Inceputul Si Evolutia Vanatorii
ÎNCEPUTUL ȘI EVOLUȚIA VÂNĂTORII
Pentru a putea practica vânătoarea, omul are nevoie de anumite unelte și trebuie să aplice anumite metode de vânătoare, în funcție de specia de vânat și de distanța la care acesta se găsește.
În comuna primitivă, vânătoarea avea un caracter colectiv; oamenii își confecționau armele în comun, vânau în comun, apoi împărțeau între ei prada obținută prin vânătoare.
În epoca bronzului și a fierului, vârful de piatră al lăncilor și sulițelor a fost înlocuit cu unul metalic, mult mai eficient. Totodată, apar și alte unelte ce pot fi folosite la vânătoare: topoare, paloșe etc.
În timpul orânduirii sclavagiste, în general, vânătoarea era permisă numai clasei dominante, care căuta să-și mențină condiția fizică, să-și oțelească trupul prin vânătoare. Sclavilor, sau le era interzisă purtarea de arme, sau erau folosiți de stapânul lor numai ca ajutoare la vânătoare. Uneori vânau din ordinul stăpânului, cu scopul de a aduce vânat la masa acestuia.
În epoca feudalismului, regimul vânătorii s-a înăsprit mult, deosebirea intre clasa dominantă și cea asuprită accentuându-se. Speciile de vânat cele mai valoroase, ca cervidele și mistreții, erau rezervate feudalilor, care vânau cu mare fast. Țăranii erau folosiți multe zile ca gonaci la astfel de vânători, fără de nici o plată. Iobagii sau țăranii care ar fi cutezat să poarte arme erau aspru pedepsiți, sancțiunea mergând, in Transilvania, până la tăierea unui braț. Toate aceste abuzuri au generat o serie de nemulțumiri.
În această epocă își are originea termenul de vânat mare, sub aceasta denumire întelegându-se vânatul rezervat celor mari (clasei dominante), spre deosebire de cel la care puteau avea acces, în anumite condiții, și cei de jos, numit vânat mic. Tot de atunci, derivă părerea că vânătoarea este lux și sport. Lux, pentru că așa cum se practica atunci era costisitoare, iar sport pentru că cei ce nu munceau depunând efectiv un efort fizic, aveau nevoie de mișcare, de distracție, într-un cuvânt de divertisment.
În capitalism, teoretic, vânătoarea era permisă oricărui cetățean. Practic, însă erau o serie de greutăți din cauza cărora puțini dintre cetățenii cu mijloace materiale modeste puteau practica vânătoarea. Unul dintre impedimente era regimul proprietății. Vânatul aparținea proprietarului, dacă proprietatea depășea 100 ha la câmpie și 1000 ha la munte; putea vâna numai el sau cel căruia el îi concesiona dreptul de-a vâna. Arenda pentru acest drept era ridicată din cauza concurenței dintre vânători. Câștig de cauză în ce privește arendarea fondurilor de vânătoare aveau cei ce dispuneau de bani mulți. Apoi, chiar prețul armelor și al echipamentului de vânătoare, precum și cheltuielile de practicare a vânătorii, în unele cazuri, se ridicau la sume mari.
În socialism, situația s-a schimbat radical, vânătoarea fiind aliniată la schimbările fundamentale ce s-au produs. Vânatul a devenit proprietate a statului, dreptul de vânătoare, nemaifiind legat de dreptul de proprietate asupra pământului, iar vânătorii au fost organizați în asociații de vânătoare. Acestea luau în folosință de la stat fonduri de vânătoare, pe care le gospodăreau punându-le la dispoziția vânătorilor. Sub raportul organizatoric și acela al înmulțirii vânatului au fost realizate progrese însemnate.
În noul capitalism, adică după anul 1989, vânătoarea se află într-o perioadă de tranziție, ca de fapt întreaga viață politică, socială și economică a țării. Noua lege 103/1996 intitulată „a fondului cinegetic", încearcă să aducă noi reglementări potrivit schimbărilor survenite. Este de remarcat că și în această lege, problema fundamentală, piatra de temelie, care este dreptul de vânătoare, rămâne tot în mâna statului. Deși această concepție nu poate fi considerată o reminiscență comunistă, întrucât mai sunt și alte țări în lume care au fost și sunt capitaliste și în care dreptul de vânătoare aparține statului, totuși este posibil ca după retrocedarea fondului funciar agricol și silvic, noii proprietari să ceară, revizuirea Legii nr. 103/1996; revendicând ca dreptul de vânătoare să fie legat de dreptul de proprietate funciară.
Reorganizarea activității de vânătoare în noul concept politico-socio-economic s-a realizat prin Legea 407/2006 și amendamentele ei, clarificînd atribuirea gestiunii fondurilor de vânătoare și prin prisma dreptului de proprietate asupra fondului funciar și precizând atributele legale privind paza și protecția în cele mai bune condiții a fondului cinegetic, care în orice context rămâne bun național.
FOLOASELE ADUSE DE VÂNAT ȘI VÂNĂTOARE
Foloasele directe. O bună gospodărire a avuțiilor țării cere ca nici una dintre resursele naturale să nu fie lăsată nefolosită. Vânatul este una dintre aceste resurse și dacă el este în număr corespunzător cu capacitatea de hrănire și de adăpost a mediului, nu stânjenește producția agricolă, silvică și zootehnică. Pentru o mai ușoară înțelegere, se dau următoarele exemple: pe un teren agricol de 10000 ha în care vânatul este bine ocrotit, se pot recolta anual 2 000 de iepuri și 1000 de fazani și potârnichi, fără ca recolta de cereale să se resimtă cu ceva; într-o pădure de dealuri de 15 000 ha, în care efectivul de vânat a atins cifra optimă, se pot recolta anual 250 de căprioare și 60 de mistreți, reprezentând circa 10000 kg carne, fără a prejudicia interesele silvice.
Practicarea vânătorii necesită echipament, muniție, arme etc; de aceea, este necesară dezvoltarea pe orizontală a unor mici industrii specializate pentru sectorul cinegetic.
Foloase indirecte. Vânătoarea este un mijloc de recreere, de refacere a forțelor fizice și intelectuale pentru cei ce o practică.
Vânătoarea, prin acțiunea de combatere a unor dăunători, cum sunt animalele răpitoare și câinii vagabonzi, este un element eficient de asigurare a echilibrului dinamic al ecosistemelor agricole și forestiere.
Potârnichea și fazanul, consumând insecte dăunătoare și semințe de buruieni, sunt folositoare pentru agricultură, contribuind la combaterea biologică a dăunătorilor.
Vânatul este folositor și numai prin faptul că există și că înfrumusețează și promovează peisajele, pentru delectarea oamenilor. Cercetători științifici din țară și străinătate fac studii, cercetări, experimentări asupra fondului nostru cinegetic.
Pasiunea omului pentru vânătoare are la bază cel puțin câteva constatări:
– participarea la vânătoare ca însoțitori, fără pușcă, trezește dorința de a deveni vânători, iar după împușcarea primului iepure sau rață, îi face adepți ai vânători toată viața sau cel puțin tot timpul cât împrejurările le permit să practice vânătoarea;
– copiilor și adulților le face plăcere să tragă la țintă și se simt fericiți dacă nimeresc. Aceasta este o dovadă de îndemânare. Firește, satisfacția este mai mare, dacă ținta este mișcătoare, cum ar fi iepurele în fugă sau rața în zbor;
– între vânător și vânat, în timpul practicării vânătorii, se dă o luptă: vânătorul se folosește de inteligență și de arme perfecționate; vânatul se apără cu simțurile sale incomparabil mai dezvoltate decât ale omului, apoi cu fuga sau cu zborul. Vânătorul are o satisfacție dacă iese învingător din această luptă. Este un lucru care a fost scos în evidență adeseori și anume că ceea ce constituie, în primul rând, plăcerea vânătorului, nu este tirul asupra cerbului sau căpriorului, ci faza de apropiere de acest vânat, folosind acoperirea terenului, direcția vânatului și căile pe care se poate apropia de el, fără zgomot;
– pasiunea de vânător se trezește în om atunci când se ivește ocazia și odată devenit vânător, de regulă își păstrează această calitate până când condiția fizică sau alte împrejurări îi permit, ceea ce justifică afirmația că această pasiune este o rămășiță din vremuri străvechi, când omul vâna din necesitatea de a-și procura o parte din mijloacele de trai, dar în cursul timpului această pasiune a fost înnobilată prin etica vânătorească.
Vânătorul este învinuit uneori, de către cei neinițiați, de cruzime față de animale și anume că ar ucide din plăcere. Evident, lucrurile nu stau așa și se desprind o serie de argumente în acest sens.
Lăsând la o parte rolul diferitelor specii de vânat în biocenoza pădurii, a câmpului sau a bălții și privind problema numai pe latura utilității directe, vânatul are rostul să servească trebuințelor omului. Animalele domestice se pot sacrifica funcție de necesități, deoarece le avem oricând la îndemână; vânatul însă se mișcă pe teren, nu-l putem prinde decât cu anumite unelte care nu stau la îndemâna oricui, de aceea pentru a-l avea la dispoziție, nu ne rămâne decât să-l împușcăm. Privită din acest punct de vedere, împușcarea este inevitabilă. Împușcăm vânatul, pentru că altfel nu-l putem recolta; vânătoarea fiind un procedeu de recoltare.
Nimănui nu-i trece prin minte să reproșeze unui gospodar că îngrijește și crește animale domestice cu scopul precis ca mai târziu să le sacrifice în folosul său.
În cursul timpului, etica vânătorească a înnobilat pasiunea de vânător netezindu-i anumite laturi dure. Prin prevederi legale, se interzice împușcarea vânatului mare cu alt proiectil decât un singur glonț. Acestea pentru a nu cauza, prin rănirea vânatului, suferințe împreunate cu îndelungate chinuri; prin măsura administrativă, cei ce doresc să devină vânători sunt supuși unui examen prealabil, inclusiv o probă de tir la poligon, pentru ca astfel să-i oblige să învețe a trage, înainte de a lua parte la vânătoare. Prin aceasta s-a căutat să se împuțineze cazurile de rănire a vânatului de către începători; legi vânătorești nescrise, cuprinse în etica vânătorească, obligă pe vânător să caute vânatul rănit până îl găsește și să-i curme suferințele; tot o lege nescrisă obligă pe vânător să nu împuște mama de lângă pui, deși legea nu prevede restricții în acest sens.
Interesant este și faptul că multe inițiative privind cruțarea unor specii de animale au venit din partea vânătorilor: s-a renunțat, total, la împușcarea acvilelor, vulturilor și păsărilor răpitoare de noapte. Este și aceasta o dovadă a interesului purtat de vânătorime protecției frumuseților naturii. Poate că, fără vânătoare rațională, multe specii de vânat ar fi dispărut în cursul timpului, ca obiecte fără valoare. Dar, dorința omului de a le păstra pentru vânătoare a dus la măsuri de ocrotire.
Demn de remarcat este faptul că, deși se vânează, totuși efectivele de vânat cresc; aceasta datorită ocrotirii lor de către om. Doar acele specii nu se înmulțesc, pentru care mediul s-a degradat. Când situația efectivelor o cere (ierni aspre, boli sau alte condiții defavorabile), omul renunță la vânătoare pentru o anumită perioadă de timp. De asemenea, sunt numeroase cazurile de populari și repopulări cu vânat în terenuri cu fauna sărăcită. În concepția de azi, vânătoarea este o intervenție conștientă a omului în treburile naturii, ocrotind unele specii și reducând numărul altora când devin dăunătoare. În acest scop, se întocmesc legi, regulamente, cu scopul de a frâna pornirea de distrugere a omului, și pentru a-l obliga la ocrotire.
În decursul timpului, modul de practicare al vânătorii a evoluat, etica vânătorească l-a înnobilat, încât astăzi vânătoarea rațională caută să apere fauna țării de dispariția unor specii, iar recoltarea să fie făcută cu cât mai puține suferințe pentru vânat. Scopul de azi al vânătorii nu mai este în primul rând blana și carnea, ci recreerea, distracția în natură, iar dacă este vorba de vânatul mare – trofeul. De fiecare trofeu din colecția vânătorului se leagă o amintire. Carnea este ceva secundar.
EDUCAREA VÂNĂTORULUI PENTRU OCROTIREA VÂNATULUI ȘI PROTECȚIA NATURII
Condițiile principale de dezvoltare și chiar de existență a vânatului sunt: hrana, adăpostul și liniștea. Înmulțirea populației și amplificarea rețelei de drumuri, care azi ajunge și în munții altă dată neumblați, schimbarea radicală a câmpiei cultivate agricol, datorită monoculturilor pe suprafețe întinse, desființarea grupurilor de mărăcini și a perdelelor de protecție, mecanizarea și chimizarea agriculturii, îndiguirea suprafețelor inundabile , au dus la înrăutățirea condițiilor de existență ale vânatului.
Este un proces normal, ca urmare a progresului civilizației, observat pe plan mondial, nu numai la noi. Consecința acestuia este împuținarea efectivului de iepuri, scăderea catastrofală a efectivului de potârnichi pe plan european, dispariția avifaunei acvatice din anumite regiuni supuse îndiguirilor sau drenării, împuținarea păsărilor ocrotite de lege, care consumă insecte sau rozătoare moarte, prin combaterea cu substanțe toxice.
Prin tranformările și lucrările arătate mai sus, s-a împuținat hrana vânatului, i s-a desființat adăpostul și i s-a stricat liniștea în anumite locuri. Sarcinile ce revin generațiilor de vânători de azi și de mâine sunt mult mai complexe decât ale vânătorilor predecesori, trecându-se de la măsuri de ocrotire la cultura vânatului. De aceea, vânătorii trebuie să fie înarmați cu un bagaj bogat de cunoștințe în ceea ce privește ocrotirea și îngrijirea vânatului și educați în spiritul folosirii, cu mult discernământ, a efectivului de vânat, a păstrării și, în măsura posibilului, îmbunătățirii mediului în care trăiește vânatul. Educarea vânătorilor în acest spirit este o condiție de bază pentru reușită. Adevărurile de care este bine să fie pătruns vânătorul ar fi următoarele:
– vânătoarea trebuie să fie practicată în așa fel încât puterea de producție a fondului cinegetic să nu fie slăbită, ci, din contră, să rămână pe teren, pentru reproducție, un efectiv suficient ca număr, sănătos, viguros;
– vânătorul are, în primul rând, datoria de a ocroti și îngriji vânatul și numai după aceea îi revine și dreptul de a-l recolta. Pentru adevăratul vânător, a observa, a studia și a îngriji vânatul este o necesitate sufletească;
– el nu este stăpân absolut asupra vânatului, ci este numai un uzufructuar temporar și are dreptul să se folosească de vânat numai în anumite condiții, prevăzute de lege;
– existența și prosperitatea vânatului fiind condiționate, în primul rând de mediul de trai, sarcina vânătorului este de a contribui, după puterile lui, la menținerea și eventual la îmbunătățirea mediului;
– date fiind condițiile noi de existență ale vânatului, ocrotirea lui este mai dificilă ca în trecut și ea trebuie să aibă la bază știința modernă și experiența acumulată;
– ceea ce caracterizează pe adevăratul vânător este și faptul că el nu găsește plăcerea numai în a împușca, ci și în simpla lui prezență în terenul de vânătoare, unde are ocazia să se delecteze privind vânatul. Firește, nimănui nu-i convine să se întoarcă acasă cu nimic, după o zi de vânătoare, dar ceea ce vrem să scoatem în evidență este că vânătorul adevărat cercetează terenul și în alte împrejurări decât în ziua vânătorii, că ori ce ieșire de acest fel este o ocazie de meditație, de studiu, de reflecție asupra rostului vietăților din natură.
Țara noastră se numără printre puținele din Europa care încă mai are multe bălți pentru vânatul acvatic, păduri de mare întindere pentru cerbi, urși și alt vânat mare. Datoria vânătorilor este de a cunoaște cerințele vânatului față de mediu și de a contribui la păstrarea lui.
PATRIMONIUL VÂNĂTORESC
Terenurile de vânătoare cu vânatul și construcțiile de pe ele constituie patrimoniul vânătoresc. Conform legii pentru protecția vânatului și reglementarea vânătorii din anul 1923, suprafața de 100 ha, la câmpie și 1000 ha la munte dădea proprietarului funciar dreptul de a-și constitui teren de vânătoare separat. Legea de organizare a vânătorii din anul 1947 majorează aceste suprafețe la 500 ha la câmpie și 2500 ha la munte, dar nici acestea nu erau suficient de mari.
Începând din anul 1948, vânatul de pe întreg cuprinsul țării a devenit proprietate a statului. De la acea dată, nemaiexistând proprietate privată asupra vânatului, a fost posibilă constituirea de unități vânătorești mari, numite fonduri de vânătoare, care să permită dezvoltarea gospodăriei vânătorești în bune condiții. Se știe că o gospodărie rodnică nu se poate face pe suprafețe mici de teren. Prima împărțire a teritoriului țării în fonduri de vânătoare a avut loc în toamna anului 1948. În anul 1952, s-a făcut o nouă împărțire, în fonduri, ameliorându-se cea precedentă și o împărțire, la care s-au avut în vedere învățămintele trase din delimitările precedente, a fost efectuată în anul 1960.
În anul 1960, din suprafața teritoriului României, estimată la 23750000 ha, 1087000 ha erau terenuri neproductive din punct de vedere vânătoresc; suprafața ocupată de sate și orașe, diferite terenuri împrejmuite, în care vânătoarea nu se putea practica. Deci, rămâneau drept suprafață de teren utilă cinegetic 22663000 ha.
Cu ocazia arondării din anul 1960, au fost constituite 2157 fonduri de vânătoare. Suprafața medie a unui fond era cu ceva peste 10000 ha. În mod practic, la câmpie, fondurile aveau suprafața de 5000 – 12000 ha, iar la munte de 8000 – 15000 ha.
În prezent, în urma aplicării prevederilor Legii nr. 407/2006 situația arondării fondului cinegetic național se prezintă astfel: numărul fondurilor de vânătoare este de 2227. Suprafața medie a unui fond de vânătoare, exclusiv rezervația biosferei Delta Dunării, este de peste 10000 ha (10461 ha).
Având în vedere că aria de răspândire a speciilor de vânat în cuprinsul țării este strâns legată de factorul vegetație de care, în ultimă analiză, depind hrana, adăpostul și liniștea vânatului, se analizează repartizarea teritoriului vânătoresc în fonduri de vânătoare, pe ramurile principale de cultură ale solului.
PONDEREA TERITORIALĂ A VÂNATULUI PRINCIPAL
Măsurile gospodărești ce se iau într-un fond de vânătoare depind de speciile de vânat care îl populează; alte amenajări vânătorești se vor face pentru fazan și altele pentru căprior. Dar nu toate speciile de vânat ce populează un fcnd au aceeași importanță economică și recreativă.
În orice fond de vânătoare există o specie de vânat, care, în fondul respectiv, are valoarea cea mai mare dintre toate speciile ce populează acel fond. Această specie se numește vânat principal. Valoarea ei se înțelege atât sub raport economic, cât și sub acela al practicării vânătorii (sportiv, recreativ, distractiv), deci din ambele puncte de vedere.
Privit sub acest aspect, teritoriul vânătoresc (fondul cinegetic) din România se repartizează astfel:
– iepurele constituie vânat principal pe circa 15200000 ha
– căpriorul pe circa 3900000 ha
– cerbul pe circa 2800000 ha
– capra neagră pe circa 220000 ha
– vânatul de baltă pe circa 543000 ha
Se înțelege că pe suprafața de 15,2 milioane ha, unde vânatul principal este iepurele, pot fi și alte specii ca: fazan, potârniche, căprior, dar valoarea lor este mai mică decât a iepurelui; pe suprafața de 2,8 milioane ha, în care cerbul este vânatul principal, pot exista și căpriori, mistreți, urși, cocoși de munte, dar valoarea cea mai mare este a cerbului.
PONDEREA ECONOMICĂ ȘI RECREATIV-SPORTIVĂ A SPECIILOR DE VÂNAT
Se numește densitate a unei specii de vânat numărul de indivizi din specia respectivă, raportat la suprafața de teren, de obicei 100 ha. La speciile cu densitate mică, cum este cazul ursului, raportarea se face la 1000 ha.
Densitatea este optimă atunci când pe un teren există un număr de indivizi corespunzător capacității lui biogenice, număr pe care nu vrem să-l depășim, pentru ca vânatul să nu cauzeze pagube altor sectoare economice sau pentru ca el însuși să nu se degradeze ca urmare a insuficienței hranei, adăpostului, a propagării bolilor și altor factori negativi. Spre exemplu, pe un fond de vânătoare, vrem să avem 10 căpriori la suprafața de 100 ha pădure, în luna martie. Numim densitate reală aceea care există la un moment dat. Exemplu: pe un fond de vânătoare avem 6 căpriori la 100 ha de pădure, în luna martie (densitatea reală poate fi mai mare sau mai mică decât cea optimă; dacă e mai mică, ne străduim să o majorăm; dacă e mai mare, trebuie să o reducem). În prezent, la majoritatea fondurilor, densitatea reală este mai mică decât cea optimă.
În momentul de față, speciile cu aportul economic cel mai mare și care, în același timp, formează obiect de vânătoare, deci de recreere, pentru un număr mai mare de vânători, sunt: iepurele, urmat de mistreț. Când însă se va ajunge la efectivul optim la toate speciile importante de vânat, ordinea va putea fi alta și anume:
– iepurele va avea un aport de circa 40%
– căpriorul va avea un aport de circa 32%
– cerbul va avea un aport de circa 21%
– fazanul va avea un aport de circa ..6%
– capra neagră va avea un aport de circa ..1%
Total: 100%
Mistrețul nu a fost luat în considerare deoarece, dacă este în număr prea mare, cauzează pagube agriculturii deci nu se urmărește sporirea efectivului lui. El se va situa însă aproximativ după cerb. De asemenea, nu a fost luat în calcul nici ursul, care este o specie protejată, la fel ca și lupul, râsul, pisica sălbatică, într-un cuvânt toate răpitoarele.
BIOLOGIA SPECIILOR DE VÂNAT
Cunoașterea biologiei speciilor de vânat este de cea mai mare importanță pentru vânătorul amator sau profesionist. Într-adevăr, măsurile de ocrotire și de punere în valoare a unei specii depind de felul ei de viață. Pentru a obține bune rezultate în sporirea efectivelor de vânat și realizarea în teren a unui vânat viguros și sănătos, este necesar să fie cunoscut regimului său de hrană în natură, necesitatea de adăpost și sensibilitatea sa la prezența în teren a omului și a altor factori de tulburare a liniștii: mijloace de transport, animale domestice etc; vânătorul, pentru a putea obține bune rezultate la practicarea vânătorii, trebuie să cunoască localizarea în spațiu a vânatului respectiv în diferite anotimpuri, regimul său de viață în cursul a 24 ore și posibilitatea de a se apropia de el în bătaia eficace a puștii. De la felul de viață al vânatului pleacă măsurile gospodărești. De aceea, biologiei vânatului, i se va da dezvoltarea cea mai mare.
Înainte de a trata biologia diferitelor specii, este necesar să fie cunoscute câteva noțiuni care vor apărea mereu, aproape la fiecare specie.
FACTORII PRINCIPALI AI ARIEI DE RĂSPÂNDIRE A VÂNATULUI
Sunt trei factori determinanți ai răspândirii vânatului în biotopul său: hrana, adăpostul și liniștea. Fără hrană și adăpost, vânatul nu poate supraviețui, iar fără liniște nu poate beneficia de cei doi factori vitali amintiți.
Factorul hrană. Iepurele se hrănește cu plante ierbacee, iar la nevoie, mai cu seamă iarna, când pământul este acoperit cu zăpadă, cu muguri, rămurele și cu coaja unor arbori tineri. Dat fiind că acest fel de hrană se găsește pretutindeni, aria de răspândire a iepurelui este foarte largă: merge de la câmpie până la golurile de munte, la 1 500 m altitudine. Densitatea însă nu este aceeași. Cei mai numeroși iepuri la unitatea de suprafață se găsesc la câmpie, în regiuni fertile, unde și hrana lor este mai abundentă. Același lucru s-ar putea spune și despre căprior, cu deosebirea însă că în hrana acestuia intră și frunzele de arbori foioși în proporție cam de jumătate.
Cocoșul de munte se hrănește, iarna, cu muguri de rășinoase, iar vara cu iarbă, diferite fructe de pădure, în special afine, zmeură, apoi cu insecte, viermi. Acestea se găsesc din abundență numai în pădurile de mare altitudine, cu terenuri turboase sau cu multă umiditate, motiv pentru care și aria lui de răspândire este redusă și se mărginește la pădurile de rășinoase din apropierea golurilor de munte.
Ursul se mișcă puțin din locul său obișnuit de trai, dacă în apropiere există fructificație de fag; peste zi stă în desiș, iar noaptea se deplasează în pădurea bătrână ca să mănânce, retrăgându-se în zori, din nou în adăpost. Dacă însă fagul nu a fructificat, deci nu există jir în regiunea în care ursul trăiește în mod obișnuit, el este nevoit să se deplaseze mult și să coboare la poalele munților, în regiunea de quercinee, în căutare de ghindă. Mișcarea urșilor este și mai mare dacă nu găsesc nici ghindă. Atunci, toamna, ei umblă peste tot după mere pădurețe, prune, coborând la cantoanele silvice, în livezile mărginașe satelor. Lumea crede atunci că s-au înmulțit urșii, pe când în realitate nu este vorba decât de o deplasare sezonală a lor, în căutare de hrană.
Sitarul care își scoate hrana (insecte, viermi) cu ciocul pe care îl introduce în pământul moale, ar muri de foame, iarna, când solul este înghețat. De aceea, toamna el migrează spre țările sudice, pentru a reveni primăvara.
Și rațele sălbatice sunt nevoite să se retragă spre sud, îndată ce bălțile îngheață, deoarece viața lor este legată de existența apei.
Din cele de mai sus se poate vedea că atât aria de răspândire, cât și densitatea vânatului într-o anumită regiune sunt determinate, pe lângă altele, în primul rând, de existența hranei.
Factorul adăpost. Vânatul are nevoie de adăpost pentru trei motive: în primul rând pentru a se apăra de dușmani; în al doilea rând pentru a se feri de intemperii în special de viscole; în al treilea rând pentru reproducere.
Frica de dușmani face ca cerbul și mistrețul să trăiască în pădure și să iasă în poieni sau la câmp după ce terenul s-a liniștit, în special noaptea. Pentru mistreț, adăposturile cele mai bune sunt desișurile impenetrabile pentru om; cerbul însă din cauza mărimii coarnelor, își alege ca loc de adăpost părișurile și prăjinișurile. Adăpostul este o necesitate absolută pentru anumite specii de vânat: cerbul, mistrețul, ursul, râsul, cocoșul de munte părăsesc locurile unde pădurea a fost distrusă. De aceea, se poate afirma că unele specii de vânat dăinuesc cât trăiește pădurea și-dispar o dată cu ea.
Se știe că în pădure, iarna, temperatura aerului este cu ceva mai ridicată decât în afara pădurii. Pe de altă parte, arborii domolesc puterea vântului, reducând astfel efectul negativ asupra vânatului a temperaturii scăzute.
În perioada de reproducție, vânatul caută locuri adăpostite de vedere: fazanul și potârnichea, în aprilie, instinctiv, caută pâlcuri cu iarbă uscată rămasă din anul precedent, mărăcinișuri, margini de pădure, culturi cu înălțime mai mare, cum sunt lucerna și secara. Aici ele sunt mai ferite de ochiul păsărilor răpitoare. Ciuta de cerb și căprioară, când se apropie momentul fătatului, se despart de cârd și își aleg un loc liniștit, în desișul pădurii. Se pare că scăderea din ultimii ani a efectivului de iepuri și potârnichi în câmpiile întinse, fără păduri, în primul rând în Bărăgan, se datorește în bună parte, dispariției răzoarelor, a culturilor forestiere de protecție și a altor adăposturi naturale. Se știe că potârnichea nu poate rezista iarna în terenurile fără adăpost și, în consecință, se retrage în acele porțiuni ale fondului de vânătoare în care mai există astfel de adăposturi.
Factorul liniște. Reacția vânatului față de liniște este diferită. Iepurele, fazanul, potârnichea se obișnuiesc cu zgomotul făcut de oamenii care lucrează la câmp, cu căruțele sau autovehiculele. în pădurile de câmpie, frecvent străbătute de oameni, chiar și căpriorul rabdă apropierea omului până la 100, chiar 50 m. Nu aceeași comportare o are acesta la dealuri și munte. în schimb, alte specii de vânat sunt extrem de sensibile la orice zgomot neobișnuit. La goanele de iepuri, vulpea este cea dintâi care se pune în mișcare; cerbul s-a retras în regiunile muntoase din cauza înmulțirii populației în regiunea de câmpie și dealuri și a împărțirii pădurilor, deci a lipsei de liniște; în fine, lupul se pune în mișcare la cel mai mic zgomot suspect, motiv pentru care la vânătoarea cu goană se cer din partea organizatorului măsuri de precauție. Mare sensibilitate față de zgomot au și ursul și râsul.
Dar toate speciile de vânat se obișnuiesc, cu timpul, cu anumite zgomote. Cerbii pot fi văzuți la 100-200 m de drumul forestier pe care circulă autocamioane; tot cerbul a fost văzut pe un versant, boncănind la 300 m de o haltă de cale ferată forestieră în care a șuerat locomotiva atât la intrare cât și la ieșire; nu se sperie nici de lătratul câinilor de la stâni. Speciile de vânat suportă mai ales acele zgomote cu care s-au obișnuit din tinerețe și care nu le-au cauzat neajunsuri.
SIMȚURILE VÂNATULUI
Dintre cele cinci simțuri ale vânatului, pe vânător îl interesează, îndeosebi; văzul, auzul și mirosul. Aceste simțuri nu sunt deopotrivă de dezvoltate la toate speciile, ci, după felul de trai, unul sau altul dintre ele este mai pronunțat. Astfel, la vânatul răpitor cu pene (șoimi, acvile, vulturi etc), văzul este foarte ascuțit, deoarece numai așa aceste păsări reușesc să descopere din văzduh, de la mare distanță, animalele cu care se hrănesc. în schimb, acest simț este slab la viezure, care trăiește o bună parte din timp în vizuină.
Cerbul, mistrețul și ursul trăiesc în pădure și numai rareori, mai ales noaptea, ies la loc deschis. Așa fiind, pentru a-și descoperi dușmanul, au mai puțină nevoie de văz decât de miros sau auz, deoarece în pădure nu pot vedea la distanță. într-adevăr, aceste specii au mirosul și auzul foarte dezvoltate. Vântul care bate de la vânător spre vânat duce mirosul de om, care este perceput de cervide, de la mare distanță. Vântul defavorabil este un adversar al vânătorului când vrea să se apropie de vânat. Mistrețul are foarte dezvoltat auzul, cu ajutorul lui percepând orice zgomot provocat de pași sau de ruperea unei crengi. La această din urmă specie de vânat, este dezvoltat și pipăitul, dat fiind că scurmând pământul, prin pipăit descoperă hrana. Firesc este ca pipăitul să fie dezvoltat și la becatine și sitari, care își scot hrana din pământ, cu ciocul lor lung de 6-8 cm. La iepure, cel mai dezvoltat simț pare a fi auzul. Văzul este relativ slab.
Concluzia pe care o tragem de aici este că dezvoltarea simțurilor la speciile de vânat variază mult și este în strânsă legătură cu felul lor de viață, mai precis, cu modul de a se hrăni și cu necesitatea de a se apăra de dușmani. Este de remarcat faptul că nivelul de performanță al celor trei simțuri se compensează oarecum în sensul că, dacă unul este mai slab, celelalte sunt mai bine dezvoltate. De fapt, animalul este din naștere dotat cu organe specifice de simț cum sunt: ochii, urechile, nasul, prin care poate recepționa din mediul ambiental orice fel de stimuli, în urma cărora adoptă tipul de comportament potrivit situației și momentului. Fără acest sistem de recepționare a stimulilor exteriori, animalul nu ar fi capabil să supraviețuiască și deci nici să-și perpetueze specia. Ar fi tot atât de vulnerabil ca și un organism lipsit de imunitate.
Cunoașterea simțurilor vânatului este de mare importanță pentru vânător atât în perioada de ocrotire, cât și în cea de recoltare. In perioada de ocrotire, el trebuie să observe vânatul, să-1 cunoască sub raport calitativ, dar apropierea de el trebuie astfel realizată încât să nu fie simțit. Altfel, vânatul se va speria și nu își va mai păstra trecătorile. De asemenea, la practicarea vânătorii, dacă apropiatul de cervide, de capra neagră, de cocoșul de munte, nu se face cu atenția cuvenită, reușita poate fi compromisă. Apropiatul trebuie făcut fără zgomot, cu vântul în față și la adăpostul tufelor și arborilor.
BONITATEA FONDURILOR DE VÂNĂTOARE. DENSITATEA VÂNATULUI
Fondurile de vânătoare pot fi clasificate pe calități, în funcție de specia de vânat pentru care sunt apte, de condițiile ecologice, de factorul antropic etc. Un rol important joacă altitudinea, fertilitatea solului, precipitațiile, vegetația și așezările omenești. O producție de iepuri va da un teren de câmpie, cu sol fertil, având 10-15% pădure în cuprinsul lui și alta unul de dealuri, cu sol sărac și procent de pădure 25-30%; în ce privește căpriorul, mai mulți indivizi vor putea trăi pe un teren de dealuri sau câmpie cu trupuri mici de pădure repartizate pe terenul agricol, decât într-o pădure de mare întindere (2000-3000 ha) de formă apropiată de cea circulară sau pătrată, care are terenuri agricole numai la margine.
Pentru a putea stabili obiectivele de producție pe bază științifică, a fost necesară clasificarea tuturor fondurilor de vânătoare din țara noastră după bonitatea lor.
Această importantă clasificare s-a făcut pe baza a două lucrări ale Institutului de Cercetări Forestiere. Pentru iepuri, fazan și căprior, s-au stabilit câte patru categorii de bonitate, iar pentru cerb și capra neagră câte trei. în categoria I intră cele mai bune terenuri, iar în categoria a IV-a cele mai slabe.
Prin densitate de vânat se înțelege numărul de exemplare dintr-o specie oarecare raportat la suprafață, de regulă la 100 ha, sau la 1000 ha, dacă densitatea normală este prea mică, cum este cazul ursului.
De exemplu: terenuri de iepuri de categoria I se pot considera cele care în luna martie au o densitate de 20-30 iepuri la 100 ha teren.
Dat fiind că alta este densitatea în luna martie, când pe teren se găsește numai efectivul de reproducție (cel mai scăzut efectiv din cursul unui an) și alta în noiembrie, când la efectivul de reproducție se adaugă și sporul (tineretul) din acel an, este necesar ca atunci când se vorbește de efectiv să se precizeze luna la care acesta se referă. De regulă este vorba de cel din luna martie, când se efectuează și lucrarea de evaluare a vânatului.
Deosebim densitatea suportabilă economic și densitatea suportabilă biotic (sau densitatea potențială). Densitatea este suportabilă din punct de vedere economic atunci când pagubele pe care le-ar cauza vânatul pădurii sau culturilor agricole ar putea fi prevenite sau combătute cu mijloace obișnuite, fără a se construi împrejmuiri. Densitate suportabilă din punct de vedere biotic este aceea care, dacă ar fi depășită, vânatul ar suferi o scădere în greutatea corporală și în mărimea coarnelor, totodată cu ivirea unor cazuri grave de paraziteze. De pagubele cauzate sectoarelor economice din acel teren se face abstracție. Densitatea economică variază între 3 și 11 căpriori, iar cea biotică între 7 și 15 căpriori la 100 ha, în funcție de bonitate. Așadar, densitatea admisibilă din punct de vedere biotic este mai ridicată decât cea din punct de vedere economic. în gospodăria vânătorească ar trebui să se aplice numai densitatea economică, pentru a nu cauza pagube altor sectoare de producție. Pe de altă parte, dacă densitatea admisibilă nu este realizată, înseamnă că nu este folosită întreaga capacitate a biotopului.
NECESITATEA AUTORIZAȚIILOR DE VÂNĂTOARE
Dacă în urmă cu câteva decenii erau controlate sub aspectul numărului de piese împușcate doar câteva specii: cerbul, căpriorul, cerbul lopătar, capra neagră, muflonul, ursul, dropia, lebăda (conform O.M. 637/1953 al Ministerului Gospodăriei Silvice), celelalte fiind considerate animale prolifice, nefiind pericol mare de împuținare a lor, în prezent, evoluția efectivelor și implicit controlul recoltei se face la toate speciile.
În conformitate cu Legea fondului cinegetic și a protecției vânatului nr. 103/1996 și a reglementărilor de exercitate a vânătorii elaborate pe baza acesteia, vânătoarea nu se poate practica nici individual nici colectiv decât pe baza autorizațiilor emise de către gestionarul fondului de vânătoare, în limitele cotei de recoltă și a reglementărilor tehnice privind organizarea și practicarea vânătorii (art. 25 din Legea nr. 103/1996). Necesitatea eliberării autorizațiilor de vânătoare pentru toate speciile de vânat a fost determinată de grija sporită pentru păstrarea echilibrului ecologic. în prezent, când societatea este supertehnicizată, fiind dotată cu mijloace sofisticate de practicare a vânătorii și cu posibilități de accesare a tuturor biotopurilor naturale ale oricăror specii, nu mai există garanția menținerii unor locuri naturale de refugiu pentru vânat, în care să nu poată fi prins. în aceste condiții, un control riguros prin autorizarea nominală a fiecărei acțiuni de vânătoare este nu numai un mijloc de exercitare a controlului, ci și o metodă de conștientizare a vânătorilor, practic prin monitorizarea fiecărei specii de interes vânătoresc.
OBLIGATIVITATEA ÎMPUȘCĂRII NUMAI CU GLONȚ A UNOR SPECII DE VÂNAT
Legea noastră de vânătoare interzice împușcarea cerbilor, căpriorilor, lopătarilor, muflonilor, caprelor negre, mistreților și urșilor cu alt proiectil decât glonțul. Rațiunea acestei prevederi legale este evitarea rănirilor. într-adevăr, trăgând cu alice sau cu poșuri în animalele mari, deci rezistente, s-ar putea întâmpla ca ele să fie nimerite numai de câteva alice, insuficiente pentru a doborî vânatul, dar suficiente pentru a-i provoca răni de pe urma cărora să sufere, eventual să și moară, după chinuri îndelungate. Trăgând cu glonț, se presupune că vânatul, sau va fi nimerit și în acest caz va cădea, proiectilul fiind puternic și făcând rană mare, sau nu va fi nimerit și atunci va scăpa teafăr. Deși nu este totdeauna așa, se poate să fie rănit și numai cu proiectilul unic, totuși posibilitatea este mai mică, deci măsura prevăzută de lege este bună. De altfel, speciile de talie mare, având simțuri agere, nici nu ar tolera, decât întâmplător, apropierea omului la distanță de 40-50 m, la care se poate trage și cu alice, de aceea, folosirea armei ghintuite este indispensabilă, mai cu seamă la metoda prin apropiere. în cele de mai sus, am lăsat la o parte satisfacția vânătorului de a trage de la distanță, cu o armă bună, cu toate că și aceasta contează.
RELAȚIA DINTRE ANOTIMP, PERIOADA ÎMPERECHERII ȘI A CREȘTERII PUILOR
Adaptarea la mediu a făcut ca mamiferele să aibă pui după trecerea iernii, deci când puii sunt mai puțin expuși temperaturilor scăzute, iar creșterea poate avea loc în condiții mai favorabile. Cerboaica, lopătărița, căprioara, capra neagră, fată, de regulă, în a doua jumătate a lunii mai și în luna iunie. De asemenea, și vânatul cu pene scoate pui primăvara, după topirea zăpezii, când hrana puilor este asigurată. De la această regulă fac excepție ursul și viezurele, care fată în ianuarie-februarie, dar care, trăind în bârlog, respectiv în vizuină, își pot ține puii oarecum feriți de gerul iernii. Ei înșiși trăiesc pe socoteala rezervelor energetice generate de grăsimea acumulată în toamnă, ca urmare a unei hrăniri deosebit de intensive.
Perioada fătării determină pe cea a împerecherii. Cerbul – animal cu perioadă de gestație lungă, se împerechează în septembrie-octombrie pentru a avea pui în mai-iunie; lopătarul și capra neagră se împerechează în octombrie-noiembrie și fată în mai-iunie; mistrețul se împerechează în noiembrie-decembrie, ca să aibă pui în martie; la iepure, prima împerechere are loc în ianuarie-februarie, în funcție de mersul vremii, pentru ca fătatul să se producă în martie-aprilie; la păsări, problema e simplă, se împerechează chiar în preajma ouatului și a incubației.
RELAȚIA DINTRE PERIOADA DE VÂNĂTOARE ȘI CEA DE REPRODUCȚIE
Un principiu de bază în ocrotirea vânatului este acela de a-i asigura acestuia liniștea necesară în perioada de reproducție. Aceasta este în interesul creșterii efectivelor de vânat și, în ultima analiză, în interesul vânătorului însuși. Din acest motiv, perioadele (epocile) de vânătoare au fost fixate, prin lege, în majoritatea cazurilor, în așa fel încât vânatul să nu fie deranjat în perioada împerecherii și a creșterii puilor. Astfel:
La vânatul acvatic, vânătoarea este interzisă cu începere de la 20-31 martie, când începe ouatul și până la 15 august, când puii sunt mari, o perioadă și mai lungă de protecție este fixată prin lege pentru fazan, potârniche, ieruncă la iepure, vânătoarea încetează la 31 ianuarie, cam când începe împerecherea și se redeschide, de regulă, la 1 noiembrie când nu mai poate fi vorba de reproducție; chiar și la mistreț, există o perioadă de protecție de la 1 martie la 30 septembrie.
Sunt însă și câteva excepții: cerbul, lopătarul, căpriorul, cocoșul de munte, dropia au epocile de vânătoare tocmai în perioada de împerechere. Aceasta se justifică, pe de o parte, prin faptul că în restul anului ar fi greu de descoperit, observat și vânat corect, iar pe de altă parte, prin aceea că frumusețea vânătorii la aceste specii constă tocmai în a le vedea și urmări în timpul împerecherii. Admiterea împușcării acestor specii în perioada de împerechere oferă totodată și posibilitatea efectuării selecției artificiale (cum se spune „cu arma") în condiții mult mai bune decât în afara ei. Fără o selecție corectă și riguroasă nu se pot obține trofee valoroase, motiv pentru care selecția ar trebui efectuată cu prioritate în perioada rutului. Dar chiar și la aceste specii, vânătoarea este cu desăvârșire interzisă în perioada fătatului, cuibăritului și creșterii puilor.
CLASIFICAREA VÂNATULUI
Clasificarea vânatului se poate face după mai multe criterii:
După învelișul corpului:
– vânat cu păr;
– vânat cu pene.
După obiceiul pe care-l are vânatul de a-și păstra sau nu locul de trai în anotimpul rece:
– vânat sedentar;
– vânat migrator;
– vânat eratic.
După mărime și importanță:
– vânat mare;
– vânat mic.
Originea acestor denumiri trebuie căutată în Evul Mediu când anumite specii de vânat, rezervate seniorilor, celor mari, se numeau vânat mare (Hochwild), iar cele la care puteau avea acces și cei din clasa de jos se numea vânat pentru cei mici (Niederwild). în principiu, se consideră ca fiind vânat mare cel a cărui împușcare este admisă numai cu glonț. Acesta mai este denumit și vânat nobil. Vânat mic este considerat cel care se împușcă folosindu-se cartușe cu alice.
După hrana pe care o consumă:
– vânat nerăpitor sau util;
– vânat răpitor.
Sub denumirea de vânat răpitor se înțelege acela care se hrănește și cu carnea vânatului nerăpitor sau util, deci cauzează pierderi în rândurile vânatului a cărui cultură o urmărim. în această categorie intră mamiferele din ordinul Fissipedia {Carnivora) și păsările din ordinele Strigiformes și Falconiformes.
Termenul de util este impropiu, pentru că această denumire – așa cum este înțeleasă în mod curent – nu cuprinde jderul, vulpea, vidra – specii care, de asemenea, aduc omului foloase prin blana lor. De asemenea, unele specii de vânat considerate răpitoare pot aduce mari foloase agriculturii prin distrugerea șoarecilor (nevăstuica, vulpea, dihonii ș.a.). în schimb, cerbul, socotit vânat util, poate cauza însemnate pagube în plantațiile forestiere, dacă se găsește într-o densitate prea mare. Noțiunile de vânat util și răpitor sunt deci relative.
Împărțind vânatul în util și răpitor nu înseamnă că avem interesul să înmulțim, fără limită, pe cel zis util și să căutăm, pe orice cale, să nimicim pe cel răpitor. Cel util trebuie lăsat să se înmulțească numai până când începe să devină dăunător culturilor agricole și silvice, iar cel răpitor să fie înmulțit în așa fel încât pagubele cauzate vânatului nerăpitor să fie suportabile. în număr mic și el este folositor în biogenoza pădurii și a câmpului și chiar a sănătății și calității vânatului util. Exprimându-ne mai lapidar putem afirma că vânatul nerăpitor și răpitor, într-un fond de vânătoare bine gospodărit, trebuie să se afle într-o stare de echilibru numeric.
Sub denumirea de dăunători se înțeleg câinii hoinari și pisicile vagaboande, ciorile și coțofenele, care fără să facă parte din ordinele Strigiformes și Falconiformes, cauzează totuși pagube, prin consumarea în special a ouălor și puilor vânatului mic.
În ecologia și mai cu seamă în etologia vânatului sunt încă multe lucruri incomplet cunoscute. Adeseori, părerile exprimate de diferiți autori se contrazic. Faptul se explică prin dificultatea de a nu face observații asupra vânatului ce se mișcă pe o mare suprafață de teren, deci pe care nu-1 avem la îndemână oricând, cum este cazul animalelor domestice. De aceea, este posibil ca, în unele privințe, cititorii să fie de altă părere decât cea exprimată în această lucrare. Este o sarcină de viitor a oamenilor de știință ca și a personalului vânătoresc de teren – căruia i se oferă cele mai bune ocazii de acest fel – de a pune la punct ceea ce astăzi este îndoielnic. Apreciem că în cadrul etologiei care este o ramură relativ nouă a biologiei, va apare etologia cinegetică, ca o știință ce studiază comportamentul faunei de interes vânătoresc.
EXPLICAREA CÂTORVA NOȚIUNI ÎNTÂLNITE LA DESCRIEREA SPECIILOR DE VÂNAT
Luarea unor date biometrice. Prin lungimea totală a corpului se înțelege distanța de la vârful botului până la vârful cozii, fără părul de la vârful acesteia.
Lungimea cozii se măsoară de la rădăcina cozii până la vârful acesteia, fără părul de la vârf (fig. 1 b). Lungimea corpului plus a trunchiului se obține prin diferență, scăzând coada din lungimea totală. La vânatul de curând împușcat, la care membrele încă nu s-au înțepenit, se pot măsura: lungimea tălpii piciorului și a urechii. De reținut că lungimea tălpii se ia fără gheare.
Greutatea vânatului poate fi exprimată în două feluri: greutatea animalului eviscerat sau neeviscerat (întreg).
Se eviscerează în acest fel: cerbul, lopătarul, căpriorul, capra neagră, muflonul, mistrețul. Dacă s-a cântărit fără cap sau picioare, se adaugă greutatea acestora sau se menționează că au lipsit.
– Vânatul se numește neeviscerat atunci când animalul se lasă întreg, fără să i se scoată nimic. Așa se procedează cu iepurele, cu toate animalele răpitoare (eventual cu excepția ursului), apoi cu toate păsările.
Pentru siguranță însă este bine ca, în fiecare caz, să se arate dacă greutatea a fost luată în stare eviscerată sau neeviscerată.
Pot fi cântărite și organele interne, și chiar este bine să se facă acest lucru, dar în acest caz aparatul digestiv (stomacul și intestinele) se vor cântări fără resturile alimentare, iar inima golită de sânge. Considerăm că efectuarea de măsurători biometrice asupra vânatului împușcat este foarte importantă, mai ales în cazul vânatului mare, și apreciem că ar fi potrivit ca personalul de specialitate să primească astfel de sarcini.
Formula dentară se exprimă astfel: privind din profil un craniu așezat cu latura stângă spre noi, analizăm dinții de la stânga spre dreapta: cei dintâi vor fi incisivii, urmează caninii (dacă există), apoi premolarii și, în fine, molarii. Ceea ce citim în formulă reprezintă numai jumătate din numărul dinților. Totalul din formulă însă arată toți dinții, din ambele maxilare. Linia de fracție desparte cele două maxilare din jumătatea stângă. De exemplu, formula dentară la cerb este următoarea:
Alte caracteristici la mamifere. Pentru a înlesni reținerea unor date asupra biologiei diferitelor specii de vânat, este bine să fie menționat că:
– puii proaspăt fătați ai copitatelor au ochii deschiși și chiar în prima zi se ridică în picioare și își pot urma mama;
– puii mamiferelor răpitoare se nasc orbi și abia după mai multe zile sau săptămâni își capătă vederea. Apoi ei rămân mai multe săptămâni sau luni în vizuina sau culcușul unde au fost fătați și numai după aceea își urmează mama, pe distanțe mari.
Longevitatea. Datele referitoare la longevitate au o exactitate numai relativă, observațiile făcându-se, în multe cazuri, asupra animalelor din captivitate. în terenul liber însă condițiile de trai sunt altele, deci și longevitatea ar putea fi alta. Totuși, sunt și specii la care vârsta maximă atinsă a fost stabilită prin marcări, deci exactitatea este mai mare.
DISTANȚA LA CARE SE DEPLASEAZĂ VÂNATUL DE LA LOCUL LUI OBIȘNUIT DE TRAI
Spre deosebire de păsări, mamiferele au un slab simț de orientare. Voind să se întoarcă la punctul de plecare, uneori ajung în teren străin.
Există deplasări periodice, iarna, de la altitudini mari, la altele mai mici din cauza hranei insuficiente ori a zăpezii. Primăvara, mișcarea se produce în sens invers, în această categorie intră: cerbul, căpriorul, capra neagră, mistrețul.
Dintre mamiferele importante sub raport vânătoresc, cea mai mică rază de mișcare o au: iepurele, căpriorul, vulpea. Alungate fiind de câini sau de gonaci, după ce parcurg o distanță oarecare, încearcă, uneori cu riscul vieții, să se întoarcă la punctul de plecare. Pe acest obicei se baza în trecut metoda de vânătoare cu copoiul, azi, pe bună dreptate, abandonată.
Cerbul are o rază de mișcare mult mai mare, îndeosebi în perioadr. boncănitului. Când bate vântul, merge cu vântul în față, acesta fiind un mijloc de apărare contra dușmanilor. Dacă se schimbă direcția vântului, se schimbă și traseul lui, putându-se întoarce astfel la punctul de plecare. Dacă însă găsește condiții mai bune în noul loc, nu se mai întoarce și astfel se produce lărgirea, pe cale naturală, a ariei de răspândire a speciei.
Dintre mamiferele noastre de interes vânătoresc, deplasări la distanță mai mare fac mistrețul și mai cu seamă lupul, cauza fiind necesitatea procurării hranei. în anii când la munte nu există fructificație de jir, ursul coboară la dealuri în căutare de ghindă, mere și pere pădurețe, eventual și de fructe din livezi. Distanța de deplasare poate fi de câțiva zeci de km.
Dacă însă deplasarea nu este cauzată de necesitatea procurării hranei sau din motive legate de reproducere, ci este alungat, tulburat sistematic, atunci distanța poate fi mai mare și există probabilitatea de a nu se mai întoarce, și de a se stabili în alt loc. O cauză de alungare a vânatului mare poate fi și pășunatul în păduri.
Vânatul, ajuns în teren străin, dintr-o cauză oarecare, are o comportare diferită de a celui băștinaș: este mai mult timp în mișcare, mai nesigur de sine și din această cauză, de regulă, este învins în luptă de cei localnici. Cu timpul însă acesta se adaptează la noul biotop, integrându-se în populația locală. Din punct de vedere genetic, astfel de situații sunt benefice pentru vigoarea speciei, realizându-se așa-zisa „reîmprospătare de sânge".
DIMORFISMUL SEXUAL
Deosebirea dintre două sexe ale aceleiași specii, în ce privește culoarea (exemplu la fazan, rațe), mărimea (la uliul porumbar și alte răpitoare), forma (la cervide numai masculii poartă coarne) etc. se numește dimorfism sexual.
Specialiștii în gospodărirea vânatului, ar fi bine să deprindă capacitatea de a putea deosebi masculii de femele și în cazul speciilor la care nu există dimorfism sexual (cum este ursul), pentru a-și face o imagine asupra raportului între sexe, și prin aceasta a perspectivelor de evoluție a sporului anual.
MAMIFERE DE INTERES CINEGETIC
La monografia speciilor de vânat, nu va fi urmată ordinea obișnuită în clasificarea zoologică, deoarece, sub raport cinegetic, există o anumită preferință manifestată de vânători și o anumită importanță economică și recreativ-vânătorească.
Nu se va trata nevăstuica înaintea ursului și vulpii, nici dropia – specie rară – înaintea fazanului și a potârnichii.
Se va respecta însă gruparea speciilor pe familii. De altfel, părerile autorilor diferă și în ceea ce privește denumirea unor ordine și a grupării speciilor în ordine.
Ord. Logomorpha (Duplicidentata)
Fam. Leporidae
IEPURELE
LEPUS EUROPAEUS (PALLAS)
DESCRIERE
Masculul se numește iepuroi, femela- iepuroaică, cel tânăr, incomplet dezvoltat – vătui.
Deși are o arie de răspândire foarte întinsă, atât în Europa, cât și în partea apuseană a Asiei, totuși nu are subspecii. Deosebirile de mărime și de culoare a părului nu justifică împărțirea speciei în subspecii.
Lungimea totală a corpului este 58,4-67,0 cm din care 9,0-10,8 cm reprezintă coada; urechile au 11,7-15,0 cm.
Greutatea medie a corpului cu viscere: la fătare 0,130 kg, la 1 lună 1 kg, la 3 luni 2 kg, la 6 luni 3,5 kg adică aproape cât cel adult. S-au cântărit iepuri și de 5-6 kg (maximum 6,5 kg la iepurii de pădure), dar greutatea medie a celui adult este de 3,8^4 kg. Greutatea medie este mai mică în anii când iarna se prelungește, împerecherea are loc târziu și deci în perioada vânătorii puii au o vârstă mai mică. De asemenea, greutatea medie este mai mică în anii cu spor anual mare, deci când tineretul reprezintă un procent mai mare din totalul iepurilor recoltați. Iepurii ce trăiesc la câmpie au greutatea medie mai mică, deoarece fiind vânați intens, nu ajung la vârstă înaintată. Dimpotrivă, greutatea medie sporește în anii cu primăvară timpurie, deci cu perioadă de creștere mai lungă, în anii cu spor anual mic, deci când, procentual, se vânează mai mulți iepuri adulți. Dacă într-un an nu s-a vânat, atunci anul următor greutatea medie va fi mai mare, deoarece va crește procentul de iepuri adulți. Iepurii din regiunile de deal și munte, care trăiesc mai mult în pădure, sunt mai mari decât cei de la câmpie, din cauză că, prin selecție naturală, rămân indivizii mai bine dezvoltați, apoi fiind vânați mai rar, reușesc să ajungă la o vârstă înaintată. în decembrie, tineretul are o greutate cu circa 250 g mai mare decât în noiembrie. între masculii și femelele de aceeași vârstă, nu este deosebire esențială în ceea ce privește greutatea. Iepurii fătați în februarie-martie pot atinge în decembrie, greutatea celor adulți. Greutatea diferitelor părți ale corpului iepurelui sunt:
Culoarea blănii variază de la foarte deschis la închis, foarte rar bătând în negru; apoi variații de la cenușiu la roșcat, deosebiri de acest fel putând fi întâlnite chiar în același teren. Părul are la bază culoarea cenușie, pe la mijlocul lungimii, albă sau gălbuie, iar la vârf neagră. Vara, când iepurele trebuie să se strecoare prin culturi agricole, vârful negru al părului se tocește în atingere cu aceste plante, deci culoarea blănii este mai deschisă. Iarna, vârful negru al părului, după năpârlirea de toamnă, se păstrează, deci culoarea devine mai închisă. Năpârlirea propriu-zisă se produce primăvara; toamna și iarna, părul se îndesește pe măsură ce temperatura scade. Iepurii tineri au pe frunte o pată de păr alb, care însă, excepțional, poate fi întâlnită și la cei mai în vârstă, deci nu este un indiciu infailibil de tinerețe.
Formula dentară: I 2/1 C 0/0 P 3/2 M 3/3 =28
Deosebire între mascul și femelă nu se poate face, în mod sigur, la iepurii ce se mișcă în teren, ci numai prin cercetarea organului genital. Diferitele metode, ca felul de a ține urechile sau măsura în care rabdă apropierea omului, date ca sigure de unii autori, nu au putut rezista criticii. La iepuri nu există caractere sexuale secundare.
Raportul numeric dintre masculi și femele este de circa 46% masculi la 54% femele, dar el poate varia de la un teren la altul sau de la un an la altul. Practic se consideră a fi de 1:1. Fiind o specie poligamă, interesul înmulțirii ar cere ca, la același efectiv, să existe în teren un procent mai mare de femele, dar acest lucru nu poate fi realizat prin împușcare, animalele de sex masculin neputându-se deosebi de cele de sex feminin. Aceasta se obține însă la repopulări, când se lucrează cu iepuri prinși și cercetați sub raportul sexelor.
Longevitatea este, după unii, de circa 8 ani. După alții, de 12 ani. în practică însă din cauza vânării intensive, majoritatea iepurilor – 62% – cad înainte de a împlini un an, 22% între 1 și 2 ani și abia 16% din iepurii împușcați depășesc la împușcare vârsta de 2 ani. Aceștia din urmă însă ating o greutate considerabilă.
Vârsta iepurelui. În literatură se dau mai multe criterii pentru a deosebi iepurele tânăr de cel bătrân însă în practică multe s-au dovedit nesigure.
Se prinde iepurele de un picior dinainte și se ridică de la pământ cu brațul întins. Dacă osul se rupe, iepurele este tânăr (sub 1 an). Sunt multe motive pentru a considera acest criteriu nesigur.
Spintecarea urechii cu degetele, acolo unde are pata neagră la vârf. Dacă se spintecă ușor, este tânăr. Valoarea metodei este foarte relativă, mai cu seamă iarna, când operația se execută greu din cauza frigului.
Iepurii tineri au pe frunte o pată de păr alb, care dispare cam în noiembrie-decembrie a anului I al vieții. Dar sunt numeroase cazuri când această pată se observă și la iepurii de peste un an.
Deasupra ochiului (la arcadă) iepurele prezintă un oscior, o proeminență, ca un spin. La iepurele tânăr acesta este moale, elastic, cedând ușor la apăsare. Pe măsură ce iepurele înaintează în vârstă, osul se întărește și cedează mai greu.
Culoarea părului depinde mai mult de mediul în care trăiește iepurele, decât de vârstă. Doar la iepurii până la 2 luni, părul este caracteristic iepurelui tânăr (pui).
Mărimea corporală constituie un semn sigur al vârstei doar până la circa 3 luni, când iepurele tânăr poate fi deosebit ușor de unul bătrân. în rest, greutatea nu este un criteriu pe care să ne putem baza.
Cercetarea organului sexual, de asemenea, permite a deosebi iepurii sub 1 an de cei mai bătrâni, dar cere oarecare experiență.
Proeminența de pe piciorul dinainte (metoda Stroh) este cea mai practică metodă, pentru a deosebi iepurele sub 10 luni de cel mai bătrân.
La iepurele sub 9-10 luni, pe partea exterioară a piciorului dinainte, pe radius, cam la 1-1,3 cm de la articulația degetelor, există o proeminență osoasă, cât un bob de grâu. Apăsând cu degetul în punctul respectiv și împingând pielea înainte și înapoi, proeminența se simte ușor. Ea este mai pronunțată la iepurii de 3-A luni și scade treptat cu vârsta, încât la 9-10 luni dispare complet. Această proeminență nu trebuie confundată cu articulația, de aceea, pentru a nu greși, îndoim degetele ca în figura 2 c și pipăim radiusul la 1-1,3 cm de la articulație.
Metoda de evaluare a procentului de iepuri tineri din totalul împușcat este următoarea: în noiembrie, la primele vânători, se așază iepurii împușcați pe o linie. Se pipăie piciorul dinainte, iar cei tineri (cu proeminențe) se trag afară din rând. Se vor forma astfel două rânduri. Apoi cei tineri cu proeminențe (sub 9-10 luni) se numără și se calculează câte procente reprezintă ei din totalul recoltei. Metoda furnizează o bază de plecare pentru stabilirea sporului anual. Trebuie subliniat că, pentru a putea afla sporul anual, cercetarea trebuie efectuată în noiembrie, când iepurii fătați în martie au 8 luni. în ianuarie, la unii indivizi, proeminența poate să dispară.
Metoda descrisă mai sus nu oferă o precizie de 100%, din cauza condițiilor grele în care se lucrează pe teren, în comparație cu cele din laborator. Pe teren intervine frigul, oboseala celui ce face cercetarea, înțepenirea corpului iepurelui. La toate acestea se adaugă lipsa de experiență a unor persoane care lucrează. Se poate conta deci numai pe rezultatele comunicate de persoane cunoscătoare și experimentate. Cu toate acestea, metoda descrisă mai sus este cea mai bună metodă aplicabilă în teren. Cu ajutorul ei, iepurii împușcați sau prinși vii se pot împărți în 3 categorii:
dacă nodozitatea se simte ușor, este vorba de iepuri tineri;
dacă abia se cunoaște, avem de-a face cu iepuri de 7-10 luni;
dacă nu se simte nici o urmă, e vorba de iepuri care au vârsta de cel puțin un an.
Cea mai precisă este metoda Rieck, care se bazează pe cântărirea cristalinului uscat. La iepurii adulți cristalinul ochiului este mult mai greu decât la cei tineri. Metoda este aplicabilă numai în laborator.
Glasul. Iepurele rănit și prins de om sau de răpitoare, se vaită într-un mod caracteristic, bine cunoscut de vânători și de gonași. Imitarea acestui glas de către vânător servește la atragerea vulpii la metoda de combatere „la pândă, cu chemătoare". în rest, iepurelui nu i se aude glasul; doar masculul, când urmărește o femelă în călduri, scoate, câteodată, un slab mormăit.
Urmele. Oricât de încet s-ar mișca, iepurele nu merge niciodată la pas, ci totdeauna sare, iar când face o săritură, picioarele dinapoi depășesc pe cele dinainte. Numai când stă pe loc, picioarele dinapoi sunt așezate în urma celor dinainte. La fugă, picioarele dinainte le pune unul în urma celuilalt, pe când cele dinapoi, în general, sunt alăturate. Această caracteristică permite și stabilirea direcției de mers.
Excrementele iepurelui au forma caracteristică a unor cireșe mici, turtite. Proaspete, au culoarea brună închisă, dar pe măsură ce stau în ploaie și aer, capătă culoare mai deschisă.
Simțurile. Auzul este foarte bine dezvoltat; mirosul, de asemenea. Văzul este relativ slab dezvoltat, din care cauză vânătorul are șansa să-i vină iepure în bătaia puștii chiar dacă nu este camuflat, cu condiția să stea nemișcat, deoarece iepurele observă mai mult mișcarea decât figura.
ECOLOGIE
Biotopul cel mai favorabil al iepurelui îl constituie câmpiile întinse cultivate agricol, dar nu cu monoculturi pe suprafețe întinse, ci cu parcele nu prea mari cultivate cu alte și alte plante, alternând între ele. Pășunile nu sunt de folos nici pentru reproducere nici pentru hrană. Fondul de vânătoare câștigă mult în calitate dacă pe terenul agricol sunt trupuri de pădure de 300-400 ha sau chiar mai mici, distanțate între ele, așa încât să reprezinte 10-15% din totalul suprafeței terenului. Cele mai favorabile păduri sunt cele de foioase, de vârste amestecate, cu subarboret, în care iepurele găsește atât adăpost cât și hrană (ramuri, muguri și coajă) în timpul iernii. în țările situate la nord, trăiește și în păduri de rășinoase sau de amestec de rășinoase cu foioase. în lipsă de trupuri de pădure, sunt foarte folositoare și culturile forestiere de protecție, dacă au lățime de cel puțin 10 m și dacă nu sunt amplasate de-a lungul drumurilor. De asemenea, orice pâlc de mărăcini, orice remiză de 0,2-2 ha sunt utile atât pentru apărare contra dușmanilor și a vânturilor reci, cât și pentru procurarea hranei. Complexele mari de păduri nu sunt favorabile iepurelui. în acestea, deși nu lipsește, iepurele populează în densitate mare doar marginile pădurii, până la 500-1000 m adâncime, de unde poate ieși mai ușor la terenul agricol.
În ce privește solul, se consideră bun pentru iepure cel argilo-nisipos, permeabil, cald, fertil, apt pentru mai multe feluri de culturi agricole; neprielnic este cel sărac, compact, rece, în care, pe timp ploios, apa băltește, precum și solul mocirlos. Luncile inundabile în care apa nu rămâne decât 2-3 zile, apoi se retrage sunt defavorabile numai în măsura în care puii sunt înecați. în restul anului iepurele are aici condiții bune de dezvoltare. Animalul adult poate înota pe distanță scurtă. Altitudinea cea mai favorabilă este cea sub 200-250 m de la nivelul mării, cu teren șes sau ușor ondulat; se dezvoltă destul de bine și la dealuri, la altitudini de 300-400 m, cu condiția să nu aibă un procent mare de pădure; iepurele se găsește răspândit și în complexe mari de păduri la altitudinea de 1500 m și chiar în golul de munte, însă aici densitatea este foarte mică, el neconstituind obiect al vânătorii. Aici, deși nu se vânează, efectivul rămâne constant, pierderile de adulți în cursul unui an, din cauza condițiilor grele de existență, fiind egale cu numărul de pui ce rămân în viață.
Condițiile atmosferice au un rol decisiv asupra sporului anual. Timpul ploios și rece din mai până în august, mai cu seamă cel din mai-iunie, este un factor negativ hotărâtor, nu numai prin efectele lui directe (înecarea puilor abia fătați și retrași în adâncituri unde se adună apă, precum și prin provocarea de pneumonii), ci-mai ales prin efectele indirecte (favorizarea dezvoltării bolilor parazitare și microbiene, în special a coccidiozei) care produce moartea tineretului. Precipitațiile abundente din lunile de iarnă (decembrie, ianuarie, februarie), împreună cu temperatura scăzută, duc la formarea și menținerea unui strat continuu de zăpadă, care acoperă, în întregime solul timp de 2-2!/2 luni și astfel limitează considerabil accesul la grâul verde și la altă vegetație proaspătă, cauzând moartea unei părți din efectivul de bază (reproducție). Așadar, timpul defavorabil din perioada de vegetație are ca urmare pierderi, în special în tineret (dar și în adulți), iar cel din timpul iernii, asupra animalelor de reproducție.
Precipitațiile puține și temperatura relativ ridicată favorizează atât dezvoltarea iepurilor cât și a șoarecilor, de aceea în anii cu șoareci mulți, de obicei sunt și iepuri mulți. Asupra efectului căldurilor caniculare, umidității atmosferice, vântului, nu se pot face aprecieri concrete. Se pare că influența acestora este minimă. Firește și mersul vremii din luna martie, când, de obicei, apare prima generație din acel an, are influență, însă mai mică decât cel din mai-iunie, deoarece numărul de pui fătați în martie este mai mic. Se afirmă adesea că puii născuți în martie ar făta și ei încă în cursul aceluiași an și astfel ar contribui, în mod hotărâtor, la sporul anual; în realitate, nu se poate dovedi acest lucru; chiar dacă el se produce, este vorba de cazuri izolate, care nu pot influența simțitor sporul anual.
Un efect limitat are grindina, deoarece ea se localizează numai pe anumite porțiuni de teren.
Folosind date statistice pe 56 ani, un autor cehoslovac trage concluzia că efectivele de iepuri au crescut atunci când cantitatea de precipitații a fost sub media anuală și invers. De asemenea, temperaturile extrem de scăzute sau ridicate peste normal coincideau cu scăderea, respectiv creșterea efectivelor. Toamna lungă cu temperatură relativ ridicată favorizează creșterea puilor târzii, care astfel intră în iarnă întăriți. Consecințele negative ale mersului vremii pot deveni catastrofale când se succed doi sau trei ani defavorabili.
Fidelitatea față de locul de trai a fost cercetată prin marcări de iepuri și apoi prin urmărirea regăsirilor. Folosind 174 iepuri regăsiți, a dovedit că 54,6% din iepurii marcați și apoi eliberați în teren au fost vânați în rază de 1 km de la locul de marcare, 25,3% în rază de 1-3 km; 14,4% au fost găsiți între 3 și 10 km; în fine, 5,7% s-au îndepărtat peste 10 km, 4 din ei ajungând până la 25-40 km. Și alți cercetători ajung la cifre asemănătoare. Firește, datele pot diferi de la un teren la altul în funcție de diferiți factori, între care liniștea din teren, răpitoarele, faptul dacă marcarea s-a făcut la iepurii autohtoni sau proveniți din repopulări. Totuși, concluzia ce se poate trage este că circa jumătate din iepuri nu se îndepărtează mai mult de 1 km de la locul obișnuit de trai; că 80% rămân în raza de 3 km și, în fine, că unii, depărtându-se la mai mult de 10 km, contribuie la evitarea pericolului de incest. Iepurele nu-și părăsește bucuros locul obișnuit de trai. Dacă este alungat, după ce parcurge o distanță de 500-1 500 m, încearcă să se întoarcă la locul de unde a plecat, făcând o curbă sau trecând chiar printre gonaci. S-a mai stabilit prin cercetări, că iepurii proveniți din repopulări se mișcă pe o rază mai mare decât cei indigeni, desigur din cauză că au fost speriați cu ocazia transportului și că nu sunt obișnuiți cu noul loc de trai.
Aria de răspândire a iepurelui este largă, ceea ce este o consecință a marii lui capacități de adaptare. în România, iepurele există pe toată suprafața țării, exceptând spațiul acvatic, și parte din golul de munte. Densitatea populației lui însă variază în limite largi; de la 30-40 indivizi la 100 ha teren, în martie, până la 1-2 indivizi la aceeași suprafață. Suprafața, pe care iepurele găsește condiții bune de dezvoltare și unde contează ca vânat principal, este de circa 15 milioane hectare. în Europa este răspândit aproape peste tot. Excepție fac: Peninsula Iberică, Irlanda, Insula Sardinia, vârful Alpilor și cea mai mare parte a Suediei, Norvegiei și Finlandei. Spre răsărit, a depășit mult masivul munților Urali, înaintând în Siberia.
ETOLOGIE
Reproducerea. Iepurii ajung la maturitate sexuală la vârsta de 7-8 luni. (masculii la 7 luni, iar femelele la 5-7 luni). Acest fapt ne ajută să lămurim problema influenței primei generații de iepuri asupra sporului anual. Până în prezent, cercetările științifice nu au putut dovedi că iepurii fătați în martie s-ar reproduce ei înșiși în toamna aceluiași an. în crescătoriile artificiale acest lucru nu a reușit, iar pe de altă parte, activitatea sexuală la masculi scade mult tocmai toamna, când ar trebui să se împerecheze iepurii din prima generație. Chiar dacă, în mod izolat, acest lucru s-ar produce, el nu ar avea o influență simțitoare asupra sporului din acel an, deoarece numărul de pui la primul fătat este mic, iar puii fiind incomplet dezvoltați, probabil puțini dintre ei ar rezista iernii grele. Este clar deci că influența puilor din martie asupra sporului anual a fost supraevaluată.
Împerecherea începe, primăvara, mai devreme în anii cu ierni ușoare și mai târziu în cei cu ierni aspre. La organismele ieșite slăbite din iarnă, activitatea sexuală începe mai târziu. Primii se reproduc iepurii de un an și mai mult. Cei fătați în a doua jumătate a anului, adică cei sub un an încep împerecherea mai la urmă. De regulă însă, împerecherea durează din ianuarie până în august. Masculii se bat între ei, lovindu-se cupiciorele dinainte. Începutul împerecherii se poate constata și după smocurile de păr găsite pe teren, rezultate de la bătaia dintre masculi. Cea mai intensă activitate sexuală este în aprilie-mai. în perioada împerecherii, oricând s-ar produce ea, pot fi văzuți mai mulți masculi urmărind o femelă, chiar în cursul zilei. Copularea însă are loc de obicei noaptea. Sarcina durează 42^13 zile, după care femela fată 1-5 pui (de regulă 2-4). 75% din numărul iepuroaicelor fată de 4 ori pe sezon, iar restul de 25% de 3 ori; aceste date sunt valabile pentru clima Europei Centrale. Așa fiind, o femelă într-un sezon ar putea da naștere la cel mult 10 pui. Aceasta din cauză că la prima și la ultima fătare, numărul de pui este mai mic. S-a găsit, pentru condițiile din Polonia, la prima fătare 1-1,5 pui, la a doua și a treia câte 4. Pentru condițiile de acolo, numărul fătărilor pe sezon a fost de 3,4, iar a puilor de 2,3 la o femelă, numărul de pui fătați într-un sezon fiind de 7-8. Ponderea cea mai mare la obținerea sporului anual o are generația a doua, adică cea din luna mai. O femelă gestantă are, în medie, 3 embrioni, dar fiindcă nu toate femelele din teren sunt gestante, media se socotește a fi de doi embrioni la o fătare, pentru toate femelele existente pe teren. La fătat, puii au corpul acoperit cu păr, iar ochii deschiși. Sunt vioi, se deplasează singuri, căutându-și un adăpost. Femela nu arată prea multă grijă la alegerea locului unde fată, cel mult caută un loc adăpostit. Puii stau împreună numai câteva zile, după care fiecare trăiește independent. Mama îi caută numai pentru alăptare, iar suptul încetează la vârsta de 3 săptămâni. în aceeași zi sau la câteva zile după fătat, femela este din nou aptă de împerechere.
Sociabilitate. Iepurele nu este un animal sociabil. Doar în perioada împerecherii pot fi văzuți în grup. Așa se poate explica și lipsa comunicării între ei prin glas. Nu au de ce să se cheme, să se caute, cum este cazul, de exemplu, la potârnichi și căpriori.
Hrana constă, în sezonul de vegetație, din ierburi și buruieni. Preferă lucerna, trifoiul. Toamna și iarna, hrana de bază este grâul verde, în măsura în care nu este total acoperit de zăpadă, cu crustă de gheață. în zăpadă afânată, iepurele râcâie cu picioarele dinainte până ajunge la grâu, dar când este crustă de gheață, acest lucru nu mai este posibil, iar iepurele suferă de foame; iarna, hrana este formată din rămurele, muguri, coajă de puieți sau lăstari tineri, din care cauză se produc pagube în culturile de pomi fructiferi și plantații forestiere, în special de salcâm. Consumă și fructe. Nu este adevărat că varza i-ar fi hrana preferată. Necesarul de apă și-l acoperă, în mod normal, din conținutul de apă al hranei consumate și din rouă, motiv pentru care rezistă și în regiunile secetoase. Aceasta nu înseamnă însă că nu bea apă. Porumbul este consumat de iepure numai sub formă de boabe și cerealele numai până ce dau în spic.
Iepurele este animal de noapte. Numai în perioada reproducerii poate fi văzut și peste zi. Iarna, când ziua este scurtă, iese la păscut, seara, când începe să se întunece, și se înapoiază în culcușul său de peste zi, dimineața, înainte de a se face ziuă; vara însă poate fi văzut și după amiază, iar dimineața până la orele 6-7. în terenurile liniștite, iese mai de timpuriu și se înapoiază mai târziu. Peste zi stă în culcuș, care în terenurile agricole deschise constă dintr-o adâncitură naturală sau dintr-o groapă săpată de iepurele însuși. în păduri sau tufișuri, stă adăpostit sub tufe sau lângă un trunchi de arbore, fără să-și sape culcuș. Iepurele stă numai la suprafață indiferent de anotimp. Este cel mai mic mamifer, care nu este supus somnului de iarnă și nici nu se adăpostește în vizuină pe timpul friguros. Când stă în culcuș, își îndoaie picioarele mult, își pune capul pe picioarele dinainte, iar urechile și le apleacă pe spate. în culcuș intră cu spatele și cu cât acesta are pereții mai înalți, cu atât corpul iepurelui pierde mai puțină căldură. Când ninge, stă uneori nemișcat până este acoperit de zăpadă, rămânând liberă doar o deschidere pentru respirație. Preferă pentru culcuș, terenurile cu expoziții sudice, uscate. Este greșit să se creadă că iepurele doarme cu ochii deschiși. Doarme cu ochii închiși. Când este văzut în culcuș cu ochii deschiși, înseamnă că se odihnește numai, dar nu doarme.
Când întâlnește un obstacol, de exemplu un gard, nu încearcă să sară peste el, deși ar putea, ci caută o spărtură pe unde să se poată strecura. Pe acest obicei se bazează prinderea iepurilor cu plasă de 1 m înălțime. în lungime, face salturi și de 2,5 m și chiar mai mult.
Când se abate brusc de la direcția de mers, sărind în dreapta sau în stânga, se zice, în termen vânătoresc, că face o „minciună". în acest fel reușeșie să scape de urmăritori, aceștia pierzându-i urma. Face, instinctiv, acest lucru și dimineața când se întoarce în culcuș. în apă nu intră de bună voie, dar silit, înoată câțiva zeci de metri, în semănături de cereale, își face cărări pe care și le păstrează, iar dacă peste ele s-a aplecat vreun fir, îl înlătură tăindu-l cu incisivii.
O particularitate a iepurelui este aceea că nu rezistă timp îndelungat la regimul de captivitate, în loc îngrădit, ținuți mai mulți la un loc. în lăzi, câte unul, suportă captivitatea mai bine, dar nu mult. Creșterea artificială este foarte dificilă.
Dușmanii și bolile iepurelui sunt în număr mare. Trebuie însă făcută o deosebire între cele care cauzează pierderi mari de efectiv și cele ce se ivesc rar și cu mică importanță din punct de vedere practic. Câinii hoinari și pisicile hoinare, ciorile cenușii și coțofenele sunt dușmanii cei mai mari, datorită prezenței lor în tot cursul anului, răspândirii largi și numărului lor mare. Râsul și jderul prind și ei câteodată iepurii, dar trăind la munte și dealuri, în păduri, unde densitatea iepurilor este mai mică, pagubele cauzate de ei sunt neînsemnate. Vulpea, hermelina, nevăstuica, dihonii, bufnița, fac pagube mai mari în anii când hrana lor de bază – șoarecii – sunt în număr mic. Deci, înmulțirea iepurilor este favorizată indirect, în afară de cantitatea mică de precipitații, și de numărul mare de șoareci, căci răpitoarele, în acest caz, distrug mai puțini pui de iepure. Dintre păsările răpitoare de zi, pagube mai mari face uliul porumbar, pe când alte răpitoare, doar ocazional. Iepurele caută să scape de dușmani prin homocromie și fugă (la care rezistă timp îndelungat).
