Talcul Evangheliei , care pana acum nu a mai iesit la lumina in limba noastra romaneasca”.

In 1801 episcopul Iosif tipareste un Antologhian , adica un rezumat al Mineielor, pe care vroia sa-l publice pe cheltuiala sa. In acest scop cere lui Hagi Constantin Pop din Sibiu, la 28 noiembrie 1801 sa vorbeasca cu tipograful Ioan Bart de acolo „ de-mi va da mana, dupa pretul ce il va cere, sa dau cuvant sa se apuce de gatire si eu inca sa ma apuc de intocmire , a le face dupa cum imi este scopul.”

Alta lucrare a episcopului Iosif care a ramas netiparita este, Talcuirea antifoanelor glasurilor, pe care el ar fi vrut s-o tipareasca in Evangheliile editate de doctorul Ioan Molnar, care au aparut in 1816. Trimisese lucrarea in acest scop, pe cand se tipareau Evangheliile, dar n-a fost cuprinsa in ele. Pentru aceasta episcopul scrie, la 20 noiembrie 1816, lui Zenovie N.C Pop rugandu-l sa-i caute manuscrisul la urmasii doctorului Molnar si sa i-l trimita.

In primavara anului 1800, episcopul Iosif construieste in cuprinsul manastirii Argesului, doua fantani intrate in traditie , ca fiind construite de mesterul Manole. Este sigur ca izvoarele au existat , fiind poate captate primitiv, iar episcopul a facut numai constructia de piatra a celor doua izvoare ,pe care a pus cate o inscriptie sapata in piatra.

La prima fantana se pot citi versurile:

„ Aceasta apa limpede si lina

Din firea ei rece si buna ,

Vederea-i mult veselitoare

Si setea-i potolitoare;

Din izvoarele adancului

S-au scos in fata pamantului

De Iosif smeritul episcop

Cu Miletie economul

Ca cine va lua sa multumeasca

Si pe ei sa-i pomeneasca

Ca pentru aceasta s-a indemnat

Si la acest loc bun au mutat

Unul adica dand cheltuiala

Iar celalalt punand osandeala”

La a doua fantana este inscriptia:

„ Cursul apei din fantana

Cand este rece si buna

La ea mult norod s-aduna

Ca setea sa-si potoleasca

Inima sa-si racoreasca,

Vederea sa-si veseleasca

Si cine bea multumeste

Si pe ctitori preaslaveste

Cu totii-i fericeste

Si pana cand apa curge

Pomenirea nu se stinge

Ci si mai mult se adaoge

Ca curge cu indestulare

Aceasta sfarsit nu are

Sa ia sa bea fiecare.

Acest izvoe era tainuit

Din vechime negandit

Pana acum cand s-au innoit,

Facandu-se intai cercetare,

Pentru gustul care-l are,

Au si gasit cu cale

Ca indata cum au aflat-o

Intr-acest loc au mutat-o

Bun lcru cu-adevarat.

Prea Sfiintia Sa Stapanul

Iosif, intaiul episcopul

Cu Meletie iconomul

Caci si aici s-au ostenit

Si nu putin au cheltuit

La cismelele ce au facut

Cum si alte lucruri multe

Cu mari cheltuieli facute

Pe afara si in curte.”

Episcopul Iosif s-a straduit mult la imbogatirea literaturii noastre teologice, pentru ca biserica noastra sa nu fie mai prejos decat celelalte biserici ortodoxe, greaca si slavona, iar credinciosii in cultul divin sa nu mai aiba nevoie de de alte limbi necunoscute.

Aceste merite ale lui Iosif au fost apreciate si in sferele inalte ale tarii, fiind dupa cum am aratat decorat de Rusia, ceea ce inseamna ca si acolo erau apreciate meritele sale. El a pus cultura sa in serviciul tuturor acestor lucrari, impodobind sau ilustrand fiecare carte cu cate o prefata in care exprima sentimentele sale morale de pietate crestina si de respect fata de institutiile bisericii noastre ortodoxe.

Iosif, in timpul arhipastoriei sale, a lasat amintiri nesterse in conducerea turmei credincioase, pe calea Evangheliei, a dragostei si a iubirii crestine, facand-o sa fie pecetea apostoliei sale in Domnul, prin numeroasele enciclice, care le da pentru oprimarea scaderilor aparute din cand in cand si pentru indrumarea pastoritilor sai pe calea cea buna. Voi reda mai jos una din aceste enciclice, pentru a se vedea cu cata strictete se ingrijea fata de orice abuz, cat si pentru a se observa claritatea ideilor sale in ceea ce priveste cunoasterea limbii romane.

„Fiindca s-a urmat obiceiul rau pana acum, fara nici o cercetare, oamenii casatoriti dupa ce se imbolnavesc, cer cinul calugariei si unii din ieromonahii de pe la schituri, fara a nu avea voie si fara nici o cercetare ii calugaresc, apoi dupa ce se insanatosesc se duc pe la casele lor , altii iarasi merg pe la unele schituri isi pun cate un potcapot in cap si apoi nu numai ca se pricinuieste defaimarea cinului calugaresc ci si paguba visteriei domnesti. Deci pentru ca sa se curme de acum inainte acest rau obicei iata poruncim molitfei tale ca mai intai sa dai stire pe la toate manastirile si schiturile ce vor fi in plasa-ti, ca sa nu se indrazneasca a mai calugari pe nimeni fara porunca noastra, caci oricare calugar sau ieromonah se va arata nebagator de seama se va lipsi si de la egumenie si de la preotie. Dupa aceea sa cerceteze si pe cati mosnegi de acestia vei gasi locuind prin sate, cu femeile lor ori singuri, si nu vor vrea sa locuiasca la un loc, de unde au luat cinul, sa le iei potcapetele si sa-i arati satelor ca nu mai sunt calugari de acum inainte. In scurt, om cu chip calugaresc, sa nu se afle sezand prin sate,ca apoi molitfa ta vei cadea in vina. asemenea si pentru cei ce umbla dupa milostenii, iti poruncim, ca pana nu vei vedea cartea noastra la mana lor, sa nu fie primiti; inca si cei ce vor avea carte, de nu se vor purta dupa cinstea cinului, ci se vor abate la betii sau la alte miselii, ai voie sa iei acea carte ce o are si sa o trimiti la noi. Vezi sa nu faci aceasta treaba la lenevire, caci din urmarile unora ca acestora multa defaimare s-a pricinuit, ajungand si pana la auzul mariei sale lui Voda, si pentru ce sa vie inputaciune la obrazul nostru, in vreme ce n-ai nici un folos, nu avem de la unii ca acestia? Ci mai mult, se pricinuieste scandal. Aceasta sa faci si fii blagoslovit.”

