Inceputul Unui Nou Conflict Est Vest

NOUA FALIE EST-VEST: ÎNCEPUTUL UNUI NOU CONFLICT RECE

Termeni cheie:

Renașterea viselor imperiale pentru o nouă Rusie

Gazul rusesc – armă geopolitică

Profilul psihologic al lui Putin

Reașezarea zonelor de influență

Redefinirea de noi alianțe

Redefinirea noilor zone de demarcație

Rezumat:

Evoluțiile geopolitice ale ultimilor ani dau impresia unor mișcări tectonice; extinderea zonelor de influență pune presiuni pe toate compartimentele relațiilor externe, punând în mișcare energii diplomatice, economice, de control al resurselor, transportului și piețelor acestora, obligă la reașezarea rolurilor și statusurilor globale, tinzând spre realizarea echilibrului, chiar dacă aceasta se întâmplă printr-un cutremur.

Lumea pare că se află în acel moment de căutare a punctului de calm, iar recenta criză ucraineană pare să fi accelerat numărul articolelor și al opinărilor care studiază problema. Puncte de vedere diverse analizează forțele aflate în opoziție, forța lor militară sau jocul alianțelor, opțiunile la dispoziție, motivele și resursele evidente sau ascunse sau în ultimă instanță temperamentul, caracteristicile psihologice sau predicția deciziilor liderilor lumii.

Proiectul își propune să argumenteze faptul că interesele actuale ale tuturor acestor puteri este nu conflictul deschis ci realizarea unui compromis acceptabil tuturor acestor părți. Climatul economic a subțiat bugetele pentru apărare ale tuturor acestor state, astfel incât nici un stat nu este pregătit pentru un conflict.

Urmează o perioadă de întărire a capacităților de apărare, de creare/ construcție de noi alianțe, de încercare de neutralizare a oponentului printr-o forță care să o egaleze pe a acestuia, mai bine zis, un conflict de tip rece. Acest conflict își va găsi linia de demarcație pe noul front estic, noua cortină mutându-se mai la Est, mai aproape de Moscova.

Introducere

Războiul Rece a însemnat, pentru cei mai mulți analiști, o confruntare între două ideologii. Nu armatele masate de-a lungul liniei de separare, nici arsenalul nuclear, ci amenințarea ca o doctrină să reușească să controleze restul lumii, dădeau esența acelui conflict. După această unitate de măsură, un nou război rece ar părea imposibil: astăzi, Rusia nu mai are ce ideologie să exporte; naționalismul rus și capitalismul oligarhic nu au atracție globală. O astfel de viziune este însă deficitară – pseudo-ideologii și motivații au fost create mereu pentru a justifica sau ralia la o confruntare. Iar discursul rus bazat pe anti-americanism pare să funcționeze; simpatii și cooperări mai mult sau mai puțin așteptate creionează o lume a alianțelor mai complicată decât pare.

În pofida acestei lipse, Rusia rămâne o putere, o amenințare de ordin geostrategic, iar ambiția acesteia de a-și reface vechea glorie imperială o face periculoasă. Față în față cu tendința sateliților vestici de a părăsi vechiul centru și a se deplasa către Occident, Rusia se simte încolțită și reacționează imprevizibil, acțiunile acesteia fiind tot mai amenințătoare. Fiind un pericol pentru lumea occidentală, ar fi naiv să ne imaginăm că nu se vor lua măsuri de îndiguire a efectelor nocive ale acesteia. Conflictul care se prefigurează are mai degrabă dimensiuni economice, dar ambele părți vor folosi acest interval pentru a încerca întărirea pozițiilor proprii, inclusiv din punct de vedere militar. Ca și în cazul vechiului Război Rece, e puțin probabil ca cele doua părți să ajungă la confruntări directe și nu prin terți, dar aceasta nu înseamnă că fiecare parte nu își va lua măsuri de a-și consolida pozițiile.

După încheierea primului Război Rece lumea a răsuflat ușurată; un adversar fusese neutralizat fără a se apela la arme. Răgazul de liniște pare însă să se fi încheiat. Ultimul deceniu a adus modificări importante în peisajul geopolitic. SUA nu mai sunt unica putere mondială, omenirea cunoscând astăzi cinci centre majore de putere: SUA, Uniunea Europeană, Federația Rusă, China și India.

Federația Rusă și China se înarmează în ritm accelerat și dincolo de opoziția fățișă față de SUA au făcut mutări importante în Siria, Iran, Coreea de Nord, Cuba și Venezuela, care la rândul lor se înarmează. De cealaltă parte, India și UE susțin politica Statelor Unite, dar disensiunile nu sunt total eliminate.

În pofida celor care desființează apariția unui nou Război Rece, existența unei stări tensionate care nu va dispărea, ci dimpotrivă, va găsi noi motive de dezvoltare, mă determină să văd situația ca pe un conflict. Ezit să o numesc război, dar creșterea intensității în anumite momente, și mai ales persistența în timp, ar putea să o apropie de această descriere. În al doilea rând, ca și în anterioara situație, nu armele vor vorbi, ci instrumentele de persuasiune economice, culturale, sociale. Este deci Conflict și este Rece.

Capitolul I. Criza ucraineană. Sfârșitul unei iluzii și trezirea la realitate.

Ucraina, sau “u kraina/ krajina/ krajna”, așa cum apare denumită în toponimiile rusă, ucraineană sau poloneză, înseamnă „țara de la graniță”, de la periferie. Ca un blestem al istoriei, ea pare să fie condamnată la eterna soartă de a rămîne mereu la margine; la marginea Europei și la marginea Rusiei, la margine de imperii care să o folosească drept zonă de protecție, drept barieră în fața dușmanilor și în ultimă instanță ca monedă de schimb în negocierile și compromisurile luptei dintre Vest și Est. Atât pentru pace cât și pentru război, spațiul Ucrainei este vital ambelor părți. Ideal, fiecare ar vrea să îl controleze, practic, cel puțin să nu fie sub controlul celeilalte părți.

I.1. Ce oprește Ucraina să fie independentă de ambele părți?

Mai întâi neîncrederea istorică – dincolo de puterilei zilei, vecinătățile rămân, iar principiile strategice de menținere a echilibrului de putere rămân deasemenea neschimbate. Retoricile oficiale s-au dovedit întotdeauna duplicitare: necesitățile momentului se schimbă, uneori cu viteză amețitoare și odată cu ele și discursul public.

În al doilea rând Ucraina însăși; Ucraina nu este o singură țară, este mai multe, cu caracteristici diferite, un construct politic post-comunist care a conglomerat populații cu caracteristici diferite, viziuni naționale diferite, aspirații diferite și apartenență identitară diferită. Loialitățile dobândite sau moștenite după aproape un secol de comunism și mai multe de rusificare, opuse celor de retrezire a unui spirit național, sunt încă în curs de cristalizare și neîndoielnic eterogene. Iar evenimentele recente arată că acest construct artificial a eșuat: actuala criză este simptom (accelerat și ajutat, ce-i drept) al acestei boli interne. Ucraina se va sfărâma singură, în timp, rezultat al divergențelor sociale interne, ajungând chiar soluția cea mai avantajoasă pentru autoritățile ucrainiene „Până la urmă Kievul nu va mai avea nici interesul de a se opune imploziei statale (…) Nu va mai fi rentabil să finanțeze, practic, o regiune care i-a scăpat de sub control și care nu îi aduce decât necazuri.”

Căderea comunismului a părut, o vreme, să fi generat și căderea lentă a imperiului sovietic; pierderea țărilor sateliți și chiar a o parte din propriile state sovietice, degringolada economică inițială, toate păreau să consfințească decăderea Rusiei la statutul de putere regională și nu globală. Spre deosebire de fostele imperii coloniale, a căror măreție se baza pe bogăția coloniilor și care odată pierdute nu au mai reușit să revină la gloria de odinioară, Rusia este bogată ea însăși. Această bogăție a ajutat-o să cunoască o revigorare economică modestă dar continuă, care i-a dat ceva avantaje temporare, dar i-a sporit și sentimentul de insecuritate: o țară bogată, dar insuficient de puternică se va simți amenințată și va reacționa mai agresiv decât ar fi normal.

Început după căderea comunismului, procesul de redesenare a sferelor de influență între NATO și Rusia ține captive agendele de securitate ale întregii Europe Răsăritene, implicit în Ucraina. Aflată odinioară la cca 2700 de km distanță față de forțele occidentale, astăzi, odată cu pierderea Moldovei, dar mai ales a Ucrainei, Moscova s-ar găsi la mai puțin de 700 de km față de oponenții vestici. Moscova se află în câmpie, iar singurul avantaj militar strategic al câmpiei este mărimea sa. Această mărime este cea care a salvat în istorie Rusia de invadatorii veniți din Europa – astăzi ea riscă să nu se mai poată apăra.

1.2. Punctul de vedere al Rusiei

Patosul și nostalgia măreției Rusiei imperiale este prea mare pentru ca aceasta să accepte un rol minor în soarta lumii. Pentru Rusia este vorba de supraviețuirea ei, și se comportă asemeni unui războinic care nu mai are unde să se retragă: nu mai are nimic de pierdut, așa că atacă, devine agresiv.

Această luptă de reașezare pe aliniamente noi a puterilor globale continuă și ne aflăm încă într-o fază de etapă a acestui proces: Revoluția Portocalie din 2004, instaurarea lui Ianucovici, abandonarea integrării în UE la Vilnius, Euromaidanul, anexarea Crimeei și mai nou instaurarea democratică a unui guvern pro-occidental sau lupta de secesiune a rebelilor pro-ruși, toate acestea sunt lovituri și riposte ale luptei care opune forțele occidentale celor rusești.

Neobservată sau ignorată de forțele occidentale (pe de o parte o Europă prea slabită consensual și prea ocupată cu încercarea de rezolvare a propriilor probleme economice și cu întărirea politică în fața extremei drepte anti-europene, de cealaltă parte o Americă prea ocupată cu lupta anti-teroristă și cu problemele Orientului Mijlociu), Rusia are o revenire de statut spectaculoasă, amplificată exponențial de ultimele evenimente, revenire care pare să fie creația sau care a avut nevoie și și-a creat singură eroul providențial, pe Vladimir Putin.

Acesta este conștient că păstrarea echilibrului de putere, așa cum a fost și în perioada Războiului Rece, e mai degrabă un joc al aparențelor; un joc la scară globală, dar în esență un spectacol de oglinzi și perdele de fum, amestec de percepții, mistificări, iluzii și manipulări. Putin a creat iluzia unei Rusii mai puternice decât e în realitate și odată cu ea și o imagine proprie de erou re-întemeietor.

Victoria Euromaidanului și căderea lui Ianucovici au știrbit ambele imagini, așa că demonstrația de putere care a urmat era de așteptat; a venit nu atât pentru a compensa ultimul eșec cu o victorie, cât mai ales pentru a repara imaginea stirbită.