În ultimul timp unele lucrări de mecanizare și chimizare a agriculturii fac pagube însemnate. O dată cu sporirea numărului de autovehicule, în alte țări, crește și numărul accidentelor de călcare a iepurilor de către mașini. în scurt timp, acest factor va trebui luat în considerare și la noi. Dintre boli, coccidioza cauzează pagube mari în special în tineret. Bruceloza, din fericire, nu este răspândită mult. Pagube cauzează și tuberculoza rozătoarelor, precum și staphylomycoza. Dintre bolile parazitare amintim: paraziții pulmonari, gălbeaza, paraziții intestinali și stomacali, care însă ca volum de pagube stau în urma bolilor microbiene. Acest fapt, la care se adaugă vremea rea din primăvară, pare a fi una din cauzele principale ale scăderii efectivelor de iepuri în anii ploioși. Personalul de teren observă iepuri mulți – tineret – până în septembrie, pentru ca la deschiderea sezonului, în noiembrie, că se constate că sunt puțini iepuri. Cauza acestui fenomen este mortalitatea de toamnă. Mersul vremii este un factor hotărâtor pentru sporul anual, dar oricât de favorabil ar fi acesta, dacă numărul de dăunători este mare, sporul anual rămâne mic. Mare parte din efectivul de tineret și adulți căzând victime răpitoarelor, procentul este greu de stabilit.
În ultimele decenii, se constată o scădere a efectivelor, deci și a recoltelor de iepuri, în aproape toate țările Europei. Acest fenomen pare a fi în legătură cu agrotehnica modernă, caracterizată printr-o intensificare a mecanizării, chimizării agriculturii, prin monoculturi pe suprafețe întinse și prin distrugerea adăposturilor naturale: boschete, culturi forestiere de protecție, pâlcuri de pădure. Fluctuațiile de efectiv ce intervin la intervale de 10-15 ani sunt cauzate de fenomene atmosferice defavorabile: ierni grele cu strat de zăpadă gros și de durată, primăveri și veri ploioase. Astfel, în câmpia din vestul țării, iarna excepțional de grea din anul 1939/40 a distrus cea mai mare parte din efectivul de vânat mic, inclusiv iepure; tot acolo, iernile grele consecutive din anii 1962/63 și 1963/64 au dus la o împuținare a iepurilor în așa măsură încât vânătoarea de iepuri a trebuie să fie oprită.
Măsuri de ocrotire necesare. Față de efectivul optim calculat la 1740000 iepuri, în martie 1968, efectivul a fost de 1185000 adică 68% din cel optim. Recolta de iepuri împușcați, apreciată după blănurile colectate, a variat între 450000 în 1964 și 600000 în 1960. La aceasta se adaugă circa 75000 iepuri împușcați și exportați în blană și circa 20000 iepuri exportați vii, deci recolta totală de iepuri împușcați și vii a variat între 550000 și 700000. În prezent (anii 1999-2000), efectivele de iepuri ale României sunt de cca 1070000 buc., iar recoltele de cea 100000 buc. După cum se poate vedea atât efectivele, cât și recoltele au scăzut îngrijorător. Pentru ridicarea productivității, se impune curmarea abuzurilor la practicarea vânătorii.
Supraexploatarea pare a fi factorul negativ cu ponderea cea mai mare. Al doilea este prezența dăunătorilor, care în țara noastră sunt mult prea numeroși. Pentru a compensa prejudiciile cauzate de mecanizarea și chimizarea agriculturii, soluția este de a lăsa în teren un număr de reproducători sporit, care prin progeniturile lor să compenseze pierderile. în sfârșit, hrana complementară este un alt factor care trebuie luat în considerare, din care să nu lipsească cea suculentă: napii, varza, morcovii.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Pentru organizarea unei recoltări reușite, este necesar să fie cunoscut locul unde stă iepurele în diferite anotimpuri și în diferite situații: primăvara și vara stă în teren agricol, numai un mic procent rămânând în pădure; toamna, o dată cu recoltarea porumbului și florii-soarelui, câmpul rămânând dezgolit, se retrag în păduri și stau aici până se termină aratul și semănatul, când câmpul liniștindu-se, iepurii revin în parte pe câmp. Se înțelege că dacă nu există pădure în apropiere, iepurele este nevoit să rămână pe câmp, folosind ca adăpost arătura adâncă de vară, cocenii de porumb nerecoltați și alte adăposturi. Căderea zăpezii mână iepurii, din nou în pădure, unde rămân cu atât mai mult cu cât stratul este mai gros, iar viscolul mai frecvent. Vântul puternic scoate iepurii din pădure.
Repartizarea densității iepurilor pe terenul de vânătoare este influențată și de om; muncile agricole, pășunatul oilor și vitelor silesc iepurele să se deplaseze dintr-un loc în altul. Nu va sta în arături proaspete de câteva zile, dar va fi găsit, mai probabil, în arăturile vechi de vară, dacă nu au fost pășunate recent și mai cu seamă dacă pe acestea s-a prins oarecare vegetație care poate servi iepurelui ca hrană. Cei ce vânează de mai mulți ani în același teren știu că sunt porțiuni (goane) care, an de an, dau o recoltă bogată, în timp ce altele se mențin mereu la un nivel scăzut.
Ar fi interesant de aflat care sunt cauzele locale? Cele de mai sus sunt doar câteva puncte de reper. Dar, adeseori, iepurele răstoarnă socotelile noastre și poate tocmai acestui fapt i se datorește supraviețuirea.
Metode de vânătoare la iepure. În țara noastră, în prezent, iepurele se vânează prin următoarele metode: goana în pădure, goana în câmp, vânătoarea în cerc. Mai există încă o metodă de vânare a iepurelui, folosită în Europa Centrală: metoda în fâșii mari. Metoda de vânătoare la sărite, deși are multe avantaje: sportivitate, economicitate, ușurință în organizare, totuși, pentru motive bine întemeiate, privind apărarea stocului de reproducție, a trebuit să fie interzisă. Vânarea iepurelui la pândă este de asemenea interzisă prin lege.
În cele de mai jos vor fi descrise metodele de vânătoare a iepurelui, cu mențiunea că multe din regulile enumerate sunt aplicabile și altor specii de vânat.
Vânătoarea cu goana în pădure
Goana în pădure este mai atractivă decât cea de pe câmp. Aceasta din cauză că în pădure pot exista mai multe specii de vânat: iepuri, fazani, vulpi, sitari etc. Apoi, de regulă, și căprioarele, care deși nu se vânează la goană, totuși delectează ochiul. La aceasta se adaugă mulțimea păsărelelor.
Pentru ca vânătoarea cu gonaci în pădure să reușească și să fie plăcută, este nevoie de timp favorabil: senin, îngheț ușor, „încât pe frunza înghețată să se audă pasul iepurelui". Zăpada, de asemenea, este bună dacă nu îngreuiază mersul, căci vânatul rănit poate fi urmărit. Nu este bun timpul ploios, umed, deoarece în acest caz iepurii încearcă să scape înapoi printre gonaci. Ei pot fi mânați înainte cu mai mult succes, pe timp uscat. De altfel, picăturile de ploaie ce cad de pe crengi, de regulă, alungă vânatul afară din pădure. La fel și zăpada ce cade de pe crengi, prin topire. În plus, când crengile și subarboretul sunt încărcate de zăpadă, gonacii le ocolesc, deoarece aceasta le cade pe ceafă. Merg unii după alții, rup linia, iar goana e compromisă. Un remediu ar fi ca fiecare gonac să fie dotat cu echipament de protecție corespunzător (pelerine sau salopete impermeabile).
Iepurii ies din pădure la câmp și atunci când cade frunza masiv, în urma primei brume; de asemenea, pe vânt puternic și pe viscol. Azi se constată că iepurii sunt în pădure, iar dacă peste noapte a bătut un vânt tare, a doua zi vor fi pe câmp. Astfel de situații au fost întâlnite de multe ori.
Nu numai vulpea, dar se pare că nici iepurii nu pot fi mânați cu succes, având vântul în față. în acest caz, ei vor încerca să fugă spre flancuri.
În pădurile cu linii parcelare deschise, cum sunt astăzi aproape toate pădurile de la șes și coline, vânătorii se așază în linie dreaptă (nu în zig-zag) pe marginea arboretului de unde vin gonacii, deoarece așa se poate trage mai bine în spate. Dacă nu există linie parcelară deschisă, ci numai drumuri, cum se întâmplă la dealuri, atunci se cere mare atenție atât la fixarea țiitorilor cât și la tras. în arboretele dese, în care nu se poate trage decât pe drum, țiitorile se pun în vârfurile unghiurilor, iar de la ele se deschid coridoare late de 1 m și lungi de 40-50 m. Acestea servesc nu atât la tras, cât la observarea vânatului și la prevenirea vânătorului asupra prezenței lui, spre a putea trage în drum.
Ultimii doi vânători de la colțul și de pe flancul liniei trebuie să tragă cu atenție spre a nu se produce accidente. Unii organizatori sunt de părere ca cei de pe flanc să nu tragă în interiorul goanei, ci numai în spate.
– După ce vânătorul și-a ocupat țiitoarea, dă la o parte zăpada și frunzele de sub picioare, încât la tras să se poată întoarce fără a face zgomot; apreciază distanța până la care poate trage, caută locuri largi printre arbori pentru tras, curăță crengile ce împiedică vederea, încarcă arma indiferent dacă s-a dat semnalul de plecare a gonacilor sau nu și așteaptă în liniște, fără a-și schimba locul și fără a mișca.
Dacă în apropierea țiitoarei este un arbore gros, atunci vânătorul se așază în fața lui, căci stând în spate, n-ar putea cerceta bine cu privirea terenul din față; dacă este un arbore subțire, se așază în spatele lui, dar la o distanță potrivită pentru a se putea mișca în dreapta și în stânga cu arma la ochi.
Când sunt vânători prea puțini pentru a ocupa o linie de vânătoare, atunci se ocupă porțiunile mai bune. Firește, acestea sunt situații excepționale.
La pădure, unde nu se trage la distanță mare, este mai eficientă o armă care nu bate prea concentrat, iar alicele pot fi cu o jumătate milimetru mai mici decât cele folosite la câmp, la același vânat (iepure).
Unde sunt și mistreți, o armă drilling este mai bună cu condiția de a nu se trage spre gonaci.
Vânătoarea cu goana în câmp deschis. Multe din regulile de vânătoare enumerate sunt aplicabile și la vânătoarea de câmp. Aici vom adăuga numai câteva îndrumări ce se referă exclusiv la acest din urmă fel de vânătoare:
Se știe că, în anumite condiții de mers al vremii, iepurii stau \a câmp, iar în altele la pădure. Există această osmoză între câmp și pădure. Dacă am organiza vânătoare în pădure atunci când iepurii sunt concentrați aici, iar la câmp numai atunci când iepurii au părăsit pădurea, rezultatul ar fi o recoltă peste posibilitățile terenului, și o prejudiciere a efectivului de reproducție. De aceea, este bună măsura de a aprecia încă în luna octombrie sporul anual și a fixa cifra recoltei, care apoi va fi luată fie din pădure, fie din câmp, dar care nu va fi depășită.
Timpul favorabil pentru vânătoarea la câmp este pe îngheț ușor, timp senin, fără vânt sau cu vânt slab. Defavorabilă este ceața, ploaia, precum și începutul sezonului când terenul este acoperit, iar iepurii sar anevoie.Rău este și vântul puternic și gerul.
Pe vânt puternic, iarna, iepurele caută locuri adăpostite. Deci, în teren ondulat îl vom căuta pe versanții feriți de vânt (adăpostiți).
Direcția de fugă a iepurelui depinde de mulți factori. Datorită conformației picioarelor sale, fuge mai bine la deal decât la vale; nu fuge decât de nevoie către lanțul de pușcași așezați vizibil în câmp deschis. De aceea, este bine ca vânătorii să-și facă adăposturi din coceni, buruieni; iepurelui nu-i place să fugă de-a curmezișul și peste arătură adâncă și înghețată, deci pe teren aspru. Dacă va găsi o fâșie grăpată, o va prefera.
Vânătorii să nu fie așezați cu soarele în față, deoarece au condiții de tragere grele și rănesc vânatul.
în măsura posibilului, la așezarea liniei de vânători, să fie folosit orice mijloc care îi poate feri de vedere pe aceștia: cultură forestieră de protecție, diguri, șanțuri etc. De asemenea, goanele să fie astfel așezate încât să nu fie nevoie a se umbla mult, în gol, de la una la alta. Linia de vânători să nu aibă în față arătură adâncă, înghețată, pe care iepurii nu merg decât siliți.
Când vânătorii sunt așezați pe o lizieră de pădure, iar goana vine de la câmp, există neajunsul că iepurii răniți nu pot fi urmăriți cu vederea până ce cad. în acest caz, un câine de aport, ascultător, care să stea liniștit lângă vânător, și să fie folosit numai la sfârșitul goanei, este de mare utilitate.
Nici aici nu se admit vânători în linia gonacilor sau înapoia ei. Pe de o parte este pericol de accidente, pe de alta este bine să mai rămână iepuri nevătămați.
Când linia gonacilor a ajuns la 150 m, este bine ca aceștia, la un semnal dat de organizator, să ridice mâinile în sus, încât vânătorii care n-ar fi auzit semnalul, să fie avertizați prin aceasta să nu mai tragă decât în spate.
La câmp deschis, arma drilling nu-și găsește întrebuințare. Dacă, totuși, cineva o folosește, atunci să nu încarce țeava de glonț.
Făcând o comparație între metodele de vânătoare, sub raportul oportunității aplicării lor, situația este următoarea:
Vânătoarea la sărite, cu sau fără câine, a trebuit să fie interzisă, în prezent, deoarece vânătorii sunt greu de controlat, iar în trecut s-au comis numeroase abuzuri care au avut ca urmare scăderea îngrijorătoare a efectivelor de iepuri. Vânătoarea în potcoavă este interzisă pe cale administrativă, iar cea la pândă oprită de lege. Din punct de vedere economic, cea mai bună metodă de vânătoare este cea la care se rănește mai puțin vânat. Sub acest raport este de recomandat vânătoarea în câmp deschis, la care tirul este mai ușor, vânatul fiind văzut de la distanță. Urmează goana în pădure, la care tirul este ceva mai dificil din cauza arborilor; în fine, cercul este o metodă bună, numai dacă nu se trage la distanță mare și dacă nu sunt prea mulți vânători în raport cu gonacii. La recolta noastră de 550000-700000 iepuri anual, se pierd prin rănire circa 100000 iepuri, care rămân pradă răpitoarelor. Prin alegerea metodei și prin organizarea corespunzătoare a vânătorii, paguba poate fi micșorată.
Pentru a ști cât se poate recolta, se fac piețe de probă la sfârșitul lunii octombrie. În anii cu înmulțire slabă, se recoltează puțin, în cei cu înmulțire mijlocie, se recoltează jumătate, iar în cei favorabili două treimi din efectivul total, presupunând că acesta a fost bine stabilit. In cifra de recoltă intră și iepurii răniți.
Valorificarea iepurilor se face, în prezent, ca vânat împușcat, sau ca vânat viu pentru export. Cu toate că la iepuri vii, cheltuielile de prindere (gonaci, lăzi, transport) sunt mai mari, totuși venitul net este incomparabil mai mare decât la cei împușcați. în plus, experiența de la noi din țară și din străinătate dovedește că în terenurile de vânătoare în care, ani în șir, s-au prins iepuri vii și nu s-a vânat cu pușcă, efectivele de iepuri au crescut. Explicația constă în faptul că o bună parte din efectiv nu poate fi prins în plasă și deci rămâne pentru reproducție, iar iepurii scăpați sunt sănătoși, pe când la vânătoare parte din ei sunt răniți și vor muri.
Reguli ce trebuiesc respectate obligatoriu la vânatul împușcat:
să se evite, pe cât posibil, murdărirea iepurilor cu noroi;
să nu se expedieze iepurii calzi, ci să fie lăsați să se răcească pe o prăjină într-o încăpere aerisită și răcoroasă, până a doua zi după vânătoare.
Iepurele ar putea ocupa primul loc în fauna noastră vânătorească (așa cum a fost cândva), în ceea ce privește valoarea economică și ca obiect de practicare a vânătorii. De aceea, în primul rând la ocrotirea, dar și la recoltarea lui, ar trebui să se acorde grija și importanța cuvenită.
IEPURELE DE VIZUINĂ
ORYCTOLAGUS CUNICULUS (L) ALTE DENUMIRI: LAPIN
DESCRIERE
Lungimea totală a corpului: 38-53,5 cm, din care 4-8 cm reprezintă coada; greutatea adultului cu viscere 1,3-2,2 kg; la fătare, puiul are 40 g. în țara sa de origine – Spania, are greutatea mult mai mică. Lapinul se deosebește de iepurele comun atât prin mărime cât și prin constituția corpului și modul de reproducere. Radiusul este mai gros decât cubitusul, picioarele dinainte fiind puternice, apte pentru săpat. Picioarele dinapoi sunt relativ scurte în comparație cu ale iepurelui comun. Urechile fiind aplecate înainte, nu ajung până la vârful botului, pe când la iepurele comun ele depășesc botul. Deosebirile de mai sus și altele au justificat clasificarea iepurelui de vizuină în alt gen (Oryctolagus) decât iepurele comun (Lepus).
Culoarea părului este mai cenușie decât a iepurelui comun. Puful blănii este cenușiu, pe când la cel comun-alburiu. Urechile au la vârf numai o ușoară dungă închisă pe când la cel comun o porțiune destul de lungă este neagră. În dosul ochilor, iepurele comun are o dungă albă, care la cel de vizuină lipsește. Între iepurele de vizuină și cel comun nu se fac încrucișări, în schimb se fac între cel de vizuină și cel de casă; hibrizii au uneori blana de culoare închisă. Formula dentară – ca la iepurele comun. Longevitatea – cca 6 ani. Glasul este un fluierat subțire, ascuțit. Masculul, când urmărește femela în călduri, scoate un mormăit abia perceptibil, ca și iepurele comun. Urmele, ca formă, sunt la fel ca ale iepurelui comun, cu deosebirea că urma-tipar este mai mică, iar saltul mai scurt.
ECOLOGIE
Biotopul. Trăiește în viziuni, de aceea preferă soluri ușoare în care să-și poată săpa galeriile, destul de compacte, astfel încât acestea să nu se surpe. Dunele de nisip nu sunt apte acestui scop, de aceea iepurele de vizuină le evită. Pentru amplasarea galeriei, preferă terenurile uscate, calde, în pantă (coaste de dealuri, terasamente, diguri, maluri de râuri, râpe etc), în care intrarea să poată fi orizontală, încât apa de ploaie să nu poată pătrunde, iar în apropiere să fie terenuri agricole în care să-și găsească hrană.
Evită terenurile cu apa freatică la mică adâncime și terenurile plate. Când totuși este nevoit să-și facă galerii în terenul cu apa freatică aproape de suprafață, își sapă galeria numai puțin sub nivelul terenului; la câmpie, intrarea galeriei o face oblic. O condiție pentru amplasarea galeriei este existența unor tufișuri, garduri vii, plantații forestiere, lăstărișuri, poienițe sau în cel mai rău caz buruieni înalte, vegetație cu mur, care, pe de o parte, să-i mascheze intrarea și ieșirea, iar, pe de altă parte, să-i ofere loc de adăpost când stă afară din galerie. în arborete închise nu trăiește ca și pe teren curățit de buruieni sau transformat în teren agricol. Ajunge până la altitudinea de cea 500 m.
Nu-i convin regiunile cu ierni aspre și sol compact, nici altitudinile mari. în teren ondulat, își alege intrarea galeriei în partea sudică, însorită. Uneori, lapinii nu-și sapă galerii, ci se ascund sub grămezi de lemne, tufe dese. Este răspândit în Europa Vestică și Centrală. în Germania a ajuns în secolul XII ca animal ținut în captivitate, iar în secolul XIII ca animal de vânat. în România a fost colonizat între anii 1905 și 1907 prin câteva perechi de lapini aduse din Franța și aclimatizate pe moșia Sturdza, situată în comuna Cristești, nu departe de Iași, de unde s-au răspândit pe o rază de cea 20-25 km, ajungând până la râul Prut.
În altă parte a țării nu se mai găsește, deși cam în același timp a mai fost colonizat și în Transilvania. Faptul că în 60 ani nu s-a răspândit pe o rază mai mare dovedește că în Moldova n-a găsit teren favorabil. Probabil nici solul, nici iernile grele, cu zăpezi mari nu-i priesc. O dovadă a influenței condițiilor ecologice asupra înmulțirii lui este extraordinara lui înmulțire în Australia, unde a devenit o plagă pentru agricultură și a fost instituit un premiu de 25 000 lire sterline pentru găsirea unui mijloc de combatere eficient. în iernile aspre cu un strat gros de zăpadă însă poate avea loc o scădere catastrofală a efectivului, deoarece, fiind animal de zonă caldă, nu rezistă frigului nici chiar în galerii. Din aceste motive, fluctuațiile de efective și recolte sunt foarte mari.
ETOLOGIE
Trăiește în vizuini constituite din galerii. își sapă vizuina cu picioarele dinainte care sunt adaptate pentru această muncă, iar la scoaterea pământului din galerie folosește picioarele dinapoi. Galeria se termină într-un spațiu mai larg pe care îl căptușește cu fân moale și unde își ține puii. Unele galerii au mai multe ieșiri la suprafață.
Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 5-8 luni.
Împerecherea începe din februarie și durează până în septembrie. Gestația este de 30 zile, după care fată, de regulă 4—8 pui, maximum 12, rar sub 4. Puii sunt fără păr și orbi timp de 10 zile. Alăptează 3-4 săptămâni, după care puii ies din vizuină și devin independenți. Lapinul are prolificitate mare în anii în care vremea este uscată și călduroasă, când fată de 4-5 ori pe sezon. Deci, în condiții climatice bune se produce o înmulțire explozivă, putând deveni o plagă, iar în condiții rele, efectivul scade catastrofal, deoarece nici galeria nu-1 poate apăra de frig și zăpadă mare. Hrana este vegetală, la fel ca a iepurelui de câmp. În această privință dovedește o mare capacitate de adaptare. O parte a excrementelor sunt consumate din nou de lapin, deoarece sunt bogate în vitamine.
Animal gregar, trăiește în colonii, mai multe familii în mai multe galerii, fără a se deranja unii pe alții. Viața în galerie îl apără atât de dușmani, cât și de intemperii, în caz de pericol, semnalul de alarmă îl constituie bătutul în pământ cu picioarele dinapoi, la care, toți aleargă în galerii. Lapinul nu se îndepărtează mult de galerie; când pleacă să-și caute hrana, raza sa de mișcare este abia de câteva sute de metri. Este deci fidel locului său de trai. Din acest motiv, roade localizat în apropierea vizuinii; face și unele deplasări la distanță, dovadă că apare în puncte unde n-a existat până atunci, situate la mare distanță de locul unde trăiește de obicei. în căutarea hranei iese seara și noaptea, deci este animal mai mult nocturn. Iese din vizuină cu precauție, observând atent terenul. Pe distanță mică, aleargă cu mare viteză, dar nu rezistă la fugă timp îndelungat. O caracteristică a lui este mișcarea cozii în sus și în jos, când fuge. Pentru a scăpa de urmăritor, face mai multe ,,minciuni" decât iepurele comun. Nu înoată decât rareori. În terenuri liniștite, iese la hrană și ziua.
Dușmanii lui sunt: dintre păsări – bufnița, uliul porumbar, huhurezul de pădure, uliul păsărar; dintre mamifere – dihonii și nevăstuica, aceștia urmărindu-1 și în galerii. Vulpea îl poate prinde numai la suprafață.
Bolile de care suferă mai mult sunt: mixomatoza, coccidioza, tuberculoza, parazitismul cu viermi intestinali.
Este regretabil că în lucrările statistice, efectivele și recoltele de iepuri de vizuină nu sunt prezentate separat, ci la un loc cu iepurii comuni.
Aclimatizarea și popularea nu sunt dificile, deoarece, este fidel locului de trai; cere însă ca să-i fie favorabile condițiile ecologice. Elementele condițiilor ecologice s-au arătat pentru cazul când s-ar încerca o aclimatizare sau populare.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Efectivele actuale de lapini ale României sunt de cca 200 exemplare (județele: Iași, Călărași, Brașov, Mureș), iar recoltele sunt de cca 30 exemplare anual.
Conform Legii nr. 103/1996, iepurele de vizuină poate fi vânat, în țara noastră, între 1 noiembrie și 15 februarie. În țările în care el este mai răspândit, vânarea lui se face la picior, la pândă, cu câinele scotocitor și la goană, o dată cu vânarea iepurelui comun. În acele țări se constată că se pot obține recolte mai mari, dacă se practică vânătoarea de mai multe ori la pândă, la sărite, cu câinele, decât la goană, în ultimul caz putându-se împușca puțini. Este preferabil să fie răriți prin vânătoare, în acest fel scăzând pericolul răspândirii bolilor, în cazul unor condiții climatice neprielnice lapinului. Se pare că această părere este valabilă și pentru iepurele comun.
Carnea iepurelui de vizuina este alburie, spre deosebire de a iepurelui comun, care este brună. Atitudinea noastră față de această specie de vânat ar trebui să fie de a-1 împuțina unde face pagube mari, dar nu de a-1 extermina.
Ord. Artiodactyla (Ungulata) Fam. Cervidae
CERBUL
CERVUS ELAPHUS (L)
DESCRIERE
Pentru a nu fi confundat în limbajul uzual cu cerbul lopătar, mult timp a fost denumit cerb carpatin, iar în ultimul timp se folosește expresia populară de cerb comun.
Masculul se numește cerb sau taur, femela, ciută de cerb sau cerboaică, puiul până la 1 aprilie al celui de al doilea an al vieții, adică până la vârsta de circa 10 luni, se numește vițel (vițea) de cerb. Pentru cerbul de diferite vârste, mai există și alte denumiri, atât la mascul cât și la femelă.
Încercarea unor autori de a deosebi subspecii de cerb înăuntrul arealului european, având drept criterii, în special, forma și greutatea corporală, precum și forma coarnelor pare a nu fi reușit pe deplin. într-adevăr, în același fond de vânătoare sau regiune geografică se găsesc unii cerbi de culoare deschisă și alții de culoare închisă; cerbi având coarne cu prăjini lungi, deschidere mare și ramuri puține la coroană și cerbi cu coarne scurte, deschidere mai mică și ramuri multe la coroană. La acestea se adaugă frecventele populari sau aclimatizări. Amestecul este inevitabil. Deocamdată, deci rămânem la constatarea că în țara noastră este o singură specie de cerb.
Taurul adult are lungimea capului plus a trunchiului până la 240-250 cm, coada de 12-16 cm, înălțimea la grebăn de 152-155 cm.
Greutatea corporală variază în funcție de sex, vârstă, anotimp și diferite faze biologice din ciclul anual al vieții. Astfel, greutatea medie a taurilor de recoltă este de 210 kg eviscerati, ceea ce înseamnă 240-250 kg viu; s-au găsit și cerbi de 250 kg eviscerati, deci de 310 kg ca cerb viu. Nu este exclus să existe și cerbi cu greutate mai mare.
Ciutele au greutatea de 80-130 kg, iar vițelul, la fătare, 7-12 kg. Cam de la începutul lunii august și până la începutul perioadei boncănitului (1-10 septembrie), cerbii se găsesc în perioada de îngrășare, când ei adună rezerve de masă ponderală, greutatea cea mai mare fiind atinsă la începutul bocănitului. Aproape o lună cât durează bocănitul (10 septembrie – 10 octombrie, variind după altitudine și mersul vremii), taurul pierde treptat din greutate, deoarece nu mănâncă aproape nimic, dar face eforturi prin alergat și lupte cu concurenții. Pierderea de greutate a unui individ în această perioadă poate atinge 25-30 kg.
După terminarea bocănitului, cerbul mascul își sporește treptat greutatea, iar dacă toamna este lungă și hrana abundentă, intră în iarna destul de bine refăcut. în timpul iernii, greutatea scade din nou, în funcție de asprimea gerului și grosimea stratului de zăpadă, iar o dată cu începutul primăverii, cerbul se reface, hrana fiind abundentă, iar temperatura mai ridicată. Așadar, când se vorbește de greutatea corporală a cerbului, trebuie să se precizeze și anotimpul la care se referă. Ciuta nu pierde din greutate în timpul bocănitului, deoarece ea nu-și întrerupe hrănirea.
Pentru a obține greutatea cerbului mascul viu (cu toate organele interne), se adaugă 25% la greutatea eviscerată. Dacă însă cerbului i s-au tăiat capul de lângă prima vertebră și picioarele de la genunchi (cum se procedează la frigorifer), pentru a obține greutatea cerbului eviscerat, așa cum se înțelege îndeobște (cu cap, coarne și picioare întregi, dar fără nici un organ intern), se adaugă: 15-22 kg pentru cap după mărimea coarnelor (6-13 kg) și 5-6,5 kg pentru picioare, după mărimea animalului.
Culoarea părului. Petele deschise de pe corpul vițelului, în primele luni, constituie un mijloc de apărare contra dușmanilor, ele căutând să imite razele solare ce pătrund printre frunzișul arborilor. Fenomenul se numește homocromie. Aceste pete deschise dispar cam la sfârșitul lunii august, adică la vârsta de cea 3 luni. La adulți, năpârlirea are loc de doua ori pe an: primăvara și toamna. Năpârlirea de primăvară începe cam la mijlocul lui aprilie și se desfășoară relativ repede, având o durată de 20-25 zile. Uneori, părul cade în petece mari. La ciutele gestante și taurii bătrâni, năpârlirea are loc cu circa 10 zile mai târziu decât la cei tineri. Dar nu la toți indivizii năpârlitul începe și se termină la aceeași dată. De aceea, perioada năpârlirii de primăvară într-un fond de vânătoare poate dura din aprilie până în iunie. Năpârlirea de toamnă decurge mai lent, într-o perioadă mai lungă. La cei tineri, ea se termină în prima jumătate a lunii octombrie, iar la cei bătrâni în a doua jumătate a aceleiași luni. în perioada bocănitului, năpârlitul este în curs.
În secțiune transversală, părul de vară este eliptic, iar cel de iarnă rotund. Lungimea părului din „barba" taurului este de 10-15 cm. La vițel, această „barbă" începe să se contureze, dar slab, cam în noiembrie (la vârsta de cea 6 luni). Vițelul este greu de deosebit de vițea, deoarece în afară de barbă, nu prezintă alte semne distinctive. După organele genitale nu se poate face deosebire în teren, la distanță. în general, culoarea părului cerbului, vara, este roșcată în jumătatea superioară a trunchiului și mai deschisă, până la galben-alburiu, pe abdomen. Picioarele sunt acoperite cu păr cenușiu în exterior, mai deschis în interior. Părul de pe coadă este roșcat, iar în regiunea anală este mai deschis la culoare (galben-roșcat), încât această pată de culoare deschisă se vede de la distanță. Părul de iarnă al cerbului este mai închis la culoare decât cel de vară. Culoarea părului poate varia însă chiar în cuprinsul aceluiași teren de vânătoare. Astfel, în bazinul râului Barnar, în anul 1960, la aceeași oră, în aceeași parcelă au fost împușcați doi tauri, dintre care unul a avut culoarea închisă, iar celălalt deschisă (cerb bălan).
Dentiția. Formula dentară a cerbului este: I 0/3 C (1)/1 P 3/3 M 3/3 = 34 (32)
Cerbul are incisivi numai în maxilarul inferior; în cel superior în loc de incisivi are o bordură elastică, cu care poate prinde și rupe iarba mai bine decât cu un rând de incisivi. Iarba este prinsă și introdusă în gură cu limba, apoi prin apăsarea incisivilor maxilarului inferior de bordura elastică este strânsă bine, și parte tăiată, parte ruptă printr-o ușoară mișcare a capului. Caninul din maxilarul inferior are forma incisivilor și este lipit de aceștia, încât lasă impresia unui al 4-lea incisiv; cel din maxilarul superior, de regulă, există numai la mascul, de aceea este pus în paranteză; el nu are smalț, așa încât cu timpul capătă o culoare închisă. Acest dinte este considerat trofeu, făcându-se din el diferite obiecte de podoabă și este cu atât mai prețuit de vânător cu cât culoarea lui este mai închisă. Premolarii există chiar în momentul când vițelul este fătat și cad, în locul lor crescând alții, la vârsta de 2 1/2 ani. Molarii se adaugă la premolari, treptat, începând de la vârsta de 6 luni până la cea de 26 luni, pe măsură ce maxilarul inferior se lungește și permite creșterea lor. Pe suprafața premolarilor și molarilor există ridicaturi care servesc la măcinarea hranei prin rumegat. Ridicaturile se tocesc cu timpul, și gradul lor de tocire este unul din criteriile pentru determinarea vârstei.
Coarnele constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul. Denumirea părților componente ale coarnelor de cerb se arată în figura 21. Coarnele se formează astfel: în cursul iernii, adică atunci când vițelul de cerb are 7-9 luni, la mascul se dezvoltă pe creștet două proeminențe – cilindri frontali – în punctele unde vor crește mai târziu coarnele. Pe acești cilindri frontali, cam în mai, adică atunci când împlinește vârsta de un an, începe creșterea coarnelor, creștere care se termină în septembrie. Aceasta este regula, dar sunt și excepții. Aceste prime coarne sunt neramificate, în formă de două sulițe, nu au rozete, iar lungimea lor este de 2cm-10 cm. Ele cad (sunt lepădate) în mai, anul următor, adică la vârsta de doi ani și îndată îi crește al doilea rând de coarne, formate, de regulă, din 3 ramuri la un corn, dar adesea din 4 și chiar 5-6 ramuri la un corn, în funcție de vigoarea corporală și predispoziția individuală. Cerbul care la al doilea rând de coarne are, din nou, numai sulițe sau două ramuri (furcar), este un exemplar slab, care nu va da niciodată coarne de calitate. Acest al doilea rând de coarne se curăță de păr și piele în august, deci cu o lună, cel puțin, înaintea sulițarului cu primele coarne, fapt ce ne permite să identificăm cerbii de 2 1/2 ani, slabi, de sulițarii de 1 1/2 ani, viguroși. De la vârsta de 2 1/2 ani înainte, taurii leapădă coarnele în fiecare an, începând de la sfârșitul lunii februarie până la începutul lunii aprilie, și anume, cei bătrâni mai devreme, iar cei tineri mai târziu. Căderea (lepădarea) coarnelor se produce datorită faptului că stratul despărțitor al coarnelor de cilindrul frontal se înmoaie, iar cornul cade la cea mai mică atingere, îndată după cădere, în circa 10 zile, suprafața de pe care s-a desprins cornul este învăluită de piele și păr, de la margine spre interior, și începe creșterea noilor coarne. Se formează mai întâi, în afară de prăjină, ramura ochiului, apoi eventual cea de ghețuri, cea mijlocie și, în fine, coroana. Procesul creșterii durează 120-130 zile. Când coarnele au ajuns la dimensiunile normale, pielea care le-a acoperit se usucă și cade în fâșii, proces pe care îl accelerează și taurul prin frecarea coarnelor de arbori. Îndată după căderea pielii, coarnele au culoare deschisă însă prin frecarea lor ulterioară de arbori, tufe, frunze, buruieni, ele capătă o culoare mai închisă, brună sau bătând în negru. Cu cât culoarea este mai închisă, cu atât valoarea coarnelor crește. Curățirea coarnelor de piele și colorarea lor are loc în iulie-august. Când în septembrie-octombrie se văd arbori proaspăt zdreliți prin frecare, e vorba, probabil, de sulițari care își curăță coarnele mai târziu. Pentru acest act, cerbii preferă arborii distanțați de alți arbori, deci în jurul cărora se pot învârti. După numărul de ramuri, așezarea lor pe prăjină, existența sau lipsa coroanei, coarnele capătă diferite denumiri: cerb sulițar când are coarne neramificate, cerb furcar când în afară de prăjină, la fiecare corn mai are câte o ramură (cea a ochiului), cerb de 6 care are câte 3 ramuri la fiecare corn, cerb de 8, 10, 12. La circa o treime din cerbi, ramura de ghețuri lipsește, iar când există, apare la vârsta de 4-5 ani. în mod normal, cerbul are o ramură a ochiului, una de ghețuri și una mijlocie, iar restul de ramuri constituie coroana.
Deci când se vorbește de un trofeu de 20 ramuri, înseamnă că în afară de cele 3 + 3 ramuri amintite, mai există 14 ramuri la coroană, deci câte 7 la un corn. Ca să se știe repede câte ramuri are un cerb care se mișcă pe teren, se numără ramurile coroanei. Restul (cele 3 + 3) se știu. Eroarea este de cel mult 2 ramuri, dacă acel individ nu ar avea ramurile de ghețuri.
În cazul când numărul de ramuri la cele două prăjini este același, exemplu 8 și 8, trofeul se va numi de 16 par, iar dacă nu este egal, exemplu la o prăjină are 8 ramuri, iar la cealaltă 7 se va numi trofeu de 16 impar. Deci numărul ramurilor de la prăjina mai bogată se înmulțește cu doi, indiferent cât are cealaltă. Un trofeu care la o prăjină are 7 ramuri, iar la cealaltă 4 se va numi 14 impar, deși în total nu are decât 11 ramuri. Ca să putem spune că o prăjină are coroană, ea trebuie să aibă cel puțin 3 ramuri deasupra ramurii mijlocii. În funcție de numărul și calitatea ramurilor, coarnele de cerb primesc diferite denumiri. Astfel: cerb de 8 fără ramura de ghețuri sau cu această ramură (formație rară care se termină la vârf cu o suliță), cerb de 10 cu coroană și cerb de 10 cu ramura de ghețuri, cerb de 12 cu și fără ramura de ghețuri etc. Ramura lupului se numește aceea care este situată între ramura mijlocie și coroană, dar care nu face parte din coroană. Mulți însă iau o ramură a coroanei, situată mai jos, drept ramură a lupului, ceea ce este o greșeală. în cazuri rare, ramura ochiului și cea mijlocie pot prezenta înfurciri, care nu sunt considerate defecte. Cerbul vânat în 1929 în Masivul Călimani de Dr. Kosch avea câte trei ramuri la fiecare ramură mijlocie, ceea ce i-a majorat gradul de frumusețe. Distanța maximă între prăjini se numește deschidere. Coarnele de cerb care la ambele prăjini au același număr de ramuri, iar acestea sunt de aceeași formă și mărime se numesc simetrice (simetrie bilaterală). Un trofeu este cu atât mai valoros cu cât are prăjini mai lungi, mai groase, ramuri mai multe, greutate și deschidere mai mare, culoare mai închisă, perlaj mai bogat, vârfurile ramurilor mai bine șlefuite, coroană cu ramuri mai multe și mai groase. Pentru neregularităti în formație, coarnele pierd până la 3 puncte. De-a lungul prăjinilor, printre perlaj se observă niște brazde formate de arterele care au existat în timpul creșterii coarnelor, numite caneluri.
Cilindrii frontali, la cerbul tânăr sunt mai lungi decât la cel de vârstă înaintată. Aceasta din motivul că, la lepădarea coarnelor, acestea rup și o fâșie subțire din cilindrul frontal. Prin urmare, cu vârsta, cilindrul frontal se scurtează și se îngroașă, ceea ce poate constitui, până la un punct, și un mijloc de apreciere a vârstei.
Coroana poate avea diferite forme, care însă nu cuprinde decât formele tipice principale; în afară de acestea există infinite variații.
Greutatea coarnelor cu maxilarul superior întreg, la cerbii de 10-12 ani, variază, în țara noastră, între 7 și 15 kg, majoritatea având în jurul a 8 kg. Cerbul vânat de Paul Bertoli, în anul 1959, în pădurile ocolului silvic Mănăstirea Cașin, a avut coarne de 15 kg la 2 zile după fierberea craniului; cerbul vânat în aceeași pădure, în anul 1940, de ing. Romeo Stănescu a avut, după 26 ani, o greutate a coarnelor de 13,250 kg. Coarnele singure, fără maxilar la cerbii complet dezvoltați, reprezintă cam 4-5% din greutatea cerbului.
La coarnele de cerb, se întâlnesc frecvent anomalii în dezvoltare. Cauzele sunt puțin cunoscute.
La cervide, numai masculii au coarne; ele sunt masive (fără goluri în interior), cad în fiecare an. în locul lor la cerb și lopătar cresc, până la sfârșitul verii, altele noi.
Raportul numeric normal dintre sexe este 1:1, cel mult 1:1,5. Dacă ar predomina ciutele (spre exemplu raportul ar fi 1:3), consecințele ar fi o înmulțire exagerată, iar prin depășirea efectivului optim, o scădere a greutății corporale și a greutății coarnelor, o degradare a calității efectivului, deoarece nefiind concurență între tauri, ar ajunge să se reproducă și cei slabi. Dacă ar predomina masculii (exemplu raportul ar fi 3:1), consecințele ar fi lupte acerbe între tauri în perioada bocănitului, unii dintre ei, poate de viitor, căzând victime, neliniștirea terenului prin lupte continue, instabilitate; emigrarea din teren a taurilor, poate dintre cei mai puternici. De aceea, vânătorul profesionist trebuie să fie mereu atent la raportul dintre sexe. Aceasta însă presupune o bună cunoaștere a situației de pe teren, adică o stabilire cât mai exactă a efectivului, atât sub raport numeric cât și a proporției dintre masculi și femele.
Longevitatea. În această privință, părerile sunt împărțite: atât la masculi cât și la femele, longevitatea este de circa 20 ani, nefiind exclus să existe și indivizi de vârstă mai înaintată.
APRECIEREA VÂRSTEI CERBULUI
În gospodărirea fondului de vânătoare, cunoașterea vârstei vânatului are o mare importanță practică. Astfel, ea ne ajută să stabilim sporul anual, deci să întocmim planul de împușcare, mai ales că la cervide, selecția corectă nu este de conceput fără aprecierea vârstei.
Vârsta cerbului trebuie cunoscută în două situații:
la animalul viu pe care îl vedem, de la distanță, în teren;
la vânatul împușcat, când îl putem cerceta de aproape.
Aprecierea vârstei cerbului viu. La efectuarea selecției prin împușcare, este necesar să apreciem, cel puțin cu aproximație, vârsta pe care o are un cerb pe care-1 vedem pe teren. Numai cunoscând vârsta ne putem da seama dacă este un cerb de viitor, care trebuie păstrat, sau este un cerb de calitate inferioară, care trebuie eliminat din efectiv, prin împușcare. Personalul de teren, mereu, trebuie să-și obișnuiască ochiul, încât cu timpul să poată face această apreciere dintr-o singură privire. Pentru aceasta, ne stau la dispoziție două mijloace de apreciere:
forma corpului;
comportarea animalului pe teren.
În ceea ce privește forma corpului se poate spune că:
Un cerb de 3-4 ani are corp zvelt, gât subțire, cu păr puțin și nu prea lung; ține capul sus; linia spatelui este orizontală. Boncănește des și îndelungat. Este încrezător față de om, nu prea prudent.
Un cerb de 7-9 ani are corpul mai plin, gâtul mai gros, cu păr mai mult și mai lung. Ține capul mai jos decât cel tânăr. Este destul de prevăzător, totuși gata de luptă și mai puțin prudent decât cel bătrân.
Un cerb relativ bătrân (12-14 ani), ajuns la punctul maxim al dezvoltării sale, sau care a depășit acest punct, are corpul plin, gâtul gros, cu păr abundent și lung, ține capul și mai puțin ridicat decât cel de 7-9 ani; linia spatelui coboară de la grebăn spre crupă. Este foarte prudent, ca unul care a pățit multe în viață. In cârd este de obicei ultimul, seara iese târziu la pășune, iar dimineața se întoarce de timpuriu în adăpostul pădurii. Boncănește rar și scurt și adeseori nu iese din pădurea bătrână, ci boncănește acolo. Are mișcări mai domoale.
Abdomenul mare, atârnând, nu este un semn sigur de vârstă; ar putea fi și o însușire individuală.
Dacă la începutul perioadei de îngrășare (începutul lunii august) se vede tendința de a-i crește păr lung pe gât, atunci, în mod cert, este vorba de un individ bătrân. Forma rotundă la vârf a urmei este un semn de vârstă înaintată, deoarece, cu timpul, copitele se tocesc la vârf.
La aprecierea vârstei, nu trebuie să se pună bază pe culoarea părului. Același cerb, când are părul ud, pare a fi de culoare mai închisă; după ce a ieșit din scăldătoare și este plin de noroi, pare negru, dar după ce se usucă are o culoare cenușie.
Aprecierea vârstei cerbului împușcat se face după dentiție și prin examinarea maxilarului inferior.
Până la vârsta de 2 ani și 6 luni, când se termină schimbarea dentiției de lapte cu dentiția completă, vârsta poate fi apreciată cu precizie destul de mare. Criteriul este apariția unor dinți noi și înlocuirea dinților de lapte cu dinți durabili. Practic, se procedează astfel: se compară maxilarul inferior al cerbului nostru cu datele prezentate în tabelul 4 și se stabilește în ce vârstă se încadrează.
Pentru a putea folosi tabelele, desenele și alte criterii de apreciere a vârstei, este necesar să fie cunoscute denumirile diferitelor elemente ale dentiției. În figuri sunt date denumirile părților incisivilor, premolarilor și molarilor. Incisivii se numerotează de la mijloc spre exterior, iar premolarii de la incisivi spre fundul gurii. Primele trei măsele se numesc premolari, iar ultimele trei – molari.
De la vârsta de 2 ani și 6 luni în sus, ne servim de gradul de uzură al incisivilor, premolarilor și molarilor. Și în acest caz, se compară maxilarul inferior al cerbului căruia trebuie să i se stabilească vârsta cu desenele.
Suprafața premolarilor și molarilor are o culoare și o formă care variază cu vârsta. De asemenea, lungimea coroanei incisivilor, gradul de tocire al acesteia, ca și lungimea gâtului incisivilor, se modifică pe măsură ce animalul îmbătrânește. Pentru aprecierea vârstei după incisivi, se compară maxilarul inferior al cerbului cu desenele. De asemenea, se folosește tabelul, în care au fost rezumate criteriile după incisivi, premolari și molari.
Criterii de apreciere a vârstei cerbului după stadiul de dezvoltare a dentiției până la vârsta de doi ani si jumătate
Aprecierea vârstei cerbului între 8 și 17 ani, după uzura dinților din maxilarul inferior
Trebuie menționat, că la dentiția de lapte a cerbului, exact până la 2 ani și trei luni, al treilea premolar este format din trei colțuri, câtă vreme după această vârstă, el se schimbă într-unui cu 2 colțuri. Deci ori de câte ori vedem că al treilea premolar din maxilarul inferior este din trei colțuri, știm că e vorba de un cerb tânăr (sub 2 1/2 ani) și ori de câte ori al treilea premolar este cu 2 colțuri știm că cerbul are mai mult de 2 1/2 ani. Cu câți ani are mai mulți se vede din uzura dinților. La dentiția definitivă va avea trei colțuri ultimul molar.
Unghiul pe care incisivii îl fac cu orizontala crește o dată cu vârsta, deci și el servește drept criteriu de apreciere a vârstei. Pentru a obține rezultate exacte la măsurarea acestui unghi, prima condiție este ca după fierberea și curățirea de carne a maxilarului inferior, osul să fie lăsat să se răcească pentru ca dinții să se întărească în maxilar în poziția lor naturală, neforțată. în acest scop, maxilarul trebuie pus pe o scândură să se usuce. A doua condiție este ca cele două suporturi pe care s-a pus maxilarul să fie absolut egale ca înălțime, iar măsurătoarea să fie făcută cu atenție.
La stabilirea criteriilor de apreciere a vârstei cerbului, s-a presupus că nu există variații în dezvoltarea și uzura dentiției de la un individ la altul și că duritatea hranei consumate este aceeași. Altfel, lucrurile s-ar complica mai mult. în realitate însă există oarecare variații între indivizi, așa că vârsta obținută este numai aproximativă. Exemplu: nu putem spune că un cerb a avut vârsta de 9 ani, ci că el a fost de 9-10 ani. Pentru a obține date cât mai apropiate de realitate, nu trebuie să ne mulțumim cu un singur criteriu (incisivi, premolari, molari, unghiul incisivilor), ci să le folosim pe toate, apoi să se facă o medie.
Mai există o metodă de apreciere a vârstei cerbului și anume după dentina ce se depune în interiorul primei perechi de incisivi.
Unghiul pe care îl fac incisivii cu orizonatala la cervide: a – la cervide tinere; b – la cervide bătrâne; c – modul de măsurare a unghiului pe care-l fac incisivii cu orizontala
Criteriul acesta este mai precis decât cele precedente însă din păcate este greu de folosit, deoarece presupune efectuarea unei secțiuni longitudinale în dintele incisiv și o șlefuire a suprafeței lui. Dentina se depune de la trei ani în sus sub forma unor inele anuale. Prin urmare pentru a afla vârsta, se numără inelele (dungile) la care se adaugă 3.
Metoda Harke permite aprecierea vârstei cerbului după diametrul și lungimea cilindrului frontal. Metoda se sprijină pe constatarea că, pe măsură ce înaintează în vârstă, cerbul are cilindrul frontal din ce în ce mai gros și mai scurt.
Diametrul cilindrului frontal se măsoară cu un șubler perpendicular pe lungimea cilindrului frontal și la aproximativ jumătate din lungimea lui; lungimea se măsoară ca în figura 33c, adică de la partea inferioară a rozetei, până la linia ce trece prin partea unde lățimea craniului este cea mai mică.
Tabelele se folosesc astfel: să presupunem că la măsurare s-au găsit: diametrul 31 mm, iar lungimea 40 mm. Diametrului de 31 mm îi corespunde în tabel vârsta de 6 ani, iar lungimii de 40 mm una de 8 ani. Se face media: 6+8 = 14: 2 = 7 ani. Deci cerbul nostru va avea circa 7 ani.
După constatările provizorii ale lui Vorreyer se pare că metoda Harke dă vârsta cu un an mai mare decât media analizei dentiției. Dar ea are marele merit de a permite să se cunoască vârsta la trofeele pentru care nu a fost păstrat maxilarul inferior.
Trebuie subliniat că cifrele din tabel au fost calculate pentru cerbii din Germania. Este aproape sigur că ele nu pot fi folosite la noi, unde cerbii, la aceeași vârstă, au cilindrii frontali cu diametrul mai mare.
Glasul taurului în perioada boncănitului este caracteristic și constituie una din laturile frumoase ale vânătorii de cerbi. De regulă, cerbul bătrân are glasul gros, mugește rar și scurt, iar când este un cerb puternic și sigur de ciutele pe care le posedă, doar mormăie. Dimpotrivă, cerbul tânăr are glasul mai subțire și mugește îndelungat. Aceasta est regula, dar există și numeroase excepții, mai cu seamă spre sfârșitul perioadei de boncănit, când taurii răgușesc. De regulă dau glas seara și dimineața, dar în toiul perioadei pot fi auziți noaptea ca și ziua, mai cu seamă pe t;mp noros. De asemenea, boncănește* și când stă culcat sau se scaldă. Fiind vorba de zgomotele pe care le face cerbul, este locul să se amintească faptul că atunci când taurul fuge prin pădurea deasă, se aude cum coarnele se lovesc de arbori. De asemenea, când doi tauri se bat, zgomotul loviturilor coarnelor se aude de la 300-400 m, mai cu seamă pe vreme liniștită.
Nu numai taurul, ci și femela dă glas și anume în trei situații:
când simte ceva suspect în apropiere, dar nu știe ce este, scoate un glas ca un sforăit;
când vrea să ademenească cerbul la împerechere sau când își cheamă vițelul;
când ciuta este prinsă de câini; în acest caz ea se vaită.
Vițeii când își însoțesc mama la păscut scot și ei un glas de bucurie. De altfel, este normal ca la animale sociabile, cum este și cerbul, comunicarea între indivizi să se facă și prin glas.
Simțurile cerbului sunt foarte dezvoltate, în special mirosul, auzul și văzul. Când se mișcă în teren, la trecătorile lui, merge cu vântul în față sau cu jumătate vânt, pentru a percepe, cu ajutorul mirosului, existența eventualului dușman. Cerbul rănit însă nu mai ține cont de această regulă. Se poate spune că cerbul este unul din animalele sălbatice cu cele mai fine simțuri.
Urmele cerbului trebuie să fie bine cunoscute, ele permițând să se știe dacă avem de-a face cu masculi sau femele, viței, tauri tineri sau bătrâni și dacă vânatul a mers liniștit sau în fugă. Toate acestea se pot afla mai ușor pe o urmă-pârtie, decât dacă ne stă la dispoziție numai o urmă-tipar. Ecartamentul urmei se numește distanța dintre șirul urmelor lăsate de picioarele din stânga și șirul urmelor lăsate de picioarele din dreapta.
Urma taurului se deosebește de a ciutei prin următoarele caracteristici: urma-tipar a taurului este mai rotundă și mai mare ca a ciutei, are o poziție înclinată față de direcția de mers, este mai simetrică și are vârfurile unghiilor mai apropiate decât la ciută; urma-tipar a ciutei este mai lunguiață decât a taurului și are o poziție paralelă față de direcția de mers, unghiile aceluiași picior au lungimi diferite, deci urma nu e simetrică, și sunt mai îndepărtate între ele decât la taur. în afară de acestea, partea din spate a urmei de ciută se imprimă mai slab, este mai ștearsă sau nu se imprimă de loc, pe când la taur, pe pământ moale, se imprimă clar întreg perimetrul. Urma-pârtie permite să se facă deosebire între mascul și femelă, prin măsurarea ecarta-mentului urmei. La un taur de 10 (din Europa Centrală), ecartamentul urmei a fost de 14 cm, la un vițel a fost de 8 cm, iar la o ciută cu 3 luni înainte de fătat a fost de abia de 6 cm. Ecartamentul este și el un mijloc de deosebire a urmelor lăsate de cele două sexe. Deosebirea de mărime a ecarta-mentului rezultă din construcția corpului. La ciute gestante, ecartamentul este mai mare decât la cele sterpe. La junincă (1-2 ani) însă ecartamentul este mic, constând doar în faptul că marginile interioare ale urmelor copitelor drepte și stângi formează o linie dreaptă.
Urmele pot da oarecare indicii și asupra vârstei animalului, prin măsurarea lățimii lor.
Lungimea urmei nu se ia drept criteriu, deoarece pe teren aspru, stâncos, vârfurile unghiilor se tocesc mai mult, iar urma se scurtează. De altfel călcâiul nu se imprimă totdeuna destul de clar.
De reținut că urma piciorului dinainte al cerbului este mai mare decât a celui dinapoi, deci nu este acoperită complet de a aceluia din urmă.
Toate aceste deosebiri se pot face mai ușor dacă se cercetează un șir întreg de urme și nu una singură.
Când animalul fuge, vârfurile copitelor se îndepărtează unul de altul, iar pe pământ se imprimă și pintenii.
Alte caracteristici ale urmelor:
Lungimea pasului la cerb este: la taurul mijlociu 70 cm, la taurul mic și la ciută 57 cm, iar la mistrețul mascul de 3 ani 42 cm. Lungimea se măsoară de la vârful copitei piciorului dinapoi până la vârful copitei piciorului dinainte;
La ambele sexe, unghia exterioară a copitei este cu ceva mai lungă decât cea interioară, deci văzând o urmă, se poate ști de la care picior provine;
– Cerbul evită arboretele dese în care deschiderea coarnelor nu i-ar permite să intre. în cele mai puțin dese, când iese la hrană și se întoarce, alege locurile cu arbori mai rari. Acestea sunt, oarecum, puncte obligatorii și aici se formează o pârtie bătută, ușor de recunoscut, care se poate observa mai bine pe sol moale și pe teren în pantă.
Excrementele permit să se facă deosebire între mascul și femelă. La taur, diametrul excrementelor este mai mare decât la ciută, la un capăt au un mic con (un vârf), iar la celălalt o ușoară scobitură, încât adeseori cad în lanț, vârful unuia intrând în scobitura celui din față. Lungimea lor este de circa 11/2 ori cât diametrul. La femelă, diametrul este mai mic, iar lungimea este de 2-3 ori cât diametrul. La un capăt are tot un vârf în formă de con, însă la celălalt, are formă convexă. Excrementele normale ale aceluiași individ au aceeași mărime și formă. De reținut însă că forma descrisă o au excrementele obișnuite, întărite. Sunt însă perioade din an sau situații când forma normală nu se mai păstrează. Astfel: la tauri, în perioada boncănitului, când aceștia nu mănâncă aproape de loc, excrementele sunt mai mici, de formă neregulată și tari. La fel se prezintă și în perioadele cu lipsă de hrană. Primăvara după ce dă iarba crudă și mustoasă, excrementele sunt moi, ca și în perioada îngrășării. La femelă, excrementele sunt moi și în perioada împerecherii (10 sep-tembrie-10 octombrie). După terminarea boncănitului, taurii intră în perioada de refacere, care se produce cu atât mai repede cu cât hrana este mai abundentă. Fruc-tificația de ghindă și jir și toamna lungă ajută refacerea. Acum, excrementele își recapătă forma normală. Culoarea excrementelor variază de la un verde închis la negru-verde. Deosebirea între sexe se poate face și după felul cum urinează. în acest scop, observăm urmele în momentul când animalul s-a oprit pentru a urina: masculul va urina înaintea picioarelor dinapoi, pe când femela în urma acestora.
ECOLOGIE
Față de îngustarea continuă a mediului de trai al cerbului, datorită defrișărilor de păduri și lipsei de liniște provenită din fracționarea biotopului său prin căile de comunicație și pătrunderea așezărilor omenești spre munte, problema ce se pune în prezent este de a acorda o grijă deosebită vânatului mare ce trăiește în păduri, în special cerbului. Dar pentru a reuși, este indispensabilă cunoașterea ecologiei și biologiei lui.
Biotopul favorabil cerbului îl constituie pădurile de mare întindere (cel puțin 5 000 ha), liniștite, deci fără sau cu puține așezări omenești, cu sol fertil, deci bogate în hrană, străbătute de ape curgătoare și cu mocirle bune pentru scăldători. Condițiile de hrană sunt mai bine îndeplinite de pădurile de foioase sau amestec de foioase și rășinoase, cu inclave cultivate agricol sau cu poieni, cu arborete având clase de vârstă normale, deci atât parchete cu iarbă fragedă și lăstari, cât și arborete de vârstă mijlocie bune pentru adăpost, precum și arborete de vârstă înaintată producătoare de jir, ghindă sau cu alte fructe de pădure. O mare parte din hrana cerbului o constituie frunzele arborilor foioși, de aceea pădurile de rășinoase pure nu sunt un mediu ideal. Lipsa foioaselor poate fi compensată aici, în parte, de salcia căprească, plopul tremurător, socul, scorușul care se găsesc în subarboret. Pentru adăpost, servesc arboretele de vârstă mijlocie, ca și cele de vârstă înaintată, dar cu subarboret. în condițiile țării noastre ar putea trăi și la șes, însă aici nu există păduri de întinderi mari, liniștite; de aceea a fost nevoit să se retragă la munte, încât, azi adevărata patrie a cerbului este muntele, existența lui la câmpie fiind o excepție. Cerbul este azi un vânat de pădure.
În condițiile țării noastre, cerbul trăiește și la câmpie în câteva insule (Bihor, Arad, Timiș, Prahova), precum și la dealuri (Ocoalele silvice Agnita și Mediaș). Față de condițiile climatice, este mai puțin sensibil decât căpriorul. în iernile grele care urmează după un an fără fructificatie de jir sau ghindă, suferă pierderi, mai ales în tineret și elementele slabe. Zăpezile abundente și frigul din iunie pot produce pagube în viței. La ploi și călduri nu reacționează.
Mediul de trai are o influență extraordinară asupra dezvoltării cerbului sub raport numeric și calitativ; acestea sunt dovedite de aclimatizările de cerb efectuate în Noua Zeelandă și Argentina.
Între anii 1851 și 1909, în Noua Zeelandă s-au făcut aclimatizări de cerbi de greutate corporală mică și trofee slabe, proveniți din Anglia. Datorită mediului favorabil din noua lor patrie și lipsei unui răpitor mare, cum ar fi lupul, înmulțirea a fost rapidă, ajungând chiar să cauzeze pagube mari culturilor agricole. Totodată, cerbul a crescut în greutate și și-a îmbunătățit mult calitatea coarnelor. Rezultate asemănătoare s-au obținut și în Argentina, calitatea cerbilor aclimatizați acolo ajungând la nivelul celor mai buni cerbi din Europa. Din examinarea acestor exemple se pot trage următoarele concluzii:
mediul favorabil are ca urmare creșterea greutății corporale și a coarnelor (în cazul de mai sus, dublarea greutății coarnelor), îmbogățirea coroanei etc;
lipsa răpitoarelor mari și condițiile favorabile de mediu au ca urmare sporirea considerabilă a efectivelor.
Răspândirea. Unul din factorii care condiționează răspândirea cerbului în cuprinsul țării noastre este sensibilitatea lui față de zgomote. Deși este sensibil, totuși se obișnuiește cu anumite zgomote pe care le-a auzit încă din primii ani ai vieții și care nu i-au adus neplăceri, cum sunt șuierăturile locomotivelor de cale ferată forestieră, behăitul oilor, lătratul câinilor legați la stâni sau la alte așezări omenești. Există numeroase dovezi în acest sens. Ca urmare a pretențiilor sale față de condițiile ecologice și ținând cont de repartiția pădurilor, cerbul populează, în țara noastră, lanțul Carpaților începând din Maramureș până în Oltenia, apoi Carpații Apuseni, unde s-au făcut repopulări foarte reușite. Insule există și la șes și coline. Răspândirea în țara noastră este arătată în figura 36. Cel mai mare efectiv de cerbi, în prezent, se găsește în județele: Suceava (4150 buc), Harghita (2800 buc), Mureș (2350 buc), Covasna (1800 buc), Brașov (1600 buc.) și, în general, în Carpații Răsăriteni, iar cel mai mic în Oltenia și Carpații Apuseni.
În ultimii ani (mai ales după 1990), în județele din sudul țării au apărut cerbi care se pare că ar fi venit din Bulgaria, unde au fost distruse împrejmuirile unor țarcuri de creștere. Urmărirea evoluției acestor exemplare și dinamica populațiilor pe care le vor crea este o problemă ce ar trebui urmărită cu multă atenție, atât de cercetarea cinegetică, cât și de specialiștii din producție.
Este destul de fidel locului său de trai. Pe baza marcărilor făcute, a constatat că cerbii marcați au fost împușcați sau găsiți morți la distanțe destul de mici de punctul de marcare.
Aceasta este situația în centrul Europei, unde răpitoare mari și câini hoinari sunt puțini. Probabil că și răspândirea pădurilor este alta decât la noi, de aceea ar fi posibil ca în România, raza de mișcare a cerbului să fie mai mare.
ETOLOGIE
Reproducerea. Unele ciute (aprox 50%) ajung la maturitate sexuală la vârsta de 16-17 luni, celelalte la 28 luni. Masculii sunt apți de reproducție la 5-6 ani. Pot fecunda și taurii de 3-4 ani însă, la aceștia, spermiogeneza este încă slabă. Durata gestației este de 3-4 săptămâni, după care ciuta fată câte un vițel și numai excepțional câte doi (2-3%). Când se apropie momentul fătării, la începutul lunii mai, cârdul se desface, iar ciutele gestante se retrag singure în locuri liniștite, izolate; 51% din ciute fată în luna mai, 44% în iunie și 5% în iulie. Vițelul se ridică în picioare și își poate urma mama, curând după fătare.
Perioada împerecherii este între 10 septembrie și 10 octombrie, ceva mai devreme la câmpie unde temperatura este mai ridicată. Vremea rece grăbește începutul perioadei, iar cea caldă îl întârzie. Data începerii este aceea când ciuta intră în călduri, deci de ea depinde momentul împerecherii, care este în toi între 20 și 30 septembrie. Pentru acest important moment din ciclul anual al vieții, cârdurile de ciute și cele de tauri se adună în anumite puncte numite locuri de boncănit, în parchete exploatate, în care plantația nu a depășit înălțimea omului. în lipsa acestora, boncănitul poate avea loc și în poieni, rariști și chiar în pădurea mare, rară. îndată ce primele ciute au intrat în călduri, taurii se luptă între ei pentru a poseda grupul de ciute, cei mai puternici rămânând stăpâni ai grupului (cerbi cu ciute), iar cei bătuți stau pe de lături (lăturași), în speranța de a ajunge și ei la împerechere. în acest timp, grupul de ciute stă în apropierea taurului puternic, mănâncă și sunt atente la orice zgomot. Cerbul mascul în timpul boncănitului devine mai neatent, toată ființa lui fiind stăpânită de dorința de a se împerechea, paza cârdului rămânând să o facă ciutele. De aceea când vânătorul caută să se apropie de locul boncănitului, el trebuie să fie atent, în primul rând, la ciute. în timpul boncănitului, cerbii scot un glas caracteristic, bine cunoscut. Câteodată, cerbi tineri, cu forțe slabe, se apropie de locul unde stă taurul cu ciute, fără să boncă-nească. Cauza nu se cunoaște, însă pare a fi teama de a nu fi bătuți și alungați de cel puternic. Cerbul este animal de noapte și de amurg, atât când își caută hrana, cât și când boncănește. Când boncănitul este în toi, și mai cu seamă pe timp noros, cerbul poate fi auzit boncănind toată ziua, iar atunci când este senin cu lună plină, și toată noaptea. Cârdurile la boncănit sunt formate dintr-un taur și 2-7 ciute.
Mărimea grupurilor de boncănit depinde de numărul taurilor puternici, în raport cu numărul de ciute. Când sunt puțini tauri puternici și multe ciute, grupurile sunt mari; cu cât numărul de tauri puternici crește, cu atât scade numărul de ciute dintr-un grup.
Prezența cerbului mascul în timpul boncănitului, într-un anumit loc, este semnalată și de mirosul specific, penetrant, pe care oamenii cu mirosul fin îl percep. Și ciutele au miros când intră în călduri, dar acesta este mai puțin penetrant și diferit de al taurului.
Constituirea și conducerea cârdurilor de cerbi. După terminarea perioadei de boncănit, se formează, separat cârduri de ciute, viței și tauri tineri și separat cârduri de tauri de vârstă mijlocie și înaintată, care de acum vor trăi iarăși în armonie, timp de un an, până la viitorul boncănit. Taurii deosebit de puternici și, mai ales, cei bătrâni trăiesc izolați, și în locuri mai puțin accesibile.
Varga descrie astfel constituirea și conducerea cârdurilor:
„Ciuta de cerb formează, împreună cu primul și al doilea vițel al ei, o familie. Cârdurile constituite mai mult din cerbi de sex feminin sunt conduse de ciuta cea mai bătrână de la care se trag ceilalți membri ai cârdului. Intră aici și vițeii junincilor ei. Cârdurile formate, în majoritate, din cerbi masculi tineri rămân întotdeauna mai mici decât cele formate din femele, deoarece în al 3-lea și al 4-lea an, taurii își părăsesc cârdul. Acest fenomen, împreună cu migrația din perioada boncănitului sunt măsuri ale naturii pentru evitarea consangvinității."
„Cârdurile de tauri sunt asocieri de cerbi, înrudiți și de cerbi străini. Cârdurile de ciute, dimpotrivă, sunt asocieri ale indivizilor cu aceeași origine familială. Conducerea cârdului o are femela de la care provin membrii cârdului, dar ea devine ciută conducătoare numai cam în anul al 6-lea sau al 7-lea al vieții sale. Cârdul tolerează atașarea de cârd a unor ciute străine, dar viței orfani nu; pe aceștia, ciutele conducătoate îi bat și îi alungă".
Așa se petrec lucrurile în condiții normale. „Dar în iernile grele, sau când cerbii sunt deranjați continuu, apoi în caz de lipsuri și de primejdie, mai multe cârduri mici se contopesc într-unul mare, iar conducerea cârdului, în astfel de cazuri, o ia ciuta cea mai experimentată, de obicei cea mai bătrână, care nu are vițel".
Când în cârdurile de ciute se găsesc și tauri tineri, aceștia rămân în coada cârdului. Cârdurile formate numai din tauri sunt conduse de regulă de tauri tineri, excepțional de cei bătrâni. Când cârdurile sunt speriate, se întâmplă să nu fie respectate regulile de mai sus. în orice caz, la evaluarea raportului dintre sexe a efectivului trebuie ținut cont de faptul că există și cârduri formate numai din tauri.
Faptul că taurii adulți formează cârduri aparte, face pe cei neinițiați să aprecieze greșit raportul dintre sexe, deoarece ei se orientează numai după cârdurile mixte, în care alături de ciute și viței sunt și câțiva tauri tineri.
Cârduirea cerbilor este dictată, probabil, de necesitatea apărării de dușmani: cu cât sunt mai mulți indivizi într-un grup, cu atât este mai probabil că cel puțin unul din ei va observa apropierea dușmanului și va da alarma. Acest avantaj este mai mare în locurile deschise, unde se poate vedea la distanță. Cârduirea are loc doar din luna octombrie până în aprilie.
Hrana cerbului este vegetală și constă, în perioada de vegetație, din plante ierbacee și frunze de arbori, inclusiv lujeri în creștere; iarna, din plantele ierbacee care au mai rămas verzi, apoi din lujeri, muguri, coajă de arbori. Consumă și licheni, în care scop, iarna, cerbii cercetează parchetele în curs de exploatare și arborii cu stare de vegetație lâncedă, pe care cresc astfel de specii. Cerbul găsește hrană abundentă, de calitate bună, în parchetele exploatate, în poieni și în terenurile agricole ce s-ar găsi în apropiere. Din această cauză, el își alege locul de ședere de peste zi în apropierea acestor locuri. Populează deci mai mult marginile pădurii cu arbori nu prea deși. Găsește hrană variată și destul de abundentă și în pădurile cu caracter natural, în care flora și clasele de vârstă nu au suferit schimbări mari, în urma acțiunii omului. Hrana este săracă, aproape nulă, în arboretele de vârstă mijlocie (40-60 ani), mai ales de rășinoase bine închise, în care, pe sol, nu există pătură ierbacee. Existența în păduri a sălciei căprești, a socului, plopului tremurător, scorușului, murului, zmeurului, mărește valoarea pădurii ca sursă de hrană. în anii cu fructificație de jir sau ghindă, cerbul populează și pădurile de dealuri, găsind hrană din belșug. Calitatea hranei poate fi îmbunătățită de om prin culturi speciale pentru vânat (ogoare). Situația hranei se înrăutățește când omul, prin crearea de arborete pure, în special de rășinoase, schimbă compoziția floristică a pădurii. în acest caz, pagubele cauzate pădurilor vor fi mai mari, deoarece din rășinoase cerbul nu-și poate satisface necesarul de substanțe pentru întreținerea funcțiilor vitale și pentru creșterea coarnelor. S-a stabilit că în perioada de circa 4 1/2 luni cât durează creșterea coarnelor, cerbul are nevoie de aproximativ 1,3-2,3 kg acid fosforic și 1,7-2,9 kg calciu pe care trebuie să le găsească în hrana pe care o consumă. Aceste cantități de fosfor și calciu sunt necesare pentru formarea unor coarne de 6-10 kg greutate. Compoziția chimică a coarnelor de cerb exprimată în procente este:
Se constată procentul mare de calciu și fosfor conținut de coarne. Cerbul trebuie să găsească aceste substanțe în hrana naturală obișnuită; în lipsă este nevoit să roadă lujerii și coaja arborilor forestieri, cauzând pagube pădurilor. Scăderea, în mare măsură, a pagubelor cauzate pădurii, după înființarea de ogoare suficiente și după punerea de hrană complementară a fost dovedită prin experiențe. Influența mare a hranei asupra mărimii coarnelor a fost demonstrată prin experiențele și cercetări.
În căutarea hranei, cerbul iese seara și se întoarce dimineața, iar dacă terenul este liniștit, mănâncă și peste zi; devine animal de noapte și de amurg numai constrâns de lipsa de liniște, ca urmare a activității omului.
Are obiceiul de a se scălda, mai cu seamă în perioada boncănitului, dar nu în apă curată, ci în mocirlă. Aceasta pare a fi o necesitate fiziologică, deci în terenurile de vânătoare unde scăldătorile nu există, ele trebuie create de om. Acolo unde densitatea de cerbi este mare, scăldătorile sunt mult frecventate și pot constitui bune puncte de observație pentru personalul de teren. Cum se știe, și mistrețul are nevoie de scăldători. Dacă într-o mocirlă s-a scăldat cerb sau mistreț, aceasta se poate stabili după urmele făcute în noroi, după părul rămas, precum și după faptul că, după ieșirea din scăldătoare, mistrețul se freacă de arborii vecini, pe când cerbul nu face acest lucru decât extrem de rar, iar când îl face, semnul atingerii de arborete este la înălțime mai mare. La nevoie, poate să și înoate, fapt ce are loc mai cu seamă la dealuri și câmpie, unde sunt râuri adânci.
În terenurile liniștite, cerbul își păstrează locul de culcuș de peste zi, unde se odihnește și rumegă. Acest loc și-1 alege acolo unde este răcoare și lipsesc muștele; el se cunoaște după solul bătătorit și cantitatea mare de excremente din jur. Numărul acestor culcușuri permanente, cunoscute, pot constitui un oarecare indiciu asupra efectivului.
Densitatea de efectiv are mare influență atât asupra dezvoltării corporale deci și asupra mărimii coarnelor, cât și asupra pagubelor cauzate pădurii și terenurilor agricole; de aceea ea trebuie mereu controlată în teren.
În 1968-1970 categoriile de densitate oficial stabilitate erau: categ. a III-a, 0,51-1 cerb la 100 ha pădure aptă ca biotop pentru cerb, categ. a II-a, 1,01-2 cerbi și categ. I 2,01-2,5 cerbi la aceeași suprafață. Exprimăm părerea că aceste categorii ar trebui modificate astfel: categ. a III-a, 1-1,5, categ. a II-a, 1,51-2 și categ. I, 2,1-2,5. Aceasta din motivul că mediul de trai în țara noastră este destul de bun și la categoriile inferioare.
În martie 1968, potrivit evaluării, au existat în România 30 000 cerbi de ambele sexe și de vârste variate, față de un efectiv optim stabilit la 36 000 indivizi. Recolta de cerbi a ajuns în 1966 la 1 050, iar în 1967 la 1 450 exemplare. Recolta normală la ambele sexe și la toate categoriile de vârstă, în momentul când efectivul optim va fi atins, o apreciem la 5 000-7 000 exemplare. în țara noastră nu se constantă fluctuații însemnate în efectivele de cerbi, cu toate pagubele pe care le cauzeză iernile grele și lupii. Efectivele actuale (anul 2000) sunt de 33 200 exemplare, iar recoltele de 670 exemplare.
În practică, se pune întrebarea: în câți ani se va ajunge la efectivul optim într-un teren abia repopulat sau într-unui cu efectiv foarte mic de cerbi? Tabelul 9 arată modul de calcul. în exemplul arătat este vorba de o pădure populată cu 5 tauri și 10 ciute, iar efectivul optim este de 100 cerbi. Se presupune aici că sporul natural real este de 40% din numărul ciutelor adulte, iar numărul ciutelor adulte este de 80% din totalul femelelor, inclusiv vițele. Deci, efectivul optim va fi atins după circa 10 ani de la repopulare.
Pagubele cauzate de cerbi pot fi mari, atât în terenurile agricole, cât și în păduri și se produc, de obicei, atunci când densitatea maximă admisibilă a fost depășită, precum și în cazul unor concentrări cauzate, fie de necesitatea procurării de hrană, fie de tulburarea liniștii.
Dușmani și boli. În condițiile din țara noastră, dușmanul cel mai aprig al cerbului este lupul, mai cu seamă iarna, când stratul de zăpadă este gros și a prins pojghiță la suprafață, în care cerbul se scufundă, dar lupul nu. Vițeii sunt atacați și de câinii de la turmele de vite. Râsul și ursul cauzează mai rar pagube prin uciderea exemplarelor mature, dar pot provoca pagube la tineretul (vițeii) din primul an. Acolo unde efectivele de urși sunt prea mari, primăvara, în anii când ieșirea din bârloage este mai tardivă, corespunzând oarecum cu începutul perioadei de fătare la ciute, în mod frecvent se produc pagube mai însemnate, care pot prejudicia simțitor sporul anual prin decimarea vițeilor. Nu trebuie neglijată, ca factor negativ, nici vânătoarea ilegală. Stratul gros de zăpadă cu pojghiță la suprafață constituie un factor negativ și prin faptul că împiedică accesul la hrana de pe sol. Gerului aspru și lipsei de hrană le cad victime, în primul rând, vițeii fătați târziu, deci intrați în iarnă incomplet dezvoltați, precum și exemplarele slabe, bolnave, într-un cuvânt cele de selecție.
La boli ca și la intemperii, cerbul sănătos rezistă destul de bine, datorită vigorii sale. Această rezistență explică și fluctuațiile neînsemnate în efectiv, precum și faptul că efectivele cresc continuu, pierderile din cauze biologice fiind mai mici decât sporul anual. Dintre boli se menționează: antraxul, Cephenomia rufibarbis, hipodermoza. În fondurile de vânătoare de pe terenurile umede, poate fi întâlnită gălbeaza (Fasciola hepatică și Dicrocoelium). Se mai pot întâlni mulți paraziți fie interni, fie externi, însă nu cauzează pierderi mari. Pe măsura creșterii efectivelor și a intesificării circulației automobilelor se înregistrează, și la noi, pierderi prin lovirea de către mașini.
Pentru a avea un efectiv de cerbi sănătos și satisfăcător numeric și calitativ, se impun câteva măsuri cum ar fi: paza contra braconajului, combaterea dușmanilor cerbului, în primul rând a lupilor (atunci când numărul acestora depășește limitele normale), și a câinilor hoinari, îmbunătățirea condiiților de hrană, reducerea efectivelor în fondurile suprapopulate și selecția prin împușcare, pentru a se ajunge, în toate fondurile, la efectivul optim.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Metode de a vâna cerbul. Se aplică metodele: a) la pândă; b) apropiatul (dibuitul); c) din căruță; d) goana (în cazuri rare).
Multe din îndrumările privind vânătoarea la cerb sunt aplicabile atât la căprior cât și la cerbul lopătar.
Metoda la pândă constă în faptul că vânătorul așteaptă, bine camuflat, ieșirea vânatului într-un punct frecventat de acesta și, la momentul potrivit, trage. Locurile de ieșire ale vânatului sunt, de regulă, poienile cu pășune bună, ogoarele, parchetele de exploatare a pădurii, scăldătorile. Dacă nu este deranjat,cerbul își păstrează cu multă regularitate punctele de ieșire – seara – și de retragere – dimineața. Pădurarul sau paznicul, făcând observații îndelungate, le cunoaște. Vânătorul nu se așază pentru pândă chiar în trecătoare, căci ar speria vânatul, ci la o distanță oarecare (50-80 m). Pânda se poate face fie din observator înalt (cum e mai bine), fie de pe sol, bine adăpostit de vedere de un trunchi de arbore, o tufă, eventual un adăpost improvizat. Vânătoarea poate avea loc fie dimineața, fie seara. Cea de seară are dezevantajul că lumina scade treptat, observarea și ochirea este din ce în ce mai dificiă, iar dacă s-a tras și vânatul n-a căzut în foc, urmărirea fără câine este, practic, imposibilă. Până dimineața, carnea se poate altera. Prezintă în schimb avantajul că, în timpul boncănitului, șansa de a împușca cerbi mari este mai mare la pânda de seară decât de dimineață, deoarece cerbii mari, care au ciute, după efortul făcut noaptea, adeseori dimineața se odihnesc, iar locul lor la grupul de ciute este luat de un cerb de vârstă mijlocie, care a avut până atunci rolul de „lăturaș". Pânda de dimineață are avantajul unei lumini din ce în ce mai bune și a găsirii mai ușoare a vânatului rănit, dar prezintă dezavantajul că se împușcă cerbi mai mici. Aceasta însă nu este o regulă.