Pe langa acestea, activitatea lui se extinde si la infiintari de scoli, reparatii radicale de biserici, cat si ctitorii. Astfel, impreuna cu cei doi episcopi, cand conducea afacerile Mitropoliei, incearca sa mute scoala de muzica psaltica in Mitropolie si numeste pe Macarie profesor la ea. Insa planul nu s-a realizat. Infiinteaza o scoala catehetica la manastirea Antim in anul 1797, care fusese harazita la 22 martie acelasi an, Episcopiei Argesului, spre a-i sluji ca metoc.

Avea si o scoala pe langa Episcopie , la Arges, la care invatau si copiii din Transilvania. Alte doua scoli patronate de Episcopie, functionau la Pitesti, probabil la schitul Buliga si la Slatina.

Dar episcopul Iosif nu a nesocotit nici problemele gospodaresti. O preocupare insemnata a sa a fost aceea de a restaura si a pune la lumina vechea ctitorie a lui Neagoe Basarab, admirata inca de atunci, nu numai de romani, ci si de feluriti calugari straini care ne vizitau tara.. Astfel in anul 1793 repara biserica episcopala, sapand deasupra intaririi urmatoarea inscriptie in limba romana: „Aceasta sfanta ci dumnezeiasca biserica, s-a ridicat din temelie intru slava si cinstirea Preasfintiei Stapanei noastre, de Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioarei Maria, de binecredinciosul Ioan Neagoie Voievod Basarab, si s-a tarnosit la anul 1517 de Prea sfintitul Patriarh al Tarigradului, Chir Teolipt, iar scaunul de Episcopie s-a asezat la anul 1793 de la Hristos.”

Aceasta data sta in stransa legatura cu alta de pe lespedea de piatra comemorativa a celui din urma egumen Partenie, facuta in partea se sud, din care reiese acelasi lucru, ca manastirea s-a facut scaun de Episcopie.

Urmatoarea inscriptie ne arata ca la data de 25 octombrie 1804, prin osardia lui Iosif se picteaza din nou biserica episcopala: „intru slava sfintei cele de o fiinta si de viata facatoare, nedespartitei Treimi, si in cinstea si lauda Preacuratei Fecioare, Maicii lui Dumnezeu, s-a inceput zugraveala acestei sfinte biserici, pe unde cazuse din strabaterea ploilor prin zid de cand a fost acoperisul stricat, iar pe unde era numai frecata s-au spalat peretii, reinnoindu-se cu vopsele peste tot, prin osardia smeritului Chir Iosif I, Episcop de Arges, intru ale carui zile si alte lucruri s-au facut, fiind mitropolit al Ungrovlahiei Prea sfintia sa Chir Dositei, si domnul Ioan Constantim Ipsilanti Voievod. Ostenitor fiind la lucru Chir Meletie, iconomul la anul 1804, luna octombrie, 25.”

Tot atunci s-au ridicat case noi in jur, precum si un nou paraclis cu tronul Sfantul Nifon, in amintirea fostului Patriarh de Constantinopol, care contribuise la reorganizarea vietii bisericesti din Tara Romaneasca. Biserica si noul paraclis au fost inzestrate cu numeroase obiecte de cult.

Toate acestea s-au facut prin stradaniile episcopului si ale devotatului sau iconom Meletie. O mare parte din materialul de constructie le-a fost furnizat de Hagi Constantin Pop din Sibiu.

Episcopul Iosif a aratat o grija statornica si fata de alte biserici din cuprinsul eparhiei sale. Printr-un hrisov din anul 1797, prin care domnitorul Alexandru Ipsilanti, inchina ca metoc al Episcopiei Argesului, manastirea cu hramul „Toti sfintii”, din Bucuresti, a mitropolitului Antim, si spune despre Iosif: „Osardia acestuia este cunoscuta din meritele sale, ce a facut si face acolo la Episcopie, fiindca si aceea a fost darapanata din vremea trecutei rascoale.” In pomelnicul episcopiei mai aflam ca monahul Partenie a zugravit cu cheltuiala episcopului Iosif, patru icoane din artica bisericii celei mari.

Din cele trei clopote ale Episcopiei, de care Iosif aminteste in prefata catagrafului sau, toate sparte de incendiul din 1866, si din al caror material, episcopul actual Gherasim, mai a adaugat o cantitate insemnata de material propriu, pentru a turna unul mare si bun. Cel mai mic purta inscriptia: „ La intamplarea arderii clopotnitei, topindu-se clopotul cel mai mic, impreuna cu cel mai mare, s-a facut acesta in locul aceluia, de smeritul Episcop de Arges, Iosif, prin mesterul Gheorghe Wolf de la Sibiu la anul 1814.”