Anexarea Crimeei a depășit orizontul de așteptare al celor mai mulți comentatori ai vieții politice internaționale și a trimis o undă de șoc în cancelariile occidentale. Imaginea de băiat rău căruia nu îi pasă de reguli, de bătăuș supărat, pe care o împart indistinctibil Rusia și Putin îi ajută pe amândoi: Putin și-a întărit aura de strateg genial, și cu atât mai mult a demonstrat că Rusia e decisă să își asume riscuri, că deține suficientă forță dură pe care nu ezită să o folosească, dar și forță inteligentă (soft – utilizată în premieră – consideră Valentin Naumescu, care se pare totuși că uită de detronarea liderului român, Ceaușescu, in Decembrie 1989), capabilă de a răsturna guverne și destabiliza regiuni întregi.

1.3. Să privim lucrurile mai îndeaproape

Istoria nu așteaptă; dincolo de episodul traumatizant al Crimeei, ucrainienii și-au ales în mod democratic un nou guvern, cu orientări pro-occidentale, rebelii pro-ruși au preluat controlul și au anunțat independența unor provincii estice, în iunie 2014 Ucraina a semnat Acordul de asociere cu UE, forțele de securitate ucrainiene înaintează spre Est și odată cu aparenta încetare a suportului rusesc către rebeli pacificarea pare să fie aproape. Rușii par să fi pierdut… Logica luptei de până acum sugerează fie că urmează o ripostă a acestora, fie că această victorie nu este ce pare a fi.

Exact în acest punct merită să privim lucrurile un pic mai îndeaproape. Undeva prin aprilie 2014, rușii și americanii negociau în mod direct, fără implicarea nici unui terț, modul de rezomieră – consideră Valentin Naumescu, care se pare totuși că uită de detronarea liderului român, Ceaușescu, in Decembrie 1989), capabilă de a răsturna guverne și destabiliza regiuni întregi.

1.3. Să privim lucrurile mai îndeaproape

Istoria nu așteaptă; dincolo de episodul traumatizant al Crimeei, ucrainienii și-au ales în mod democratic un nou guvern, cu orientări pro-occidentale, rebelii pro-ruși au preluat controlul și au anunțat independența unor provincii estice, în iunie 2014 Ucraina a semnat Acordul de asociere cu UE, forțele de securitate ucrainiene înaintează spre Est și odată cu aparenta încetare a suportului rusesc către rebeli pacificarea pare să fie aproape. Rușii par să fi pierdut… Logica luptei de până acum sugerează fie că urmează o ripostă a acestora, fie că această victorie nu este ce pare a fi.

Exact în acest punct merită să privim lucrurile un pic mai îndeaproape. Undeva prin aprilie 2014, rușii și americanii negociau în mod direct, fără implicarea nici unui terț, modul de rezolvare a crizei.

Semnificația cea mai evidentă este că atunci când se doresc soluții rapide cei doi actori principali care contează sunt evident, SUA pentru blocul vestic și Rusia. Privit retrospectiv, evenimentul a avut o utilitate practică, dar poate să fi fost o eroare tactică: mai întâi alegerea Rusiei ca unic partener de discuție i-a crescut statutul acesteia, i s-a dat importanța pe care nu a mai avut-o din perioada Războiului Rece și i-a crescut pretențiile, apoi ignorarea partenerilor atlantici i-a umilit și i-a făcut să se întrebe dacă nu cumva negocierile purtate peste capul lor le-ar putea afecta interesele. Acest gest este cel care, consider eu (alături de o creștere continuă a tensiunilor dintre europeni și americani, susținută în mod acoperit și de ruși), dincolo de nevoia evidentă a puterilor europene de piața și energia rusă, i-a împins pe aceștia la negocieri directe cu Rusia.

O a doua semnificație a negocierilor ruso-americane era că ambele părți ajunseseră în impas. Nici una dintre părți nu mai avea nimic de câștigat din continuarea crizei, ba dimpotrivă, numai de pierdut.

Mai întâi americanii: aceștia nu sunt siguri că se pot bucura de sprijinul aliaților europeni, iar singuri, din punct de vedere militar, sunt inferiori rușilor în zonă. Orice ipotetică intervenție ar necesita luni de pregătire și ar fi tardivă față de intervenția imediată a rușilor. Aceasta ar arăta semne de slăbiciune ale SUA și NATO.

Abținerea Rusiei de a controla Ucraina ar fi suficientă scopului imediat american.

Rusia ar putea avea succes în Ucraina în cazul unei invazii, dar ar necesita costuri uriașe, pe care nu și le permite și mai ales nu ar putea să apere și să controleze zona ocupată (care ar trebui să fie toată Ucraina de Est, pentru a avea însemnătate strategică). Rezultatul final ar fi un fiasco, și nici ea nu își poate permite asta.

Mai mult, anexarea Crimeei deja cristalizase opoziția anti-rusă atât în Ucraina cât și in Europa, iar interesele Rusiei puteau fi afectate dacă se mai continua mult pe cartea violenței – economic și tactic „pe lângă periferii tampon înguste, vecinii coalizați și puternici sunt următorul ei mare pericol”. Pentru Rusia este mai avantajos ca regiunile rebele să rămână în Ucraina: acestea rămân pârghii de acțiune rusești și motive de amenințare și intervenție, iar adițional pot crea instabilitate și să faciliteze deteriorarea climatului general economic, politic, social, și în ultimă instanță să readucă Ucraina în orbita Rusiei.

Încă un argument ar fi acela că nici o țară nu va fi primită in NATO atâta vreme cât ar avea conflicte înghețate și trupe de ocupație (rusești) pe teritoriul ei, ceea ce ar obliga la reacție conform art. 5 NATO. Dacă scindarea Ucrainei ar deveni reală, partea vestică ar putea adera la NATO fără piedici. Dacă Moldova s-ar despărți de Transnistria, ar putea adera la NATO. Rezultat final: actuala zonă de tampon ar dispărea și Rusia ar avea graniță directă cu spațiul NATO. Așa că interesul Rusiei nu este de a aduce rușii ucrainieni la Rusia.

Astfel, abținerea Occidentului de a controla Ucraina ar fi suficientă scopului imediat rusesc.

Fără îndoială că lucrurile nu au stat atât de simplist, dar niciuna dintre țări nu depinde foarte mult de cealaltă, așa că nici una dintre părți nu s-a ridicat de la masă obținând tot ce și-a dorit. Americanii continuă cu sancțiunile împotriva Rusiei, cu suport european, tardiv dar totuși acordat, iar rușii au continuat negocierile cu europenii, sperând și obținând mai mult, mai ales că aici dețin mult mai multe pârghii de acțiune.

În discuțiile cu Europa, Rusia a negociat un deal pe care l-ar fi acceptat oricum: îi erau necesare atât oprirea luptelor, din motivele mai sus amintite, dar mai ales banii veniți din Europa. Legăturile economice, comerciale, dintre Europa și Rusia pot fi rezumate astfel: (Rusia contribuie la importurile Europei cu 31% gaz, 27% țiței, 24% cărbune, 30% uraniu și este al treilea mare furnizor de electricitate către aceasta. În schimb, Europa este cel mai mare partener comercial al Rusiei, fiind piață pentru 88% din exporturile de petrol ale Rusiei, 70% de gaz și 50% cărbune.)

După cum se observă, nevoia este mai mare a Rusiei de Europa decât invers. Europa, totuși, pare a fi într-o stare de dependență; „Într-o lume înfometată de energie, exporturile de energie ale Rusiei sunt ca heroina. Creează dependență țărilor după ce acestea încep să o folosească.”

Cu toate acestea ele cântăresc mai mult pentru confortul european, care judecă cu atât mai îngăduitor Rusia și acțiunile benevolente ale acesteia cu cât se află mai departe de flăcările conflictului.

Vestul european pare că a plătit acest confort, această liniște, cu abandonarea Ucrainei, care va rămâne o veșnică pretendentă aflată în curs de aderare, suspendată încă o dată între Rusia și Europa, neaparținând complet nici unuia dintre spații.

1.4. Ce se întâmplă în Ucraina acum?

Noul președinte ales, Poroshenko, a dovedit surprinzător succes în lupta împotriva rebelilor. Declarațiile moderate la adresa lui Putin și chiar cererea ca sancțiunile împotriva Rusiei să fie ridicate arată deschiderea spre dialog, sau sunt un răspuns amabil la oprirea sprijinului rusesc către rebeli.

Armata ucraineană a alungat forțele rebele din Slavyansk și Kramatorsk, iar declarațiile ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, sprijină evenimentele: „terminarea rapidă a vărsării de sânge este în interesul nostru comun.” Populația locală pare să aibă un sentiment general de ușurare, dar nu este triumful eliberării ci doar mulțumirea că violențele se sfârșesc.

Liderul rebel Igor Strelkov afirma: „Putin ne-a trădat”. Rapoarte neconfirmate ucrainiene afirmă chiar că rușii au sigilat granița, nelăsând nici un rebel să se refugieze în Rusia, nici măcar pe acei ce plecaseră inițial din Rusia.

Pericolul cel mai mare, afirmă Steven Pifer, fost ambasador american în Ucraina, este ca Poroshenko să devină prea agresiv din punct de vedere militar. „Cucerirea Donețk, oras industrial de aproape 1 milion de locuitori, și în care rebelii și-au întărit ultimul punct de rezistență va fi foarte dificilă. Orice acțiune militară care va provoca un număr mare de opozanți, luptători sau civili, va întoarce opinia publică împotriva guvernului ucrainean.”

La rândul său Putin este pus sub presiune de partea naționalistă a clasei politice și a populației care consideră că Rusia dă semne de slăbiciune și solicită protejarea populației ruse din Ucraina. După ce luni întregi amenințase, Putin s-a întors spre compromis și negocieri. James Nixey, director al programului Rusia și Eurasia la Chatham House (școală de reflecții politice londoneză), afirmă: „Ar fi o prostie imensă să acționăm după ce spune Putin. Ar fi o complet greșită interpretare a lui Putin și a tot ceea ce reprezintă să credem că va da înapoi și că se termină totul.”

1.5. Să privim în ansamblu

Cred că am adulmecat suficient în detalii și este timpul, de această dată, să ne îndepărtăm puțin de subiect ca să vedem tot ansamblul. Și să încercăm o mică recapitulare:

Rusia a obținut Crimeea;

Rusia a reușit să blocheze Ucraina în convulsii interne ireversibile;

Rusia a reușit păstrarea legăturilor cu Europa; Rusia pătrunde tot mai mult, prin participarea la privatizări și achiziționări de pachete semnificative de acțiuni în industria și economia Europei Centrale. „Aceasta înseamnă achiziționarea de putere, de influență, de control, chiar dincoace de zidurile NATO și ale UE, pe care le credeam inexpugnabile”;

Rusia a reușit să convingă Europa să inghețe statutul european al Ucrainei și probabil și pe cel de membru NATO în viitor;

Rusia a reușit să genereze tensiuni în interiorul Alianței Nord Atlantice.

Cred că pot afirma acum că prezumția inițială s-a dovedit corectă: Victoria Vestului este doar o aparență. Adevaratul câștigător este Rusia, cel puțin deocamdată.