Așadar, caracteristica pândei este că vânătorul stă pe loc, iar vânatul mișcă și se apropie de vânător. La metoda pândei, vânatul mișcându-se netulburat, de regulă, vânătorul are timp suficient pentru a cerceta calitatea coarnelor, vârsta după forma corpului și după comportare, obiceiurile vânatului. De regulă are timp suficient pentru a ochi liniștit și a trage chiar la distanță. în plus, metoda permite observarea a tot ce se petrece în jur, admirarea frumuseților naturii. Este o metodă comodă, pe care o pot aplica și cei vârstnici sau care se mișcă mai greu. în același timp însă pânda prezintă posibilități mai reduse decât apropiatul; te limitezi la vânatul ce iese în locul respectiv, pe când la apropiat, străbătând o suprafață mai mare de teren, șansa crește, cercetând mereu alte și alte locuri și dând peste un număr mai mare de cerbi.
Pentru reușita vânătorii cerbului la pândă, este necesar să fie respectate, între altele, și următoarele reguli:
Vânătorul să sosească la locul de pândă cu circa o oră înainte de momentul când se știe că iese vânatul. Să nu circule prin partea pe unde va ieși vânatul, ci prin partea opusă, căci urmele lăsate vor speria cerbul.
Dacă pânda se face din observator înalt, urcarea în observator trebuie să fie în partea dinspre pădure, nu dinspre poiană, parchet, apoi să existe o cărare bine întreținută care să permită apropierea, fără zgomot.
Trebuie observat din ce direcție bate vântul și să aleagă locul de pândă așa încât vântul să bată de la vânat spre vânător sau lateral. Această regulă trebuie respectată mai cu seamă la pânda de pe sol. Pentru a folosi bine direcția vântului, se recomandă să existe, în poiană sau parchet, două observatoare așezate în diagonală, la marginea pădurii.
Îmbrăcămintea să aibă o culoare asemănătoare cu a mediului, deci să nu contrasteze cu acesta.
După ce și-a ocupat locul de pândă, vânătorul să nu-l mai schimbe. N-ar fi exclus ca vânatul să se fi oprit undeva la marginea pădurii și să observe împrejurimile. Mutându-se, poate strica totul. De asemenea, în locul de pândă, să nu miște. Vânatul nu observă atât diferența de culori, cât mai ales mișcările.
Pânda dă rezultate cu atât mai bune cu cât terenul este mai liniștit. Zgomotul neobișnuit poate avea ca urmare schimbarea trecătorilor sau mutarea vânatului.
Când socotește că se apropie momentul ieșirii vânatului, vânătorul să se ridice în picioare și să-și pregătească arma pentru tragere. Aceasta, ca nu cumva, sculându-se brusc la ivirea vânatului, să facă zgomot.
Fumatul în locul de pândă este dăunător mai mult prin efectul vizual al fumului, decât prin miros. Pentru vânat, se pare că nu este mai alarmant mirosul de fum de țigară decât mirosul de om.
Când adăpostul este constituit dintr-un trunchi de arbore, vânătorul să se așeze în spatele lui, nu în față; arborele permite și rezematul armei la ochire.
Luarea armei și a binoclului la ochi să fie făcută încet, încât mișcarea să nu fie observată de vânat.
Dacă vânătorul se retrage, seara, fără să fi tras vreun foc, el trebuie să meargă încet, fără a speria vânatul. Altfel își strică șansele pentru pânda următoare.
Limierul poate fi luat de vânător, numai dacă este extrem de disciplinat, adică dacă este foarte bine dresat.
Observatoarele înalte acoperite și bine închise permit vânătorului să doarmă peste noapte în teren, evitând astfel deplasarea de cu noapte, în ziua următoare.
Metoda prin apropiat (dibuitul) constă în apropierea de vânat. Vânătorul merge încet, observând terenul și parcurge acele porțiuni unde vânatul iese la pășune, la boncănit sau unde staționează. La apariția vânatului, se lămurește asupra calității lui și, dacă este cazul, trage. Metoda este specifică cervidelor și caprei negre. Rareori se aplică la alte specii. Prezintă următoarele avantaje: șansele de a putea împușca sunt mai mari decât la pândă, deoarece se parcurge o suprafață mai mare de teren și se pot vedea mai multe piese de vânat; vânătorul este în mișcare și are plăcerea apropierii de vânat, fără să fie observat; cercetează mereu alte și alte colțuri din natură; este pus mereu în alte și alte situații de a trage, deci varietate de satisfacții. Dezavantajele metodei sunt: este mai obositoare decât pânda, nu oricine o poate practica, mai cu seamă pe teren accidentat; presupune existența unui minimum de cărări de vânătoare, care să permită apropierea fără zgomot; cere experiență pentru a nu speria vânatul. Dintre toate metodele de vânătoare, aceasta este cea mai grea, dar și cea care oferă satisfacțiile cele mai mari.
Pentru a reuși să te strecori în apropierea vânatului în bătaia armei, se cer îndeplinite o serie de condiții:
cunoașterea terenului de vânătoare cu locurile lui de hrană pentru vânat, sărării, scăldători, puncte de boncănit și de retragere pentru odihnă;
cunoașterea felului de viață a vânatului; a locurilor unde stă, după anotimp și mersul vremii, a trecătorilor lui și ora aproximativă a ieșirii la hrană și a retragerii în locul unde se odihnește peste zi, a adăposturilor lui;
vânătorul să fie rezistent și dotat cu văz și auz bun;
să se țină cont de direcția vântului, știut fiind că de vânat te poți apropia numai având vântul în față sau lateral și fiind acoperit de vedere. Traseul de apropiere de vânat se alege în funcție de vânt și de teren;
aplicând metoda apropiatului, nu înseamnă a merge fără întrerupere și repede. Dimpotrivă, pentru a obține randament maxim, se merge încet, cu opriri și ascultări dese. Terenul trebuie cercetat cu privirea înainte, în dreapta și în stânga. Orice grabă poate avea ca urmare sperierea vânatului și deci compromiterea acțiunii. Aceasta nu înseamnă că se merge tot timpul la fel de atent, cu aceeași încordare a simțurilor și a mușchilor. Sunt porțiuni de teren unde știm că nu există vânat. Aici poate avea loc o relaxare. Bastonul de munte este foarte util;
dacă s-a întâmplat să ne simtă vânatul, iar acesta a ridicat capul și este atent, atunci nu rămâne altceva de făcut, decât să ne oprim, oricât de incomodă ar fi poziția în către ne aflăm; ne continuăm mersul numai după ce vânatul a lăsat capul în jos, semn că s-a liniștit;
seara, apropierea de vânat este bine să se facă de la vale la deal, deoarece circulația aerului se face spre vale; dimineața, pe coasta însorită, invers, curentul fiind de jos în sus (însă numai când nu este vânt);
seara vânatul merge direct la locul de pășune, după o scurtă oprire la marginea poienii sau a parchetului (10-15 min) pentru a cerceta situația; dimineața însă înainte de întoarcerea în locul de odihnă, uneori mai zăbovește prin tufișuri un timp oarecare și numai după aceea se retrage definitiv în adăpostul de peste zi;
în terenurile liniștite, vânatul se pune în mișcare nu numai seara și dimineața, ci și între orele 11 și 14;
dacă noaptea a plouat abundent, iar dimineața este soare și cald, cerbul va întârzia în poiană sau parchet mai mult ca de obicei, ca să-și usuce corpul; din același motiv, dacă ziua a plouat și este soare, va ieși seara mai devreme în locul gol, la pășune;
când te apropii de un cerb în timpul boncănitului, pericolul de a fi observat nu vine atât din partea taurului, care în această perioadă este mai puțin vigilent, ci din partea ciutelor; dacă parte din ciute pasc, iar parte sunt culcate, noi trebuie să ne ferim în primul rând de cele culcate care sunt mai atente. Mai bună este încălțămintea cu talpă de cauciuc;
dacă apropierea de taur în perioada de boncănit nu este grea, în schimb în cea premergătoare acesteia – perioada îngrășatului – este foarte dificilă, căci, pe de o parte, taurul este foarte atent, iar, pe de altă parte, din cauza muștelor care în august sunt mai numeroase decât în septembrie, nu iese din desiș; îl putem vâna și observa numai având cărări bine curățite și mergând cu extremă precauție;
vremea umedă este mai favorabilă apropiatului, căci frunza nu sună sub pașii omului, iar cerbul, după ploaie, iese în goluri, la soare, deci poate fi observat mai ușor; spre deosebire de situația inversă când vremea este uscată, timpul călduros și cerbul stă la umbră în pădure unde aude cea mai mică mișcare;
vântul domol este bun, căci acoperă zgomotul făcut, involuntar, de om;
pe îngheț, când zăpada pârâie, iar frunzele sună, nu poate fi vorba de vânătoare prin apropiat, deoarece zgomotul se aude departe; în schimb, pe zăpadă moale, da;
dacă se cunosc punctele de ieșire și de retragere ale cerbului în desiș, atunci este indicat ca prin apropiat să căutăm a le „tăia", adică a-l aștepta la trecători, cum se face și la pândă;
imitarea de către vânător a glasului cerbului în timpul boncănitului este un mijloc bun de a-l ține pe loc, eventual chiar de a-l aduce mai aproape, cu condiția ca cel ce o face să aibă și organ vocal corespunzător și mai ales ureche muzicală. Altfel este bine să se renunțe. Paralel cu imitarea glasului, să rupem crengi sub picioare și să batem în tufe, ca și când s-ar apropia un cerb rival, care între timp își mai freacă coarnele de crengile sau trunchiurile arborilor;
când ne apropiem de cerb cu arma în mână, de dorit este ca ultimii pași să fie făcuți de cerb, iar vânătorul să stea gata de a trage;
în tot timpul perioadei, dar mai ales către sfârșitul ei, pot interveni zile de suspendare a boncănitului, până când încetează cu totul. Cauze de întrerupere sunt multe: starea vremii, răpitoare, trecători nedoriți etc;
deși perioada de boncănit, la munte, este, de regulă, între 10 septembrie și 10 octombrie, având maximum de intensitate între 20 și 30 septembrie, totuși se pot produce decalări din cauza stării vremii. La câmpie, în vestul țării, perioada începe cu 1-2 săptămâni mai devreme;
în unii ani poate avea loc așa-numitul „boncănit întârziat", adică după perioada obișnuită și se produce atunci când vreo ciută nefecundată, de obicei una tânără, intră târziu în călduri. El este de scurtă durată și se recomandă să se împuște ciuta nu taurul, căci ea va da naștere unor viței întârziați, care nu vor putea trece cu bine peste o iarnă aspră;
nu totdeauna un cerb pe care l-am văzut mereu lângă cârdul de ciute își va păstra locul; locul lui poate fi luat de altul care îl va bate;
unii dintre „lăturași" rămași fără ciute, părăsesc terenul și vagabondează în fonduri vecine, încercându-și norocul în altă parte. Pot face și 10-30 km într-o noapte. Ei sunt așa-numiții cerbi „călători" sau „căutători", nu sunt dintre cerbii cei mai tari, deci vânătorul se va mulțumi cu unul dintre ei numai în lipsă de ceva mai bun. Să nu căutăm a-i ajunge din urmă, căci nu vom reuși. Merg mai repede decât noi. Tot ce se poate face este a căuta să le ieșim în cale, undeva;
profunzimea glasului cerbului nu este totdeauna un criteriu sigur pentru aprecierea vârstei. Mai degrabă ne ajută felul de a boncăni. Cel bătrân de obicei boncănește rar, puțin și scurt. Cel tânăr invers, este mai agitat, mai zgomotos și parcă, spre deosebire de cel bătrân, care caută să fie cât mai discret și neobservabil, ar vrea ca toți să-l vadă și să-l bage în seamă.
Vânătoarea din căruță se bazează pe obiceiul vânatului, în general, și al cervidelor, în special, de a se feri mai puțin de căruța țărănească decât de omul mergând pe jos. Vânătorul merge în căruță, iar când vede vânatul, coboară în partea opusă și se adăpostește după un arbore, o tufă, ca să nu fie văzut. Căruța își continuă drumul cu vizitiul, vânatul este atent la căruță, iar vânătorul poate trage liniștit. La nevoie, folosind zgomotul făcut de căruță, vânătorul se poate apropia de vânat sau poate căuta o poziție mai favorabilă de tras. Avantajele metodei: este comodă și accesibilă și celor ce merg greu, te poți apropia mai mult de vânat. Dezavantaje: este practicabilă numai la câmpie sau coline joase, accesibile căruței, nu este așa de pasionantă ca pânda sau apropiatul și în cazul când vizitiul nu este destul de îndemânatic iar caii sunt sperioși, se pot produce accidente.
Condiții pentru reușită:
Căruța să nu scârțâie tare. în acest scop la capetele bucșei roții se pun garnituri de piele sau cauciuc.
Caii să nu fie albi sau de culoare deschisă.
Drumurile de căruță să meargă cam pe lângă locurile unde se ține vânatul.
Căruța să nu fie înaltă (pericol de răsturnare) și pe cât posibil nu cu arcuri. Cea mai indicată este o platformă așezată pe osii, vânătorul șezând pe ea cu picioarele atârnând.
Nu se trage din căruță, ci vânătorul se dă jos, lasă căruța să se îndepărteze până nu se mai vede și abia atunci trage. Aceasta din motivul ca vânatul să nu-și piardă încrederea în oamenii ce merg cu acest fel de vehicul.
În căruță arma nu se poartă încărcată.
În condițiile din țara noastră, metoda aceasta s-ar putea aplica la cerbi doar în județele: Timiș, Arad, Bihor, Ilfov și Prahova, unde sunt cerbi și la câmpie și coline, în alte țări, cu alte condiții de relief, se aplică în mod curent.
Vânătoarea cerbului la goană. S-ar părea ciudat că se vorbește de vânătoarea de cerbi la goană, când știut este că orice piesă de cervide, indiferent de sex, înainte de împușcare, trebuie observată din punctul de vedere al vârstei și calității, lucru foarte greu de realizat la goană. Metoda aceasta este considerată chiar incorectă în cazul cervidelor. Totuși sunt situații când ea pare necesară, cum ar fi o reducere masivă de efectiv în cazul unei densități exagerate și arunci când este nevoie să se împuște, în timp scurt, un mare număr de cerbi. De fapt nu este vorba despre o goană propriu-zisă în accepțiunea clasică a cuvântului, ci este vorba despre o „împingere" a cerbilor spre locurile unde stau vânătorii. Aceștia vor alege exemplarele pe care le vor împușca și nu vor trage la întâmplare în toți cerbii ce vin spre ei. În altă ordine de idei, goana la cerb, la căprior și capra neagră, la noi este interzisă prin lege (art. 32 litera „g" din Legea nr. 103/1996). În astfel de situații se procedează astfel:
Identificăm porțiunile unde stau cerbii precum și trecătorile lor, acestea din urmă trebuind să fie inventariate pentru a cunoaște necesarul de vânători.
Să se țină cont de direcția vântului. Cu vânt rău, cerbii nu vor putea fi goniți.
Vânătorii să fie dintre cei cu experiență, care dintr-o privire să poată aprecia dacă un cerb sau altul poate fi împușcat sau nu. De asemenea, să nu fie dintre cei lacomi, gata să împuște orice.
Goana să se facă fără zgomot. Altfel cerbii vor trece înapoi, peste linia de gonași. în special taurii dau înapoi.
Să se noteze punctele pe unde au trecut cerbii și câți anume, pentru a cunoaște trecătorile pe viitor.
O goană de proporții reduse se poate face cu 1-2 vânători și 2-3 gonași, la cerbii care, dimineața, după pășunat și înainte de a se retrage în adăpostul de peste zi, s-au oprit, eventual s-au și culcat în apropierea pășunii. Goana se face încet, cu opriri dese, fără alt zgomot decât cel al pașilor.
La tras, se cere atenție pentru a nu pune în pericol viața gonașilor. Din acest punct de vedere, terenul ondulat este mai avantajos.
Imitarea glasului cerbului în perioada boncănitului, de către vânător sau însățitorul său, nu este o metodă de sine stătătoare, ci un mijloc ajutător în aplicarea metodei prin apropiat. Metoda este foarte utilă și ca mijloc de diversiune, în sensul că atunci când cu ocazia dibuitului, cerbul ne aude, lansând un glas de boncănit, acesta poate să se liniștească, iar noi putem continua apropiatul.
Oricare ar fi metoda aplicată, personalul care însoțește pe vânător trebuie să-1 ajute pe acesta la rezematul armei, curățitul câmpului de tragere etc.
Perioada legală de vânătoare este 1 septembrie – 15 decembrie.
VALORIFICAREA CERBILOR
Pentru adevăratul vânător, produsul principal îl constituie trofeele: coarnele și caninii. Carnea este produs secundar. în cazul valorificării prin vânători din alte țări, aceștia primesc, în schimbul sumei plătite, numai trofeele, carnea rămânând să fie valorificată de deținătorul fondului (dacă vânătorul nu solicită în mod expres cumpărarea cărnii).
Punerea în valoare a cerbului prin vânători din alte țări are avantajul că popularizează peste hotare frumusețile și bogățiile noastre. în unele cazuri, acest mod de valorificare poate avea și unele dezavantaje, deoarece vânătorul străin caută trofee capitale și poate duce la degradarea vânatului prin scoaterea numai a acestor exemplare.
De aceea, la valorificarea prin vânători din această categorie, trebuie luate anumite măsuri de precauție: să se vâneze numai atâția cerbi mari câți permite efectivul, iar vânătorii să dea garanții că, în cazul unor expoziții, vor pune la dispoziție trofeul.
Oricare ar fi modul de valorificare prin împușcare, trebuie luate măsuri ca trofeul (coarnele) să fie păstrat și montat corect, cu maxilarul superior întreg, precum și cu cel inferior pus în dosul plăcii de lemn (nu numai partea cu molarii și premolarii, ci și cea cu incisivii). Trofeele, chiar și cele mai mici, pot avea o valoare pentru vântor și ca material didactic pentru școli și instructaje, apoi pentru a instrui pe cei ce urmează a face selecție prin împușcare. Carnea se lasă să se răcească și numai după aceea se manipulează.
În scopul clasificării trofeelor de vânat după criterii obiective, Consiliul Internațional de Vânătoare a elaborat așa – numitele „formule". Unele elemente din formulele trofeelor necesită măsurători, altele aprecieri.
Măsurătorile se efectuează cu o ruletă de metal, cu banda lată de cea 5 mm. Nu se recomandă folosirea ruletelor de pânză, deoarece, cu timpul, ele se întind și dau rezultate mai mici decât sunt în realitate; rulete mai late nu sunt admise de formulă, deoarece nu se pot aplica bine la curburile coarnelor și porțiunile cu perlaj mare și, în consecință, dau alte rezultate decât cele reale.
In cele ce urmează, la tratarea fiecărei specii cu torofee, vor fi prezentate formulele în vigoare, și vom începe bineînțeles cu prezentarea fișei de evaluare a trofeului de cerb comun.
EVALUAREA (PUNCTAJUL) TROFEELOR DE CERB COMUN
Lungimile și circumferințele se măsoară cu precizie de 1 mm.
Elementele ce se măsoară sau se apreciază sunt:
Lungimea prăjinilor. Se măsoară ambele prăjini, se face media, apoi se înmulțește cu 0,5. Măsurarea se face pe curbura exterioară a prăjinii, începând de la marginea inferioară a rozetei (spre cilindrul frontal), până la cel mai îndepărtat vârf al coroanei. Pentru aflarea acestui vârf, la nevoie, se fac încercări. Ruleta nu se apasă în golul ce urmează după rozetă, ci se trece peste acesta. în rest însă ruleta urmărește toate curburile, așa cum este prăjina.
Ramurile ochiului. Se măsoară începând de la partea superioară a rozetei, pe curbura exterioară a ramurii, până la vârf. Media celor două ramuri se înmulțește cu 0,25.
La ramurile mijlocii, măsurarea pleacă din punctul unde prăjina începe să se îngroașe ca rezultat al îmbinării cu cea a ramurii mijlocii. Se măsoară tot pe curbura exterioară. Media se înmulțește cu 0,25.
Modul de efectuare a măsurătorilor la coarnele de cerb
De menționat că la măsurarea făcută de două persoane diferite la același trofeu pot rezulta diferențe, deoarece punctul de începere al măsurătorii poate fi apreciat în mod diferit. La circumferința rozetelor, ruleta nu se apasă în eventualele scobituri, ci se trece peste ele. Deoarece, o ruleta îngusta, cum este cea de 5 mm, alunecă de pe rozetă și se întâmplă, să se obțină valon mai mici decât cele reale, se recomandă ca, în mod excepțional, și numai la măsurarea rozetelor, să se folosească o ruletă mai lată. Media celor două circumferințe, exprimată in centimetri, reprezintă punctele.
Circumferințele prăjinilor, atât cele de jos, cât și cele de sus, se măsoară in punctele unde prăjinile sunt mai subțiri. La fiecare circumferință, un centimetru reprezintă un punct.
Greutatea se stabilește cu precizie de 10 g și se referă la trofeul uscat (nu imediat după fierbere). Se consideră trofeu tăiat normal cel cu osul frontal și nazal. Daca maxilarul superior este întreg, inclusiv dinții, atunci se face o scădere de la 0,5 la 0,7 kg după mărimea craniului. în cazul când trofeul este Tară osul nazal (numai cu osul frontal), se adaugă până la 100 g, după măsura în care este scurtat. Daca modul de tăiere a craniului nu se încadrează în nici una din situațiile de mai sus, atunci cifra de scăzut sau de adăugat se ia prin apreciere. Pentru fiecare kilogram rămas după scăderile sau adăugirile respective, se socotesc 2 puncte.
Numărul ramurilor. Contează drept ramuri cele care au cel puțin 2 cm lungime, precum și cele care au fost rupte de cerb în cursul luptelor, indiferent de lungimea porțiunii rămase. Nu se iau în considerare cele tăiate sau rupte după moartea cerbului și nici cele puse artificial.
Se numără ramurile rămase valabile pe ambele prăjini, iar fiecare din ele primește un punct.
Deschiderea coarnelor se măsoară în partea interioară a prăjinilor, acolo unde ea este maximă, punctele de măsurare trebuind să fie față în față. Se calculează apoi cât reprezintă, în procente, deschiderea din media lungimii prăjinilor. Exemplu: deschiderea măsurată este de 88 cm, iar media lungimii prăjinilor este de 110 cm. Deschiderea va fi de 80%. Se acordă, pentru deschidere, următoarele puncte: sub 60% nici un punct; 60-70%=l punct; 70,l-80%=2 puncte; peste 80%=3 puncte.
PUNCTAJUL PENTRU COROANĂ ESTE:
-coroană simplă, în total, la ambele prăjini, cu 5-6 ramuri scurte și subțiri 1 punct
coroană simplă, în total 5-7 ramuri, dar mai lungi și mai groase .. 2-3 puncte
coroană simplă, în total cu 6-7 ramuri lungi și groase; coroană dublă sau coroană ramificată având, la ambele prăjini, în total 8-9 ramuri scurte și subțiri .. 4—5 puncte
coroană dublă sau ramificată, în total cu 8-9 ramuri lungi și groase … 6-7 puncte
coroană masivă, cu ramuri lungi și groase în număr de cel puțin 10, în total, la ambele prăjini, fie palmate, fie în formă de cupă…………………………………………………………………………………………. 8-10 puncte
Culoarea coarnelor:
galbene sau colorate artificial 0 puncte
cafeniu deschis, sur 0-0,5 puncte
– cafeniu 1 punct
– cafeniu închis 1,5 puncte
– negru 2 puncte
Perlajul:
prăjini netede 0 puncte
prăjini slab perlate 1 punct
prăjini bogat perlate . 2 puncte
Vârful ramurilor:
vârfuri neascuțite și nepoleite 0 puncte
vârfuri ascuțite și întunecate 1 punct
vârfuri ascuțite și poleite 2 puncte
Ramura de ghețuri, dacă există, se evaluează în funcție de lungimea și grosimea ei, de la 0 la 2 puncte.
Penalizări (scăderi pentru defecte). Din totalul punctelor se pot scădea de la 0 la 3 puncte pentru defecte ca: asimetrie, deformații, deschidere exagerată sau mică etc.
Punctele necesare pentru premiere sunt arătate în tabel.
*A fost acceptată și la celelalte expoziții ulterioare și se folosește și în prezent.
Exemplu practic de evaluare:
Notă. La formula veche Nadler, pozițiile 3 și 13 nu intră în calcul; la poziția 12 se acordă până la 1 punct, iar la poziția 14 până la 4 puncte.
Actualul record național al României la cerb comun este de 261,25 puncte C.I.C.; el provine din Vrancea (Soveja) și a fost recoltat în anul 1980. În ierarhia mondială acesta ocupă în prezent locul șapte.
LOPĂTARUL
DAMA DAMA (L)
DESCRIERE
Masculul se numește lopătar sau cerb-lopătar; femela se numește ciută de lopătar sau lopătăriță, iar puiul până la 1 aprilie al anului al doilea al vieții, adică până la vârsta de 9-10 luni, poartă denumirea de vițel (vițea) de lopătar. Masculul de diferite vârste, deci cu coarne în diferite stadii de dezvoltare, primește variate denumiri; femela între 1 și 2 ani se numește junincă.
Deși în colorația părului există diferențe, cu toate că și în conformația lopeții coarnelor pot fi deosebiri între lopătarii din diferite regiuni totuși, în țara noastră și în Europa, se consideră că există o singură specie de lopătar.
Date biometrice. Lungimea capului plus a trunchiului este de 130-160 cm; înălțimea la greabăn, 85-110 cm; coada este mai lungă decât a altor cervide. în ce privește greutatea corporală, există variații în funcție de bonitatea terenului de vânătoare. în lipsă de date din țara noastră, dăm câteva cifre din literatura germană: masculul, la începutul boncănitului, atinge greutatea maximă de 120 kg, media fiind de cea 70 kg în biotopurile bune și 45-50 kg în cele slabe; la ciute cea maximă este de 65 kg, media fiind de 29-37 kg; junincile au 4-8 kg mai puțin; vițelul are 12-20 kg, la 8-9 luni. în parcuri cu densitatea mare și cu libertatea de mișcare limitată, greutățile corporale sunt mai mici. Toate greutățile de mai sus se referă la vânatul în stare eviscerată.
Culoarea părului, vara este brună deschis cu pete albe pe spate și pe laturile corpului, iar pe partea interioară a picioarelor și pe abdomen albă. Iarna, culoarea devine brună închis, cu pete mai deschise la culoare. Petele deschise de pe corp care la puiul de cerb comun și căprior dispar în câteva luni, la lopătar se mențin toată viața, cu excepția indivizilor de culoare albă și neagră. La lopătar, mai mult ca la alte cervide, apar diferențe în colorația părului. Astfel se pot vedea exemplare chiar de culoare albă. La aceste exemplare petele albe apar numai la viței, apoi dispar. Exemplarele albe sunt dăunătoare, deoarece trădează prezența cârdului în care se găsesc. Există și lopătari care, vara, au părul de culoare brună închis, iar iarna de culoare și mai închisă, fără însă a deveni neagră. Petele albe există și în acest caz numai în stadiul de vițel, fără însă a fi așa de pronunțate ca la lopătarii de culoare normală. Năpârlirea are loc de două ori pe an, primăvara și toamna.
Lopătarul are incisivi numai în maxilarul inferior, iar caninii de obicei lipsesc. După momentul apariției dinților și apoi după gradul lor de tocire, se poate cunoaște vârsta lopătarului.
Coarnele se formează în ianuarie-februarie în cel de al doilea an calendaristic de la fătare, adică la vârsta de 7-8 luni; atunci, cilindrii frontali sunt dezvoltați și pe aceștia încep să crească primele coarne-sulițele, care sunt complet dezvoltate și curățate de păr la mijlocul lui august.
Aceste sulițe cad începând de la mijlocul lunii aprilie până în mai și în locul lor cresc, în condiții bune de trai, coarne care au ramura ochiului, ramura mijlocie și un început de lopată. Lopătarilor adulți le cad coarnele în aprilie, celor bătrâni mai devreme ca celor tineri. Curățirea de păr a coarnelor se produce de la sfârșitul lui august până la mijlocul lui septembrie, cu decalaj între tineri și bătrâni. Coarnele ajung maximul dezvoltării lor când lopătarul are vârsta de 9-10 ani. Ele sunt cu atât mai valoroase cu cât au prăjinile mai lungi și mai groase și mai cu seamă cu cât lopata este mai lungă și mai lată.
Aprecierea vârstei lopătarului viu mascul după forma corpului: a – lopătar tânăr de 3 ani;
b – lopătar de vârstă mijlocie (5-6 ani); c – lopătar de cca 9 ani
Aceasta trebuie să înceapă cât mai aproape de ramura mijlocie și să facă cu aceasta un unghi drept (nu ascuțit). Forma coarnelor este ereditară. Lopătarul de diferite vârste poartă denumiri diverse, în funcție de mărimea coarnelor.
Dimorfismul sexual se manifestă la lopătar nu numai prin mărimea corpului, ci și prin faptul că numai masculul poartă coarne.
Raportul numeric dintre cele 2 sexe recomandat este de 1:1,2. Dacă el ar fi 1:1, atunci, după acest autor, numărul masculilor bătuți în luptă sau slabi, care pleacă din teren, ar fi mai mare. Alte opinii sunt pentru raportul 1:1. Ne asociem acestei păreri.
Longevitatea este de 20-25 ani.
Aprecierea vârstei lopătarului. La lopătarul viu. Un lopătar tânăr se cunoaște după corpul zvelt, gâtul subțire, capul lunguieț, ținut în sus; un lopătar bătrân (cca 9 ani) se caracterizează prin: corp plin, gât gros, puternic, părul de culoare mai închisă decât la cel tânăr, coarne impunătoare.
Aprecierea vârstei lopătarului împușcat se face după dentiție ca și la cerb.
– Vârsta până la 2 ½ ani se apreciază, ca și la cerbul comun după stadiul de dezvoltare a dentiției.
În acest scop, comparăm felul dinților din maxilarul inferior al lopătarului împușcat cu cel din tabelul 12 și vedem la care lună sau grup de luni corespunde.
Dentitia lopătatului devine completă la vârsta de 2 ½ ani, ca și la cerb.
De la vârsta de 2 ½ ani în sus, ne servim de gradul de uzură al incisivilor, premolarilor și molarilor, ca și la alte cervide. în acest scop, comparăm dentitia din maxilarul inferior al lopătarului cu desenele din figurile 41 și 42 și vedem cu care este identic sau se aseamănă mai mult. Precizia este, și în acest caz, de 1-2 ani.
Pentru a ușura aprecierea, a fost întocmit tabelul 13 în care au fost rezumate caracterele principale necesare cunoașterii vârstei lopătarului.
Glasul. Lopătarul boncănește, dar glasul lui este inferior celui al cerbului, atât ca intensitate, cât și ca modulații; este mai mult un mormăit, un grohăit slab. Când este surprins și se sperie, scoate un glas de spaimă ca și cerbul comun.
Simțurile sunt tot așa de agere ca și ale cerbului; de aceea, apropiatul unui lopătar, crescut în terenul liber, este uneori mai dificil decât al unui cerb. După ce a fost speriat de vânător și s-a pus în mișcare, nu se liniștește, deci urmărirea ar fi fără rezultat. Altfel stau lucrurile cu lopătarii crescuți în captivitate, deoarece se îmblânzesc ușor.
Urmele. Înfățișarea părții inferioare a piciorului lopătarului (a tălpii piciorului) se deosebește de cerb prin aceea că urma-tipar este mult mai mică, mai lunguiață (ascuțită); pernițele sunt proporțional mai mari decât la cerb, ocupând cam jumătate din lungimea copitei, pe când la cerb ele reprezintă cam o treime.
Lungimea pasului la taurul de lopătar este de 45-47 cm, pe când a unei ciute de cerb comun este de 57 cm, deci nu este posibilă nici o confuzie. Lungimea obișnuită a saltului la taurul lopătar este de 2-2,75 m, iar a ciutei de 1,5-2. în fugă face impresia că sare cu toate 4 picioarele deodată – salt caracteristic. Fuge cu o viteză mică, de aceea este mai ușor de prins de lup decât cerbul comun. Când fuge, își ține coada în poziție orizontală și numai când este rănit o lasă să atârne – semn caracteristic.
Excrementele sunt mai mici decât ale cerbului. Se deosebesc și ca formă, prin aceea că la ambele sexe forma este aceeași.
ECOLOGIE
Biotopul favorabil lopătarului se deosebește fundamental de cel al cerbului comun. Biotopul optim pentru lopătar îl constituie pădurile de foioase de întindere mică (500-1000 ha) cu goluri în interior, între care se intercalează terenuri agricole, dat fiind că din acestea își completează hrana găsită în păduri. îi sunt favorabile regiunile de șes și coline cu climă dulce; nu-i convin terenurile de mare altitudine, cu climă aspră și populate cu răpitoare mari. Reiese de aici că, în condițiile din țara noastră, unde cerbul comun populează, cu mici excepții, numai regiunile de munte, lopătarul necesită fonduri de vânătoare separate.
În ce privește fidelitatea față de locul de trai, femelele nu se îndepărtează decât câțiva kilometri de locul obișnuit de ședere; taurii însă, în perioada de boncănit, pot pleca la distanțe mari, pentru ca după terminarea perioadei de împerechere, să revină la locul de plecare. Fac acest lucru îndeosebi cei învinși în luptă, cei slabi. Acest mod de comportare obișnuit nu exclude deplasarea de cârduri întregi de lopătari, dacă intervine lipsa de liniște.
Răspândirea. Lopătarul este originar din țările mediteraneene. încă din secolele 3 și 4 e.n. a fost colonizat de romani în Peninsula Iberică, Galia și insulele Britanice. în Europa Centrală a fost aclimatizat în secolul al XVI-lea. în țara noastră, în a doua jumătate a secolului trecut este semnalat în Banat și Crișana, dar dovezi certe despre existența lui avem din anul 1904, când a fost înființat parcul de vânat Șarlota (jud. Timiș), în suprafață de 1197 ha, în care, pe lângă cerbi, au fost aduși și lopătari din Austria, Cehoslovacia și Europa Centrală. Un număr de cea 210 lopătari se găsesc în județele: Alba, Bacău, Buzău, Mehedinți, Sălaj, Vaslui și Vâlcea.
Exemplarele scăpate din parcuri s-au răspândit în terenurile din jur, dar numărul lor nu era mare. După cel de-al doilea război mondial, Direcția economiei vânatului și AGVPS au făcut colonizări masive eliberând în teren un număr de circa 700 lopătari, încât în anul 1968 această specie era reprezentată aproape în toate regiunile țării.
În anul 1968, în Banat, circa 500 lopătari erau în parcul Șarlota. în Argeș, majoritatea se găseau în fondul de vânătoare 98 Mozacu, din ocolul silvic Costești. Lopătari numeroși se găseau în jud. Ilfov la ocoalele silvice Snagov, Comana și Răcari; în jud. Bihor la ocolul silvic Săcuieni; în județul Arad la ocolul silvic Chișineu-Criș; în jud. Hunedoara în parcurile din ocoalele silvice Hațeg și Baia de Criș, în Olt la ocolul silvic Caracal, iar în Suceava la ocolul silvic Pătrăuți. Din efectivul de 4030 lopătari, în 1968, un număr de cea 900 erau în parcurile Șarlota, Valea Lungă și Hațeg, iar restul de cea 3130 în terenurile libere.
La populările cu lopătari efectuate după cel de-al doilea război mondial, s-au folosit, în majoritate, animale din parcul Șarlota.
În anul 2000, efectivele de lopătari ale României erau de 6000 exemplare, iar recoltele de 500 buc. Sunt semnalați în 26 de județe ale țării: Arad (2000 buc), Timiș (700 buc), Olt (620 buc)', Argeș (430 buc).
ETOLOGIE
Vârsta maturității sexuale la femele este de 1 an și 5 luni când – practic – se împerechează junincile și fată la vârsta de 2 ani. Rar se întâmplă să rămână vreuna nefecundată până la vârsta de 2 ani și 5 luni.
Perioada de împerechere începe de la mijlocul lunii octombrie și ține până la mijlocul lunii noiembrie. Acesteia îi premerge o perioadă de îngrășare de circa 2 luni (august-septembrie).
Între tauri se dau lupte aprige, în liniștea serii, putându-se auzi zgomotul loviturilor de lopeți. Boncănitul lopătarului nu se poate compara cu cel al cerbului comun nici ca intensitate, nici ca modulație. Este mai slab și mai monoton. Boncănesc numai seara și dimineața; doar pe la mijlocul perioadei, pot fi auziți și noaptea. Lopătarul mascul degajă în timpul boncănitului un miros specific Femelele își mențin capacitatea de reproducție până la o vârstă înaintată.
Durata gestației este de 7 1/2 luni. 12% din femele fată în mai, 72% în iunie și 16% în iulie, deci cu circa 2 săptămâni mai târziu decât cerbul comun și căpriorul. Cam 5% din ciute fată câte 2 viței, restul câte unul. Vițeii rămân cu mama lor până toamna târziu.
Sociabilitatea la lopătar este mai pronunțată decât la cerbul comun. După terminarea perioadei de împerechere, se pot vedea, separat, cârduri de ciute și viței și separat de tauri. Totuși, în terenurile cu densitate mică, se pot întâlni lopătari bătrâni, trăind izolați. Activitatea de peste zi a lopătarului este mult mai intensă decât a celorlalte cervide. Mult timp se găsește în mișcare la păscut, fapt care deranjează alte specii de vânat prin neliniștea pe care o creează. Totuși, afirmația că cerbul comun și lopătarul nu se suportă unul pe altul în același teren nu corespunde integral realității. Se pare că cele două specii au preferințe deosebite față de pășune: lopătarul ar prefera speciile de graminee, pe când cerbul comun speciile de buruieni. Drept consecință, își aleg locuri de păscut deosebite. Excrementele lopătarului ar avea un miros dezagreabil, motiv pentru care cerbul ar evita locurile unde a pășunat lopătarul.
În țara noastră, asemenea probleme nu se pun, deoarece, numai în foarte rare cazuri, cerbul comun și lopătarul trăiesc pe aceeași suprafață (în parcuri), aria lor de răspândire fiind diferită.
Sporul anual nu este stabilit în condițiile din țara noastră. Dat fiind că lopătarii populează numai regiunile de deal și câmpie, unde nu sunt lupi, sau apar rareori, apreciem sporul anual la lopătar de 50-60% din numărul ciutelor, el putând varia de la un loc la altul. în biotopuri defavorabile este mai mic.
În captivitate se îmblânzește ușor, iar în parcuri este mai puțin sperios decât în terenul liber. Faptul că în fugă, ține coada ridicată sau o mișcă, ajută să se facă deosebire între căpriori, femele și vițeii de lopătar. Nu se scaldă, cum face cerbul comun. Sărăriile le cercetează mai cu lăcomie decât alte cervide.
Hrana constă din graminee, frunze și lujeri de arbori și arbuști, și când există, consumă cu multă lăcomie ghindă, jir, pere și mere pădurețe. Pare a fi mai puțin pretențios la alegerea sortimentelor de hrană decât cerbul comun. Prin ogoare de vânat, se poate preveni sau micșora paguba pe care o face lopătarul culturilor forestiere. Ca plante de cultivat în ogoare se recomandă: lucerna, trifoiul roșu, sparcetă, ovăzul, rapița, varza palmier, napii porcești ș.a. Ca hrană complementară se poate da: otavă, lucerna, trifoi roșu, sparcetă, toate bine uscate, snopi de ovăz și mazăre din care însă el va consuma numai frunzele și tulpinile subțiri, apoi frunzare, inclusiv frunze de napi porcești.
Otava de luncă sau pădure este o hrană complementară de bună calitate. Mănâncă cu plăcere castane sălbatice și ghindă. De reținut că sarea nu trebuie să lipsească din teren.
Pagubele cauzate pădurii și culturilor agricole depind de cantitatea hranei naturale existente în teren, precum și de densitatea efectivului. în terenurile de vânătoare liniștite, în care lopătarul poate ieși în căutarea hranei oricând, pagubele sunt neînsemnate, dacă densitatea nu depășește cifra optimă. Unde nu este liniște, iar vânatul este nevoit să se concentreze în anumite puncte și să se hrănească cu ce găsește acolo, pagubele aduse prin roaderea puieților și cojirea arborilor pot să fie însemnate. Nu se poate da o ordine de preferință, aceasta depinzând de compoziția arboretelor. Dat fiind că o bună parte din timp stă în culturile agricole, unde poate rămâne zile întregi, mai ales când culturile sunt înalte, face și aici pagube, nu numai. prin ceea ce consumă, ci și prin culcușuri și călcat. Cu toate acestea, atât pagubele cauzate în păduri, cât și cele în terenurile agricole sunt mai mici decât cele făcute de cerbul comun.
Densitatea admisibilă din punct de vedere economic este, după Ueckermann (1956), în fondurile fără teren agricol, de 2-10 lopătari la 100 ha pădure, în funcție de bonitate, și 4-14 în cele care în jurul lor au și pădure. Același autor susține că lopătarul este mai puțin pretențios la alegerea hranei decât căpriorul. Dar, având în vedere că același autor dă pentru căprior o densitate de 3-11 capete, la 100 ha, iar pentru cerb 1,5-2,5 indivizi, socotim că densitatea pentru lopătar este exagerată. Până la stabilirea unei cifre oficiale la noi în țară opinăm pentru o densitate de 3-7 lopătari la 100 ha pădure. Dacă pe aceeași suprafață trăiesc și alte cervide, cifra densității trebuie redusă, proporțional.
Fluctuații mari de efective, în cursul anilor, nu se constată la lopătar. Pierderile de viței sunt mici, iar rezistența la boli și la intemperii a lopătarului este mai mare decât a altor cervide.
Dușmani. Boli. Cei mai mari dușmani ai lopătarului sunt lupul și râsul. Populările artificiale au fost zădărnicite de lupi în anumite locuri. Pagube cauzează și câinii hoinari, atât prin uciderea vițeilor, cât și prin tulburarea liniștii. Sporirea corespunzătoare a efectivelor este frânată și de vânătoarea ilegală, abuzivă, adică de braconaj.
Măsuri de ocrotire. Acolo unde densitatea este mică, se cer măsuri generale de ocrotire; unde este mai mare (există multe fonduri de vânătoare în această categorie) este necesar să se recolteze rațional, nelăsând să fie depășită densitatea suportabilă economic. Pentru populari, propunem să fie folosiți numai lopătari de bună calitate luați din terenul liber, în special din județele Arad, Timiș și Bihor și nu din parcuri de vânătoare.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Metode de vânătoare a lopătarului. Pentru a ști cum poate fi vânat, trebuie reamintite următoarele particularități biologice ale lopătarului.
– Din fire este mult mai neastâmpărat decât cerbul comun și căpriorul. Este mereu în mișcare și își păstrează neregulat trecătorile. Dar, chiar dacă nu iese mereu pe aceeași cărare, iese totuși la pășune în aceleași poieni, terenuri de cultură sau parchete, încât oarecare șanse oferă și pânda.
Apropiatul se poate practica mai cu seamă în perioada împerecherii lui (sfârșit de octombrie – început de noiembrie), dar este posibil și după aceea, când taurii se adună în grupuri, iar frunza, în mare parte, a căzut.
Metoda goanei este mai potrivită pentru lopătar decât pentru cerb, deoarece merge destul de bine în fața gonacilor.
Din căruță se vânează la fel ca și cerbul comun cu specificarea că lopătarul trăind mai mult la câmpie și dealuri mici, vânarea lui din căruță se poate aplica mai bine decât la cerbul comun.
– O particularitate a lopătarului, de care trebuie a se ține seama, indiferent ce metodă de vânătoare se aplică, este aceea că o dată speriat, nu mai revine în acea zi în același loc. Trebuie așteptată deci altă ocazie. Din acest punct de vedere este mai dificil decât cerbul comun.
Valorificarea se face ca la cerbul comun prin trofee, adică prin taxă de recoltare și prin vânzarea cărnii.
EVALUAREA TROFEELOR DE CERB LOPĂTAR
Măsurătorile se efectuează cu precizie de 1 mm.
Lungimea prăjinilor se măsoară pe curba exterioară a cornului, începând de la partea inferioară a rozetei până la intrândul cel mai adânc din vârful lopeții.
Dacă lopata este adânc spintecată, atunci lungimea se măsoară până la intrândul cel mai adânc al părții celei mai late, care însă trebuie să aibă lățimea cea mai mare cel puțin cât jumătate din lățimea lopeții. Ruleta nu se apasă în scobitura dintre rozetă și prăjină, ci se trece peste aceasta. Se face media lungimii ambelor prăjini, iar rezultatul se înmulțește cu 0,5.
Lungimea ramurilor ochiului se ia ca la cerb. Dacă însă ramura ochiului nu este situată imediat deasupra rozetei, atunci porțiunea dintre rozetă și punctul de inserție al ramurii ochiului nu se măsoară. Media celor două ramuri se înmulțește cu 0,25.
Lungimea lopeții se măsoară începând din punctul unde lățimea prăjinii este cu cel puțin 1 cm mai mare decât lățimea minimă deasupra ramurii mijlocii și merge până la vârful lopeții, după regula arătată la măsurarea lungimii prăjinii. Măsurarea se face pe partea exterioară a lopeții, apăsând ruleta ca să intre în fiecare adâncitură. Fiecare centimetru reprezintă un punct.
Lățimea lopeții: se caută partea cea mai lată a lopeții și în acel punct se măsoară de jur împrejur (deci circumferința), apăsând ruleta în fiecare adâncitură. Rezultatul se împarte la 2. Măsurarea se face între scobituri, nu între vârfuri. Media celor 2 lopeți se înmulțește cu 1,5.
Circumferința rozetelor, măsurarea și punctajul se fac ca la cerbul comun.
Circumferința prăjinilor între ramura ochiului și cea mijlocie se măsoară acolo unde este cea mai mică. Media de la cele două prăjini, exprimată în cm, reprezintă punctele.
Circumferința prăjinilor între ramura mijlocie și lopată se măsoară în punctul unde ea este cea mai mică. Dacă însă lopata începe imediat după ramura mijlocie, deci circumferința măsurată aici ar da o cifră exagerată, atunci se ia circumferința dintre ramura ochiului și cea mijlocie, căreia i se adaugă 1-2 puncte la fiecare prăjină. Dacă asemenea abateri se constată numai la una din părți rezultatul de la prăjina normală se aplică și la cealaltă. Media celor două prăjini, exprimată în cm, reprezintă punctele.
Greutatea trofeului se stabilește cu o precizie de 10 g și se referă la trofeul uscat. Dacă trofeul se cântărește cu maxilarul superior întreg, atunci se scad 0,25 kg; dacă însă partea din craniu care cuprinde dinții este retezată, atunci se scad 0,1 kg. Greutatea rămasă, exprimată în kg, se înmulțește cu 2.
Pentru puncte de frumusețe, se adaugă:
Culoarea – galben deschis sau cenușiu 0 puncte
brun mijlociu 1 punct
brun închis 2 puncte
Vârfurile (ramurile) lopeții: se pot acorda de la 0 la 6 puncte, după cât sunt de numeroase, de mari și de bine conformate. La acordarea acestor puncte, se iau în considerare și ramurile mijlocii precum și „spinul".
Supliment pentru mărime, regularitate și frumusețea trofeului, în general: de la 0 la 5 puncte.
Penalizări se aplică pentru următoarele defecte:
deschidere mică – se calculează deschiderea, în procente, față de media lungimii prăjinilor, cum se procedează la cerbul comun, apoi se scade: pentru deschiderea sub 85% -l punct, pentru deschiderea sub 80%-2 puncte, sub 75%-3 puncte, sub 70%-4 puncte, sub 65%-5 puncte și sub 60%-6 puncte;
defecte la conformația lopeții: multe intrânduri adânci, forma zveltă a lopeții („pântece de pește"). în astfel de cazuri, se aplică o penalizare de 1-10 puncte, pentru a compensa suprafața lipsă, în comparație cu lopata normală;
pentru următoarele defecte ale lopeții: dungi găunoase, sfărâmicioase, sau foarte mici, se aplică o penalizare de 1-2 puncte;
-pentru lipsă de simetrie, deformații, lopeți lungi și înguste, deschidere anormal de largă, vârfuri artificiale, se aplică scăderi de 1-6 puncte.
În prezent, punctajul necesar pentru acordarea de medalii în cazul lopătarului este următorul: medalia de aur: peste 180 puncte C.I.C; medalia de argint: 170,00-179,99 puncte C.I.C; medalia de bronz: 160,00-169,99 puncte C.I.C.
Puncte necesare pentru premiere:
Recordul național al României la cerb lopătar este de 204,6 puncte C.I.C și a fost recoltat în anul 1983 la Socodor – Arad.
Ca importanță, lopătarul nu atinge nici pe aceea a căpriorului, nici pe aceea a cerbului, efectivul lui fiind mai mic. Proporția nu se va schimba mult nici în viitor. Dar și lopătarul este un element al faunei noastre cinegetice, deci în terenurile apte pentru existența lui și unde are coarne de bună calitate, trebuie ocrotit, îngrijit și valorificat rațional. După terminarea boncănitului cerbilor comuni oferă și el satisfacții, dat fiind că epoca optimă de a-1 vâna este a doua jumătate a lunii octombrie și prima jumătate a lunii noiembrie.
Perioada legală de vânătoare este 1 septembrie-15 decembrie.
Exemplu practic de evaluare a coarnelor de lopătar
CĂPRIORUL
CAPREOLUS CAPREOLUS CAPREOLUS (L)
DESCRIERE
Denumirea de căprior se referă la ambele sexe. Masculul se numește țap roșu, iar femela căprioară; puiul, până la 1 aprilie din anul al doilea al vieții, adică până la vârsta de 10 luni se numește ied (iadă). Țapii cu coame simple, neramifîcate, care au împlinit un an se numesc sulițari sau făpușari, cei cu câte două ramuri la un com -furcari; în fine, cei cu coarne normale, adică cu câte 3 ramuri la fiecare com nu poartă denumire specială la noi, dar le-am putea spune căpriori de șase. La femelă, ar trebui să avem, dar încă nu avem, o denumire aparte pentru cea în al doilea an al vieții, care încă n-a fătat, spre a o deosebi de cea care are sau a avut pui (de 2 sau mai mulți ani).
În fosta URSS există o subspecie denumită căprior siberian (Capreolus capreolus pygargus Pallas), mai mare la corp și cu coame mai dezvoltate, dar având aceeași colorație a părului. Se deosebește de căpriorul nostru atât prin lungimea și grosimea prăjinilor, ambele mult mai mari, cât mai ales prin faptul că rozetele sunt mai mici și niciodată nu se ating între ele, pe când la subspecia noastră, de regulă, rozetele se ating sau chiar sunt concrescute. La căpriorul siberian și deschiderea coarnelor este de regulă mai mare, în raport cu lungimea. Tot mai frecvent, vânători din țara noastră afirmă că au vânat căpriori siberieni pe teritoriul țării noastre. Problema ar trebui urmărită cu multă atenție.
Lungimea corpului (cap+trunchi) la căpriorul indigen este de 95-135 cm, coada este de abia 2-3 cm și nu se vede, dar se simte la pipăit; înălțimea la greabăn este de 65-75 cm. Greutatea corporală în stare eviscerată este de 20-25 kg la masculii adulți și de 18-22 kg la femelele adulte. Iedul cântărește 1,25-1,60 kg la fătare, 2 kg la o săptămână, 3,3—4 kg la 4-6 săptămâni și 9-12 kg la 8-9 luni. În Germania, greutatea medie a țapilor a fost de 14,9 kg, iar a femelelor de 14,2 kg. Pentru a afla greutatea căpriorului viu se adaugă 25% la greutatea eviscerată. La dealuri și munte, căpriorul este mai mare decât la șes. Cu cât altitudinea este mai mare, stratul de zăpadă mai gros și de durată mai lungă, cu atât greutatea corporală a căpriorului este mai mare, dat fiind că elementele slabe nu rezistă condițiilor aspre de climă și treptat se elimină, rămânând în viață numai cei viguroși. Ca și alte specii de cervide, greutatea corporală variază nu numai în funcție de vârstă, sex și biotop, ci și de la un an la altul, în funcție de abundența hranei, în special de existența sau lipsa ghindei, de asprimea iernii și de densitatea efectivului. Ea scade atunci când densitatea a depășit cii'ra optimă din punct de vedere biologic. Cea mai mare greutate o are căpriorul în noiembrie, înainte de a intra în iarnă. Până în primăvară slăbește, apoi se reface. Țapul slăbește din nou în perioada alergatului (15 iulie—15 august), apoi până la venirea iernii câștigă din nou în greutate. Deci, la același exemplar, greutatea variază și în cursul anului.
Culoarea părului. La fătare, iedul este de culoare brună cu pete albe așezate în rânduri, fenomen de homocromie, ca și la cerb, în apărarea contra dușmanilor. începând din luna iulie, petele albe încep să dispară, prin creșterea părului de culoare brun-roșcat care acoperă haina din tinerețe. în octombrie, iedul năpârlește, primind haina de iarnă, cu păr lung, de culoare cenușiu închis, ca și adulții.
Năpârlirea la căprior are loc de două ori pe an: în mai-iunie, când căpriorul primește haina de vară de culoare roșie-brună și în septembrie. Primii care năpârlesc sunt căpriorii tineri (1-2 ani) și femelele sterpe; cei mai în vârstă și femelele cu iezi schimbă părul cu câteva săptămâni mai târziu. Durata năpârlitului este scurtă, părul căzând uneori în smocuri mari. Năpârlitul de toamnă are loc în septembrie, în ritm mai lent, părul cel nou este de culoare cenușiu închis, mai lung și mai des, apărând corpul de frig. Caracteristica părului de iarnă este pata albă din jurul anusului (oglinda), care vara este ștearsă. Pe abdomen și pe partea dinăuntru a picioarelor, culoarea părului de iarnă este mai deschisă.
Formula dentară este: I 0/3 C 0(1)/1 P 3/ M 3/3 = 32(34). Caninul din maxilarul inferior are formă de incisiv și este lipit de șirul incisivilor. Caninul din maxilarul superior este întâlnit rareori (1,5-2% din cazuri), de aceea, în formulă este pus în paranteză. Totalul dinților poate fi 32 sau 34 după cum caninul acesta există sau nu. Dentiția căpriorului devine completă prin creșterea tuturor molarilor și prin înlocuirea dinților de lapte cu dinți durabili la vârsta de 1 an și 3 luni. Pe suprafața molarilor există proeminențe care se tocesc treptat până ce dispar cu totul, la vârstă înaintată. Ele se formează până la vârsta de 1 an și 3 luni după care, prin gradul lor de uzură, se poate aprecia vârsta.
Coarnele, ca și la celelalte cervide, constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul. Apariția lor la femele este o rară excepție. Numirea părților componente ale coarnelor se arată în figura 47. Coarnele se formează astfel: la iezii normal dezvoltați, spre sfârșitul lunii august și începutul lui septembrie, pe creștetul capului încep să se dezvolte două proeminențe – viitori cilindri frontali -care, după câteva săptămâni se simt la pipăit, sub pielea capului, iar mai târziu se și văd. Pe acestea cresc primele coarne, a căror dezvoltare, inclusiv – curățirea de piele -este terminată la sfârșitul lui decembrie, începutul lui ianuarie. Primele coarne nu au rozetă. De reținut însă că aceste prime coarne au lungimea de un cm și numai la exemplarele bine dezvoltate ajung la câțiva centimetri. Lungimea medie a acestor coame, în febmarie, a variat între 4,2-5,1 cm, iar diametml între 2 și 2,7 cm. Așa decurge creșterea coamelor la iezii normal dezvoltați. La cei slabi însă, procesul creșterii începe cu întârziere și se termină mai târziu, chiar la vârsta de un an. Aceste prime coarne cad, de obicei în febmarie, la cei slabi rr ai târziu, și în locul lor începe dezvoltarea celei de-a doua serii de coame, care pot fi sulițe (țăpuși) de 8-15 cm lungime, sau comite cu câte 2 ramuri la un corn (furcari), fie chiar prăjini cu câte 3 ramuri, la țapii viguroși. Ele sunt complet dezvoltate și curățite de piele, de obicei, în luna mai. Atât această serie de coame, cât și cele ce vor urma au rozete, deci și prin aceasta se deosebesc de cele din prima serie. Căderea celei de-a doua serii de coarne are loc în luna noiembrie ce urmează, indiferent de momentul când s-a terminat dezvoltarea lor (în mai sau ulterior). în general, mărimea cornițelor din a doua serie constituie un bun indicator asupra capacității iedului de a da trofee de calitate, în viitor; acesta este momentul cel mai potrivit pentm a face selecție.
De la al treilea an al vieții înainte, țapii leapădă coamele, proces ce se realizează după cum urmează: începând cu sfârșitul lunii octombrie, la cei bătrâni, în luna noiembrie la majoritatea țapilor și se termină în prima jumătate a lunii decembrie cu cei întârziați (de obicei, tineri). Cu circa două săptămâni înainte de cădere, pe cilindri frontali, aproape de rozete, se formează un șănțuleț care marchează punctul unde se vor desface coamele când vor cădea. La craniile curățite de came, aceste șănțulețe se văd clar. Căderea se produce prin înmuierea stratului de cilindru frontal din dreptul șănțulețului. Căpriorilor vânați în a doua jumătate a lunii octombrie le pot cădea coamele dacă sunt lovite sau prinse în mână. După cădere, începe creșterea noilor coame, care sunt îmbrăcate într-o piele cu păr scurt, mătăsos. Pielea este străbătută de vase de sânge prin care se transportă materialul din care vor fi constmite noile coame. Creșterea are loc din pielea care înfășoară cilindrii frontali. Ea acoperă mai întâi suprafața osoasă a cilindrilor frontali de pe care s-a desprins cornul căzut, apoi se continuă creșterea cornului. Coarnele, în timpul creșterii, sunt moi, elastice și calde la pipăit. Când creșterea s-a terminat, – de obicei în aprilie – coarnele se osifică, pielea se usucă și se desface de pe ele, căzând singură sau în urma frecării de lăstari sau puieți de arbori. între piele și osul cornului se formează un lichid care ușurează căderea. în momentul curățirii de piele, coarnele sunt albe-galbene, dar prin frecarea lor de plante capătă o culoare mai închisă brună, aproape de neagră. Cu cât culoarea este mai închisă, cu atât trofeul este mai frumos. Intensitatea colorării coarnelor depinde de felul plantelor de care le-a frecat țapul. Coarnele curățite de piele sunt formații osoase, reci și tari. Trebuie menționat că procesul căderii și apoi al creșterii coarnelor are loc în perioada încetării activității testiculare (octombrie-aprilie) și este în strânsă legătură cu influența hormonilor.
Prin frecarea coarnelor de tufe, puieți, lăstari, se produc zdrelituri care sunt încă un semn al prezenței țapului în acel loc. Prin zdrelituri se cauzează pagube culturilor forestiere.
Femela ajunge la dezvoltare corporală completă la vârsta de 2-3 ani, iar țapul la 3-4 ani. Abia după terminarea acestei dezvoltări complete, adică atunci când organismul nu mai are nevoie de calciu și fosfor pentru clădirea scheletului osos, țapul dispune de substanțele necesare pentru a da cele mai mari coarne. Se consideră deci că țapul este capabil să producă cele mai mari coarne la vârsta de 5-7 ani, după unii autori chiar la 8 ani, apoi încet intră în perioada de regres, coarnele devin din ce în ce mai slabe și mai puțin estetice.
Mărimea coarnelor țapului depinde de vârstă, de însușirile ereditare și de mediul în care trăiește. Pentru ca un căprior să poată produce coarne mari, trebuie lăsat să ajungă la vârsta de 5-8 ani*. Rolul însușirilor ereditare, mai cu seamă ponderea lor, nu este suficient clarificat. Se pare că acestea au influență mai mult asupra formei coarnelor decât asupra mărimii lor. în orice caz, populând un teren cu animale de bună calitate, se speră că se vor obține trofee bune. Mediul are un rol important și multilateral în mărimea coarnelor. Solul fertil, permeabil și clima favorabilă au ca urmare o vegetație bogată de care depinde hrana și adăpostul vânatului. în anul ce urmează după o fructifîcatie bogată de ghindă și jir, căpriorul va dezvolta coarne mai mari, deoarece are o condiție fizică bună. în schimb, după o iarnă grea, mai cu seamă dacă ea a urmat după un an sărac în hrană, coarnele vor fi slabe. într-adevăr la căprior, creșterea comelor are loc din decembrie până în martie-aprilie, deci în perioada crizei de hrană. Prin urmare, hrana și mersul vremii pot avea drept consecință ani buni și răi în ce privește mărimea trofeelor. Dar mărimea coarnelor depinde, în mare măsură, și de densitatea efectivului de căprior, eventual de concurența altor specii de cervide. Ea scade mult atunci când densitatea a depășit cifra optimă.
Greutatea coarnelor propriu-zise, fără craniu, la țapii adulți reprezintă circa 1% din greutatea corporală, iar la cei tineri chiar mai puțin.
Forma coarnelor variază mult și poate fi privită din mai multe puncte de vedere.
Poziția celor două prăjini una față de alta. Sub acest raport, coarnele pot fi paralele (trofeu îngust), îndepărtate la vârf (trofeu larg), de formă ovală, în formă de paner, corn în cruce. De poziția lor depinde deschiderea coarnelor. Potrivit formulei actuale C.I.C., cele mai frumoase coarne sunt acelea care au deschiderea de 45-75% din media lungimii prăjinilor.
Diferite forme de coarne de căprior: a – largi; b – înguste; c – cu deschidere mică; d – cu prăjini drepte;
e – de formă ovală; f- în formă de paner; g – corn în formă de cruce
Este considerat defect atât deschiderea mai mică de30%,cât și cea mai mare de 75%. Pe lângă formele de mai sus, există altele intermediare. Direcția pe care o au prăjinile este influențată și de poziția cilindrilor frontali care pot fi îndreptați cu vârful unul spre altul sau invers; pot fi paraleli sau cu înclinare diferită în sensul lungimii animalului.
Rozetele se consideră cu atât mai frumoase, cu cât au diametrul și grosimea mai mari. Ele pot avea formă de cunună sau de streașină. Nu este dovedit că rozeta în formă de streașină este caracteristică exemplarelor bătrâne, deoarece ea poate fi întâlnită și la căpriorii tineri. De altfel, forma rozetei se poate schimba de la un an la altul, la același căprior.
Perlajul variază mult de la un căprior la altul. în momentul curățirii coamelor de piele, pe com există perlaj, în măsură mai mare sau mai mică, pe toate fețele lui, dar prin frecarea coamelor de tufe, arbori, perlele de pe laturile exterioare și de pe fața cornului scțocesc mai mult sau mai puțin, încât rămâne perlaj mai bogat numai pe fețele dintre prăjini și din dosul lor. Totuși trebuie să existe și alți factori care favorizează existențajperlajului, deoarece diferența dintre diferitele coame este mare.
Ramurile coarnelor sunt de obicei în număr de 6, câte 3 la o prăjină. Cu cât aceste ramuri sunt mai lungi, mai groase și mai șlefuite la vârf, cu atât trofeul câștigă în frumusețe. Uneori există ramuri în plus, peste cele 6, exemplu 7, 8 sau mai multe. Aceasta însă nu constituie un defect, dacă nu influențează prea mult simetria coamelor.
Forma coamelor prezintă deseori abateri de la cea normală. Cauzele pot fi de natură internă sau externă.
Între cele datorită cauzelor interne, enumerăm:
Coarne cu perucă. Cauza este castrarea sau lezionarea testiculelor în așa^rrâsură încât nu mai produc hormoni. Ca urmare, nu mai are loc lepădarea coamelor, ci an de an, în perioada creșterii coamelor la țapii normali, aici se adaugă o masă cornoasă, care în cele din urmă poate acoperi ochii țapului și duce la orbirea animalului.
Coarne în formă de tirbușon și de berbec. Cauza acestei formații anormale nu este cunoscută cu precizie; ea pare a consta în lipsa calciului din hrană. Dar pot fi și alte cauze. Coarnele anormale, închircite, pot proveni și din cauza unor boli, ca și a îmbătrânirii. Dar cele mai multe abateri de la forma normală a coarnelor se produc din cauze externe. Astfel:
Rupturile de coarne pot fi cauzate de luptele dintre țapi sau de izbirea de arbori sau alte obiecte tari, când căpriorii sunt speriați. Dacă cilindrul frontal a rămas nevătămat, forma anormală durează numai până la căderea coarnelor, după care vor crește altele, normale.
Coarne anormale din cauza leziunii cilindrului frontal. Prin izbire, cilindrul frontal s-a zdrobit, dar apoi s-a vindecat, dând însă un corn anormal.
Coarnele cu mai multe ramuri. Cauza este leziunea coarnelor în creștere, la vârful lor, adică a părții de sus a pielii. Cilindrii frontali fiind nevătămați, anormalitatea este trecătoare.
Strâmbarea coarnelor în timpul creșterii din cauza loviturilor. Anomalia durează numai până la căderea coarnelor.
Coarne cu mai multe prăjini, fiecare având cilindrul frontal separat. Cauza este vătămarea țesuturilor osului frontal sau a cilindrului frontal, iar o dată cu cicatrizarea vătămării, se produce un cilindru frontal în plus. Anormalitatea este permanentă: an de an, pe cilindri respectivi, cresc coarne noi și apoi cad.
Coarne degerate. După lepădare vor crește coarne normale.
Coarne anormale de căprior:
a și b- coame anormale din cauza unui cilindru frontal în plus (3 cilindri frontali);
c și d- coarne cu mai multe ramuri din cauza vătămării în timpul creșterii
Proporția dintre sexe de recomandat este 1:1, așa cum rezultă la fătat și cum rămâne și la exemplarele adulte, în terenurile în care omul nu a intervenit. Numai în fondurile cu densitate de efectiv mult sub cea normală, se poate admite o proporție până la 1:2, pentru a accelera înmulțirea și ajungerea la efectivul optim.
La adulți, deosebirea dintre sexe se poate face, din aprilie până în octombrie, după coarne, iar din noiembrie până în martie după perii de la organul genital mascul („pensula") și regiunea vulvo-anală la femelă.
Longevitatea: la căprior, moartea de bătrânețe are loc de obicei la 15 ani. Prin marcare, s-a constatat că unii căpriori trăiesc și 16-17 ani. în terenurile în care se vânează intens, vârsta maximă a animalelor din teren scade mult. în țara noastră se întâlnesc totuși căpriori de 11-13 ani.
APRECIEREA VÂRSTEI
La căpriorul viu. Coarnele nu sunt un criteriu sigur pentru aprecierea vârstei, forma și mărimea lor diferind mult. Singurele puncte de reper, oarecum mai sigure, rămân forma corpului și comportarea animalului. Căpriorul tânăr are corpul zvelt, trunchiul scurt, gâtul subțire, iar capul îl ține în sus. Este mai puțin prevăzător, seara iese la pășune mai de timpuriu, iar dimineața se retrage în adăpostul pădurii mai târziu decât cel bătrân. Atât înfățișarea cât și aliura îi sunt tinerești. Cel bătrân are corpul mai plin, gâtul mai gros și ține capul mai aplecat. Spre deosebire de cel de 2 ani, țapul bătrân, la începutul lui iunie încă nu este complet năpârlit, părul de iarnă menținându-se cel puțin pe gât dacă nu și în alte părți. Din acest motiv, în această epocă, gâtul îi este sur. Prudent, iese seara mai târziu, se retrage dimineața mai devreme de la pășune și, la cel mai mic semn de pericol, se retrage în desiș. Căpriorul bătrân de tot va avea corpul mai slab, gâtul subțire, apropiindu-se ca formă, mai degrabă cu cel tânăr.
Ceea ce îl caracterizează este prudența și mai pronunțată, putând fi văzut și mai rar. La ieșirea din desiș stă câteva minute în pădurea de la margine și cercetează terenul. Țapul de vârstă mijlocie (fig. 55 b) are caractere intermediare între cel tânăr și cel bătrân. Totuși și la țapii de 3-4 ani se pot observa uneori semnele arătate la cei bătrâni: corp plin și gât gros.
Femelele tinere se deosebesc de cele bătrâne, după forma corpului, după cum se arată în figura 55. Comportarea femelei tinere (1 an) este asemănătoare cu a țapului de aceeași vârstă. La început de iunie, este complet năpârlită. Cea bătrână este mai plină la corp și mai mare, iar dacă are ied, atunci, la început de iunie, încă nu este năpârlită complet. Deși este neîncrezătoare, totuși rabdă mai bine apropierea omului sau a căruței, decât țapul de aceeași vârstă. Femela foarte bătrână este slabă, burta este lăsată în jos, are șoldurile ieșite, gâtul subțire și lung. Este foarte prevăzătoare.
Aprecierea vârstei: a – țap tânăr; b – țap de vârstă mijlocie; c – țap bătrân; d – femelă tânără;
e – femelă bătrână
La căprior, denumirile dinților incisivi, premolari și molari și ale părților lor sunt aceleași ca la cerb.
Schimbarea dinților de lapte în dinți definitivi și apariția tuturor molarilor se termină, la această specie, la vârsta de 1 an și 3 luni. înainte de această vârstă, al treilea premolar are 3 colțuri, fiind dinte de lapte; după această vârstă el s-a schimbat în premolar durabil și are numai două colțuri.
Prin urmare, un maxilar de căprior la care al treilea premolar este format din 3 colțuri, provine de la un exemplar sub vârsta de 1 an și 3 luni; când al treilea premolar este format din 2 colțuri și în schimb a apărut al treilea molar format din 3 colțuri, este vorba de un căprior în vârstă de peste 1 an și 3 luni. Cât este de bătrân, se va cunoaște după gradul de tocire al dinților.
Până la vârsta de 1 an și 3 luni, când dentiția devine durabilă, vârsta se apreciază după momentul când dinții de lapte se schimbă în dinți definitivi și după data când apar molarii. În această perioadă, aprecierea vârstei se face cu destulă precizie (2-3 ani). După această perioadă aprecierea vârstei se face mai greu
După împlinirea vârstei de 1 an și 3 luni, aprecierea vârstei se face după gradul de uzură al incisivilor, premolarilor și molarilor. Pentru a aprecia vârsta cu exactitate, trebuie analizați cât mai mulți dinți: incisivi, premolari și molari, deoarece la căprior, mai mult ca la alte cervide, se ivesc adeseori neregularități în uzura dentiției, mai rare până la vârsta de 1 an și 3 luni și mai frecvente după aceea. Uneori, căpriorul prezintă uzura exagerată a unui singur dinte; de aceea, trebuie analizați mai mulți dinți. Metoda descrisă mai sus oferă date suficient de exacte pentru aplicațiile practice.
Forma coarnelor se poate schimba o dată cu vârsta, la același căprior. Este adevărat că, în general, țapii bătrâni au rozete mari, coarne groase în partea lor inferioară, prăjini aproape paralele, ramuri scurte, iar prăjinile lor, uneori, sunt strâmbe dar sunt și numeroase excepții, când astfel de formații se întâlnesc și la țapii tineri. Concluzia este că cel mai bun mijloc de apreciere a vârstei căpriorului este dentiția.
Glasul. Căpriorul dă glas din mai multe motive: iedul și mama lui se țin în contact printr-un glas subțire și slab de „pia-pia", cel al mamei fiind mai gros. Același glas, dar mai puternic, este scos de femelă în perioada împerecherii, când ea cheamă masculul. Când căpriorul simte ceva suspect în apropiere, dar nu știe despre ce este vorba, atunci „brăhnește" sau „latră", cum se zice în termeni populari. Ambele sexe brăhnesc, însă numai în perioada mai-septembrie cât trăiesc izolat. După ce s-au constituit cârdurile nu mai brăhnesc decât excepțional. Glasul celor bătrâni este mai gros decât al celor tineri, totuși fiind multe excepții, acest caracter nu poate servi drept criteriu pentru aprecierea vârstelor. Se pare că țapii tineri brăhnesc subțire și timp îndelungat; cei bătrâni gros și numai de câteva ori. Căprioara alungată de țap în timpul împerecherii, scoate și ea un sunet de „pia"; țapul doar gâfâie. în fine, căpriorul se văietă, când este urmărit sau prins de câini hoinari sau de răpitoare.
Simțurile: cel mai dezvoltat pare a fi mirosul. în caz de vânt favorabil, simte prezența omului și de la 200-300 m; ager îi este și auzul. Mai puțin dezvoltat îi este văzul, căpriorul putând observa mai mult mișcarea decât figura omului; dovadă că la goanele de iepuri din pădure stă la 10-15 m, uitându-se la vânătorul nemișcat. Se deduce că gustul și mirosul sunt destul de pronunțate, dat fiind că, la pășunatul de noapte, nu se poate servi de văz.
Urmele. La căprior urma picioarelor (copita) dinainte este mai mare decât a celor dindărăt. Urma-tipar la mers liniștit are vârfurile unghiilor apropiate, iar pintenii nu se imprimă; când fuge, vârfurile copitelor se despică, iar pintenii se imprimă clar. Deși între copita de țap și cea de femelă există oarecare deosebiri, totuși mimai un ochi experimentat în cunoașterea urmelor ar putea să facă deosebire între urma-tipar a țapului și a femelei. Urma-tipar a țapului se apropie de forma inimii, pe când a femelei de forma ovală. Identificarea celor două sexe este mai ușor de făcut după urma-pârtie. Ecartamentul urmei-pârtie de țap este mai mare decât al celei de femelă (16 cm la mascul, față 10 cm la femelă). La aceeași lungime a pasului, niciodată ecartamentul urmei de femelă nu egalează pe cel al țapului. Poate face salturi foarte mari; în medie saltul este de 2-3 m.
Excrementele sunt de culoare brună închis, bătând în verde, aproape negre. Ca formă, dacă ele rezultă din hrană uscată, cum se întâmplă iarna, atunci sunt lungi de circa 14 mm și au diametrul de circa 8 mm, iar cele două capete sunt rotunjite. Dacă rezultă din hrană suculentă, cum este cazul vara, boabele sunt turtite și lipite laolaltă, formând un cocoloș. De regulă, excrementele masculului nu se pot deosebi de cele ale femelei. Câteodată însă cele ale țapului sunt mai scurte și cu un diametru mai mare decât ale femelei și au un început de vârf și de scobitură, amintind de cele ale cerbului.
Glande. Căpriorul are trei feluri de glande cu secreție internă care interesează din punct de vedere vânătoresc: Glanda frunții, existentă numai la țap, între cilindrii frontali. Secretă o substanță odorantă.Se pare că rolul ei este de a servi4apului te marcarea sectorului său de trai, operație pe care o face primăvara, prin zdrelirea lăstarilor, puieților de arbori și tufelor, cu ajutorul coarnelor. Marcarea se materializează pe teren nu numai prin semne vizuale (rănirea cojii), ci și prin efectul odorant al glandei. Mirosul degajat este mult mai puternic în perioada împerecherii (iulie-august). Acest sector este apărat cu înverșunare de țap, contra semenilor lui care ar încerca să i-1 ocupe.
Glanda de sub genunchi (periuța) există numai la picioarele dinapoi și e ușor vizibilă. Secretă o substanță de culoare cenușie, care prin atingerea de plante lasă un miros. Rolul ei este de a înlesni găsirea de către semenii săi.
Glanda copitei este situată între cele două părți ale copitei picioarelor dinapoi, lipsind la picioarele dinainte. Secretă o substanță groasă al cărei rol este de a unge pielea și fața interioară a copitelor, apărându-le de rănire. Se presupune că ele lasă și un miros pe sol, ceea ce ar ușura găsirea între ele a sexelor și că ar avea un rol excitant în perioada alergatului. De asemenea, se presupune că mirosul diferă de la un căprior la altul, fapt ce permite câinelui de vânătoare să țină aceeași urmă, fără a o confunda cu altele.
Căpriorului îi lipsește bășica fierei (vezica biliară).
ECOLOGIE
Biotopul cel mai favorabil pentru căprior îl constituie regiunile de șes și de dealuri, cu sol permeabil și fertil, compuse din trupuri mici de pădure (100-500 ha), de vârstă variată, printre care se găsesc culturi agricole sau fânețe. în trupurile de pădure de mare întindere de la câmpie și dealuri, fără poieni sau enclave, căpriorul se găsește mai mult la margine, în apropierea culturilor agricole, în interiorul pădurilor densitatea fiind mică.
În pădurile de munte de mare altitudine (1200-1.500 m) există căprior, dar numai sporadic. Aici pierderile din cauza climei și a răpitoarelor sunt mari. Unii autori susțin că bonitatea unui teren de căprior este cu atât mai mare cu cât la unitatea de suprafață păduroasă revine o lungime mai mare de limită de teren agricol. Ar fi mai bune deci pădurile dantelate. Dat fiind că hrana de vară a căpriorului constă (1/2) din frunză de arbori și numai restul din plante erbacee, acest vânat preferă pădurile de foioase sau de amestec de foioase și rășinoase. Atât din punct de vedere al hranei, cât și al adăpostului, căpriorul preferă arboretele tinere, sau cele de vârstă înaintată, cu subarboret de 1-2 m. Conformația corpului și coarnele mici îi permit să se strecoare prin desișuri. La origine, căpriorul a fost animal de pădure și este și înp.ezent, dovadă că la munte urcă până la limita pădurii, dar nu rămâne în gol sau în poienile mari din pădure folosite pentru pășunat; de asemenea, la câmpie, în prezent nu găsim căprior în regiunile în care, pe mari suprafețe (mii de hectare), pădurea lipsește sau dacă există, densitatea efectivului, este mult mai mică decât în terenurile cu păduri. Totuși, în unele terenuri de câmpie fără păduri, mai ales în vestul țării se găsesc căprioare care se nasc pe câmp, stau iarna-vara aici, neintrând în pădure chiar dacă aceasta ar exista. Acestea se numesc căprioare de câmp. Nu sunt căprioare de câmp acele care numai vara stau la câmp, cât timp culturile agricole înalte le oferă adăpost, dar se retrag la pădure de îndată ce se strâng recoltele. Densitatea efectivului căprioarelor de câmp este mult mai mică decât a celor de pădure. Deși necesarul de apă, apreciat la 1,5-2 litri pe zi, și-l ia din hrana verde, totuși biotopul câștigă în calitate dacă este străbătut de ape curgătoare, care nu îngheață iarna.
Răspândirea. Marea sa plasticitate ecologică face să ocupe aproape întreaga Europă, cu excepția Irlandei, a Sardiniei, a nordului Țărilor Scandinave și a altor câtorva regiuni mici. în Asia este răspândită subspecia de căprior siberian (Capreolus c. pygargus).
În România, datorită popularilor efectuate, căpriorul este răspândit în prezent, aproape în toate pădurile care îi sunt favorabile.
Fidelitatea față de locul de trai. Pe baza cercetărilor efectuate prin marcarea de căpriori și având, la dispoziție 613 țapi și 351 femele marcate și găsite, s-a dovedit fidelitatea pronunțată față de locul de trai al căpriorului.
Raza de mișcare sporește cu vârsta. Ambele rezultate dovedesc fidelitatea față de locul de trai al căpriorului. La noi, în pădurile unde există răpitoare mai multe și unde încă se mai practică pășunatul, raza de mișcare este probabil mai mare.
ETOLOGIE
Reproducerea. Căpriorul ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 1 an și 2 luni, adică în anul al doilea al vieții.