In anul 1817, se incepe din indemnul si cu binecuvantarea lui Iosif, reparatia manastirii Stanisoara intemeiata in anul 1747 si pustiita prin arderea tuturor monahilor de catre turci, construindu-se biserica de zid de catre ucenicul schimonahului Sava, Teodosie, ieroschimonahul, roman din Transilvania. Aceasta biserica, din cauza asprimii timpului, deteriorandu-se foarte mult, in anul 1902, a fost daramata si in locul ei, dar de dimensiuni mult mai mari s-a inceput construirea din nou a alteia, cu binecuvantarea si din indemnul episcopului actual Gherasim, ajutand si la preintampinarea cheltuielilor cu insemnate sume de bani.

Inainte de a ajunge episcop ctitoreste o biserica de lemn in satul Brezoi din judetul Valcea. La 30 septembrie 1819, cu ajutorul credinciosului Ionita Taftul, a refacut biserica zisa Batujari, cu hramul „ Intrarea in Biserica”, din Curtea de Arges, ctitoria domnitorului Petru Cercel, dupa cum se vede din urmatoarea inscriptie: „In numele Sfintei Treimi si a Sfintei Intrari in Biserica, s-a facut zidita aceasta biserica de milostivul domn Petru Cercel, si dupa o vreme s-a refacut in zilele domnitorului Nicolae Sutu, cu binecuvantarea Pre Sfintitului Episcop Iosif, al Argesului,prin osardia lui Ionita Taftur si cu cheltuiala altor crestini, cat au putut fiecare sa se milostiveasca, ca sa fie pomenire vesnica.”

A refacut apoi schitul Corbii de Piatra, din judetul Arges, o ctitorie de la inceputul secolului al XVI- lea a maicii Magdalena, fosta sotie a lui Hamza banul, metoc al manastirii Arges, apoi al Episcopiei. A ctitorit doua biserici de lemn, una in Gales, alta in Saliste, ambele in judetul Arges, intemeite de ciobanii din satele cu acelasi nume din judetul Sibiu.

In 1810 Iosif muta in manastirea Valeni din Judetul Arges, care era locuita pana atunci de monahi, pe maicile din schitul Prosia (Costesti), iar pe monahi ii muta la schitul Robaia.

Biserica din Valea Danului, constituie un interesant monument al artei religioase. Inainte de biserica actuala, ar fi existat acolo o biserica de lemn sau de zid de proportii mai mici. Episcopul Iosif a hotarat sa se innoiasca pictura din biserica de mult parasita. In Valea Danului s-a ridicat prin ingrijirea acestui ctitor si a lui Meletie iconomul, o noua biserica de zid puternica.

Este interesanta in ceea ce priveste stilul si normele de purtare ale enoriasilor fata de biserica, interzicand ingroparea in tinda, in pridvor, in fata si in jurul bisericii. De asemenea interzicand, jocurile, mancarurile, si bauturile in curte. „Intru slava sfintei si de o viata facatoarei si nedespartitei Treimi, si intru cinstea si lauda aceluia intru sfinti, parintele nostru Nicolae din Mira Lichiei, s-a zidit aceasta biserica din temelie pentru dragostea si datoria smeritului episcop Iosif I al Argesului, avand partas la cheltuiala, pe cuvioasul Meletie, iconom al acestei Sfinte Episcopii, la toate cate s-au lucrat, care ostenitori au fost dintr-un inceput si pana la sfarsit. Si pentru cinstea sfintilor dupa care isi au numele s-au adaugat la icoanele cele mari si chipurile sfantului si dreptului Iosif, logodnicul si ale sfantului Meletie, patriarhul Antiohiei. Deci savarsindu-se aceasta din zid, s-a tarnosit acum de insusi Prea sfintia sa, fiind anul de la Hristos 1811, 1 octombrie.

-Aceste porunci sa le pazeasca preotii din porunca arhiereasca atat cat va rezista biserica: pe nimeni sa nu ingroape in biserica, nici in tinda , nici in pridvor, nici inainteea bisericii spre partea apusului, nici imprejurul bisericii langa zid si mormintele sa fie departe de zid de patru pasi de om.

-La vremea cand se cununa oamenii sa nu ingaduie a se face jocuri in curtea bisericii, nici afara imprejurul curtii, nici sa se faca mancaruri sau bauturi.”

La intrare in curtea bisericii, turnul se ridica puternic, avand jumatate acoperis de sindrila. La clopote se merge pe o scara exterioara deschisa printr-o usa larga. Insasi biserica prezinta un pridvor deschis, sprijinit pe patru stalpi fara ornamente. Stranele se rotunjesc in dreapata si in stanga si altarul de forma circulara, incheie eleganta zidire peste care apasa un turn de zid, care si-a pastrat forma de la inceput.

In serviciul Episcopiei de Arges se gaseste astazi de la Iosif, o anafornita de argint suflata cu aur, facuta la anul 1798 in buna stare cu inscriptia: „aceasta anafornita a sfintei Episcopii a Argesului o primeste pe ea Stapana la Sfantul altar. S-a facut de smeritul episcop Iosif, in 1798.”

Un agheasmatar de argint suflat cu aur, facut la anul 1796, de asemenea in buna stare; o veghe cupa de argint, suflata cu aur, pentru trebuinta bisericii, facuta tot in anul 1796, si trei cutiute de argint, suflate tot cu aur si anume: una in care se pastreaza mana Sfantului Nifon cu inscriptia: „ aceasta cutie intru care se gaseste cinstita mana a Sfantului Nifon, patriarhul Tarigradului, s-a facut cu osardia smeritului episcop al Argesului, Iosif, in anul 1795, pe 11 august”, iar celelalte doua in care se pastreaza capul Sfantului Vach si Sfantului Nifon, avand fiecare din ele inscriptia: „aceasta cutie s-a facut de raposatul arhimandrit al Argesului, Partenie si se aduc acum la mai buna podoaba, de smeritul episcop al Argesului, Iosif, la anul 1799.”