Capitolul II. Rusia

Semnele prezentului nu sunt intotdeauna percepute, cele percepute nu sunt întotdeauna corect traduse, iar din miriada de potențialități și avertizări este dificil de ales evenimentul care va avea dezvoltarea de natură să ducă la schimbări globale.

Retroactiv privind criza ucraineană, constatăm astăzi că au fost numeroase avertizări. Ce a lipsit pare să fi fost voința de a accepta ideea că puterea rusă va acționa cu adevărat. Fost consilier pe politici economice al lui Putin, Andrei Ilarionov a fost un apropiat al evenimentelor de culise ale puterii de la Moscova. Retras din toate pozițiile oficiale în 2005, acesta declara: “Rusia nu mai este aceeași, nu mai este o țară liberă și democratică ci una condusă de o elită autoritară!” Același Larionov declara recent că Rusia se pregătește de o confruntare majoră cu Occidentul de mai bine de 10 ani.

După mai bine de un deceniu de intensificare a propagandei anti-occidentale, de intensificare a curentului naționalist în Rusia, de neutralizare a opoziției interne și după succesele acestora de blocare a încercărilor de diminuare a dependenței energetice europene de gazul rusesc (scoaterea din circuit a proiectului Nabucco), a urmat precedentul din Georgia din 2008 și în ciuda acestuia experții occidentali nu au crezut în mod serios în dezvoltarea unui scenariu tip Ucraina.

Paralele ale situației actuale se fac atât cu perioada interbelică cât și cu cea imediat următoare celui de-al doilea război mondial. Se subliniază uneori inerția/ amorțirea statelor europene în a reacționa în fața acțiunilor periculoase ale geo-politicii rusești, în oglindă cu lipsa de reacție în fața Germaniei naziste, sau ineficiența Organizației Națiunilor Unite în fața dreptului de veto al Rusiei, dar evident, caracteristicile vremii sunt diferite, iar conflictele se poartă diferit. Deznodămintele depind în mare măsură de mutațiile geostrategice, iar o analiză a momentului pe care îl traversăm poate face puțină lumină.

II.1. Caracteristicile geostrategice ale puterii ruse.

Urmărind analizele lui Haushofer și Mackinder privind interpretarea geopoliticii ca impact al panideilor și cartografierea lumii în panregiuni, Harta lui Mackinder împarte lumea astfel:

1. Oceanul – 9/12 din glob;

2. „Marele continent” incluzând Europa, Asia, Africa;

3. Arii insulare: Britania, Japonia, America de Nord și de Sud, Australia.

Marele continent este divizat în 6 regiuni:

Țărmul european (Europa Centrală și Vestică),

Țărmul Asiatic (India, China, Asia de Sud-Est, Coreea, Siberia Estică),

Arabia (Peninsula Arabică),

Sahara (Africa de Nord),

Heartland-ul sudic (Africa din sudul Saharei) și

Heartland-ul (nucleul) central-nordic al Eurasiei, pe care Mackinder l-a numit regiune-pivot.

Source: https://birminghamwarstudies.wordpress.com/tag/mackinder/

Concluzia care se extrage din cartografia lui Mackinder este aceea că supremația în Insula Mondială este condiția primordială a oricărei mari superputeri care năzuiește să domine lumea. Heartland-ul se întinde “de la țărmul înghețat al Siberiei până la coastele de stepă toridă ale Balucistanului și Persiei”. Râurile sale se varsă fie în Oceanul Arctic, fie în mările interioare (Aral și Caspică) și aceasta face din regiunea-pivot o fortăreață impenetrabilă, inaccesibilă navigației dinspre ocean.

Această regiune-pivot este casa Rusiei, este harta mentală, cognitivă, care leagă la nivel simbolic arealul și populația acestei națiuni.

Caracteristicile geografice ale „regiunii pivot” (Sempa):

„Regiunea-pivot” este o „întindere uriașă de câmpii joase, permițând o mobilitate crescută a puterii uscatului”.

„Statul-pivot se poate extinde spre marginile Eurasiei fără a traversa vreo mare, adică fără a se folosi de puterea maritimă”

„Regiunea-pivot este impenetrabilă unor puteri navale, deoarece fluviile mari (Ienisei, Obi, Volga etc.) se varsă în mări interioare (Aral sau Caspică) sau în Oceanul Arctic”.

Regiunea-pivot, subliniază Sempa, este o citadelă naturală pentru o putere de uscat mobilă!

Teoria regiunii pivot este teoria tradițională, realistă, acceptată majoritar pe vechiul continent și în America până după cel de-al doilea război mondial, și care spune în esență, că țările mari, cu industrie puternică, pot dezvolta armate puternice cu care pot ocupa suprafețe întinse. Este o afirmație realistă, pe care toți marii strategi de la Sun-Tze până la Clausewitz ar îndrăgi-o.

II.2. Impactul schimbărilor post-comuniste asupra intereselor rusești

Imediat după căderea comunismului, la fel ca și în restul Europei de Est, capitalismul liberal, real, autocentrat spre propria rentabilitate, pierde inițitiativa în fața unui simulacru de capitalism, născut din foamea îndelungatei perioade de lipsuri, dorința de înavuțire și din poleiala simbolică a Occidentului văzut prin ochiul camerei de filmat hollywoodiene. Copilul născut atunci a împletit tarele părinților gangsteri și mafioți cu păcatele paternalismului balcano-slavic. Acest tip de capitalism, (un anti-capitalism, de fapt, pentru că acționează împotriva intereselor proprii ale capitalismului) a acționat la fel în tot spațiul fostelor țări comuniste, dar date fiind uriașele bogății în resurse de care dispune Rusia, aici a creat o tagmă a unor indivizi, foarte puțini, care au acumulat averi fabuloase și puterea de a controla destinul națiunii, după bunul plac, la adăpost de atingerea justiției. Acest capitalism a fost denumit oligarhic. Denumirea pe care personal o agreez, având și o ușoară notă peiorativă, este afacerism.

Conform statisticilor rusești (Curtea de Conturi Rusă), 90% dintre privatizările făcute în perioada 1994-2000, care corespunde perioadei cât a fost președinte Boris Yeltsin, au fost ilegale. În această perioadă Rusia pierde 50% din PIB. Hiperinflația, creșterea datoriei externe, tutela FMI, crahul financiar, exportul capitalurilor, prăbușirea monedei (1998), sărăcirea marii mase a populației în opoziție cu averile ostentative, proliferarea rețelelor de criminalitate, iată caracteristicile perioadei în care Rusia a depășit comunismul și moștenirea istorică a acestuia.

In ziua de astăzi, Rusia lui Putin se luptă cu probleme interne generate de multe dezacorduri între puterea politică și populație, dar viziunile coincid atunci când vine vorba de miza geopolitică. Se dorește recuperarea și continuarea tradițiilor istorice ale politicii expansioniste a Rusiei, devenirea acesteia într-un stat-continent. Instrumentele folosite pentru a facilita expansiunea sunt:

Conceptul străinătății apropiate: soarta etnicilor ruși aflați în țările din vecinătatea Rusiei este motivația acțiunilor militare;

Crearea Comunității Economice Eurasiatice;

Organizația Tratatului de Securitate Colectivă;

Rețelele de gazoducte și oleoducte.

Iată, deci, că problematica amplasării (punere în exploatare, întreținere, securizare) rețelelor de distribuție hidrocarburi nu este numai economică ci mai ales geo-politică.

II.3. Controlul vecinătății apropiate

În termeni economici, Rusia folosește tehnica acțiunilor invizibile, descrisă de Curzio Malaparte în Tecnica del colpo di stato (infiltrarea în economiile statelor europene, putând ulterior anula avantajele economice ale reprezentanților economici ai acestor state în propriul teritoriu).

Pentru a susține creșterea economică, Rusia are nevoie de relații economice stabile cu vecinii săi, procedând chiar la eliminarea subvențiilor la exportul de energie. Controlul conductelor și al fluxurilor de energie este instrumentul prin care Rusia își menține capacitatea de a controla prețurile pentru clienții europeni. Rusia a dus o politică de ocupație economică a economiilor vecine. Începând cu 2003, investitorii ruși au cumpărat masiv datoriile externe și bunuri strategice ale țărilor CSI și europene. Compania rusească de electricitate UES a preluat companiile de electricitate din Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Kirghistan, Moldova, Tadjikistan și Ucraina. I-a urmat Gazprom, care a investit masiv în unități de producție și facilități de tranzit.

Dincolo de latura economică, Rusia nu a neglijat nici nici abordările politice și militare. Venirea la puterea lui Putin la putere aduce cu sine legalizarea agresiunii externe prin adoptarea de prevederi în legislația națională. Conceptul Lumii Ruse, făcut public de oficialii ruși și prezentat populației, provoacă frisoane amintind de spațiul vital german.

Putin împarte lumea occidentală astfel:

Statele din prima linie: România, Polonia și țările baltice;

Europa Occidentală (Germania, Franța, Italia, Spania etc) și

Occidentul anglo-saxon, din care fac parte SUA, Canada, Marea Britanie și Australia;

Obiectivul strategic al Rusiei este tăierea legăturilor între frontul statelor din prima linie și frontul occidentului anglo-saxon.

II.4. Gazul rusesc – armă geo-strategică

După ajungerea la putere a lui Putin, Rusia a redevenit producător și exportator mondial de top în domeniul hidrocarburilor. Aceste resurse au fost folosite pentru dezvoltarea economiei naționale și pentru promovarea și impunerea intereselor sale în vecinătatea apropiată.

În 2010, Rusia se afla pe poziția a doua în rândul producătorilor de gaze naturale din lume, cu o producție de 588,9 miliarde de metri cubi, depășită doar de SUA, fiind însă cel mai mare exportator mondial de gaz. Producția de gaz este obținută în proporție de 95% din Siberia, de către Gazprom, care în calitate de campion național, produce cam 80% din totalul rusesc si controlează cam 65% din rezervele de gaz rusești. (Energy Information Administration – 2010)

În cadrul mai larg al presiunilor economice generate de Rusia împotriva aliaților SUA, hidrocarburile joacă un rol esențial. (Nevazisimaia Gazeta) publica în 2006 o clasificare a țărilor europene în funcție de statisticile de import petrol și gaze din Rusia:

Sateliți energetici ai Rusiei: Ucraina, Moldova, Polonia, Cehia, Finlanda, Bulgaria și toate țările baltice;

Țări relativ independente energetic: Germania, Franța, Italia, Austria, România, Grecia, Kazahstan și Belarus;

Țări independente energetic: Norvegia, Olanda, Danemarca, Spania, UK.

În ansamblul ei, Europa depinde în proportie de 35-40% de gazul rusesc și în proporție de 52% de importuri, cifră care se prognozează a ajunge la 77% la nivelul anilor 2020, lucru care slăbește poziția Europei în negocierea prețului importurilor de gaz din Rusia.

Folosirea livrărilor de gaz drept armă de șantaj politic, a debutat încă din anii 1990, când Ucraina a fost amenințată în mod repetat cu tăierea livrărilor de petrol și gaze. Începând cu Revoluția Portocalie, Gazprom, cu sprijinul Kremlinului, a crescut în mod repetat prețul plătit de Ucraina pentru gaz, culminând cu criza din ianuarie 2009, când Ucraina a ajuns până la nivelurile plătite de clienții europeni.