Perioada împerecherii ține de la mijlocul lui iulie până la mijlocul lui august. Timpul cald, cu soare, este favorabil împerecherii; cel ploios și rece influențează în rău. Femelele sunt urmărite și alergate de țapi până când cedează și are loc fecundarea. Alungarea poate avea loc în diverse direcții sau în cerc, în care caz se produce o bătătură denumită „inel de alergat". Femela rămâne în călduri numai câteva zile. Atunci își părăsește, temporar, iezii și, printr-un glas cunoscut de vânătorii experimentați (pia-pia), încearcă să ademenească țapul, care în acest timp și el caută căprioarele după mirosul lăsat de urmă. Adeseori pot fi văzuți țapi mergând cu nasul la pământ, cum fac câinii. în perioada împerecherii, sunt nervoși; lovesc tufele cu coarnele, râcâie pământul cu copita și se iau la bătaie cu concurenții lor. Alergatul are loc ziua. Numai în nopțile cu lună plină aleargă și noaptea, dar se pot accidenta prin lovirea de arbori, garduri etc. Unii țapi, în perioada împerecherii, se îndepărtează de locul lor obișnuit de trai, în căutare de femele, dar după încheierea perioadeivseînapoiază. De unde, înainte de împerechere, căpriorul își părăsește culcușul numai seara și dirhineațareventual și la amiază, în perioada împerecherii este în picioare toată ziua. Nu își mai păstrează trecătorile, în schimb vânătorul îl poate întâlni pe neașteptate, în diferite părți ale terenului. în perioada împerecherii, regimul zilnic de hrană nu se schimbă mult, totuși țapul pierde din greutate din cauza eforturilor pe care le face prin alergat și lupte. Unele femele rămase nefecundate în iulie-august se împerechează din nou în noiembrie-decembrie. La cele ce au fost fecundate în perioada normală de vară ovulul fecundat nu se dezvoltă aproape deloc timp de 4 luni, ci ajunge doar la mărimea unei gămălii de ac. De la începutul lui decembrie însă și până în mai-iunie – timp de 22 săptămâni – embrionul se dezvoltă normal. La femelele fecundate în noiembrie-decembrie, această pauză nu există, dezvoltarea începe imediat și ele fată în același timp cu cele-fecundate în iulie-august.
Fătatul începe în aprilie, atinge punctul culminant în mai și iunie și se termină în primele zile ale lunii iulie. Din numărul total de căprioare gestante, 1,2% fată în aprilie, 46,7% în mai, 49,4% în iunie și 2,7% în iulie. O femelă fată, în medie 2 iezi, uneori 1, alteori și 3, dar mai rar. Când se apropie momentul fătatului, femela se retrage în locuri liniștite, în desișuri ferite de dușmani. La 3-4 ore de la fătat, iedul reușește să se ridice în picioare. Imediat caută ugerul și încearcă să sugă. La câteva zile de la fătat, reușește să-și urmeze mama pe o distanță scurtă. în caz de pericol stă culcat, lipit de pământ. începând de la vârsta de 2 săptămâni însă, nu se mai lipește de pământ în caz de pericol, ci își urmează mama. Tot de atunci, pe lângă laptele mamei, începe să mănânce iarbă. Prinderea iezilor vii, pentru popularea altor terenuri, trebuie făcută de la vârsta de 5 zile până la vârsta de 2 săptămâni. După aceea iedul fuge și este greu de prins. Alăptarea durează până în noiembrie-decembrie, însă ei rămân în continuare cu mama lor până în aprilie când se desfac cârdurile.
Sporul anual. Prin cercetări științifice, s-a dovedit că 100 de căprioare gestante fată cam 180 iezi. în primele săptămâni de viață, mare parte din iezi pier, fie din cauza dușmanilor naturali (vulpi, pisici sălbatice, câini hoinari etc), fie din cauza intemperiilor, așa încât la vârsta de 10-11 luni abia rămân 20-100 (mai puțin la munte și mai mulți la câmpie). Sporul anual variază de la un an la altul în funcție de mersul vremii și de la un teren la altul, în raport cu eficiența ocrotirii, sporul anual este 69% în terenurile de bonitatea I, 36% în cele de bonitatea a II-a și 21% în cele de bonitatea III-a.
Sociabilitatea. Căpriorul mascul duce o viață în general solitară, de primăvara până în septembrie-octombrie și una colectivă, începând de toamna când se grupează în cârduri de 3-10 căpriori și chiar mai mulți. Cârdurile nu se constituie după criterii de înrudire, ci la întâmplare. Mai mult, același căprior poate părăsi un cârd pentru a se atașa altuia, deci numărul de membrii ai cârdului poate varia. Țapii de vârstă mijlocie și bătrânii formează adeseori cârduri separate. Viața de cârd durează până în aprilie când cârdurile se desfac, țapii alegându-și sectoare individuale pe care le marchează și le apără chiar prin lupte, iar femelele gestante se pregătesc de fătat. Circulă doar femelele care acum împlinesc un an și care din acest moment devin independente precum și țapii. In timpul verii, grupurile sunt formate doar din femelă și iezii ei. La căprioarele de câmp cârdurile sunt mai mari. Ambele sexe se îmblânzesc ușor, însă unii țapi din cei ținuți în captivitate împung, putând cauza răni grave.
Hrana căpriorului este exclusiv vegetală. în cele ce urmează va fi vorba de hrana naturală pe care o găsește în mediul său de trai.
Căpriorul este pretențios în alegerea hranei: el nu paște, la rând, cum face calul sau chiar vitele cornute, ci alege speciile. Unde pășunează căpriorul abia se vede ce a consumat, deoarece se deplasează continuu. Preferința lui față de specii variază de la un căprior la altul și depinde de compoziția florei. în linii mari sunt valabile totuși următoarele: vara, o mare parte din hrana căpriorului care trăiește liber în pădure o constituie frunzele de arbori și arbuști. Frunzele constituie 58% din hrana țapului și 51% din a femelei. Speciile preferate ar fi: paltinul, frasinul, salcâmul, sorbul. Dar acestea depind de flora existentă în terenul respectiv. Fapt este că preferă speciile moi. Dintre plantele erbacee, mănâncă trifoi, fasole și mazăre verde, diferite buruieni, puține graminee. Toamna iese pe câmp și mănâncă grâu și orz verde. La fel primăvara după ce s-a topit zăpada, iar speciile forestiere încă n-au înfrunzit. Iarna, mănâncă lujeri, muguri de arbori și arbuști, mai ales specii moi, apoi frunze de rug de mure, grâu și orz verde de pe câmp, dezgolit de viscol sau de pe care zăpada s-a topit. Mugurii conțin multe substanțe nutritive pentru întreținerea funcțiilor vieții și în special pentru formarea coarnelor. Arborii și arbuștii cei mai valoroși din punct de vedere al hranei sunt cei producători de fructe: stejarii, fagul, mărul și părul pădureț, castanul sălbatic, păducelul, precum și cei care dau lujeri: plopul tremurător, salcia căprească, socul, scorușul, sparțiumul. Consumă apoi mur, ale cărui frunze rămân verzi peste iarnă.
Sarea este indispensibilă în fondul de vânătoare atât pentru a „lega" căpriorul de teren, cât și pentru perioada năpârlitului.
Căpriorul este animal mai mult de amurg și de noapte. Peste zi iese în căutare de hrană doar la prânz și numai în terenurile liniștite. Nu se scaldă niciodată. înoată bine. înainte de a se culca, înlătură cu copitele frunzele și rămurelele de pe sol, făcându-și culcuș. După numărul de culcușuri și amplasarea lor în teren, se pot trage concluzii asupra efectivului și repartizării lui în spațiu.
Pagube cauzate de căprior. în culturile forestiere, pagubele prin cojit sunt neînsemnate. Căpriorul roade coaja numai în cazuri de necesitate, pe timp de iarnă, în schimb, în plantații, pagubele pot fi mari, prin roaderea vârfului puietului, în urma căruia tulpina viitorului arbore se deformează, temporar, și se pierde parte din creșterea anuală.
Din iunie când începe și până spre sfârșitul lui august când se termină împerecherea, țapul lovește cu coarnele puieții și lăstarii, rănindu-i. Din aprilie până în mai, rănește puieții și lăstarii prin marcarea teritoriului său. în culturile agricole, uneori roade pomii fructiferi tineri, mănâncă fasolea. Dar, dat fiind felul de a-și culege hrana, pe ales, pagubele sunt mici, abia se observă.
Densitatea de efectiv admisă oficial, socotită la 100 ha de pădure, este: categoria a IV-a de bonitate 3-4,9 căpriori, categoria a III-a 5-6,9 căpriori, categoria a II-a 7-8,9 căpriori și categoria I 9-11 căpriori. Părerea noastră este că densitatea ar putea fi majorată la categoriile a IV-a și a III-a.
Efective și recolte. Fluctuații. Față de un efectiv optim de 266000 căpriori, exista în martie un număr de 197000 căpriori, deci 74%. Recolta a fost de 8.765 exemplare, inclusiv femele și iezi. Recolta normală, în cazul atingerii efectivului optim în toate fondurile ar fi putut fi de cel puțin 45.000 căpriori, deci de 5 ori mai mare. Cauza diferenței mari dintre recolta optimă și cea reală este aceea că în fondurile în care efectivul optim nu a fost atins, nu s-a recoltat aproape nimic, cum era și normal să se procedeze. La căprior nu se constată fluctuații mari de efective și recolte. Explicația constă în sensibilitatea mai mică la intemperii a căpriorului decât a vânatului mic. Atât efectivele cât și recoltele au crescut continuu, în unii ani mai mult, în alții mai puțin, în funcție și de pierderile din timpul iernii. Totuși, și în iernile grele sau când densitatea a depășit optimul, au murit mulți căpriori, în special din tineret, care nu rezistă gerului. În prezent, situația efectivelor se prezintă astfel: efective de căpriori evaluate în martie 2000 -142300 exemplare, iar recoltele au fost de 500 buc. Prezența lui a fost semnalată în toate județele țării, cei mai mulți fiind în Timiș -5100, Caraș-Severin – 4000, Mureș – 3600, Cluj și Bacău câte 3300, Arad – 3200.
Dușmani, boli, accidentele terenurile de munte și dealuri înalte, dintre răpitoare, cel mai mare dușman al căpriorului este lupul. După el urmează râsul. La câmpie și coline, unde nu sunt nici lupi, nici râși, pagubele cele mai mari le cauzează vulpile și pisicile sălbatice, care ucid iezii și uneori tineretul. Câinele hoinar cauzează pagube atât în efectivul de iezi, cât și în animalele adulte. Trebuie reținut aici faptul că deși, pe distanță scurtă, căpriorul poate alerga cu viteză mare încât să scape de urmăritor, totuși el nu rezistă la fugă pe distanță mare, așa încât urmărit fiind cu perseverență de câini, chiar mai slabi alergători, până la urmă poate fi prins și sfâșiat.
Literatura ne arată că mistreții mănâncă iezi de căprior în primele două săptămâni de la fătare, când ei nu încearcă să se salveze prin fugă, ci se lipesc de pământ. Pe măsura intensificării circulației auto, se semnalează și la noi accidente, cărora le cad victime căprioarele. De asemenea, multe pier în canalele cu pereții betonați, din care, o dată căzute, nu mai pot ieși.
Dintre bolile endoparazitare, gălbeaza, strongiloza pulmonară și cea gastro-intestinală, cisticercoza și coccidioza, de obicei duc la o slăbire a organismului, dar moartea este cauzată când la acestea se adaugă o iarnă grea. Dintre bolile ectoparazitare menționăm Hypodermoza (coșurile) cauzate de insecta Hypoderma diana, frecventă în vestul țării.
Măsuri de ocrotire a căpriorului. Prima și cea mai importantă măsură este combaterea vânătorii abuzive, din cauza căreia, în multe părții ale țării efectivele nu cresc satisfăcător. A doua este combaterea dăunătorilor lui. Este un fapt cunoscut că răpitoarele mari și câinii hoinari distrug mult tineret. A treia este nedepășirea efectivului optim, știut fiind că nesocotirea acestei reguli duce la răspândirea bolilor parazitare, apoi la scăderea greutății corporale și a trofeelor. în fine, să se aplice măsuri de selecție și de completare și îmbunătățire a hranei.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Metode de vânătoare:
Metoda la pândă a fost descrisă la vânarea cerbului. Cele spuse se aplică, în cea mai mare parte, și în cazul căpriorului. În plus sunt de menționat următoarele:
Căpriorii nu își păstrează trecătorile, cu atâta regularitate, de aceea pânda la această specie este mai nesigură. Șansele cresc după ploaie, când ies la teren deschis să se usuce.
La păscut stau mai mult seara și dimineața; noaptea numai excepțional.
– Dimineața nu se retrage totdeauna în adăpostul pădurii, cum face cerbul, ci adeseori își petrece ziua în trifoi, grâu, porumb, deci așteptarea în locul de pândă poate fi zadarnică.
– Reușita este mai sigură la începutul sezonului. După ce se începe cositul ierbii și recoltatul păioaselor, căpriorul este deranjat și nu își mai păstrează trecătorile nici măcar ca înainte. în luna mai, până când grâul n-a înspicat, deci nu este înalt, ar putea fi văzut și împușcat chiar și la câmp. Aici și coarnele pot fi văzute mai ușor. în prezent însă la noi perioada de vânătoare începe abia la 1 iunie.
Pentru a fi sigur că în 1-2 zile se va putea împușca un căprior, vânătorii sau personalul de vânătoare trebuie să aibă identificați 4-5 țapi, adică mai multe locuri de pândă, așa încât chiar dacă unii n-ar ieși, sau n-ar conveni din punct de vedere calitativ, totuși să poată fi împușcat unul. Vânătorul trebuie să fie la locul pândei, cu cel puțin o oră înainte de ieșirea țapului. în rest, să fie respectate regulile arătate la vânătoarea cerbului la pândă.
Metoda prin apropiat (dibuitul) se poate aplica în cazul căpriorului în măsură mai mare decât la cerb. Avem la dispoziție un sezon de 3,5 luni pentru țapi, plus circa 3,5 luni pentru selecția femelelor. La aceasta se adaugă și un timp favorabil pentru umblat, din iunie până în septembrie. Condiția este însă existența unei rețele de cărări bine întreținute, al cărui traseu să ducă prin locurile de ieșire la hrană și care să permită apropierea, fără zgomot. De asemenea, este necesară cunoașterea terenului, a locurilor frecventate de țapi. Vântul bun, mișcarea înceată, cu atenție, sunt alte condiții.
Acolo unde terenul este neliniștit din cauza trecătorilor, căpricrul iese seara târziu, când aproape nu se mai poate vedea calitatea coarnelor, iar dimineața se retrage de timpuriu. în astfe de cazuri sunt bune cărările prin arboretul rar, care permite o vedere la 60-80 m. Țapii bătrâni, prevăzători, de regulă, se pot împușca așa mai ușor. Țapii tineri, trecuți de un an, pot fi vânați, cu ușurință deoarece aceștia sunt mai puțin prudenți, nefiind speriați. Ei sunt cele dintâi victime ale vânătorilor fără experiență sau grăbiți. Pentru a le vedea coarnele, vânătorul fluieră ușor, iar țapul va îndrepta privirea în direcția de unde a venit zgomotul și se va putea vedea cu binoclul, clar, lungimea coarnelor. Dacă ele sunt mai scurte decât urechile, e vorba de un țap de selecție. Țapul de recoltă trebuie să aibă coarnele cel puțin cu un lat de palmă mai lungi decât urechile, iar grosimea la bază cât diametrul ochiului.
Dacă în cursul apropiatului, țapul a ridicat capul, semn că a simțit ceva, vânătorul trebuie să se oprească în orice poziție s-ar găsi și să-și continue mersul numai dacă țapul a lăsat capul în jos să pască.
În anii cu fructificație de ghindă și jir, în luna octombrie, încă se mai poate face selecția la țapi, ei stând aproape toată ziua în picioare și râcâind cu copita în frunze pentru a găsi ghindă. Din noiembrie până în ianuarie, se poate face selecție la femele și iezi, când sunt adunați în grupuri.
Apropiatul este metoda cea mai fructuoasă și cea mai plină de satisfacții dintre cele aplicate căpriorului.
Metoda prin ademenirea cu chemătoarea constă în a imita glasul femelei (căprioarei) dornică de împerechere. Țapul din apropiere, auzind acest glas caracteristic, se va apropia de vânătorul care a reușit să-1 imite, fidel. Se înțelege că metoda aceasta este specifică căpriorului și se poate aplica în perioada împerecherii (aproximativ 15 iulie – 15 august). Ea va da rezultate acolo unde nu sunt prea multe femele în raport cu țapii. În caz contrar, fiecare mascul având suficiente femele, nu va fi tentat să vină la chemare. Iată câteva reguli de urmat pentru a înlesni succesul:
Nu oricine va reuși, chiar de la început, să ademenească țapul. Trebuie oarecare experiență și auz muzical.
Asupra orelor din zi când ademenirea cu chemătoarea dă cele mai bune rezultate, părerile sunt împărțite. Se pare însă că perioada dintre orele 10 și 15 este cea mai potrivită, ceea ce este un avantaj pentru vânătorul care, după pânda sau dibuitul de dimineață, are timp să se odihnească și apoi să-și încerce norocul cu chemătoarea.
Rezultat bun se poate obține pe timp uscat și liniștit deci când glasul imitat se aude la distanță. Vântul deranjează deoarece, pe de o parte, pe astfel de vreme vânatul este neliniștit, deranjat, iar pe de altă parte, glasul imitat nu se aude la distanță. Bine este și după o ploaie, când apare soarele.
Imitarea glasului femelei se poate face fie cu un instrument special confecționat în acest scop, fie numai cu o frunză, de preferință de fag, mesteacăn sau păr. Trebuie oarecare exercițiu. Metoda dă rezultate slabe în terenuri neliniștite.
Locul de chemare trebuie ales în arboret rar, nu în goluri. Dacă l-am văzut sau auzit, nu mai repetăm chemarea, căci este aproape și ar putea recunoaște sunetul artificial. Repetăm chemarea numai dacă a luat altă direcție.
Stând în picioare, vânătorul poate trage mai ușor, în orice direcție, decât șezând.
Pentru a reuși în aplicarea acestei metode, este necesar să se cunoască, măcar cu aproximație, locul unde se ține țapul, lucru ușor de stabilit după culcușurile proaspete și după lăstarii frecați cu coarnele. Apropierea de acel loc se face încet, cu vântul în față. După sosire, timp de 10 minute, vânătorii stau nemișcați, pregătind doar pușca pentru tras. Apoi se imită glasul, care trebuie învățat de la un cunoscător. Este vorba de un sunet moale ce seamănă cu „pia". Deci, se cheamă o dată „pia", apoi după ce se numără până la 10 se repetă chemarea, de data aceasta încă de 2 ori: „pia", „pia", eventual de 3 ori. După aceea, se mai repetă chemarea de 2 ori la interval de câte 10 minute. Dacă țapul nu vine se mai stă 10-15 minute apoi se mută țiitoarea în altă parte însă fără zgomot; acolo se încearcă din nou. Țapul tânăr va veni în salturi, cel bătrân, cu experiență, va veni încet, poate fără să fie simțit, atem, cu vântul în față, iar la cel mai mic semn suspect, va sări în desiș. Vânătorul trebuie să fie gata și Să tragă repede. Rezultat mai bun se poate obține dacă sunt 2 vânători, dintre care unul cheamă, iar al doilea stă la 50-60 m distanță în direcția vântului și are rolul de a trage. La chemare va veni țapul care nu are femelă sau cel care s-a îndepărtat de femela lui, din diferite motive, iar când aude glasul este singur. După ce a plecat la păscut, țapul însoțește femela și nu va mai veni la chemare. Cu această metodă se vor împușca îndeosebi țapi tineri. Rar se vor împușca țapi de recoltă.
– Se reamintește și de data aceasta că până la 15 iulie se vânează numai țapi de selecție; cei de recoltă este bine să fie lăsați până după 1 august. Emitem părerea că pentru a putea face selecție înainte de a se înălța grâul, perioada de vânătoare a țapilor ar trebui să înceapă la 15 mai.
Vânarea căpriorului din căruță se practică adeseori și cu bune rezultate, în pădurile de șes. în arborete rare, căruța poate merge și unde nu este drum. Dă bune fezultate mai cu seamă toamna după ce frunza se rărește sau cade, încât se vede la distanță.
Vânarea căpriorului cu goana. Adepții metodei de vânătoare cu goana la cervide susțin că vânatul nu va fi neliniștit mai mult dacă se efectuează 1-2 goane pe an, cu gonași care nu fac altceva decât să meargă prin pădure, fără să vorbească măcar, decât atunci când se aplică metodaprin apropiat, la selecția de cervide și se parcurge aproape tot terenul săptămâni întregi. Apoi, dacă la goană se fac greșeli la alegerea piesei de împușcat, neavând timp mult pentru observație, erorile nu sunt deloc excluse nici în cazul apropiatului sau pândei. Ceea ce se poate imputa goanei, și pe drept cuvânt, este greutatea tirului la vânatul în mișcare, deci focurile greșite și rănirea vânatului. Din acest motiv se recomandă ca ziua de vânătoare cu goana să se încheie cel mai târziu la ora 15, încât până seara să rămână timp suficient pentru a fi urmărite eventualele piese rănite. Criticile care se aduc metodei nu sunt ocazionate atât de metoda în sine, cât de modul ei greșit de aplicare. Pentru cazul când s-ar aplica această metodă, se fac următoarele recomandări:
– Căpriorul poate fi mânat înainte mai ușor decât cerbul, totuși instinctul îl face să meargă și el cu vântul în față. De aceea, în caz de vânt defavorabil, va schimba adeseori direcția spre flancuri sau înapoi printre gonaci. Se recomandă deci să fie ocupate și trecătorile de pe flancuri.
Timpul senin, rece, liniștit este bun. Acceptabilă este ploaia de scurtă durată, urmată de soare; zăpada subțire este bună. Nu este favorabilă ploaia îndelungată. Pe timp liniștit, se fac goane mai lungi, deoarece zgomotul făcut involuntar de vânători și gonaci se aude la distanță.
Pentru a putea observa bine vânatul ajuns în fața puștii și deci a alege piesa, trebuie făcut totul ca vânatul să vină încet, deci gonacii să nu facă zgomot.
Vânătorul să stea adăpostit, dar să aibă câmp de tragere printre arbori, spre trecători.
Deoarece se trage cu glonț, se cere mare atenție ca să nu se producă accidente. Pericolul este mai mare la câmpie și mai mic la deal și munte, unde glonțul se poate izbi în coasta din față. Deci, în fiecare caz trebuie judecat dacă se poate trage spre gonaci (deal în față, iar gonacii departe) sau numai în spate.
Să nu se tragă în prima piesă, adică în femela conducătoare.
Urmărirea vânatului rănit și găsirea lui este o datorie a vânătorului amator și de profesie. Dar ea este și o latură a vânătorii însăși, căutarea fiind tot așa de pasionantă, iar găsirea la fel de plină de satisfacții, ca și tirul. Limierul și un bun conducător al lui sunt foarte utili în cazul goanei. Vânătorul nu poate începe urmărirea din proprie inițiativă, ci este necesar să aștepte dispoziția organizatorului vânătorii, care va decide și asupra faptului dacă urmărirea o va face vânătorul care a tras, sau un altul care are și câine și este mai bun cunoscător.
– Țiitoarea nu va fi părăsită decât pentru a da lovitura de grație unui vânat căzut aproape. Dar și în acest caz trebuie anunțați ambii vecini.
De la o goană la alta, atât vânătorii cât și gonacii trebuie să meargă în perfectă liniște.
La căprior, goana se va efectua numai începând din octombrie până în ianuarie, iar obiectivul ei vor fi, în special, femelele.
Goana se va aplica numai în cazuri excepționale cum s-a arătat la cerb.
Pentru țapi perioada legală de vânătoare (conform Legii 113/1996) este de la 1 iunie la 15 septembrie; iar pentru femele, legea actuală prevede epocă de vânătoare între 1 septembrie și 15 decembrie Conform Ordinului Ministerial nr 69/6.06.2000 epoca la mascul s-a modificat fiind de la 15 mai la 15 oct. Legea permite împușcarea numai cu glonț.
VALORIFICAREA CĂPRIORILOR
Procedeele de valorificare a căpriorului sunt, în prezent, următoarele:
Pentru țapi: autorizații de împușcare. în schimbul taxei plătite, vânătorul din țară primește căpriorul întreg (carne plus trofeu); vânătorii din alte țări, primesc numai trofeul, carnea rămânând deținătorului terenului de vânătoare și putând fi atribuită contra cost numai la cererea expresă. împușcarea de către personalul de vânătoare a țapilor, în special de calitate inferioară și valorificarea cărnii este al treilea procedeu.
Pentru femele și iezi valorificarea se recomandă a se face numai în regie, prin împușcarea de către personalul de teren, deoarece este vorba de selecție sau de reducerea efectivelor.
Pe de altă parte, și la selecție, valorificarea s-ar putea face prin vânători, dacă aceștia ar dori să rețină trofeul, carnea urmând a se valorifica de către ocolul silvic sau de către asociație. Pentru ca selecția să se efectueze în mod corect, vânătoarea ar trebui practicată exclusiv în prezența personalului de pază.
EVALUAREA TROFEELOR DE CĂPRIOR
Elementele ce se măsoară sau se apreciază sunt următoarele:
Lungimea prăjinilor. Se măsoară fiecare prăjină în parte, cu precizie de 1 mm, se face media, iar rezultatul se înmulțește cu 0,5. Măsurarea se face pe partea exterioară a prăjinii, începând de la partea inferioară a rozetei și până la vârful cel mai lung, fie el vârful prăjinii, fie ramura posterioară. în caz de îndoială, pentru a nu greși, se face încercarea cu ambele. La măsurare, ruleta nu se apasă în scobitura de deasupra rozetei, ci se trece peste ea (fig. 60), apoi ruleta urmărește prăjina până la vârf, mergând pe toate curburile.
Greutatea trofeului se măsoară cu precizie de 1 g, folosind un cântar verificat și destul de sensibil. Dacă trofeul este cu maxilarul superior întreg, inclusiv dinții, atunci, din greutatea obținută, se scad 90 g; dacă însă craniul este tăiat scurt, având numai osul frontal (fără cel nazal), atunci, la greutatea obținută, se adaugă 10-20 g, după cum osul este tăiat mai puțin sau mai mult; în cazul când craniul este tăiat cu osul frontal și cel nazal, nu se adaugă și nu se scade nimic. Dacă însă craniul nu este tăiat în nici una din formele de mai sus, atunci greutatea ce se scade sau se adaugă trebuie apreciată. Pentru a obține punctele, greutatea exprimată în grame se înmulțește cu 0,1. Este vorba de greutatea trofeului uscat și nu de cea imediat după fierberea lui. în figura 60 a este prezentată o schiță sugestivă privind adaosurile și scăderile ce trebuie aplicate trofeului de căprior: funcție de modul cum a fost tăiat craniul.
Volumul coarnelor se obține prin scufundarea lor în apă în așa fel ca să intre și rozeta, iar cilindrii frontali și craniul nu. Rezultatul se exprimă în cm3.
Practic, se procedează astfel: trofeul, cu craniu cu tot, se cântărește cu o precizie de 1 g, apoi se scufundă în apă până sub rozetă și se cântărește din nou, astfel scufundat. Se știe că, prin scufundarea în apă, trofeul va pierde din greutatea sa atât cât reprezintă volumul de apă, dislocuit.
Exemplu: greutatea trofeului cântărit în aer a fost de 500 g, iar cea după scufundarea în apă 350 g. Diferența de 150 g reprezintă volumul coarnelor (cm3).
Scaunul pe care este așezat vasul cu apă are un dispozitiv cu ghivent care permite ridicarea sau coborârea coamelor în apă până la nivelul dorit. La scufundarea coamelor în apă, se cere atenție ca să nu intre în apă și o parte a cilindrilor frontali sau a craniului, în care caz s-ar obține cifre mai mari decât cele reale. În mod excepțional, în cazul unor rozete anormal conformate, poate să intre în apă o porțiune din cilindrul frontal și anume atât cât să compenseze porțiunea de rozetă rămasă afară din apă.
– Deschiderea coarnelor se măsoară între prăjini, în punctul unde ea este cea mai mare și se exprimă în procente din media lungimii prăjinilor. Exemplu: deschiderea este de 15 cm, iar media lungimii prăjinilor este-de-25cm. Deschiderea va fi de 60%.
PUNCTE DE FRUMUSEȚE
Pentru deschidere:
trofeul foarte strâmt (sub 30%) __. 0 puncte
trofeu strâmt (30-35%) v 1 punct
trofeu cu deschidere mijlocie (35-40%) 2 puncte
deschidere bună (40-45%) 3 puncte
deschidere foarte bună (45-75%) 4 puncte
deschidere anormală (peste 75%) 0 puncte.
Culoarea:
deschisă (alburie) sau vopsită artificial 0 puncte
galben sau brun deschis 1 punct
brun mijlociu 2 puncte
brun închis, fără luciu 3 puncte
închis, aproape negru 4 puncte
Perlajul:
neted, aproape fără perlaj 0 puncte
slab perlat 1 punct
mijlociu perlat (perle mărunte, dar destul de numeroase) 2 puncte
bine perlat (perle mici pe toate laturile prăjinilor) 3 puncte
foarte bine perlat (perlaj bogat pe toate părțile prăjinilor) 4puncte
Rozetele:
slabe (scunde și cu diametru mic) 0 puncte
mijlocii (în formă de șnur, slab perlate) 1 punct
bune (destul de înalte în formă de cunună) 2 puncte
mari (înalte și cu diametru mare) 3 puncte
foarte mari 4 puncte
Vârful ramurilor:
bont și puțin pronunțat 0 puncte
bont și de mărime mijlocie 1 punct
ascuțite și poleite în alb 2 puncte
Adaosuri: Pentru regularitate, formă și mărime deosebită, se pot acorda până la 5 puncte, după aprecierea comisiei.
Scăderi (penalizări), pentru defecte, neregularități în formarea prăjinilor, a vârfurilor și alte defecte: 0-5 puncte*.
Metoda Volz. în cazul când nu există posibilitatea stabilirii volumului coarnelor prin scufundarea în apă, sau în cazul când vânătorul se mulțumește cu o precizie mai mică, formula Volz permite să se afle punctele pentru greutate și volum, la un loc, dacă greutatea trofeului se înmulțește cu 0,23.
Exemplu: greutatea unui trofeu este de 500 g care, înmulțită cu 0,23 dă 115 puncte. Calculând acum, separat, punctele pentru greutate, se obțin 500 x 0,1 = 50 puncte; iar pentru volum 225 cm3 x 0,3 = 67,5 puncte. în total, pentru greutate și volum, la un loc 117,5 puncte, deci cu 2,5 puncte diferență.
Se înțelege că metoda Volz dă rezultate mai aproape de cele exacte, în cazul când greutatea specifică a coarnelor este mijlocie. Dacă însă aceasta este mai mare sau dacă trofeul este cântărit nu mult după fierbere, deci este incomplet uscat, atunci formula aceasta va da rezultate prea mari, iar posesorul trofeului, când va prezenta coarnele la vreo expoziție, unde se lucrează cu metoda exactă, va avea decepții.
C.I.C., în sesiunea sa din anul 1965, a luat în discuție problema potrivit căreia, metoda determinării volumului prin scufundarea în apă să fie obligatorie numai pentru trofeele de la 130 puncte în sus. Pentru cele sub acest punctaj, să se poată aplica și numai formula Volz, însă cu coeficientul 0,25. Aceasta, în interesul simplificării lucrărilor de evaluare.
Exemplu practic de evaluare
Punctajul stabilit la diferite expoziții pentru acordarea de premii coarnelor de căprior
* A fost acceptată și la expozițiile ulterioare și se aplică și în prezent.
Recordul național al României la trofeul de căprior este de 211,67 puncte C.I.C. și a fost recoltat în anul 1976 în județul Prahova. în ierarhia mondială, acesta se situează pe locul patru.
Fam. Bovidae
CAPRA NEAGRĂ
RUPICARPA RUPICARPA (L)
DESCRIERE
Denumirea de capră neagră este generică, referindu-se la ambele sexe. Masculul se numește țap negru, femela capră neagră, iar puiul până la 1 aprilie al anului al doilea al vieții, când are 10-11 luni, se numește ied (iadă).
Subspecii:
Din cauza configurației terenului, capra neagră formează mai multe insule în cadrul arealului său, fără posibilitatea de contact între diferite grupuri. In acest fel, în cursul mileniilor s-au individualizat 11 subspecii, din care enumerăm aici patru:
Rupicapra, rupicapra, rupicapra, Linne, 1758 – capra neagră din Alpi.
Rupicapra rupicapra balcanica, Bolkay, 1925 răspândită în sudul Iugoslaviei, Grecia și Albania.
Rupicapra rupicapra caucasica, Lydekker, 1910, care trăiește în Masivul Caucaz.
Rupicapra, rupicapra carpatica, Couturier, 1938, răspândită în România.
Date biometrice. Lungimea trunchiului împreună cu a capului este de 110-130 cm; coada 3-4 cm, (circa 8 cm), înălțime la greabăn 70-80 cm, greutatea în Alpi: masculul 30-50 kg, femela 25-42 kg, în stare eviscerată. Caprele negre din Carpații noștri sunt mai mari. Și aici, ca și la alte specii, trebuie precizată epoca la care se referă greutatea, știut fiind că, în perioada alergatului (octombrie-noiembrie) țapul pierde 2-3 kg. Ar fi de dorit ca și în țara noastră să se efectueze cât mai multe cântăriri de capre negre, de ambele sexe, de toate vârstele și în diferitele luni ale epocii de vânătoare.
Corpul îndesatie sprijină pe picioare musculoase, puternice – adaptate mersului pe teren accidentat.
Culoarea. Deși se numește capră neagră, animalul nu are culoarea neagră; vara culoarea generală este gălbuie-cenușie, iar iarna brună-închis, care pe fondul alb al zăpezii, pare neagră; capul, bărbia și partea internă a urechii sunt alburii-gălbui, având însă o dungă închisă de la ureche, peste ochi, până la vârful botului (aceasta este mai aparentă iama). Caracteristică este coama cu un păr mai lung și de culoare închisă care pleacă de la creștetul capului, de-a lungul spinării, până la coadă. Tot închisă este culoarea picioarelor de la abdomen în jos. Iezii au culoare mai închisă decât adulții. în jurul anusului, culoarea este însă deschisă (gălbui-deschis) formând ceea ce se cheamă „oglindă", ca și la căprior. La capra neagră se pot întâlni fenomene de albinism și melanism. Dar colorația părului într-un cârd de capre negre variază în oarecare măsură de la un exemplar la altul. Lungimea părului de vară este de circa 3 cm, pe când a celui de iarnă de 3 ori mai mare și chiar mai mult. Face excepție coama, care are părul mult mai lung, mai ales între greabăn și coadă, uneori depășind 20 cm. Alături de coarne, acest păr constituie pentru vânător un trofeu. El este smuls cu atenție, sortat pe lungimi, apoi servește la confecționarea decorurilor de pălărie. Mai prețuit este acest păr când are vârful de culoare deschisă (înspicat). Pentru a nu se deteriora și murdări, el trebuie smuls înainte de eviscerare. Coamă valoroasă are țapul; uneori și femela bătrână poartă iarna păr lung în coamă.
Năpârlitul are loc de două ori pe an: primăvara în mai-iunie și toamna înainte de împerechere. Coama însă se schimbă o singură dată pe an, primăvara, iar mai frumoasă este, la mascul, după terminarea împerecherii.
Dentiția. Formula dentară: I 0/3 C 0/1 P 3/3 M 3/3 = 32
Iedul se naște fără nici un dinte; la vârsta de 3 săptămâni apar primele 3 perechi de incisivi, iar la două luni este crescută întreaga dentiție de lapte: incisivii și premolarii. De remarcat că schimbarea dinților de lapte cu dinții durabili, ca și creșterea molarilor, se produce la capra neagră într-un timp mai îndelungat decât la cervide. Astfel, schimbarea celei de-a doua perechi de incisivi are loc abia la 2 1/2 ani și tot cam atunci apare și al șaselea molar (ultimul). Abia la vârsta de 3 1/2 ani dentiția caprei negre devine completă, prin înlocuirea tuturor dinților de lapte cu dinți definitivi. La acest vânat, cunoașterea dezvoltării dentiției are puțină importanță, deoarece aprecierea vârstei se face după coarne, nu după dentiție.
Coarnele. La capra neagră ambele sexe poartă coarne; acestea sunt goale în jumătatea superioară, nu se schimbă niciodată, nu au perioadă de regres, ci cresc până la sfârșitul vieții.
Cornul de capră neagră se compune din cepul osos și cornetele. între ele există o substanță moale, elastică, ce înfășoară cepul osos. Cepul osos este o continuare a craniului; el are culoare albă și rolul de susținător al coarnelor propriu-zise – a cornetelor – care îl și îmbracă până jos la frunte; cepul osos este elastic pentru a rezista loviturilor la care este expus în mediul accidentat și stâncos în care își duce viața capra neagră. Pentru a-i mări elasticitatea, în partea dinspre craniu, și chiar mai sus, are unele goluri, este spongios. Dacă nu ar fi elastic, ci rigid, atunci, în cădere, ar fi expus ruperii, nu numai cornul, ci poate și o parte din osul frontal, ceea ce ar putea duce chiar la moartea animalului. Cornetele cresc din pielea capului, au culoarea aproape neagră, sunt constituite dintr-o substanță cornoasă și îmbracă cepul osos. în fiecare an, crește câte un cornet, începând de la baza cornului (craniu). Acesta împinge celelalte cornete spre vârf.
Secțiune în corn de capră neagră Creșterea coarnelor de capră neagră:
a – la vârsta de 60 zile; b – la vârsta de 90 zile; c – la vârsta de 1 an; d – coarne de 13 ani
Creșterea coarnelor are loc în felul următor: la vârsta de 60 ziie, pe craniu a început să se dezvolte cepul osos; la 90 zile a început să crească și cornul; la 1 an, coarnele au forma și dimensiunile din figura 66 c. Creșterea coarnelor este activă din aprilie până în octombrie, cât timp hrana este abundentă, dar este neînsemnată din noiembrie până în martie, în perioada crizei de hrană. Ca urmare, în perioada de încetinire a creșterii, se formează pe corn o dungă ce delimitează cornetul unui an de cel al anului următor, cum este și la arbori. După numărul acestor dungi, se poate stabili vârsta animalului. Creșterile anuale cele mai mari sunt între anii 1 și 5 și foarte mici începând cu anul 6. Să nu se confunde însă inelele indicatoare de vârstă, descrise mai sus, cu alte inele care există pe corn, dar care au doar rol decorativ. Deosebirea se poate face prin sudura ce se observă la inelele anuale și care lipsește la celelalte, între coarnele masculului și ale femelei sunt deosebiri: cele ale masculului sunt mai groase, de regulă au deschidere mai mare, iar la vârf au o curbură de circa 180°; cele ale femelei, de regulă sunt mai subțiri și mai apropiate de poziția paralelă, iar la vârf, curbura este mai mică și anume 100-140°. Între aceste forme tipice sunt multe altele de tranziție, încât uneori este greu de deosebit țapul de femelă. Țapul de capră neagră iritat are obiceiul să-și frece coarnele de arbori, mai ales în preajma împerecherii. Poate și pentru a-și marca sectorul său de trai. Dat fiind că frecarea se produce pe arbori rășinoși, pe coarne se depune un strat de rășină, care se observă mai ales în treimea inferioară a coarnelor. în ce privește capul și coarnele caprei negre, mai trebuie relevate următoarele:
Capul, atât în profil cât și văzut de sus, are formă triunghiulară iar ochii sunt așezați relativ sus, aproape de rădăcina cepului osos.
Coarnele sunt așezate perpendicular pe frunte, nu înclinate ca la căprior. De acest fapt trebuie să se țină cont la montarea coarnelor pe placa de lemn (panoplie).
Caprele negre, mai ales țapii, în timpul împerecherii, când se bat, își provoacă răni cu vârfurile ascuțite ale coarnelor. Pentru luptă sunt mai apte coarnele cu deschidere mare, care deci au vârfurile mai depărtate de cap, decât cele paralele.
Osul craniului pare a avea o oarecare elasticitate dat fiind că rezistă, fără să se rupă, la luptele dintre țapi și la căderi.
Din cauza vătămărilor, adeseori apar anomalii la coarne, prin strâmbarea sau ruperea cepului osos sau a cornetelor. Dar, în timp ce la cervide anomalia poate dispare o dată cu creșterea noilor coarne, la capra neagră ea este permanentă.
Coarnele sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt mai lungi, mai groase și cu deschidere mai mare, fără să fie anormală.
Caractere sexuale secundare sunt: forma coamelor și a capului, precum și diferența de mărime a coamelor. Țapul are corp îndesat, gât gros-și coamă mare, pe care vântul o culcă în unele puncte ale spatelui încât, m profil, pare întreruptă. La distanță, deosebirea dintre mascul și femelă este-greu de făcut.
Proporția dintre sexe, recomandată este 2:3; în-terenurile cu densitate mică, unde se urmărește accelerarea creșterii efectivului, se admite 1:2.
Longevitatea: longevitatea țapilor este de 15-20 ani; la expoziții au apărut și coame de țapi de 22 ani.
APRECIEREA VÂRSTEI CAPREI NEGRE
Pentru animalul viu, nu există criterii satisfăcătoare de apreciere a vârstei. De altfel, firea sperioasă a caprei negre nu permite apropierea la distanță mică, decât în cazuri foarte favorabile de teren și de vânt. Doar la iezi și la tineretul până la doi ani, mărimea coamelor permite să știm că este vorba de elemente tinere. în rest, trebuie să ne mulțumim cu aprecierea vârstei vânatului împușcat.
Se reamintește că, la această specie, poartă coame atât țapul cât și capra și că nu se produce o cădere a coamelor ca la cervide, ci coamele sunt permanente și cresc până la sfârșitul vieții.
Vârsta caprei negre, la ambele sexe, se poate aprecia atât după dentiție, cum s-a procedat la cervide, cât și după inelele anuale de pe coame. Acest din urmă mijloc – coarnele – constituie o metodă mai bună și permite să se aprecieze vârsta cu mai multă precizie decât dentiția.
în timpul crizei de hrană, se formează pe corn o dungă ce delimitează creșterea din acel an. Acesta este inelul anual. Numărul de inele arată numărul iernilor peste care a trecut animalul, deci vârsta.
Creșterea nu este aceeași în fiecare an. în anul I al vieții, creșterea este de 4-5 cm, iar inelul trebuie căutat cam la curbura cornului. Se simte și pipăindu-1 cu mâna; în anul II creșterea este cea mai mare și anume 8-9 cm; în al treilea crește 4-5 cm, în al patrulea 2-3 cm. Trebuie accentuat că, în al cincilea an, creșterea este de abia 0,5 cm (variază între 0,2 și 1 cm), iar începând cu anul al șaselea, creșterea este foarte mică, inelele anuale sunt înguste de abia 2-3 mm. Rezultă de aici că lungimea trofeului depinde de creșterile din primii 4 ani, în rest acestea fiind neînsemnate. Lungimile de mai sus se referă la coarnele mijlocii și servesc ca orientare asupra proporției de lungimi din diferiți ani. La coarnele de clasă superioară, creșterile arătate mai sus sunt depășite.
În practică, uneori se întâmpină greutăți la aprecierea vârstei, deoarece inelele anuale nu se văd clar, pe de o parte din cauză că, frecându-și coarnele de arbori, tufe, inelele se șterg, pe de altă parte din pricină că pe coarne se depune un strat de rășină, la contactul cu arborii de lângă golul alpin. în aceste cazuri se procedează astfel: inelele anuale se observă pe partea din dos a coarnelor, unde uzura este mai mică. Apoi, pentru a afla în mod operativ, vârsta caprei negre, este suficient să se numere inelele anuale înguste (cele de 2-3 mm), iar la numărul acesta să se adauge 5, deoarece creșterile mai mari încetează în anul V.
Glasul. Când sunt urmărite de un dușman și nu se mai pot salva cu fuga, ambele sexe, de toate vârstele, scot un țipăt asemănător cu behăitul caprelor.
Când i se pare ceva suspect, periculos, dar nu știe precis despre ce este vorba, capra neagră de ambele sexe șuieră, dar nu pe nas, cum se crede de obicei, ci pe gură. în liniștea muntelui, șuieratul se aude la 200-300 m. Cauza acestui semnal este aceeași ca la căprior, dar tonul este altul. Afirmația că acest vânat ar pune strajă pentru a semnala pericolul, nu are temei. Adevărul este că exemplarul din cârd, care observă cel dintâi pericolul, dă semnalul de alarmă.
Iedul când se joacă, când s-a pierdut de mama lui sau când s-a speriat, behăie ca și iedul domestic. Mama îi răspunde în același fel, dar cu un ton mai jos. Este un mijloc de comunicare între pui și mamă.
Simțurile. Foarte dezvoltate sunt auzul și mirosul; văzul mai slab. Nu distinge figura omului, ci mișcarea. în general, este animal foarte vigilent.
Urmele. Cunoașterea lor are mai mică importanță decât la cervide, din motivul că terenul stâncos nu permite să mergi pe urmă pe distanță mare. Urma tipar se vede în figură, apoi urma pârtie și talpa piciorului. Se deplasează de obicei la pas. Când trebuie să fugă, face salturi de 1,5-2 m, la nevoie și de 4 m.
În trap aleargă numai rareori. Este un excelent cățărător pe stânci, fapt la care îl ajută copitele puternice, având marginea unghiei întărită, iar pernițele moi, ca de cauciuc, ceea ce permite o mare aderență la stânca uscată. Când piatra este îmbrăcată în gheață, alunecă ușor și poate cădea în prăpastie.Excrementele seamănă cu ale caprei domestice și variază după felul hranei; sunt formate din bucăți lunguiețe de 12-16 mm, în formă de dopuri, care vara sunt lucioase, iarna mate; primăvara, când consumă hrană verde, aceste bucăți sunt moi, lipite laolaltă și turtite puțin.
Glande. în pielea capului din dosul coarnelor există o glandă care, în perioada împerecherii, se mărește și degajă un miros puternic și dezagreabil. Secreția este mai abundentă la țap. Probabil servește celor două sexe pentru a se găsi în această perioadă.
ECOLOGIE
Biotop. La origine, capra neagră a fost un animal de la limita superioară a pădurii, deci animal de pădure. Fiind foarte sensibil la neliniște, atunci când activitatea omului s-a întins și în această zonă, ea a părăsit pădurea și a ocupat zonele stâncoase greu accesibile sau inaccesibile omului și animalelor domestice. Deci, zona stâncoasă și-a ales-o de nevoie. Iarna, când activitatea omenească în zona de sus a pădurii încetează, iar vitele de la pășune au coborât în sate, capra neagră coboară și ea în zona păduroasă până la o altitudine de 1.000 m, uneori chiar mai jos.
În raza ocolului silvic Romani, situat la vest de Râmnicu Vâlcea, capra neagră trăiește iarna-vara, în pădurile situate pe teren stâncos. Aceasta și alte populari sunt dovezi despre reușita colonizării ei în păduri de altitudine mijlocie, dacă este îndeplinită condiția de liniște și de hrană.
Când la limita superioară a pădurii stratul de zăpadă este gros (70-80 cm), capra neagră urcă în golul de munte (care de data aceasta este liniștit), deoarece aici zăpada este spulberată de vânt, deci nu este în strat gros, iar pe suprafețele dezgolite găsește hrană.
Este un animal destul de fidel locului unde a crescut.
Răspândirea caprei negre în România. La noi există în masivele Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraș, Parâng, Retezat, Căpățânei și Țarcu. S-au făcut repopulări în munții Rodnei (Pietrosul), Călimani și în munții Giurgeului (Lacul Roșu), de unde s-au răspândit în cheile Bicazului și în Hășmașul Mare.
ETOLOGIE
Asupra maturității sexuale datele sunt nesigure. în literatură se afirmă că femela s-ar împerechea prima dată în anul al 3-lea și chiar în anul al 4-lea al vieții. La capra neagră această vârstă a maturității sexuale este de 18-19 luni. Există și alte cazuri citate în literatură, din care rezultă că femela a fătat la vârsta de 2 ani. Rămâne de văzut ce procent de femele îndreptățesc această afirmație. Probabil că datele privind maturitatea sexuală la 3 1/2 sau 4 1/2 ani provine de la animalele din captivitate, dar rezultatele nu pot fi folosite pentru vânatul din terenul liber. Până când cercetările științifice nu ne vor pune la dispoziție alte date, noi rămânem la părerea că mare parte din caprele negre ajung la maturitate sexuală la 1 1/2 ani, iar restul la 2 1/2 ani. Același lucru pentru țapi.
Perioada de împerechere se desfășoară de la jumătatea lui octombrie până la jumătatea lui noiembrie. La altitudini mici din zona caprei negre, perioada începe cu o săptămână mai devreme. De asemenea, perioada se poate deplasa cu 1-2 săptămâni de la un an la altul, în funcție de mersul vremii.
Gestația durează 180-190 zile; femela fată în a doua jumătate a lunii mai și prima jumătate a lunii iunie, un ied. Numai circa 10% din femele fată câte 2 iezi. Înainte de fătat, femela își alungă iedul din anul precedent și se retrage în locuri liniștite. încă din prima zi de fătare, iedul își poate urma mama. Picioarele iedului sunt groase în raport cu corpul. Imediat după ce a fost fătat, iedul începe să sugă, iar perioada alăptării durează până toamna. De la vârsta de 2 luni înainte, când dentitia de lapte este completă, iedul începe să mănânce și hrană vegetală. Peste iarnă, iezii sunt conduși de mamele lor, până în preajma fătării. Dacă mama moare, nu se știe dacă iedul va fi adoptat de altă capră cu ied. în această privință, părerile autorilor sunt împărțite. în ce privește iezii, mai trebuie reținute următoarele:
iezii tineri de capră neagră nu se lipesc de pământ în caz de pericol, ci își urmează mama;
au capacitatea de a sări, de pe loc, cu toate cele 4 picioare deodată;
iarna, pe zăpadă, pot să coboare pe pante repezi, lăsându-se cu partea posterioară pe sol, în chip de sanie;
în primele două luni după fătat, capra cu iedul său stau izolat; după aceea se alătură cârdului;
când cârdul se pune în mișcare, fiecare ied ia loc după mama lui.
Sporul anual la capra neagră este destul de greu de stabilit. Se poate aprecia la 10% din efectivul total din martie.
Sociabilitatea caprei negre este foarte pronunțată, dueând în general, viață de cârd. începând cu sfârșitul lunii iulie, se formează cârduri complete din femele cu iezi, femele fără iezi și țapi care au împlinit un an. Masculii de 2-3 ani constituie, de regulă, cârduri separate compuse din 4-5 țapi, iar cei mai bătrâni stau chiar izolați, solitari – semn de recunoaștere – eventual câte 2-3 la un loc. în perioada împerecherii, cârdurile de țapi se desfac pentru a se alătura femelelor, iar după terminarea acestei perioade, se refac. Cârdurile de femele și iezi se mențin până în preajma fătatului când femelele gestante se despart și se alătură cârdului numai după 2-3 luni împreună cu iezii lor. Mărimea cârdului crește cu densitatea efectivului, putând fi de 10, 20 și chiar mai mulți. Conducerea cârdului o are o femelă cu ied, de regulă una bătrână, experimentată, care cunoaște terenul și știe să evite pericolele. Se afirmă adesea că, la fiecare cârd, câte o capră stă sentinelă și dă alarma în caz de primejdie. Adevărul este că dintre membrii unui cârd, când unul, când altul poate ține capul sus și observă pericolul. Cu cât cârdul este mai mare, cu atât sporește și șansa ca unul din membrii lui să observe apropierea unui dușman.
Hrana naturală a caprei negre este variată, dar exclusiv vegetală, compunându-se din graminee, buruieni, lujeri, muguri și, în mare măsură, din licheni. Menținerea efectivelor colonizate la altitudini de 800-1 000 m depinde de existența unei flore specifice caprei negre. F. K1 o s e citat de K n a u s (1960) enumera printre plantele cele mai importante pentru hrana caprei negre următoarele:
Specii de Festuca (pumila, rupicaprina, pulchella, alpina), Avena alpina, Agrostis alpina, specii de Phleum (Michelii, alpinum) Poa {alpina și chaixii), Calamagrostis (tenella și varia), Carex sempervirens. Specii de Trifolium (badium și alpinum), Phaca frigida și Hedysarum obscurum, Homogyne alpina, Doronicum grandiflorum, Senecio, Biscutella levigata, Meum Mutellina, Erica carnea, Alnus viridis.
Sarea îi este foarte necesară și cercetează sărăriile frecvent. S-a observat că uneori iau în gură și pământ, în special iezii. Probabil pentru procesul de digestie. Apa necesară și-o iau o dată cu hrana, ca și căpriorul, mai cu seama că la munte precipitațiile sunt frecvente, dar s-au observat și capre negre adăpându-se. Apa este necesară mai cu seamă în perioada de secetă, toamna și iarna, când hrana pe care o consumă este uscată.
Alte obiceiuri. Este animal de zi. Noaptea se odihnește. Probabil că și terenul accidentat, plin de pericole, o obligă să nu se miște decât ziua. în căutarea hranei, iese înainte de amiază și după amiază, iar în miezul zilei stă culcată.
Nu se scaldă niciodată. în apă intră numai de nevoie, alungată, dar, când trebuie, poate să înoate.
Densitatea la 100 ha teren apt pentru capra neagră (gol de munte și 10% pădure în jurul golului) stabilită prin cercetări este de 0,5-2 capre negre la 100 ha teren de bonitatea a IlI-a, 2,1-4,5 la bonitatea a Ii-a și 4,6-7 la bonitatea I. Părerea noastră este că la primele două categorii cifrele ar putea fi majorate. Într-adevăr, este puțin probabil ca între terenurile de categoria I și cele de categoria a IlI-a să fie o diferență așa de mare, din punct de vedere calitativ, de la 1 la 5.
Admițând densitatea așa cum a fost stabilită, prin lucrarea menționată, efectivul optim pe suprafața de 221 000 ha, considerată drept zonă a caprei negre, se cifrează la 5 380 exemplare. Față de aceasta, efectivul, în martie 1968, a fost de 7 800, deci mai mare decât cel optim. Conform acelorași date, recolta în anul 1968 a fost de abia 187 capre negre. Admițând ca exacte cifrele de efectiv din 1968, ar însemna că trebuie să se efectueze urgent o reducere. Fapt este că recolta anuală reprezintă abia 2,4% din efectiv, față de circa 10% la cât este apreciat sporul anual. în prezent (martie 2000), efectivele sunt estimate la circa 7 900 exemplare, iar recolta a fost de 185 buc. Prezența caprei negre a fost semnalată într-un număr de 18 județe, efectivele cele mai mari fiind în Argeș-2.430 buc., Hunedoara-1300, Brașov-1150, Vâlcea, 1040, Sibiu, 540 buc.
Fluctuații de efective, din cauze biologice, nu se constată în țara noastră. Dar, după fiecare din cele două războaie mondiale, a urmat o scădere de efectiv catastrofală datorată braconajului din primii ani.
Pagube nu cauzează.
Dușmani, boli, accidente. Iarna, când se retrage în zona păduroasă, lupul și râsul sunt dușmanii animali principali; vara, câinii ciobănești obișnuiți să alerge după vânat. Ei fac pagube atât prin tulburarea liniștii și strâmtorarea caprelor negre în cele mai greu accesibile locuri, cât și prin prinderea iezilor. Pagubele cauzate de acvila de munte prin uciderea câte unui ied sunt foarte mici, prin faptul că aceste păsări au devenit rare.
Dintre boli, cea care poate cauza pagube însemnate ar fi raia caprei negre (Sarcoptes scabiei, var. rupicaprae). În Alpi este o calamitate. La noi, din fericire boala n-a apărut. Se cere mare atenție să nu o importăm, fără voie.
În Austria sunt recomandate următoarele măsuri de combatere și prevenire:
Împușcarea caprelor negre bolnave și arderea lor ca și a cadravelor celor găsite moarte.
Evitarea neliniștii, care ar putea sili caprele bolnave să treacă în terenul vecin, contaminându-le pe cele de acolo.
Păstrarea unei densități moderate, știut fiind că infecția se produce mai ușor la densitate mare.
Păstrarea unui număr rațional de răpitoare mari.
Capra neagră mai suferă și de alte boli infecțioase și parazitare, însă ele cauzează pagube mai puține. Se amintește gălbeaza și febra aftoasă.
Pagube mari suferă caprele negre din cauza intemperiilor: viscole târzii, de primăvară, care le ucid iezii; zăpezi mari, iarna, care le limitează mișcarea și accesul la hrană; gheața care îmbracă stâncile sub zăpadă și de pe care alunecă în prăpăstii; în fine, avalanșele care pot acoperi cârduri întregi. Acest din urmă neajuns poate fi provocat și de schiori și turiști, care neliniștesc caprele negre în locurile de iernat. De menționat că densitatea admisibilă poate fi influențată negativ prin faptul că oile consumă hrana necesară caprelor negre.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Vânătoarea de capră neagră. Se vânează în perioada 15 septembrie – 15 decembrie, numai cu glonț.
Date fiind condițiile grele de teren, acolo unde se practică vânătoarea de capre negre, se pot aplica la această specie doar două metode; apropiatul și goana. Oricare ar fi metoda, vânătorul trebuie să fie rezistent, obișnuit cu muntele. Apoi să aibă echipament adecvat; îmbrăcăminte călduroasă, dat fiind că acolo oricând se pot ivi viscole; încălțăminte potrivită: când nu este zăpadă sau îngheț, este bună cea cu talpă de cauciuc sau bocanci cu ținte (măsele); când solul este înghețat, fie el acoperit sau neacoperit de zăpadă, încălțămintea cu talpă cu ținte. Un baston de 2 m lungime cu cui la capăt este de mare folos, uneori indispensabil, atât pentru sprijin în anumite situații, cât și pentru pipăitul, înainte a terenului.
Apropiatul este practic, aproape singura metodă de vânătoare a caprelor negre. Datorită mirosului și auzului foarte dezvoltat la acest vânat, apropiatul trebuie să se facă foarte atent, fără zgomot. Mereu să fie cercetate împrejurimile, cu opriri dese. Mai mult de jumătate din timp să constea în opriri și observări și numai restul din umblat. Uneori chiar și numai ridicatul brusc al capului după o stâncă este suficient ca să fie observat de un țap ce stă la 200 m distanță. Înaintarea numai cu vântul în față sau lateral este o regulă elementară. Dată fiind direcția curenților, seara și în teren umbrit, apropiatul se va face urcând; dimineața și pe porțiuni însorite, apropiatul este bine să se facă coborând. Se cere armă ghintuită, prevăzută cu lunetă și pe cât posibil cu razanță mare. Binoclul nu poate lipsi. Și mai bună este o lunetă telescopică.
Îndată ce a căzut zăpada, se cere mare atenție la mers, deoarece, dacă sub zăpadă este o lespede de piatră înclinată sau solul este înghețat, există pericol de alunecare în prăpastie.
Atenția, stăpânirea de sine, cunoașterea muntelui sunt calități necesare vânătorului de capre negre.
Fiind specie de vânat de zi, putem vâna toată ziua. Exemplarele mari și singuratice, întâlnite cu ocazia apropiatului, pot fi împușcate, deoarece sunt sau țapi sau femele sterpe.
Pentru apropiat, sunt favorabile bazinele unor pâraie, care, pe lângă pârâul principal, au ca afluenți numeroase pâraie secundare, fără pădure. Aici, chiar dacă din neatenție, în bazinul unuia din pâraiele secundare, caprele negre au fost speriate, mai rămân altele în care se poate continua vânătoarea.
Pânda la capra neagră nu este o metodă de sine stătătoare, ci se asociază cu apropiatul.
Goana. Facem cuvenita rezervă în ceea ce privește oportunitatea ei și măsura în care se împacă cu etica vânătorească. Dacă însă, în anumite cazuri, s-ar folosi și această metodă, se dau, în cele ce urmează, câteva puncte de reper pentru efectuarea ei:
Vânătorii trebuie așezați la trecători, care în condițiile de aici sunt puncte obligatorii pentru caprele negre. Cunoașterea acestor trecători este necesară pentru reușită.
Gonacii să fie aleși dintre personalul de pază al caprelor negre și ciobanii din acea regiune, care știu să se descurce pe timp de ceață sau în alte situații grele.
Atât vânătorii cât și gonacii să se deplaseze dintr-un loc în altul, în cea mai perfectă liniște. Aici, la mare altitudine, pe timp fără vânt, orice zgomot se aude la mare distanță.
Dacă vânătorul are o poziție incomodă de tras și este așezat pe o pantă unde există pericolul de alunecare, atunci se recomandă ca, în măsura posibilului, să nu stea în picioare, în timpul tragerii, ci să-și facă un scaun. Reculul l-ar putea face să-și piardă echilibrul.
Direcția goanei o hotărăște vântul. Goana se poate face fie pe pantă în sus, fie în jos, fie pe curba de nivel sau în diagonală.
Venirea caprelor negre în goană se aude după pietrele ce se rostogolesc. Dacă ele nu sunt speriate prea tare, de regulă se opresc din când în când. Atunci e momentul când se trage. Dacă sunt în mișcare, șansa scade mult.
Dacă solul este înghețat, nu se recomandă goana, deoarece caprele speriate alunecă și cad în prăpastie.
În treacăt amintim că, deși goana nu este o metodă compatibilă cu etica vanatorească, totuși ea este mai puțin dăunătoare calității efectivului care rămâne în teren, deoarece se împușcă vânat și bun și rău, pe când la apropiat, vânătorul lacom, înarmat cu o carabină de precizie, poate extrage din teren numai ce este bun.
Facem totuși precizarea că înainte de 1990 (mai ales în deceniul opt) au fost organizate cu ocazia așa-ziselor „vânători oficiale" goane la capre negre. Aceste acțiuni au fost condamnate ulterior fiind considerate adevărate masacre, numărul caprelor împușcate, dar mai ales rănite ajungând la ordinul zecilor.
La capra neagră trofeele sunt coarnele și părul din coamă.
Valorificarea caprelor negre se face prin taxe de împușcare. Carnea rămâne pe al doilea plan, deoarece transportul ei se face greu, din cauza lipsei căilor de comunicație.
EVALUAREA COARNELOR DE CAPRĂ NEAGRĂ
Măsurătorile se fac cu precizie de 1 mm.
Se măsoară și se apreciază următoarele elemente:
Lungimea coarnelor. Se măsoară de la baza fiecărui corn, peste curbura exterioară, până la vârful cornului. Se face media măsurătorilor la ambele coarne si se înmulțește cu 1,5. Ruleta trebuie apăsată cu degetele, pe corn.
Înălțimea coarnelor. Aici se cere atenție mai mare la măsurare, pentru ca, în adevăr, să se obțină înălțimea maximă. In acest scop, în punctul culminant al curburii, se așază o linie în așa fel încât ea să se sprijine pe punctele cele mai înalte ale coarnelor. Se măsoară distanța de la această linie (c) până la craniu (b). Fiecare centimetru reprezintă un punct.
Circumferința cornului cel mai gros. Prin încercări se caută care din cele două coarne are circumferința cea mai mare, iar la acest corn se măsoară circumferința în punctul cu grosimea cea mai mare, chiar dacă cornul are și rășină. Rezultatul în centimetri se înmulțește cu 4.
Deschiderea se măsoară în punctul cel mai înalt din curbură, de la mijlocul unui corn, la mijlocul celuilalt. Fiecare centimetru este egal cu un punct. Oricât de mare ar fi deschiderea, nu se pot acorda mai multe puncte decât pentru înălțimea coarnelor.
Supliment de puncte pentru vârstă: se stabilește vârsta după inelele anuale de pe coarne, apoi pentru vârsta de 6-10 ani se acordă un punct, peste 11 ani – două puncte, iar pentru 12 ani și mai mult – trei puncte.
Penalizare: pentru stratul de rășină de pe cornul unde s-a măsurat circumferința, se pot scădea 0-5 puncte, după grosimea stratului. Așa prevede formula. Totuși, la expozițiile internaționale de vânătoare de la Florența (1964) și No vi Sad (1967) nu s-au făcut scăderi, considerându-se nejustă prevederea respectivă. Depunerea de rășină pe coarnele caprei negre, pe de o parte, este un fenomen natural și norma', iar pe de altă parte nu este inestetic, deci penalizarea nu este justificată.
Menționăm că pentru măsurarea înălțimii și deschiderii coarnelor de capră neagră există un dispozitiv constituit din două rigle gradate, montate în cruce, și care pot culisa. Rigla verticală se așază cu vârful pe craniu între cele două coarne, iar cea orizontală pe punctele maxime ale curburii acestora; astfel, se poate realiza citirea concomitentă a înălțimii și a deschiderii trofeului.
Exemplu practic de evaluare a coarnelor de capră neagră
Punctajul stabilit la expoziții pentru acordarea de premii coarnelor de capră neagră
În prezent, limitele punctajului necesar pentru acordarea medaliilor la capra neagră (mascul și femelă) se prezintă astfel:
În contextul economiei cinegetice din țara noastră, aportul economic al caprei negre nu este mare, dar cel de natură estetică este excepțional. într-adevăr, prin calitatea coarnelor, România deține azi recordul mondial la capra neagră, prin bine cunoscutul trofeu Hesseheimer care are 141,10 puncte C.I.C. și se menține din anul 1934 când a fost recoltat în Făgăraș.
Se cere deci grijă deosebită pentru păstrarea acestei calități a coarnelor. O primă măsură este limitarea densității de efectiv la bonitatea terenului, iar a doua, rezervarea unor locuri de pășune, unde oile să nu aibă acces.
Capra neagră merită cu atât mai multă atenție, cu cât nu cauzează pagube nici agriculturii, nici silviculturii; nu concurează la hrană și adăpost alte specii de vânat; trăiește de secole fără hrană complementară, încât nu necesită cheltuieli nici din acest punct de vedere.
MUFLONUL
OVIS ARIES MUSIMON (PALLAS, 1811)
DESCRIERE
Este o specie de oaie sălbatică. Masculul se numește berbec de muflon, femela oaie de muflon, iar puiu – miel.
Subspecii: muflonul pur-sânge provine din insulele Corsica și Sardinia și se numește Ovis aries musimon (Pallas, 1811). în insula Cipru, trăiește subspecia Ovis aries ophion (Blyth, 1841). în Slovacia, unde muflonul a fost aclimatizat în 1870, Turcek deosebește o subspecie: Ovis aries sinesella, Turcek, de culoare închisă și având coarnele scurte și groase. Fapt este că în prezent în Europa, aproape nu se mai găsește muflon pur sânge, deoarece chiar în patria lui de origine s-au produs hibridări cu oaia.
Lungimea. Capul plus trunchiul – 110-130 cm; coada 4-6 cm; înălțimea la greabăn 65-75 cm; greutatea 25-50 kg.
Muflon mascul Coame de muflon:
a – formă normală; b – cu vârfurile îndreptate spre craniu; c – înguste; d – curbură
Culoarea. Corpul îi este îmbrăcat în lână, care, vara are o culoare generală roșcată, iarna roșcată-brună; caracteristică la muflonul pur sânge este pata de culoare deschisă de pe fiecare latură a corpului. Cele două pete se împreună pe spatele animalului, formând un fel de șa. Această șa deschisă este mai aparentă iarna, când corpul este de culoare mai închisă. Pe bot, abdomen, în regiunea cozii, precum și pe picioare de la genunchi în jos culoarea este alburie. Masculul poartă în regiunea gâtului și a pieptului păr mai lung numit barbă. Culoarea generală poate varia din cauza amestecului cu oaia domestică.
Formula dentară: I 0/3 C 0/1 P 3/3 M 3/3 = 32
Cunoașterea dezvoltării și uzurii dentitiei are mai puțină importanță decât la cervide, deoarece la muflon vârsta se apreciază după inelele anuale de pe coarne, nu după dentiție (ca și la capra neagră).
Coarnele seamănă ca formă cu cele ale berbecului domestic. Ca trofeu, cele mai valoroase sunt coarnele lungi, groase, spiralate, cu deschidere mare. Se consideră defect când vârfurile sunt îndepărtate spre cap sau gât, ceea ce poate duce la rănirea și chiar la moartea animalului. De asemenea, când sunt cu deschidere mică. Creșterea în lungime a coarnelor este mai mare în primii 5 ani ai vieții, după care scade mult. Coarne poartă, de regulă, numai masculul, femela rareori și în acest caz sunt abia de 10 cm și îndreptate spre spate.
Proporția de sexe în terenul liber este de 1: 1; la populările artificiale se admite 1:3, pentru a se obține o înmulțire mai rapidă.
Longevitatea: 15-20 ani.
APRECIEREA VÂRSTEI MUFLONULUI
Aprecierea vârstei muflonului s-ar putea face, teoretic, și după stadiile de dezvoltare și uzura dentitiei, așa cum s-a procedat la cervide. Practic însă este mai ușor a se efectua după inelele anuale de pe coarne. în figura 74 se vede că, din loc în loc, există dungi înguste, de culoare închisă, care marchează încheierea unui an de viață. între acestea, există alte dungi și șănțulețe transversale, care însă nu se iau în considerare la aprecierea vârstei, decât pentru a găsi mai ușor inelele care marchează câte un an. Numărul acestor dungi ar fi de 12-18 în anul 1,12-15 în anul II, 10-12 în anul III și 8-10 în anul IV. Prin urmare, pentru a determina vârsta muflonului se numără inelele anuale (nu dungile) de pe coarne. Ele sunt mai puțin vizibile pe partea exterioară a coarnelor, probabil, din cauza atingerii și frecării acestora de alte obiecte. De aceea, se recomandă cercetarea lor pe partea interioară. Ca punct de sprijin, este de reținut faptul că, în primii 5 ani, creșterea în lungime este mai mare, după care scade mult.
Vârsta muflonului, pe baza inelelor anuale de pe coarne, se determină ușor. Se înțelege că, în acest caz, pot interveni abateri de la regulă, cum este dacă mufionul ar fi fost rănit sau bolnav. Până la vindecare, dezvoltarea cornului suferă, apoi intră în normal.
Lungimea totală a cornului, măsurată pe curbura exterioară este, în medie, 60 cm la 4 ani, 65 cm la 5 ani, 70 cm la 6 ani și 75 cm la 7 ani. Dar la unele exemplare lungimea totală poate atinge și 85-90 cm. Mărimea trofeelor depinde, în afară de hrană, de liniștea necesară ca să ajungă la aceasta și de predispoziția individuală.
Glasul. Semnalul de alarmă este un șuerat slab; femela și mielul comunică printr-un mârâit ca și oile domestice. Berbecul nu scoate alt sunet decât șuieratul.
Simțurile îi sunt agere, din care cauză, în terenul liber este greu a apropia mufionul la distanța de tragere.
Urmele seamănă cu ale oii domestice, vârfurile fiindu-i desfăcute; cele ale masculului se deosebesc de ale femelei numai prin mărime. în urma lui lasă un miros puternic, fapt ce ușurează câinelui urmărirea.
ECOLOGIE
Biotopul favorabil îl constituie pădurile cu întinderea mare (cel puțin 1 000 ha), din regiunea de dealuri înalte, de preferință cu sol stâncos, uscat. Fiind animal de pădure și sperios, nu-i convin trupurile mici de pădure, întrerupte de terenuri agricole. Deși este animal de dealuri, totuși prosperă și la șes, dacă terenul nu este umed. în patria sa de origine (Corsica și Sardinia), fiind alungat de oile ce pășunează, urcă și în golul de munte, deși preferă inelul de pădure din jurul golului. La noi așa ceva nu ar fi posibil din cauza zăpezii mari. Necorespunzător este terenul umed, deoarece favorizează dezvoltarea gălbezei; de asemenea, regiunile cu zăpezi mari și cele unde există lupi și râși. De fapt, i-ar conveni muntele, însă la noi nu se poate menține din cauza zăpezii mari, în care el nu se poate mișca, având picioarele scurte.
Răspândirea. Mufionul este originar din Corsica, Sardinia și Cipru. în 1840 a fost aclimatizat în Austria, în apropierea orașului Linz; în 1868 în Slovacia (punctul Gymeș), în 1902 în Germania. In prezent, în afară de aceste țări, se mai află în Ungaria, Polonia, Iugoslavia, Italia, Belgia, Franța, Olanda, Spania. în România a fost aclimatizat cu succes, în parcul de vânătoare din comuna Bale, ocolul silvic Marghita. în timpul ultimului război mondial însă parcul a fost desființat așa că în prezent nici în acea pădure, nici în jur nu se găsesc mufloni. Cu vreo șapte decenii în urmă, s-a încercat aclimatizarea lui în munții Retezat, fără succes însă. Probabil zăpada mare și răpitoarele au fost cauza. în 1954 au fost importate din R.S. Cehoslovacă și introduse în parcul de vânătoare Valea Lungă câteva femele și 2 berbeci. Rezultatul a fost nul. Cauzele nu le cunoaștem. Se afirmă că un râs ar fi intrat în parc. în fine, în 1966 și 1967, au fost lăsați în terenul liber 37 mufloni, în raza ocolului silvic Băneasa (Dobrogea). în prezent nu se mai semnalează muflon în libertate în nici una din zonele țării. Efective foarte reduse mai sunt în două parcuri (Scroviștea – Ilfov, 10 exemplare și Negureni -Constanța, 3 exemplare). Cauzele dispariției muflonului din fauna României nu au fost încă elucidate (probabil braconajul).
ETOLOGIE
Reproducerea. Maturitatea sexuală o ating ambele sexe la vârsta de 1 1/2 ani; durata gestației este de 22 săptămâni după care femela fată un miel, rar doi. Mielul își poate urma mama imediat după fătare. Împerecherea are loc într-un interval de timp lung (august-ianuarie), dar principala perioadă durează numai două luni, de obicei octombrie-noiembrie, care depinde și de starea vremii. Berbecii se bat între ei pentru posedarea femelei, iar cei învinși în luptă sunt împunși cu vârful coarnelor de învingători, putând cauza răni.
Sporul anual este de circa 50% din numărul femelelor la data de 1 aprilie.
Este un vânat sociabil. Trăiește în cârduri, iar când pășunează, membrii cârdului merg în grup ca oile.
Hrana. în ce privește hrana naturală, mufionul este un animal modest. Preferă plantele din pădure celor din terenurile agricole, motiv pentru care nu iese la câmp decât rareori.
Sarea o caută insistent. Dacă pe teren există un curs de apă, este cu atât mai bine.
Alte obiceiuri. Este animal de amurg și de noapte, rar ziua. Nu înoată și nu se scaldă.
Densitatea pentru țara noastră nu este stabilită. Până la obținerea unor rezultate pe bază de studii, o apreciem la 5-9 mufloni la 100 ha pădure, în funcție de bonitate.
Boala de care suferă mai mult este gălbeaza, motiv pentru care, la populari, trebuie evitate terenurile cu multă umezeală.
Dușmanii muflonului sunt lupul, râsul, câinele hoinar și vulpea (pentru miei).
Pagube cauzează prin cojitul arborilor și în oarecare măsură și prin roaderea vârfurilor puieților. în terenul agricol paguba este neînsemnată, dat fiind că muflonul, rareori iese la câmp.
Măsuri de ocrotire. În caz de aclimatizare sau populare se recomandă ca terenul să fie ales cu atenție, spre a corespunde cerințelor muflonului; animalele să fie de sânge curat, deci fără amestec de oi; berbecii să aibă vârsta de un an, deoarece cei bătrâni se bat între ei și unii pot părăsi terenul; țarcul de aclimatizare să aibă circa un ha pentru un muflon. Să vie cât mai puțin în contact cu omul, ca să nu se îmblânzească; aducerea muflonilor în țarcul de adaptare să se facă în decembrie-februarie, iar lăsarea în terenul liber în aprilie- iunie, după ce mieii își pot urma mama. Ținerea în țarc timp îndelungat este o greșeală. După lansarea în teren, este necesar să fie ținuți sub observație pentru a cunoaște locurile unde se țin și evoluția efectivelor, sporul anual și starea de sănătate.
La selecție, să fie scoși muflonii de ambele sexe care au obiceiul de a coji, cei care prezintă caractere de încrucișare cu oi domestice; după starea fizică apoi forma și mărimea coarnelor.
La femele nu există practic sterilitate din cauza vârstei, deci criteriul de selecție este starea fizică. Coarnele cresc până la sfârșitul vieții.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Legea de vânătoare actuală fixează epoca de vânătoare pentru muflon între 15 septembrie și 15 decembrie. Fiind animal foarte atent, vânătoarea nu este ușoară. Nu iese la loc deschis, muflonii bătrâni apropiindu-se de cârd numai în perioada împerecherii. Nu își păstrează trecătorile, circulă în toate sensurile. Legea nr. 103/1996 cuprinde prevederea ca împușcarea să se facă numai cu glonț, respectiv cu proiectil unic.
Valorificarea se face pe bază de autorizații de împușcare, carnea fiind un produs secundar. Trofeul îl constituie coarnele. În prezent Cehia este țara care posedă muflonii cu trofeele cele mai mari, fapt dovedit la expozițiile internaționale de vânătoare din 1964 la Florența și 1967 la Novi Sad. În prezent recordul mondial la muflon este deținut tot de Cehia cu un trofeu de 252,45 puncte C.I.C. recoltat în anul 1992.
EVALUAREA TROFEELOR DE MUFLON
Lungimea și deschiderea coarnelor se măsoară cu precizie de 0,5 cm, iar circumferințele cu 0,1 cm.
Lungimea coarnelor se măsoară începând de la bază și până la vârf, urmărind cu ruleta curbura exterioară a cornului, deci mergând în spirală. Se măsoară ambele coarne, se face media. Fiecare cm reprezintă un punct.
Circumferința coarnelor se măsoară la fiecare corn în trei puncte: la bază, la prima treime și la a doua treime, apoi se face media măsurătorilor de la fiecare treime a celor două coarne.
Media circumferințelor la bază a celor două coarne. Fiecare centimetru reprezintă un punct.
Media circumferințelor la prima treime a celor două coarne. Fiecare centimetru reprezintă un punct.
Media circumferințelor celor două coarne măsurată la a doua treime. Și aici, fiecare centimetru reprezintă un punct.
Toate măsurătorile se efectuează cu o ruletă de 5-6 mm lățime.
Deschiderea coarnelor exprimată în cm. Se măsoară cu compasul. Fiecare cm reprezintă un punct.
La datele de mai sus, rezultate din măsurători, se adaugă puncte de frumusețe stabilite prin apreciere:
pentru culoare, de la 0 la 3 puncte și anume:
deschisă 1 punct
brună 2 puncte
neagră 3 puncte
pentru inele (asperități) de la 0 la 3 puncte, astfel:
– puține (rare) 1 punct
-mijlocii 2 puncte
– dese 3 puncte
Pentru curbura coarnelor (în formă de spirală) se pot acorda prin apreciere de la zero la 5 puncte. Cu cât spiralele sunt mai pronunțate, cu atât se acordă mai multe puncte.
Se face totalul punctelor obținute mai sus, apoi, dacă este cazul, se scad până la 5 puncte (penalizare) pentru cazul când vârfurile coarnelor sunt îndreptate spre cap sau gât
Muflonul nu este nici în prezent și nu poate fi nici în viitor, decât un vânat de importanță secundară în țara noastră. Atâta timp cât în regiunea de dealuri există lupi și râși, raza sa de răspândire va trebui să fie limitată. Dar acțiunea de reaclimatizare începută trebuie continuată, pentru a îmbogăți fauna cu o nouă specie. Condiția este însă de a se aduce mufloni care nu au obiceiul de a coji și de a-i introduce numai în terenuri unde muflonul poate produce mai mult decât speciile autohtone.
Recordul național al României la muflon este de 210,90 puncte C.I.C. și a fost recoltat în anul 1996 la Scroviștea – Ilfov.