II.3 URMASII EPISCOPULUI IOSIF

Urmasul episcopului Iosif la Arges a fost Ilarion (20 noiembrie 1820-1 februarie 1823). Nu a pastorit mult deoarece s-a alaturat miscarii lui Tudor Vladimirescu din 1821. In aceasta miscare a avut un rol de frunte, fiind chiar secretarul lui. A indeplinit si unele misiuni politice, cerute de Tudor. Afland de apropierea Turcilor , el pleaca la Brasov si se stabileste acolo. In anul 1822 este chemat de noul domnitor, Grigore Ghica (1822-1828) la pastorire, dar el refuza chemarea.

Din aceasta cauza la 31 ianuarie 1823, mitropolitul Grigorie Dascalul, cu episcopii si boierii tarii, intocmesc o anafora catre domnitor, cerand sa se numeasca un nou episcop la Arges. A fost ales Grigorie Ramniceanul (13 februarie 1823-20 iulie 1828). Ca episcop el a fost un bun traducator si autor de carti , reusind sa implineasca multe din nevoile eparhiei sale, care timp de doi ani ii lipsise duhovnicul. El a avut timp pentru preocuparile carturaresti, tiparind in Bucuresti, in anul 1826 Logica Sfantului Ioan Damaschin, deoarece Argesul nu avea tipografie. S-a stins din viata la manastirea Antim din Bucuresti la 20 iulie 1828.

Murind episcopul Grigorie, la conducerea Episcopiei Argesului, a venit pentru a doua oara Ilarion Gheorgheadis (septembrie 1828-8 ianuarie 1845). Dorind ca totul sa fie in ordine in eparhia sa, a dat circulare, aratand cum sa se pastreze sfintele locasuri si obiectele de cult si sfatuind pe clerici in ceea ce priveste tinuta la sfiintele slujbe.

In anul 1833, el a intampinat generalul Kiseleff, cu prilejul vizitei acestuia la Curtea de Arges, iar in anii 1834 si 1842 a rostit doua cuvantari la inscaunarea domnitorilor munteni Alexandru Ghica (1834-1842) si Gheorghe Bibescu (1842-1848). De asemenea a rostit o cuvantare la inmormantarea mitropolitului Grigorie Dascalul si la retarnosirea mitropoliei din Bucuresti in 1839. Dupa moartea mitropolitului Grigorie dascalul, a facut parte din cei trei episcopi care au condus Mitropolia Ungrovlahiei in acest timp. Aceasta a doua pastorire a durat aproape 17 ani. A murit la Manastirea Antim, metocul episcopiei, la 8 ianuarie 1845.

Dupa moartea lui Ilarion, mitropolitul Neofit, in intelegere cu domnitorul, aleg la conducerea Episcopiei de Arges, pe arhiereul Samuil Sinadon (13 ianuarie 1845-30 septmbrie 1849). Episcopul Samuil a reorganizat cancelaria episcopala la Pitesti, a stat in neintrerupta legatura cu mitropolia, cerand lamuriri in problemele mai dificile. El a purtat o grija deosebita seminarului din Curtea de Arges, aducand acolo profesori bine prgatiti, a initiat si apoi a verificat o catagrafie a eparhiei respective, s-a interesat de manastiri reparand intre altele si schitul Bratasesti de langa Curtea de Arges.A condus Eparhia Argesului peste patru ani si jumatate. Murind, a fost inmormantat la manastirea Vieros, a carei biserica o zidise.

Urmasul sau la episcopia Argesului a fost episcopul Climent (15 septembrie 1850-8 octombrie 1862). Cat timp a pastorit a fost influentat foarte mult de mitropolitul Nifon, din a carui ascultare nu iesea niciodata. A aratat o grija deosebita fata de biserica decazuta a lui Neagoe. El a reparat si paraclisul manastirii Antim din Bucuresti, metocul episcopiei. Episcopul Climent a pastorit pana la 8 septembrie 1862, cand a incetat din viata chiar in eparhia sa.

Dupa moartea episcopului Climent, la 12 octombrie 1862, mitropolitul Neofit a randuit ca arhimandritul Ieroftei de la Arges sa poarte de grija temporar eparhiei. Oranduirea acestuia este de scurta durata, caci la 30 octombrie 1862, se aduce temporat in fruntea Episcopiei Argesului arhiereul Neofit Scriban. Potrivit unei legi, la 10 mai 1865, arhiereul Neofit era propus a fi numir episcop plin al eparhiei pe care o conducea. Cerandu-se si consimtamantul lui Neofit pentru o astfel de numire, el nu accepta, ci dimpotriva, la 20 mai 1865 isi prezinta demisia, care i-a fost acceptata in aceeasi zi. Astfel s-a incheiat prima pastarire a sa.

In urma demisiei sale a fost numit episcop de Arges, arhiereul Ghenadie (31 mai 1865-19 iulie 1868). El pastoreste pana la 19 iulie 1868, cand din cauza unor imprejurari grele a fost suspendat. Dupa patru luni de la suspendare, vazand Ghenadie ca nimic nu s-a constatat impotriva lui, la 12 noiembrie 1868 si-a dat demisia din postul de episcop al Argesului, insa cu conditia de a fi considerat in viitor cu toate drepturile acordate de legile respective . Un decred din 15 noiembrie 1868, il desparte astfel pentru totdeauna de fosta sa eparhie. Dupa aceasta s-a asezat in Bucuresti, locuind multa vreme in casele de la biserica Antim, metocul acestei episcopii. A incetat din viata in ziua de 30 noiembrie 1877, in casele de la biserica Sfantul Dumitru din Bucuresti, fiind inmormantat la cimitirul Manastirii Cernica.