Acte deliberate de sabotaj a suferit și Georgia, însă nici aici Rusia nu a reușit să obțină câștiguri strategice. În aceeași măsură sunt dependente și Moldova, Belarus, toate statele Asiei Centrale și Azerbaidjan, Rusia reușind în destul de mică măsură să dicteze politica externă a acestor state.

Rusia a folosit exporturile de gaze ca instrument de presiune asupra Ucrainei încercând suprimarea dorinței acesteia de aderare la NATO și UE. Al doilea obiectiv a fost generarea de suport internațional pentru demararea proiectelor North Stream și South Stream. Nu în ultimul rând, se poate ghici și intenția de a eroda imaginea publică și încrederea în liderii ucrainieni și ai Revoluției Portocalii și instalarea unor noi lideri pro-ruși.

Rezultatul imediat a fost scăderea încrederii Europei în stabilitatea furnizării de gaz, în special a celui tranzitat prin Ucraina, iar Rusia a reușit să câștige credit pentru dezvoltarea celor două proiecte de gazoduct care ocolesc Ucraina. Mai mult, Rusia reușea să impună un candidat pro-rus, Victor Ianukovici, iar Ucraina și Rusia semnau un nou acord, prin care Ucraina primea scăderea prețului la gaze, iar Rusia primea acceptul de folosire a bazei navale din Crimeea pentru încă 25 de ani, dincolo de termenul actual care expira în 2017. Medvedev declara atunci: “Rusia avea nevoie de certitudine în ce privește baza navală (din Crimeea), iar acum avem această certitudine. Am semnat o înțelegere…”

Sistemul actual de gazoducte folosit de Rusia poate genera probleme, deoarece facilitățile de transport și depozitare nu sunt separate de cele care asigură gaz țării pe care o tranzitează. Rusia încearcă să dezvolte noi rețele, care să ocolească țările cu potențial neprietenos.

Blue Stream

Inaugurat în 2005, acest gazoduct leagă Rusia de Turcia, reușindu-se astfel accesul la piața turcă și diminuarea pieței pentru competitorii din Turkmenistan. Proiectul unui oleoduct care să meargă paralel cu gazoductul ar fi însemnat deasemenea reducerea influenței SUA și Marii Britanii în regiune. A fost lansat în 2006 și proiectul Blue Stream II, care ar duce la realizarea monopolului de către Gazprom pe piața turcă. Mai mult realizarea ei ar însemna interzicerea totală a oricărui volum de gaz pentru eventual conduct Nabucco, sau a unei conducte care să lege Turcia de Europa prin Grecia și Italia.

North Stream

Pentru a evita Ucraina, Rusia a dezvoltat acest proiect, care o leagă direct de Germania, care este cel mai mare importator al său. Acest proiect a fost rodul unei decizii ruso-germane, fără discuții prealabile cu partenerii baltici sau cu Polonia, Rusia evitând astfel riscul unor solidarități privind securitatea energetică și/ sau posibilitatea emiterii unor puncte de vedere comune potrivnice. În pofida costului ridicat (de patru ori mai mare decât alternativele) și a tulburărilor politice post-Crimeea, conducerea UE continuă să susțină public acest proiect. Discuții au apărut și cu privire la riscul ecologic asupra ecosistemelor din Marea Baltică. Cu acces direct la gazul rusesc prin compania daneză Dong, Danemarca a redus la tăcere aceste discuții. Finalizarea acestui proiect ar fi neîndoielnic o uriașă victorie a geopoliticii rusești, deoarece întărește poziția Rusiei față de țările regiunii baltice și față de Polonia prin șubrezirea securității energetice ale acestora și aduce riscul militarizării zonei baltice sub pretextul asigurării protecției gazoductului. Mai mult, odată cu scăderea importanței Ucrainei și Belarusului ca țări de tranzit, Rusia reușește să își sporească și puterea de influențare a acestora.

Nabucco

Demarat ca proiect în 2002, proiectul Nabucco a fost încercarea UE de a reduce dependența europeană de gazul rusesc. Acest gazoduct ar fi trebuit să transporte gaz non-rusesc, din Azerbaidjan și Turkmenistan, ocolind teritoriul rusesc. Au fost semnate chiar înțelegeri inter-statale între Turcia, România, Bulgaria, Ungaria și Austria în 2009, în urma cărora ar fi trebuit ca lucrările să demareze în 2012 iar conducta să devină operațională în 2017. Proiectul a fost îngropat odată cu succesul rușilor de a impune gazoductul South Stream.

South Stream

Simțind pericolul pe care existența gazoductului Nabucco îl poate aduce intereselor geo-strategice ale Rusiei în zonă, aceștia au crescut inițial cantitatea de gaz cumpărată din Azerbaidjan și Turkmenistan, pentru a lipsi proiectul european de suport și ulterior, în 2007, au demarat împreună cu Italia, prin firma ENI, proiectul South Stream, care leagă Rusia de Bulgaria și mai departe de Europa. Construcția gazoductului ar fi trebuit să demareze în 2013 și să devină operațional (dupa amânări) în 2017. Ca și North Stream, acest gazoduct ocolește Ucraina și alte țări est-europene considerate neprietenoase.

Actualmente, 80% din exportul de gaz rusesc către Europa trece prin Ucraina. Operaționalizarea celor două gazoducte ocolitoare ar face nesemnificativ tranzitul ucrainean ruso-european și ar anula unul din instrumentele de apărare împotriva presiunii ruse, lipsa unui suport european putând crește riscul de alunecare a Ucrainei înapoi în sfera de influență rusă.

Aparent surprinzător, la începutul lunii decembrie 2014, Rusia anunța anularea proiectului, în urma declarării incompatibilității clauzelor bilaterale dintre Rusia și celelalte țări europene partenere cu legislația comunitară anti-monopol. Declarația a generat haos iar efervența declarațiilor și acțiunilor rezultate este abia la început. Deși este o victorie a diplomației europene, ea nu vine fără costuri. În pofida dependenței de gazul rusesc, pentru țările sud-estului european, în principal, ea avea sens. Europa trebuie să găsească acum soluții de compensare pentru aceste țări, care se văd astfel lipsite în mare măsură de energie, vitală pentru bunul mers al economiei acestora. Oprirea acestui proiect nu a fost primită bine în Serbia, Bosnia, Bulgaria și Ungaria. Jocul Rusiei lasă loc la interpretări; recenta răscumpărare de către Gazprom a participațiilor celelorlalte țări participante la proiect poate sugera mersul la cacialma și chiar încercarea de eludare legală a incompatibilităților semnalate. Mai poate însemna și încercarea de a semăna tensiune internă, prin eventuala isterie a populației, sau în sânul relațiilor intra-comunitare în ipoteza că guvernele afectate vor face presiuni asupra Bruxelles-ului.

O altă mutație interesantă este anunțata construcție a unui gazoduct alternativ, care să lege Rusia de Turcia. Această mutare pare să dea un răspuns parțial recentelor intensificări ale dialogului diplomatic ruso-turc. Pe de o parte Rusia încearcă creșterea influenței asupra celui mai important pilon NATO în zonă, pe de altă parte Turcia câștigă economic, dar mai ales pârgii de presiune asupra Europei. Aceasta a refuzat și amânat integrarea în U.E. a acesteia, dar actuala conjunctură o obligă să facă concesii Turciei.

Încercarea de cartel al gazelor

Demarat în 2001 ca proiect informal, GECF (Forumul Țărilor Exportatoare de Gaz) devine oficial reglementat abia în 2008 și cuprinde 11 țări cu statut de membru (Algeria, Bolivia, Egipt, Guineea Ecuatorială, Iran, Libia, Nigeria, Qatar, Rusia, Trinidad Tobago și Venezuela), plus 3 țări cu statut de observatory (Kazahstan, Norvegia și Olanda).

Cu excepția Boliviei și Venezuelei toți ceilalți membri se adresează cu precădere pieței europene, iar încercarea Rusiei, Iranului și Qatar de cartelizare și reglementare a industriei înseamnă dorința de monopol și control al prețurilor, care înseamnă astfel mijloc de presiune geo-politică. Aceste 3 țări producătoare au fost denumite și G3 al gazelor, sau troika, fiind un cerc interior în cadrul GECF. Diferite înțelegeri de împărțire a piețelor în sfere de influență dominate de câte un singur producător vin în contradicție cu reglementările Uniunii Europene de liberalizare energetică.

Alte obiective ale acestora vizează cotele de producție, de export, politica de construcție a viitoarelor gazoducte, toate fiind semnele unei organizații de tip cartel. Din fericire, heterogenitatea membrilor forumului, a piețelor, a tipurilor de gaz (natural, lichefiat), modalităților de transport variate și stadiul încă imatur al capacităților de producție sau export, toate acestea fac ca potențialul de cartelizare să fie prevăzut abia peste un deceniu.

Din fericire, descoperirea de noi și importante resurse energetice atât în țări europene, dar și în SUA (care poate deveni exportator) reduce din impactul pe care acest cartel îl poate avea, respectiv poate reduce influența regională a Rusiei.

Capitolul III. Putin – Rusia: identitate expansionist-agresivă patologică

Toate discuțiile referitoare la Rusia momentului, după cum se poate observa fără greutate din literatura care circulă în spațiul universal, încep și se termină cu Putin. I se atribuie revirimentul acestei puteri și poate fi considerat creatorul Rusiei post-moderne. Analiza de față ar fi lipsită de un important element al Marelui Joc, așa că am decis să îi acord atenție suplimentară, dedicând un întreg capitol rolului pe care acesta îl joacă în modelarea comportamentului Rusiei.

Ales special de către familia politică a unui Boris Yeltzin tot mai bolnav și mai nepopular, Vladimir Putin, cu foarte puțină experiență guvernamentală sau administrativă (în afara faptului de a fi îndeplinit funcția de adjunct al primarului din Sankt-Petersburg), părea alegerea ideală în ochii oligarhiei care urmărea modelarea unui succesor la președinție conform propriilor nevoi. Brusc, băiatul care care și-a făcut loc printre ruinele unui Leningrad distrus de război devine figură publică, iar popularitatea sa ia avânt. Atât Rusia, cât și Occidentul erau hotărâte să vadă instalat liderul progresist pe care și-l doreau, ignorând eficiența nemiloasă cu care Putin a dezmembrat media rusească, a preluat controlul și bogăția clasei burgheze și a decimat fragilele mecanisme democratice. În doar câțiva ani, orice obstacol în calea exercitării controlului discreționar al lui Putin a fost îndepărtat, iar opozanții săi au fost amuțiți, rivalii politici și criticii fiind împinși în exil sau în morminte.

3.1. Încercare de portret-robot

Născut în 1952, cu descendență germano-rusă

Vorbește fluent germana

Consumă alcool foarte rar și în cantități mici

Este fizic activ

Îi plac femeile mai tinere

Își ferește familia de atenția publică

Educat la școala KGB

A lucrat pentru KGB 4 ani la Dresda, în Germania de Est

Disprețuiește ineficiența culturii rusești, posedând în același timp disciplină și rigurozitate germană.