MISTREȚUL
SUS SCROFA (L)
DESCRIERE
Se deosebește o subspecie de mistreț în Europa Centrală (Sus scrofa scrofa) și alta în Europa Răsăriteană, din care face parte și țara noastră (Sus scrofa attila), care are nu numai o greutate mai mare, ci și alte proporții ale corpului. Alți autori susțin că se merge prea departe cu scindarea în subspecii. Fapt este că în țara noastră, deosebit de biotopul constituit din pădurile de deal și munte, unde hrana este formată din ghindă, jir, rădăcini, există biotopul Deltei Dunării unde hrana mistrețului este cu totul alta: rizomi de stuf și papură, ca și alte plante acvatice. Se pare că și forma corpului diferă. Fapt precis este că, mistreții din Deltă au colți tot așa de puternici ca și cei de la deal și munte, iar la aceeași lungime totală, procentul din lungimea aflată în maxilar este mai mare ca la primii.
Date biometrice: lungimea de la vârful botului la rădăcina cozii merge până la 200 cm la mascul și 150 la femelă, coada 15-20 cm, înălțimea la greabăn până la 100 cm. Greutatea depinde nu numai de sex și vârstă, ci și de abundența hranei și de luna în care se cântărește; în anii cu fructificație abundentă de ghindă sau jir și iarnă ușoară, va avea în februarie o greutate mai mare decât în cei fără fructificație și cu iarnă aspră. în țara noastră, mistreții de 210-250 kg eviscerați și 300-350 kg cu viscere nu sunt rarități. Informații încă neverificate arată că unele exemplare au avut greutăți până aproape de 400 kg. De la 2 ani în sus, masculii au greutate mai mare decât femelele de aceeași vârstă. Pe vârste, greutățile medii sunt: purceii, în septembrie, 20 kg, iarna, 25-35 kg; în vara celui de-al doilea an, 40-45 kg; iarna ce urmează, 50-70 kg. Unii indivizi pot avea greutăți mai mici sau mai mari. Capul și botul ascuțite, urechile mici, părul lung, par anume făcute pentru a se putea strecura prin desișuri.
Denumiri. Se mai numește porc sălbatic, gligan (Arad); purcei se numesc până la 1 aprilie a celui de-al doilea an calendaristic; la această dată ei trec în categoria godac, indiferent dacă au împlinit 12 luni sau nu; de la data când au împlinit 2 ani înainte, masculii se numesc vieri de 2,3,4 ani etc, iar femelele scroafe de 2, 3,4 ani etc. Vierul de peste 7 ani se numește vier capital sau solitar, întrucât trăiește separat de cârduri, pe care le însoțește numai în perioada rutului.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 3/3 = 44
La fătare, purcelul nu are decât caninii și perechea a 3-a de incisivi, în total 8 dinți, care sunt insuficienți pentru a-și procura hrana în natură. Se hrănesc doar cu laptele mamei, dentiția de lapte este completă la 3-4 luni.
Culoarea părului: când sunt fătați, purceii au corpul acoperit cu un păr lânos de culoare brună-galbenă, cu dungi longitudinale deschise. Această culoare îi ajută ca atunci când sunt culcați, să se confunde cu mediul înconjurător (homocromie), deci să scape de dușmani. în cursul verii îi cresc peri lungi de iarnă, începe a se contura și coama, iar în august dungile deschise dispar. Treptat, culoarea devine brună închis, încât iarna este cam la fel cu a celor adulți numai că părul nu es.e așa aspru, ci mai lânos. Firele de păr lungi numite spic, de obicei, sunt despicate la vârf. Există și mistreți, mai ales femele, de culoare deschisă, aproape ca a porcilor domestici.
Dimorfismul sexual constă în colți, care la masculii de la 2 ani în sus sunt vizibili și cresc cu vârsta. La femelă ei sunt mici și nu se văd decât dacă gura le este deschisă. Masculii mai pot fi recunoscuți și după părul penisal, care atunci când vierul stă în profil se poate observa foarte bine, având forma unei pensule.
Proporția sexelor este de 1:1. Dacă masculii predomină, sporul anual va fi mai mic, dar crește procentul vierilor ce vor fi recoltați; când predomină femelele, lucrurile se petrec invers. Pentru a se majora numărul de vieri cu colți mari și pentru a micșora pagubele cauzate culturilor agricole printr-o înmulțire exagerată, se recomandă să predomine numeric masculii. De aceea, se propune un raport de sexe de 1,5:1.
Longevitatea – 20 ani.
APRECIEREA VÂRSTEI MISTREȚULUI
Până în 1965, era cunoscută și aplicată metoda Bieger, în 1965 însă, se arată lipsurile metodei Bieger și se dă o metodă nouă. Dar înainte de a arăta în ce constă această metodă este nevoie să fie cunoscut modul de creștere a colților din maxilarul inferior (colții-armă) și cel superior (colții ascuțitori).
Creșterea colților. Colții armă, care sunt și cei mai mari, constituie adevărata armă de atac și apărare a mistrețului mascul; cei din maxilarul superior servesc doar pentru ascuțirea colților-armă, ascuțire care se produce prin frecare cu ocazia deschiderii și închiderii gurii, la amestecarea hranei.
Pământul, care ajunge în gură o dată cu hrana, accelerează procesul de tocire.
Colți bine dezvoltați are numai vierul. Scroafa bătrână are și ea colți, dar mici. La vier, creșterea accentuată a colților din maxilarul inferior începe la vârsta de un an, iar tocirea la 16-18 luni.
La 8-9 luni colții abia se văd; la un an și jumătate începe tocirea, iar la doi ani și jumătate tocirea este clar vizibilă.
La mistrețul tânăr, colțul-armă are lățimea mai mare la bază (rădăcină), decât în punctul unde începe porțiunea tocită. Cu timpul însă lățimea în cele două puncte devine aproape egală sau chiar egală. Creșterea în lățime este posibilă atâta timp cât durează și dezvoltarea osaturii animalului, care la mistreții din Europa Centrală se termină la vârsta de 7 ani. Acesta este momentul când colții din maxilarul inferior ating, la bază, lățimea maximă.
Creșterea anuală în lungime a colților-armă nu este aceeași în diferiți ani. Ea este cea mai mare în anul I al vieții la indivizii de 2 ani, fiind de circa 50 mm, după care scade treptat, încât la 10 ani ea reprezintă cea 25 mm. Dar paralel cu creșterea la bază, are loc și tocirea colțului la vârf, care este aproximativ constantă și reprezintă cea 25 mm anual. Deci, colțul, pe de o parte, este împins de la bază, lungindu-se, iar, pe de altă parte, se tocește la vârf, scurtându-se. Până la vârsta de 10 ani, creșterea este mai mare decât scăderea prin tocire și în consecință colțul câștigă în lungime. După această vârstă, creșterea este mai mică, iar tocirea rămânând constantă, colțul scade ca lungime. Să se rețină deci că la vârsta de circa 10 ani, creșterea este egală cu tocirea. Acesta este momentul când putem obține de la un mistreț trofeul cel mai mare. Din cauza acestui proces de creștere-tocire, porțiunea situată în afara maxilarului a colțului-armă provine mereu din alți și alți ani. în general, ea cuprinde o porțiune corespunzătoare creșterilor pe 5 ani, iar bucata de la bază până la punctul unde începe șlefuirea corespunde la 3-4 ani.
Mai trebuie adăugat că pentru ca porțiunea de colț care la 7 ani era situată la bază, să ajungă (să crească) până la începutul porțiunii tocite a colțului-armă, trebuie să mai treacă alți trei ani. Deci, colțul care are la bază cât și la începutul porțiunii tocite aceeași lățime, trebuie să provină de la un mistreț de cel puțin 10 ani. O scădere în lățime a colțului nu se produce. Aprecierea vârstei, după această metodă (lățimea colțului-armă), la mistreți de peste 10 ani nu este posibilă. Dar aici se vor face măsurători ajutătoare pe colții din maxilarul superior (cei ascuțitori).
Colții din maxilarul superior (colți-ascuțitori), au rolul de a ascuți colții din maxilarul inferior, de aceea, pe curbura lor exterioară, au un fel de smalț, mult mai dur decât materialul colților-armă. Creșterea lor în lungime este mai mică – circa 25% din cea a colților-armă. De poziția colților-ascuțitori depinde modul de șlefuire a colților armă.
De exemplu, dacă ei au o direcție aproape în sensul lungimii corpului mistrețului, deci în unghi ascuțit față de axă, atunci suprafața tocită va fi mică, atât la cei superiori, cât și la cei inferiori; dimpotrivă, dacă ei au o direcție aproape perpendiculară pe această axă, atunci tocitura va fi cu suprafață mare.
Deci, suprafața tocită nu este un indicator sigur al vârstei mistrețului; într-adevăr, suprafața de tocire a colților-armă depinde de diametrul lor la începutul porțiunii tocite. Cu cât el este mai mare, cu atât și porțiunea tocită va fi mai lungă și invers.
Suprafața de tocire mai depinde de poziția colțului-ascuțitor, în fine, depinde de forma colților-ascuțitori.
Până la vârsta de 2 1/2 ani, vârsta mistrețului se poate aprecia, la ambele sexe, după stadiile de dezvoltare a dentiței. In acest scop servesc datele tabelului.
După 2 ½ ani (mai precis după 2 ani și 3 luni), când toți incisivii, colții și molarii au apărut, vârsta nu poate fi apreciată după uzura molarilor și premolarilor, ca la cervide, deoarece la mistreț lucrurile stau altfel: molarii mistrețului sunt acoperiți cu un smalț destul de dur, care rezistă timp îndelungat la frecare. Atâta timp cât smalțul este întreg, el nu este indicator de vârstă. Abia la o vârstă înaintată, el se tocește, dar în acest caz uzura progresează cu pași mari. Momentul acesta al începerii tocirii nu poate fi precizat, el variind de la exemplar la exemplar. Se poate spune doar atât că mistrețul este bătrân.
Criterii de apreciere a vârstei mistrețului până la circa 2 1/2 ani, după stadiile de dezvoltare a dentiției
Numerele IV, V și VI înseamnă molari. Cifrele arabe și litera c înseamnă dinți de lapte; cifrele romane și litera C înseamnă dinți durabili.
În schimb, după ce dentiția devine completă (2 ani și 3 luni), vârsta poate fi apreciată după colți, însă numai la masculi (colții femelei sunt rudimentari). De la 2 la 10 ani ne servim de colții-armă, în felul următor: se măsoară cu șublerul, cu precizie de 0,1 mm, lățimea colțului la circa 1 cm de la bază, apoi înainte de începerea porțiunii tocite (dunga neagră ce marchează ieșirea colțului din maxilar.
Se pare că nici raza de curbură a colțului-armă nu este un indicator al vârstei, ea fiind mai mult o însușire individuală. Se schimbă deci și această parte a metodei Bieger. Probabil de la 7 ani în sus, raza nu se mai schimbă.
Vârsta godacului se poate aprecia ușor, deoarece colții-armă ai godacului încep să se tocească la 16-18 luni. Apoi, toți cei care au un coeficient de formă în valoare mai mică de 1,50 se consideră mai tineri.
Coeficientul de formă al colțului-armă permite aprecierea vârstei numai până la 10 ani. La vârste mai înaintate se folosește coeficientul de formă a colțului ascuțitor, dar precizia este numai de 2 ani. Valoarea acestei metode este mai mică decât la colțul-armă. Metodele descrise mai sus sunt elaborate pe baza materialului Germania. Pot da oarecare diferențe la mistreții care ajung la maturitate mai devreme sau mai târziu decât normalul, diferență care este de un an, la metoda bazată pe colții-armă și de 2 ani, la metoda bazată pe colții-ascuțitori.
Pentru cunoașterea vârstei, se pot folosi și dinții incisivi din mijloc, tăiați transversal și șlefuiți. După inelele anuale, se poate cunoaște vârsta. Metoda este mai greoaie pentru practicieni.
Este normal ca dezvoltarea trofeelor să fie în legătură cu dezvoltarea corporală maximă.
Se poate face aprecierea vârstei și la femelă, prin analiza colților femelei, care, cum s-a arătat sunt rudimentari. La femela trecută de un an, colțul are diametrul cel mai mare în apropierea rădăcinii colțului; la cea de 2 ani acest diametru maxim este la mijlocul colțului; în fine, la cea de 3 ani și mai mulți este lângă începutul porțiunii tocite.
Metoda descrisă mai sus, pentru mistreții de ambele sexe, este nouă și este bine să fie verificată în condițiile de la noi. Până atunci să fie aplicată cu prudență.
Glasul mistrețului liniștit este un grohăit ca și al porcului domestic. Când i se pare ceva suspect, scoate un pufăit, bine cunoscut celor ce s-au întâlnit cu el.
Urme. Cunoașterea urmelor mistrețului este de mare folos atât la identificarea prezenței și mărimii mistreților în teren, în orice timp al anului, cât mai ales cu ocazia organizării de vânători. Talpa piciorului de mistreț este arătată în figura 83; se caracterizează prin nesimetria vârfurilor copitelor și prin distanța mai mare dintre vârfurile pintenilor. Urmele mistrețului mare pot fi confundate, de cei neinițiați, cu ale cerbului.
Deosebirile între urmele celor două specii sunt următoarele: în afară de cele două semne menționate mai sus, la mistreț, pintenii se imprimă pe sol și la mers liniștit, pe când la cerb numai când fuge; distanța între pașii mistreților este de 42-50 cm, pe când la taurul de cerb este de 65-70 cm; pe zăpadă mare, mistrețul lasă o dâră, încât pare că și-ar fi târât picioarele, pe când cerbul nu. Deosebirea între urma vierului și a scroafei este greu de făcut. Comparând-o cu cea a masculului se poate constata că are forma mai lunguiață și că vârfurile copitelor sunt mai ascuțite, când se imprimă pe sol, vârfurile sunt mai desfăcute decât la mascul.
Urma picioarelor din față ale mistrețului este mai mare decât a celor din spate, diferența accentuându-se cu vârsta.
Urmele mistrețului se deosebesc de ale porcului domestic astfel: la porcul domestic nu se observă deosebire de mărime între urmele picioarelor dinainte și a celor dinapoi; vârfurile unghiilor sunt și mai desfăcute și mai rotunjite, iar talpa se lasă mai mult pe sol, la călcat. Această deosebire este bine să fie reținută, când în aceeași pădure circulă și porci domestici. La deosebirea pe teren a semnelor porcului domestic de a celui sălbatic ne ajută și forma râmăturii; mistrețul – animal mai puternic – are râmătura mai adâncă și într-o linie care se apropie de cea dreaptă, ca și cum ar ara neregulat; cel domestic râmă mai puțin adânc și mai ales în jurul lui. Oarecare greutate ne pot face purceii, a căror râmătura se apropie de a celor domestici. La urma-pârtie a mistrețului, se observă că atunci când el merge la pas, pune piciorul dinapoi peste urma celui dinainte. Excepție fac vierii mari și scroafele gestante în ultima lună, la care urmele se suprapun numai parțial și se depășesc lateral. Urma pe zăpadă mare a unui cârd de mistreți are forma unui șir, scroafa mamă mergând în frunte; urmele nu se suprapun ca la lup, lucru ce n-ar fi posibil nici din cauza diferenței de mărime a animalelor.
Excrementele seamănă cu ale porcului domestic, dar sunt mai mari și conțin resturi din hrană de pădure (jir, ghindă, rădăcini).
ECOLOGIE
Este un animal de pădure și numai excepțional trăiește în stuf, pe plaur sau pe insulele din Delta Dunării. Pădurile de foioase îi asigură ghinda și jirul, hrana lui de bază, precum și alte fructe de pădure: mere, pere, cireșe pădurețe, alune etc. Arboretele de răși-noase îi oferă adăpost, dar nu-i pot asigura hrana, decât prin rădăcini și unele fructe de arbuști. Desișuri se găsesc și în pădurile de foioase, dar mai puțin apte. în desișuri stă peste zi și le părăsește seara în căutare de hrană, pentru a reveni dimineața. Având nevoie de liniște, preferă pădurile de mare întindere. în Delta Dunării, în special între Sulina și Caraorman există mistreți bine adaptați condițiilor de aici. În loc de jir, ghindă și alte fructe de pădure consumă rizomi de stuf și papură, ca și alte plante acvatice, care, judecând după greutatea corporală și trofee, îl satisfac pe deplin.
Temperatura scăzută, iarna și stratul gros de zăpadă nu-i sunt favorabile, deoarece în solul înghețat nu poate râma ca să-și procure hrana. Din acest punct de vedere, în vestul Germaniei, temperatura medie a lunilor de iarnă (decembrie, ianuarie, februarie) a fost de +2,1°C, pe când la noi, media pe 60 ani, este 1-1,7°C la București-Băneasa, 0,8°C la Câmpina și -2,6°C la Făgăraș. Clima mai aspră justifică sporul anual mai mic. Are neapărată nevoie de scăldători formate din mocirle, precum și de apă potabilă.
ETOLOGIE
Reproducerea. Normal maturitatea sexuală este atinsă în al doilea an al vieții, în condiții excepțional de bune de hrană, unele femele, bine dezvoltate, se împerechează și înainte de împlinirea unui an, încât fată cam la vârsta de un an. împerecherea începe la sfârșitul lunii octombrie, este în toi în noiembrie și se termină la începutul lui decembrie. Abundența hranei poate să o grăbească, iar lipsa ei să o întârzie. La mistreț, perioada de împerechere nu se limitează la un timp scurt ca la cervide, ci adeseori se întinde pe o perioadă lungă.
Masculii se luptă între ei pentru femelă, cei învinși fiind alungați. Momentul împerecherii depinde de femelă, masculul fiind gata pentru a o fecunda în orice lună a anului. Actul fecundării are loc noaptea și în același fel ca la porcii domestici. Ziua, mistreții nu părăsesc adăpostul nici în perioada de rut. Durata gestației este de 17 săptămâni, deci în martie-aprilie, fată circa 4-10 purcei. Numărul poate fi mai mare sau mai mic, în funcție de asprimea iernii precedente și de abundența ghindei sau jirului în toamna împerecherii. S-a dovedit că după ierni grele și lipsă de fructificație la fag și stejar, numărul de purcei este numai jumătate din cel al anilor cu condiții mijlocii și numai o treime din a anilor buni. Pentru fătat, femela se retrage într-un desiș liniștit, unde își face un culcuș scobit, căptușit cu mușchi, frunze, cetină, ferigă. Purceii nu sunt amenințați de frig în așa măsură cum s-ar crede, deoarece mama are obiceiul să adune metariale dimprejur și să le transporte în gură, creându-le adăpost. Scroafa își apără cu dârzenie și devotament purceii contra dușmanilor.
În ce privește prolificitatea, s-a dovedit că după o toamnă cu fructificație abundentă de ghindă sau jir, urmată de o iarnă ușoară, 25-40% din numărul femelelor în vârstă de peste un an fată de două ori pe an și anume: o dată la sfârșitul iernii și a doua oară în dricul verii, dar de data aceasta numărul de purcei este numai jumătate din primul fătat. Acest lucru este dovedit numai pentru partea vestică a Germaniei, unde clima este mai dulce. Rămâne de văzut dacă și în ce măsură fenomenul se observă și la noi. Același autor apreciază sporul anual la următoarele procente aplicate la efectivul total existent primăvara înainte de fătat: 150% și chiar mai mult după o fructificație abundentă de ghindă sau jir, 80-100% după una mijlocie și 50-60% în anii fără fructificație. Drept criteriu în aprecierea sporului este numai abundența hranei. Părerea noastră este însă că și temperatura din timpul iernii și grosimea stratului de zăpadă joacă un rol destul de însemnat.
În România, pierderile la purcei sunt de 50% în primele 7 luni de viață, 23% până la sfârșitul lunii martie (din care 4% se datoresc extragerilor prin vânătoare), rezultând că în primul an de viață pierderile naturale sunt de cea 69% din numărul purceilor fătați. Raportat la efectivul de primăvară rezultă o rată a natalității medii de 186% și o rată a mortalității medii de 128% (în care se includ 7% extrageri prin vânătoare), deci sporul populațional sau creșterea numerică, incluzând purceii vânați, ar trebui să fie de 58%. Aceasta în situația că celelalte categorii de vârstă nu sunt afectate de pierderi, dar în realitate acestea sunt foarte însemnate, fără a se putea stabili deocamdată direct și în ce măsură.
Fără o cunoaștere a capacității de înmulțire nu se poate stabili cu exactitate nici recolta anuală.
Simțul de familie este destul de dezvoltat la mistreț. De la fătat și până toamna târziu, purceii stau cu mama lor, devenind independenți în noiembrie, în timpul împere-crierii. în noiembrie, purceii, precum și godacii de un an și jumătate, se contopesc în cârduri mai mari sau mai mici, cărora li se alătură și vieri de 3 ani, eventual scroafe sterpe sau care dintr-o cauză oarecare și-au pierdut purceii. Cârdurile pot fi constituite și dintr-o scroafă bătrână cu purcei, căreia i se alătură purcele de-ale ei, care la rândul lor au fătat și ele, condiția fiind însă ca purceii să fie cam de aceeași vârstă. Deci, există și cârduri formate din câte 2-3 scroafe cu purceii lor. Femelele se despart de cârd primăvara când își caută loc de fătat. Cârdurile sunt formate deci din purcei, mistreți în al doilea an al vieții, scroafe mai bătrâne, fie conducătoare de cârd, fie sterpe și, eventual, vieri de 2-3 ani. Masculii mai în vârstă, de regulă, trăiesc izolați.
Hrana naturală. Mistrețul este un animal omnivor; hrana vegetală de bază o constituie ghinda și jirul. Ghinda este consumată din octombrie și până în aprilie-mai, chiar după ce a încolțit. Chiar când există și alte sortimente de hrană, ghinda și jirul sunt preferate. Dintre plante, consumă ferigi, în special Pteridium aquilinum, care are un rizom dezvoltat, specii de Epilobium, ambele dăunătoare culturilor forestiere, apoi plante de mlaștină și acvatice ca : Heracleuni sphondilium, Aegopodium podagraria, Plantago, specii de Holcus și Festuca, Dactylus, Elymus, care sunt de mai mică importanță. Iarna, când solul îngheață, iar ghinda lipsește, caută izvoarele și mlaștinile cu solul neînghețat, acestea fiind singurele locuri unde mai poate râma și găsi rădăcini. Când nu găsește ghindă și jir, consumă plante agricole, cauzând pagube. Hrana animală constă din rozătoare, șoareci cu botul ascuțit, insecte dăunătoare pădurii, la care dovedește o capacitate de a alege anumite specii. Sunt preferate larvele de Melolontha, omizi și nimfe de Lymantria, Panolis, Bubalus, Dendrolimus, apoi furnici (Camponotus herculeanus). Se citează un caz, când după 3 ore de râmat, s-au găsit în stomacul unui vier 900 larve de Melolontha. Alte cercetări au confirmat că mistrețul consumă și pui de iepure, iezi de căprior și diferite hoituri. Hrana mistrețului, în terenuri păduroase, fără atacuri de insecte, constă din 86% vegetale și 14% hrană animală.
Din hrana vegetală, procentul cel mai mare îl ocupă ghinda (37%), semințele de plante agricole (16%), cartofii (24%), frunzele, iarba (9,5%), părțile subterane de plante (rizomi, bulbi etc.) (3,5%). Alte sortimente sunt în cantități mici. Și alunele și sămânța de carpen constituie hrana mistrețului, dar în măsură mai mică decât ghinda.
Cu toate că rezultatele arătate în tabel se referă la păduri de pin, totuși ele sunt valoroase și pentru alte regiuni, deoarece ne dau o orientare asupra proporției de hrană animală. Procentele de hrană depind de abundența unui anumit fel de vegetație, într-o anumită perioadă a anului. în pădurile în care nu sunt atacuri masive de insecte, hrana animală constă din: râme, insecte dăunătoare, indiferente sau folositoare, melci fără cochilie, broaște, șoareci, cârtițe, popândăi, hoituri de animale domestice sau sălbatice. în locurile unde găsește insecte în sol, pământul este intern: râmat, iar pe lângă distrugerea dăunătorilor se mobilizează solul, înlesnind regenerarea naturală a pădurii. Incontestabil, mistrețul are un rol în combaterea biologică a dăunătorilor pădurii. Hrana abundentă îl ajută să suporte rigorile iernii, pierderile de efectiv fiind mai mici.
Raza de mișcare, fidelitatea față de locul de trai. Mistrețul este un animal de noapte. în căutarea hranei iese din desiș seara și se întoarce în adăpost dimineața. Nu își păstrează cu regularitate trecătorile. Poate parcurge la nevoie distanțe mari, chiar 20 – 40 km într-o noapte. Sunt atrași de pădurile cu ghindă și jir, unde se și așază, părăsind alte locuri unde au stat până atunci. Fluctuațiile de efectiv, în anumite fonduri de vânătoare, se explică prin abundența sau lipsa ghindei sau jirului. Se deplasează toate categoriile de mistreți, însă până la sfârșitul verii când purceii sunt încă mici, femelele nu se depărtează mult de locul unde au fătat. Dintr-un loc în altul, se deplasează la pas, care constituie felul lui obișnuit de mișcare; în trap sau galop, se deplasează rar și numai la nevoie. Doar purceii sunt mai zburdalnici și merg în sărituri, în cârduri merg unul după altul, mai ales dacă zăpada este într-un strat gros. Le place să se scalde, dar nu în apă, ci în mocirlă. Existența pe teren a mocirlelor apte pentru scăldători este o condiție de menținere a mistreților în acea pădure. La ieșirea din scăldătoare se freacă de un arbore din apropiere, iar când își mișcă capul, atinge cu colții arborele producându-i zdreliri, după care ne putem da seama de înălțimea mistrețului. Trebuie însă făcută o scădere, deoarece zdrelirea se produce mai sus decât este de fapt înălțimea mistrețului. înoată bine și intră în apă cu plăcere. Iarna se culcă unul lângă altul pentru a nu pierde multă căldură; vara dorm la distanță. Solitarii își fac un culcuș săpat, bine căptușit.
Pagube cauzate. Pentru pădure, mistrețul este mai mult folositor decât dăunător, deoarece contribuie la combaterea biologică a dăunătorilor animali, iar prin râmat creează condiții mai bune pentru regenerarea naturală a arboretelor. Pagubele ar consta doar în dezrădăcinarea unor puieți și consumarea ghindei din semănăturile directe. Pentru culturile agricole și pășuni este dăunător, de aceea, pentru a nu crea conflicte, vânătorul trebuie să facă tot posibilul să țină mistreții departe de aceste ci .Iruri (porumb, ovăz, cartofi). Acest lucru se realizează, pe de o parte, prin ogoare de vânat în interiorul pădurii, pe de altă parte prin reducerea densității. Sub acest raport, se consideră drept densitate admisibilă 0,5-1 mistreț la 100 ha pădure. Acolo unde mistreții cauzează pagube an de an, creând dificultăți deținătorilor terenurilor de vânătoare, aceștia trebuie împuținați sau chiar lichidați. Este bine să se delimiteze anumite regiuni, unde mistreții să poată fi păstrați permanent, fără a cauza pagube mari. Aici să fie menținuți la un efectiv admisibil și să li asigure hrană complementară.
Boli, dușmani. Mistrețul este rezistent la răniri și la boli, cu excepția pestei porcine, care poate distruge 70-80% din efectiv. Dușmanii lui cei mai periculoși sunt: urșii, lupii și râșii. în lupta cu ursul, de obicei acesta din urmă iese învingător, chiar dacă e vorba de un vier în plină putere. Lupii îi ucid mai cu seamă, iarna, când sunt slăbiți.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Vânătoarea de mistreți. Această specie de vânat fiind un element valoros al faunei noastre cinegetice, trebuie vânată rațional, în funcție de efective și de sporul anual. În anul 1968, la un efectiv evaluat la 20100 mistreți, recolta a fost de 3967 mistreți, adică 19% din efectivul de reproducție. Trebuie căutată cauza acestui procent foarte scăzut. Sau sporul anual, în țara noastră, este mult mai mic din cauza răpitoarelor și a condițiilor climatice. sau efectivele și recoltele nu sunt suficient de exact stabilite. Nu ar fi excluse erori la evaluarea efectivelor din cauză că mistrețul are o rază mare de mișcare, iar dubla numărătoare este probabilă; pe de altă parte este posibil ca unele piese vânate legal sau ilegal să fi scăpat la înregistrarea recoltei. În orice caz, procentul mic dă de gândit și trebuie stabilit cu precizie, sporul anual. De menționat că acest procent scăzut, cu mici variații, se menține de ani de zile.
După 20 de ani, respectiv în anul 1988, efectivele de mistreți ale României au ajuns la 53300 buc, iar recolta la 6100 buc, adică 11% din efectivul de bază. în toți acești 20 de ani (1968-1988) cea mai mare recoltă anuală a fost de 17600 mistreți (în 1981), care a reprezentat 35% din efectivul de bază estimat la 49900 exemplare. În prezent, conform datelor înregistrate prin lucrarea de evaluare a vânatului din martie 2000, efectivele de mistreț din România sunt de 36800 exemplare, iar recolta de 6400 buc. Cele mai mari efective au fost evaluate în: Caras – 2300 buc, Suceava 2070 buc, Arad și Mureș cu câte 1700 buc, Harghita 1680 buc, Cluj 1500 și Sibiu 300 buc.
Perioada legală de vânătoare a mistrețului este între 1 august și 15 februarie. în iernile grele, nu se recomandă să se prelungească vânătoarea până în februarie, deoarece mistreții slăbesc, scad în greutate, ceea ce este o pierdere din punct de vedere economic. Împușcarea este permisă numai cu glonț. Mistrețul se vânează aplicând metodele descrise în continuare.
Goana este metoda cea mai des aplicată la vânătoarea de mistreț. Condițiile principale pentru reușită sunt:
înainte de începerea vânătorii, să se stabilească în ce porțiune stau mistreții în acea zi. Aceasta se realizează prin înconjurarea diferitelor porțiuni și cercetarea urmelor pe zăpadă. Dacă nu este zăpadă rezultatul vânătorii este nesigur. înconjurarea începe dis de dimineață și se termină după 2-3 ore, așa încât la ora 9-10 poate începe vânătoarea;
Să fie cunoscute trecătorile mistreților și direcția în care merg ei dacă sunt deranjați. în altă direcție nu vom reuși să-i mânăm. Trecătorile să fie ocupate de vânători în cea mai perfectă liniște. Vânătoarea de munte cere mult mai multă disciplină decât cea de la șes;
Să se aibă în vedere direcția vântului. Acesta să bată de la vânat spre vânători;
Punându-le hrană regulat, vom reuși să-i ținem pe loc.
Goana la mistreți se poate efectua cu gonaci sau cu câini.
Folosind gonaci, numărul acestora nu trebuie să fie mare; condiția este să cunoască terenul și să fie disciplinați. Așezarea lor în goană este bine să fie făcută după ce s-au așezat vânătorii.
Un autor recomandă ca în parcelele de formă lungă, în care trecătorile mistreților se cunosc bine, să se așeze 3 linii de vânători la distanță de 200-300 m una de alta. În linia 1 să fie puși vânători pe care nu se poate conta mult, iar în a treia vânători din cei mai experimentați. Mistreții vor trece mai ușor peste linia 1, nu prea greu peste linia 2, dar în linia 3 vor cădea mulți. Toți vânătorii vor avea satisfacția de a fi tras, iar rezultatul material va fi bun. Dacă ar fi o singură linie, iar mistreții ar nimeri pe la vânători slabi, goana ar fi compromisă. Pentru siguranță, se pot pune 2-3 vânători și la trecătorile din spate, deoarece unii mistreți, mai ales solitarii au obiceiul să treacă peste linia de gonaci. Nu am încercat această metodă, dar ea pare interesantă. În orice caz, ea ar putea fi practicată numai în teren ondulat, cele trei linii de pușcași fiind așezate în trei pâraie paralele, încât gloanțele trase dintr-o linie să nu poată ajunge la linia următoare.
La goana cu câini, identificarea parcelei unde stau mistreții, cunoașterea trecătorilor și așezarea vânătorilor se face la fel ca în cazul folosirii gonacilor. Dar în loc de gonaci se întrebuințează câinii, oamenii reducându-se la conducătorii acestora.
Câinii trebuie să fie dintre cei ce gonesc exclusiv mistreți, deci să nu se ia după urme de căprioară, iepuri etc. Să fie de talie mică: baseți, fosterieri, airederterieri, care nu au capacitatea de a alerga pe rază mare și deci a neliniști terenul. Alte calități ce se cer unui câine de mistreți: să fie sprinten, să aibă nas bun, să fie îndrăzneț și tenace. Părul aspru îl ajută să nu se ude prea tare.
Mistreții tineri (1-2 ani) merg destul de bine în fața câinilor; cei bătrâni – solitarii – însă adeseori se întorc și înfruntă câinii. În acest caz se aude cum câinii latră pe loc. Conducătorul vânătorii trimite un vânător cu experiență, curajos, care să împuște mistrețul de lângă câine. Se cere atenție ca să nu fie împușcat din eroare câinele. Ceilalți vânători nu au voie să alerge spre mistreț, căci trăgând în el se pot produce accidente.
Dacă a fost descoperită urmă proaspătă de mistreți, atunci, cu câinele, se intră în goană pe această urmă. Câinii, pe de o parte, sunt folositori, căci ajută la descoperirea și scoaterea din desiș, apoi împrăștie cârdul, încât ajung mistreți la mai mulți vânători. Pe de altă parte, sunt și dăunători, deoarece neliniștesc terenul, alungă mistreții, aceștia vin cu viteză mare la linia vânătorilor, îngreunând astfel alegerea piesei de către aceștia. Câinii de talie mică nu pot alerga pe zăpadă mare și afânată, încât ușor pot fi atacați și răniți de mistreți. Este de preferat un număr mic de câini, dar disciplinați.
Pânda clasică la mistreți se face în august, la culturile de porumb și cartofi, unde mistreții cauzează pagube. Neajunsul acestei metode este că, fiind întuneric, nu se vede în ce se trage, așa încât pe de o parte se pot comite erori, împușcându-se animale domestice, iar pe de alta se rănește mult vânat, care neputând fi urmărit noaptea, până a doua zi se alterează. Prevenirea pagubelor în culturile agricole nu este o justificare a acestei metode, deoarece vânătorul nu se gândește să alunge vânatul, dimpotrivă stă cât se poate de liniștit și lasă mistreții să intre în lan. Acest procedeu de a vâna nu se recomandă nici din punct de vedere economic, nici din acela al eticii vânătorești, căci adeseori se împușcă femela cu purcei în jurul ei.
Acolo unde totuși s-ar practica, se recomandă să se procedeze astfel:
Să fie identificat punctul unde ies mistreții din pădure. Vânătorul nu trebuie să se așeze tocmai în calea lor, deoarece ei, înainte de a intra în lan, stau mult timp la marginea pădurii, se mișcă în dreapta sau stânga spre a vedea dacă nu este vreun pericol. Este foarte probabil că vânătorul postat acolo să fie simțit, iar mistreții nu vor ieși. De aceea, este preferabil ca vânătorul să doarmă undeva la distanță de câteva sute de metri și să vină la lan doar noaptea când se ospătează mistreții. Se cere vânt favorabil; eventual vânătorul să se târască pe burtă. Șansa de a putea ajunge în apropierea mistreților este mai mare, căci atunci când mănâncă, mistreții sunt mai puțin atenți decât la ieșirea din pădure. Lumina lunii ajută.
Pândă la hrănitoare. Încă de cu vara se pune hrană acolo unde se țin mistreții și se completează cu regularitate pe măsură ce se consumă. Când a început sezonul se face pândă în apropiere, trăgând când mistreții au venit la hrană și mănâncă. După ce s-au obișnuit, vin la hrană înainte de a se însera, deci se poate trage pe lumină.
Este adevărat că vânatul nu trebuie împușcat la hrănitori, însă în cazul de față nu este vorba de hrănirea complementară din timpul perioadei critice din ianuarie-februarie, ci de o nadă pusă tocmai în vederea vânătorii.
Pânda la scăldătoare se practică dimineața când mistrețul se întoarce în pădure, venind de la câmp, unde a mâncat. Este preferabil a se face un observacor înalt la 40-50 m distanță de la scăldătoare, pentru ca vânătorul să nu fie simțit prin împrăștierea mirosului datorită vântului. împușcarea la scăldătoare este justificată numai când este vorba de combatere. Are avantajul că se practică ziua.
Pânda la arbori cu fructe. În anii când nu este fructificație generală de stejar și fag, dar există câțiva arbori care au avut ghindă, jir, eventual meri sau peri pădureți, pânda se poate face în apropierea acestora, bineînțeles luând toate măsurile de camuflaj și liniște pentru a nu fi simțiți. în pădure, mistreții se mișcă și înainte de a se întuneca. Aceste locuri cu hrană trebuie cunoscute.
Pânda la râmături. Mistreții au obiceiul de a continua râmatul seara acolo unde au mai râmat în dimineața precedentă. Dacă a fost identificată o râmătură proaspătă, se poate sta seara la pândă, în apropiere.
Pândele descrise mai sus reușesc numai dacă pe teren este liniște, iar vânatul nu este tulburat. Ultimele trei au avantajul că se aplică ziua, deci nu se trage la întâmplare, rănind vânatul și în același timp nu se împușcă în dauna calității (purcei, femele).
Apropiatul nu este o metodă aplicabilă mistrețului, acesta fiind, în general, animal de noapte, întâlnirile cu mistrețul, pe lumină, sunt rare și întâmplătoare.
Vânătoarea pe urmă. Dacă ninsoarea a încetat în cursul nopții, atunci dimineața, pe zăpada moale, mergând cu atenție și în liniște, pe urma proaspătă, se poate împușca mistrețul în culcuș. Nu se începe mersul pe urmă înainte de ora 9-10, când mistreții s-au culcat. Este o metodă sportivă, frumoasă. Dacă se ia o urmă veche de seara, vânătorul umblă mult, călcând peste tot unde a umblat mistrețul noaptea. Deci, dacă ninsoarea a încetat după-amiaza sau seara este un dezavantaj.
Oricare ar fi metoda de a vâna mistreții, se ochește în torace, în partea situată sub linia mediană longitudinală. Nu se trage din față, deoarece este dificil să nimerești în creier; lovit în maxilar, mistrețul pleacă mai departe și moare, undeva, de foame.
Mistrețul este rezistent la împușcătură. Urmărit imediat, după ce a fost atins, își adună puterile și pleacă mai departe. De aceea este mai bine ca urmărirea să fie începută numai după 2-3 ore. în acest fel, se micșorează și pericolul unui eventual atac.
De asemenea, se întâmplă ca, atins fiind de un glonț, după ce a căzut și se zbate, să se ridice și să plece distanță de kilometri, fără să mai poată fi găsit. De aceea se recomandă să se tragă imediat ce s-ar ridica în picioare.
Valorificarea. Mistreții împușcați se alterează mai repede decât orice alt vânat. Toamna, ajunge să stea o singură noapte după împușcare, ca toată carnea să se altereze.
De aceea, eviscerarea trebuie făcută imediat, apoi animalul se atârnă de bot de o prăjină, spre a se scurge de sânge. Totodată, se deschide toracele, sprijinindu:l cu un băț, spre a se aerisi și răci mai repede. Dacă mistreții ar fi atârnați de picioarele dinapoi, atunci sângele s-ar aduna în coșul pieptului, accelerând alterarea. Când se împușcă mai mulți mistreți o dată atunci, la transport nu trebuie să fie puși în căruță unul peste altul.
Trofee constituie atât colții din ambele maxilare cât și părul lung din coamă, eventual și pielea, preparată covor, cu capul montat întreg. Deoarece colții-armă intră adânc în maxilar, chiar două treimi din lungimea lor totală, botul trebuie să fie tăiat cu 20 cm în dosul colților aparenți, pentru ca astfel ferăstrăul să nu le atingă rădăcina. Când pielea urmează să fie preparată covor, se cere atenție ca să nu se smulgă părul din coamă, cum se întâmplă adeseori. Dacă s-a renunțat la prepararea pielii sub formă de covor, atunci din părul de pe coamă se pot face podoabe pentru pălării vânătorești.
Dacă pielea se prepară sub formă de covor, cu craniu cu tot, atunci în cazul unor trofee de valoare, se recomandă scoaterea colților și înlocuirea lor cu alții de calitate inferioară sau cu colți falși.
EVALUAREA COLȚILOR DE MISTREȚ
Elementele ce intră în formula de evaluare a colților de mistreț și modul de măsurare a lor sunt:
Lungimea colților-armă: (din maxilarul inferior). Se măsoară cu precizie de 1 mm, pe curbura exterioară, de la rădăcină până la vârf. Dacă vârful este rupt, se măsoară atât cât a rămas. Se face media lungimilor celor doi colți, iar fiecare centimetru este un punct.
Lățimea colților-armă se măsoară cu șublerul, cu o precizie de o zecime de mm, în punctul unde colțul are lățimea cea mai mare. La mistreții tineri, acest punct va fi aproape de rădăcină. Se evită eventualele îngroșări anormale, care ar da valori necorespunzătoare. Media lățimii celor doi colți, exprimată în milimetri, se înmulțește cu 3 și se obțin punctele.
Circumferința colților ascuțitori se exprimă în centimetri, măsurându-se cu precizie de lmm. Punctul măsurării este acolo unde circumferința este cea mai mare, evitându-se și aici îngroșările anormale. La mistreții adulți, grosimea maximă este în imediata apropiere a porțiunii tocite. De data aceasta, nu se mai face media rezultatelor la cei doi colți, ci fiecare intră în formulă separat (a se vedea exemplul practic). Un centimetru este un punct.
Supliment de puncte pentru frumusețe se acordă pentru colții mari, simetrici, dar mai ales pentru cei ascuțitori, inclusiv curbura acestora. Se pot acorda de la 0 la 5 puncte.
Penalizări se aplică pentru colții-armă proveniți de la mistreții tineri deci ai căror colți au lățimea cea mai mare la rădăcină, pentru colții ascuțitori rău conformați, scurți. Penalizarea poate fi de 0-10 puncte.
Adaosul pentru puncte de frumusețe și penalizările au fost hotărâte în sesiunea C.I.C. din 1952.
Exemplu practic de evaluare a colților de mistreț
Punctajul stabilit la expoziții pentru acordarea de premii colților de mistreț
* A fost acceptată și la expozițiile ulterioare și se aplică și în prezent. Recordul național al României la colți de mistreț este de 144 puncte C.I.C. și a fost recoltat în anul 1978 pe terenul de vânătoare Ciornuleasa – Ilfov.
Pentru vânătorii din regiunile de dealuri, este obiectul principal al practicării vânătorii; unde nu sunt cerbi, mistrețul, alături de căpriori, este specia care dă satisfacția și emoția tirului cu glonț. Pentru toate aceste motive, interesul vânătoresc este de a spori efectivele cât mai mult. Intervin însă vătămările cauzate culturilor agricole, acolo unde densitatea este mare, iar hrana insuficientă. Dat fiind că densitatea efectivelor nu este aceeași în toate fondurile, în unele mistreții lipsind cu toate că mediul le-ar fi favorabil,atitudinea față de mistreț ar putea fi definită astfel:
– unde nu există, dar ar avea condiții naturale, acolo să se creeze posibilități pentru populare pe cale naturală și anume cei intrați în teren să nu fie neliniștiți și cu atât mai puțin vânați; să existe ogoare de hrană, în special de napi, cartofi și ovăz, iar iama să li se dea hrană complementară; să fie combătute răpitoarele mari și câinii hoinari. Scroafele să fie cruțate. Dacă multe terenuri au rămas nepopulate până în prezent, cauza este că aceste reguli nu au fost respectate, și, între altele, mistreții au fost împușcați imediat ce au apărut;
unde există mistreți, dar în densitate insuficientă, să fie înmulțiți până la cifra când încă nu fac pagube ce nu ar putea fi suportate din punct de vedere economic;
în fine, acolo unde densitatea este prea mare, încât cauzează pagube, efectivul să fie redus.
Ord. Fissipedia (=Carnivora) Fam. Ursidae
URSUL
URSUS ARCTOS (L)
Denumiri: masculul – urs, femela – ursoaică, progenitura până la vârsta de un an —pui, cei de 2-3 ani – urși tineri, ursaci.
DESCRIERE
Deși forma corpului și, mai cu seamă, a capului, ca și culoarea blănii variază mult de la un urs la altul totuși cei mai mulți oameni de știință sunt de părere că în Europa există o singură specie de urs.
Date biometrice:
Cum este normal, greutatea variază după anotimp, cea mai mare fiind toamna, înainte de a intra în bârlog, când ursul își adună rezerve de grăsime pentru perioada de iarnă; cea mai mică este primăvara, înainte de începerea vegetației. Autorii nu indică la care perioadă se referă datele de mai sus.
Date mai recente privind biometria ursului brun au fost publicate în lucrarea intitulată „URSUL BRUN – Aspecte eco-etologice", apărută în 1998 sub semnătura dr. ing. Ion Micu la editura CERES din București, și din care prezentăm câteva:
Notă. Datele din tabel se referă la perioada 1980-1992.
Culoarea blănii variază în limite largi: de la cenușiu-brun, brun-închis până la aproape negru. Unii urși, în special mai tineri, au un fel de guler alb, care la cei mai mulți dispare cu vârsta, iar la unii se păstrează. De fapt, nu este un guler, căci nu înfășoară întreg gâtul, ci este vorba mai mult de pete albe. Referitor la culoarea generală, cea mai frecventă este cea brună, de unde și numele de urs brun. Repartiția urșilor pe nuanțe de culori fiind următoarea: 41% bruni, 15% bruni-deschis, 39% bruni-închis și 5% bruni cenușiu. Lungimea părului variază după anotimp: cea mai mare este din decembrie până în aprilie-mai și cea mai mică în iulie-septembrie. Lungimea părului de iarnă este de 8-9 cm pe spate și de 10-12 cm pe greabăn, vara este mai mică (pe spate 4-6 cm). Desimea părului variază și ea după anotimp. De reținut că la subsuori părul este mai rar. Preparatorii de blănuri-covor, care nu cunosc regulile de evaluare a trofeelor, au răul obicei de a tăia și elimina porțiunea subsuorilor, pentru motive de estetică și nu își dau seama că prin aceasta trofeul pierde din valoare. într-adevăr, după formula de evaluare dată de Consiliul Internațional de Vânătoare, se măsoară, între altele, și lățimea blănii, acolo unde ea este mai mică, adică sub picioarele dinainte. Așa fiind, orice micșorare a acesteia înseamnă o pierdere de puncte. De aceea, din blana de urs nu trebuie să se taie nimic. De asemenea, se cere atenție la spintecarea pielii picioarelor dinainte, așa ca blana să nu se degradeze. Conform formulei amintite, o blană de urs este cu atât mai valoroasă cu cât este mai lungă, mai lată și are părul mai lung, mai des, mai uniform repartizat pe toată suprafața (fără lipsuri) și mai lucios. Datele de mai sus referitoare la păr pot reprezenta până la 30% din produsul dintre lungime și lățime deci valoarea crește dacă ursul este împușcat nu în septembrie-octombrie, ci în aprilie.
De reținut că începând cu expoziția internațională de vântoare de la Berlin (1937) și până în prezent, la toate expozițiile la care a participat România a ocupat primul loc pe expoziție, având cele mai valoroase blănuri de urs. La expoziția internațională de vânătoare și pescuit de la Novi Sad, 1967, locul I l-a ocupat tot România, cu o blană de urs având lungimea de 241 cm și lățimea de 130 cm. Blana scade prin argăsire și uscare, deci este sigur că ursul viu a avut dimensiuni mai mari.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M2/3 = 42
În terenul liber, la vânatul viu, nu există posibilitatea de a deosebi masculul de femelă, afară de cazul când ursoaica este însoțită de pui.
În ce privește proporția dintre cele două sexe, se pare că sunt mai mulți masculi decât femele.
Longevitatea este de 30-35 ani. Pentru aprecierea vârstei nu există criterii certe. După mărime și dentiție, se pot face doar următoarele deosebiri: pui, urs tânăr, urs de vârstă mijlocie, urs bătrân.
Glasul: când este surprins, scoate un sunet care seamănă a „pfui"; omul spune că 1-a scuipat ursul. Când este deranjat de la mâncare, mormăie; atins de glonț sau prins de câini, scoate un urlet; între mamă și pui există un mijloc de comunicare, un fel de grohăit.
Dintre simțuri, cele mai dezvoltate sunt mirosul și auzul; văzul mai puțin.
Urmele. Ursul este animal plantigrad. Urmele lui nu pot fi confundate cu ale altui animal, din cauza mărimii lor. Cele ale labelor dinapoi ale unui urs mare au, în medie, 22-24 cm lungime, putând ajunge și la 28 cm. Urmele lăsate pe sol de picioarele dinainte, sunt mai mici decât ale celor dinapoi, deci invers ca la cervide. Atât la picioarele dinainte, cât și la cele dinapoi, are câte 5 degete. Urma ursului, slab imprimată pe sol, ar putea fi confundată eventual cu cea de om desculț sau de opincă. în astfel de situații, clarificarea o aduc semnele lăsate de gheare. Acestea din urmă sunt mai lungi la picioarele dinainte. Ursul pune piciorul dinapoi în urma celui dinainte. Firește, un urs mai bătrân va avea o urmă mai mare decât unul tânăr, dar. regula nu este fără excepții, ca de altfel și la oameni.
Deplasarea o face la pas sau în galop, rareori în trap. Deși pare animal greoi, totuși aleargă bine și rezistă timp îndelungat.
Excrementele sunt semne sigure ale prezenței sau trecerii ursului prin teren. Cantitatea lor, într-un punct, constituie un oarecare indiciu asupra mărimii lui; culoarea și resturile nedigerate (coji de jir, semințe de zmeură sau mure etc.) sunt, semne despre hrana consumată.
ECOLOGIE
Biotop. Ursul este un animal al pădurilor întinse și liniștite, neumblate sau cât mai puțin umblate de om. Mediul său de trai trebuie să cuprindă stâncării sau mari doborâturi de vânt în arborete, în care să-și poată amenaja bârlogul. Dacă toamna la munte nu se găsește hrană suficientă (jir, fructe de scoruș etc), atunci coboară la dealuri până în apropierea așezărilor omenești (500-600 m altitudine) în căutarea de mere și pere pădurețe sau chiar livezi cultivate. După ce acest fel de hrană se termină, se retrage din nou la munte. Astfel, temporar, și-a lărgit aria de răspândire. De mare importanță pentru menținerea ursului într-un teren sunt desișurile unde el se adăpostește peste zi. Cele mai bune locuri de trai sunt acelea unde, în apropierea adăpostului, ursul are și sursă de hrană.
Răspândirea. Aria ursului în țara noastră se întinde pe 2,8 milioane hectare, ocupând întreg lanțul Carpatilor, din Maramureș până în estul Banatului, precum și în Munții Apuseni. Răspândirea lui este condiționată, în principal, de liniște, hrană și loc bun pentru bârlog, inclusiv desișuri pentru adăpostul de peste zi.
Este un animal fidel locului său obișnuit de trai. În anii când în zona fagului, există fructificație de jir, ursul se deplasează puțin; peste zi stă adăpostit în desiș, iar noaptea se duce în pădurea bătrână pentru mâncare și la un pârâu pentru apă. în general, ursul își păstrează trecătorile, dacă nu este deranjat.
ETOLOGIE
Reproducerea. Maturitatea sexuală o are la vârsta de 3 ani; perioada de împerechere durează din aprilie până în iunie, excepțional și mai târziu; durata gestației este de 7-8 luni; fată în ianuarie-februarie 1-3 pui, de regulă 2, care își deschid ochii numai după 28-35 zile. în momentul fătării, puii sunt mici în raport cu mărimea mamei; au 20-25 cm lungime și 400-500 g greutate. Aceasta este o adaptare la condițiile grele de hrană ale mamei în timpul iernii, când este nevoită să se mulțumească cu consumul rezervei de grăsime adunată toamna. Puii devin independenți la vârsta de un an și jumătate sau doi.
Ursoaica nu se împerechează atâta timp cât are pui, ceea ce înseamnă că ea ar putea fata, în cel mai bun caz, la doi ani o dată. Dat fiind că parte din pui mor în primele luni, mai cu seamă iarna, înseamnă că ursul este un animal puțin prolific. Ritmul de creștere a puilor este mare: la un an ating 25-50 kg, iar la 2 ani cca 100 kg.
Nu este sociabil. Duce o viață singuratică, cu excepția femelei cu pui.
Hrana. Ursul este omnivor, dar în hrana sa predomină elemente vegetale. Primăvara, paște iarbă; vara mănâncă fructe de pădure: zmeură, mure, afine; toamna jir și ghindă, în anii când există, știut fiind că aceste specii de arbori fructifică abundent o dată la 4-7 ani; în lipsă de jir și ghindă, coboară la dealuri unde găsește mere și pere pădurețe, dar poate intra și în livezi de pomi, în care face pagube. Un component important al hranei sale îl constituie și fructele de scoruș (Sorbus aucuparia). Toamna, după coborârea turmelor de oi, pot fi văzuți urși pășunând otava grasă din jurul stânilor. La hrana vegetală, s-ar putea adăuga ciupercile și rădăcinile, apoi ovăzul și porumbul în lapte. în ce privește hrana animală, ursul mănâncă larve de furnici, râme, insecte, în care scop răstoarnă bolovani și trunchiuri de arbori; consumă miere de albine, nu numai de la stupii sălbatici, ci și de la cei din prisăcile aflate în pastoral, cauzând astfel unele pagube destul de importante.
O latură aparte a problemei hranei ursului o constituie așa-numiții urși carnivori. Fapt este că urșii atacă animale domestice scoase la pășune în munți: oi, vite cornute, apoi cai, măgari și porci de la stâni. Iarna, urșii care nu au intrat în bârlog, urmăresc și reușesc să prindă mistreți, cerbi, căprioare. Se pare că pagube mai mari cauzează în efectivul de animale domestice, acestea fiind mai ușor de prins, decât cele sălbatice. Totuși, prind mistreți slăbiți de foame la sfârșitul iernii și cervide bolnave sau slăbite. Ori de câte ori acești urși obișnuiți cu carne întâlnesc cadavre, le consumă.
Se pare că nu toți urșii au obiceiul de a ataca animale domestice, ci numai cei nărăviți, care au cunoscut gustul cărnii. Sub acest aspect, ar trebui pusă sub semnul întrebării oportunitatea aplicării metodei de vânătoare la nadă. Fapt este că, în ultimul timp, pagubele cauzate crescătorilor de animale au sporit. Reclamațiile au devenit mai frecvente, lucru care trebuie să dea de gândit. Nu este mai puțin adevărat că vină au și păstorii. Din neglijența lor, rămân peste noapte vite răzlețite prin pădure, iar aceasta constituie o tentație pentu urs. în orice caz, se impune o reducere a efectivelor, acolo unde pagubele sunt mari. Faptul că ursul carnivor nu poate găsi hrană animală în cantitate suficientă, în tot cursul anului, îl obligă să consume și vegetale deci să nu devină consumator exclusiv de carne.
Conform unor studii efectuate într-un interval de timp de 20 de ani (1971-1991), în zona cu cele mai numeroase efective de urși din România (Harghita) și unde cele mai mari pagube produse de urși au fost în cursul anului 1986 la un efectiv evaluat la 1155 urși, cu o densitate de cca 5-6 urși la 1000 ha, pagubele concrete au constat în: 1200 ha pădure cojită, 798 bovine și 75 cabaline ucise, 602 ovine și 39 porcine răpite. Aceste pagube au fost confirmate de Societatea de asigurare care a întocmit dosare de pagube conform datelor menționate.
Ursul este prin excelență, animal de noapte. Iese la mâncare după ce se întunecă și se înapoiază înainte de a se face ziuă. Peste zi umblă numai în terenurile liniștite, precum și în perioada împerecherii.
Alte obiceiuri. Un obicei cunoscut al ursului este retragerea în bârlog, iarna, când zăpada se așază într-un strat gros. Cauza este greutatea sau chiar imposibilitatea de a-și procura hrana în cantitate suficientă; cea vegetală, câtă a mai rămas, este acoperită de zăpadă; cea animală este puțină și greu de găsit din cauza mersului anevoios.
Bârlogul constă dintr-o adâncitură în stâncă sau în pământ, în coasta muntelui; o scobitură într-un arbore cu diametru mare, o îngrămădire de arbori doborâți sau orice alt adăpost ales de preferință pe versantul sudic, însorit, ferit de vânt și în apropiere de apă. își căptușește bârlogul cu mușchi, frunze, iarbă uscată, cetină. Aici stă ursul 2-3 luni pe an, în funcție de lungimea iernii și grosimea stratului de zăpadă.
Ursoaica gestantă intră în bârlog cu regularitate mai devreme, pregătindu-și acest loc în vederea fătatului. Pe cât e posibil, alege bârlogul astfel încât în apropiere să fie și loc de pășune pentru primăvară, când iese slăbită de iarnă și de alăptatul puilor.
Masculul intră în bârlog mai târziu sau deloc dacă în acel an există fructificație bogată de ghindă și jir sau dacă stratul de zăpadă este mic. Ursul părăsește bârlogul în martie-aprilie, în funcție de mersul vremii.
În timpul cât stă în bârlog, ursul se află într-un fel de stare de somn; nu mănâncă, ci trăiește din rezerva de grăsime adunată vara și toamna. Primăvara iese slăbit. Această ședere se numește somn de iarnă și este o adaptare la condițiile grele de trai, în care nu și-ar putea procura hrana. Acest somn de iarnă nu trebuie confundat cu hibernarea. Ursul nu hibernează. într-adevăr, hibernarea presupune o scădere a numărului respirațiilor până la 2-5 pe minut, față de 60-90 de respirații când animalele nu sunt în hibernare. Bătăile inimii sunt slabe, iar sângele circulă încet. Temperatura corpului scade și ea, foarte mult, până la 10°C. Când se fac tăieturi în piele, ele nu sângerează, în acest fel hibernează liliacul, popândăul, ariciul, marmota. Nu acesta este cazul ursului, deoarece, în timpul cât stă în somnul de iarnă, bătăile inimii nu-i scad deloc, circulația sângelui este normală, temperatura corpului scade numai cu puțin, animalul se trezește ușor. De altfel, tocmai în această perioadă, ursoaica fată și trebuie să-și alăpteze puii.
Între hibernare și somn de iarnă, deosebirea constă doar în intensitatea procesului, esența lui fiind aceeași, respectiv reducerea metabolismului de bază pentru a se limita consumul energetic.
În bârlog, ursul ține curățenie. în măsura posibilului, își face bârlogul în locurile cele mai greu accesibile omului, deci mai liniștite. Dacă nu este deranjat, își păstrează bârlogul mai multe ierni în șir.
În raporturile cu omul, este un animal pașnic. Nu-l atacă decât în cinci cazuri: dacă este rănit, dacă ursoaica are pui și se teme că îi vor fi luați, dacă este deranjat când, foarte flămând, a dat de un cadavru și mănâncă, dacă este surprins la foarte mică distanță și nu mai are timp să fugă, și, în fine, în cazul ursului nărăvit, care a mai avut întâlniri cu omul și în care s-a convins că atacul este cea mai bună soluție pentru autoapărare.
Densitate, efective, recolte. La suprafața de 2,8 milioane hectare, cât se consideră a fi aria de răspândire a ursului în țara noastră, în martie 1968, efectivul era de 4 050 urși. Să admitem că, în unele cazuri, s-ar fi exagerat și că efectivul real ar fi numai de 3500. Aceasta înseamnă o densitate de 1,25 urși la 1000 ha pădure. E vorba aici de media pe țară. Local, sunt și densități mai mari, dar aici se produc paijube în rândul animalelor domestice scoase la pășune. în țara noastră, densitatea admisibilă din punct de vedere economic nefiind stabilită oficial, propunem, cu titlu provizoriu, o densitate de un urs la 1000-1500 ha pădure. Aceasta ținând cont, atât de necesitatea menținerii speciei, cât și de străduința de a nu provoca pagube altor sectoare economice. Recolta de urși a variat în jurul cifrei de 100 pe an, ceea ce ni se pare puțin. În ultimii ani a crescut, ajungând în anul 1999 la 200 exemplare.
Pagube cauzează, în special, sectorului zootehnic. în caz de reclamații însă trebuie făcute cercetări, pentru a putea deosebi pagubele reale, de cele puse pe nedrept în sarcina urșilor și lupilor. Prejudicii cauzează și livezilor de pruni din apropierea pădurilor. în căutare de hrană, urșii se urcă în pomi, dezbină sau rup tulpinile, îndoaie crengile pentru a ajunge la fructe. Reclamațiile de acest fel au devenit mai dese. Pădurii nu-i cauzează alte pagube decât cojitul unor arbori în perioada de circulație a sevei, precum și ruperea unor trunchiuri subțiri.
Fluctuații la efectivele de urs ar putea exista numai în cazul recoltării intensive sau nerecoltării. La boli nu este predispus, iar dușmani naturali de temut nu are, în afară de om. Poate cădea victimă momelilor otrăvite și capcanelor puse pentru lupi.
Pentru păstrarea în fauna țării a unui efectiv de urși în raport cu capacitatea terenului, ar fi necesare următoarele măsuri:
oprirea de la exploatare a pădurii, pe o suprafață de circa 100 ha în jurul fiecărui bârlog și păstrare nevătămată a bârloagelor;
observarea cu atenție a efectivelor de urși, pentru a le cunoaște cât mai exact posibil și a doza recolta în raport cu acestea;
efectuarea de cercetări, în continuare, asupra biologiei ursului, dat fiind că încă sunt multe compartimente incomplet cunoscute;
înființarea unui parc natural de urși, având în vedere faptul că țara noastră este una din cele mai bogate în ce privește numărul și calitatea efectivelor.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Perioadă de vânătoare legală nu are, fiind protejat în totalitate prin convenții internaționale la care și România a aderat. Atunci când se permite totuși vânarea lui, aceasta se realizează pe baza unor autorizații nominale emise de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
Cifra anuală de recoltă trebuie calculată în funcție de sporul anual și de efectivul optim, și se stabilește pentru a controla efectivele acolo unde fac pagube.
Vânătoarea. Este permisă numai pe bază de autorizație specială și numai cu glonț. Ca metode de vânătoare se aplică, de regulă, goana și pânda la hoit. Metoda la dibuit dă rezultate slabe, deoarece întâlnirea cu ursul, ziua, este problematică. Vânătoarea la bârlog este interzisă de lege.
Goana. Când se aplică metoda de vânătoare cu goană, trebuie cunoscute punctele de trecere ale urșilor, iar țiitorile să fie alese aici. Pentru a preveni atacarea vânătorilor de către urșii răniți, se obișnuiește a se construi, la țiitorile importante (puncte aproape sigure de trecere), platforme de circa 2 m înălțime unde să fie așezați vânătorii.
Pânda. Pentru metoda la pândă la cadavru-momeală pusă de om, se amenajează un loc special. în acest scop, se construiește un observator înalt, acoperit și închis, prevăzut și cu o bancă lată pentru dormit, iar la o distanță de 30-40 m se pune hoitul, fixat, așa ca să nu poată fi dus de urs. De preferință, observatorul să fie așezat așa fel în raport cu hoitul, încât lumina lunii să o aibă vânătorul în spate, deci cadavrul să fie luminat. Hoitul se pune cu mult înaintea zilei de vânătoare, cu scopul ca ursul să se obișnuiască a veni aici. Această metodă se aplică, de regulă, primăvara (aprilie-mai), iar cea cu goana, toamna.
Pânda la cadavrul animalului ucis de urs este metoda cea mai recomandabilă dintre toate, dat fiind că aplicând-o va fi ucis cu adevărat ursul stricător. Ursul are obiceiul de a acoperi cu frunze, crengi, pământ, restul animalului omorât de el, pe care nu 1-a putut consuma și de a reveni după ce i s-a făcut foame. Pânda are loc în apropierea acestui cadavru, la distanță potrivită de tragere, vânătorul fiind adăpostit de vedere și având vântul favorabil. Așezarea vânătorului la pândă se face cu circa două ore înainte de înserat, deoarece, deși ursul vine la cadavru de obicei noaptea, totuși, uneori, îl cercetează și înainte de crepuscul.
Pânda la locurile de pășune (de obicei stâni părăsite, cu iarbă grasă) și la zmeuriș, ca și apropiatul, sunt metode care dau rezultate mai slabe decât cele precedente.
Ursul fiind animal rezistent, este necesar să fie folosit un cartuș de mare efect și să se ochească, în măsura în care lumina ne permite, în cavitatea toracică.
Urmărirea ursului rănit să fie făcută numai cu câine, acesta având rolul de a semnala, prin lătrat, găsirea ursului și astfel a da vânătorului posibilitatea de a se pregăti de tras. La urmărirea fără câine, uneori s-au produs accidente grave, chiar mortale, cauzate de atacul ursului rănit.
Valorificarea. Valorificarea urșilor se face prin taxe de împușcare care sunt percepute, în special de la vânători turiști din alte țări. Dacă recolta anuală ar fi fixată la o cifră mai mare și dacă recoltarea s-ar organiza mai bine, atunci vânătoarea de urși ar putea fi o importantă sursă de venituri pentru țara noastră. Carnea se poate consuma, mai ales a urșilor tineri, dar acest lucru nu se obișnuiește în toate zonele cu urși. Blana are mai mult o valoare afectivă, pentru vânător, decât una comercială.
Importanța vânătorească a ursului constă, pe de o parte, în raritatea lui, iar pe de altă parte, în satisfacția pe care o dă doborârea unui animal puternic.
Trofeul îl constituie craniul și blana. După ultimele hotărâri ale Consiliului Internațional de Vânătoare, la expoziții, drept trofeu, se consideră craniul, dat fiind că acesta, având dimensiuni fixe, oglindește mai fidel mărimea animalului, pe când blana poate fi întinsă sau se poate contracta cu ocazia preparării. Totuși, pentru împodobirea casei vânătorului, blana este un obiect mai adecvat. Organizatorii expoziției pot accepta la consurs și premia și blănurile, cum de altfel s-a procedat atât la Expoziția Internațională de Vânătoare de la Florența (1964), cât și la cea de la Novi Sad (1967), precum și la altele ulterioare.
Multe blănuri de urs își pierd din valoare din cauză că imediat după jupuire, nu sunt tratate corespunzător și, în consecință, le cade părul. Pielea jupuită trebuie curățată de carne și grăsime, apoi frecată bine cu multă sare. Labele trebuie curățite, de asemenea, de carne, și vărsată sare între oasele lor, deoarece cele mai frecvente cazuri de cădere a părului aici se produc./
EVALUAREA TROFEELOR
Craniul de urs. Se măsoară:
lungimea maxilarului superior, inclusiv incisivii, în cm;
lățimea maxilarului superior, în cm.
Ambele măsurate cu compasul, acolo unde dimensiunea respectivă este cea mai mare. Fiecare cm reprezintă un punct.
Exemplu practic de evaluare
Puncte necesare pentru premiere
La alte expoziții internaționale nu au fost stabilite categorii de premiere pentru cranii de urs.
În prezent, punctajul necesar pentru acordarea de medalii la craniu de urs este
următorul:
Medalia de aur: peste 55 puncte
Medalia de argint: 53,00-54,99 puncte
Medalia de bronz: 51,00-52,99 puncte
Recordul național și mondial la craniu de urs este de 69,47 puncte C.I.C. și provine din Colibița – Bistrița, fiind recoltat în anul 1994.
Blana de urs. Formula de evaluare este: (a.b/100) + c, unde:
a = lungimea blănii de la vârful botului până la vârful cozii;
b = lățimea blănii din punctul unde ea este cea mai mică (în urma picioarelor dinainte);
c = puncte de frumusețe, care la urs pot reprezenta cel mult 30% din valoarea a.b/100:
lungimea părului – până la 10%;
regularitatea părului – până la 10%;
luciul și desimea- până la 10%.
Exemplu practic de evaluare:
Puncte necesare pentru premierea blănurilor de urs:
* A fost aplicată și la expozițiile anterioare și se aplică și în prezent.
Recordul național și mondial la blana de urs are 687,79 puncte C.I.C. și a fost recoltat la Piliske -Harghita în anul 1983.
Ursul este o podoabă a munților noștri, un element faunistic de mare valoare. Este animalul răpitor cel mai mare, pentru țara noastră. In timp ce în țările apusului, cu câteva excepții, urșii au dispărut, noi încă mai avem un efectiv destul de mare. Deci, să-1 prețuim, păstrându-1 în efectivul optim ce va fi stabilit și valorificându-1 cu folos cât mai mare. Pentru micșorarea pagubelor cauzate în turmele de oi și cirezile de vite, se recomandă împușcarea urșilor stricători. Dar, pentru ca această operație de combatere să nu fie stânjenită prin formalități greoaie al căror efect este acordarea cu întârziere a autorizațiilor, când ele nu mai sunt eficiente, socotim indicat să fie încuviințată împușcarea imediată a ursului la animalul rupt de el, autorizația urmând să fie dată ulterior. Eventualele abuzuri ce s-ar comite la adăpostul acestei înlesniri să fie sever sancționate. în acest fel, treptat, s-ar elimina din efectiv urșii stricători, atenuându-se și efectul negativ pe care pagubele cauzate îl au asupra opiniei maselor referitoare la rolul și importanța vânatului în natură.
Fam. Canidae
LUPUL
CANIS LUPUS (L)
Masculul se numește lup, femela lupoaică, iar puii – pui de lup.
Vânătorii cât și nevânătorii fac deosebire între așa-zisul „lup de munte", mai mare la corp și blană de culoare cenușie și pretinsul ″lup de stuf", mai mic de statură și de culoare galbenă-brună. Dar, dată fiind marea rază de mișcare a lupului, este posibil ca cele două forme să se întâlnească și să se încrucișeze. De aici pot rezulta forme intermediare care să complice problema. Această deosebire nefiind fundamentată științific, trebuie să considerăm că, în țara noastră există o singură specie de lup.
DESCRIERE
Date biometrice: lungimea capului plus a trunchiului este de 120-140 cm; lungimea cozii 35-48 cm; înălțimea la greabăn 75-90 cm; greutatea 25-50 kg; în literatură se citează greutatea de 72 kg și chiar 79 kg.
Culoarea puilor mici este brună-închis, bătând în negru, a adulților variază mult în funcție de biotop și de anotimp. în țările nordice este cenu^ie-deschis, în Carpați, culoarea este ceva mai închisă, galbenă-cenușie, cu ușoare nuanțe negricioase. Pe genunchii picioarelor dinainte, adeseori, are pete de culoare închisă. De asemenea, pe spate, părul este mai închis decât pe restul trunchiului. Dar culoarea blănii variază și după anotimp: vara bate în galben-roșcat, iar părul este scurt; iarna este cenușie cu nuanțe negricioase, iar părul este lung și des.
Pe partea inferioară a trunchiului și pe coapse părul este mai lung decât pe trunchi. Culoarea variază de la un exemplar la altul. Năpârlirea are loc în martie-aprilie când îi cade părul lung de iarnă, dar noua blană îi crește încet, ajungând la dezvoltare abia în septembrie- octombrie.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 2/3 = 42. Caninii sunt foarte dezvoltați, în raport cu cei ai câinelui.
Dimorfismul sexual este puțin aparent; femela la aceeași vârstă, este mai mică la corp, are capul mai ascuțit și înfățișarea delicată; masculul are fruntea lată, corpul mai plin. Dar această deosebire este greu de făcut în teren.
Deosebirea între un lup și un câine mare nu este ușor de făcut de la distanță. Semne distinctive de o valoare relativă sunt următoarele:
La lup, urechile sunt relativ mici, ascuțite și îndreptate în sus, ochii sunt așezați mai lateral decât la câine, așa încât și distanța între ei este mai mare; poziția lor este oblică; înălțimea la greabăn este mai mare decât la crupă; gâtul este mai scurt, mai mușchiulos, deci mai gros. Acest fapt îi permite să transporte, la oarecare distanță, prăzi relativ grele, în raport cu mărimea sa. Coada reprezintă cam o treime din lungimea trunchiului și a capului la un loc, este stufoasă și o ține atârnată în jos, pe picioare și niciodată nu și-o îndoaie sau încolăcește. Un semn distinctiv este acela că pe partea dinapoi a picioarelor posterioare, de la coadă la călcâie, lupul nu are peri lungi, cum este cazul la câinii lățoși. Acest păr, dacă ar exista, ar împiedica lupul la mers, deoarece prin zăpadă, s-ar încărca cu țurțuri de gheață. Pe blana de lup nu sunt pete deschise. Acestea din urmă două semne permit să se deosebească o blană de lup de una de câine. Un alt mijloc de a deosebi lupul de câine este craniul curățit de carne. Valoarea lui este însă relativă și constă în aceea că cel mai mare craniu de câine este egal cu craniul unui lup de mărime mijlocie.
Lupul este monogam. Perechile se formează din decembrie până în februarie, când are loc împerecherea. Lupoaica se atașează de unul din pretendenți și cu acesta rămâne până la terminarea creșterii puilor.
Longevitatea: 15-16 ani. Pentru aprecierea vârstei, nu avem criterii. Doar uzura dinților indică vârsta înaintată.
Glasul lupului este reprezentat prin bine cunoscutul urlet, care poate fi auzit, mai cu seamă toamna și iarna. Urletul lupului adult este gros; al femelei adulte ceva mai subțire; tot subțire este și cel al exemplarelor între 1 și 2 ani; în fine, glasul puilor în vârstă sub 3-4 luni este mai mult un scâncet, un schelălăit, iar după aceasta începe să semene cu urletul celor mari.
Imitarea cât mai fidelă a glasului este un mijloc de ademenire a lupilor când se aplică o metodă de vânătoare numită „la urlătoare". De regulă, glasul unui lup se îngroașă cu vârsta, dar sunt și aici, excepții.
Simțuri. Dintre simțuri, cele mai dezvoltate sunt văzul și auzul; mirosul este discutabil, dar numai în raport cu celelalte simțuri, pentru că de fapt este destul de bine dezvoltat.
Urmele lupului, adeseori sunt confundate de cei fără experiență de teren, cu ale unui câine, deși deosebirea între ele este ușor de făcut. Semnele lăsate pe sol de degetele dinainte ale lupului sunt mai apropiate decât la câine; forma urmei este mai lunguiață decât cea a câinelui, la care urma este aproape rotundă; dacă se trage o linie pe lângă rădăcina ghearelor, atunci, la câine, linia taie partea de jos a semnelor lăsate de degetele dinainte, pe când la lup această linie nici nu le atinge; ghearele lupului se imprimă mai adânc în urmă. La urma pârtie a lupului, care, de regulă, rezultă din mersul în trap, semnele lăsate de picioare sunt în linie dreaptă, pe când la câine sunt în zig-zag, deci mai depărtate de direcția mersului.
Urme tipar: Urmă pârtie:
a – talpa piciorului de lup; b – urmă tipar de lup; a – lup; b – câine
c – urmă tipar de câine
Urma lupului se deosebește ușor, de cea a vulpii, atât prin mărime, cât și prin lungimea pasului, încât o confuzie între ele nu se poate face.
Mersul obișnuit al lupului este în trap. Când zăpada este mare și le îngreuiază mersul, ei au obiceiul să calce unul în urma celuilalt, încât rezultă un fel de pârtie, de la care nu se abat de bună voie. Din această cauză, este greu de stabilit numărul de lupi din haita respectivă. Doar la un obstacol: pârâu, arbore doborât etc. grupul se desparte și atunci urmele pot fi numărate. în galop se deplasează doar când sunt speriați, alungați sau când încearcă să prindă prada.
Excrementele lupului seamănă cu ale câinelui, dar aproape întotdeauna conțin păr din animalul pe care 1-a devorat; lână, păr de căprioară, de mistreț etc, știut fiind că el rupe carnea și o înghite cu păr cu tot.
ECOLOGIE
Biotopul. În România, lupul este un animal al pădurilor de dealuri și de munte; un număr mic există și în Delta Dunării, pe plaur. în Siberia, trăiește și în stepa fără păduri, cu populație rară, adăpostindu-se la nevoie, în pâlcuri de mărăcini, tufișuri, precum și în stuful bălților. Nu poate trăi în locuri cu zăpadă adâncă și moale sau prăfuită, deoarece intră adânc cu picioarele în ea și nu se poate deplasa. Aici, dacă sunt drumuri, circulă pe acestea. Zăpada pare a fi una din cauzele care fac ca, în țara noastră, iarna, lupul să coboare de la munte, la dealuri. în regiunea de munte, poate umbla atunci când zăpada este înghețată la suprafață. Altă cauză este lipsa de hrană, deoarece turmele de oi au coborât. La câmpie, lupul este întâlnit numai întâmplător. Deci, biotopul lui este larg și variază de la golul de munte până la limita câmpiei după sezon: primăvara, după ce s-a topit zăpada urcă la munte, o dată cu oile și vitele; toamna, coboară o dată cu acestea.
La nevoie, poate să înoate, ca și câinele.
În România, practic, există în toate pădurile de munte și dealuri; în cele de câmpie, se abate rareori, în iernile grele. Astfel, au fost împușcați lupi la ocoalele silvice Ghimpați (40 km sud-vest de București), ca și la Chișinău-Criș, ambele în plină câmpie, cu păduri tipice pentru iepuri și fazani. Există și în Delta Dunării. în general însă nu se îndepărtează de așezările omenești sau de stâni, deoarece de aici își ia o parte de hrană: oi, porci, uneori chiar măgari și cai. Iarna împins de foame intră în curțile de la marginea satelor și, cu riscul vieții, răpește câte un câine sau alt animal. Deși, este răspândit în toate regiunile de dealuri și munte ale țării, totuși densitatea nu este aceeași, aceasta fiind mai mare în județele cu un procent păduros mai ridicat: Suceava, Bacău, Mureș, Brașov. De altfel, în același județ, densitatea variază de la an la an, din cauze insuficient cunoscute.
De menționat că, în Germania, lupul a dispărut de circa 100 ani. Rare exemplare mai pătrundeau dinspre Polonia. În Europa, este răspândit în Rusia, Ucraina, Carpați, Peninsula Balcanică, parte din Scandinavia, Italia și Spania.
Cât privește fidelitatea față de locul de trai, trebuie spus de la început, că dintre toate speciile de vânat cu păr, este animalul care se deplasează cel mai mult, deși este sedentar. într-o singură noapte poate parcurge 40-50 km în căutarea hranei. Dar, raza de mișcare a ambilor părinți este mai mică (3-6 km) în perioada de circa 3 luni, cât durează creșterea puilor; însă crește considerabil, începând cu toamna, când lupii se grupează în haite. O haită de lupi își are un sector al ei, pe care îl străbate ca să-și adune hrana. După un timp, a cărui durată depinde de cantitatea de hrană pe care a putut-o găsi, haita revine pe același loc. Este mult adevăr în zicala populară: „Lupul umblă șapte hotare". Din această cauză, se pot comite erori la evaluarea efectivului, deoarece aceeași haită străbate pădurile mai multor ocoale silvice. Acest neajuns ar putea fi evitat numai dacă evaluarea s-ar face, în aceeași zi, în mai multe ocoale învecinate. Cercetează locurile în care sunt cadavre: păstrăvării, cimitire de animale, locurile cu nade puse de vânători. Pentru personalul de teren ar fi o problemă interesantă stabilirea periodicității de vizitare a aceluiași loc de nădire.
ETOLOGIE
Reproducerea. Maturitatea sexuală o atinge la 22-23 luni; deci prima fătare este la doi ani, după care fată an de an.
Perioada de împerechere este din decembrie până în februarie, punctul culminant fiind în jurul datei de 1 februarie.
Primele care intră în călduri sunt femelele bătrâne. Între masculi se dau, și la această specie, lupte pentru posedarea femelei, care se pot solda cu răniri. Dacă rănile sunt grave, lupul este sfâșiat de ceilalți și mâncat. Deși epoca în care are loc împerecherea într-o anumită regiune este de circa trei luni, totuși la unul și același exemplar ea durează doar 5-10 zile. Dintre masculii din jurul femelei, unul, de obicei învingătorul, se atașează de femelă, iar după actul fecundării rămâne împreună cu femela până ce se termină perioada creșterii puilor, adică toamna când se constituie haitele (la vârsta de 5-6 luni).