Dupa suspendarea episcopului Ghenadie, in fruntea Episcopiei Argesului a fost iarasi adus la 19 iulie 1868 arhiereul Neofit Scriban (19 iulie 1868- 18 ianuarie 1873), a pastorit cu succes, dupa 1865, in timpul luptei pentru canonicitate. El s-a ridicat cu hotarare mai ales impotriva decretului lui Cuza Voda privind numirea ierarhilor romani, pe care il socotea necanonic. Ca episcop a vegheat pentru apararea prestigiului bisericii si al preotilor ei, si a cautat sa dea solutii pentru ameliorarea starii materiale a clerului.

La alegerile care s-au facut la inceputul anului 1873, potrivit Legii Organice a Bisericii Ortodoxe Romane din 1872, a fost ales episcop de Arges arhiereul Iosif Naniescu (18 ianuarie 1873-10 iunie 1875). El a pastorit putin timp, deoarece la 10 iunie 1875 a fost ales mitropolit al Moldovei si Sucevei. In timpul cat a stat la Arges s-a inceput restaurarea ctitoriei lui Neagoe, care a fost distrusa de foc. Ducand o viata plina de sfintenie, mitropolitul Iosif Naniescu a condus Biserica Moldovei pana la 26 ianuarie 1902, cand s-a mutat catre Domnul.

Dupa stramutarea episcopului Iosif Naniescu ca mitropolit la Iasi, la conducerea Episcopiei Argesului, a ajuns arhiereul Ghenadie Petrescu (14 februarie 1876-10 mai 1893).

El a fost instalat mai intai ca episcop provizoriu, apoi ca episcop plin. Ca episcop la Arges, Ghenadie a purtat o grija deosebita fata de starea sfintelor lacasuri. Dupa propria sa marturisire, in timpul pastoriei sale, s-ar fi inaltat si reinnoit, din indemnul sau 300 de biserici. Intre acestea se numara si ctitoria lui Neagoe Basarab, a carei restaurare s-a inceput in 1875. In afara de acestea, Ghenadie Petrescu, a contribuit la construirea seminarului din Curtea de Argea, a intretinut studenti la facultate si a oferit pentru Facultatea de Teologie din Bucuresti, o insemnata suma de bani. A calatorit prin eparhie si a dat mai multe pastorale catre cler si credinciosi. A ajutat diferite societati filantropice. Episcopul Ghenadie a pastorit pana la 18 mai 1893, cand a fost ales in scaunul de primat al Romaniei. Aici a ramas numai pana la 18 mai 1896, caci a fost depus din treapta si lipsit de darul arhieriei. Restabilit in decembrie 1896, in cea de a patra zi a acestei luni si-a dat demisia. S-a retras la Manastirea Caldarusani, unde a trait pana la 31 august 1918, cand a murit, fiind inmormantat la biserica Cocioc.

Urmasul episcopului Ghenadie Petrescu la Arges a fost arhiereul Gherasim Timus (14 martie 1894-22 decembrie 1911). A condus Eparhia Argesului cu demnitate, ingrijindu-se de buna stare a sfintelor lacasuri. A zidit o casa, un paraclis la Manastirea Turnu, reparand totodata si aceasta manastire. A facut imbunatatiri si la manastirea Stanisoara, si a daruit Facultatii de Teologie bani pentru ajutorarea tinerilor, care vor merge pentru specializare in strainatate.

Episcopul Gherasim a avut si preocupari carturaresti. Astfel in paginile revistei Bisericii Ortodoxe Romane , a publicat cateva studii foarte valoroase. In afara de acestea a tradus Teologia Dogmatica Ortodoxa a lui Macarie (1886-1887), si Istoria Bisericeasca Universala, de Eusebiu Popovici, in doua volume (1900). In colaborare cu altii a tiparit apoi un Dictionar Aghiografic (1898), Note si meditatii asupra psalmilor (1896), Tetraevanghelul diaconului Coresi (1889), Catehism, manuscris ramas de la episcopul Damaschin al Ramnicului (1897), precum si o calatorie la locurile sfinte (1896). Episcopul Gherasim a pastorit pana la 22 decembrie 1911, cand a incetat din viata in casele de la biserica Antim din Bucuresti, fiind inmormantat la Manastirea Turnu.

Urmasul Episcopului Gherasim la Arges a fost episcopul Calist Ialomiteanul (4 februarie 1912- 18 mai 1917). Aici la Arges el a infiintat un orfelinat, a facut danii la diferite societati de binefacere si a reorganizat Societatea Fratia a clerului din eparhie. A publicat urmatoarele lucrari: Nifon Mitropolitul Ungrovlahiei, viata si activitatea sa (1850-1875), Bucuresti 1896; Biserica Delea Noua-Calist, Bucuresti 1907; Notite istorice asupra intemeierii suburbiei si bisericii Delea Noua-Calist, Bucuresti 1903; Istoricul Societatii clerului rooman „Ajutorul” (1877-1907), Bucuresti 1908, precum si „pe urmele Domnului” si „Flori din gradina unui Pastor”. A pastorit la Arges pana la 18 mai 1917, cand dupa o lunga suferinta a incetat din viata in locuinta sa din Bucuresti, fiind inmormantat in cimitirul Belu din Capitala.

Dupa moartea episcopului Calist, vremurile grele prin care trecea tara, n-au ingatuit alegerea unui nou episcop la Arges, si de aceea conducerea Episcopiei a fost incredintata vicarului ei, arhiereul Evghenie Humulescu-Pitesteanul (18 mai1917- 3 iulie 1918), care o pastori mai bine de un an.

La 3 iulie 1918, Marele Colegiu Electoral intrunit la Iasi, a ales ca episcop titular al Eparhiei Argesului, pe arhiereul Neofit Mihailescu Ploiesteanul (3 iulie 1918- 6 noiembrie 1918, vicarul Mitropoliei Ungrovlahiei.