Ce a reușit Putin:

Revigorarea economiei rusești, este adevărat aproape exclusiv pe baza exportului de materii prime, în special gaze naturale;

A recuperat parțial importanța Rusiei ca putere geo-strategică, crescând zona de influență a acesteia, alipind Crimeea și privind către Ucraina de Est;

A reușit apropierea Rusiei de China, care sunt acum în cele mai bune relații din istorie;

Are o susținere internă uriașă și reală, de 70%.

3.2. Întrebările esențiale:

Cine este Putin? Este el:

Tacticianul de geniu/ strategul înarmat cu o voință de fier de a readuce Rusiei fosta glorie, sau

Maestru al blufului și al cacialmalei, cu talentul deosebit de a fructifica haosul situațiilor de criză?

În spatele retoricii naționaliste se află vreun plan coerent?

Cât de departe este dispus să meargă, cât de mult va risca pentru apărarea a ceea ce el percepe ca fiind interesul legitim al Rusiei?

3.3. Cariera lui Putin

Născut în 1952, în Leningrad, târziu, din părinți aflați în toamna vieții lor de supraviețuitori ai asediului de 900 de zile al orașului. Surse neconfirmate sugerează că Putin ar fi fost adoptat de fapt de către cuplul care și-a văzut murind ambii copii, tineri bărbați de 20 și ceva de ani.

Nașterea sa nu este importantă pentru evoluția caracterului său, ci mediul în care a crescut. Parte din încrâncenarea cu care părinții săi au luptat pentru a supraviețui războiului și lipsurilor imense ale vieții sub asediu par să se fi transferat tânărului Putin, care a trebuit la rândul lui să supraviețuiască unui oraș înfometat și sărăcit, care a născut progenituri rele, flămânde și feroce. Putin a trăit în aceste condiții, împărțind un apartament modest cu părinții săi până la vârsta de 25 de ani, dezvoltând de aici atât complexul de a compensa adunând avere, cât și spiritul revendicativ și răzbunător.

Putin pare atras fie de avantajele sociale și pecuniare ale poziției, fie de imaginea aventuroaso-eroică a unui 007 rus, astfel că încă de la 16 ani bate la porțile KGB cerând să devină agent. Cererea sa este respinsă, dar este racolat ani mai târziu, în timpul ultimului an de studii la facultatea de drept.

Urmează instruirea de specialitate în cadrul KGB, unde, așa cum își amintesc instructorii săi, dovedește „un simț al pericolului, un instinct de conservare redus”. Caracterizarea poate fi reală sau doar o cosmetizare biografică actuală, care să servească consolidării imaginii de om dur al politicii internaționale.

După instrucția de specialitate este repartizat la Dresda, unde visele de a deveni mare spion se ofilesc în fața realității prozaice: aventura a fost înlocuită de rutina de birou: analiza surselor deschise, care în acea vreme consta mai ales în selectarea și decuparea de articole din ziare și reviste, și mai ales împingerea documentelor în sus și în jos. Tot în sarcina lui mai stătea și eventuala racolare de agenți, în special din rândul studenților latino-americani. Această sarcina era extrem de consumatoare de timp și extrem de ineficientă, pentru care a scris nenumărate rapoarte.

Cel mai mare succes al său în timpul celor 4 ani petrecuți la Dresda a fost achiziția unui manual de instrucție neclasificat al armatei americane.

Căderea Zidului Berlinului și evenimentele care i-au urmat este un moment la care trebuie privit în trecutul lui Putin, deoarece pare să deschidă anumite uși pentru înțelegerea unora dintre atitudinile sale. Momentul istoric amintit aduce cetățeni germani protestând în fața clădirii STASI, pe care aceștia o împărțeau cu KGB. Putin se simte atacat, sub asediu, și iese afară cerând oamenilor să plece. Aceștia îi cer însă socoteală, întrebându-l ce caută acolo, ce face în acea clădire, de ce circulă cu numere de înmatriculare germane etc. A simțit aceste întrebări ca o frondă, fiind convins că are tot dreptul să fie acolo, iar ei nu au nici un drept să îi pună întrebări. Aceeași mentalitate se regăsește, după atâția ani, în acțiunile sale. Intră în clădire și solicită asistență militară pentru protecția clădirii, dar Moscova refuză acest lucru. În fața riscului iminent ca demonstranții să cucerească și răvășească clădirea, refuzul Moscovei este perceput ca o trădare, că a fost lăsat pradă lupilor. Acesta este alt element care poate explica resentimentele în fața noii lumi care se năștea atunci și a expozanților ei.

În 1990, la sfârșitul celor 4 ani, se întoarce acasă, în Rusia, cu o mașină de spălat folosită, făcută cadou de către colegii est-germani și bani vestici suficienți cât să își cumpere o mașină estică.

Putin a lipsit din Rusia sfârșitului anilor 80, iar marile prefaceri ale nașterii noii ere le-a pierdut. Regăsește o țară schimbată la întoarcerea sa, iar resentimentele se adâncesc trăind senzația că vechea Rusie a fost furată în lipsa sa de către noii îmbogățiți și înlocuită cu o palidă umbră a acesteia.

Părăsește KGB (Masha Gessen pretinde, că în ciuda afirmațiilor lui Putin, în 1991, la momentul loviturii de stat împotriva lui Gorbaciov, acesta încă lucra pentru KGB, fiind susținător al liniei dure) și își începe cariera politică drept adjunct al lui Anatoli Sobchak (care moare în 2000, existând suspiciunea că ar fi fost asasinat), primar sau mai bine zis șef al orașului Sankt Petersburg, deoarece acesta se comporta ca un șef de clan mafiot, sau ca un baron local…

Putin preia și perfecționează această politică a lăcomiei și intimidării: media și oponenții sunt constrânși, cumpărați sau chiar reprimați.

Cu susținerea directă a lui Boris Berezovski și indirectă a lui Boris Yeltzin, ajunge șef FSB (înlocuitorul defunctului KGB), și ulterior, în 1999, prim-ministru. Boris Yeltzin, aflat către sfârșitul celui de-al doilea mandat, caută un înlocuitor care să îi asigure imunitatea în fața urmăririi în justiție și care să poată fi manevrat conform nevoilor clasei conducătoare. Aparenta maleabilitate și lipsă de ambiție personală și politică a lui Putin l-au făcut candidatul ideal. Alegerea sa pare astăzi o uriașă eroare, dar îndrăznesc să consider plauzibilă și posibilitatea ca trăsăturile pentru care este temut astăzi să fi prins aripi ulterior, accesul la putere eliberând monstrul încătușat înăuntrul său.

Acesta este momentul când devine evidentă agresivitatea contra marilor oligarhi, umilirea lor publică, încarcerarea, exilul și apropierea afacerilor acestora. Masha Gessen îl diagnostichează pe Putin ca suferind de „pleonexia” (dorința nestăpânită de a-și însuși ceea ce aparține de drept altora).

3.4. Ascensiunea politică a lui Putin

Începutul aventurii lui Putin în politica mare (dacă ignorăm cariera de om bun la toate pentru Anatoli Sobchak) i se datorează lui Boris Berezowski, care deținea controlul asupra televiziunii de stat, Canal 1. Echipa de specialiști în construcția imaginii și eforturile continue în media dau roade, astfel că, în mai 2000, Putin este ales președinte.

Înainte de asta, însă, un eveniment cu ecouri planetare a dat practic peste noapte avânt exponențial popularității lui Putin. Este vorba despre seria de explozii de la Moscova, din 1999. Prima explozie, petrecută într-un bloc de locuințe, instalează panica, dar și, ca urmare a insistentelor apeluri publice la veghe cetățenească, la o invazie de apeluri ce semnalau posibile activități teroriste. În urma unui asemenea apel, despre plotul descoperit de cetățeni declarațiile inițiale anunțau prinderea de teroriști și confiscarea unei anumite cantități de explozibil, pentru ca ulterior să se declare că a fost de fapt un antrenament al poliției, iar explozibilul incriminat era un sac cu zahăr. Urmează a doua explozie în urma căreia nu președintele Rusiei iese cu declarații publice ci prim-ministrul, Vladimir Putin. În locul unor declarații calme model Yeltzin, care ar fi declarat aducerea vinovaților în fața justiției, Putin declară începută vânătoarea de teroriști și eliminarea acestora. Acesta a fost momentul când o țară panicată și înspăimântată își găsea eroul salvator: acesta a fost momentul când popularitatea lui Putin a luat avânt cu accelerația unei rachete stratosferice… Zvonuri subterane afirmă ca aceste explozii au fost manufacturate intern, în laboratoarele FSB, al cărei ultim șef a fost chiar Vladimir Putin. Despre aceste explozii au investigat și Alexander Litvinenko, dar și Anna Politkovskaia, ambii asasinați ulterior.

Cert este că aceste explozii au provocat a doua invadare a Ceceniei și l-au instalat pe Putin în scaunul de președinte.

Campania media a lui Berezowski îl învață pe Putin că puterea se poate cuceri cu televiziunea, dar imediat după înscăunare, în august același an (2000), un eveniment tragic, accidentul care a dus la scufundarea submarinului Kursk, l-a făcut să înțeleagă că tot televiziunea îl poate distruge. Acest dezastru aduce deservicii uriașe imaginii lui Putin. Managementul prost al încercărilor de salvare, tentativa de a arunca vina aupra unui presupus submarin american în zonă, refuzul inițial de a accepta ajutor de la forțe occidentale prezente mai aproape de locul dezastrului, tot acest amatorism și degringoladă birocratică generează un sentiment public de neîncredere, frustare și oprobiu. Putin încearcă să recupereze din imagine acceptând un interviu la CNN. Atunci când este întrebat ce s-a întâmplat cu submarinul Kursk, Putin răspunde: „s-a scufundat!” La acea vreme răspunsul a fost perceput și de Occident, dar și de Rusia drept extrem de cinic. Privit retrospectiv este mai degrabă o concesie, Putin nu mai insistă pe posibilitatea coliziunii cu un submarin american, ci vrea să spună că a fost doar un accident tragic. Exprimarea sa a fost însă extrem de stângace, fiind nepriceput (conform propriilor spuse) la exprimarea sentimentelor. Lecția cea mai importantă, cred, este că aventura în universul media nesupuse controlului său poate însemna dezastrul politic.

Ca urmare, Putin preia controlul total asupra Canal 1, iar fostul binefăcător, Berezowski, este exilat la Londra. Ca o ironie, spre deosebire de Yeltzin, care deși rod al educației sovietice, nu a îngrădit totuși în nici un fel libertatea presei, Putin consideră natural dreptul președintelui de a putea dispune, controla, întregul sistem.