Durata gestației este de 62-63 zile, putând exista mici diferențe. înainte de fătat, femela, dacă nu s-a instalat în culcușul ei din anul precedent, sau nu a ocupat culcușul alteia, părăsit, își alege loc pentru culcuș și fătat, de regulă, în puncte neumblate, liniștite, sub rădăcina unui arbore doborât de vânt, în scorbura unui arbore gros, într-o adâncitură de teren sau orice loc care îi poate oferi adăpost. Preferate sunt râpele împădurite, dar însorite. Un fel de vizuină, mai mult o scobitură, își sapă numai când nu-și găsește alt loc potrivit. Ca și alte animale răpitoare cu pui ce rămân timp îndelungat în culcuș, lupoaica își căptușește culcușul cu frunze și ierburi uscate, cetină. Deși lupoaica își alege locul pentru culcuș, de regulă, în locuri ferite de oameni, totuși sunt și multe excepții, culcușul fiind amplasat chiar în locul unde circulă oameni sau în apropierea așezărilor omenești. Condiția este ca în apropiere să existe apă de băut pentru pui (adulții se pot deplasa și la distanță, în acest scop). Un fapt demn de reținut este distanța la care se așază o familie de alta și care este de 6-12 km. Prin urmare, dacă într-un punct este un culcuș cu pui de lup, următorul nu este în apropiere, ci la distanța arătată. Probabil acesta este spațiul necesar unei familii pentru a-și putea asigura hrana. Cunoașterea acestui obicei servește la combaterea prin metoda prinderii puilor în culcuș. în perioada împerecherii, femelele încă neajunse la maturitate sexuală, sunt alungate de lupii maturi, prin mușcat; tot pe de lături stau probabil și masculii de aceeași vârstă.
Lupoaica fată, în medie 4-6 pui uneori 12, care sunt orbi 9-16 zile, cei viguroși deschizându-și ochii la începutul acestei perioade, cei slabi la sfârșitul ei. Cam tot atâta timp puii sunt și surzi. Timp de 6 săptămâni, puii sunt alăptați, iar după aceea primesc și carne pe jumătate digerată, adusă de părinți și vomitată. Probabil, la această vârstă, puii nu au suficiente sucuri gastrice pentru a digera carnea crudă. în primele trei săptămâni după fătat, femela-mamă nu lasă puii singuri. în acest timp ea este hrănită de lupul mascul, tot cu carne pe jumătate digerată. După ce puii încep să mănânce și carne, masculul aduce astfel de hrană și pentru ei. Dacă părinții întârzie cu adusul hranei, puii flămânzi scâncesc, ceea ce duce la descoperirea culcușului. Când puii sunt mai mari, părinții le aduc și animale vii, lăsându-i pe ei să le sfâșie și să le devoreze. Fată o singură dată pe an. Dacă lupoaica își socotește puii expuși unui pericol, îi mută în altă parte, ducându-i în gură.
Lupul este un animal sociabil. Lăsând la o parte perioada creșterii puilor, când părinții și puii duc o viață de familie, sociabilitatea acestei specii de vânat iese în evidență și mai mult, toamna, când la părinți și puii din acel an se alătură, eventual și puii din anul precedent și împreună formează o haită de 7-16 exemnlare. Această însușire a lor este dictată de necesitatea procurării hranei pe cale activă, prin urmărirea și atacarea prăzii. In octombrie, puii sunt capabili să-și însoțească părinții la vânătoare. Familia se desface în perioada împerecherii.
Hrana lupului constă în animale domestice: oi, capre, porci, dar atacă și vite cornute, măgari și cai; are preferință față de câini. Animalele domestice sunt mai ușor de prins, dar în lipsa acestora, urmărește și vânat: cerbi, căprioare, lopătari, mistreți și chiar iepuri. În timp ce iepurele aleargă cu o viteză de 40-45 km pe oră, lupul atinge o viteză de 55-60 km, deci, în câmp deschis, poate prinde iepurele din fugă. Face acest lucru mai cu seamă noaptea pe lună. Spre deosebire de alte animale carnivore mai sângeroase, lupul ucide numai cât îi este necesar pentru a se sătura. Dacă totuși i-a rămas ceva, după un timp se întoarce la cadavru. Vara, lupii urcă la munte, o dată cu turmele; toamna coboară la dealuri, o dată cu ele. Lupii solitari pot prinde numai animale bolnave^, accidentate, eventual tinere, deci în acest fel fac o selecție naturală. Cum însă acestea nu se găsesc în număr suficient pentru a-și asigura hrana, sunt obligați să se constituie în haite și să vâneze în comun, caz în care pot prinde și animale mari, valide. Se susține că la o astfel de urmărire ar aplica o adevărată tactică, unii gonind, alții stând la pândă și aruncându-se asupra prăzii la momentul oportun. în acest caz, nu mai poate fi vorba de selecție.
Rezistă nemâncați și o săptămână, dar când ajung la pradă își încarcă stomacul cu o mare cantitate de carne, chiar 10-15 kg, rupând și înghițând hrana fără să o mestece. După ce s-a săturat, haita se culcă, fără a se îndepărta muit. în perioada creșterii puilor însă, instinctul matern, respectiv patern, îi obligă să ducă hrană puilor, deci se culcă în apropierea acestora. Având preferință față de carnea de câine, lătratul acestuia atrage lupii în căutare de hrană. Peregrinările lor pentru a-și căuta hrana încep seara, în amurg, le continuă noaptea, iar dimineața se întorc în adăpost. Fac excepție în perioada împerecherii, când pot fi văzuți și ziua. în general, ocolesc omul și așezările omenești; doar iarna, foamea îi obligă să se apropie de sate sau de gospodării răzlețe și să-și încerce norocul de a răpi vreo oaie, vreun porc sau vreun câine. În hrana lui intră și șoareci, insecte și chiar fructe și cartofi.
Pagube. Lupul cauzează pagube atât în rândul animalelor domestice cât și în ale vânatului. Este un mare răpitor. Dar, uneori, i se pun în sarcină pagube pe care nu le-a cauzat. Problema poate fi lămurită cu ajutorul urmelor lăsate pe zăpadă, din care se poate vedea dacă a fost vorba de urmărire de către lupi a unui animal, deci luptă între răpitor și pradă sau de găsirea unui cadavru de animal. Ar fi nu numai interesant, ci deosebit de folositor, dacă personalul vânătoresc de teren ar stabili, în fiecare caz văzut, cauza sigură sau probabilă a morții vânatului. Aceasta pentru a se putea cunoaște proporțiile reale ale prejudiciilor.
În prezent, efectivele de lupi în România, conform lucrării de evaluare a vânatului din martie 2000, au fost de 3700 buc, iar recolta de 220 buc. Este de menționat că în prezent, la nivel european, lupul beneficiază de un regim de protecție împreună cu celelalte răpitoare. La noi părerile sunt împărțite, unii susțin că este necesară protecția lui, iar alții au părere opusă, în sensul că trebuie combătuți. Cei mai mulți sunt însă de părere că nu trebuie nici protejat nici combătut, ci trebuie vânat și efectivul ținut în limitele optime ca la orice specie.
Dușmanul lupului este omul, iar boala care cauzează moartea lui, în cele mai multe cazuri, este turbarea.
Diferite obiceiuri ale lupului.
– Lupul nu atacă om viu. În rândurile cetățenilor există credința că, în anumite cazuri, lupul a atacat și sfâșiat oameni. Cercetările efectuate de organe oficiale, nu au confirmat aceste afirmații, nici măcar într-un singur caz. Nu există nici o dovadă indiscutabilă că lupii ar fi atacat și ucis om viu, nici măcar atunci când ei sunt constituiți în haită și sunt flămânzi. Este adevărat că s-au găsit resturi de oameni devorați de lupi, dar probabil este vorba de oameni care au murit dintr-o cauză oarecare (boli de cord, căzuți în zăpadă în stare de ebrietate și apoi înghețați etc), iar lupii n-au făcut altceva decât să mănânce cadravul. Așteptăm omul cu spirit de răspundere, care să poată declara că a văzut cu ochii lui, cum lupii s-au năpustit asupra unui om viu și l-a sfâșiat. Este adevărat că unii lupi turbați se aruncă asupra omului și îl mușcă, dar nu cunoaștem cazuri când să-l fi omorât.
– Lupul se împerechează cu câinele, iar produșii acestei împerecheri, de asemenea, se împerechează între ei sau cu lupii.
Cu toate că evită apropierea de dușmanul lui – omul – totuși nu trăiește așa de izolat de așezările omenești, ca de exemplu ursul sau râsul. Explicația ar putea fi sursa de hrană pe care o constituie animalele domestice.
În timpul și imediat după războaie, se constată o înmulțire a lupilor. Cauza pare a fi slăbirea acțiunii de combatere.
Dorm încolăciți, după obiceiul câinilor, dar se trezesc la cel mai mic zgomot.
În căutare de hrană, de regulă, atacă noaptea, fiind animal de amurg și de noapte, dar când este flămând, precum și vara, când trebuie să procure hrană pentru pui, atacă și ziua.
Prada o prinde de gât sau de abdomen și dacă nu este prea grea, o târăște până la un loc adăpostit, unde o sfâșie. Grumazul dotat cu mușchi puternici îi permite să ducă în gură greutăți surprinzători de mari pentru talia lui.
Lupii bătrâni, neputincioși, precum și cei răniți sunt sfâșiați și devorați de semenii lor.
Ochii lupului lucesc noaptea, dar numai dacă este o sursă de lumină ale cărei raze să fie reflectate.
Poate fi domesticit, dar dacă după aceea este lăsat liber în pădure, poate deveni periculos.
Observațiile de până acum ar arăta că lupul nu ucide animalele din apropierea culcușului unde îi stau puii. Se presupune că aceasta ar fi un semn de prevedere, pentru a nu-și trăda prezența sau că își rezervă aceste animale pentru mai târziu, când își învață puii să vâneze.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Recoltarea lupului este permisă numai cu autorizație nominală, el fiind specie protejată prin convenții internaționale. Cu toate că a vâna lupi la urlătoare, la nada de hoit și chiar cu goana este atractiv, totuși sunt din ce în ce mai puțini cei ce ies în teren ca să vâneze lupul. Distanța de oraș la care se găsesc terenurile de lupi, precum și timpul limitat îngreunează deplasările de acest gen. Acesta este motivul pentru care se vorbește cel mai mult de combaterea lupului decât de vânarea lui, combaterea fiind făcută de către personalul de teren, dar numai atunci când este cazul.
La vânătoarea, respectiv combaterea lupului, se pot aplica următoarele metode: vânătoarea cu gonaci, goana folosind stegulețe, împușcarea din bordeiul de pândă, împușcarea lupului la urlătoare. Deosebit de aceste metode care constituie vânătoarea, au mai fost folosite pentru combaterea propriu-zisă: prinderea puilor de lup din culcuș, prinderea lupilor cu ajutorul capcanelor și combaterea cu substanțe toxice. Menționăm că în prezent asemenea metode de combatere nu se mai folosesc.
Vânătoarea cu gonaci, ca să dea rezultate, cere ca primă condiție, stabilirea cu exactitate a porțiunii de pădure unde se găsesc lupii, la un moment dat. Acest lucru este posibil iarna pe zăpadă. În restul anului, cu aproximație, putem afla unde stau lupii procedând astfel: 3-4 persoane așezate în arc de cerc ascultă concomitent urletul lupului și își memorează direcția. Se desenează apoi pe hartă cele 3-4 puncte, se trag linii în direcția urletului, iar la intersecția acestora se va găsi, probabil, lupul. Organizarea unei vânători de lupi necesită deplasarea unui număr mare de vânători și de gonaci. Organizatorul are răspundere, de aceea nu se recomandă să se facă astfel de vânători numai după „informații" că s-ar găsi lupi, căci rezultatul este, de obicei, un eșec.
La așezarea vânătorilor, să se țină cont de direcția vântului; acesta să bată de la lupi spre vânători. Mai întâi se așază vânătorii, ocupându-și țiitorile, stând bine camuflați și nemișcați. Gonacii nu este nevoie să fie prea deși, însă pe cât posibil bine aliniați. Ei înaintează încet fără zgomot mare, ci doar bătând cu ciomegele în arbori. Rezultat mai bun se obține la prima goană din acea zi, căci zgomotul ei deranjează celelalte goane. Goanele trebuie să fie lungi; de obicei 1,5-2 km, în funcție și de relieful terenului.
Goana, folosind stegulețe. Stegulețele sunt bucăți de pânză colorată, de obicei roșie, având circa 30 cm lungime și 15 cm lățime, fixate pe o sfoară la distanță de 60-70 cm una de alta. Și la aplicarea acestei metode se cere identificarea porțiunii (parcelei) de pădure unde sunt lupii. Având 3-4 km de sfoară cu stegulețe, se înconjoară porțiunea respectivă, aninând sfoara cu stegulețe de tufe, crengi, la înălțime de circa 1 m. Lupii nu vor trece peste lanțul de pânze roșii, mai cu seamă mișcate de vânt. Așezarea steguletelor începe în porțiunea spre care bate vântul și se continuă în liniște pe celelalte. După ce porțiunea a fost înconjurată, vânătorii intră în cerc și își aleg țiitori la marginea opusă celei de unde bate vântul, stau camuflați, nemișcați și de preferință în halate albe (dacă e zăpadă). Se recomandă ca vânătorii să fie postați și la eventuale drumuri, deoarece lupii aici, probabil, vor încerca să treacă peste linia stegulețelor. Gonacii vin din direcția vântului, înaintând încet, fără zgomot. În acest caz nici lupii nu vor veni cu viteză mare. Dat fiind că lupii nu trec peste stegulețe, ei vor merge de-a lungul lor și vor ajunge la vânători, chiar de mai multe ori.
Se mai poate proceda și altfel: porțiunea cu lupi să fie încercuită numai parțial, lăsând fără stegulețe o lungime de 50-100 m. Aici vor sta vânătorii.
Metoda cu ajutorul steguletelor se aplică la șes și coline, unde sunt trupuri de pădure nu prea mari, terenul nu este accidentat, încât transportul și așezarea steguletelor nu sunt dificile.
Împușcarea din bordeiul de pândă. Metoda aceasta este pasionantă și dă multe satisfacții, dar cere răbdare. Este mai accesibilă paznicilor de vânătoare și personalului silvic care își au locuințele în pădure sau la marginea satului. Bordeiul se face în pământ, având baza de 1,5/1,5 m sau 1,80/2 m, iar înălțimea de 1,70-2,20 m. La înălțimea ochiului unui om stând pe scaun, se face o fereastră de circa 20/30 cm prin care să se poată trage cu arma. Ea poate fi închisă cu geam, având în loc de balamale metalice bucăți de piele sau cauciuc ca să nu scârțâie. Se deschide prin aplecare în jos. Acoperișul bordeiului se face din schelet de lemn, acoperit cu brazde de iarbă, încât să nu contrasteze cu mediul înconjurător. Dacă se face o ușă bună, iar vânătorul își introduce picioarele într-un sac din blană de oaie, el poate rezista câteva ore, chiar pe ger.
În fața ferestrei, la circa 20 m, se pune cadavrul, fixându-1 cu pari ca să nu poată fi tras de răpitoare. Amplasarea bordeiului se face lângă un pârâu încât murmurul apei să acopere zgomotul pe care, fără voie, l-ar face vânătorul când se mișcă în bordei. Lumina lunii să-i vină din spate. Amenajări de acest fel se pot face nu numai în pământ. La păstrăvăria Valea Putnei, au fost vânați cu succes mulți lupi, râși, vulpi dintr-o încăpere mică, amenajată în acest scop în podul casei incubatoarelor; la ocolul silvic Gurghiu, s-a făcut o încăpere lângă o pepinieră silvică, deasupra magaziei de păstrat uneltele. Dar, oricare ar fi locul construcției, esențial este ca nada să fie pusă din vreme. Nu are sens ca vânătorul să înfrunte asprimea gerului decât după ce se vede că răpitoarele cercetează cadravul.
Împușcarea lupului la urlătoare. Metoda se bazează pe obiceiul lupilor de a urla. Imitând urletul, vânătorul reușește să atragă până la bătaia armei lupul ce s-ar găsi prin apropiere. Firește, imitarea urletului trebuie să fie cât mai fidelă, încât să nu trezească bănuiala lupului. Chematul se învață practic, de la un cunoscător. în principiu, se procedează astfel: auzind lupul urlând, i se răspunde. E posibil ca după această imitare lupul să se pună în mișcare către vânător, caz în care chemarea nu se mai repetă, ci se așteaptă cu atenția încordată. Dacă stă pe loc, chemarea prin urlet se va repeta la intervale de 15-20 minute. Succesul este mai probabil dacă se asociază 2-3 vânători, dintre care unul cheamă, iar ceilalți stau în așteptare la distanță de 100-200 m. Timpul cel mai favorabil este, la lumina lunii, seara după ce s-a întunecat și dimineața înainte de a se face ziuă. Metoda reușește mai bine toamna când lupii încep să formeze haite.
Metoda poate fi aplicată de orice vânător, dar ea stă la îndemână mai cu seamă personalului de pază vânătoresc și celui silvic, care prestează o activitate de teren.
Valorificarea. Folosul direct din vânătoarea lupilor este blana și craniul, ele constituind trofee. Foloasele din combaterea lupului sunt cele indirecte și anume evitarea pagubelor pe care acest răpitor le-ar putea cauza vânatului nerăpitor și creșterii vitelor.
Trofeul îl constituie craniul și blana. La expozițiile care au fost organizate până în anul 1952, se luau în considerare și se premiau blănurile. La sesiunea Consiliului Internațional de Vânătoare care a avut loc la Madrid, în anul 1952, s-a hotărât ca, în viitor, la expoziții, să fie înregistrate numai craniile. Cu toate acestea, organizatorii de expoziții sunt liberi să accepte la premiere și blănuri, cum s-a și întâmplat atât la Expoziția Internațională de Vânătoare de la Florența (1964), cât și la cea de la Novi Sad (1967). Blana, bine preparată, este un trofeu incomparabil mai decorativ decât craniul.
Iată cum se procedează ca să se obțină trofee aspectuoase și utilizabile la expozițiile de vânătoare. Craniile se fierb, se curăță de carne, se degresează și se albesc. Se procedează cu atenție ca dinții să nu cadă, iar ambele maxilare să rămână întregi. Se leagă la un loc, cu sfoară. Acesta este trofeul oficial. Blana se jupoaie, de asemenea cu atenție, cu gheare cu tot; se elimină carnea dintre oasele labelor și din coadă, se curăță de carne și grăsime, apoi se pune la uscat, bine întinsă, încât părțile cărnoase să nu se atingă între ele. Este bine ca pe blană să rămână cât mai puțină carne, mai cu seamă la labe, urechi și coadă. Dacă nu se procedează așa și dacă nu se iau măsuri de uscare imediată și corespunzătoare, părul va cădea de pe unele părți, blana depreciindu-se. Când se pune la uscat, se întinde cât mai mult, fără să devină diformă, știut fiind că valoarea ca trofeu va depinde, în primul rând de suprafața blănii. Nu se taie nimic din lățimea ei. Dacă se prepară sub formă de covor cu craniul montat în blană, atunci, în cazul când este vorba de un craniu mare, care ar intra în categoriile de premiere, se va monta în blană un craniu mai mic de la alt lup, sau unul de plastic păstrându-se celălalt ca trofeu. Dacă ar fi pus în blană nu ar mai fi posibilă măsurarea lui, deci n-ar mai conta ca trofeu. O blană de lup este cu atât mai valoroasă cu cât părul ei este mai lung, mai des, fără lipsuri și cu cât favoriții și coama sunt mai mari, deci când este vorba de blănuri de iarnă.
EVALUAREA TROFEELOR
Craniul de lup. Se măsoară:
lungimea maxilarului superior, inclusiv incisivii, în cm;
lățimea maxilarului superior, în cm.
Ambele se măsoară cu compasul, acolo unde dimensiunea respectivă este cea mai mare. Fiecare centimetru reprezintă un punct.
Exemplu practic de evaluare
Categorii de premiere pentru craniile de lup, adoptate la Expoziția Internațională de Vânătoare și Pescuit sportiv:
La alte expoziții internaționale nu au fost fixate categorii de premiere pentru cranii de lup.
Blana de lup. Formula de evaluare este: (a.b)/100 +c, unde
a = lungimea blănii de la vârful botului până la punctul de inserție al cozii, exprimată în cm;
b = lățimea blănii unde ea este cea mai mică (în urma picioarelor dinainte), în cm;
c = puncte de frumusețe, care pot reprezenta cel mult 25% din valoarea și anume:
lungimea părului – până la 10%;
desimea și regularitatea până la 10%;
părul de la gât (favoriții) și coama – până la 5%.
Atitudinea noastră de viitor față de lup. Am acordat un spațiu mai larg problemei lupului, deoarece formează obiect de combatere și pentru reușita acesteia este necesar să fie cunoscută cât mai bine biologia lui.
În prezent, deși efectivul lui s-a împuținat mult față de trecut, totuși încă mai face pagube în vânat și în rândul animalelor domestice. De aceea, combaterea lui trebuie continuată. Nu suntem însă pentru exterminarea speciei. Ar trebui să se dea preferință metodelor prin care lupul se vânează (la urlătoare, goana, pânda) și să nu se facă uz de substanțe toxice și de capcane. Efectivul de lupi va scădea cu timpul și datorită înmulțirii populației, a vânătorilor și a progresului civilizației.
Exemplu practic de evaluare a blănii de lup
Puncte necesare pentru premierea blănurilor de lup
* Acest punctaj pentru acordarea medaliilor este folosit și în prezent. Recordul național și mondial la blană de lup are 186,17 puncte C.I.C. și a fost recoltat la Sărișor – Suceava în anul 1985.
VULPEA
VULPES VULPES(L)
Masculul se numește, popular, vulpoi, femela vulpe, iar puii – căței sau pui de vulpe.
În Europa există cinci rase geografice ale acestei specii, dintre care enumerăm trei:
Vulpes vulpes vulpes, L. răspândită în Peninsula Scandinavică. Este mare la corp, viu colorată, părul lung (adaptare la clima aspră).
Vulpes vulpes crucigera Bechstein, care populează Europa Centrală și teritoriile fostei U.R.S.S. până la Urali. Atât mărimea cât și culoarea ei variază, uneori bate în negru.
Vulpes vulpes melanogaster Bonap, răspândită în Italia, inclusiv Sicilia, precum și în Dalmația. Are pe abdomen, vara, culoare albă deschisă, iarna închisă.
DESCRIERE
Date biometrice: lungimea capului plus a trunchiului 80-90 cm; coada 30-40 cm; înălțimea la greabăn 35-40cm. Masculii se situează spre limita superioară, iar femelele spre cea inferioară. Greutatea corporală, cu viscere variază ca și la alte mamifere, în funcție de sex, vârstă și mediul de trai. Puii, la fâtare, au 80-150 g; în prima iarnă, adică atunci când n-au împlinit un an, puii au 3-6 kg. Ei constituie majoritatea celor ce cad la vânătoare; vulpile în vârstă de mai mulți ani cântăresc 7-8 kg, dar s-au găsit și exemplare de 9-10 kg și chiar mai mult, dar acestea sunt cazuri rare; femelele de aceeași vârstă cântăresc cu 10-20% mai puțin. în regiunile cu climă continentală, greutatea este mai mare decât în cele cu climă oceanică. În țara noastră, la dealuri, vulpile sunt mai mari și cu blana mai frumoasă.
Culoarea părului este în general roșcată, dar prezintă variații individuale însemnate. Astfel: vulpea roșie, care este cea mai frecventă, are spatele de culoare roșie viu, iar buzele, partea inferioară a obrajilor, pieptul, abdomenul și partea interioară a picioarelor albă-galbenă. Vârful cozii este tot alb. Vulpea cărbunăreasă, la care părțile inferioare și interioare amintite mai sus sunt mai închise, bătând în negru. în fine vulpea cu cruce care are de-a lungul șirei spinării o dungă închisă, iar la greabăn perpendicular pe acesta, o altă dungă de același fel, care se întinde și de-a lungul picioarelor dinainte, formând un fel de cruce. între cele trei tipuri, sunt o serie de forme de tranziție. Ca și la alte specii de vânat cu păr, se pot ivi și la vulpe fenomene de albinism și melanism. Vulpi roșii și cărbunărese se pot întâlni și în același teren. La toate trei culorile de vulpe pe spate, începând de la cap până la mijlocul spatelui culoarea este uniformă, mai mult sau mai puțin roșcată, însă spre coadă, ca și pe șolduri apar fire de păr cu vârful alb, care la unii indivizi sunt mai numeroase, la alții mai rare. Partea exterioară a urechilor și extremitățile picioarelor sunt negre. Coada este stufoasă, cu păr lung, având nuanțe negricioase, cenușii. Vârful ei este uneori alb, alteori negru. La cea cărbunăreasă, uneori lipsește vârful alb. Picioarele par scurte în raport cu corpul. Urechile sunt mici, îndreptate în sus; botul ascuțit. Puii mici au o blană bogată cu păr lung, de culoare brună-închisă, uneori cenușie. Se deosebesc de puii altor canide prin vârful alb al cozii, pata albă pe piept și pe frunte.
Năpârlește o singură dată pe an, primăvara, dar noul păr crește încet, vara fiind mic. Abia la sfârșitul lui decembrie, blana este plină, cu spicul complet dezvoltat.
Pe coadă, cam la 7-8 cm de la rădăcină în jos, are o glandă, care secretă o substanță cu un miros specific și are rolul de a înlesni găsirea sexelor, în perioada împerecherii.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 2/3 = 42. Caninii sunt lungi în comparație cu ai altor canide.
La vulpile ce se mișcă în teren, nu există posibilitatea de a deosebi masculul de femelă.
Longevitatea: 10-12 ani. Criterii de apreciere a vârstei nu cunoaștem, decât greutatea corpului, care permite să se deosebească, iarna la vânătoare, vulpile care încă n-au împlinit un an, de cele mai bătrâne.
Glasul variază, ca și la alte specii, având nuanțe diferite după diferitele acte din ciclul de viață anual. Astfel, mijlocul de comunicare al mamei cu puii este un mormăit; în perioada împerecherii, se poate auzi un fel de lătrat, pe care îl folosesc și puii rămași singuri, la început de iarnă; în caz de pericol, precum și când se bat între ei, masculii scot un fel de mormăit; rănită sau încolțită de câine, scoate un țipăt. Puii flămânzi scâncesc.
Simțurile cele mai dezvoltate sunt mirosul și auzul; urmează văzul; gustul și pipăitul mai puțină importanță.
Urmele. Cunoașterea lor are mare însemnătate pentru vânător, nu numai la stabilirea prezenței vulpii în teren, ci și la descoperirea vizuinii și la practicarea vânătorii. Cei neinițiați pot confunda urmele vulpii cu cele ale pisicii sălbatice sau ale unui câine. Dar urma vulpii se poate deosebi de a pisicii, în primul rând, prin faptul că, vulpea neavând gheare retractile, acestea se imprimă clar în urmă, pe când la pisică nu sunt imprimate niciodată. De altfel, pisica are urma rotundă, iar vulpea lunguiață. De urma câinelui de aceeași mărime se deosebește, deoarece a vulpii este mai lunguiață, degetele dinainte sunt mai apropiate între ele, iar linia care trece pe la rădăcina ghearelor degetelor dinapoi, la câine taie pernițele degetelor dinainte, pe când la vulpe nici nu le atinge. Dar mult mai sigur se poate face deosebirea cu ajutorul urmei-pârtie; la vulpe, ea este aproape în linie dreaptă, pe când la câine în zig-zag.
Vulpea se deplasează, în mod obișnuit, în trap. Salturi face când se aruncă asupra prăzii și când este speriată. La mersul în trap, pune piciorul dinapoi în semnul urmei celui dinainte, iar în salturi picioarele dinapoi depășesc urmele picioarelor dinainte. Pe zăpadă adâncă și afânată, coada atârnând pe zăpadă șterge, în parte, urma. Se înțelege că aceasta se datorește adâncimii zăpezii.
Excrementele vulpii variază în funcție de felul hranei consumate. De ale câinelui se deosebesc prin conținutul lor de păr provenind de la animalele-pradă, iar de ale viezurelui prin faptul că ale acestuia din urmă, de regulă, conțin resturi de gândaci, în special elitre. Vulpoiul își depune excrementele de obicei pe o ridicătură: cioată, piatră, mușuroi.
ECOLOGIE
Vulpea are o mare plasticitate ecologică, putând fi întâlnită atât în Bărăgan și în Dobrogea pe malul mării, cât și în pădurile de mare altitudine, până la limita vegetației forestiere. Ca să existe, cere doar sol bun pentru săparea vizuinii și anume nu excesiv de compact, dar nici nisipos, încât galeria săpată să nu se surpe. Cel mai bun este solul argilo-nisipos, profund; nu este bun cel care are apa freatică aproape de suprafață, deoarece apa ar intra în galerie. Sunt frecvente galeriile făcute printre rădăcinile arborilor din pădure; existența unor bucăți de stâncă nu constituie un obstacol de netrecut, deoarece vulpea le ocolește.
Vulpea își amplasează vizuina în teren împădurit, sau cel puțin într-unui cu tufișuri; numai în lipsa acestora și-o face și în loc deschis, cum se întâmplă adesea în Câmpia Dunării. Dacă terenul este ondulat, caută expozițiile sudice, însorite. Cercetările arată că, în astfel de terenuri, două treimi din numărul galeriilor au fost făcute cu expoziții sudice, sud-estice sau sud-vestice. în ce privește vârsta arborilor pădurii, alege arborete rare, de vârstă înaintată sau cel puțin mijlocie, evitând desișurile. Dacă, însă, între timp, pădurea a fost exploatată și s-a format un desiș, vizuina poate fi păstrată dar, printre nuieliș, trebuie să pătrundă razele soarelui până la vizuină. Puii care stau și se joacă la gura vizuinii au nevoie și de căldură. Adeseori vulpea ia în stăpânire vizuini de viezure pe care le folosește așa cum sunt, sau le amenajează după necesitățile ei. Nu este adevărat că ar murdări vizuina ca să alunge viezurele.
Cea mai simplă vizuină constă într-o galerie cu două ieșiri și un spațiu mai larg unde vulpea își petrece timpul în subteran, numit cotlon. Dar, de regulă, peste acestea mai construiește și alte galerii, alte cotloane, uneori etajate, încât o astfel de vizuină veche devine o adevărată cetate. Unele galerii de ieșire pot să nu fie folosite, temporar și, în acest caz, gurile sunt astupate cu frunze. Rareori se întâlnește vizuină să aibă mai puțin de 4-5 ieșiri. Galeriile de ieșire pot să fie legate între ele cu alte galerii. Se întâmplă ca în aceeași vizuină, un cotlon să fie ocupat de vulpe, altul de viezure și poate chiar de pisică sălbatică. în ce privește vechimea vizuinilor, ea poate fi foarte mare chiar de mai multe decenii. în literatură se citează un caz de vizuină cu o vechime de 70 ani, care în decursul timpului, a fost folosită când de vulpe când de viezure. Când este urmărită de câine, în galerie, poate să se izoleze, îngrămădind pământ între ea și câine.
în vederea vânătorii și a combaterii, este foarte util ca personalul de teren și vânătorul să aibă un inventar al vizuinilor din raza lor de activitate și, în fiecare an, să țină în evidență pe cele ocupate. (Multe rămân, temporar, nelocuite). Cele încă nelocuite pot fi găsite, iarna, pe zăpada proaspătă, mergând pe urmă; un semn al existenței vizuinii în apropiere este mirosul de carne în descompunere, lăsat de resturile de la hrana puilor, precum și solul bătătorit de puii de vulpe în jocurile lor.
Vulpea este fidelă locului său obișnuit de trai. Rezultatul obținut prin marcări și regăsiri de vulpi și anume, de la locul de marcare, au fost găsite sau împușcate vulpi la următoarele distanțe:
44% la o distanță sub 5 km;
14% la o distanță între 5 și 10 km;
18% la o distanță între 10 și 20 km;
restul la distanțe mai mari.
Răspândirea. Se găsește în toată Europa, cu excepția insulelor Creta, Malta și Baleare. Nu se găsește nici în Islanda. în România, o găsim în toate pădurile, începând cu pădurea Comarova, de lângă Marea Neagră și până la limita vegetației forestiere din Munții Retezat, Făgăraș și Bucegi. Densitatea cea mai mare este însă la dealuri și câmpie, unde abundă hrana ei preferată – șoarecii.
ETOLOGIE
Reproducerea. Maturitatea sexuală o atinge vulpea la vârsta de 10 luni. Fată o singură dată pe an. împerecherea are loc în lunile ianuarie-februarie. în funcție de mersul vremii, împerecherea poate începe spre sfârșitul lui decembrie și continuă până în prima jumătate a lunii martie. Actul împerecherii are loc, de obicei, în vizuină, unde femela este însoțită de unul sau doi curtezani. Durata gestației este de 52-53 zile, după care femela fată, în cotlonul din vizuină, 4-5 pui, uneori și mai mulți (8-10) care își capătă vederea abia după 12-14 zile. Când într-o vizuină se găsesc 12-13 pui probabil provin de la două femele. La fătat, puii au lungimea de 10-15 cm. Timp de 2-4 săptămâni, sunt hrăniți de mama lor, exclusiv cu lapte, după care li se aduce și carne, dar alăptatul mai continuă până la vârsta de 3-4 luni. Se susține că prima hrană pe care femela o dă puilor, ar fi jumătate digerată, provenită prin vomitare, cum face și lupul. Numai spre sfârșitul perioadei de creștere a puilor, femela aduce puilor și hrană crudă, uneori chiar vie, transportând-o în gură. Se pare că masculul preia creșterea puilor în caz de moarte a femelei și că aduce hrană pentru femelă, în primele zile după fătat, când aceasta nu părăsește culcușul. Dar observațiile de acest fel trebuie continuate.
Sporul anual nu este mare. Din cei 4-5 pui fătați, parte pier în timpul cât sunt în grija mamei, parte după ce devin independenți. Se pare că sporul la vârsta de 10 luni nu este mai mare de 100-150% în raport cu efectivul din martie.
Spre deosebire de lup, vulpea nu este un animal sociabil. Simțul de familie se manifestă doar în timpul împerecherii și al creșterii puilor. în rest, trăiește pe cont propriu. Nu formează haite ca lupii. Dimpotrivă, începând de toamua, puii duc o viață individuală.
Hrana vulpii este variată, mâncând o serie de animale fără a lipsi sortimente de natură vegetală. Din hrana de natură animală consumă cu predilecție șoareci, care par a fi hrana de bază. Mănâncă melci, șopârle, insecte, larvele acestora, omizi, râme și chiar broaște. S-a constatat că mănâncă și pești, dar nu se poate stabili dacă i-a prins vii din cei bolnavi, retrași la marginea apei, sau i-a găsit morți, împinși la mal de valuri.
I se aduce învinuirea de a cauza pagube însemnate în vânatul mic. într-adevăr, la vizuinile de vulpi se găsesc resturi de pui de iepure, iezi de căprioare, păsări de interes vânătoresc. Că prinde vânat viu, nu se poate contesta, dovadă fiind atacul dat asupra păsărilor din gospodăriile sătești. Dacă se expune intrând în curtea țăranului să prindă o găină, trebuie să se admită că prinde și fazaniță pe cuib sau un pui de fazan din trifoiște. Dar resturile de hrană din vizuină pot proveni, cel puțin în parte și din animalele moarte sau bolnave. Rămâne deci deschisă problema stabilirii pagubelor reale cauzate vânatului de către vulpe. Prinde purcei de mistreț de curând fătați, iezi de căprior, cocoși de munte în timpul rotitului pe sol, păsări acvatice, păsări domestice și consumă cuiburi de viespi. Dintre sortimentele de hrană vegetală, menționăm: afine, zmeură, struguri, mere, pere, prune. Lista lungă a felurilor de hrană a vulpii explică răspândirea ei mare în România și Europa.
Este un animal de amurg și noapte, dar, în terenurile liniștite, poate fi văzut și peste zi. La pânda sau dibuitul de dimineață la căprior pot fi văzute vulpi șorecăind.
Înoată bine.
Efective, recolte, densitate, fluctuații de efective.
Efectivele de vulpi în luna martie erau în anii 1965-1968 de 30000-35000, ceea ce înseamnă o vulpe la 200 ha pădure; recoltele variau în jur a 40000, adică o vulpe la 160 ha pădure. În prezent, conform datelor din lucrarea de evaluare din martie 2000, efectivele de vulpi în România au fost de 43000 buc. iar recolta de 16000 buc. Fluctuațiile de efectiv și recolte sunt destul de mari și la această specie, datorită îndeosebi a două cauze: abundența de șoareci și raia. în sezonul de reproducere, care urmează după un an cu mulți șoareci, vulpea are un număr mai mare de pui decât de obicei, datorită stării sale fizice bune; raia este o boală care distruge o mare parte din efectiv.
Pagubele cauzate de vulpe constau în răpirea unor animale domestice (păsări de curte) și a unor specii de vânat mic (iepuri, fazani etc). Se pare că, pagubele cauzate vânatului, în special celui mic, sunt mai mari în anii când hrana sa preferată, șoarecii, sunt în număr mic. în această privință părerile specialiștilor diferă mult. în timp ce, uneori, vulpea este socotită un mare distrugător de vânat și cauza principală a numărului scăzut de vânat nerăpitor mic, alteori se exagerează foloasele aduse de ea prin distrugerea șoarecilor. Adevărul este că felul hranei vulpii depinde de mediul în care trăiește și, chiar în același mediu, ea variază de la an la an, în funcție de frecvența unuia sau altuia dintre animalele ce-i formează hrana.
În orice caz, în regiunile de fazani și potârnichi, vulpea trebuie combătută intens, în timp ce în cele de cerbi și mistreți poate fi tolerată; aici, paguba poate consta doar din câte un cocoș de munte, un purcel de mistreț sau un ied de căprior. În general, se pare că în lumea vânătorească se exagerează pagubele cauzate vânatului de către vulpe.
Dușmanii vulpii sunt: în primul rând omul, apoi lupul, acvila de stâncă și vulturul codalb – păsări care, din păcate, sunt rare în ultimul timp. Dintre boli, cele care cauzează pierderile cele mai mari sunt raia și turbarea, mai ales în ultimul timp.
Diferite obiceiuri ale vulpii
Dacă își vede puii amenințați, mai cu seamă când omul o deranjează la vizuină, își mută puii, ducându-i în gură. Face acest lucru, îndeosebi seara, iar ca loc de refugiu își alege o adâncitură de teren, canale, culee de poduri.
Pe laturile corpului, pe partea dinapoi, spre sfârșitul iernii, se văd pete cu părul rărit sau chiar lipsă. Fenomenul este atribuit uzurii din timpul împerecherii, când femela este prinsă de mascul cu picioarele. Dar faptul că asemenea lipsuri de păr se întâlnesc și la mascul, face ca atenția să fie îndreptată în altă parte. Se pare că este un început de năpârlire, iar căderea părului se produce în primul rând în această parte a corpului.
împerecherea de regulă, are loc în subteran; în perioada creșterii puilor, vizuina este locul ei de ședere, cu excepția timpului cât este plecată să procure hrană; după ce puii au devenit independenți, vulpea poate sta culcată în pădure, sub arbori, tufe; în amurg, se pune în mișcare; noaptea, de obicei, circulă, iar dimineața mai întârzie în căutarea de hrană și după ce s-a făcut ziuă. Iarna, foamea o obligă să umble după hrană și peste zi.
Faptul că pot fi văzuți pui de vulpe în scorburi de sălcii, multe deasupra solului și că în timpul inundațiilor vulpile se refugiază în coroana arborilor, permite să se tragă concluzia că vulpea poate să se cațere.
Picioarele îi sunt apte pentru săpat, dar în mai mică măsură decât ale viezurelui.
Lasă un miros specific, penetrant. Persoanele cu simțul olfactiv dezvoltat, își dau seama de prezența vulpii în teren și descoperă mai ușor vizuinile;
Poporul consideră vulpea „șireată". Fapt este că răpitorul trebuie să fie mai ager decât prada sa, altfel ar muri de foame.
își păstrează cu regularitate trecătorile. Cine cunoaște bine terenul, știe unde trebuie să așeze vânătorii când se efectuează goane. La vânătorile de iepuri sau fazani, vulpea este prima care apare în goană. Dar când a simțit linia vânătorilor, aleargă când spre vânători, când spre gonaci, caută să scape și se apropie de pușcași doar, nemijlocit, în fața liniei de gonaci.
Reacționează prompt, la chemarea vânătorului care imită țițăitul șoarecelui sau vaietul iepurelui încolțit.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Recoltarea. În prezent, recoltarea vulpii se face sub forma de practicare a vânătorii, scopul fiind satisfacția vânătorească prin doborârea unui vânat ales. Metodele prin care vulpea se combătea erau dure, aducătoare de suferințe (capcanele și substanțele toxice) și acum le folosim numai la nevoie. Dată fiind frumusețea acestui vânat, bucuria pe care o prilejuiește apariția ei în goană și mai ales la doborârea ei, socotim indicat să dăm preferință metodelor prin care vulpea este vânată (pânda la nadă, vânătoarea cu chemătoare, goana, vânătoarea la vizuină) și să se renunțe la metodele prin care ea este combătută (prinderea cu capcanele și otrăvirea). Recoltarea ei este permisă între 15 septembrie și 31 martie.
Poate fi vânată aplicând următoarele metode:
Goana. Fiind un animal prudent, se cere multă disciplină din partea vânătorilor și gonacilor.
Vulpea se împușcă și la vânătorile de iepuri, fazani, dar în afară de acestea se pot organiza vânători separate numai pentru vulpi. Aceasta îndeosebi după închiderea sezonului de iepuri, când ele sunt o plăcută distracție pentru vânători. Iată câteva puncte de sprijin pentru organizarea lor:
În păduri, vulpile au anumite trecători, care într-o goană obișnuită nu sunt mai multe de 3-4. Numai acestea se ocupă de vânători. Cunoașterea lor este, în primul rând, datoria personalului de pază vânătorească. Gonaci se folosesc puțini, însă ei trebuie să cunoască bine terenul, să poată păstra direcția și alinierea chiar dacă nu se văd unii pe alții. Goana decurge în liniște, fără strigăte, doar bătând în tufe. Cu cât se merge mai în liniște, vulpea își va păstra mai bine trecătorile.
Deoarece asemenea vânători nu necesită decât puțini pușcași, înseamnă că nu este nevoie de timp îndelungat pentru pregătirea lor, ci se pot aranja în timp scurt, prinzând momentul potrivit. Se fac de regulă în ianuarie-februarie.
Timpul cel mai potrivit este când e senin și rece. Pe astfel de vreme, vulpea umblă pe afară. Este adevărat că în perioada împerecherii intră în vizuină, însă nu pentru timp îndelungat. Din când în când iese. Se spune că vulpea cu blană udă nu stă în vizuină. Nici aceasta nu este o regulă fără excepție.
Goana va fi mai lungă decât la iepure: 600-1000 m.
Pentru a nu deranja vânatul din goanele vecine, nu se dă semnal de plecare a gonacilor, ci pentru aceasta se fixează o oră anumită. Câinii scotocitori sau hârțuitori nu sunt necesari, deoarece, pe de o parte ar putea sili vulpea să-și caute scăpare prin alte locuri, decât trecătorile ei obișnuite, iar pe de altă parte ar deranja goanele vecine. Câinii sunt însă buni pentru urmărire și aport.
În trecătorile bine cunoscute pe care vânatul le păstrează an de an, se recomandă să fie amenajate adăposturi din nuiele înalte până la piept, atât cât să se poată trage de după ele. Aceste adăposturi se fac din timp, încât vulpile să se obișnuiască cu ele. Dacă structura arboretului se schimbă prin exploatări, este posibil ca și trecătorile să fie părăsite. Deci, este nevoie de observație continuă. Vânătorul să fie atent, deoarece în aceeași goană pot veni 2 și chiar 3 vulpi, mai cu seamă în perioada împerecherii.
împușcătura din față nu e bună, căci figura este mică. Chiar dacă i-a fost rupt un picior dinainte, merge destul de bine și în trei picioare. Deci, să se caute a se da împușcătura laterală.
Deși, la vulpea rănită, există pericolul de a intra în vizuină, deci de a o pierde, totuși urmărirea este permisă numai după terminarea goanei.
Se folosesc alice de 3 ½ – 4 mm.
Pânda la hoit din bordeiul de pândă și pânda din observator. Condiția de bază pentru reușita acestei vânători este ca locul respectiv să fie pregătit din timp, punând cadrave cu 2-3 luni mai devreme, încât vulpea să se obișnuiască a veni aici. Metoda se poate aplica oriunde, dar este mai indicată la munte, unde terenul accidentat și suprafața mai mare a pădurii îngreunează efectuarea goanelor. Pânda la hoit și la șorecărie cere eforturi mai puține.
Pânda la observator se face de obicei la vizuină și trecători. Observatorul poate fi înalt, portativ sau chiar pe sol, dintr-un gard de nuiele având 1,5 m înălțime. Se cercetează vizuina dacă este locuită sau nu. în caz afirmativ, pânda se poate face seara, când vulpea iese din vizuină și pleacă în căutarea hranei. Se vine la observator cu 2 ore înainte de înserat. La pânda de dimineață se vine cu 1 oră înainte de a se face ziuă și se așteaptă în observator întoarcerea vulpii la vizuină, din drumul ei de căutare a hranei.
Împușcarea vulpii cu chemătoare. Dacă vânătorul vede vulpea sau știe că este în apropiere (până la 300-400m) o poate atrage în bătaia armei imitând vaietul unui iepure încolțit. Pentru aceasta se camuflează bine, stă absolut nemișcat și imită vaietul, fie cu un fluier special, fie cu gura, apoi așteaptă. Pe timp liniștit, glasul imitat al iepurelui se aude până la 400 m. Dacă vulpea n-a venit, se repetă încă de 2 ori la interval de 10 minute, iar dacă și de data aceasta rezultatul este negativ, se mută în altă parte. Una din condițiile reușitei este ca vântul să bată de la vulpe spre vânător. Șansa crește dacă sunt doi vânători așezați la circa 200 m unul de altul. Vulpea poate fi ademenită și imitând țâțâitul de șoarece; în acest caz, ea trebuie să fie pe aproape, căci acest semnal se aude numai până la 100 m. în mai-iulie ea poate fi atrasă imitând iedul de căprior. Imitarea trebuie să fie fidelă, oricare ar fi specia de animal imitată, deoarece auzul fin al vulpii percepe sunetul fals.
Reacția vulpii la chemare variază: dacă este flămândă, vine direct la cel ce imită glasul; dacă e sătulă, stă pe loc și se uită în direcția de unde a auzit glasul. Șansele cresc în perioada împerecherii (ianuarie-martie), deoarece atunci wlpea este mai puțin prevăzătoare, ieșind și la loc vizibil. Chiar după ce, în urma focului tras, vulpea a căzut, vânătorul trebuie să fie atent și pregătit pentru al doilea foc, deoarece deseori se ridică și pleacă, rănită.
Vânătoarea vulpii cu chemătoare este una din metodele cele mai „vânătorești", mai pline de satisfacție, de aceea este de dorit să fie răspândită cât mai mult.
Vânătoarea de vulpi la vizuină, în principiu, se practică astfel: 2-3 vânători se așază în așa fel încât să poată supraveghea toate ieșirile (găurile) vizuinii, dar nu chiar în dreptul lor, ci puțin mai la o parte, încât, dacă vulpea scoate capul pentru a cerceta terenul, vânătorii să nu fie văzuți. Așezarea se face în liniște, fără a trece peste punctul unde se bănuiește a fi vulpea. Apoi este introdus un câine foxterier sau baset, la ieșirea umblată. Dacă vulpea este în vizuină, se va auzi lătrat. De acum sunt două posibilități: sau vulpea va ieși, caz în care vânătorii trebuie să fie pregătiți pentru a trage repede, sau ea se va retrage într-un colț luptând cu câinele. în acest caz, urmează săpatul până la galerie și scoaterea vulpii cu un clește special. Pentru a ști unde să se sape, se pune urechea la pământ și se ascultă. Mai bine este să se lucreze cu doi câini. Săpatul reprezintă o muncă grea, dar reușita dă multe satisfacții.
Valorificarea constă în vânzarea blănii. Prețurile de achiziție variază în funcție de fluctuațiile modei. Corecta jupuire, uscare și conservare a blănii are mare influență asupra prețului.
Trofeul îl constituie blana. El are valoare pentru vânător, dar la expozițiile de vânătoare nu intră în concurs și deci nu se premiază.
Pentru condițiile din țara noastră, problema pagubelor reale pe care vulpea le cauzează vânatului nu este lămurită pe deplin. Deocamdată, din motive de prevedere se consideră dăunătoare și de aceea se iau măsuri pentru reducerea numărului. Această convingere este întărită de recolta sporită de iepuri în fondurile unde vulpea a fost vânată intens. Dar, trebuie să tindem spre vânarea vulpii și să se renunțe la conceptul de combatere a ei.
ȘACALUL
CANIS AUREUS (L)
DESCRIERE
Ca mărime și formă a corpului, șacalul se situează între lup și vulpe. Picioarele relativ înalte și puternice, mărimea și forma cozii îl apropie de lup; capul și felul hranei sale se aseamănă mai mult cu ale vulpii.
Date biometrice: lungimea capului plus a trunchiului este de 85-105 cm; coada 20-24 cm; înălțimea la greabăn 50 cm; greutatea 10-15 kg. Coada pare a fi retezată la vârf; urechile sunt îndreptate în sus și relativ lungi.
Culoarea blănii este galbenă-aurie, bătând în roșu, de unde numirea științifică a speciei.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 2/3 = 42
Longevitatea: 12-14 ani.
Glasul. Caracteristicele glasului de șacal sunt urletele lungi și neplăcute, prin care strică liniștea celor ce locuiesc în case izolate la sate. Seara, urlă ca să-și adune tovarășii de peregrinări din timpul nopții, în căutare de hrană. Urletul este mai puternic și mai modulat în perioada împerecherii.
În țara lui de origine – India – trăiește atât în stepă cât și în păduri, atât în regiunea de șes cât și la dealuri, dar nu mai înalte de 800-1 000 m. Să nu se uite că India este situată mai la sud decât țara noastră.
Răspândirea: în India și Ceylon (Sry Lanka) – patria lui – are densitatea cea mai mare; atât spre est cât și spre vest începe să se rărească. Din India, trecând prin Afganistan, Iran și Turcia, a ajuns în Europa, unde în prezent se găsește în Grecia și Albania, iar în număr mai mic în Bulgaria și jumătatea sudică a Iugoslaviei. Dunărea și Sava pare a fi limita de nord a arealului său. De aici exemplare rare pătrund uneori și în Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Este vorba deci de apariții întâmplătoare și nu de o specie stabilită.
Reproducerea. Vârsta maturității sexuale este de un an; se împerechează în februarie-martie, durata gestației de 60-63 zile, fată 3-8 pui, uneori și mai mulți (12); puii sunt orbi 12-15 zile și devin independenți la vârsta de 3-4 luni. Pentru fătat își alege și amenajează un culcuș în adâncituri naturale de teren sau galerii artificiale. Puii sunt hrăniți de părinți ca și cei de lup și vulpe. Pot fi îmblânziți ușor, luați ca pui; uneori se îmblânzesc și adulții, însă mai greu. Se încrucișează cu câinele. Din toate acestea se poate trage concluzia că se apropie mai mult de lup decât de vulpe.
Hrana lui de bază este formată din șoareci și alte rozătoare, cadrave și tot felul de animale domestice, inclusiv păsări de curte pe care, dată fiind talia lui, le poate răpi. Dintre vegetale se menționează: struguri, alte fructe, porumb.
Alte obiceiuri. Este animal sociabil, vânând în haite. în căutare de hrană, iese seara și umblă toată noaptea. Mersul obișnuit este în trap. La nevoie, înoată bine.
Este un animal dăunător prin atacurile pe care le dă asupra animalelor din gospodării. în țara de origine, locuitorii se plâng de urletele neplăcute din timpul nopții, care le strică somnul. Nu avem informații asupra stricăciunilor pe care le aduce vânatului, dar acolo, desigur sunt mari, dat fiind modul lui de trai. Foloasele se rezumă la distrugerea unui mare număr de rozătoare și la consumul de cadavre. Suferă de turbare. Legea noastră de vânătoare stabilește perioada de vânare între 15 septembrie și 31 martie.
Trofeul îl constituie blana.
Având în vedere că, în număr mic, nu poate constitui un neajuns pentru vânat și pentru animalele din gospodării; dat fiind oportunitatea îmbogățirii faunei cinegetice, înclinăm spre ocrotirea și păstrarea lui în fauna țării. De înmulțire exagerată nu poate fi vorba, din motivul că țara noastră iese din arealul său obișnuit. Prezența lui în țară, și mai ales împușcarea, trebuie semnalată autorităților vânătorești, păstrând blana și craniul pentru determinarea cu exactitate a speciei.
CÂINELE-ENOT
NYCTEREUTES PROCYONOIDES (Gray) SE MAI NUMEȘTE BURSUC CU BARBĂ
DESCRIERE
Seamănă cu viezurele, deoarece este greoi, dar și cu un câine lățos de mărime mijlocie, cu picioarele scurte.
Lungimea corpului este de 65-80 cm, iar a cozii 15-24 cm; greutatea în perioada ianuarie-aprilie 3,5-8 kg. Toamna, când are rezerve de grăsime, desigur depășește 9 kg. Blana are culoarea generală între galben-ocru și cafeniu închis, spălăcită, cu spicul negru sau brun-închis. Pe spate, picioare și pe obraji, este mai închisă, bătând în negru, iar pe abdomen galbenă-brună. Sub obraji, părul îi atârnă în formă de favoriți. Capul și urechile sunt mici, botul ascuțit.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 2/3 = 42
a- Șacal; b – câine enot
Este animal monogam, deci în perioada împerecherii și a creșterii puilor masculul și femela stau împreună. Toamna, când puii devin independenți, întreprind călătorii pe o rază destul de mare în căutare de loc pentru o nouă așezare.
Longevitatea: 10-12 ani.
ECOLOGIE
Biotopul preferat îl constituie pădurile din apropierea apelor curgătoare sau stătătoare. De asemenea stufărișurile. De nevoie se mulțumește și cu regiuni mai puțin umede. Trăiește în vizuini, sau cel puțin în adâncituri de teren, unde își poate amenaja un adăpost, eventual în trunchiuri de sălcii doborâte și scorburoase. Preferă vizuinile gata făcute de viezure și vulpe; la nevoie își construiește vizuina singur.
Câinele-enot este originar din ținutul Ussuri (Extremul Orient), de unde a fost aclimatizat în partea europeană a Rusiei, Ucraina și R. Moldova. De aici a trecut, probabil pe gheață, în județele învecinate din România și anume:Maramureș, Suceava, Iași, Galați, dar mai cu seamă în Delta Dunării. Exemplare izolate au fost găsite și mai în interiorul țării: Brașov, Crișana. Este semnalat și în Polonia, Cehia, Slovacia, Germania și chiar în Bavaria. Este probabil că acest mamifer a ajuns pe teritoriul țării noastre mai înainte, ținând seama de distanța pe care a avut-o de străbătut și de râurile pe care a trebuit să le treacă. Statistica bazată pe evaluarea efectivelor de vânat din martie 1967 arată 550 câini enoți, iar, în prezent, conform datelor statistice din lucrarea de evaluare din luna martie 2000, în România sunt circa 500 buc, recolta anuală fiind de 60 exemplare.
ETOLOGIE
Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 10 luni; fată o singură dată pe an; perioada de împerechere este în februarie-martie; durata gestatiei 60-63 zile, după care fată 5-8 pui, uneori și mai mulți (15); puii sunt orbi 12-14 zile, stau în culcuș circa o lună și devin independenți la 3-4 luni.
Hrana câinelui-enot a constituit obiect de discuție în presa noastră de specialitate, afirmându-se că ar fi dăunător, între altele, și prin uciderea nurcilor – animale cu blană de preț. Hrana acestui animal se compune din broaște, lipitori, insecte acvatice și larvele acestora, șoareci, bizami, rațe domestice; consumă și plante și anume: stuf, papură, alge. Cercetările amintite se referă la perioada ianuarie-aprilie și la densitatea de atunci; rămâne să se vadă care este regimul lui alimentar în restul lunilor anului și cum va varia când densitatea va fi mai mare. Autori ruși afirmă că aduce prejudicii păsărilor care cuibăresc pe sol și celor acvatice, prin devorarea puilor și ouălor. Consumă și fructe. Este deci animal omnivor. Afirmația că ar ataca nurca nu s-a confirmat până acum.
Este animal de amurg și de noapte. Ziua se mișcă rareori și numai când în regiune este hrană puțină, încât trebuie să umble mult pentru a-și strânge necesarul.
În Rusia, unde clima este aspră, câinele-enot cade în somn de iarnă, ca și viezurele. Dușmanii lui sunt: câinii hoinari, vulpea, lupul.
RECOLTARE
Legea noastră de vânătoare stabilește perioada de recoltare între 15 septembrie și 31 martie.
Ca metode, se poate vâna seara, dar mai eficientă este scoaterea din vizuină cu ajutorul câinilor de talie potrivită.
Vânătoarea este mai fructuoasă atunci când câinele-enot este identificat după urma pe zăpadă. Se consideră că se pot împușca 80% din efectivul de toamnă, fără ca efectivul de reproducție să scadă.
Atitudinea față de enot variază după țări: în Rusia este socotit animal cu blană prețioasă, în care scop a și fost introdus în partea europeană a țării. In Polonia există părerea că pagubele cauzate vânatului mic sunt mai mari decât valoarea blănii care, la latitudinea Poloniei, nici nu este de calitate prea bună. în fosta Republică Federală a Germaniei se plătea un premiu de 12 mărci pentru un enot ucis, la fel ca pentru vulpe și viezure, pe considerent că este purtător al microbului turbării.
Cercetările de până acum nu ne permit cunoașterea completă a regimului său alimentar în alte biotopuri decât Delta Dunării. Deși primăvara și vara, în hrana lui predomină insectele și amfibienii, totuși într-un procent destul de mare se găsesc rozătoare, reptile, păsări și ouăle acestora; iarna crește % de rozătoare și păsări (lișițe și găinuși de baltă). Deci, atitudinea față de el nu se poate fixa definitiv. Totuși, fiind un animal răpitor, trebuie privit cu rezervă, și, deocamdată, ținut într-o densitate moderată, mai cu seamă că este și purtător al microbului turbării.
Familia Felidae
Această familie cuprinde animale răpitoare tipic carnivore. Mănâncă de regulă numai carnea animalelor ucise de ele și numai la mare strâmtoare recurg și la cadavre întâlnite. Au dentitia adecvată sfâșierii și măcinării cărnii. Picioarele dinapoi sunt puternice, adaptate pentru salturi. Sunt animale digitigrade, cu gheare retractile.
în țara noastră familia este reprezentată prin două specii: râsul și pisica sălbatică. Mai de mult, ambele erau încadrate în același gen: Felis. în ultimul timp însă, pentru râs, s-a înființat un gen aparte: Lynx, care se deosebește de primul între altele și prin formula dentară, prin coada mai scurtă și perii negri în vârful urechilor.
RÂSUL
LYNX LYNX (L)
Popular, masculul se numește râs, femela râsoaică, iar puiul -pui de râs.
DESCRIERE
În Carpații României sunt două specii de râs:
Lynx lynx (L) – specie nordică răspândită în Scandinavia, teritoriile din fosta U.R.S.S., iar în Carpați ar ocupa o porțiune începând din fosta Cehoslovacie, continuând cu fosta U.R.S.S. și terminând cu județele Suceava și Maramureș din țara noastră.
Lynx pardina (Lynx pardellus), specie din partea de Sud care ar ocupa restul lanțului carpatic, începând cu județele Bacău și Mureș și terminând la Turnu-Severin și Orșova. Acesta ar fi cu ceva mai mic la corp, iar petele închise de pe blană mai clar imprimate.
În țara noastră există o singură subspecie: Lynx lynx lynx (L).
Date biometrice; lungimea capului plus a trunchiului 92-150 cm la mascul și 70-130 cm la femelă; lungimea cozii 12-24 cm; înălțimea la greabăn 45-86 cm; greutatea 11—48 kg, probabil cu viscere.
Culoarea blănii; fondul este galben-roșcat pe spate și pe laturile corpului și alb-galben pe partea inferioară a gâtului și pe abdomen. Pe acest fond, la marea majoritate a exemplarelor, sunt imprimate pete roșu închis sau negre, la unii mai mult, la alții mai puțin pronunțate; blănile fără asemenea pete sunt rare. Cu cât petele sunt mai închise la culoare și mai numeroase, cu atât blana este considerată mai frumoasă. Caracteristicile acestei specii sunt perii negri și lungi din vârful urechilor, părul lung în formă de favoriți ce atârnă din maxilare, precum și coada scurtă în comparație cu a pisicii sălbatice și fără inele negre, ci numai cu pete și vârf negru.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 2/2 M 1/1 = 28
În terenul liber masculul nu poate fi deosebit de femelă.
Longevitatea: circa 18 ani. Pentru aprecierea vârstei nu există criterii. Doar mărimea corpului și uzura dinților oferă oarecare puncte de sprijin.
Glasul. Când este speriat sau atacat, pufăie spre adversar și mârâie ca și pisica; în perioada împerecherii miaună asemănător cu pisicile, la început pe un ton mai înalt, apoi mai adânc.
Simțuri. Dintre simțuri, cele mai dezvoltate sunt auzul și văzul; mirosul este slab.
Urmele. Urma-pârtie a râsului se deosebește ușor de ale altor răpitoare deoarece are formă rotundă, iar ghearele nu se imprimă în urme, fiind retractile.
Urma râsului s-ar putea confunda cu cea a pisicii sălbatice, dar aceasta din urmă este mult mai mică. în mers, râsul pune regulat piciorul din spate în urma-tipar a piciorului dinainte. Pe zăpadă, în afară de cele 4 degete și de călcâi, se imprimă în urmă și o mică perniță situată mai sus de călcâi.
Se deplasează fie la pas, fie în trap, fie în salturi, ca și pisica. De reținut este că își păstrează trecătorile, ceea ce ușurează prinderea cu capcana – cea mai eficientă metodă de combatere. Interesant este modul cum atacă: nu aleargă după victimă, ci stă la pândă pe un arbore dezrădăcinat, la înălțimea de 1-2 m de la sol ca să aibă vizibilitate sau pe o creangă groasă și de acolo se aruncă asupra prăzii. Locurile de pândă de acest fel și le alege la trecătorile vânatului. Un alt mod de atac este prin furișare, strecurându-se ca o pisică, pe urma prăzii, până în apropierea acesteia, apoi, cu un salt mare, care poate fi de 5-6 m, se aruncă asupra victimei. Picioarele puternice, mușchiuloase îi permit această performanță. Dat fiind acest mod de a ataca, el nu face selecție, prin prinderea animalelor slabe, bolnave, rănite, care nu se pot salva prin fugă, ci atacă orice animal, fie el bolnav, sănătos și de viitor.
Modul cum își ucide prada este caracteristic: când se aruncă asupra unei prăzi mari, caută să ajungă în spatele ei. Animalele mici (căprioare, viței de cerb) cad sub greutatea râsului atacator, pe când cele mari (ciutele de cerb sau cerbii masculi) fug cu râsul în spate. Ajuns pe spatele animalului, râsul caută să-i rupă arterele de la ceafă. Este un mare dușman al pisicii sălbatice.
ECOLOGIE
Biotopul râsului îl constituie complexele păduroase de mare întindere, liniștite. Asemenea terenuri mai există numai la munte și numai în locuri accidentate, în care, în cursul timpului nu s-au putut plasa așezări omenești. Astfel de complexe care adăpostesc râși sunt pe lanțul Carpaților Răsăriteni și Sudici, Masivul Gurghiului și al Harghitei, Munții Apuseni de la altitudinea de circa 700 m până la limita vegetației forestiere (1400-1600 m). Suprafața pe care râsul este răspândit este de circa 3 milioane hectare.
În Europa, râsul este răspândit în fosta U.R.S.S., Finlanda, Suedia, Norvegia, Polonia, fosta R.S. Cehoslovacă, Iugoslavia, Grecia; cea mai mare densitate este în România. Din cauza înaintării civilizației spre munți, spațiile lui de trai se îngustează mereu.
În general, este un animal fidel locului unde a crescut, deși, pentru a-și căuta hrana, este nevoit să întreprindă deplasări destul de mari. Astfel, în iarna anului 1958, în pădurea Balta din ocolul silvic Ineu, județul Argeș, situat la câmpie, la o vânătoare de iepuri și fazani a fost împușcat un râs.
Se îndepărtează de locul obișnuit de trai și în perioada împerecherii.
ETOLOGIE
Reproducerea. Maturitatea sexuală o atinge la 1 3/4-2 3/4 ani; împerecherea are loc în martie—aprilie; durata gestației este de 70 zile, după care fată 2-3 uneori 4 pui, care sunt orbi, 16-17 zile. Fată o singură dată pe an. Puii devin independenți la vârsta de un an, când mama lor se retrage iarăși pentru fătat. Ca și alte animale sălbatice, își alege locul pentru crescut puii în porțiuni de teren cât mai ferite de trecători, dar, dată fiind firea retrasă a acestui animal, aceste locuri sunt și mai ascunse, mai greu de găsit. Ele constau în scorburi de arbori groși, despicături de stânci, arbori dezrădăcinați, căzuți unul peste altul și orice scobitură în teren, aptă pentru culcuș. Dacă își socotește puii amenințați, îi mută în altă parte, luându-i în gură. în cazul când sunt atacați, mama îi apără. Masculul și femela stau împreună în perioada reproducerii; în rest râsul duce o viață individuală.
Hrana îi este exclusiv animală și se compune, în principal, din iepuri, la care se adaugă orice animal de pădure, începând de la șoareci, până la căprior și chiar cerb, apoi de. la păsărele până la cocoș de munte. Râsul ucide animale chiar și fără să le mănânce (de unde ar rezulta firea lui sângeroasă) și, de asemenea, că din pradă mănâncă numai o parte pe ales, restul rămânând pe seama altor răpitoare cu păr și pene. Pe baza analizelor gastro-ințestinale efectuate asupra a 22 râși din țara noastră, se constată că, în 50% din cazuri s-au găsit rămășițe de căprioare, iar în restul de 50% de cerb, mistreț, șoareci, păsări, părți de plante. Nu s-a constatat existența părului de iepure sau de animale domestice. Trebuie reținut însă că din 22 râși analizați numai trei au fost recoltați în sezonul de pășunat și anume: unul în mai, altul în august și altul în octombrie.
De regulă nu se atinge de cadavrele întâlnite; totuși în iarna 1954/1955 a fost găsit mort un râs la cadavrul otrăvit, la limita de nord a ocolului silvic Hălmagiu, județul Argeș, deci de nevoie mănâncă și cadavre. În orice caz, este logic, ca cel puțin în perioada noiembrie-aprilie, adică șase luni cât nu poate fi vorba de animale domestice la pășunat de munte, râsul să se hrănească cu vânat, deoarece șoarecii și păsărelele îi sunt mai puțin accesibile în această perioadă.
Râsul este animal de amurg și de noapte și numai rareori umblă și ziua. Nu cade în somn de iarnă. Are capacitatea de a se cățăra în arbori și la nevoie de a înota, deși la munte are rare ocazii de a trece prin ape adânci. îi place să stea tolănit la soare.
La efectivele de râs se constată mari fluctuații în cursul timpului, din cauza factorului antropeic. Din pricina vânării și prinderii cu capcanele în deceniile precedente, în special de către personalul de pază vânătorească, numărul de râși scăzuse îngrijorător, în anul 1933 ajungând la numai aproximativ 100 indivizi. Socotindu-se amenințată însăși existența speciei, râsul a fost declarat monument al naturii și ca atare supus unei protecții totale. Urmarea a fost creșterea efectivului la circa 500 indivizi în anul 1950 și la 1000 în 1961. Semnalându-se pagube însemnate în efectivele de vânat de munte, mai cu seamă la căprioare, cu începere din anul 1962, conducerea sectorului vânătoresc au scos râsul de sub protecție, lăsând vânarea lui liberă în tot cursul anului. în anii 1966, 1967 și 1968, efectivele au scăzut la respectiv 750-800 și 835 exemplare. Recolta a fost, în anul 1965 de 84, în 1966 de 115, iar în 1968 de 127 râși. în prezent, conform datelor menționate în lucrarea de evaluare a efectivelor de vânat din luna martie 2000, efectivele de râși din România erau de cea 2 000 exemplare, iar recolta a fost de doar 13 exemplare. Este logic ca înmulțirea râșilor să fie în strânsă legătură cu sporirea efectivelor de cervide și iepuri, care constituie hrana lor de bază. Majoritatea absolută a râșilor este în Carpații Răsăriteni, iar cel mai mic efectiv în Munții Apuseni. De remarcat este faptul că, potrivit unor constatări ale noastre, în anul 1940-1941, în Munții Apuseni nu existau râși. Personalul silvic și de vânătoare tânăr nici nu cunoștea animalul. A produs senzație când în 1954-1955 a căzut un râs la cadavru otrăvit, la ocolul silvic Hălmagiu. O privire asupra hărții ne arată că acest râs a putut veni numai din Masivul Retezat sau Țarcu.
Pagube. Cauzează pagube efectivelor de vânat. Atacă omul numai dacă este rănit.
Dușmanii lui sunt omul și lipsa de hrană.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Recoltarea. Vânarea râsului este permisă, în prezent, între 15 septembrie și 31 martie și este nevoie de autorizație specială. Dar, din cauza felului de trai al acestui vânat care se mișcă mai mult noaptea, ca și din cauza rarității lui (un individ la 3 000-4 000 ha pădure), râsul rareori face obiectul vânătorii. Apare și se împușcă la goanele de mistreți și uneori la vânătoarea de cocoși de munte sau cerbi. Se recolta înainte mai mult de personalul de pază al vânatului, prin prinderea cu capcanele. Dar, chiar dacă toți cei 80-120 râși care au constituit recolta anuală între 1966 și 1968 ar fi căzut de armă, chiar și atunci valoarea acestei specii pentru practicarea vânătorii este mică, dat fiind că numai un mic număr de vânători ar putea avea ocazia de a doborî un râs. La toate acestea se adaugă dificultățile străbaterii unui teren greu, pe timp de iarnă (când blana este de calitate bună) pe care numai oamenii cu fizic robust le pot învinge. Râsul rămâne așadar doar cu valoarea lui faunistică – podoabă a Carpaților noștri. Când totuși se vânează, atunci, în afară de goana sau pânda făcută pentru alte specii, râsul poate fi vânat în felul următor: dacă am găsit o urmă proaspătă și avem la îndemână un câine, îl lăsăm pe acesta pe urmă, liber, deoarece urmărindu-1 și ajungându-1 îl va sili să urce în arbore, va lătra semnalând locul unde se găsește și astfel vânătorul, grăbind într-acolo, va putea să-1 împuște ușor.
Valorificarea. Trofeul. Are valoare blana și craniul, ca trofeu, pentru vânător. Ambele sunt admise la expoziții: craniul oficial conform hotărârii C.I.C. din 1952; blana neoficial acceptată de conducerea expoziției.
EVALUAREA TROFEELOR
Craniul. Formula este aceeași ca și pentru urs.
La Expoziția Internațională de vânătoare de la Novi Sad au fost fixate următoarele categorii de premiere:
Medalia de aur de la 21,5 puncte în sus.
Medalia de argint de la 20,5 la 21,4 puncte.
Medalia de bronz de la 18,5 la 20,4 puncte.
În prezent punctajul necesar pentru acordarea de medalii este:
Medalia de aur de la 26 puncte în sus.
Medalia de argint de la 24,5 la 25,99 puncte.
Medalia de bronz de la 23,0 la 24,49 puncte.
Recordul național la craniu de râs are 28,05 puncte C.I.C. și a fost recoltat în anul 1961 la Argel – Suceava.
La expozițiile de vânătoare anterioare nu s-au fixat categorii de premiere pentru cranii de râs.
Blana. Formula este: a . (b+c)/100 +d, unde:
a – lungimea blănii de la vârful botului până la vârful cozii;
b – lățimea măsurată acolo unde ea este cea mai mică;
c – distanța dintre vârfurile picioarelor dinainte măsurată de la vârful ghearelor la vârful ghearelor.
d- puncte de frumusețe care pot fi cel mult 25% din valoare și anume:
lungimea și regularitatea părului până la 5%;
mustățile – până la 5%;
petele închise de pe blană până la 5%;
favoriții până la 10%.
Puncte necesare pentru premierea blănurilor de râs
Recordul național la blană de râs este de 173,37 puncte C.I.C. și a fost recoltat în anul 1980 la Runcu – Gorj.
Deși râsul nu formează obiect de vânătoare propriu-zisă, decât în rare cazuri, deci nu are importanță pentru masa de vânători, totuși este necesar să i se acorde atenție, fiind un element faunistic de valoare. Ca număr de exemplare existente, România era a doua țară din Europa după fosta U.R.S.S.. Ca densitate însă suntem pe primul loc. La expozițiile internaționale de vânătoare la care România a luat parte, trofeele noastre de râs au fost apreciate. Și pentru viitoarele expoziții, râsul rămâne un obiect cu care țara noastră se va putea mândri. Acesta este al doilea motiv pentru care această specie trebuie să se bucure de atenție din partea noastră. Totuși, având în vedere pagubele pe care le cauzează vânatului, efectivul de râși trebuie mereu ținut sub observație și redus la o cifră suportabilă.
Exemplu practic de evaluare
Provizoriu, indicăm ca efectiv suportabil un râs la 5000-6000 ha pădure de munte, adică un efectiv pe țară de 500-600 râși în martie.
PISICA SĂLBATICĂ
FELIS SILVESTRIS (Schreber)
Masculul se numește motan sau mâț sălbatic, femela mâță sau pisică sălbatică.
Nu corespunde realității ipoteza potrivit căreia pisica domestică și-ar trage originea din cea sălbatică.
Adeseori, pisica sălbatică este confundată, de cei neinițiați, cu pisica domestică sălbăticită. Criteriile de deosebire sunt următoarele:
Pisica sălbatică este mult mai mare, indivizii adulți putând ajunge până la mărimea unei vulpi. Puii însă ar putea induce în eroare și pe vânător.
Culoarea generală (fondul) este, la pisica sălbatică, gălbuie-cenușie, pe când la cea domestică gălbuiul este mai puțin pronunțat.
Coada pisicii sălbatice este stufoasă și are aceeași grosime până la vârf, cu părul de aceeași lungime, pe când la cea domestică se ascute spre vârf.
Pisica sălbatică are culoare generală (fondul), pe spate și pe laturile corpului, uniformă, fără pete. Doar dungile negre o învârstează. Deci, ori de câte ori apar indivizi cu pete albe, negre sau altă culoare, în afară de inelele negre și de pete simetrice, e vorba de corcituri cu pisica domestică.
Ar mai fi și alte semne distinctive, dar mai puțin sigure ca: pata neagră pe dosul piciorului dinapoi, care la pisica sălbatică este mică, pe când la cea domestică se întinde până spre genunchi, dar aceasta nu există totdeauna; părul de culoare alburie de pe gușă, care la cea domestică nu apare. De altfel, în teren, ultimele două semne nici nu pot fi văzute.
DESCRIERE
Date biometrice: lungimea trunchiului plus a capului este, în medie, 50-70 cm, dar poate ajunge și până la 80 cm; coada 25^40 cm; înălțimea la greabăn 35-40 cm; greutatea 5-8 kg, în unele cazuri chiar 10 kg.
Culoarea blănii: are fondul gălbui-cenușiu, pe frunte, între ochi și urechi – dungi negre în sensul lungimii corpului, pe spate o dungă neagră de la cap până la coadă, extremitatea cozii neagră pe o lungime de circa cm, după care urmează 2-3 inele negre complete, apoi alte 2-3 care seamănă a inele, dar nu sunt complete. în jurul obrajilor, părul este lung, în formă de favoriți, care, cu cât sunt mai mari, cu atât blana se consideră mai valoroasă. Pe gușă, pe piept și abdomen, culoarea este mai deschisă.
Formula dentară este: I 3/3 C 1/1 P 3/2 M 1/1 = 30, deci are cu doi dinți mai mult decât râsul.
Dimorfismul sexual nu este pronunțat deci, în teren, cele două sexe nu pot fi deosebite.
Longevitatea este de 12-15 ani. Posibilitatea de apreciere a vârstei este cu totul limitată.
Glasul: toarce ca și pisica domestică, miaună, mai puternic în perioada împerecherii; când este atacată se strânge ghem și pufăie; țipă când este prinsă.
Simțuri. Dintre simțuri mai dezvoltate sunt auzul și mirosul.
Urmele. Deosebirea dintre urme rezultă din mărimea și forma lor; la cea sălbatică, urma este mai mare și mai lunguiață. Linia ce trece pe la rădăcina ghearelor degetelor dinapoi nu atinge semnele lăsate de pernițele degetelor dinainte; la pisica domestică, deosebit de faptul că urma ei este mai mică și mai rotundă linia amintită atinge și taie puțin semnele degetelor dinainte. Seamănă cu a râsului, ca formă, fiind rotundă și cu gheare retractile, însă este mult mai mică, încât confuzia nu este posibilă. Deplasarea se face obișnuit la pas. Salturi face când este speriată sau alungată. Se cațără ușor, fapt ce îi permite să distrugă și cuiburile păsărilor ce clocesc în arbori.
ECOLOGIE
Biotopul său îl constituie pădurile întinse, liniștite. Nu se împacă ușor cu civilizația, retrăgându-se din fața acesteia. Pentru adăpost și culcuș, își alege arbori bătrâni cu scorburi, vizuini de vulpe sau viezure, unghere între stânci, arbori dezrădăcinați. După unii specialiști, ar prefera ca înăuntrul complexelor păduroase să existe poieni sau parchete, din motivul că aici numărul de șoareci și de păsări care îi servesc ca hrană este mai mare.
În România, se găsește în cea mai mare parte a pădurilor, dar mai frecventă este la dealuri. Judecând după numărul de pisici recoltate, efectivul cel mai mare este în Banat (Lugoj, Reșița, Lipova), apoi în județele Brașov și Suceava. Se întâlnește și în unele păduri de șes. Este destul de fidelă locului de trai.
ETOLOGIE
Reproducerea. Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 10 luni; împerecherea are loc în februarie-martie; durata gestatiei este 9 1/2 săptămâni. în perioada împerecherii, motanii miaună pe un ton mai adânc și mai puternic decât de obicei; femela fată o singură dată pe an, 1-5, de obicei 2-4 pui, în funcție de climă; puii au ochii lipiți 10-12 zile. La puii din primele săptămâni, dungile de pe corp sunt mult mai pronunțate decât la animalele adulte; alăptatul durează o lună. La vârsta de 3 săptămâni, puii își pot urma mama pe distanțe scurte; la 5-6 săptămâni, distanța sporește și pot să se cațere, precum și să pândească prada, dar tot în tovărășia mamei. Independenți devin la circa 3 luni. Se corcește cu pisica domestică.
Ca adult, duce o viață individuală, cu excepția perioadei de reproducere.