Datorita marilor schimbari politice din acel an, pastorirea lui a fost de scurta durata. Dupa alungarea dusmalilor din tara si dupa intoarcerea conducerii de stat la Bucuresti, aceasta dorind a inlatura orice urma din cauza constrangerilor prin care trecuse, a hotarat sa desfiinteze toate actele aprobate in parlamentul din Iasi in anul 1918.

Printr-un decret emis la 6 noiembrie 1918, s-au declarat inexistente si lipsite de orice puteri legale toate lucrarile si hotararile efectuate in vara aceluiasi an la Iasi. Deoarece atunci a fost hotarata si alegerea episcopului Teofil, s-a decis ca nici ea nu este valabila. De aceea i s-a cerut demisia. Refuzand sa o dea, i s-a comunicat la data de 6 noiembrie 1918, ca nu mai are calitatea de episcop al Argesului. Dupa aceasta data el a ramas la dispozitia Sfantului Sinod, pastorind un timp si Eparhia Buzaului. A murit la 21 iunie 1926, fiind inmormantat la Manastirea Cernica.

Dupa scoaterea episcopului Teofil Mihailescu, Eparhia Argesului, a fost condusa pentru scurt timp de arhiereii Vartolomeu (1 ianuarie 1919- 1 aprilie 1920), Evghenie (1 aprilie1920- 17 martie 1921), Visarion (17 martie 1921-16 martie 1923), apoi, iar de Evghenie (16 martie-5 iunie 1923).

La data de 5 iunie 1923, Marele Colegiu Electoral l-a ales episcop al Argesului pe Nichita Duma (5 iunie 1923-16 aprilie 1936). El s-a dovedit bun gospodar, ingrijindu-se de sfintele lacasuri din eparhie. A facut reparatii la schitul Boscovele, la manastirile Valeni, Turnu, Robaia si a reinfiintat Schitul Striharet de langa Slatina. In acelasi timp el a refacut gospodaria episcopiei ajunsa in ruina. A ajutat si la construirea Seminarului din Curtea de Arges, a refacut cancelaria Episcopiei si a organizat un atelier de tesatorie la Manastirea Valeni. Episcopul Nichita a pastorit linistit la Arges, pana la 16 aprilie 1936, cand s-a mutat la cele vesnice,fiind inmormantat la manastirea Turnu.

Curand dupa moarte epicopului Nichita Duma, a fost ales episcop al Argesului arhiereul Grigorie Botasaneanu (30 aprilie 1936-11 iunie 1940). Ca episcop, el a continuat frumoasa activitate pastorala pe care o avea si inainte de a fi ales episcop si s-a ingrijit de minunatele monumente religioase din cuprisul eparhiei Argesului, carora le-a daruit cateva brosuri. A ramas la Arges, cu putin peste patru ani, caci la 11 iunie 1940 a fost stramutat la episcopia Husilor. A murit la 1 martie 1949, la resedinta episcopiei de Husi, fiind inmormantat langa episcopul de Husi, Iacob, in cimitirul aflat in preajma catedralei episcopale.

Dupa mutarea episcopului Grigore la eparhia Husilor, in fruntea eparhiei Argesului a fost adus Dionisie (16 iulie 1940- 11 iunie 1941), numai ca delegat. Dupa plecarea episcopului, la conducerea Episcopiei Argesului a fost delegat arhiereul Vicar Emilian Targovisteanul (11 iulie 1941-15 ianuarie 1944), cand plecand de la Arges, si-a reluat postul de vicar la mitropolia din Bucuresti, pe care il avea inainte de venirea la Arges.

Dupa o vacanta de aproape patru ani, la inceputul anului 1944, eparhia Argesului are in sfasit titularul sau, in persoana episcopului Iosif Gafton. Prea Sfintia sa a pastorit aceasta episcopie timp de cinci ani, pana la inceputul anului 1949, cand dupa cum se stie, potrivit prevederilor statutului pentru organizarea si functionarea BOR, aprobat si pus in aplicare, in acest timp, s-a facut o noua organizare a eparhiilor Bisericii Ortodoxe Romane. Cu acest prilej, eparhia Argesului s-a contopit cu eparhia Ramnicului, formand o singura episcopie, intitulata a Ramnicului si a Argesului.

Data acestui act final din istoria Episcopiei Argesului se socoteste ziua de 5 februarie 1949, cand Marea Adunare Nationala a Romaniei a confirmat noua organizare canonica a cultului ortodox pe eparhii. Astfel dupa o existenta de peste un veac si jumatate, episcopia de pe malul stang al Oltului isi inceteaza existenta, ca uniate administrativa bisericeasca.

CONCLUZII

Cu toate tristele imprejurari politice petrecute in tarile romane in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, aceste secole au totusi si o pagina luminoasa in istoria culturii si a dezvoltarii noastre intelectuale si nationale, mai ales in cultura limbii romane.

Referindu-ne la Episcopia Argesului, observam ca ea a avut un noroc deosebit de a avea in frunte, chiar de la inceput un episcop distins prin stinta si prin ravna de a ridica biserica si limba romaneasca, dupa care a urmat pana in prezent o serie de alti episcopi, nu de mai mica valoare ierarhica,distinsi in toate privintele prin caliattile si mai ales prin cultura si eruditia lor, pastorind cu multa demnitate si aparand drepturile si prerogativele lor bisericesti.

Timpul de la infiintarea Episcopiei de Arges, 1793 si pana la 1821, prin urmare dupa moarte lui Iosif, formeaza o bogata si interesanta perioada din istoria culturara si literara romaneasca.