În alte două evenimente tragice au apărut suspiciuni care au pus tragediile sub bagheta dirijorului de la Kremlin. Este vorba de atentatul de la teatrul din Moscova din 2002, afacere internă, afirmă Anna Politkovskaia, jurnalistă asasinată în 2006, și tragedia de la școala din Beslan din 2004. Aici, în urma asediului forțelor de ordine, s-au înregistrat peste 300 de decese. Graba și brutalitatea inutilă au dus la un deznodământ care nu a folosit decât lui Putin, care a crescut presiunile asupra opoziției politice. Multiplicarea deliberată a spaimei și terorii a șters orice diferență între mijloacele folosite de Putin și de teroriști. La acest moment deja, dacă mai exista cineva care să mai aibă vreo iluzie asupra adevăratei naturi a lui Putin, aceasta s-a relevat: cea a unui tiran crud, corupt, cinic și lipsit de orice emoție sau remușcare.

Un alt eveniment legat de numele lui Putin este cel al asasinării lui Alexander Litvinenko. Atunci când Putin ajunge șef la FSB, Litvinenko (la acea vreme încă lucrând pentru FSB) îi prezintă acestuia un dosar cu toate dovezile incriminatoare adunate referitoare la corupția și practicile ilegale din interiorul FSB. S-a dovedit că s-a adresat cui nu trebuia, deoarece a fost dat afară din biroul lui Putin și ulterior încarcerat. Reușește, un an mai târziu, să scape din țară, luându-și familia cu el și mutându-se la Londra, unde trăiește ajutat de Berezowski. Ajuns aici continuă investigațiile, inclusiv asupra exploziilor din blocurile de apartamente din Moscova, din 1999. Asasinarea sa are ceva inedit, el anunțând otrăvirea sa și reușind să supraviețuiască timp de trei săptămâni. Porția sa de sushi a fost contaminată nu cu otrava peștelui balon ci cu poloniu radioactiv. Această substanță are avantajul transportului și manipulării ușoare, neriscante; ea devine periculoasă doar ingerată, dar lasă urme. Utilizarea acestei substanțe necesită însă aprobare de nivel înalt în Rusia; fără știrea lui Putin această substanță nu putea fi folosită! Asasinarea lui Litvinenko a avut rolul de a opri investigațiile acestuia, dar și de a constitui o avertizare pentru alți oponenți.

Sfârșitul lui 2011 și începutul lui 2012 aduceau ample mișcări de protest la Moscova, părând, la acel moment dat, că primăverii arabe îi urmează toamna rusească. Acel moment a fost cel mai nefavorabil moment al lui Putin de când s-a instalat președinte. În numai 2 ani reușește o lovitură de maestru: mișcările de stradă și aroma lor democratică sunt doar o amintire, Crimeea a fost invadată și alipită fără a se trage un singur foc de armă, Ucraina de Est pare să aibă aceeași soartă, iar popularitatea sa este mai mare ca niciodată.

3.5. Profilul psihologic

La o întânire germano-rusă din 2006, Angela Merkel a încercat fără succes să îl convingă pe Putin că miniștrii cabinetului său ar trebui tratați cu respect și nu cu dispreț.

În această relatare se observă una dintre cheile înțelegerii profilului psihologic al lui Putin și aceasta este Disprețul.

În aceste zile a devenit evident că disprețul lui Putin pentru ceilalți se întinde mult dincolo de limitele cabinetului său: el cuprinde întreaga conducere vestică, de la Cameron până la Obama.

Interpretarea comportamentului politic în cheie psihologică este întotdeauna riscantă; în problema ucraineană, de exemplu, intervin factori obiectivi la mijloc, cum ar fi rezervele de petrol ale Crimeei, câștigul geo-strategic, capitalul de imagine extern, dar mai ales intern – datorită fervoarei naționaliste care consolidează dominația lui Putin, în pofida unei economii rusești în impas, a forței de muncă îmbătrânite și a corupției instituționalizate.

După 15 ani la putere, factorii psihologici trebuie totuși luați în considerație când se analizează acțiunile lui Putin, sau mai ales cand se caută răspunsuri la ele. Iar în acest context trebuie luat în considerație acest aspect. Disprețul lui Putin se întinde și față de instituțiile vestice, față de tratatele și legile internaționale.

Putin a deschis ochii într-o lume marxist-leninistă, în care legile internaționale erau privite drept instrumente de opresiune ale stăpânirii capitaliste și erau privite cu dispreț. A crescut într-o cultură în care scopul scuză mijloacele. Poate de aceea a încălcat cu atâta ușurință obligația asumată prin tratat internațional de a asigura independența Ucrainei, transformându-se din protector în agresor.

Un studiu recent propune un nou model psihologic pentru înțelegerea comportamentului, dar mai ales al prognozei reacțiilor sale. Astfel, acesta folosește scara MIDC (Millon Inventory of Diagnostic Criteria), pentru determinarea următoarelor domenii: comportament expresiv, comportament interpersonal, stilul cognitiv, temperament și imagine de sine. Studiul analizează 170 de itemi, 12 scale de evaluare și reliefează 20 de tipuri de personalitate normale și 14 patologice.

În cazul lui Vladimir Putin, au fost identificate următoarele trăsături de caracter, astfel:

Dominant (sadistic): 26,7%

Ambițios (narcisistic): 23,3%

Conștiincios (obsesiv-compulsiv): 20%

Retras (schizoid): 11,7%

Îndrăzneț (anti-social): 8,3%

Altele: 10% (suspicios, paranoid)

Sursa: http://www.immelman.us/news/russia-threat-assessment-psychological-profile-of-vladimir-putin/

După cum observăm, cele două caracteristici principale sunt: dominant și ambițios.

Cele două caracteristici secundare sunt: conștiincios și retras.

Combinând caracteristicile dominante și cele secundare conform tipologiilor de personalitate pentru politica externă a lui Lloyd Etheredge, bazată pe poziționarea pe intersecția axelor dominare-supunere și introvertire-extrovertire, Putin este definit ca un dominator introvertit (asemeni președinților americani Woodrow Wilson și Herbert Hoover). Conform tipologiei lui Etheredge, această categorie este caracterizată de:

Ușurință în utilizarea forței militare,

Tendința de a împărți lumea în aliați și dușmani,

O puternică componentă morală maniheistă,

Încăpățânată și tenace,

Încearcă să modeleze lumea conform viziunii proprii,

Politicile lor externe sunt caracterizate de tenacitatea cu care urmăresc o idee centrală.

Această tipologie de personalitate (în politica externă) a lui Etheredge oglindește în foarte mare măsură cea pe care Margaret Hermann o definește drept ambitious/ expansionist hostile enforcer – liderul agresiv-expansionist (ca exponenți amintindu-i pe Hitler și pe Saddam), și care corespunde studiului amintit inițial al lui Joe Trenzeluk. Caracteristicile tipologiei lui Herrmann sunt:

Lumea divizată în noi și ei;

Conflictul este inerent;

Politici externe bazate pe problematica de securitate și status;

Favorizează acțiunile de implicare scăzută;

Schimbări rapide, chiar dacă temporare, ale mediului internațional;

Utilizarea în discursul public a unei retorici ostile;

Motivați de obținerea și menținerea puterii;

Naționalism puternic;

Convingerea că au capacitatea de a controla desfășurarea evenimentelor;

Încredere nestrămutată în propriile forțe;

Neîncredere în ceilalți.

Coroborând profilul psihologic al lui Putin, așa cum apare el descifrat de aceste studii și ceea ce știm despre evoluția sa, lucrurile par să se potrivească și piesele haotice par să se așeze ca într-un puzzle. Nu pot garanta că este adevărul (sau o mică parte a lui) despre Putin sau mai degrabă dorința de a potrivi post-factum realitatea astfel încât să devină rațională, dar cel puțin câteva lucruri devin evidente: ascendența lui Putin din zona umilului în cadrul KGB și apoi al elitei politice rusești, îi dă acestuia sentimentul de împletire a destinului propriu cu cel al Rusiei. Tipic liderilor narcisistici, cu o imagine de sine crescută și vise de glorie, el vede destinul său și al Rusiei ca unul și același: Putin e Rusia și Rusia este Putin.

3.6. Concluzii

Ajuns la momentul încercării de a formula răspuns întrebărilor esențiale formulate la adresa lui Putin, câteva elemente ale trecutului acestuia, și anume capacitatea de disimulare care i-a permis accesul în zona superioară a politicii ruse, strategiile purtate pentru cucerirea notorietății și suportului public, strategiile de eliminare a competitorilor și de aservire a media, la care adăugăm un spirit de aventură redus, toate acestea dovedesc că Putin nu este omul care să genereze haos pentru a fructifica finalitățile pozitive, ci omul care conștiincios, încearcă să pună în mișcare planuri elaborate și al căror rezultat poate fi controlat și influențat. Este deci un strateg, un jucător de șah și nu de poker, iar evenimentele care se succed sunt pași ai unui plan coerent bine pus la punct.

Deși spiritul de aventură și căutător de senzații tari este destul de jos pe scala profilului său – ceea ce arată porniri reduse către război convențional, genocid sau reprimări sângeroase – el dovedește totuși o uriașă nevoie de control și resentimente adânci împotriva Vestului. Lumea este împărțită în două: Rusia și Vestul, iar politica este un joc cu sumă zero: orice câștig al Occidentului sau al opozanților interni este o amenințare la adresa puterii sale, este o amenințare la adresa Rusiei.

Capitolul IV. Opțiuni geo-strategice

Înstrăinarea dintre Occident și Rusia nu pare să fie împiedicată, ci chiar dorită de Moscova, disprețul lui Putin pentru valorile occidentale favorizând alienarea culturală a universului rus. Cel puțin aparent, pentru că efectele globalizării nu încetează să ne uimească, fiecare an surprinzându-ne cu dovezi care arată apropierea modului de gândire și adoptarea unor țeluri comune pentru opinia publică de pretutindeni. Derapajele totale de la valorile democratice par că nu mai sunt acceptate cu ușurință sau pentru prea mult timp și nici manipularea nu rezistă la nesfârșit. Social media reușește să trezească mulțimile, care realizează că dețin puterea de a schimba destinele care le sunt impuse.

Unul din riscurile momentului este amintit de Financial Times: “Dacă SUA și Rusia intră într-un nou război rece, (lumea) se va reseta la 1945 și nu 1985”. În timp ce în primul război rece SUA și Rusia comunicau printr-un cod complex de reguli și semnale, acum acesta nu există, trebuie re-creat, și este posibilă o întreagă serie de încercări și erori, incluzând aici amenințarea, simularea, testarea adversarului cu ajutorul armelor armelor cibernetice, dronelor, sateliților sau chiar armelor nucleare. Lumea este azi conectată live la tot ce se întâmplă, gradul de multiplicare al efectelor utilizării forței și la amenințare este uriaș, iar presiunile domestice vor cauza dificultăți tuturor statelor.