Hrana de bază a pisicii sălbatice o constituie șoarecii și orice păsări pe care le poate prinde, în primul rând cântătoare, dar pe care și-o completează cu potârnichi din jurul pădurilor, fazani, iepuri, iezi de căprioară, porumbei sălbatici. Motanii pot ataca chiar și căprioare adulte. Este un animal carnivor. Pagubele cauzate vânătorii sunt mai mari sau mai mici în funcție de abundența șoarecilor. Este normal ca în anii cu șoareci puțini, pisica sălbatică să fie nevoită a-și completa hrana cu vânat.
Alte obiceiuri. Este animal nocturn și de amurg. Ziua se mișcă puțin. Acesta este motivul pentru care întâlnirile vânătorilor și a personalului de pază cu pisica sălbatică sunt rare. Poate să și înoate, dar face aceasta numai de nevoie.
În ultimii ani ai deceniului 1960-1970, efectivul de pisici sălbatice, în luna martie, a fost de circa 7000, iar recolta de 3000. La o suprafață de circa 4,5 milioane hectare pădure aptă pentru acest vânat, revine o densitate de o pisică la 650 ha pădure și o recoltă de o pisică la 1400 ha. în prezent, conform datelor furnizate de lucrarea de evaluare din martie 2000, efectivele au fost de 9600 exemplare, iar recoltele de doar 165 exemplare.
Pentru pădure nu este dăunătoare, dimpotrivă, aduce folos prin distrugerea de șoareci; pentru vânat, în mod cert este păgubitoare, mai cu seamă în anii cu șoareci puțini. Volumul exact al pagubelor însă nu-1 cunoaștem.
Dușmanii pisicii sălbatice sunt râsul și omul.
Modul de atac asupra prăzii seamănă cu al râsului: pânda de pe loc înalt ca să aibă câmp de vedere și furișatul până în apropierea prăzii, după care se aruncă asupra ei. Animalului atacat caută să-i rupă cu dinții arterele de la gât. Urmărită de câini, se urcă în arbore, unde este împușcată cu ușurință.
În terenurile cu râși, pisica sălbatică este rară, deoarece acesta îi este principalul dușman. Nu se poate îmblânzi complet.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Recoltarea. Se poate vâna numai cu autorizație nominală aprobată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, deoarece este protejată prin convenții internaționale. Din aceste motive, legislația românească (Legea 103/1996) nu prevede perioadă legală de vânătoare.
Vânători separate, numai pentru pisici sălbatice, nu se organizează, deoarece reușita lor ar fî problematică. Se împușcă însă ocazional, la goanele de iepuri și de mistreți, în regiunea de deal, mai ales. în goană, vine încet, încât este ușor de nimerit. Dacă este urmărită de câini, își caută refugiu urcând în arbore și lipindu-se de el, însă aici, după lătratul câinelui, este ușor de descoperit și împușcat. Adeseori se strecoară înapoi printre gonași. Se poate vâna și la vizuină, folosind câini hărțuitori ca și pentru vulpe, însă este scoasă de câine mult mai ușor.
Trofeu. îl constituie atât craniul cât și blana. Conform hotărârii C.I.C., începând din anul 1952, oficial, se ia în considerare craniul, acesta nemodificându-și dimensiunile, pe când blana, înainte de uscare, poate fî întinsă mai mult sau mai puțin. Este regretabil că cea mai mare parte a vânătorilor și a personalului de pază nu au păstrat, atunci când se vâna fără restricții, craniile, astfel pierzându-se trofee de valoare.
EVALUAREA TROFEELOR
Craniul. Formula este cea aplicată crâniilor de urs, iar măsurătorile se fac la fel. La Expoziția Internațională de vânătoare de la Novi Sad și după aceea, au fost fixate următoarele categorii de premiere:
Recordul național la craniu de pisică sălbatică are 19,17 puncte C.I.C. și a fost recoltat în anul 1982 la Timiș – Brașov.
La expozițiile de vânătoare anterioare, nu au fost fixate categorii de premiere pentru cranii de pisică sălbatică.
Blana. Formula este aceeași ca și pentru râs, adică: a . (b+c)/200 + d, unde:
a – lungimea blănii de la vârful botului până la punctul de intersecție al cozii, deci măsurarea se face ca la lup;
b – lățimea blănii acolo unde ea este mai îngustă;
c – distanța dintre vârfurile picioarelor dinainte, măsurată de la vârful ghearelor la vârful ghearelor, ca la la râs;
d – puncte de frumusețe, care pot fi cel mult 25% din valoarea blănii și anume:
lungimea cozii și numărul inelelor de pe coadă, până la 10%
favoriți până la 5%
lungimea și regularitatea părului până la 10%.
Exemplu practic de evaluare
Pentru blănurile de pisică sălbatică, la expoziția de la Novi Sad (1967) au fost stabilite următoarele categorii de premiere, care sunt valabile și în prezent:
Medalia de aur 50 puncte și mai mult.
Medalia de argint de la 45 la 49,9 puncte.
Medalia de bronz de la 40 la 44,9 puncte.
La expozițiile internaționale anterioare nu au fost stabilite categorii de premiere pentru blănurile de pisică sălbatică.
Recordul național de blană de pisică sălbatică este de 73,22 puncte C.I.C. și a fost recoltat în 1981 la Dârza – Ilfov.
Trebuie discutată atitudinea față de pisica sălbatică, și să se ajungă la un punct de vedere unitar, deoarece unii specialiști sunt de părere că trebuie combătută intens, alții că trebuie ocrotită. Obiect de vânătoare separată, nu formează, ci se împușcă numai cu ocazia organizării de vânători pentru alte specii: mistreț sau vânat mic. Asupra pagubelor cauzate vânatului, nu avem date. Pe de altă parte, însă, în țările apusene a devenit foarte rară, fiind protejată prin convenții internaționale.
Familia Mustelidae
VIEZURELE
MELES MELES (L) SE MAI NUMEȘTE BURSUC
DESCRIERE
Viezurele este de mărimea unui câine mijlociu. Are corp îndesat, picioare scurte și puternice cu câte 5 degete, dotate cu gheare dezvoltate pentru săpat. Lungimea trunchiului împreună cu a capului este de 60-75 cm, la care se adaugă coada de 15-19 cm, așa că lungimea totală a corpului este de 75-94 cm; înălțimea la greabăn este de circa 30 cm, iar greutatea de 10-16 kg, putând ajunge până la 20 kg, toamna când este gras.
Culoarea blănii este cenușie pe spate și pe laturile corpului, neagră pe gușă. piept, abdomen și picioare. O dungă neagră pleacă pe fiecare obraz, trecând peste ochi și ureche; fruntea, restul capului și gâtul sunt albe.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4(3)/4 M ½ = 38 (36)
În teren masculul nu poate fi deosebit de femelă.
Longevitatea: circa 15 ani. Posibilitate de a aprecia vârsta, nu avem, decât după mărimea corpului și uzura dentiției la vârstă înaintată.
Glasul: în privința glasului, manifestările sale sunt diferite:
mormăie, pufăie când este atacat; scoate un fel de mormăit și când pleacă liniștit la pășune.
în perioada de împerechere scoate un țipăt pătrunzător, care poate fi auzit, câteodată, și în alte perioade.
Simțuri. Dintre simțuri, cel mai dezvoltat este auzul, ceva mai puțin mirosul; văzul este slab.
Urmele viezurelui sunt mult deosebite de ale altor mamifere de talia lui, încât recunoașterea lor pe teren se poate face cu ușurință. La tălpile dinainte, ghearele sunt mult mai lungi (2-2,5 cm) decât la cele dinapoi (1,2-1,6 cm), ghearele imprimându-se bine pe sol, ceea ce este un semn de recunoaștere. Uneori piciorul dinapoi acoperă parțial urma piciorului dinainte, alteori deloc.
Călcâiul este lat aproape cât urma – semn caracteristic – pe când la lup și vulpe el este mult mai îngust. Viezurele este animal plantigrad. Picioarele scurte și corpul greoi nu-i permit să fugă cu viteză. Un vânător iute de picior poate să-1 ajungă din fugă.
Excrementele lui se cunosc după faptul că, de regulă, conțin elitre de gândaci nedigerate, în timp ce ale vulpii conțin păr, își depune excrementele într-un anumit loc, fie în interiorul vizuinii, fie în afara ei.
În regiunea anusului are o deschidere cu direcție transversală pe direcția cozii, care duce la o pungă cu un complex de glande ce secretă o materie urât mirositoare.
ECOLOGIE
Viezurele este animal de pădure sau cel puțin de tufișuri care îi pot camufla vizuina. în păduri își alege locul galeriilor la marginea pădurii, ca să fie aproape de culturile agricole, de unde își procură o parte din hrană. Preferă pădurile de foioase din regiunile de deal și câmpie pentru că aici găsește ghindă și jir, și pentru motivul că în această regiune sunt și culturi agricole. O condiție de căpetenie pentru un bun biotop este posibilitatea săpării vizuinii. Sub acest raport, nu-i sunt prielnice terenurile cu apa freatică aproape de suprafață. Ocupă o vizuină de-a vulpii sau și-o construiește el însuși. Adeseori stă în aceeași vizuină cu vulpea, însă ocupă porțiuni separate. Toamna introduce în vizuină frunze uscate, mușchi, iarbă uscată, fân, cu scopul de a-și căptuși culcușul. Intră în vizuină de-a-ndărătelea, trăgând aceste materiale după el. în acest anotimp, semnul lăsat de târâre trădează prezența viezurelui în vizuina respectivă.
Fiind animal greoi, nu schimbă locul de trai și nu se deplasează la distanță mare. Dar părăsește vizuina din care a fost deranjat, pentru a se muta în altă parte.
Este răspândit în toată Europa cu excepția jumătății nordice a țărilor Scandinave, a insulelor Sicilia, Sardinia, Corsica și Baleare. în România, de asemenea, are o răspândire largă, densitatea cea mai mare fiind la coline și la dealuri.
ETOLOGIE
Reproducerea. Vârsta maturității sexuale este la un an și jumătate; asupra perioadei de împerechere, părerile specialiștilor sunt împărțite. După unii ea ar fi în iulie-august, după alții în aprilie-iunie. Ca și la căprioară, la viezure există o fază latentă a gestației, așa încât femela fată abia în ianuarie-aprilie. Fată o singură dată pe an, câte 3-5 pui, care își deschid ochii abia după 28-35 zile, și devin independenți după o jumătate de an.
Este sociabil în măsura în care, în aceeași vizuină, stau mai mulți; de fapt, fiecare pereche duce o viață separată.
Hrana. Deși are dentiția de carnivor, viezurele este un animal omnivor. Mănâncă râme, melci, insecte și larvele acestora, prin aceasta fiind folositor; în același timp însă consumă porumb, struguri, fructe de tot felul, fiind astfel dăunător agriculturii, în pădure uneori scoate, din semănăturile directe ghinda și jirul, cauzând astfel și unele pagube culturilor forestiere. Mănâncă ouăle și puii păsărilor ce cuibăresc pe sol, în special de potârniche, apoi pui de iepure, deci este un dăunător al vânatului. Consumă și ciuperci, rădăcini și diferite fructe de pădure.
Alte obiceiuri. Este animal de amurg și noapte. Cea mai mare parte din timp și-o petrece în vizuină, unde își crește puii, se retrage în caz de pericol și peste zi și unde își petrece somnul de iarnă. Totuși, în terenurile liniștite și în perioada împerecherii, poate fi văzut și în cursul zilei. Iarna, cade într-un somn de iarnă, dormitează, hră-nindu-se din propria grăsime, deci slăbește. Pe timp frumos, iese din când în când să bea apă. Îi place să se scalde, poate înota.
În martie 1968, efectivul de viezuri era apreciat la 15000 exemplare, iar recolta în anul 1968 a fost de 7500. Este deci mai puțin numeros decât vulpea. în prezent, conform evaluării din martie 2000, efectivele de viezuri ale României au fost de 18000 bucăți, iar recolta de 1100 bucăți.
Dușmani. Viezurele nu prea are dușmani, în afară de om, deoarece, în caz de pericol, se retrage în vizuină.
Caracteristici ale vieții viezurelui
Când părăsește seara vizuina, înainte de a ieși din galerie, se scutură de praf, nisip și altele, făcând un zgomot care se aude bine afară. Dacă este tulburat, speriat, iese fără zgomot; și într-un caz și într-altul, înainte de a ieși, scoate capul pentru a se convinge că nu este vreun pericol.
În zilele cu soare, iese în fața vizuinii și se tolănește.
Rănit, își adună toate puterile și caută să se retragă în vizuină, unde, de obicei, este pierdut pentru vânător, dacă nu procedează la săpatul galeriei.
Este animal curajos, luptându-se cu câinele care încearcă să-1 scoată din vizuină și de regulă iese învingător.
Puii mici au abdomenul aproape complet lipsit de păr.
Este un animal căruia îi place curățenia.
Își sapă galeria cu o iuțeală uimitoare, ajutat de picioarele dinainte, bine înarmate cu gheare.
Toamna, adună rezerve de grăsime, pentru perioada grea a iernii.
în căutarea de larve, râme, insecte adulte, fructe de pădure dă la o parte cu botul frunzele uscate (litiera), cam așa cum face și mistrețul.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Recoltarea. Conform prevederilor legii, viezurele poate fi vânat între 15 august și 15 aprilie.
Împușcarea viezurelui la pândă, în apropierea vizuinii dă bune rezultate, se recomandă a se face un observator de 2-3 m înălțime (fix sau portabil), un fel de scară. Deoarece viezurele își păstrează trecătorile cu multă regularitate, metoda pândei dă bune rezultate. Nu se recomandă însă să se tragă în viezure aproape de vizuină, deoarece, dacă nu a căzut pe loc, caută să ajungă în galerie și atunci, de regulă, este pierdut. Se mai împușcă la trecerea lui spre porumbiște și la vii, dacă i se cunosc trecătorile. Vânătorul însă nu va sta chiar în cărare, ci mai la o parte, bine adăpostit. Se mai împușcă la întâlnirile întâmplătoare cu el, atât în perioada împerecherii, când umblă și peste zi, cât și la pânda de țapi.
Se mai vânează și la vizuină, folosind câinele hărțuitor, dar rareori acesta reușește să-1 scoată. De obicei, câinele îl strâmtorează într-un colț, iar vânătorul trebuie să sape deasupra și îl scoate cu un clește special. În astfel de ocazii, pentru câine, există pericolul de a intra între stânci sau rădăcini de unde să nu mai poată ieși, dacă vânătorul nu sapă deasupra lui. în teren nisipos, se poate surpa galeria în dosul lui, asfixiindu-1.
Prinderea cu capcane dă bune rezultate, deoarece viezurele își păstrează bine trecătorile.
Valorificarea. Blana are valoare comercială, dar nu mare. Din părul de viezure se fac cele mai bune pensule de bărbierit; de asemenea, se pot confecționa podoabe pentru pălăriile vânătorești.
Trofeul. Se consideră blana întreagă sau părul ca podoabă de pălărie. Craniul constituie de asemenea trofeu, fiind evaluat asemănător celui de urs, lup, râs etc. Punctajul necesar pentru acordarea de medalii este următorul:
Medalia de aur: peste 23,00 puncte.
Medalia de argint: între 22,50 și 22,99 puncte.
Medalia de bronz: între 22,00 și 22,49 puncte.
Recordul național și mondial la craniu de viezure este de 23,87 puncte și a fost recoltat în anul 1986 la Dirlos – Sibiu.
Fiind animal dăunător, trebuie combătut, dar nu în aceeași măsură peste tot; în terenurile de vânat mic, să fie împuținat mult; în cele cu vânat mare, mai puțin. Pe măsură ce numărul de vânători crește, iar vânatul mic se împuținează, în practicarea vânătorii, combaterea dăunătorilor cu pușca, va trebui să ocupe un loc din ce în ce mai important. în cazul viezurelui poate oferi satisfacții până în apropierea vizuinii.
JDERUL DE COPAC
MARTES MARTES (L)
BEICA SAU JDERUL DE PIATRĂ
MARTES FOINA (ERXL)
Sunt cele două specii de jder care trăiesc în țara noastră. Ca denumire pentru al doilea, să-i zicem beică, pentru o mai ușoară deosebire. Deci, când zicem jder înțelegem pe cel de copac.
Pentru ca deosebirile morfologice și ecologice dintre jder și beică să apară mai pregnant, în cele ce urmează, cei doi jderi vor fi tratați împreună.
DESCRIERE
Greutățile medii date se referă la cele din timpul iernii. Vara, înainte de împerechere, ele sunt cu 300-400 g mai mari. In mod excepțional se găsesc și exemplare cu lungime mai mare, până la 1,2 m la jderi și 1 m la beică. Greutatea mai mare a beicii, deși lungimea ei este mai mică, se explică prin faptul că este mai plină la corp, în timp ce jderul de copac este mai zvelt și cu picioarele mai lungi.
Culoarea părului este un mijloc de a deosebi cele două specii: la jder culoarea generală este brună-cafenie, cu puf ce bate în galben, iar pe piept are o pată galbenă-deschis, aproape circulară, care niciodată nu se întinde pe picioare; beica are culoarea generală ceva mai deschisă, bătând în cenușiu, puful auriu, iar pe piept o pată, de regulă, albă, care se întinde pe cele două picioare dinainte. Între aceste două forme tipice se găsesc forme intermediare, care însă nu se datoresc încrucișării între specii.
Altă deosebire constă în faptul că, la jder, tălpile picioarelor sunt îmbrăcate în păr, din care cauză urma nu este așa de clar imprimată pe sol sau zăpadă ca la beică; aceasta din urmă, nu are păr pe pernițele degetelor și pe călcâie. Practicianul cu experiență poate deosebi cele două specii după modul de imprimare a urmelor.
Formula dentară: este aceeași pentru ambele specii: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 1/2 = 38
De menționat că ultimul molar din maxilarul superior, dă posibilitate de deosebire între specii; capătul lui exterior este, la jder, de formă circulară, iar la beică are o crestătură.
În teren nu avem posibilitatea de a deosebi masculul de femelă.
Longevitatea este în medie de 8-10 ani, dar în cazuri rare și de 14-16 ani. Starea de bătrânețe se poate constata doar după căderea unor dinți sau după tocirea lor accentuată.
Glasul: la pui, un fel de ciripit ca de pasăre, care se poate auzi tot timpul; la adulți, în perioada împerecherii, ambele sexe scot un glas, de chemate, de dorință, greu de definit. Când se bat, fie pentru apărarea sectorului, fie pentru femelă, se pot auzi țipete.
Simțurile. Cele mai dezvoltate sunt văzul (în primul rând) și mirosul (în al doilea rând).
Urmele tipar ale celor două specii se deosebesc datorită părului pe care îl are pe talpă jderul de copac, spre deosebire de beică, ale cărei degete și călcâi sunt golașe. Dacă pământul este moale sau cu zăpadă proaspătă, atunci cunoscătorul poate deosebi urmele celor două specii.
Când se deplasează, jderii de obicei nu pășesc, ci sar, punând picioarele dindărăt pe locul urmelor celor dinainte. Așadar, cele patru picioare lasă numai două urme tipar. Fiecare pereche de urmă deci reprezintă un salt. Piciorul drept este așezat înaintea celui stâng. Sunt însă și cazuri când urma are altă formă. Picioarele din stânga lasă urme separate, pe când urmele celor din dreapta se suprapun. Când jderul fuge cu viteză, lasă o urmă asemănătoare cu a iepurelui, picioarele dinapoi depășind pe cele dinainte. La ambele specii, se văd ghearele imprimate în urmă.
La mers liniștit, saltul este de 50-60 cm, dar la fugă poate ajunge la 1-2 m.
Excrementele seamănă cu niște cârnăciori subțiri, de culoare neagră. în regiunile cu fructe de pădure, se observă în ele resturi nedigerate de fructe.
ECOLOGIE
Biotopul celor două specii de jder se deosebește radical: jderul de copac este un locuitor al pădurilor de mare întindere, până la limita vegetației forestiere, având arbori bătrâni, scorburoși, în care își poate amenaja un culcuș. Fagii, teii, paltinii îi oferă astfel de posibilități. Adeseori însă se instalează în cuiburi de veveriță, păsări răpitoare sau pur și simplu la înfurcirea unor arbori, în grămezile de crengi sau în clădiri forestiere părăsite, situate în pădure. Beica se apropie mai mult de așezările omenești, de aceea, în alte țări, i se spune și jder de casă. Se instalează în cariere de piatră părăsite, pe coaste de deal și stânci (de unde și numele de jder de piatră). Poate fi întâlnită, de asemenea, în locuri unde nici nu te-ai aștepta: șoproane, șuri, grajduri, unde își crește puii, grădini și nu numai în sate ci, câteodată și în orașe.
În Europa, jderul de copac are o mare răspândire, lipsind doar din Spania, Anglia și Peninsula Balcanică; beica pare a fi o specie mai sudică. Ea lipsește din Anglia și Țările Scandinave, în schimb populează întreaga Peninsulă Iberică și cea Balcanică. Lipsește doar în insulele: Sicilia, Corsica, Sardinia și Baleare. în România, jderul de copac există în toate pădurile de deal și de munte și uneori și la șes. Un exemplar frumos a fost împușcat în pădurea de lângă comuna Brănești – 20 km est de București.
Este un animal fidel locului său de trai.
ETOLOGIE
Reproducerea. Vârsta maturității sexuale este surprinzător de târzie, la doi ani și trei luni, aceasta fiind un factor de prolificitate redusă. împerecherea are loc în mijlocul verii (iulie-august); durata gestației este de 9 luni la jderul de copac și 8 1/2 luni la beică și fată din martie până în mai. La beică, fătatul are loc cu circa o lună mai devreme decât la jderul de copac. Numărul de pui este de 2-5, în medie 2-4; puii sunt orbi 34-38 zile, părăsesc cuibul după 7-8 săptămâni și devin independenți la 3-4 luni; totuși, uneori rămân împreună cu mama lor până la începutul iernii. La jder ar exista două epoci de împerechere: una în iulie-august, urmată de o fază latentă de gestație ca și la căprioară și alta în ianuarie-februarie, dar fără gestație latentă. Această presupunere a fost confirmată pentru căprior și hermelină. S-ar putea să fie valabilă și pentru jder, la care iarna se observă manifestări de jocuri de nuntă ca și vara.
Puii, mai ales în primele două săptămâni, sunt neajutorați, se ridică greu în picioare și timp de șase săptămâni sunt hrăniți exclusiv de mama lor. De aceea, mama îi obișnuiește să se miște și să se cațere așa cum vor trebui să facă după ce vor deveni independenți. La fătat, puii au părul de culoare cenușie albăstruie, care după o lună este înlocuit cu unul asemănător cu al adulților, dar ceva mai închis la culoare. Masculul nu contribuie la creșterea puilor.
Hrana este variată, pentru ambele specii, fiind atât de natură animală cât și vegetală. Totuși, cele două specii se deosebesc între ele ca urmare a biotopului pe care îl ocupă. Hrana preferată a jderului de copac o constituie veverițele, pe care le urmărește și în arbori, sărind de pe o creangă pe alta. Ca hrană animală, îi servesc toate animalele cu sânge cald, pe care le poate prinde în mediul său de trai: șoareci, cârtițe, iezi de căprior, viței de cerb și chiar căprioare tinere, apoi tot felul de păsări, începând cu cele mici, cântătoare și până la ieruncă și cocoș de munte. Ca hrană vegetală, mănâncă fructe de pădure: afine, scorușe, măcieșe, mere și pere, prune. Consumă și insecte. Beica, dat fiind că trăiește în afara pădurilor, se hrănește, în egală măsură cu șoareci, șobolani, pui de iepure, păsări de curte și tot felul de fructe, îndeosebi vara și toamna. Ambele specii mănâncă și cadavre, apoi miere de albine, prune, ouă din cuiburile păsărilor sălbatice și domestice.
Sunt animale mai mult de amurg și de noapte; totuși, jderul circulă și ziua, mai mult decât beica. Jderul este un excelent cățărător și poate sări de pe creanga unui arbore pe cea a arborelui vecin, când urmărește veverița sau când este el însuși urmărit de vânător. Nu își sapă galerie sau face acest lucru foarte rar. înoată numai de nevoie. Beica este și ea o bună cățărătoare, dar se urcă în arbori mai rar; este mai des silită să-și facă un culcuș prin săpat; înoată, de asemenea, slab.
Efectivele de jderi din ultimii ani ai deceniului 1960-1970 pentru ambele specii erau estimate la 9000-10000 exemplare, iar recolta de 1200-1600. Este probabil însă ca recoltele să fi fost mai mari, deoarece jderii, având blănuri prețioase, parte din acestea au fost reținute de vânători și, ca atare, nu au putut fi evidențiate în statistici, în prezent, conform datelor statistice din lucrarea de evaluare din martie 1999, efectivele au fost de cea 16700 exemplare, iar recoltele de cea 340 bucăți.
Pagubele cauzate sunt cele ce rezultă din natura hranei consumate. Rămâne de văzut dacă ele nu sunt compensate prin valoarea blănurilor, deci dacă jderii, în special cei de copac, trebuie considerați dăunători sau mai bine specii de vânat de valoare economică, al căror număr trebuie doar reglat și supus unei vânători raționale.
Se susține că fluctuațiile de efective de jderi de copac se datoresc variației numărului de veverițe, hrana lor preferată.
Dușmani nu prea are. Doar acvila de munte, bufnița mare și vulpea mai fac unele victime.
Dintre boli, se semnalează raia, mai cu seamă la beică.
Obiceiuri diferite: ca și alte mustelide, își fac provizii pentru iarnă. Se îmblânzesc cu ușurință.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Perioada de vânătoare prevăzută de lege este de la 15 septembrie la 31 martie, i în ce privește recoltarea, exprimăm, de la început, părerea că ar trebui să se renunțe la folosirea capcanelor, de orice fel ar fi ele. Jderul trebuie „vânat" nu „prins". De altfel, în capcana-teasc, necercetată la timp, blănurile se degradează. Vânătoarea, ca metodă, variază după cum este vorba de o specie sau alta. Jderul de copac se poate vâna, iarna pe zăpadă, când i se vede urma. Mergând pe această urmă, se constată că la un moment dat ea dispare lângă un arbore, semn că jderul s-a urcat în el. De aici în colo, el poate fi urmărit după semnele căzute pe sol; zăpadă, ramuri uscate, coajă de arbori, mușchi, licheni, când jderul a trecut de pe creanga unui arbore, pe creanga celuilalt, sărind. Se cere vânătorului să aibă experiență și răbdare. în acest fel, poate fi urmărit pe distanță de sute de metri sau chiar kilometri.
Dacă undeva aceste semne nu se mai văd, trebuie revenit la locul unde ele încă se mai văd clar, și plecat din nou în urmărire, sau trebuie cercetați cu atenție arborii din jur, deoarece este posibil să se fi lipit de trunchiul unuia dintre ei sau să fi intrat într-o scorbură. în acest caz, se bate cu toporul în arbore, iar dacă nu sare, se recurge la afumarea scorburii, silindu-1 astfel să o părăsească. Cu ocazia unor astfel de urmăriri, jderul se împușcă de regulă în arbore, rareori pe sol. Această metodă este cu adevărat sportivă, cerând din partea vânătorului rezistență fizică. Ea este accesibilă mai mult personalului vânătoresc și silvic de teren, care are timp și posibilitatea să fie pe teren când cade o zăpadă proaspătă.
Jderul de piatră sau beica, rareori trăiește în păduri, ci mai mult în alte ascunzișuri. Și la această specie, este nevoie să i se identifice locul unde este ascunsă, mergând pe urmă. Ajuns aici, vânătorul stă la pândă, alături de urmă, cu arma gata de tras, bate cu un ciomag în locul de adăpost al jderului. De regulă reușește să-1 stârnească din ascunziș. Mai eficient este zgomotul metalic.
Blana ambilor jderi este căutată în comerț la un preț bun. Moda este cea care urmărește urcarea sau coborârea prețurilor. în prezent, blănurile de beică se plătesc cu un preț mai mare. Pentru vânător, trofeul poate fi blana, craniul, sau ambele.
VIDRA
LUTRA LUTRA (L)
DESCRIERE
Este mustelid acvatic. Are corpul adaptat vieții din apă.
Date biometrice. Lungimea trunchiului împreună cu capul este de 63-83 cm; coada 37-55 cm deci mai mult de jumătate din lungimea restului corpului și este îmbrăcată în păr des; înălțimea la grebăn 30 cm; greutatea 6-15 kg; femela este mai mică decât masculul. Picioarele îi sunt scurte în raport cu corpul, au câte 5 degete unite prin membrană de înot. Urechile și ochii sunt mici, botul turtit, iar coada mult mai groasă la rădăcină decât în rest. La înot, se folosește atât de picioarele dinapoi, la care resfiră degetele spre a avea o suprafață de sprijin mai mare, precum și de coadă.
Culoarea blănii este castanie închis pe spate, cap și laturile corpului și mai deschisă pe gât, piept și abdomen. Deși blana este bună în tot cursul anului totuși este mai deasă și mai valoroasă în sezonul de iarnă.
Formula dentară este: I 3/3 C 1/1 P 4/3 M 1/2 = 36
Longevitatea: 15-18 ani.
Glasul vidrei adulte este un fluierat caracteristic; atacată fiind de câine scoate un sunet strident, amestecat cu un mârâit. Puii au un glas asemănător cu behăitul iezilor domestici.
Simțurile sunt foarte dezvoltate și în egală măsură: văzul, mirosul, auzul.
Urmele sunt ușor de identificat, datorită faptului că cele 5 degete ale fiecărui picior sunt unite printr-o membrană de înot. De reținut că picioarele dinainte au ghearele mai mari, iar membrana de înot pe o suprafață mai mică, la cele dinapoi este invers. Aceasta este o adaptare la funcțiile pe care le îndeplinesc; picioarele dinainte servesc și la săpat nu numai la înot; cele dinapoi numai la înot. Mai este de observat că, pe zăpadă și pe sol moale, se vede dâra lăsată de coadă, care însă nu este la mijloc (peste urmă), ci alături.
Pe uscat, vidra se mișcă anevoie. Nu merge la pas, ci sare. Cu toate acestea reușește să străbată distanțe mari când, în căutare de ape cu mai mult pește, trece dintr-un bazin hidrologic într-altul..
Excrementele proaspete au culoare verzuie, cele uscate sunt cenușii, în ele se cuprind și aceasta este caracteristic vidrei, oase și solzi de pește, eventual și resturi din corpul tare al racilor. Dat fiind că hrana vidrei nu constă numai din pești și raci, ci și din ouă de păsări acvatice și chiar păsări terestre, excrementele pot conține și coji de ouă. Mirosul excrementelor este asemănător cu al unturii de pește.
ECOLOGIE
Biotopul vidrei îl constituie țărmurile împădurite ale apelor curgătoare și stătătoare, fie de munte sau șes. Trăiește și în ape sălcii. Are nevoie de adăpost (pădure sau stuf). De regulă nu își construiește galerie, ci ocupă o galerie de vulpe sau viezure, sau se mulțumește cu adâncituri naturale de sub țărmuri, rădăcini de arbori de pe mal, pe care și le adâncește și le amenajează după nevoile ei, eventual cu o ieșire sub nivelul apei și un cotlon mai larg deasupra acestuia, prevăzut cu o deschidere pentru aerisire.
Răspândirea vidrei în Europa cât și în România depinde de posibilitatea procurării hranei ei de bază: peștele. în apele intens poluate, fără pește, nu vor exista vidre. în țara noastră există peste tot acolo unde sunt ape populate cu pește. Dat fiind că are nevoie de o mare cantitate de hrană, ea va părăsi bazinele hidrologice sărace în pește, trecând peste cumpăna apelor, uneori la altitudine de 1500 m, în căutare de ape mai bogate. Deci nu este legată de un anumit loc de trai. Are o rază de acțiune mare.
ETOLOGIE
Reproducerea. Maturitatea sexulă o atinge, probabil, la vârsta de 1 1/2-2 1/2 ani; perioada de împerechere nu este precis delimitată în timp. Se pare că totuși principala epocă este în februarie, deci fătatul ar fi după 60-63 zile, în aprilie. Fapt este că puii de vidră pot fi văzuți în tot cursul anului, chiar și iarna însă mai puțini. Potrivit unor observații și la vidră ar exista o gestație latentă, ca și la căprioară și, în consecință, durata gestației ar fi de 8-10 luni. Fată, probabil, o singură dată pe an, câte 2-4 pui, care își capătă vederea după 28-35 zile, părăsesc cuibul după 7-8 săptămâni și devin independenți după 6-9 luni.
Este mai sociabilă decât alte mustelide. Vânează adeseori în grup.
Hrana vidrei constă, în principal, din pești și raci. Dintre speciile de pești, preferă păstrăvul, lipanul, crapul. Deosebit de acestea mai consumă broaște, rațe sălbatice, lișițe, apoi rozătoare acvatice, inclusiv bizamul. Peștii mărunți îi mestecă apoi îi înghite în apă; cu cei mari iese la mal și acolo îi mănâncă, lăsând pe loc, capetele și oasele mari.
Este animal de amurg și de noapte. Uneori însă poate fi văzut și ziua. Sub apă poate rezista 6-7 minute, fără să iasă la suprafață.
Efectivul mediu din ultimii ani ai deceniului 1960-1970 este evaluat la 2200-2600 exemplare în toată țara, iar recolta la 350-500. Ca și la jder, este posibil ca recolta să fie mai mare, dar nu apare în cifrele de recoltă. Efectivele actuale de vidre din România, conform lucrării de evaluare din martie 1999, sunt de cea 2500 exemplare, iar recolta de maximum 10 bucăți.
Cauzează pagube efectivului piscicol, de aceea, în crescătorii nu trebuie tolerată.
Dușmani. În apă nu are cine s-o urmărească. Pe uscat, dușmanii sunt omul, mai ales cel cu capcană, și răpitoarele mari, când ea trece, pe picioare, dintr-un bazin în altul. Degradarea apelor prin deversarea de reziduuri de la industrii îi este foarte neprielnică. Nemaiputând trăi peștele, vidra trebuie să se mute și ea, altfel piere.
Se îmblânzește ușor. Locul unde intră și iese din apă se cunoaște după bătătorirea malului.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Fiind considerat animal protejat de lege, recoltarea vidrei este permisă numai pe bază de autorizație nominală, aprobată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, ea neavând perioadă legală de vânătoare. Lăsând la o parte cazurile când vânătorul se poate întâlni cu vidra pe uscat, vânarea ei se face la pândă, în apropierea locului unde iese din apă. Iarna pe zăpadă, urma ei poate fi recunoscută ușor, fiind caracteristică. Vânătorul însă nu trebuie să tragă imediat ce vidra a ieșit din apă, deoarece ea este rezistentă la împușcătură, iar rănită fiind, cu ultimele puteri, caută să intre în apă, de unde nu va mai putea fi scoasă. De asemenea, nu este recomandabil să se tragă în ea în timp ce înoată, deoarece chiar lovită mortal, cade la fund ca o piatră și, de asemenea, va fi pierdută. Prinderea vidrei cu capcana, se face așezând-o în apă la punctul de ieșire sau intrare a vidrei, cu 2-3 cm sub nivelul apei. Capcana trebuie bine ancorată.
Blana are mare valoare, aproape ca a jderului. în lumea modei din perioada interbelică și imediat după aceea, se considera că blana de vidră este singura din cele provenind de la animale sălbatice care poate fi folosită pentru vestimentația masculină.
DIHORUL
PUTORIUS PUTORIUS (L)
Popular se numește ghihor, dihor comun, dihorputuros. Este un mamifer care interesează nu atât ca obiect de vânătoare pentru masa vânătorilor, cât ca dăunător al vânatului mic.
DESCRIERE
Date biometrice: lungimea trunchiului împreună cu a capului este de 32-45 cm; lungimea cozii 13-19 cm; greutatea corporală 500-1 200 g. Este deci mai mic decât cei doi jderi. Are picioare scurte, corpul mai îndesat și gâtul mai gros. O caracteristică a lui este trunchiul curbat, când este privit din profil (fig. 122).
Culoarea blănii: puful este galben până la galben deschis, iar peste acesta se întinde spicul de culoare închisă, format din fire lungi, dar rare, așa încât printre ele se vede fondul galben al pufului. Deci, culoarea generală este brună închis printre care apare nuanța deschisă. Vârful botului este alburiu, iar buzele, vârful urechilor și o dungă în dosul ochilor sunt galbene deschis. Culoare mai deschisă are blana de pe laturile corpului între picioarele dinainte și cele dinapoi, ceea ce nu se întâlnește la nurcă.
În ce privește proporția dintre cele două sexe, la recoltare se prind mai mulți masculi decât femele, proporția fiind de circa 2:1. Menționăm însă că nu se poate preciza dacă aceasta se datorește felului de viață deosebit al celor două sexe, adică faptului că masculul ar umbla mai mult, sau că aceasta ar fi proporția în natură.
Longevitatea este de 8-10 ani.
Glasul. Când se apără de un dușman nu prea periculos, pufăie ca pisica; masculii când se bat între ei, în timpul împerecherii, precum și ambele sexe în caz de mare pericol, scot țipete.
Simțuri. Dintre simțuri, mirosul pare a fi cel mai dezvoltat, servindu-se de el în căutarea prăzii în teren.
Urmele. Dihonii având pernițele degetelor și ale călcâiului lipsite de păr, urma se întipărește mult mai clar decât la jder Pe sol sau zăpadă favorabilă, se imprimă și al 5-lea deget, iar ghearele se văd clar în urmă.
Și la dihor, ca și la jder, cele 4 picioare lasă numai două urme, deoarece picioarele dinapoi calcă în urmele celor dinainte. Mersul lui este în salturi. Urma-pârtie a dihorului nu are însă atâta regularitate ca cea a jderilor. La mers obișnuit, la primele 3 perechi de urme, piciorul din dreapta este pus înaintea celui din stânga, însă la ultimele patru este invers. Aceasta, la mers obișnuit. La fugă însă, urma are altă formă, picioarele dinapoi depășesc pe cele dinainte și se așază ceva mai lateral. Observatorul atent nu va confunda urma dihorului cu cea a veveriței, care este mai mică, iar picioarele dinapoi sunt cu mult mai distanțate.
Glande. Excremente. În regiunea anală, dihorul are o glandă care secretă o substanță foarte urât mirositoare, de unde i se trage și numele de „puturos". Acesta este un mijloc de apărare. Se susține că în caz de mare pericol, dihorul deschide această glandă și astfel reușește să scape de urmăritor, datorită mirosului dezagreabil. Acest miros este împrumutat, dar mult mai slab, și excrementelor, ceea ce este un mijloc de identificare a acestora.
ECOLOGIE
Biotopul lui preferat sunt fânețele relativ umede din apropierea bălților, mlaștinilor; cariere de piatră părăsite, șoproane, hambare, stoguri de paie și fân, grămezi de crengi și stive de lemn, grămezi de pietre la care nu s-a umblat de mult, apoi canale, poduri. Evită pădurile de mare întindere, în mediul de trai amintit, folosește galeriile existente, orice crăpătură în stânci sau scobitură în teren care îi poate servi ca adăpost Poate fi găsit și în cuprinsul așezărilor omenești mărginașe satelor. Urcă până la altitudinea de 1 200 m, dacă celelalte condiții îi sunt favorabile.
Nu se îndepărtează mult de locul său obișnuit de trai.
În Europa este răspândit aproape peste tot, cu excepția Angliei, nordului Țărilor Scandinave și Peninsulei Balcanice. In țara noastră, practic, există peste tot unde condițiile de biotop îi sunt îndeplinite, începând de la malul Dunării până la munte. Se înțelege că densitatea este mai mare în condiții favorabile de biotop.
ETOLOGIE
Reproducerea. Dihorul devine matur la vârsta de circa 9 luni; se împerechează începând din martie până în iunie; durata gestației este de 40^3 zile, după care fată de regulă 4-8 pui (3-10), care își capătă vederea după 4-5 săptămâni și stau sub îngrijirea mamei până la vârsta de circa 3 luni. Dezvoltarea puilor este înceată. La fătat, sunt fără păr, iar dacă totuși au ceva păr, acesta este alb. Stau în culcușul lor până la vârsta de 4-5 săptămâni. Se pare că fată o singură dată pe an. După opinii încă neverificate suficient, a fătat câteodată și de două ori.
În afara perioadei de creștere a puilor, când pot fi și două familii într-o vizuină, dihorul duce o viață individuală.
Hrana constă, în primul rând, din rozătoare, îndeosebi șoareci și șobolani, deci din acest punct de vedere este folositor. Dar atacă și păsările de curte, precum și orice specie de vânat care cuibărește pe sol. Mănâncă și fructe, miere de albine și pești. Poate să înoate și să se scufunde în apă. Parte din hrana adunată o depune în galerie, ca rezervă, în care scop are un compartiment rezervat pentru depozit.
Pagubele cauzate vânatului de dihor pot fi apreciabile. La săparea unei vizuini de dihor ce se întindea pe o suprafață de 2,5 x 5 m, vizuina se compunea din 8 galerii mai mult sau mai puțin orizontale, o galerie verticală, 3 încăperi ca depozite de provizii, 2 încăperi pentru culcușuri și două nișe pentru depunerea excrementelor, în vizuină a fost găsită o femelă cu 9 pui destul de mari (săparea s-a făcut în iunie). Nu este exclus ca cei 9 pui să fi provenit de la două femele, deoarece în timpul lucrărilor de săpat, un dihor adult a fost văzut nu departe de vizuină. În această vizuină săpată au fost găsite resturile a cel puțin: 60 pui de iepure, 20-30 fazani și potârnichi, apoi resturi de coji de la circa 50 ouă de potârnichi. Acesta este rezultatul din timpul primăverii. Alta este situația în sezonul de toamnă și iarnă. Analizând conținutul stomacului a 100 dihori capturați în perioada de iarnă, s-au găsit doi iepuri de vizuină, în rest numai rozătoare mici, pești și broaște. În sezonul de primăvară și vară, adică acela al creșterii puilor, pagubele în vânat pot să fie mai mari și că este mare deosebire între primăvară și iarnă în ce privește compoziția hranei dihorului.
Efectivul de dihori din țara noastră, în luna martie 1968, era evaluat la 10000-13000, iar recolta din 1968 la 8000-12000. Conform datelor furnizate de lucrarea de evaluare a vânatului din martie 2000, efectivele de dihori din România au fost estimate la cea 28000 exemplare, iar recoltele au fost de cea 4000 buc. Pentru efectiv este greu de dat cifre reale, dat fiind caracterul lui de animal tipic de crepuscul și de noapte. Somnul lui continuu de peste zi a devenit proverbial. De aceea se vede rareori, iar personalul rămâne cu impresia că nu are dihor în teren.
Alte obiceiuri. În timp ce jderii sunt sângeroși, ucigând mai mult decât le este necesar pentru hrană, dihorii se mulțumesc cu o singură piesă, pe care o duce într-un loc socotit mai sigur, unde o devorează. Cazuri concrete de la noi, ne fac să punem la îndoială această comportare.
Ca și jderii, zgomotul metalic rezultat prin baterea unei bucăți de tablă sau a unei tălăngi îi sperie și îi alungă, ceea ce constituie un mijloc de a-i scoate din ascunziș.
își face rezerve de iarnă, dar ca să și-o procure nu parcurge distanțe mari ca jderul, ci se mulțumește cu întinderi mici de teren, pe care le cercetează amănunțit.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Perioada legală de vânare a dihorului, conform legii, este între 15 septembrie și 31 martie.
Se poate recolta și prin împușcare, dar mai fructuoasă este prinderea cu capcanele. Prin împușcare se procedează astfel: după urmele lăsate pe zăpadă, se stabilește unde îi este culcușul de peste zi. Mai mulți copii, având capace de vase de bucătărie, tălăngi sau alte obiecte metalice care pot face zgomot, se apropie de culcușul respectiv, în chip de gonași, făcând zgomot. Vânătorul stă alături de ieșire, cu arma gata de tragere. Un câine hărțuitor poate fi de mare folos: prinderea dihorului rănit prin sugrumarea lui. Metoda aceasta se aplică și beicii.
Capcanele dau și ele bune rezultate dacă sunt așezate, în urmă, dar nu este o metodă recomandată, punând animalul la chinuri groaznice.
Blana este frumoasă, căutată în comerț însă prețul ei este mult mai mic decât al celor de jder, vidră sau nurcă.
Ca trofeu, vânătorul își reține blana și, dacă dorește, și craniul.
În afară de dihorii comuni a căror descriere s-a făcut mai sus, în țara noastră și anume în Dobrogea, mai trăiesc alte două specii de dihor:
Dihorii de stepă (Putorius eversmanni Less)
Dihorii pătat (Vormela peregusna euxina Pocock).
NEVĂSTUICĂ
MUSTELA N1VALIS (L)
DESCRIERE
Lungimea capului împreună cu trunchiul este: la mascul 21-23 cm; iar la femelă 16-19 cm; lungimea cozii 6-6,5 cm la mascul și 4-4,5 cm la femelă; greutatea 60-130 g la mascul și 45-60 g la femelă. Făcând o comparație între nevăstuică și hermelina, sub raportul greutății și al lungimii, constatăm că cei mai mulți masculi de nevăstuică ajung și chiar depășesc pe cei mai mici de hermelina. în ajutorul evitării unei confuzii în timpul verii ne vine părul negru și bogat din coada hermelinei, care o deosebește de nevăstuică, la care părul este puțin și de aceeași culoare cu restul corpului. Pe de altă parte, dunga, ce desparte părul de culoare brună de pe laturile corpului, de cel de culoare albă-gălbuie de pe abdomen, este la nevăstuică aproape întotdeauna ondulată pe când la hermelina este în linie dreaptă. Se înțelege că o confuzie între cele două specii ar fi posibilă numai vara când, pe spate, culoarea ambelor este brună-galbenă. Iarna, hermelina este albă, iar nevăstuică poate avea cel mult unele pete deschise pe fondul galben.
Dimorfismul sexual: ca la hermelina.
Longevitatea: 7-8 ani.
Glasul: obișnuit este un șuierat ascuțit, melodios; când se sperie sau când amenință, este un țipăt.
Simțurile excelente, mai ales auzul și văzul, dar și mirosul.
Urmele nevăstuicii au fost tratare la un loc cu ale hermelinei.
ECOLOGIE
Spre deosebire de hermelina al cărei areal în Europa, plecând din nord pare a se termina pe linia râului Sava și a Dunării Inferioare, nevăstuică se întinde și spre sud, în toată Italia și Peninsula Balcanică; lipsește doar în Irlanda și sudul Spaniei. Este deci o specie cu amplitudine ecologică mai mare decât hermelina. De așezările omenești se apropie mai mult decât aceasta.
Biotopul ei îl constituie orice teren uscat care îi poate oferi adăpost: tufișuri, boschete, margini de pădure, grădini, deci terenuri pe cât posibil nelucrate. Este bine ca în apropiere să existe apă. Foarte frecventă este în curțile gospodarilor, unde își caută adăpost sub grămezile de lemne, în cele de paie, coceni de porumb etc. Deci, biotopul ei este foarte variat. Având corp subțire, poate intra în galerii de rozătoare, în țara noastră este răspândită în toate regiunile și ocupă acele porțiuni care sunt favorabile existenței ei. Densitatea ei este mai mare decât a hermelinei.
ETOLOGIE
Maturitatea sexuală o atinge cu ceva înainte de a împlini un an. Celelalte momente din ciclul anual de reproducere nu sunt suficient cunoscute; pare a se împerechea în cursul întregului an; durata gestației se crede a fi de 5 săptămâni, după alții de 8-9 săptămâni; se presupune că ar exista și la nevăstuică o gestație latentă, ca la căprioară și, în acest caz, durata gestației ar fi de 312 zile. Nu se știe dacă fată numai o dată sau de două ori pe an; fată 4-8 pui, uneori chiar 10-12, care sunt orbi 40-45 zile, părăsesc culcușul după 7 săptămâni și devin independenți la 3-4 luni.
În căutarea hranei, iese singură sau în grup de familie.
Hrana sa de bază o constituie șoarecii, dar în lipsa acestora și când se ivește ocazia, prinde și ucide vietăți cu sânge cald chiar mai mari decât ea, cum ar fi iepurii. Ca distrugătoare de șoareci, joacă un rol mai important decât hermelina.
Activitatea sa de răpitor și-o dezvoltă în mică măsură noaptea și mai mult ziua. în această privință se deosebește de dihor și mai mult decât hermelina.
Efectivul și recolta de nevăstuici, în țara noastră, a fost arătată la descrierea hermelinei, în statistici apărând la un loc.
Dușmanii ei sunt: vulpea, șoarecii, ulii porumbari și păsărari, răpitoarele de noapte. Unde aceștia sunt frecvenți, efectivul de nevăstuici este mic.
Pagube cauzate vânatului. În unele lucrări de ocrotire a vânatului, atât hermelina, cât și nevăstuică sunt prezentate ca fiind mari dușmani ai vânatului mic. în prezent însă numeroase voci se ridică împotriva urmăririi și distrugerii lor fără milă. Acolo însă unde acești dușmani sunt rari, ca și în fazanerii sau alte crescătorii intensive de vânat mic, ambele răpitoare trebuie combătute. Pentru agricultură și silvicultură ambele sunt folositoare.
RECOLTARE
Recoltarea a fost descrisă la tratarea hermelinei. Rareori se împușcă. De obicei se prinde cu capcanele.
Legea noastră de vânătoare fixează perioadă de ocrotire între 1 aprilie și 14 septembrie, deci poate fi vânată sau capturată între 15 septembrie și 31 martie.
PĂSĂRI DE INTERES VĂNĂTORESC
Cu ocazia practicării vânătorii, pot fi întâlnite pe teren nu numai specii de păsări a căror împușcare este permisă de lege, ci și avifaună pusă sub protecția legii, ca fiind folositoare sau rară și chiar păsări declarate „monumente ale naturii", aflate deci sub o protecție totală. Este de mare importanță ca vânătorul să știe să recunoască o pasăre înainte de a apăsa pe trăgaci. Aceasta nu numai pentru a evita sancțiunea legală, ci și pentru a nu-și împovăra conștiința. Iată motivele pentru care, în cele ce urmează, vor fi descrise și unele păsări care nu formează obiect de vânătoare, dar pe care vânătorul în calitatea lui de iubitor și apărător al frumuseților naturii este dator să le cunoască și să le protejeze.
Din punct de vedere cinegetic, valoarea păsărilor poate fi privită sub două aspecte: sub raportul cantității de carne, ele reprezentau, în 1967, 12% din totalul recoltei; mult mai mare este însă valoarea lor recreativ-vânătorească, deoarece numărul de circa 125000 rațe sălbatice, gâște sălbatice, turturele, porumbei, prepelițe, sitari, fazani și alte păsări oferă vânătorilor numeroase ocazii de ieșire pe teren. Obiect de comerț organizat formează doar fazanii și potârnichile, care se livrează mai mult ca vânat viu pentru export.
Unele specii de păsări comune ca: fazanul, potârnichea, prepelița, sitarul, turtuelele, sunt ușor de recunoscut și de la distanță, în teren. Cu atât mai mult când ele ajung în mâna vânătorului, fie împușcate, fie vii, deci când pot fi cercetate pe îndelete. Dificilă este cunoașterea speciilor acvatice, mai cu seamă a diferiților fluerari. De asemenea nu este ușoară cunoașterea păsărilor răpitoare. Din această cauză, cel ce își dă osteneala să cunoască de la distanță o pasăre trebuie să observe, cel puțin caracteristicile pe care le enumerăm aici: mărimea și forma corpului, poziția pe care o are în stare de repaus, felul zborului (bătăi dese din aripi sau bătăi rare și zbor lin); zbor în linie dreaptă sau ondulat, eventual în zig-zag etc. La cele de uscat: felul cum se mișcă pe sol, iar la cele acvatice, forma corpului când înoată, dacă se scufundă ușor sau nu, modul cum se ridică de pe luciul apei: direct ca rața sau luându-și avânt prin aceea că aleargă, un timp, pe suprafața apei, cum face lișița. De mare ajutor sunt silueta de zbor a păsării și culoarea penajului, care în zbor, de obicei, sunt altele decât în stare de repaus. Interesează, de asemenea, dacă a fost văzută în grup sau individuală. La unele specii, de mare folos este glasul păsării. Trebuie precizată apoi data când a fost văzută și mediul de trai. Acesta din urmă, pentru unele, este caracteristic.
Lucrurile se simplifică atunci când pasărea este împușcată, deci se poate examina de aproape. Elementele principale care trebuie cercetate, în acest caz, sunt:
Greutatea corpului, care se stabilește cu o precizie de cel puțin 10 g.
Lungimea corpului. în acest scop, pasărea este așezată pe spate, fără să fie întinsă și i se măsoară lungimea de la vârful ciocului până la extremitatea cozii. Lungimile ce vor fi date la descriere reprezintă medii, nu extreme.
Lungimea aripii este cea cuprinsă între cotul aripii și vârful celei mai lungi pene.
Lungimea cozii. Aici se cere atenție la căutarea rădăcinii cozii. Se măsoară de la rădăcină până la vârf.
Tarsul, degetele și ciocul se măsoară cu compasul. La degete, trebuie menționat dacă lungimea cuprinde și gheara sau nu.
Solzii de pe tars ajută la determinarea păsării. La cioc trebuie observate: lungimea, grosimea și forma (drept, culcat, lat etc).
Coada poate avea la vârful ei forme diferite: dreaptă ca și când ar fi fost retezată, scobită puțin, scobită mult, convexă cuneiformă. Poate fi și ascuțită ca la fazan sau rața-sulițar.
Unele păsări au pe frunte o placă tare: albă la lișiță, roșie la găinușa de baltă etc.
De cea mai mare importanță este culoarea penajului.
Penele apără corpul păsării contra frigului și a umezelii. Contra frigului are, aproape de piele, fulgii, iar peste aceștia sunt penele acoperitoare. Contra pătrunderii umezelii, păsările acvatice își ung penele cu o substanță secretată de glanda uropigiană aflată în regiunea cozii (târtița). Ungerea are loc cu ajutorul ciocului.
Remigele sunt penele principale cu ajutorul cărora păsările zboară; recticele (penele cozii) au rol de cârmă; în fine, tectricele, cum le arată și denumirea, servesc la acoperirea aripilor. Rațele sălbatice au, la remigele secundare, pene adeseori foarte viu colorate, care împreună formează „oglinda".
Culoarea penajului variază în funcție de vârstă. Alta va fi la pui, alta la tineretul încă incomplet dezvoltat și alta la adulți. Variază, de asemenea, cum este normal, după sexe. De obicei, masculii sunt colorați mai viu. în fine, variază în diferite perioade ale anului, colorația cea mai vie fiind în perioada de reproducție.
Năpârlirea se poate produce treptat, încât pasărea să nu-și piardă capacitatea de zbor, cum este cazul la păsările răpitoare. Acestea trebuind să se miște mai mult ca să poată prinde animalele cu care se hrănesc, nu se pot lipsi de însușirea de a zbura. La alte specii de păsări, cum sunt rațele sălbatice, acest proces fiziologic durează puțin (circa două săptămâni), în care timp, căzându-le remigele, nu pot zbura. Năpârlirea are loc după încheierea perioadei de reproducere.
Dintre simțuri, cel mai dezvoltat este văzul, bun este și auzul, iar mirosul și gustul sunt slabe. La limicole este dezvoltat cel al pipăitului, cu ajutorul căruia descoperă hrana. De altfel, dezvoltarea simțurilor animalelor sălbatice este în strânsă legătură cu felul lor de viață. Astfel, la cele care trăiesc în pădure, desișuri, cum este mistrețul, cerbul, simțul văzului le servește mai puțin la apărare, de aceea el este slab. Ele se folosesc, în astfel de situații, mai mult de miros și auz. Văzul este și mai slab la animalele ce trăiesc în vizuini, galerii. In schimb, acest simț este excelent la păsări, mai cu seamă la răpitoare, care trebuie să vadă de la distanță animalul-pradă.
Activitatea de reproducere este legată de sezonul de primăvară și, parțial, de cel de vară.
La păsări, mușchii aripilor și ai pieptului sunt foarte dezvoltați, pentru a facilita zborul. La cele care aleargă mult, sunt voluminoși și mușchii picioarelor.
în descrierea ce va urma privind păsările, se va indica de fiecare dată, care anume parte a corpului trebuie să fie observată, în primul rând, pentru a identifica pasărea.
Capacitatea de a zbura variază mult de la o specie la alta. Cocoșul de munte și fazanul au zborul greoi și după 200-300 m se lasă la pământ; rațele sălbatice zboară cu ușurință pe distanțe mari; în fine, pescărușii sunt zburători excelenți, petrecându-și majoritatea timpului în zbor. Variază mult și viteza zborului. Dintre păsările întâlnite frecvent de vânător, zbor domol au ciorile și foarte rapid sarselele.
CLASIFICAREA VÂNATULUI CU PENE
După mediul în care trăiește deosebim:
vânat cu pene care trăiește pe uscat: cocoșul de munte, cocoșul de mesteacăn, ierunca, dropia, sitarul, prepelița, porumbeii sălbatici;
vânat cu pene care trăiește în mediul acvatic: rațele și gâștele sălbatice, pelicanii, lebedele, stârcii etc.
După cum își păstrează sau schimbă locul de trai în cursul anului, păsările se grupează în câteva categorii:
Păsări sedentare sau stabile în raport cu țara noastră, adică acelea care rămân la noi în tot cursul anului, deci se reproduc în țara noastră și rămân aici oricât de aspră ar fi iarna. Exemplu: cocoșul de munte, cel de mesteacăn, ierunca, fazanul.
Păsări migratoare sau călătoare. Din această grupă fac parte acele păsări care cuibăresc (își fac cuib, ouă și scot pui) într-o anumită regiune, dar pe timpul iernii merg în țări cu climă mai caldă, unde pot să-și găsească și hrana necesară. în această categorie intră cele mai multe păsări care îl interesează pe vânător: gâștele și rațele sălbatice (cu unele mici excepții), apoi prepelița, sitarul, becaținele, porumbeii sălbatici etc.
între păsările sedentare și migratoare, unii autori deosebesc o categorie intermediară și anume a păsărilor parțial migratoare, prin care se înțelege acelea din al căror efectiv numai o parte părăsește locul de cuibărit, plecând spre sud, restul rămânând pe loc.
Migrația este un fenomen biologic care constă în călătoria sezonieră pe care unele păsări o fac în fiecare an, de la locurile lor de cuibărit, la cele de iernat și înapoi, uneori la distanțe foarte mari (mii de km). Toamna pleacă dintr-o regiune cu clima mai rece, într-una cu clima mai caldă, iar primăvara, invers.
Păsările eratice reprezintă o categorie intermediară între cele sedentare și cele migratoare. Ele nu pleacă peste iarnă în țările cu clima dulce, dar se îndepărtează pe o distanță nu prea mare de locul lor de cuibărit, rătăcind (de unde denumirea de eratice), individual sau în grupuri, pentru a-și procura hrana și a evita, cel puțin în parte, asprimea vremii. Exemplu: sturzul de vâsc, care toamna apare la șes, iar primăvara se retrage la dealuri și munte. La fel, cioara de semănătură, care iarna se deplasează dintr-un loc într-altul, în căutare de hrană. Chiar dropia apărea, iarna, în Dobrogea, în număr mai mare decât era ea de obicei, la noi, venind din Ucraina.
Categoria păsărilor migratoare se subdivide și ea după cum urmează:
Păsări oaspeți de vară, care primăvara vin la noi din țările mai calde unde au iernat, cuibăresc la noi, iar toamna pleacă spre sud, atât generația bătrână, cât și cea din acel an – puii. De exemplu, parte din rațele și gâștere sălbatice, stârcii, pelicanii etc.
Păsări oaspeți de iarnă sunt cele care cuibăresc în țările nordice, iar iarna vin și stau la noi, unde gerul nu este atât de aspru; cele acvatice mai găsesc aici ochiuri de apă neînghețată. Primăvara se înapoiază la locurile lor de cuibărit din nord. Exemplu: gâscă cu gâtul roșu, șorecarul de iarnă, lebăda de iarnă, rața de ghețuri etc.
Păsări de pasaj, numite și păsări migratoare de tranzit, sunt cele care nici nu clocesc la noi și, în mod obișnuit, nici nu rămân aici peste iarnă; ci primăvara vin din țările sudice unde au iernat, se opresc la noi câteva săptămâni, apoi își continuă drumul spre nord, unde își fac cuib și scot pui. Toamna, aceste păsări fac drumul în sens invers, adică zboară spre sud, se opresc la noi câteva săptămâni, apoi ne părăsesc. Așadar, această categorie de păsări este numai în trecere pe la noi (pasaj, tranzit), primăvara și toamna. Exemplu: gârlițele, cocorul, rața sulițar, unele becaține etc.
Clasificarea de mai sus nu trebuie considerată rigidă. într-adevăr sunt unele păsări care fac parte și dintr-o categorie și dintr-alta. Astfel, dintre prepelițele care primăvara vin dinspre sud, numai o parte rămân și cuibăresc la noi, altă parte con-tinuându-și drumul spre nord. Deci, eh sunt atât oaspeți de vară, cât și păsări de pasaj. Sitarul este, în general, o pasăre de pasaj,.dar o mică parte din sitarii ce vin dinspre sud se opresc și clocesc în munții noștrii. Și această pasăre este atât specie de pasaj cât și oaspete de vară. Același lucru se poate spune despre unele rațe sălbatice. Sturzul de vâsc este considerat pasăre eratică, dar în iernile grele migrează spre sud.
INELAREA PĂSĂRILOR
Un mijloc cu adevărat științific pentru studiul păsărilor este inelarea lor, adică aplicarea la piciorul păsării a unui inel ușor, de aluminiu, pe care se gravează un număr de ordine, inițialele stațiunii care a efectuat inelarea și eventual numele țării. Cunoscând locul unde a fost inelată pasărea și punctul unde ea a fost împușcată, capturată sau găsită moartă, se pot trage concluzii asupra traseului de migrație, a longevității etc.
Ord. Galliformes = Galii Fam. Phasianidae
FAZANUL
PHASIANUS COLCHICUS (L)*
DESCRIERE
Masculul se numește cocoș de fazan, femela făzăniță sau găină de fazan. În fauna autohtonă a Asiei și în culturile artificiale și populările din Europa sunt cunoscute mai multe subspecii de fazani, din care enumerăm:
Fazanul comun (Phasianus colchicus colchicus L);
Fazanul gulerat (Paasianus colchicus torquatus Gm);
Fazanul mongolic (Phasianus colchicus mongolicus Brandt)
Fazanul verde sau japonez (Phasianus versicolor versicolor Viell)
Mai rar este:
– – Fazanul de Formoza (Phasianus colchicus formosanus EH)
Cel mai vechi și cunoscut în Europa este Phasianus colchicus colchicus, dar în ultimii 200 de ani au mai fost aduse subspeciile enumerate mai sus, cu care s-a încrucișat, încât în prezent, în terenurile libere, fazanul comun aproape nu se mai găsește în stare pură. Același lucru se poate spune și despre fazanii importați ulterior. Aceștia din urmă, în stare pură, s-ar putea găsi în Europa doar în crescătorii sau din cei aduși din patria lor de origine.
Produsul încrucișării este numit fazan de vânătoare, care are colorație foarte variată, după procentul de sânge din fiecare subspecie pe care îl conține.
însușirile fiecărei specii amintite mai sus, vor fi descrise în continuare:
Fazanul comun: este originar din regiunea Caucazului, de unde a fost adus în Europa de greci și romani; în Anglia este menționat din 1059, în Germania din 1250, în Ungaria din secolul al XVIII-lea. Este mai mic la corp decât fazanul gulerat și cel mongolic și, spre deosebire de aceștia, nu are guler alb. Culoarea generală este mai închisă decât la cei doi amintiți; pe cap și gât-verde-închis, metalic, bătând în albastru, în rest fondul este roșu-închis, aripile brune-verzui. Coada cu dungi transversale închise. Este mai puțin prolific decât ceilalți, în schimb are o rezistență mai mare, necesitând mai puțină îngrijire din partea omului, pentru a se menține în teren.
Fazanul gulerat este originar din China și partea de est a Mongoliei, fiind adus în Europa între 1750 și 1800, când este semnalat în Anglia și Franța. Cum arată și numele, are guler alb, care însă, la spate este mai îngust, iar în față, de regulă, întrerupt. Spatele este brun-deschis, supracodalele albăstrui, iar coada mai deschisă, galbenă-cenușie. Deasupra ochilor sau pe creștet are pete deschise. La fazanul gulerat caracteristică este culoarea lui generală mai deschisă. Este foarte frumos, mai mare la corp decât cel comun, mai prolific, ouă mai timpuriu și deci este mai ușor de crescut artificial; este și mai puțin sperios. Această adaptabilitate a făcut să fie preferat în fazanerii. Dar alături de aceste calități are și părți slabe: este mai puțin atent la atacul răpitoarelor, prosperă numai în terenurile de șes cu culturi agricole mozaicate (porumb, sfeclă, grâu, floarea-soarelui, fânețe), cu un mic procent păduros. Rezistă numai acolo unde ocrotirea și îngrijirea vânatului sunt intense. Pus în același teren, alături de cel comun, dispare, dacă nu are îngrijire deosebită.
Fazanul mongolic este originar din Mongolia și China de Nord-Est și a fost adus în Europa, în Anglia pentru prima dată, în jurul anului 1900. Dintre cei 5 fazani enumerați mai sus, este cel mai mare la corp. Capul și gâtul îi sunt de culoare verde-bronz, pieptul bronzat; pe aripi pete albe-argintii, supracodalele roșii-ruginii. Gulerul alb nu este continuu, ci, pe părțile laterale, are două pete albe în formă de semilună, care nu se împreunează nici în față nici în spate. Culoarea generală este mai închisă decât la cel gulerat și mai deschisă decât la cel comun. Smocul de păr de la urechi abia se vede. Se caracterizează printr-o mare rezistență la excese de temperatură, fiind originar dintr-un ținut cu climă excesiv continentală. Așa fiind, poate popula terenuri inapte pentru alte subspecii. Se pare că are mai mică înclinare spre migrare. Este destul de prolific.
Fazanul verde sau japonez este originar din Japonia, adus în Europa de vest în jurul anului 1840. Este cel mai mic la corp dintre cei 5 fazani enumerați. După cum arată și denumirea științifică, cocoșul are o culoare generală verzuie; capul, gâtul, gușa, pieptul și partea din spate de un verde-metalic, tectricele bat în brun, coada verde-cenușie. Calitățile pentru care a fost adus în Europa sunt: rezistența la condițiile de mediu: suportă regiuni deluroase cu un procent de pădure mai mare, are zbor rapid, calitate apreciată de bunii trăgători. Are mare capacitate de adaptare. Și în penajul femelei se observă culoarea verzuie.
Fazanul de Formoza este și mai deschis la culoare decât cel gulerat. A fost adus în Europa din insula Formosa (Taiwan) pentru calitățile sale de bun ouător. A fost ținut în crescătorii însă în terenul liber nu s-a menținut. Are guler alb.
Așa numitul fazan negru (tenebrosus) nu este o specie aparte, nici măcar o subspecie, ci un produs al selecției acelor indivizi ai fazanului de vânătoare care prezentau fenomenul de melanism. Prin muncă perseverentă de selecție, crescătorii englezi au reușit să obțină, înjurai anului 1920, acest fazan negru, care are următoarele caracteristici: pe cap, gât, gușă și parte din spate, culoarea neagră cu nuanțe de albastru și verde. Și restul penajului este închis, inclusiv coada. Nu are guler alb. Culoarea mult mai închisă se constată și la femelă. Este un fazan destul de mare la corp. Se înțelege că prin amestecul cu subspeciile colchicus, torquatus și mongolicus, se obțin diferite nuanțe de tenebrosus, care însă nu au luciul și frumusețea celui de origine. In crescătoriile de fazan, îl întâlnim adeseori. De asemenea, și în terenurile de vânătoare în care au fost răspândiți puii din crescătorii. Se pare însă că, în terenul liber, se menține mai greu decât fazanul comun. După un timp, dacă nu se mai fac populari artificiale, acesta se observă din ce în ce mai rar, până dispare.
În creșterea fazanului se observă fenomene de albinism și melanism, dar la mai puțin de unul la o mie.
În practica creșterii fazanului se vorbește despre fazanii de vânătoare și despre așa-numiții fazani de decor. Cei de vânătoare au fost descriși mai sus. în ceea ce privește pe cei de decor, trebuie menționat că ei sunt foarte frumoși, având un penaj mai viu colorat decât cei de vânătoare însă în terenul liber de la noi nu se pot menține.
Sunt întâlniți aproape exclusiv în crescătorii și chiar și acolo se înmulțesc destul de greu. Se enumera aici fazanii de decor mai frecvent întâlniți:
Fazanul auriu (Chrysolophus pictus L) este relativ mic la corp, dar extrem de viu și de variat colorat: roșu, portocaliu, brun, negru. Originar din sudul Chinei.
Fazanul Amherst (Chrysolophus amherstiae Leadb) este înrudit cu cel auriu însă cu o colorație și mai frumoasă decât acesta. în penajul său apare și verdele, apoi negrul. Coada lungă și frumos colorată îi dă o înfățișare impunătoare.
Fazanul argintiu (Gennaeus nycthemerus L) este mai mare la corp decât precedentul și mai rezistent. în crescătorii se menține mai bine ca cel auriu. în penaj predomină culoarea argintie-albă, apoi are un moț negru și dungi negre pe unele pene. Caracteristică este culoarea de roșu aprins a obrajilor. Și acesta își trage originea tot din sudul Chinei.
Fazanul regal (Syrmaticus reevesii Gray).
Este cel mai mare dintre fazanii de decor de la noi. Poate atinge lungimea de 2 m din care 1,5 m coada. Penaj foarte frumos și variat colorat, predominând albul, galbenul și negrul. Se mai întâlnesc culorile: roșu, ruginiu, sur, argintiu, brun. Patria lui este de la nord-est de Peking, până în Tibet.
În fazanerii se produc încrucișări între fazanii de decor, în special între auriu și Amherst.
Greutatea fazanului comun mascul (întreg) este de 1-1,5 kg după vârstă și starea fizică; a femelei este mai mică. Greutatea puilor este: la ecloziune, 17-20 g; la vârsta de o săptămână 20-25 g, la 2 săptămâni 25-30 g, la 3 săptămâni 55-65 g, la 4 săptămâni 95-115 g, la 5 săptămâni 145-175 g, la 6 săptămâni 215-245 g, la 7 săptămâni 285-325 g, la 8 săptămâni 365-415 g.
Dimorfismul sexual la fazan este foarte pronunțat, masculii fiind viu colorați, pe când femelele au culoarea ștearsă. Explicația ar putea fi aceea că fazanul este poligam și el este cel care atrage femelele și nu invers. Pe de altă parte, colorația cenușie, modestă, a femelelor este o adaptare la mediu, mai cu seamă în perioada cuibăritului, dar și a creșterii puilor, homocromia permițându-i să evite pericolul răpitoarelor. într-adevăr penajul femelelor seamănă cu solul și iarba uscată.
Proporția sexelor în terenul de vânătoare liber este de 1 cocoș la 5-6 făzănițe, dacă densitatea populației este mare și de 1 cocoș la 3-4 făzănițe, dacă densitatea este mică. într-adevăr, în acest din urmă caz, masculii și femelele întâlnindu-se mai greu, este nevoie de un procent mai mare de cocoși spre a se putea produce fecundarea. Proporția dintre sexe are mare importanță din punctul de vedere al înmulțirii naturale. Primăvara în timpul împerecherii dacă nu există suficiente femele, iar unii cocoși sunt bătuți de rivalii lor, atunci ei părăsesc terenul, ducând cu ei și femelele cu care sunt în grup. Cu cât numărul de cocoși în raport cu femelele este mai mare, cu atât și migrația sporește. Dar nici un număr de cocoși prea mic nu e favorabil, căci o parte din ouă vor rămâne nefecundate.
Vârsta la femelele din captivitate nu depășește 3 ani, deoarece le scade producția de ouă și sunt eliminate, iar dintre cocoșii din terenul liber, puțini scapă de pușca vânătorului după vârsta de 3 ani.
APRECIEREA VÂRSTEI FAZANULUI
Pentru făzănițe nu se cunosc criterii sigure de apreciere a vârstei; aceasta însă este posibilă la cocoși, după lungimea pintenului. Până acum ne mulțumeam cu constatarea: pinten scurt – fazan tânăr, pinten lung – fazan bătrân. Pe bază de cercetări asupra unor fazani marcați, s-au făcut precizări asupra lungimii și formei pintenului cocoșului de fazan la câteva vârste.
Măsurând lungimile pintenilor a 545 fazani în vârstă de 5-6 luni (în noiembrie) au găsit: lungimile extreme 5-15 mm, media 8,8 mm, cele mai frecvente lungimi fiind de 7,5-10 mm. Ca formă, cei mai lungi aveau vârful ascuțit, adesea îndoit în sus, pe când cei scurți, de regulă, aveau vârful bont.
Au fost cercetați 17 cocoși în vârstă de 1 1/2 ani. Lungimile extreme ale pintenilor au fost de 10,5-17,5 mm, în medie 13,7 mm, cele mai frecvente lungimi fiind de 12,5-14 mm. Ca formă, pintenii erau foarte ascuțiți și vizibil îndoiți în sus. Probabil, în practică, mai demult, aceștia au fost considerați mai bătrâni decât sunt în realitate.
Pentru vârsta de 2 1/2 ani, cercetătorii au avut la îndemână doar 4 cocoși -număr prea mic pentru a permite tragerea unor concluzii. Sub rezervă se dau următoarele cifre rezultate din măsurători: lungimi extreme 16-17 mm, în medie 16,5 mm. Autorii susțin că în terenurile gospodărite intensiv, numai puțini cocoși ajung la vârsta de 2 1/2 ani.
Fazanii de vârstă mai mare nu au fost cercetați.
Concluzii pentru practică:
Cel puțin 90% din fazanii sub un an aveau lungimea pintenilor mai mică decât lungimea minimă a cocoșilor de fazan de 1 1/2 ani (adică sub 10,5 mm). Numai la 10%, această lungime a fost mai mare. Deci, la această vârstă, există un punct de sprijin destul de sigur, căci confuzia s-ar putea produce numai în cazuri rare.
La cei de 1 1/2 ani, problema este mai dificilă, deoarece numai 20% au avut lungimea mai mare de 15 mm (maxim găsit la cei de 5-6 luni), deci numai pe aceștia îi putem deosebi, cu certitudine, de cei de
5-6 luni. Restul de 80% se încadrează între 10,5 și 15 mm deci pot fi confundați cu cei de 5-6 luni. La această vârstă, doar forma vârfului ne poate veni în ajutor; vârful este mai ascuțit ca la cei de 5-6 luni.
Cocoșii de 1 1/2 ani nu se pot deosebi cu certitudine de cei de 2 1/2 ani. Nu ne ajută la aceasta nici lungimea nici forma pintenilor.
Pentru cercetări, puii de fazan din diferiți ani au fost marcați prin scurtarea degetelor (la fiecare an, alt deget) și s-a constatat că fazanii nu suferă prin aceasta. Marcarea servește și la urmărirea deplasării de la locul de lansare, precum și la stabilirea procentului fazanilor împușcați din cei lansați, deci randamentul creșterii artificiale sau semiartificiale.
Pentru aprecierea vârstei făzănițelor, puncte de reper sunt următoarele: femela bătrână are penele mai colorate, coada mai lungă și mai bogată în pene; la cea tânără, culoarea este mai spălăcită. Deosebirea servește la eliminarea din efectiv a celor peste 3 ani.
Glasul cocoșului de fazan este un țipăt strident, care poate fi auzit seara când se urcă în arbore pentru dormit, dimineața în zori când coboară, ori de câte ori se consideră amenințat de vreun pericol, de exemplu când vede o vulpe sau altă răpitoare, dar mai ales în perioada împerecherii (aprilie-mai). Femela scoate și ea un ticăit slab, iar în copac se urcă fără să dea glas; puii piscuie ușor.
Simțuri. Dintre simțuri, cel mai dezvoltat pare a fi văzul, apoi auzul.
Urma fazanului are importanță atât la evaluarea efectivului, cât și la constatarea prezenței fazanului pe teren și a frecventării hrănitoarelor.
Deplasarea preferată este mersul pe jos. Pentru aceasta este dotat cu picioare puternice, mușchiuloase. în zbor se ridică numai la nevoie și nu parcurge decât o distanță de 200-300 m după care se lasă pe sol. Are suprafața aripilor mică, de aceea pentru a ține în zbor un corp de 1-1,5 kg, este nevoit să bată des din aripi. Dacă este silit să se ridice din nou în zbor de câteva ori, fără a se putea odihni, obosește. Neplăcerea de a se ridica în zbor îl face să caute orice posibilitate de a se ascunde în iarba uscată, tufișuri, grămezi de frunze și a scăpa de urmăritori. Acest obicei e bine să fie reținut de organizatorii de vânători cu gonași și, în consecință, să așeze gonașii la distanță mică unii de alții. Are nevoie de nisip sau cel puțin de cenușă sau praf pentru a se scălda. Pe timp de secetă, în praful drumurilor, se pot vedea scăldători de fazani.
ECOLOGIE
Biotopul. La popularea cu fazani a unui teren, mare importanță are buna alegere a acestuia. Dacă terenul nu îndeplinește anumite condiții ecologice, fazanul nu va rămâne în teren si toată munca depusă va fi zadarnică. Această pasăre are înăscut
obiceiul de a vagabonda. Aceasta se datorește faptului că în țara sa de origine, în anumite perioade, apare lipsa de hrană, iar acest lucru îl obligă să facă deplasări mari până unde găsește hrană. Acest obicei se face simțit și la noi, îndată ce condițiile de hrană, adăpost și liniște, sau numai una din ele, nu este îndeplinită.
Se consideră ca bun un teren care are circa 1/3 pădure, 1/3 teren agricol și 1/3 fânețe, situat în luncă, cu condiția să aibă apă și stuf, părerea noastră este că pentru fazan corespunde mai bine un teren cu 8-15% pădure în trupuri mici (nu mai mari de 300-400 ha) răspândite pe terenul agricol cultivat cu diferite plante. Nu-i sunt favorabile pădurile de mare întindere.
În ce privește relieful este bun șesul sau terenul ușor ondulat; nu-i convine terenul frământat, cu pante repezi. De altfel aici nu se pot face nici culturi agricole, deci lipsește hrana și crește procentul de pădure peste limita admisă.
Altitudinea favorabilă pentru fazan este de la 0 până la 200-300 m, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții arătate.
Expoziția generală favorabilă este cea sudică, deoarece aici razele soarelui mențin o microclimă mai favorabilă de toamna până primăvara. Zăpada se topește aici mai ușor, deci rămân petece dezgolite, în care se găsește oarecare hrană și suferă mai puțin de frig. Razele soarelui sunt necesare și în perioada incubației și a creșterii puilor. Expozițiile nordice sunt căutate de vânat numai vara, pe timp de căldură mare.
Solul favorabil este cel argilo-nisipos, permeabil*, fertil pe care se poate dezvolta o vegetație bogată. Nu este bun cel argilos, care se înmoaie în urma ploilor și se lipește de picioarele fazanului, îngreuindu-i mersul; după ce se întărește face cocoloașe pe picioare, îngreunând mișcarea păsării. Terenul de vânătoare câștigă în calitate dacă în cuprinsul lui se găsesc ape, fie curgătoare, fie stătătoare, în special lacuri și bălți, înconjurate de o centură de stuf, papură și alte plante acvatice. Apa contribuie la îmbunătățirea calității terenului nu numai pentru că servește la băut, ci și din motivul că la marginea ei se dezvoltă o faună ce intră în hrana fazanului: melci, râme și diferite insecte, iar stuful oferă adăpost, mai ales iarna când apa îngheață, iar în apropiere nu există păduri. De-a lungul apelor curgătoare există vegetație care oferă adăpost, apoi există și plaje cu nisip de care fazanul are nevoie pentru scăldat și pietricele pentru sfărâmarea hranei dure. Trebuie arătat că vegetația are un dezavantaj: la adăpostul ei, dată fiind înclinarea spre vagabondaj a fazanilor, aceștia se pot deplasa în alte terenuri, mergând de-a lungul râului.