Aruncand o privire generala asupra celor expuse pana aici, in lucrarea de fata, observam ca puritatea crestinismului se extinde si se reflecta in asezamantele sacre si de pietate. Pietatea religioasa presara pamantul Tarii Romanesti cu biserici si manastiri monumentale, care nu sunt decat niste manifestari concrete ale pietatii.

Biserica Episcopala de Arges, facand parte din acest intreg proces al pietatii se intelege ca i se aplica si ei toate careacterele intregului. Ea a jucat un insemnat rol in trecut, fiind prima resedinta a Mitropoliei Muntene si avand o origine, care se urca pana la Radu Negru. Pe ruinele vechii mitropolii ridica Neagoe Basarab monumentala biserica pe care o avem si astazi, si care ne dovedeste nu numai sentimentele pioase ale domnitorului, dar si starea morala si culturala inaintata a epocii de atunci si mai cu seama progresul arhitecturii si picturii religioase.

In anul 1517, mutandu-se resedinta mitropoliei din Arges, la Targoviste, biserica a ramas ca manastire, pana la anul 1793, cand in ziua de 13 decembrie a fost inaltata la rangul de episcopie. La inceputul infiintarii ei, ea se numea mitropolie, iar primul ei episcop, Iosif, de cele mai multe ori i se spunea si mitropolit.

Insemnatatea ei pe timpul lui Iosif, se observa pe langa acestea, si din relatiile lui Iosif cu ierarhii tarii, si cu exarhul Gavriil, asemenea si din faptul ca lui i se adresau in lipsa mitropolitului, insarcinandu-l cu conducerea diferitelor afaceri, care trebuiau rezolvate de mitropolit, dandu-i-se si intaietate fata de episcopul Buzaului.

Sub raportul cultural, aceasta episcopie nu a ramas mai prejos, deoarece, chiar de la infiintarea ei a avut o scoala catehetica ca si celelalte episcopii, iar in anul 1836 fericitul episcop de Arges, Ilarion, urmatorul imediat in scaunul episcopal de la Arges, al lui Iosif, infiinteaza seminarul de la Arges. Episcopul Iosif, traind in timpuri sarace in produceri literare, meritele lui sunt vrednice de lauda, deoarece a luptat cu mult zel si eroism pentru binele natiunii sale, nelasandu-se luat de curentul grecesc, tinand la vechile datini stramosesti si la limba parinteasca, in care a tradus carti bisericesti, din limba slavona. Monumentele literare, imprimate si raspandite prin toate colturile tarii, ne conving pe deplin asupra acestui fapt.

BIBLIOGRAFIE

I . CARTI:

1) Bratulescu, Victor: Curtea de Arges,Editura Marvan, Bucuresti ,1941

2) Bulat Prof.T.G.: Contributii documentare la Istoria Olteniei, Tipografia Societatii Anonime Viitorul Valcei, Ramnicu Valcea, 1925

3) Bulat, Prof. T.G.: Incercare de bibliografiere a istoriei romanilor, Tipografia Poporului, Ramnicu Valcea, 1919

4) Constantin Serban,:Curtea de Arges in documente,Sport-Turism, Bucuresti, 1980

5) Gabrilescu N.: Memoriu pentru luminarea publicului, Tipografia PCPopovici, Iasi, 1890

6) Gabrilescu N.: Ruina Sannicoara dn Curtea de Arges, Editura Wiegand, Bucuresti, 1888

7) Gabrilescu N.:Studiu asupra monumentelor de la Curtea de Arges, Tipografia PCPopovici, Iasi, 1890

8) Hurmuzachi, Eudoxiu: Documente privitoare la Istoria Romanilor, Vol II, 1750-1818, Bucuresti,1876

9) Ionascu Ion: Catagrafia episcopiei Argesului la 1824, Tipografia Carti Bisericesti, Bucuresti, 1942

10) Ionescu, Grigore: Curtea de Arges. Istoria orasului prin monumentele lui, Imprimeria Nationala, Bucuresti, 1940

11) Iorga N.: Contributii documentare la istoria Olteniei in sec.XIX, Editura Socec, Bucuresti, 1914

12) Iorga N.: Contributii la Istoria Literaturii Romane in sec. XVIII-XIX, Bucuresti, 1906

13) Iorga N.: Istoria bisericii romanesti si a vietii religioase a romanilor, Editura Ministerului de Culte, Bucuresti, 1995

14) Iorga N.: Istoria romanilor in chipuri si icoane, Humanitas, Bucuresti, 1992

15) Lazarescu, Emil: Biserica Manastirii Argesului, Editura Meridiane, Bucuresti ,1967

16) Lupas, I.: Istoria Bisericii Romane, Socec, Bucuresti, 1935

17) Maior, Petru: Istoria Bisericii Romanilor, Viitorul Romanesc, Bucuresti, 1995

18) Mandrea G.:Biserica domneasca din Curtea de Arges, Bucuresti, 1905

19) Musicescu Maria-Ana si Ionescu Grigore: Biserica domneasca din Curtea de Arges, Ed. Meridiane, Buceresti, 1967

20) Neagoe, Manole: Curtea de Arges, Editura Tineretului ,Bucuresti, 1968

21) Nicolescu N.: Biserica episcopala Curtea de Arges,Albina, Bucuresti, 1901

22) Odobescu , Al. I.: Documente privitoare la Istoria romanilor, vol II, 1781-1814, Tipografia Socec, Bucuresti, 1885

23) Odobescu, Al. I.: Episcopia de Arges, in Convorbiri Literare, 1913, nr. 11-12

24) Onciu D.:Curs de Istoria romanilor, Socec, Bucuresti, 1902

25) Pacurariu, Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea: Dictionarul teologilor romani, Bucuresti, 1996

26) Pacurariu, Preot Prof. Dr. Mircea: Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, vol.II, Editura Institutului Biblic, Bucuresti, 1992