4.1. Rusia

Pentru Rusia pierderea tempoului inseamnă irosirea acestui moment favorabil. Înseamnă riscul de a pierde influența în țările periferice, pe care se străduie să le mențină sau să le atragă în sfera sa de influență. Poate insemna chiar dezmembrarea Federației Ruse…

Așa cum arătam, cartea violenței a folosit la momentul ei, acum Rusia folosește mierea pentru a-și atinge interesele. Poate juca mai departe cartea compasiunii și a grijii umanitare dându-și concursul la dezamorsarea situației, normalizarea relativă a relațiilor cu Ucraina, poate chiar ajutorarea acesteia financiar și economic, așteptând cu răbdare coacerea fructului otrăvit.

Va continua cu siguranță să iși extindă influența înspre periferie, cel mai probabil tot prin instrumente economice.

Va continua să destabilizeze consensul european si pe cel al europenilor față de americani – de amintit dezvăluirile Snowden, interceptările americane ale cancelarului german, episodul Nuland sau expulzarea sefului CIA filiala Berlin, în Germania.

Va continua să țină ocupată America generând probleme în alte zone de interes comun ale lumii: Orientul Mijlociu (Siria, Iran) etc

Va continua să se afirme tot mai global, în colțuri îndepărtate de lume pentru a demonstra statul său de putere globală – vezi deplasarea în America Latină, care a avut scopuri suplimentare: să arate că excluderea din G8 nu face decât să indrepte Moscova spre alți parteneri, non-occidentali, să dispună amplasrea sateliților GLONASS în Nicaragua și să negocieze amplasarea în viitor de trupe aero și navale în Nicaragua pentru protecția canalului chinezesc de unire a Pacificului si Atlanticului prin Nicaragua. Continentul sud-american se preconizează ca un viitor pretendent la coroana de hegemon a SUA, iar interesul Rusiei este neascuns – Dmitri Medvedev: “Rusia a venit ca să rămână!” – nu de parteneriate strategice era vorba ci despre baze militare rusești.

În ciuda avantajelor strategice, istoria ne arată că Rusia nu a putut lupta cu success împotriva statelor vestice fără ajutorul altor state vestice (vezi războaiele napoleoniene, războiul din Crimeea, cele două razboaie mondiale). Astfel, e evident că cea mai bună strategie de îndiguire a tendințelor expansioniste ale Rusiei ramâne coeziunea alianței NATO.

4.2. Uniunea Europeană

Uniunea Europeană nu reușește să se comporte ca un actor coerent din punct de vedere politic nici în probleme interne nici în cele externe. Relația cu SUA pe problematici globale suferă inconsistențe, iar omogenitatea blocului transatlantic în fața agresivității venite dinspre Rusia este zdruncinată. După cum afirma George Friedmann: “Strategia de bază a Rusiei este de a încerca să dizolve NATO și să izoleze Europa de Est. Cheia succesului lor este Germania și Franta. Niciuna dintre aceste țări nu-și dorește o nouă confruntare cu Rusia. Ele sunt națiuni izolate iar Germania este dependentă de gazul rusesc (…) fără de care nu poate rezista”.

Relația specială a SUA cu Europa a fost concentrată în special pe latura economică, 70% din totalul investițiilor globale americane fiind adresate Europei. Dacă europenii preferă această abordare, SUA solicită o întărire a apărării europene, realizarea capabilităților de tip soft și hard, care să ducă la asumarea responsabilităților de securitate globală.

Europa vestică este conșientă, în ciuda dependenței de energia rusească, de costurile ascunse ale acesteia și pare să dea semne că vrea să schimbe această situație. Soluție pe termen scurt nu există, iar importul dinspre America este o soluție pe termen lung. Pe termen mediu singura soluție viabilă este importul dinspre zona caspică, dinspre Azerbaijan. Soluția va trebui să depășească opoziția rusă, care își vede astfel interesele afectate și va trebui să obțină și acordul Turciei. Este de așteptat deci, mai devreme sau mai târziu, reconcilierea intereselor atlantice și anumite concesii făcute Turciei.

Distanța pe care Rusia o dorește dincolo de granițele ei, mai ales în Câmpia Europei de Nord, este cea care poate aduce trupele din Asia până în inima Europei. S-a întâmplat de mai multe ori în cursul istoriei, în ambele sensuri, așa că rămâne circumspectă. Orice soluție militară europeană este la distanță de ani de zile, așa că am putea considera că Europa nu are de ales: lipsa capabilităților militare o obligă să lase soluțiile hard pe seama SUA și astfel să scoată castanele din foc cu mâna altuia.

În Europa estică situația e diferită; apropierea proximală de pericolul rusesc și poate rememorarea directă a urmărilor intervențiilor sau ocupației rusești pare să lege aceste țări în pofida unor apartenențe sau simpatii slavofile. Aceste țări sunt noul front estic al Occidentului și locul chemat pentru întărirea defensivei anti-rusesti. Aceste țări nu au de ales în fața rolului care le așteaptă și dacă ajutorul european arareori depașește o încurajare simbolică, ar trebui ca această apărare să nu fie subminată din interior, dinspre Europa vestică. Din fericire, acesta este locul strategic și sprijinul american aici se va concentra.

Slăbiciunea majoră a stabilității transatlantice nu este recenta redefinire a strategiei globale a SUA ci incapacitatea Uniunii Europene, prin actorii ei principali, de a înțelege suficient de rapid și de a se adapta schimbărilor globale. Mai mult, identitatea diferită și interesele multiple și variate ale statelor europene în relația cu SUA duc la o politică incoerentă în stabilirea geo-politicii comune transatlantice. Elitele europene continuă să rămână tributare mentalității post-război, în care SUA asigură securitatea Europei. Nici măcar criza ucraineană nu pare să influențeze luarea unor măsuri concrete și consistente de întărire a securității proprii. SUA și nu Europa au sprijinit modernizarea apărării anti-aeriene în țările baltice. Ca și asistență cu efective, tehnică și instruire specializată atât în România cât și în Polonia.

Unul din factorii care ar putea influența revigorarea relațiilor transatlantice este crearea Parteneriatului transatlantic de comerț și investiții TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership). Se prevede că acesta ar avea imense implicații politice și că ar duce la revitalizarea legăturilor SUA-Europa. Cel mai probabil din cauza faptului că liderii politici europeni nu vor să dea electoratului impresia că ar face concesii americanilor, eforturile de explicare a beneficiilor comune lipsesc total. Proiectul riscă să se stingă, iar Rusia și China cu siguranță nu vor vărsa lacrimi pentru asta.

Există, evident, diferențe uriașe față de primul Război Rece și cea mai importantă este că lumea nu mai este bi-polară ci multi-polară. În ciuda argumentelor mai sus-amintite, potrivit cărora se incearcă bi-polarizarea prin atragerea în Marele Joc a Chinei și Indiei, cel puțin pentru viitorul apropiat și mediu acestea vor prefera mai degrabă o relație neutră.

4.3. Importanța geo-strategică a bazinului Mării Negre

Cei mai importanti aliati ai SUA în Europa de Est sunt Polonia și România. Susținute de resurse tehnologice și financiare americane aceste două țări pot dezvolta armate moderne, care să constituie bariere în calea expansiunii rusești.

Pe termen scurt și mediu România poate furniza SUA câteva avantaje. Mai întâi, instalarea NATO în Dobrogea poate restricționa câmpul de acțiune al complexului militaro-industrial de la Sevastopol din Crimeea.

Pe plan extern caracteristicile geostrategice ale României depind de plasarea sa la intersecția sferelor de influență ale NATO, UE și Federației Ruse. Parametrii interni depind de factori geografici, etnici, demografici, economici, militari, culturali și religioși. Cele mai mari probleme ale sale sunt: subdezvoltarea și lipsa competitivității reale a industriei și agriculturii, declinul demografic, scăderea nivelului de trai și dotare învechită a forțelor armate.

Bazinul Mării Negre a reprezentat întotdeauna o zonă de interes strategic pentru dislocarea și mobilizarea de forță armată, atât din atât din punct de vedere ofensiv, cât și defensiv. Deteritorializarea conflictelor din această regiune în ultimele două decenii și mutația riscurilor și amenințărilor de la state către fenomene și actori non-statali (amenințări teroriste, criminalitatea organizată, traficul ilegal de armament etc) a generat o anume disoluție a conceptului de îndiguire și a necesitat construirea unor aranjamente regionale de cooperare și stabilitate, cum ar fi Parteneriatul pentru Pace.

Această regiune continuă să își mențină un rol de placă turnantă a fluxurilor comerciale dinspre Asia către Europa și de la Marea Baltică către Marea Neagră. De asemenea, rutele pentru tranzitul resurselor energetice dinspre Asia Centrală, Marea Caspică și Caucaz urmează aceeași cale. Uriașele rezerve de petrol și gaze naturale descoperite acolo și necesitatea transportului lor pun o egal de mare miză strategică pe controlul acestora, deci controlul Bazinului Mării Negre, lucru realizat prin forțe navale. Astfel putem explica parțial necesitatea Rusiei de a recupera din importanța strategică a Crimeei, aproape anulat de controlul NATO asupra gurilor Dunării (prin România) și al strâmtorilor Bosfor și Dardanele (prin Turcia). Privit astfel, întărirea poziției Rusiei în Crimeea era de așteptat (deși Rusia obținuse de la Ucraina în 2010 prelungirea staționării trupelor până în 2042).

Incomparabil cu valoarea resurselor din Asia Centrală, o nouă ipoteză poate fi emisă în lumina descoperirii de rezerve foarte mari de gaze naturale de către România în Marea Neagră. În cele mai pesimiste scenarii aceste rezerve pot asigura independența energetică a României, în cele mai optimiste, acestea pot asigura o bună parte din necesarul Europei. Vestea nu este de natură să încânte Rusia, și mai mult, încurajată de succesul României, Ucraina demarase propriile prospectări în apele sale teritoriale. Anexarea Crimeei a smuls însă 80% din suprafața de Mare Neagră controlată de Ucraina, iar prin poziția geostrategică deținută și forța navală staționată Rusia are potențialul de a controla tot arealul Mării Negre. Miza în acest caz este nu atât cantitatea de hidrocarburi a rezervelor descoperite ci creșterea puterii de influențare a prețurilor acestora prin diminuarea resurselor europene și controlul distribuției către Europa.

Dincolo de aspectul economic de importanță geo-politică, interese geo-strategice opuse se întâlnesc aici; pe de o parte Rusia, ca ocupantă a heartland, sau regiunii-pivot a lui Mackinder, are nevoie atât de control crescut în rimland – înțelegând aici o înglobare a vecinătății și străinătății apropiate – dar mai ales de ieșire la oceanul mondial, de cealaltă parte strategiștii occidentali ai politicii de containment cer chiar controlul rimlandului și neutralizarea Rusiei ca forță navală. Mackinder se întreba: „n-ar trebui oare să evaluăm probabilitatea ca o mare parte a Marelui Continent să fie unită într-o zi sub o singură dominație și o putere maritimă invincibilă să se poată sprijini pe ea ? (…) Aceasta ar fi ultima mare amenințare a libertății lumii”. Mai mult, acest control poate oferi accesul la mările interioare și deci sfărâmarea impenetrabilității prin posibilitatea navigației dinspre ocean.

Creșterea interesului marilor puteri în zonă determină creșterea importanței ei strategice, actorii principali pe această scenă fiind SUA, Rusia și UE.