27) Pacurariu, Preot Prof. Dr. Mircea: Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, vol.III, Editura Institutului Biblic, Bucuresti, 1997

28) Panturescu, Ioan: Infiintarea Episcopiei de Arges, Stabilimentul de arte grafice, Bucuresti, 1904

29) Plamadeala, Antonie: Nume si fapte in Istoria culturii romanesti in sec:XVII-XIX, Bucuresti, 1983

30) Soimescu, Sava N.: Biserica Episcopiei Argesului, Tipografia Academiei Romane, Bucuresti, 1886

31) Tocilescu, Grigore: Biserica Curtea de Arges, Tipografia Academiei Romane, Bucuresti, 1886

32) Urechia V. A.: Documente dintre 1769-1800, Tipografia de Litere Toma Basilescu, Bucuresti, 1893

33) Urechia V. A.: Fapte din domnia lui Alexandru Moruzi: 1797-1801, Tipografia de Litere Toma Basilescu, Bucuresti, 1895

34) Voinescu, Silvestru D.: Manastirea Curtea de Arges, Comitetul pentu Cultura si Arta, Arges, 1967

II. ARTICOLE:

1) Andreescu, Stefan: Manastirea Argesului in ambianta vremii, in „Mitropolia Olteniei”, 1967, nr. 7-8

2) Bals, Stefan: Biserica Manastirii Argesului, in „Mitropolia Moldovei si Sucevei”, 1967, nr.7-8

3) Berechet, Stefan: Catagrafia eparhiei Argesului din 1808, in „Biserica Ortodoxa Romana”, 1922, nr. 9

4) Bratulescu, Victor: Biserica din Valea Danului, in „Mitropolia Olteniei”, 1960, nr 1-2

5) Bratulescu, Victor: Hrisovul lui Alexandru Moruzi pentru infiintarea Episcopiei Argesului, in „Mitropolia Olteniei”, 1963, nr. 11-12

6) Bratulescu, Victor: 600 de ani de la zidirea bisericii domnesti, in „Biserica Ortodoxa Romana”,1952, nr. 11-12

7) Bulat, Prof. T. G.: Din trecutul Episcopiei Argesului, in „Glasul Bisericii”,1962, nr.5-6

8) Bulat, Prof. T. G.: Marturii de la Iosif, intaiul episcop de Arges, in „Mitropolia Olteniei”, 1975, nr. 3-4

9) Chihaia, Pavel: Cele doua locasuri ale Mitropoliei din Curte de Arges, deduse din hrisoavele bisericii lui Neagoe Basarab, in „Mitropolia Olteniei”, 1967, nr. 7-8

10) Chihaia, Pavel: Etape de constructie in incinta manastirii Curtea de Arges, in „Biserica Ortodoxa Romana”, 1967, nr. 7-8

11) Cocora, Pr.Gabriel: Stiri despre catedrala lui Neagoe Basarab in corespondenta episcopului de Arges Iosif Naniescu, in „Mitropolia Olteniei”, 1967, nr. 7-8

12) Constantinescu, Alexandru: Un ctitor de cultura, Neagoe Basarab, in „Biserica Ortodoxa Romana”, 1971, nr. 9-10

13) Dineata, Arhim. Ghermano: Inoiri in viata Episcopiei Ramnicului si Argesului, in „Mitropolia Olteniei”, 1963, nr. 11-12

14) Draghiceanu, V.: In legatura cu biserica domneasca de la Arges, in „Mitropolia Olteniei”, 1955, nr.10-12

15) Dumitrescu, Al. T.: Marturii documentare despre Manastirea Argesului, in „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, VII, 1914, nr. 15

16) Firmian, mitropolitul Olteniei: Prea infrumusetata biserica, in „Mitropolia Olteniei”, 1967, nr. 7-8

17) Ghika, N.: Evolutia arhitecturii in Muntenia si Oltenia , in „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, 1936

18) Giurescu, Const. C.: Intemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, in „Biserica Ortodoxa Romana”, 1959, nr. 7-10

19) Ionescu, G.T: Intemeierea Manastirii Curtea de Arges, adevar si legenda, in „Biserica Ortodoxa Romana”, 1967, nr. 7-8

20) Ionescu, Pr. I.: Manastirea Argesului in istorie si arta, in „Mitropolia Olteniei”, 1967, nr.6-7

21) Lugosianu, O.: Stampe vechi infatisand Manastirea Curtea de Arges, in „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, IV, 1911, nr. 13

22) Nicolescu, Corina: Biserica Manastirii de Arges, tezaur de arta romaneasca, in „Biserica Ortodoxa Romana”, 1967, nr. 7-8

23) Potra, George: Din activitatea culturala a episcopului Iosif al Argesului, in „Biserica Ortodoxa Romana”, 1978, nr. 9-10

24) Potra, George: Din corespondenta inedita a unor fete bisericesti din Tara Romaneasca cu Transilvania, in veacurile al XVIII-lea – al XIX-lea (1781-1827), in „Biserica Ortodoxa Romana” , 1965, nr 1-2

25) Sacerdotiu, Aurelian: Pomelnicul Manastirii Argesului, in „Biserica Ortodoxa Romana”, 1965, nr. 3-4

26) Sacerdotiu, Aurelian:Tipografia Episcopiei Ramnicului, in „Mitropolia Olteniei”, 1960, nr. 5-6

27) Samurcas, Al. Tzigara: Biserica Episcopala din Arges, in „Convorbiri Literare”, nr. 2, Bucuresti, 1913

28) Serbanescu, Pr. Nicolae: Episcopii Argesului, in „Mitropolia Olteniei”, 1965, nr. 7-8

29) Serbanescu, Pr. Nicolae: Istoria Bisericii Manastirii Curtea de Arges, in „Biserica Ortodoxa Romana”, 1967, nr. 7-8