SUA sunt interesate în principal de consolidarea influenței în zona Mării Negre, cu un puternic substrat geo-economic. Obiectivul este eliminarea monopolului rus asupra producției și transportului resurselor energetic din zona Caspică.

Rusia a afirmat dintotdeauna importanța strategică a Mării Negre pretinzând statut egal cu cel al NATO și a și acționat în acest sens. Alipirea Crimeei este numai ultimul și cel mai vizibil act, dar nu trebuie uitat că a recurs la un întreg evantai de mijloace: participarea activă în cadrul inițiativelor regionale (OCEMN și BLACKSEAFOR), influențarea politicilor statelor riverane (fie cumpărându-le susținerea, fie recurgând la amenințare) și întreținerea conflictelor locale. Prezența cu trupe militare în zone riverane Mării Negre (Moldova – Transnistria; Ucraina – Crimeea, Donetsk; Georgia – Abhazia; Osetia de Sud, Azerbaidjan – Gabala, Armenia – Ghiumri) sprijină procesul de recuperare a statutului de mare putere.

4.4. Statele Unite

SUA trebuie să acționeze pentru că nu se poate sustrage, nu se poate ascunde. “SUA, cu cele 25% din economia mondială, cu statutul de stăpân necontestat al oceanului planetar, nu poate evita implicarea. Însăși mărimea și existența sa le implică. Si nici nu se pot mulțumi cu sancțiuni la adresa a 20 de persoane.Această (abordare) este văzută mai degrabă ca un semn de slăbiciune și nu de determinare”.

SUA trebuie să acționeze pentru că riscă pierderea influenței în zona limitrofă Rusiei și dacă pierde încrederea aliaților din zonă că îi poate proteja, riscă deplasarea acestora înapoi către Rusia și deci apariția de breșe în coridorul de izolare (containment) pe care încearcă să îl construiască în jurul acesteia.

Mai trebuie să acționeze și pentru că erodarea încrederii germano-americane cere o alternativă, implică suplimentarea, accelerarea legăturilor directe cu Europa Centrală (statele baltice, Polonia și România) și de Est (Ucraina, Moldova, Georgia) pe domenii multiple (militare, economice, de informații, politice etc. Parafrazându-l pe Valentin Naumescu: „Vin în sfârșit americanii!”

4.5. O nouă Alianță pentru un nou Front Rece

Unde se vor concentra eforturile americane? Cel mai probabil acolo unde și Rusia este interesată să aplice presiune: pe țările baltice, pe zona Mării Negre – Moldova, pe zona Mării Caspice și în zona ținuturilor caucaziene – Georgia.

Probabil că americanii vor prefera crearea unei alianțe în afara NATO, pentru a eluda uzul de veto al partenerilor europeni reticenți sau blocați birocratic și pentru a câștiga în promptitudine și viteză de reacție. Polii de coalizare pentru apărarea acestor trei centre de interes sunt Polonia, pentru țările baltice, România pentru zona Mării Negre și Azerbaidjan pentru ținuturile caspice și Georgia. La acestea se pot adăuga și ceilalți membri ai grupului de la Vișegrad: Cehia, Slovacia și Ungaria.

Analiștii afirmă că America se va întoarce spre strategia implicării indirecte, care i-a adus succes în perioada de dinaintea căderii comunismului. Este o strategie care implică un program coerent de măsuri sinergice de ordin economic, militar, politic și financiar. Aceasta ar trebui să limiteze dezvoltarea Rusiei ca putere hegemonică, expunând America la un risc redus, limitat și controlat.

Ajutorul american este cel mai probabil orientat spre asistență militară tehnică, pregătire, apărare antiaeriană, asistență economică și comercială.

Așa cum mai afirmam, SUA nu pot ajunge suficient de repede cu trupe în Europa de Est, iar pe ajutorul Europei de Vest se poate conta într-o mică măsură. Cu toate acestea, mutarea centrului de interes american (și NATO) către noul front estic, coalizarea unei axe Estonia- Azerbaijan și întărirea componentei militare de apărare a țărilor de pe această axă pot constitui o alternativă economicoasă pentru aplicarea strategiei de containment a influenței rusești.

CONCLUZII: Sfârșitul sau Începutul celui de-al Doilea Război Rece?

Incapacitatea reală a tuturor părților de a purta cu succes operațiuni militare este înlocuită de eficiența alternativelor (mediatică, informațională, electronică, cibernetică, ecologică etc) dintre care cea mai eficientă este cea economico-finaciară. Prin mijloace financiare și bancare, reprezentând în special trezoreria americană și controlul pe care îl deține asupra sistemului financiar mondial, blocul occidental (SUA și statele care susțin direct aceste măsuri sau cele neutre, care le susțin tacit), reușește să sufoce economia rusă perturbându-i fluxul financiar cu eficiență uriașă.

A doua armă economică folosită este cea a prețului petrolului. Rusia datorează aproape exclusiv exportului de materii prime eficiența ecomomiei sale, din care o mare parte sunt hidrocarburile. Scăderea prețului petrolului sub 90$ barilul este considerat pragul sub care balanța economică rusească este afectată, ori cum deja acesta a scăzut la 50$, aceasta este acum grav afectată și a intrat în recesiune. Occidentul speră într-o îndulcire a tonului și tendințelor agresive ale Rusiei, pe când aceștia afirmă că sancțiunile occidentale nu fac decât să ducă la însănătoșirea, la modernizarea economiei ruse.

Unii analiști s-au grăbit să anunțe sfârșitul celui de-al Doilea Război Rece. Personal cred că este de-abia Începutul acestuia. Sfârșitul ar însemna ca Vestul și Estul să nu mai facă nimic, să se bucure de status-quo. Acțiunea e însă obligatorie pentru ambele părți, pentru că lipsa ei ar fi dezastruoasă. Această perioadă nu e încheierea la nimic, e doar un armistițiu vremelnic, răstimp în care se consolidează și se deplasează trupe, se fac alianțe și se pregătește următoarea confruntare.

BIBLIOGRAFIE

Russel A. Berman – Anti-Americanism in Europe. A cultural problem, Stanford University, Hoover Institution Press Publication, no 527, 2004

Eugene Chausovsky – Ukraine’s Increasing Polarization and the Western Challenge – 11 Martie 2014, Geopolitical Weekly, www.stratfor.com

Valentin Naumescu – Ucraina se prăbușește.(…) – 18 Mai 2014, www.contributors.ro

George Friedman – Russia and the United States Negotiate the Future of Ukraine – 1 Aprilie 2014, Geopolitical Weekly, www.stratfor.com

George Friedman – Ukraine and the “Little Cold War” – 4 Martie 2014, Geopolitical Weekly, www.stratfor.com

Valentin Naumescu – Dilema extinderii NATO în fostul spațiu sovietic: Art. 5.(…) – 20 Martie 2014, www.revista22.ro

Ronn Torossian: Ukraine: Where To From Here? – 25 Februarie 2014, www.charismanews.com

Julia Ioffe – Russia Blocks Ukrainian rebels crossing border Russia, 9 Iulie 2014, www.newrepublic.com

David Marples – After Slaviansk – 8 Iulie 2014, ukraineanalysis.wordpress.com

David Rohde: Analysis – As Ukrainian forces advance, Putin plays a double game , 14 Iulie 2014, www.uk.reuters.com

Cassandra Vinograd – Is Russia’s Putin Really Backing Down Over Ukraine? – 26 Iunie 2014, www.nbcnews.com

Anton Zverev – Ukraine says rebels shoot down Malaysian airliner, 295 dead – 17 Iulie 2014, www.uk.reuters.com

Valentin Naumescu – A cedat Rusia în Ucraina? (…) – 8 Iulie 2014, cursdeguvernare.ro

Valentin Naumescu – Pupat Piața Euromaidanului(…) – 9 Iunie 2014, www.contributors.ro

Alexandru Lăzescu – Ambițiile megalomanice ale lui Putin și proiectul de revanșă geo- strategică a Chinei, 30 Septembrie 2014, www.contributors.ro

Radio Free Europe- Russia Grants Ukraine Gas Discount In Return For Fleet  Lease Extension, (2011), www.rferl.org

Ilie Bădescu – „Rusia: o perspectivă non-ideologică (I/ II). Efectul dezideologizant al analizei lui Mackinder”, INFOSFERA, nr. 2/4, 2010

Francis Sempa, Geopolitics, from the Cold War to the21st Century, New Brunswick, New Jersey, 2007,

Stanislav Secrieru -Rusia după Imperiu. Între putere regională și custode global, Editura Institutului European, Iași, 2008

Neacșu M.C., Neguț S. (2010) – Gas Pipelines War, Revista Română de Geografie Politică, Mai 2010, pp 29-46, http://rrgp.uoradea.ro

International Energy Agency 2010

Cohen, A. – Gas Exporting Countries Forum: The Russian-Iranian Gas Cartel, Journal of Energy Security, Decembrie 2008, www.ensec.org.

Wilczewiski,W. – The Big Gas Troika: A Lot of Hot Air, Journal of Energy Security, Decembrie 2008, www.ensec.org.

Dmitri Trenin – Here’ s What Putin Wants in Latin America – Carnegie Endowment For International Peace , 14 Iulie 2014, www.bussinessinsider.com

Comentariu Deutsche Welle: Noua ordine mondială a la russe – 15 Iulie 2014, www.capital.ro

George Friedman – From Estomia to Azerbaijan: American Strategy after Ukraine – 25 Martie 2014, Geopolitical Weekly, www.stratfor.com

Valentin Naumescu – Expulzarea șefului CIA filiala Berlin.(…) – 10 Iulie 2014, www.cursdeguvernare.ro

Richard Fenning – 21.04.2014 – Would the Real Vladimir Putin Please Step Forward – www.forbes.com

Masha Gessen – mai 2012, în interviu luat de către Jane Hutcheon, – www.blip.tv/ slowtv/ The Man Without a Face

A. D. Miller – 24.02.2012 – The Man Without a face: the unlikely rise of Vladimir Putin (Masha Cessen) – www.telegraph.co.uk/ book reviews

Ian H. Robertson – 17.03.2014- The Danger That Lurks inside Vladimir Putin Brain – www.psychologytoday.com/ the winner effect

www.immelman.us/news/russia-threat-assessment-psychological-profile-of-vladimir-putin

Etheredge, L. S. – 1978- Personality Effects on American Foreign Policy/ American Political Science Review,

Hermann, M. G. – 1987- Assessing the foreign Policy role orientations of sub-saharan leaders/ Role theory and foreign policy analysis (p 161-198)

Joe Trenzeluk – 02.08.2014- Your turn: Profile hints at Putin mindset- www.sctimes.com

Eliza Berzescu – Adevăr și presupuneri despre noul Război Rece, Noiembrie 2014, http://semneletimpului.ro

George, Friedmann: Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI, București, Editura Litera, 2009,

Judy Dempsey: Entering 2005, Europe is losing America, Decembrie 2014, www.carnegieeurope.eu

Halford Mackinder, Democratic Ideals and Reality, ed.cit.,