Condițiile climatice sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea fazanului. Ploi multe în perioada nidificației și creșterea puilor (mai-iunie) influențează negativ sporul anual; ouăle stau în apă și se răcesc, puii fiind sensibili, răcesc și mor. Pierderea sporește dacă la precipitații se adaugă și temperaturi scăzute. Paguba este mai mare în terenurile cultivate agricol unde sunt mai multe adâncituri în care se adună apă decât în pădure. Mersul vremii în mai-iunie este hotărâtor pentru sporul din acel an. Înghețurile târzii de la sfârșitul lunii aprilie și începutul lui mai pot avea ca urmare înghețarea ouălor. Razele soarelui sunt necesare, dar temperaturile ridicate și secetele îndelungate nu-i sunt prielnice: fazănițele nu stau bine pe ouă, puii suferă de insolații, deci au nevoie de adăpost, insectele care servesc ca hrană sunt în număr mic. Suferă în special puii întârziați, din diferite cauze. Iarna grea cauzează pierderi fazanului nu atât prin temperatura scăzută, cât prin stratul de zăpadă care acoperă hrana și îi limitează posibilitatea de mișcare. Cu cât stratul de zăpadă durează un timp mai îndelungat, cu atât omul trebuie să intervină mai activ cu hrană complementară. Dacă vara, în lipsă de arbori pe care să se urce pentru dormit, fazanul poate dormi și pe pământ, iarna arborii îi sunt indispensabili, dormitul pe zăpadă fiindu-i dăunător. Grindina cauzează pagube ouălor, puilor și chiar fazănițelor clocitoare; din fericire paguba se limitează la anumite suprafețe și este mai mică în pădure, în timp ce zăpada și ploile reci se întind pe suprafețe mari. Influența negativă a temperaturii scăzute se manifestă și sub altă formă: în urma unei ierni grele, fazanii ajung în primăvară cu organismul slăbit și ca atare vor da mai puține ouă; temperatura scăzută în perioada ouatului are ca urmare întreruperea depunerii ouălor și o dată cu aceasta prelungirea perioadei de incubație, ceea ce duce la pui întârziați. Se știe însă că cele mai prețioase ouă sunt cele timpurii, ultimele (iunie) având un mic procent de ecloziune. Vântul influențează atât direct, iarna, prin viscolirea zăpezii și prin îngroparea în zăpadă a fazanilor de pe sol, cât și indirect prin uscarea solului și stânjenirea vegetației.
O dovadă despre influența climei asupra înmulțirii fazanului o constituie faptul că pe malul Mării Negre (pădurea Comarova) și în vestul Banatului, fazanul se înmulțește pe cale naturală mai ușor, deoarece aici stratul de zăpadă este subțire și de durată mai scurtă, solul nu stă multă vreme înghețat, deci este posibilă procurarea hranei prin râcâit. Nu același lucru se constată în centrul Bărăganului sau în Podișul Moldovei, cu climă mai aspră.
Vegetația este, de asemenea, un factor important pentru viața fazanului. Vegetația este privită atât ca sursă de hrană cât și ca adăpost contra dușmanilor și, uneori, a arșiței, a vântului, a gerului; de asemenea, pentru cuibărit. Ca sursă de hrană, fazanului îi este prielnică pădurea de foioase cu specii producătoare de ghindă, fructe și semințe: stejari, fag, meri și peri pădureți, salbă moale, lemn câinesc, păducel, porumbar și altele. Sălciile (Salix alba, Salix purpura, Salix viminalis) au valoare ca sursă de hrană datorită insectelor care se dezvoltă pe ele. Ca adăpost, indicate sunt rășinoasele (pin, molid, brad), datorită frunzișului lor permanent, dar și foioasele dacă au subarbo-ret. Clasele de vârstă ale arboretelor, apropiate de cele normale sunt mai favorabile. Este bine ca pădurea să fie tratată în regimul crângului, pe circa o treime din suprafață, având arborete sub vârsta de 10 ani. Satisfăcătoare sunt și pădurile de codru cu un subarborete bogat. De menționat că, pentru cuibărit fazanul nu caută desișurile, ci rariștile, în care razele soarelui să pătrundă la cuib. Nu sunt favorabile arboretele pure cu vârstă mijlocie, cu masivul bine închis și fără subarboret.
Pe viscol, în pădure, temperatura este ceva mai ridicată, deci vânatul găsește adăpost. în ce privește vegetația din terenul agricol, ea servește drept hrană fazanului nu numai vara, ci și iarna, în măsura în care nu e acoperită de zăpadă; cu începere din aprilie, când grâul de toamnă, secara și lucerna încep să se înalțe și până toamna când se adună recolta, ele servesc și ca adăpost. Monoculturile pe mari suprafețe nu sunt favorabile fazanului; bune sunt culturile mozaicate: grâu, porumb, floarea-soarelui, specii de leguminoase, fânețe. Șanțurile canalelor, constituie locuri în care vânatul găsește liniște. Orezăriile nu sunt favorabile fazanului.
Vegetația condiționează și localizarea fazanului în teren în diferite anotimpuri. Primăvara, în aprilie-mai, când vegetația începe să se ridice și să ofere adăpost, fazanul în cea mai mare parte (nu în totalitate), iese la câmp, la început în culturile de păioase, mazăre, borceag, lucerna, iar mai târziu în porumbiști. Când frunzele porumbului încep să se usuce și să facă zgomot la adierea vântului, iese și caută ierburile uscate, grupurile de mărăcini; în fine, toamna, când întreg câmpul este dezgolit, fazanul se retrage din nou în adăpostul pădurii, iar în lipsa acesteia, în stufărișuri culturi de protecție și orice vegetație care poate oferi adăpost. în această situație, foarte utile ar fi remizele create anume pentru vânat. De menționat însă că și pe durata cât fazanul s-a retras în pădure, el tot iese pe câmp peste zi, chiar dacă e vorba numai de arături, deoarece aici găsește semințe, insecte. în caz de pericol se retrage în pădure, iar dacă e liniște, stă pe câmp până seara, când revine la pădure pentru dormit, urcând în arbori.
Manifestă o slabă fidelitate față de locul unde a crescut.
Toamna și iarna, pleacă în căutare de hrană și se oprește acolo unde găsește condiții bune din acest punct de vedere.
Toamna când câmpul se dezgolește, pleacă și în căutare de adăpost. Pentru a preveni emigrarea de toamnă a puilor deveniți mari trebuie să existe adăpost și hrană. Dacă aceste condiții există, multe din femelele plecate primăvara pentru cuibărit, se întorc la pădure împreună cu puii lor.
Primăvara, în perioada de împerechere, cocoșii bătuți pleacă din teren, ducând cu ei făzănițele din grupul lor.
Un alt moment de migrație este tot primăvara, când femelele își caută loc de cuibărit. Se opresc acolo unde găsesc locuri favorabile.
Prin inelari, s-a constatat că fazanii rezultați din crescătoria locală se îndepărtează mai puțin de locul unde au fost puși în terenul liber, decât cei aduși din crescătorii străine. Primii au fost împușcați pe o rază de 25 km, alții pe una de 30 km. Depărtarea maximă a fost de 60 km. Mulți însă nu s-au îndepărtat mai mult de 6 km. Din acest punct de vedere, subspeciile se comportă diferit.
Pleacă din teren și în cazul când sunt neliniștiți mai cu seamă prin vânători repetate, la scurt interval (2-3 săptămâni).
Răspândirea. În prezent, în toate regiunile din țara noastră există fazani în terenul liber, datorită popularilor artificiale efectuate de-a lungul timpului.
Se poate vorbi totuși despre o depopulare a terenurilor de fazani datorită unui context de condiții defavorabile. Putem constata atât în vestul cât și în sudul țării, că acolo unde erau fonduri de vânătoare foarte bine populate cu fazani, acum practic este dificil de organizat o partidă de vânătoare cu rezultate ce pot satisface anumite exigențe. După părerea noastră cauzele decurg nu numai neapărat din lipsa de pază (braconaj în primul rând), ci mai ales s-au degradat condițiile ambientale favorabile fazanului și în principal adăpostul. în mod concret prin amenajamentele silvice nu s-a impus ca țel de gospodărire și realizarea prin lucrările silviculturale propuse, a unor păduri cu un subarboret apt pentru a asigura locuri de adăpost fazanului. Nu s-a avut în vedere nici introducerea în formulele de împădurire a unor specii ce prin fructele și semințele lor pot constitui o resursă de hrană naturală pentru fazan. Soluția o vedem în integrarea intereselor de gospodărire a pădurilor cu cele de vânătoare, în sensul de a subordona pe anumite suprafețe interesul de obținere a unor anumite produse lemnoase celui de asigurare a liniștii și adăpostului pentru fazan. Dacă aceste interese (silviculturale și vânătorești) sunt optim integrate, cu certitudine veniturile, respectiv profitul obținut la suprafața de fond forestier va crește, mai ales dacă se are în vedere că, pe seama pădurii profitul, se obține la un ciclu de minimum 100 de ani, pe când la vânătoare după doar câțiva ani. Pentru realizarea acestor deziderate ar fi necesară reconvertirea unor suprafețe de păduri din fondurile speciale pentru fazani de la codru la crâng simplu sau cu rezerve.
ETOLOGIE
Reproducerea. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de circa 10 luni.
Împerecherea începe primăvara, îndată ce timpul s-a încălzit, de obicei în martie, dar momentul depinde de mersul vremii. în acest timp, cocoșul are un teritoriu al său, în care nu tolerează alt cocoș. Fiind poligam, în jurul lui se adună făzănițele, ele fiind cele care vin la cocoș, iar nu invers. Cocoșul își apără găinile, luptându-se cu rivalii, făzănițele rămânând învingătorului. Numărul de făzănițe la un cocoș depinde de proporția dintre sexe. Momentul începerii împerecherii se cunoaște după faptul că masculii umblă mult, scot țipete, bat din aripi. Lungimea perioadei de împerechere depinde de mersul vremii și de proporția dintre sexe; vremea rece încetinește sau chiar întrerupe împerecherea; numărul mic de cocoși o lungește.
Făzănița își face cuibul pe pământ, într-o mică adâncitură pe care o căptușește cu câteva fire de iarbă uscată, eventual cu puține pene. Pentru cuib, caută locuri adăpostite de păsările dăunătoare: iarba uscată rămasă din anul trecut, grupuri de mărăcini, tufișuri, culturi agricole în care plantele au atins înălțimi mai mari (lucerna, trifoi, secară). Amplasarea cuibului este hotărâtoare pentru soarta progeniturii.
Ouatul începe, în funcție de mersul vremii, cam la 1-10 aprilie și dacă făzănița nu este deranjată, se termină în 3 săptămâni. Depune în medie 10-12 ouă (16-18). Dacă prima pontă este distrusă dintr-o cauză oarecare, femela depune o a doua serie de ouă, dar de data aceasta mai puține. Puii vor fi întârziați ca dezvoltare. Interesul este să existe fazani care să ouă timpuriu.
Ouăle au lungimea de cea 45 mm, diametrul de 35 mm și greutatea de 29-30 g. Numărul de ouă depinde și de vârsta făzăniței; cea de un an produce 10-15 ouă; cea de 2 ani 12-18 ouă; cea de 3 ani 8-14 ouă; cea de 4 ani 6-10 ouă; și în fine, cea de 5 ani mai puțin de 10 ouă.
Făzănițele care trăiesc pe soluri care conțin calciu sau care au fost tratate cu îngrășăminte chimice calcaroase produc mai multe ouă decât cele de pe soluri sărace în calciu.
Admițând că o făzăniță depune într-un sezon, în medie 12 ouă cu greutatea medie de 29-30 g, înseamnă că în decurs de 20-25 zile, cât durează perioada ouatului, făzăniță pierde 350-360 g din cele mai valoroase substanțe ale corpului său. De aici rezultă necesitatea, ca în pragul reproducției, făzăniță să fie în bună condiție fizică. Altfel organismul său se resimte prin pierderea unor substanțe egale cu o treime din greutatea ei corporală, scăzându-i rezistența la boli. Culoarea ouălor este verzuie deschis, dar unele sunt aproape brune. Când ponta este completă, făzăniță se desparte de cocoș și începe clocitul. Durata incubației este de 24 zile, putând fi depășită cu o zi. In prima săptămână a incubației, femela părăsește repede cuibul dacă este deranjată, dar cu cât incubația progresează, cu atât este mai statornică la clocit. Puii sunt nidifugi, părăsesc cuibul imediat după ieșirea din ou; hrana lor în primele luni este, predominant, de natură animală. Sunt sensibili la răceli, mai ales în primele 2-3 săptămâni.
Sporul anual variază în limite largi, în funcție de starea timpului în perioada cuibăritului și pierderea de cuiburi din cauza cositorilor mecanice. Mai sunt și alți factori, dar influența lor este mai mică. Evaluarea sporului se face ținând cont, în primul rând, de efectivul de primăvară, numărul de pui văzuți la o femelă și cantitatea cuiburilor distruse. Este greu de dat cifre. Totuși, sporul poate fi socotit satisfăcător dacă la o femelă rămân până la începutul sezonului de vânătoare în medie 3-4 pui și bun dacă rămân 5-6 pui.
Fazanul nu este sociabil. Cocoșii stau în apropierea femelelor numai în perioada împerecherii; ei nu contribuie nici la incubație, nici la creșterea puilor. Stoluri formează numai femela cu puii, până ce aceștia se individualizează, adică până la sfârșitul verii.
Hrana fazanului din terenul liber se compune din:
25% diverse animale: insecte în diferite stadii de dezvoltare, inclusiv gândaci din Colorado, apoi viermi, melci, șopârle mici, chiar și șoareci și cadavre;
12% semințe de plante lemnoase, salcâm, stejar, corn, păducel, apoi alte plante din pădure: Solanum, Rubus, Anthemis;
12% semințe, tubercule, rădăcini de plante agricole (mai ales toamna și iarna);
11% substanțe minerale;
9% semințe de buruieni;
31% părți verzi de plante (în perioada de vegetație).
Prin consumul de insecte și semințe de buruieni, fazanul este folositor agriculturii. Procentele de mai sus sunt numai orientative, deoarece ele pot varia în funcție de situația locală. Sortimentele de hrană variază și după anotimp, astfel: cantitatea de hrană animală este neînsemnată iarna, crește în timpul primăverii și sporește și mai mult vara, pentru ca toamna să scadă din nou.
Mediul acvatic îi este necesar nu atât pentru băut apă, cât pentru insectele și moluștele ce se dezvoltă pe malul apelor.
Fazanul este animal de zi. Peste noapte, ori de câte ori are posibilitatea, doarme în arbori, unde este mai ferit de pericole: răpitoare, inundații, viscole și chiar de a sta pe zăpadă. De aceea, un bun biotop trebuie să aibă și parcele cu arbori înalți. Când nu există arbori, doarme pe sol. în perioada împerecherii nu se urcă totdeauna în arbori.
Fluctuații de efective. Bonitate. Densitate. În țară existau 389 fonduri de vânătoare cu o suprafață de 1,7 milioane ha apte pentru cultura fazanului, marea lor majoritate fiind situate în categoria a IlI-a de bonitate. Efectivul optim calculat potrivit acestei împărțiri a fost socotit la 255 mii. În ultimii ani ai deceniului 1960-1970 efectivul a fost precizat la 120000-150000.
Fluctuațiile de efective la fazani sunt mari, el fiind sensibil la condițiile atmosferice; astfel în iernile grele, dacă nu are condiții bune de adăpost și nici hrană complementară, în cantitate suficientă, o mare parte din efectivul de reproducție piere; vremea ploioasă și rece din mai-iunie, când are loc incubația și creșterea puilor în primele săptămâni, are ca urmare un spor anual redus. Ambele se repercutează printr-un efectiv scăzut și o recoltă scăzută în sezonul ce urmează. Această situație este exemplificată cu recoltele din Ungaria. Astfel:
Între 1930/31 și 1939/40, recolta de fazani a variat între 275000 și 394000. Dar a urmat iarna grea 1939/40, care a cauzat mari pierderi. Drept rezultat, în sezonul de vânătoare 1940/41, recolta a scăzut la 87000.
Fazanul, în general, este folositor agriculturii, totuși cauzează și unele pagube. în semănăturile proaspete de lângă păduri, râcâie și scoate semințele din pământ, uneori încolțite. Dacă densitatea efectivului este mare, iar semănătura ocupă o suprafață mică, atunci paguba poate fi însemnată. Să nu se uite însă că această pasăre aduce agriculturii foloase mult mai mari decât pagube, prin consumul de insecte dăunătoare și semințe de buruieni.
În păduri, paguba constă în consumul jirului, ghindei din semănăturile directe, pe care le scoate din pământ prin râcâire. Din cercetările științifice rezultă că pagubele, în totalitatea lor, sunt mici, iar foloasele aduse pădurii incomparabil mai mari.
Dintr-o diagramă dată deBehnke-Lindemann, rezultă că, din totalul hranei pe care o consumă fazanul, 12% reprezintă pagube, 26% foloase directe, 36% foloase indirecte și 26% este hrană indiferentă.
Dușmani are mulți, iar pierderile sunt mari. Aceasta și din cauză că fazanul nu este prea atent, nu știe să se apere de dușmani. Pisicile hoinare, în primul rând, apoi câinii cauzează pagubele cele mai mari; coțofenele și ciorile cenușii le consumă ouăle; vulpea, dihonii, viezurele, pisica sălbatică, nevăstuica, chiar și ariciul și mistrețul îi mănâncă ouăle și puii. Dintre păsările răpitoare, cel mai periculos este uliul porumbar. Ouăle sunt consumate și de cioara de semănătură. Fără o combatere sistematică și eficientă a acestor dușmani nu se poate asigura o densitate corespunzătoare a fazanului, oricât de bune ar fi condițiile de hrană, adăpost și liniște.
Bolile de care suferă fazanul sunt numeroase, cele mai frecvente sunt:
Pesta aviară (Pestis avium), viermele roșu (Syngamus tracheaMont), diareea albă (Pasteurella gallinarium), tuberculoza aviară (Baccillus tuberculosis gallinaceus), holera (Pasteurella aviseptica) și coccidioza (Eimeria tenella).
Toate bolile de mai sus sunt frecvente și cauzează pagube mai mari în fazanerii. Aici se poate interveni atât preventiv, cât și curativ. în teren liber ele sunt mai rare. De altfel aici posibilitățile omului de a interveni cu mijloace curative sunt, practic, nule. Se pot lua însă măsuri de prevenire: reglarea densității spre a evita suprapopularea, vegherea ca să nu se arunce în terenul de vânătoare găini domestice moarte, scoaterea din teren în măsura posibilului a exemplarelor bolnave. în această privință, un rol însemnat îl pot avea și răpitoarele. Ceea ce nu poate face omul, fac ele.
Măsuri pentru sporirea efectivelor de fazani în terenurile de vânătoare libere.
Sporirea numărului de fazanerii (crescătorii artificiale) de la 3 în 1948 la 15 în 1968 și mărimea producției acestora a făcut posibilă lărgirea considerabilă a ariei de răspândire a fazanului în țara noatră. Azi, există fazani în toate regiunile țării, dar nu în egală măsură. în unele regiuni sunt efective însemnate, în altele abia s-au înființat nuclee. Aceasta este un fapt pozitiv. în același timp însă trebuie să constatăm că densitatea efectivului și mai cu seamă recoltele anuale continuă să fie scăzute. La un efectiv stabilit la 150 mii în martie 1968, s-a obținut o recoltă de 35 mii în anul 1968 și ea nu a fost mult mai mare nici în alți ani. Sunt terenuri de vânătoare care de peste 40 ani se bucură de atenție deosebită în ce privește dotarea și care totuși nu dau recolte pe măsura investițiilor făcute. Cauzele nu se cunosc în mod precis, dar se bănuiește că ar fi prea puțina grijă pe care unitățile exterioare, care primesc pui de fazan din crescătorii, o acordă protecției și îngrijirii fazanului în teren liber: combaterea dăunătorilor, hrana complementară, asigurarea liniștei. Este greșit să se considere că munca ocrotitorului s-a încheiat o dată cu eliberarea fazanilor în teren și că de aici înainte, fazanii trebuie să se înmulțească de la sine. Dimpotrivă, fazanii trebuie ținuți sub observație continuă și ajutați când este nevoie, așa încât efectivul nu numai să se mențină în teren, dar să și sporească. în această privință, socotim util să cităm din literatura de specialitate: „Trebuie să înțelegem că cele mai favorabile condiții ecologice, toată osteneala depusă și toate cheltuielile făcute nu vor da rezultate, dacă în teren nu vom avea un paznic foarte pasionat, cu experiență și interesat în mod corespunzător". Această concluzie a fost trasă de oameni care au crescut fazani și au îngrijit terenuri de vânătoare decenii în șir. Cei ce au sau primesc fazani pentru populare de terenuri trebuie să urmeze îndrumările tehnice elaborate în acest sens.
Creșterea artificială a fazanului este o problemă complexă și iese din cadrul acestei lucrări. Ea singură ar necesita o lucrare de volum mare. De aceea în cele de mai sus a fost tratată numai ocrotirea și punerea în valoare a fazanului în terenul liber.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Perioada de vânătoare stabilită prin lege este 1 octombrie-28 februarie. Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură este în drept să o modifice în funcție de efectiv.
Metode de vânătoare a fazanului. Este permisă numai vânarea cocoșilor. Metoda cea mai frecventă este goana în pădure.
La vânătoarea cu goana, se recomandă să fie respectate în afară de regulile generale și următoarele:
Goanele să fie scurte: 250-400 m;
Să se stabilească direcția în care zboară fazanii când sunt stârniți și să se țină cont de ea, la efectuarea goanei;
Când se face planul vânătorii, să fie programate numai parcelele care au fazani suficienți;
Cu 1 -2 zile înainte de vânătoare să se pună hrană din abundență pe teren, pentru a reține fazanii în parcelele în care se va vâna;
Gonașii să fie deși (4-10 m unul de altul), mai cu seamă la început de sezon, când în pădure există iarbă și buruieni înalte;
Când din fața gonașilor se ridică un fazan, aceștia trebuie să strige „cocoș" sau „găină" pentru a face atenți pe vânători;
Când goana se apropie de sfârșit, iar fazanii s-au îngrămădit între linia vînătorilor și cea a gonașilor, deci când mai sunt 100-150 m între cele două linii, gonașii trebuie să înainteze foarte încet și să se oprească din când, în când, bătând cu ciomegele pe loc încât fazanii să se ridice în zbor pe rând, nu deodată;
În parcelele de pădure în care se găsesc fazani în număr mare, este indicat să fie făcute din timp adăposturi (țiitori) din nuiele împletite, înalte până la pieptul vânătorului. Distanța între ele să fie de 30-10 m;
Linia vânătorilor să nu fie așezată cu soarele în față, iar distanța dintre vânători să nu depășească 40 m;
Unde sunt linii de vânătoare largi (15-20 m) se recomandă ca vânătorii să se așeze la mijlocul lățimii lor, pentru a putea observa mai bine fazanii ce se apropie în zbor;
Fazanii se împușcă numai în zbor; aceasta este o regulă elementară de corectitudine vânătorească;
Zilele cu vânturi puternice și zăpezi mari nu sunt favorabile pentru vânătoare.
Când dispozițiile privind reglementarea vânătorii o permit se vânează cu prepeli-carii sau la sărite, fără câini, în mărăcini, porumbiști etc. Este o metodă foarte frumoasă.
Valorificarea fazanilor din terenul liber se poate face:
Sub formă de vânat împușcat. Se colectează în întreprinderi organizate în acest scop și se valorifică fie pe piața internă fie la export.
Prin vânzarea de vânat viu. Este cea mai rentabilă formă de valorificare.
Contra taxă de împușcare îndeosebi pentru vânătorii turiști din alte țări. Aceștia plătesc o taxă pentru fiecare piesă de vânat împușcat, vânatul rămânând gratuit deținătorului terenului de vânătoare.
Trofeu la fazan pot constitui penele din oricare parte a corpului cocoșului, la alegerea vânătorului. Adeseori sunt reținuți ca trofeu și naturalizați fazani întregi.
În cultura artificială a fazanului în țara noastră, s-au făcut mari progrese mai ales până în 1989. Totuși în momentul de față fazanul încă nu are un aport economic satisfăcător, comparativ cu iepurele, mistrețul, căpriorul, cerbul. Nici ca obiect de vânătoare nu este pe primele locuri, dat fiindcă numai un mic număr de vânători au ocazia să practice vânătoarea în terenuri cu fazani. Această situație nu poate să ne mulțumească. În condițiile ecologice din țara noastră, fazanul poate și trebuie să devină o specie importantă de vânat, cu o răspândire largă. Aceasta cu atât mai mult cu cât se adaptează ușor la cultura intensivă a solului. Dovada o avem în faptul că în timp ce în multe țări ale Europei (Cehia, Slovacia, Austria) efectivul de potârnichi scade, cel de fazan crește.
POTÂRNICHEA
PERDIX PERDIX (L)
DESCRIERE
Se mai numeștepotârniche cenușie. In țara noastră există, în afară de potâmichea bine cunoscută, încă o subspecie potâmichea robustă (Perdix perdix robusta, numită și potâmichea dobrogeană. Aceasta este răspândită în Siberia de Vest și Europa de Răsărit, în țara noastră este întâlnită în Dobrogea și Muntenia, de-a lungul Dunării. Este cu ceva mai mare decât potâmichea noastră și are mai puțin brun în penaj, apropiindu-se de culoarea sură, atât la penajul dorsal cât și pe piept.
Date biometrice privind potâmichea cenușie: lungimea totală a corpului 310— 336 mm; lungimea aripii 148-162 mm; lungimea cozii 80-95 mm; lungimea tarsului 35-55 mm; anvergura 510-535 mm. Greutatea, toamna, 350-400 g. Peste iama poate să scadă mult în greutate în funcție de asprimea iernii, primăvara fiind de 320-380 g și chiar mai puțin. Puii au, la ecloziune, 7-9 g, la 10 zile 20 g, la 30 zile 80-100 g, la 50 zile 220-250 g, iar la 3 1/2-4 luni au dezvoltarea completă.
Culoarea generală a penajului este cenușie. Culoarea roșcată a capului și gușei este caracteristică pentru ambele sexe. între penajul celor două sexe, deosebirea nu este mare: culoarea generală a spatelui la mascul bate în brun-roșcat; masculul are pe abdomen pene de culoare brună-castanie, așezate în forma unei potcoave.
Trebuie reținut însă că această zisă potcoavă brună există și la femelele bătrâne, dar mai puțin pronunțată. Prin urmare, ea nu constituie un semn sigur de deosebire între sexe. Cert este doar că lipsa potcoavei arată că e vorba de femelă, iar potcoava completă și bine conturată arată că este mascul. Acest semn permite deosebirea sexelor și în zbor. Semn sigur de deosebire a celor două sexe oferă și penele de pe partea superioară a aripii-tectricele. Acestea, la mascul, au o singură dungă deschisă, în sens longitudinal, pe când la femelă, pe lângă aceasta, mai există și dungi transversale.
Din păcate, această deosebire este vizibilă numai după prinderea sau împușcarea păsării. La pui, deosebirea între sexe se poate face sigur numai când au penajul complet. La majoritatea femelelor de potârniche, deasupra ochiului sau pe creștetul capului, există o pată deschisă (albă-cenușie), care la mascul lipsește, el având capul de culoare roșcată. Acesta este încă un mijloc de deosebire, la majoritatea femelelor (80-90%). Fenomene de albinism se întâlnesc la potârniche mai rar decât la fazan.
Proporția sexelor. Fiind pasăre monogamă, raportul normal între sexe este 1:1. In practică se observă însă un plus de masculi. Dacă numărul masculilor depășește numărul femelelor numai cu 8-10%, atunci împerecherea nu este deranjată. Acești cocoși supranumerari se pare că nu deranjează femelele în timpul clocitului, deoarece cocoșeii rămași după constituirea perechilor, de regulă se asociază în grupuri mici și se liniștesc. Cu cât procentul de cocoși supranumerari este mai mare, cu atât sporul anual va fi mai mic, deoarece, la același efectiv, scade numărul de femele. Plusul de cocoși față de femele ar putea rezulta și din faptul că femela este mai expusă răpitoarelor și mașinilor agricole, în perioada cuibăritului.
Longevitatea nu se cunoaște. Fapt este că acolo unde se vânează sau se prind potâmichi vii, în număr mare, ele se recoltează la vârsta de 1-3 ani și puține din ele ajung să depășească vârsta de 3 ani. Se înțelege că acolo unde recoltarea este oprită, vârsta crește. Sterilitate din cauza vârstei nu este, ci doar numărul de ouă scade.
Aprecierea vârstei se poate face după două criterii:
Până în noiembrie-decembrie a primului an de viață (5-6 luni) culoarea picioarelor este galbenă, după care se schimbă în cenușie-albăstruie, la fel cu a adulților.
Primele două remige primare, la potârnichile sub un an sunt ascuțite la vârf, pe când la cele peste această vârstă sunt rotunde.
După vârsta de un an, nu mai avem mijloace de apreciere a vârstei, decât potcoava brună de pe piept, care însă are o valoare relativă. O dată cu creșterea vârstei, potcoava se mărește și culoarea ei devine mai închisă.
Maxilarul superior al ciocului se arcuiește pe măsură ce potârnichea înaintează în vârstă.
Glasul puilor, în prima lună, este un piuit slab; al celor adulți este țipătul caracteristic, pe care îl scot atunci când stolul s-a împrăștiat dintr-o cauză oarecare, iar cocoșelul care conduce cârdul vrea să-1 adune. Este un mijloc de legătură dintre membrii stolului. Același glas se aude și în perioada împerecherii, din partea ambelor sexe.
Simțurile cele mai dezvoltate sunt văzul și auzul.
Urma potârnichii seamănă cu a fazanului, dar este mai mică. Deoarece iarna, la hrănitori, vin ciori și coțofene, hrana fiind uneori consumată de acestea, în figură se arată și urma coțofenelor, pentru a recunoaște păsările care cercetează hrănitoarea. De remarcat unghiul ascuțit pe care îl fac degetele între ele, precum și lungimea degetului posterior care sunt caracteristice pentru coțofană. Iarna, urmele de potârniche se pot vedea ușor pe zăpadă, iar vara pe praful drumurilor de pământ dintre tarlale.
ECOLOGIE
La puține specii de vânat, mediul are o influență așa de mare asupra înmulțirii și asupra fluctuațiilor de efectiv, ca la potârniche. De aceea, factorii mediului trebuie să fie bine cunoscuți de ocrotitor. Potârnichea este un vânat al câmpiei și colinelor cultivate agricol cu vegetație mozaicată; indispensabile sunt tufișurile, grupurile de mărăcini, iarba uscată și orice vegetație care îi poate oferi adăpost contra dușmanilor. In păduri de mare suprafață nu intră decât la margine, dar poate fi văzută în parchete de pădure supuse, temporar, culturii agricole, în vederea reîmpăduririi, precum și în parchete de curând tăiate, în care noul arboret încă nu s-a închis. Potârnichile pot fi întâlnite și la dealuri și la munte, dar efectivul lor rămâne, în permanență mic, pierderile de adulți din cauza factorilor negativi fiind aproape egale cu numărul de pui ce reușește să scape până toamna.
S-au observat stoluri de potârnichi în regiunea de munte, după cum urmează: în toamna anului 1939, un stol de 10-12 păsări pe culmea ce desparte comuna Beliș de comuna Călățele, jud. Cluj, la circa 50 m de șoseaua ce leagă aceste comune. Stolul era într-o pădure de molid, rară, cu aspect de izlaz la altitudinea de circa 1 100 m.
În anul 1949 s-a observat un stol de potârnichi (numărul nu poate fi precizat) în pădurea tânără și rară de foioase și rășinoase (amestec) situată între km 15 și 16 pe șoseaua dintre orașul Gheorghieni și Lacu Roșu. în anul următor, s-a observat un stol cam în același loc. Era vorba de vegetație forestieră poieniță, dar fără nici un teren cultivat agricol, doar ceva fânețe sau pășuni. Aici zăpada poate atinge iarna grosimi până la 1m.
La 11 decembrie 1951 s-a văzut un stol de 13 potârnichi într-un izlaz cu arbori foioși (rar), situat la altitudine de circa 800 m, lângă șoseaua ce leagă punctul Rașca (comuna Muntele Rece) jud. Cluj, cu satul Valea Ierii.
Stoluri de potârnichi mai sunt semnalate și în alte regiuni de munte. Probabil este vorba de potârnichi adaptate condițiilor aspre de existență de aici.
În ce privește relieful, nu-i sunt favorabile terenurile frământate, cu pante mari. De altfel, aici nici solul nu poate fi de calitatea celui de la șes și nici vegetația nu va fi așa variată și bogată. Cu toate acestea, în situația din ultimul timp, când boschetele și culturile forestiere de protecție au dispărut din câmpie, iar miriștile și terenurile de pe care porumbul a fost recoltat sunt parcurse an de an cu arături adânci de toamnă, deci dispare vegetația care ar fi putut servi ca adăpost, dealurile Moldovei și Podișului Transilvaniei unde, din cauza pantelor mari ale terenului sau a alunecărilor de teren, rămân porțiuni nearate, ocupate de iarbă sau plante forestiere, oferă condiții de dezvoltare mai bune decât Bărăganul și Câmpia Dunării, cu condiția combaterii dăunătorilor animali. i
Iarna, expoziția sudică este mai bună, căci aici zăpada e mai subțire; apar petece dezgolite unde potârnichea găsește hrană. Versantul nordic este căutat numai pe timpul căldurilor mari și de durată.
Solul prielnic este cel nisipos, permeabil, fertil. Nu este bun solul argilos, care ține apă la suprafață, deoarece dăunează ouălor, îngreunează mersul, în special al puilor și se încălzește mai greu decât cel permeabil, prin care apa trece ușor. De altfel, pe solul argilos, ca și pe cel nisipos, vegetația este mai sărăcăcioasă, încât nu oferă vânatului nici hrană, nici adăpost.
Factorul climatic. În cursul unui an, două perioade sunt critice pentru potârniche sub raportul stării timpului: cuibăritul și primele luni din viața puilor (mai, iunie, iulie) și lunile de iarnă. Condiții optime de reproducție pentru potârniche sunt atunci când în lunile de cuibărit, precipitațiile lunare nu depășesc 50 mm, iar temperatura medie lunară este de 19-20 C°, și nu mai mică de 12 C°. In ce privește iarna, ceea ce dăunează este stratul de zăpadă care îi acoperă sursa de hrană și îi îngreuiază mișcarea. Dat fiindcă doarme pe sol și nu în arbore, zăpada constituie un factor negativ. Problema zăpezii se rezolvă făcându-se cărări cu plugul de zăpadă de cel puțin 1 m lățime, în direcția N-S pe semănăturile de toamnă; astfel zăpada se topește și apare verdeața. Grindina ucide în special puii, dar efectul ei este local, pe când cel al temperaturii, zăpezii și ploii este general. De reținut că:
Nu este favorabilă nici căldura mare (arșiță) de durată. Pe astfel de vreme și hrana animală compusă din insecte este mai puțină. Vânatul în acest timp caută adăpostul;
Scăderea bruscă a temperaturii în luna mai oprește ouatul sau îl încetinește, iar înghețul târziu duce la înghețarea ouălor;
In rsgiunile cu precipitații multe, potârnichea se menține, dar sporul anual este scăzut;
Cercetări efectuate în Anglia, dovedesc că, cu cât zilele cu soare în lunile iunie și iulie sunt mai numeroase, cu atât și sporul de pui va fi mai mare.
Vânturile sunt dăunătoare prin faptul că influențează vegetația și tulbură liniștea. Iarna, zăpada viscolită poate îngropa potâmichile adăpostite în vegetație. Din acest punct de vedere, perdelele forestiere nu sunt avantajoase, decât dacă potâmichile dorm la distanță de 30-40 m de ele unde efectul vântului este domolit, iar zăpada nu se depozitează. Două viscole consecutive, în februarie 1940, au distrus 95% din efectivul de potâmichi din Ungaria.
Hrana. Vegetația influențează calitatea biotopului atât prin hrana pe care o oferă potârnichii, cât și prin adăpost. S-a stabilit că peste 60% din hrana potârnichii este de natură vegetală. Cu începere din mai și până toamna la adunarea recoltei, plantele de pe câmp îi oferă adăpost. Efectul boschetelor, gardurilor vii și a culturilor forestiere de protecție, deci adăpostul este determinant în sporirea efectivului de potârnichi. între altele, în boschete, ouăle sunt mai puțin expuse neeclozării decât în terenul culti-vabil, iar pe timp ploios, potâmichea preferă să cuibărească la margini de pădure, decât pe teren agricol.
Lumea animală din mediul în care trăiește potâmichea are influență mare prin insectele, viermii și restul hranei, care au o deosebită importanță, în special asupra puilor în primele două luni de viață, dar și a adulților. Din acest punct de vedere, cerealele conțin mai puține insecte decât lucerna și sfecla. Cantitatea faunei scade când solul se menține uscat timp îndelungat, precum și când sunt ploi multe și reci. Ea este favorizată de umezeala potrivită în sol și aer, ca și de temperatura moderată.
Fidelitatea față de locul de trai la potâmiche este foarte pronunțată. Fiecare stol are o rază de mișcare limitată; toamna când două sau mai multe stoluri se contopesc într-un grup mai mare, fiecare grup are un teren propriu pe care se mișcă. Raza de mișcare a unui stol este de circa 500 m, și numai iama, când duce lipsă de hrană, se îndepărtează la 1-2 km de locul unde a crescut, apropiindu-se, eventual, de așezări omenești, șosele. Fiecare stol avându-și raza de mișcare, înseamnă că și hrana trebuie pusă pe teren, separat pentru fiecare stol.
Adeseori se vorbește despre potârnichi migratoare. Într-adevăr, toamna, au fost observate grupuri de câteva sute de potârnichi, care se ridică în zbor la o înălțime neobișnuit de mare pentru această specie și se îndepărtează. Migrația ar putea fi atribuită suprapopulării, lipsei de hrană sau modificării peisajului. Problema nu este complet lămurită, de aceea sunt necesare observații în continuare.
Răspândirea. Populează întreaga Europă, cu excepția părții nordice a țărilor scandinave, a Spaniei, insulelor Sicilia, Sardinia și Corsica, precum și a sudului Peninsulei Balcanice. în România există în zona în care iepurele contează ca vânat principal, iar, sporadic, chiar și la altitudine mai mare (dealuri și munte).
Potârnichi cenușii din Europa au fost aclimatizate în SUA și Canada, reușind numai acolo unde condițiile ecologice au fost asemănătoare sau mai bune decât cele din țara de origine.
ETOLOGIE
Maturitatea sexulă este atinsă la vârsta de circa 10 luni. Fiind pasăre monogamă, se constituie perechi: 1:1.
Desfacerea în perechi a stolurilor are loc la sfârșitul iernii, când temperatura aerului crește, zăpada începe să se topească, iar solul se dezgheață. în funcție de starea timpului, acest act are loc în a doua jumătate a lunii februarie – prima jumătate a lunii martie. Dacă după constituirea perechilor urmează zăpadă și frig, cârdurile se refac. Femelele sunt cele care își aleg masculii și nu invers. Prin marcări efectuate în stațiunea Burgate Manor din Anglia, s-a făcut dovada că femela își alege masculul întotdeauna din alt cârd, decât acela din care a făcut parte. Nu se întâmplă deci împerecheri între frați sau părinți și copii. Perechile astfel constituite se mențin cel puțin până în primăvara următoare, dar, dacă ambii scapă de răpitoare și de pușca vânătorului, fidelitatea se menține și în anii următori.
Fiecare pereche își alege un sector în care va cloci și își va crește puii, care nu este prea departe de locul de iernat. Dacă au fost stoluri multe, atunci depărtarea crește. Totuși, distanța între perechile clocitoare scade, dacă efectivul este mare. Și la această specie, între cocoșei au loc bătăi, dar mai puțin violente ca la păsările poligame. Perechea își apără sectorul de cuibărit împotriva altor perechi.
Cuibul și-l face pe sol, într-o adâncitură naturală cu diametrul de 12-15 cm și adâncime de 5-8 cm, pe care o nivelează și o căptușeșete cu iarbă uscată, rămasă din anul trecut, ruptă în bucăți. Eventual, adaugă și câteva pene. Amplasează cuibul în locuri care oferă oarecare adăpost; iarbă uscată din anul trecut, mărăcini margini de pădure, precum și în culturi agricole care la data ouatului (aprilie-mai) au înălțime mare: lucerna, trifoi, secară și mai rar în grâu și orz. De felul amplasării cuibului, depinde în bună parte reușita incubației. Când cuibul este așezat în iarbă uscată, mărăcini, margini de pădure, unde nu se lucrează cu mașini agricole, pericolul de distrugere este mai mic. Se pare că alegerea locului de cuibărit depinde și de existența în apropiere a ierbii uscate, necesare căptușirii cuibului. în lanurile mari de lucerna sau grâu, cuiburile sunt amplasate mai mult la margine. Iarba mare uscată rămasă în depresiuni, unde din cauza apei, terenul nu a putut fi cultivat, atrage potârnichea pentru cuibărit. Din păcate însă majoritatea acestor cuiburi vor fi inundate de apă în cazul unor ploi abundente de primăvară.
Este probabil că primele femele care ouă sunt cele de 2 ani sau mai în vârstă, pe când cele tinere încep ouatul mai târziu. In condițiile climatice ale Angliei, primele ouă de potârniche au fost depuse între 5 și 18 aprilie, ouatul a început masiv între 21 aprilie și 8 mai, iar ecloziunea a fost în toi între 6 și 25 iunie. Deoarece recoltatul lucernei și trifoiului are loc în mai, înseamnă că ouăle sunt în pericol. Procentul ouălor eclozate a variat între 90 și 94%. în medie, o potârniche a depus între 14 și 16 ouă. Interesant este ritmul ouatului: depunerea a 10 ouă s-a făcut în timp de 12 până la 15 zile. Deci, dacă o femelă ar depune 20 ouă, perioada ouatului ar fi cel muît de 30 zile.
Dacă, dintr-o cauză oarecare, cuibul este distrus, potârnichea ouă din nou, în altă parte, dar de data aceasta numărul de ouă va fi mai mic: 8-12. într-un cuib pot fi întâlnite și mai mult de 14-16 ouă cât este media, chiar 20-25. Uneori, făzănița depune ouă în cuibul de potârniche, dar aceasta din urmă nu depune în cuibul de fazan. Oul are lungimea medie de 36 mm, lățimea de 27 mm și greutatea de 12-16 g. Culoarea ouălor este de la smântâniu la brun deschis, uneori cu o nuanță de roșu. Durata incubației este de 24-25 zile. Clocitul începe la o zi după terminarea pontei. Clocește numai femela, iar cocoșelul, în acest timp, stă la o distanță de 30-50 m și apără cuibul. Femela pleacă seara și dimineața m căutare de hrană și atunci își acoperă ouăle cu câteva fire de iarbă uscată. Dacă însă, când clocește sau are pui, plouă îndelungat, atunci nu pleacă după hrană, ci își acoperă cu aripile ouăle sau puii. În primele 3-4 zile de incubație, femela, dacă e deranjată, se ridică ușor de pe cuib; dar pe măsură ce incubația avansează, nu pleacă decât la apropierea primejdiei. în timpul clocitului, nu lasă miros, ceea ce este un mijloc de apărare. Puii sunt nidifugi, deci părăsesc cuibul îndată după ce se usucă. La conducerea puilor pe teren și la creșterea lor, ia parte și cocoșelul. De altfel, pe măsură ce cresc, femela nici n-ar putea să-i acopere pe toți cu aripile. în primele două săptămâni, hrana puilor este exclusiv animală; după aceea, treptat, crește procentul de hrană vegetală. Ritmul de creștere a puilor depinde de cantitatea hranei animale. Asemenea hrană se găsește mai ales în lucerna și trifoi, apoi în sfeclă; culturile de cereale sunt mai sărace. Cantitatea de hrană animală scade și pe timp de secetă, când solul se usucă. Puii se dezvoltă repede; la 2 săptămâni au remigele așa de dezvoltate încât pot să se ridice în zbor la mică înălțime și pe distanță scurtă. La 1-2 luni, încep să se scalde în praf. La 3 luni penajul seamănă cu cel al adulților.
Pontele timpurii sunt mai prețioase din toate punctele de vedere. La acestea și procentul de ecloziune este mai mare. La cele întârziate (din a doua serie), pe de o parte, procentul de ecloziune este mai mic, pe de altă parte, puii ajung să se dezvolte în timpul căldurilor din iulie, deci în condiții mai puțin favorabile. La răceli, puii sunt mai sensibili decât ouăle. Ploile reci și îndelungate dăunează puilor prin faptul că își udă penele și nu se pot usca, părinții neputându-i acoperi complet. De altfel, pe timp ploios și insectele ce le servesc ca hrană sunt mai puține. Se pare că, la răceli, puii de potârniche sunt mai sensibili decât cei de fazan. Raza de mișcare a puilor crește cu vârsta; în primele zile stau în jurul cuibului, apoi treptat se îndepărtează, stolul oprindu-se unde are condiții mai bune de hrană și adăpost. Părinții își apără puii, uneori cu prețul vieții lor.
Sporul anual la potârniche variază, în limite largi, în funcție de mersul vremii în lunile mai, iunie și iulie.
Se consideră că numărul de pui rămași în viață până toamna variază între 0,2 și 6 la o pereche de potârnichi, în medie, ar trebui să fie cel puțin 2, însă din păcate în ultimii ani a fost de abia 0,2-0,8. Dar aceasta nu înseamnă spor, căci trebuie scăzuți adulții care au pierit între timp.
Evaluarea sporului se poate face la sfârșitul lui august când puii se mai pot deosebi de adulți. Se observă stol cu stol, numărându-se și stolurile și potârnichile din stol. Pentru a obține o precizie satisfăcătoare, trebuie observate stolurile de pe cel puțin o treime din suprafață. Pentru țara noastră, sporul nu este stabilit. Probabil că el este mic și din cauza răpitoarelor.
Sociabilitatea. Instinctul de familie este foarte dezvoltat la potârniche. De la ecloziune și până toamna, cei doi părinți cu puii lor formează un stol; zboară și aleargă pe jos numai împreună. Dacă dintr-o cauză oarecare, stolul a fost nevoit să se rupă sau să se împrăștie, atunci conducătorul cârdului, cu strigăte caracteristice, adună la un loc membrii stolului. La începutul iernii, este posibil ca mai multe stoluri să se contopească într-unui singur, trăind împreună astfel până în februarie când are loc desfacerea stolului în perechi. Până și cocoșeii rămași fără femelă și perechile fără pui se grupează. Țin la pui și îi apără. Această însușire este folosită de crescător la darea în adopțiune a puilor incubați cu găini domestice din ouăle salvate din locurile expuse.
În diferite anotimpuri, potârnichile își aleg alte și alte locuri de ședere, în funcție de adăpost și hrană. Astfel, în aprilie intră în semănăturile de toamnă și în plantele de nutreț, care acum încep să aibă înălțime destul de mare pentru a oferi adăpost; după recoltarea păioaselor, se retrag în porumbiști. Sunt preferate locurile care cuprind culturi intercalate de bostani, fasole etc, unde au umbră sau în care sunt buruieni; după culegerea porumbului, le mai rămân, un timp oarecare, lanurile cu sfeclă. în fine, când și aceasta a fost strânsă de pe câmp, își caută refugiu în iarba uscată rămasă, în boschete, culturi forestiere de protecție și margini de păduri. Iarna, se îndreaptă spre sate, spre stogurile de paie rămase pe câmp și spre șosele. în cocenii uscați rămași netăiați, care sună la adierea vântului, nu le place să stea.
Hrana naturală: 2 038 probe luate de la potârnichi adulte, în privința felului de hrană consumată în cursul unui an, au dat următoarele rezultate: părți de plante verzi 30%, grăunțe de păioase cultivate 38%, semințe de buruieni 22%, insecte 9%. Compoziția hranei, în ciclul anual de hrănire, variază și după anotimp: iarna și primăvara constă din părți verzi ale plantelor (frunzele cerealelor și ierburi), începând din iulie până toamna, predomină grăunțele de cereale și semințele de buruieni; insectele sunt întâlnite în hrană în special primăvara și vara, predominând furnicile și larvele lor. Cerealele au fost găsite în hrană, în următoarea ordine: grâu, orz, ovăz, secară. Mai ales au fost găsite semințe de buruieni: Stellaria media, Cerastium, Chenopodium, Polygonum lapothifolium. Polygonum aviculare, Fagopyrum convulvulus, Lithosperum arvense, Myosotis palustris, Galeopsis tetrahit, Centaurea scabiosa, Setaria viridis. Clasificând hrana din punct de vedere al folosului pentru agricultură, rezultă că ea se compune din: 69,6% dăunători, 28,4% elemente indiferente și 2% elemente folositoare.
A fost analizată hrana în următoarele biotopuri: lucerna, culturi de cereale și plante prăsitoare. La lucerna, ponderea cea mai mare au avut-o dăunătorii animali; la cereale, dintre dăunătorii animali s-au găsit Zabrus tenebroides, iar dintre vegetale, semințe ale buruienilor din cereale; la plante prăsitoare, între altele, s-au găsit dăunători animali ai sfeclei, porumbului și cartofului, iar dintre componenții vegetali, semințe ds buruieni ale plantelor prăsitoare. Consumul de semințe de cereale, atât în timpul secerișului cât și în perioada semănatului de toamnă și primăvară este mic. De aici ar rezulta că nu consumă semințe tratate cu insecticide și fungicide, decât în mică măsură. La 10% din potârnichi s-a găsit și gândacul cartofului, atât sub formă de larvă cât și de insectă adultă. O concluzie importantă la care s-a ajuns prin cercetare este aceea că semințele de buruieni trecute prin tubul digestiv al potârnicii își pierd capacitatea germinativă în proporție de 99,75%, prin urmare această pasăre nu contribuie la răspândirea buruienilor.
Alte constatări: potâmichea este consumatoare mai mult de hrană vegetală; cea animală predomină doar primăvara și la începutul verii. Monoculturile pe suprafețe mari au schimbat felul de hrană al potâmichii. Potâmichea joacă un rol însemnat în combaterea biologică a dăunătorilor din agricultură.
Necesarul de apă și-l acoperă, în general, din hrană. Totuși, în perioadele de secetă îndelungată, se retrage în lunci, pe lângă ape, unde este mai multă umezeală. Rămâne de stabilit dacă bea apă direct, sau se mulțumește cu vegetația mai suculentă de aici.
Este animal de zi. În timpul verii, când hrana este abundentă, are gușa încărcată la ora prânzului și seara, deci iese la mâncare de două ori pe zi; iama, când cantitatea de hrană este mai puțină, activitatea de căutare a hranei se desfășoară ziua întreagă.
Deplasarea o face, de preferință pe jos, picioarele fiindu-i mușchiuloase. în zbor se ridică numai de nevoie, când este speriată, dar și atunci se deplasează pe distanță scurtă (200-300 m), apoi se lasă pe pământ. Ca și alte galinacee, potâmichea nu se scaldă în apă, ci numai în nisip fin și praful de pe drumuri.
Bonitate, densitate, efective. În țara noastră se propune următoarea densitate la 100 ha teren, în luna martie: calitatea I – peste 100 potârnichi, calitatea a II-a 61-100, calitatea a III-a 21-60, calitatea a IV-a 1-20. Pentru condițiile din țara noastră, aceste cifre sunt numai orientative. In luna martie 1968, efectivul de potârnichi din România era evaluat la 220000. Socotind suprafața ocupată de potârnichi cu 15 milioane ha, revine o densitate de 1,46 potârnichi la 100 ha, ceea ce este extrem de puțin și trebuie luate măsuri de ridicare a efectivelor. în prezent, conform datelor statistice furnizate de lucrarea de evaluare din martie 2000, în România se estimează a fi cea 127000 potârnichi, iar recolta a fost de cea 4600 buc.
Pagube în cuituri nu cauzează; dimpotrivă, este folositoare.
Dușmani. Boli. Dușmanii, în general, sunt cei enumerați la fazan cu excepția celor ce trăiesc în pădure (mistreț, pisică sălbatică). Ciorile, coțofenele, dihorii, câinii și pisicile hoinare sunt cei mai importanți.
Bolile la potâmichile din terenul liber sunt puțin cunoscute. Răceala este cauza principală a îmbolnăvirii lor.
Fluctuațiile efectivelor de potârnichi sunt foarte mari. Cauzele sunt pierderile efectivelor de potârnichi în timpul iernilor grele și starea timpului nefavorabilă, primăvara, în perioada incubației. Dar, în afară de acestea, trebuie să mai fie și alte cauze, deoarece, se constată, în ultimul timp, o scădere îngrijorătoare a efectivelor de potârnichi.
În țara noastră, datele statistice asupra eiecuveior nu arată o scădere, ci dimpotrivă. Cifrele de recoltă nu sunt concludente, deoarece nu s-a făcut o recoltare sistematică. Rămâne de văzut însă dacă sporul de efectiv este real. Ar fi posibil ca, în urma insistențelor repetate ale organelor vânătorești centrale, personalul de teren să fi observat acum mai cu atenție potârnichile din teren, identificând stoluri, care altă dată scăpau înregistrării deci sporul raportat să se datoreze unei atenții mai mari, iar nu unei înmulțiri efective.
Măsurile pentru sporirea efectivelor de potârnichi se întind pe o perioadă de refacere de10-12 ani. Deci, ca un efectiv distrus să se refacă nu ajunge un singur an bun, ci mai mulți. Dacă acești ani buni se succed, ajung și 2-3.
Mijloacele de refacere a efectivelor sunt: îmbunătățirea mediului; ocrotirea efectivelor, creșterea artificială a efectivelor și completarea creșterii naturale; recoltarea rațională. Toate aceste metode trebuie aplicate concomitent, una singură nefiind eficientă.
La îmbunătățirea mediului, de la bun început, se pune condiția ca aceasta să nu stânjenească producția agricolă.
Prin îmbunătățirea mediului: întreținerea remizelor temporare și permanente; înființarea de centre de înmulțire naturală, cu vegetație adecvată, acolo unde condițiile sunt bune și unde urmează să se obțină o densitate maximă de potârnichi; fragmentarea prin garduri vii, a marilor tarlale cu monoculturi; înființarea de garduri vii pe marginea tarlalelor și a drumurilor; rotația culturilor; ținând cont de interesele vânatului, crearea de locuri favorabile a cuibăritului prin culturi amplasate pe perimetrul tarlalelor. Punerea în aplicare a acestor propuneri cere: o perfectă cunoaștere a terenului și a exigențelor potârnichii, întocmirea unui plan de ameliorare adecvat situației locale, sacrificii bănești și multă înțelegere din partea conducerii gospodăriei agricole.
Sub ocrotire, se înțelege, în cazul de față: îmbunătățirea hranei potârnichilor sub diversele ei forme, inclusiv folosirea de hrănitori automate; combaterea dăunătorilor, aplicând și otrăvirea ciorilor; reducerea pierderilor cauzate acestui vânat prin unele lucrări de mecanizare și chimizare a agriculturii. Despre necesitatea ocrotirii ne dăm seama și mai bine dacă știm că din toamnă până în primăvară, în terenurile cu îngrijire mediocră, se pierde în medie 40-50% din efectiv, din cauza iernii și a dăunătorilor, în iernile grele se pierde și mai mult.
Dat fiindcă înmulțirea naturală se produce în măsură nesatisfacătoare, se preconizează o acțiune de mari proporții pentru creșterea artificială a puilor de potârniche. E vorba, mai întâi de creșterea semisălbatică prin care se înțelege adunarea ouălor din cuiburile care sunt expuse de a fi distrase, apo:'. incubarea lor, în continuare, cu găini domestice sau cu incubatoare artificiale. Ar urma să se înființeze numeroase astfel de crescătorii pe întreg cuprinsul țării. Capacitatea unei crescătorii ar fi de 380-450 pui. Creșterea artificială centralizată, în mai multe crescătorii, având fiecare o capacitate de 2000 pui de 10 zile. Ferme de potârnichi cu câte 400 potârnichi femele de reproducție și o producție de 12000 ouă pe an.
În ce privește recoltarea rațională, se înțelege că trebuie să se țină cont de sporul anual și de necesitatea creșterii efectivului. Până la atingerea cifrei de efectiv-satisfăcător, să se scoată din teren numai o parte din sporul anual, lăsând restul să se mărească efectivul.
Dintre cele patru măsuri enumerate mai sus, aplicabile imediat la noi, ar fi ocrotirea și recoltarea rațională. Creșterea artificială este mai dificilă decât a fazanului, în ce privește hrana complementară, prima măsură este cunoașterea localizării stolurilor în spațiu, toamna, după adunarea recoltei. Această localizare se produce în funcție de adăpost și hrană. Dacă sursa de hrană este în apropierea adăpostului, atunci potârnichile sunt mai puțin expuse atacului răpitoarelor, căci în caz de pericol se pot retrage imediat în adăpost. Dacă nu există adăpost natural, este bine să se amenajeze lângă hrănitoare un adăpost de mărăcini.
Din punctul de vedere al supraviețuirii potârnichii, este bine să fie cunoscute unele particularități ale comportării sale iarna. Doarme pe sol, ceea ce este un dezavantaj în comparație cu fazanul, care ori de câte ori are ocazia, se urcă în arbore. Pe viscol, dacă ar intra în culturile forestiere de protecție sau în imediata lor apropiere, în partea opusă direcției de unde bate vântul, ar fi îngropate în zăpadă. La fel și în grupurile de mărăcini. Scapă dacă stau în afara zonei de îngrămădire a zăpezii. Totuși, și aici, puterea vântului este domolită, deci frigul micșorat. Grămezile de excremente le trădează prezența. Când e ger mare, dorm îngrămădite una lângă alta. Dacă zăpada e moale, își pot face loc în ea ca să se apere de frig însă în caz de viscol sunt expuse acoperirii și asfixierii.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Metode de vânătoare la potărnichi. în prezent, vânarea potârnichilor este permisă între 15 octombrie și 31 decembrie.
Deoarece perioada de vânătoare este între 15 octombrie și 31 decembrie, înseamnă că potârnichile se pot vâna concomitent cu iepurii, numai în jumătate din intervalul de timp. în rest, vor trebui organizate vânători aparte, numai pentru potârnichi. Vânătoarea de potârnichi este frumoasă și fructuoasă; de aceea trebuie depuse eforturi pentru sporirea efectivului acestei specii, încât să se poată permite, din nou, practicarea vânătorii.
Metodele de vânătoare sunt: a) la sărite; b) în fâșii; c) goana.
Oricare ar fi metoda, pentru a asigura reușita și pentru a scuti pe vânători de alergături fără rezultat, se cere a se cunoaște localizarea potârnichilor în cuprinsul fondului și numărul lor aproximativ. Pentru acest scop, paznicul, pădurarul sau vânătorul trebuie să facă observații, ascultând strigătele potârnichilor dimineața înainte de răsăritul soarelui. în luna august și începutul lui septembrie, seara, când apune soarele, stolurile părăsesc porumbiștile în care s-au ascuns de arșiță și ies în miriști, trifoiști, culturi de sfeclă. Este o bună ocazie să fie observate și numărate; urmele în praf, noroi moale, excrementele de culoare deschisă, scăldătorile în praf sunt alte mijloace de documentare asupra prezenței lor în acel punct, știut fiind că au o rază mică de mișcare. Un bun pădurar sau paznic din sectorul vânătorii trebuie să știe în orice moment, cam câte stoluri de potârnichi există în fond și unde sunt ele localizate.
De asemenea, trebuie respectate următoarele reguli:
– Zburând la mică înălțime, se cere din partea vânătorului ca să nu tragă hazardat, rănind gonașii sau pe cei care lucrează pe câmp;
– Să nu se împuște mama de lângă puii incomplet dezvoltați, ceea ce s-ar putea la început de sezon, când puii sunt întârziați în creștere.
Metoda la sărite. Când se vânează cu prepelicarul, se înaintează cu vântul în față, din două motive: câinele să poată prinde mai ușor mirosul potâmichilor și apoi vânătorul să se poată apropia mai mult de ele, deci să sară aproape. Câinele este lăsat să caute mai cu seamă în porumbiști, mărăcini, culturi de protecție, ierburi, sfeclă,deci în terenuri cu oarecare adăpost.
În lipsa câinelui se poate vâna și cu gonaci, unul de o parte și altul de alta a vânătorului, parcurgând porumbiștile și alte puncte cu potâmichi. Se recomandă însă ca un al treilea gonaci să fie la capătul lanului și să nu se lase să meargă pe jos, cum au obiceiul, ci să le oblige să se ridice în zbor. Dat fiindcă stolul nu zboară departe, cel ce le urmărește unde s-au lăsat, le poate ajunge și împușca din nou 1-2 piese. În acest fel, un vânător lipsit de conștiință poate distruge un stol întreg. De aceea, se cere un control al practicării vânătorii.
Potârnichile împușcate se lasă să se răcească, se feresc de insecte și dacă înapoierea acasă se face târziu, li se scot intestinele cu un cârlig.
Metoda în fâșii. Mai mulți vânători, fiecare încadrat de doi gonași, se așază în linie, înaintează și trag în potârnichile ce se ridică în fața lor. De data aceasta însă linia de vânători și gonași înaintează cu vântul în spate. Dacă s-ar vâna cu vântul în față, atunci potâmichilor, neplăcându-le să învingă forța vântului, ar trece peste linia vânătorilor, dând doar o singură ocazie de tras. Cu vântul în spate însă ele se pot ridica și lăsa de mai multe ori în fața liniei de vânători. Când cade o potârniche împușcată, cei doi gonași, de care este încadrat vânătorul, să nu-și ia ochii de la locul unde a căzut, apoi să o caute. Aceasta când nu există câini de aport.
Metoda cu goana. Goanele nu trebuie să fie lungi, deoarece potâmichea, la fel ca și iepurele, se întoarce la locul ei obișnuit de trai. Goana deci să nu depășească 800 m.
Dezavantajul acestei metode este că se împușcă puține piese. într-adevăr, dintr-un stol care trece peste linia vânătorilor, pușcașul poate dobori 1-2 piese, restul pleacă. Din punctul de vedere al ocrotirii este bine așa. Trebuie trăgători buni.
Metoda în fâșii și cea cu goana de obicei se combină, în funcție de teren.
Valorificarea cea mai remuneratorie este exportul de potârnichi vii. Cererea este mare, încât problema plasamentului mărfii, în momentul de față, nu se pune. Fiind pasăre monogamă, vânzarea se face în perechi, deci la ambalare se cere atenție la determinarea sexelor.
Potârnichile împușcate, de regulă, se consumă local. Acolo însă unde se poate vâna un număr mare de potâmichi, ar fi posibilă colectarea și depozitarea la frigorifer, cum se procedează cu iepurii și fazanii.
Potâmichea este sau mai bine zis ar putea să fie, una dintre cele mai valoroase specii de vânat din țara noastră. Pe de o parte, nu vine în conflict cu ramurile principale de cultură a solului: agricultura și silvicultura, dimpotrivă le este chiar folositoare, iar pe de altă parte, pe cele 15 milioane de hectare cât reprezintă aria sa de răspândire în țara noastră, ar putea deveni un vânat de masă. Nu fără importanță este și faptul că perioada ei de vânătoare după lege, începe la 15 octombrie, deci oferă vânătorului posibilitatea ieșirii pe teren și înaintea sezonului de iepuri.
La toate acestea se adaugă, încă un element foarte important: potârnichea este un vânat băștinaș, care trăiește pe meleagurile noastre de secole și milenii, în ciuda lipsei de îngrijire. în timp ce fazanul necesită îngrijire continuă și dispare din teren după câțiva ani, dacă nu are cele necesare existenței; potârnichea se menține poate în număr mic, dar nu dispare. Socotim că nu greșim afirmând că dacă s-ar acorda potârnichii aceeași îngrijire ca și fazanului, randamentul ar fi mai mare decât la această ultimă specie.
PREPELIȚA
COTURNIX COTURNIX (L) POPULAR, SE MAI NUMEȘTE PITPALAC
DESCRIERE
Pasăre de mărimea unui pui de potârniche; femela este ceva mai mică decât masculul. Lungimea totală a corpului 18,6-20,2 cm*, aripa 10,5-12 cm; coada 3,8-4,5 cm; tarsul 2,2-2,5 cm; ciocul 0,9-1,2 cm; greutatea 100-150 g. Culoarea generală este brună deschisă pe spate, cu dungi deschise longitudinal și benzi închise transversal; pe abdomen culoarea este mai deschisă. Caracteristică este o dungă galbenă-alburie de-a lungul creștetului capului și câte o dungă lungă de aceeași culoare deasupra fiecărui ochi. Masculul are pe gușă dungi brune închise, aproape negre. Năpârlirea începe în martie, decurge încet și se termină în august.
In afară de ușoara diferență de mărime, masculul se deosebește de femelă și prin dungile de culoare brună închisă, aproape negre pe gușă.
Prepelița este pasăre poligamă. Masculul nu se interesează nici de femelă în perioada cuibăritului, nici de creșterea puilor.
Glasul masculului este acela de „pit-pa-lac", „pe-pe-dec" sau „pit-pi-dic" auzit primăvara și începutul verii, cu care el înveselește câmpul nu numai seara, ci și noaptea. Este cântecul de dragoste al masculului, la care răspunde și femela, dar cu glas mai slab.
Urma se vede numai pe praful fin de pe drumurile de câmp și pe noroi.
ECOLOGIE
Este o pasăre de câmpie; la dealuri este mai rară. Nu intră în păduri și nu se așază pe arbori niciodată. Trăiește atât în culturi de plante de nutreț, fânețe, cât și în semănături de cereale, iar după recoltarea acestora, stă în miriști, atât timp cât încă nu sunt întoarse prin arătură. După aceea intră în porumbiști.
Este singura specie migratoare din ordinul Galii. Sosește dinspre sud în aprilie (primele apariții la 3-5 aprilie), parte din efectiv se oprește și cuibărește la noi, iar parte își continuă drumul spre nord. Plecarea spre sud, toamna, este în luna septembrie, pasajul principal fiind între 5 și 20 septembrie, în funcție de condițiile atmosferice. Dar migrația se poate produce și ceva mai devreme și ceva mai târziu, după starea timpului. Puii întârziați în creștere, migrează mai târziu, iar surprinși de îngheț pier. în funcție de asprimea iernii, prepelițele se opresc pentru iernat înjumătățea de sud a celor trei peninsule din Europa: Iberică, Italică și Balcanică. Majoritatea se duc în Africa de Nord. în țara noatră, răspândirea ei nu este uniformă. Este mai frecventă în jumătatea de est a Munteniei și în Dobrogea. în Câmpia din vestul țării este mult mai rară.
ETOLOGIE
Reproducerea. Cuibul și-1 face pe sol, într-o gropiță și îl căptușește cu iarbă uscată. Depune, de obicei, 8-15 ouă (se găsesc și cuiburi cu ouă mai multe sau mai puține). Primele ponte complete se întâlnesc în a doua jumătate a lunii mai, dar se pot găsi cuibare și în luna iulie. Explicația ar putea fi aceea că adeseori prepelița scoate, într-un an, două rânduri de pui. Apoi există și așa-numitele ponte de înlocuire, adică depunerea unei a doua serii de ouă după ce prima a fost distrusă dintr-o cauză oarecare. Cele mai amenințate cuibare sunt cele plasate în plantele de nutreț ce se recoltează în mai și iunie și cele mai ferite sunt cele din lanurile de cereale și de fânețe ce se cosesc târziu. Ouăle au axa mare de 25-33 mm, iar cea mică de 21-23 mm. Incubația durează 16-20 zile. La ecloziune, puii au corpul acoperit într-un puf galben, cu o pată neagră pe frunte și o dungă închisă de-a lungul șirei spinării, însoțită de câte o astfel de linie închisă pe fiecare latură a corpului. Dezvoltarea puilor este rapidă; puii sunt nidifugi la 20 zile devin zburători, iar la o lună ajung aproape de mărimea părinților. Adeseori pot fi întâlniți pui mici de prepeliță la începutul sezonului de vânătoare (15 august). Aceștia provin, probabil, din a doua pontă.
Hrana este atât animală cât și vegetală. La pui predomină cea animală, la adulți ea se compune din semințe de mei, mohor și alte buruieni; din grăunțe de grâu și secară, apoi din insecte și larvele acestora, râme și melci mici. Ca și la alte galinacee, în perioada de primăvară, când plantele încă n-au făcut sămânță, procentul de hrană animală este mai mare decât vara și toamna.
Migrația are loc noaptea, în grupuri mici, vin din nord și poposesc câteva zile la noi, apoi își continuă drumul.
Frecvența. Numărul de pitpalaci a scăzut mult în ultimele decenii. Pe la începutul acestui secol, un vânător bun, într-o zi favorabilă, reușea să împuște 100 piese; în ultima vreme însă recolta medie este de 5-10 piese și ea depinde de sosirea în țara noastră a pitpalacilor ce cuibăresc la nord. Recolta anuală la noi este de 15000-20 000 piese în 1968, iar în prezent este de 16000 exemplare, ceea ce considerăm a fi prea puțin față de 48000 buc. cât a fost cota aprobată pentru anul 1999.
Dușmanii acestei păsări sunt locuitorii de pe țărmurile Mării Mediterane. În zborul lor de migrație, când au ajuns, obosite, pe țărmul Africii, sunt prinse, în masă de localnici, cu ajutorul plaselor, fie pentru consumul local, fie pentru export. Primăvara, la înapoiere, această păgubitoare operație se repetă, de data aceasta, pe țărmul european. Cu toate acestea, cauza principală a scăderii catastrofale a efectivului de prepelițe trebuie să fie alta, deoarece obiceiul popoarelor din jurul Mediteranei de a prinde prepelițe dăinuie de secole și totuși recoltele de la începutul acestui secol sunt apreciabile. Este sigur că una din cauze este schimbarea biotopului, prin distrugerea pajiștilor apte pentru cuibărit, și mecanizarea și chimizarea agriculturii. Pentru salvarea acestui vânat, ca și a altor păsări migratoare, ar fi necesară o reglementare internațională a ocrotirii și mai ales a recoltării acestora. între dușmanii pitpalacului se numără și răpitoarele cu păr și pene, precum și rețelele telefonice, telegrafice și electrice de care aceste păsări se izbesc și mor sau se accidentează în timpul zborului de noapte.
Pagube nu cauzează, dimpotrivă, aduc foloase prin consumarea de insecte și semințe de buruieni.
RECOLTARE
Recoltarea este permisă între 15 august și 15 noiembrie. Se folosesc alice de 2 mm. Recolta este mai bogată dacă se prinde momentul când rândurile prepelițelor noastre se îngroașe cu al celor venite dinspre nord. Acest moment variază în funcție de condițiile atmosferice. în general însă este în prima jumătate a lunii septembrie. în perioada 15-31 august, recolta este mai modestă, deoarece pe câmp se găsesc numai prepelițele ce au cuibărit la noi. Cea mai fructuoasă și în același timp cea mai frumoasă metodă de vânătoare este cea cu câinele pontator. Pitpalacii stau în miriști, în special în cele de mei și dughie, unde acestea se mai cultivă, apoi în trifoiști și în culturi de sfeclă, dar, după ce începe căldura, se retrag în porumbiști mai ales în cele rău îngrijite, în care este mohor mult. Cu mai puțin succes pot fi vânate și cu 2-4 gonași lângă vânător, înaintând în linie. Tirul este relativ ușor, deoarece zboară în linie dreaptă și nu prea repede. Deoarece înjumătățea a doua a lunii august, pot fi întâlniți pui mici proveniți din a doua pontă sau din ponta de înlocuire, se cere atenție din partea vânătorului spre a nu împușca mama puilor încă incomplet dezvoltați.
Carnea este foarte gustoasă. Toamna, înainte de începerea migrației, adună rezerve de grăsime, în vederea zborului de pasaj. în țara noastră nu formează obiect de comerț.
Importanța vânătorească a acestei specii de vânat a scăzut mult în ultimele decenii, din cauza împuținării ei. Nu s-a putut adapta încă agriculturii intensive.
Fam. Tetraonidae
COCOȘUL DE MUNTE
TETRAO UROGALLUS (L) POPULAR SE MAI NUMEȘTE GOTCAN
FEMELA GOTCĂ
DESCRIERE
Dintre cele trei specii de tetranoide care trăiesc în țara noastră, cocoșul de munte este cel mai mare la corp și cel mai important din punct de vedere vânătoresc. Diferitele părți ale corpului masculului măsoară: lungimea totală a corpului 92-108 cm; aripa 40-45 cm; coada 35-40 cm; tarsul 7-8 cm, ciocul 4,5-5 cm. Femela are lungimea corpului 64-70 cm; aripa 30-35 cm, coada 19-21 cm, tarsul 5,5-6 cm; ciocul 3,5-4 cm. Greutatea corporală a cocoșului este de 3-5 kg, iar a femelei cu circa 30-40% mai mică.
Culoarea: între mascul și femelă este o mare deosebire nu numai în ce privește mărimea, ci și colorația. Masculul are culoarea generală închisă, de la distanță părând neagră, deși nu este complet neagră. Capul și bărbia sunt de culoare neagră mată: gâtul, spatele, aripile sunt brune-negre; gușa și pieptul de culoare verde-neagră, bătând în albastru cu sclipiri metalice; umărul aripii alb, pielea din jurul ochilor roșie, coada este neagră cu pene neregulate albe. Ciocul puternic, asemănător cu al răpitoarelor; tarsul îmbrăcat în pene până la degete. De reținut că degetele sunt prevăzute cu excrescențe cornoase, în formă de pieptene, care îi măresc suprafața de sprijin, la mersul pe zăpadă. Coada desfăcută are extremitatea în formă convexă. Așa apare și în zbor.
Coada este formată din două părți suprapuse; una mare deasupra și una mică dedesubt, ale cărei pene sunt mai scurte decât ale celei de deasupra. Femela nu este așa viu colorată, în general domină culoarea ruginie, peste care sunt pene negre; abdomenul mai deschis. S-ar putea confunda cu găina cocoșului de mesteacăn, însă o deosebește de aceasta pata ruginie intensă de pe piept și coada de formă circulară convexă. La ambele, culoarea se aseamănă cu mediul în care cuibăresc și constituie un mijloc de apărare.
Din cele de mai sus rezultă că dimorfismul sexual este foarte pronunțat la cocoșul de munte. Nu este sociabil. Se apropie de găină numai în perioada împerecherii. în rest trăiește singuratic. Este pasăre poligamă.
Vârsta cocoșului de munte. Criterii sigure de apreciere a vârstei cocoșului de munte nu există. Oarecare puncte de sprijin se descriu mai jos, însă ele trebuie aplicate cu rezerve. Cercetările ar trebui continuate.
Aprecierea vârstei cocoșului viu este dificilă. Se crede că cel care își întrerupe frecvent cântatul, fără motiv vizibil, face pauze lungi între două „strofe", este un cocoș bătrân, prudent.
La cocoșii împușcați ne folosim de următoarele criterii de valoare relativă:
Barba, adică penele ce atârnă sub cioc sunt mai abundente cu cât cocoșul înaintează în vârstă.
Cu vârsta, ciocul devine din ce în ce mai gros și mai încovoiat.
La îmbinarea ciocului cu fruntea, la cocoșii bătrâni se observă o mică adâncitură, pe când la cel de un an lipsește, încât între cioc și frunte este o linie dreaptă.
Pe cioc, începând de la rădăcina lui, se formează o dungă, ce începe să se observe cam din anul patru al vieții și crește mereu încât după 10 ani dunga se apropie de vârful ciocului. Acesta ar fi semnul cel mai sigur, dar sunt și cazuri – rare – când dunga nu se formează.
La cocoșul bătrân partea inferioară a aripii este albă, la cel tânăr se văd dungi de culoare închisă.
Se afirmă câteodată că și petele albe de pe coadă, ca și greutatea ar fi indicatoare de vârstă, dar ele depind de predispoziția organismului nu de vârstă, deci nu pot fi luate în considerare la aprecierea vârstei.
Pentru a nu greși, se recomandă folosirea tuturor criteriilor, numai după aceasta putându-se trage concluzia. în practică ar trebui să se distingă trei clase: cocoși tineri, de vârstă mijlocie și bătrâni.
Glasul este unul dintre cele mai importante manifestări la vânătoarea cocoșului de munte și constituie mijlocul de identificare a punctului unde se găsește cocoșul. Așa-zisul cântec al cocoșului nu este deloc melodios și atrăgător; poate fi numit cel mult, interesant. Se compune din două părți: prima așa-numita toacă, constând din sunete asemănătoare cu cele rezultate prin baterea între ele a două lemne uscate. El nu rezultă din lovirea între ele a celor două maxilare, deoarece am observat că ține ciocul deschis. Pare a fi mai degrabă un sunet gutural. A doua parte, așa-numitul tocilat, care seamănă cu frecarea unei lame de tocilă pe care se ascute și care constă din 3-4 strofe și o a treia parte a cântarului și anume un fel de ciripit, abia perceptibil, ce se poate auzi după tocilat, dacă observatorul este aproape. Glasul femelei este un fel de got-got, de unde și numele de gotcă.
Simțuri. Văzul este bun. Auzul de asemenea. De remarcat însă că în timpul tocilarului prin deschiderea tare a ciocului nu aude, deoarece i se astupă canalul auditiv, ceea ce permite vânătorului să facă câțiva pași, spre a se apropia de cocoș. Dar indiferent dacă acest canal al urechii s-ar astupa sau nu, însuși sunetul lăsat de tocilat, poate acoperi zgomotul făcut de pașii vânătorului.
Urmele sunt un prețios ajutor pentru stabilirea prezentei cocoșului de munte, mai ales în timpul rotitului. Urma-tipar arată piciorul cocoșului de munte prevăzut cu lamele cornoase (iarna), care îi măresc suprafața de sprijin la mersul pe zăpadă, și piciorul după căderea acestor lamele (vara). Are patru degete prevăzute cu gheare puternice. Toate se imprimă clar pe zăpadă și pe sol moale. Lungimea urmei, fără degetul posterior, este de 8 până la 8,5 cm, iar lățimea aproximativ egală. Mărimea urmelor depinde și de vârstă. Lungimea pasului este de circa 35 cm. Lamelele cornoase de la picioare se numesc popular vârzobi. Și ei se imprimă pe zăpada moale.
Excrementele sunt bucăți cilindrice de 4-5 cm lungime și 5 până la 7 mm diametru, în care, iarna și primăvara, la rotit, se văd ace de molid provenite din mugurii care constituie hrana în acel timp. Grămezile de pe sol indică arborele în care stă peste noapte cocoșul de munte.
ECOLOGIE
Biotopul cocoșului de munte îl constituie pădurile întinse de molid de la limita vegetației forestiere (1 200-1 500 m altitudine), cât mai puțin umblate de om și mai puțin folosite pentru pășunat, deci liniștite și mai ferite de pericole. Precipitațiile abundente de la această mare altitudine fac solul reavăn, uneori turbos, în care se dezvoltă o faună ce completează hrana vegetală a cocoșului de munte. în țara noastră, asemenea condiții se găsesc numai la munte; în țările nordice însă păduri cu caracteristicile de mai sus, populate cu cocoși de munte, se găsesc și la șes.
În Europa este răspândit în Carpați, Alpi, teritoriile fostei URSS., țările Scandinave, iar în număr mai mic în Pirinei și în Scoția. De menționat că, în țările nordice este mai puțin frecvent decât cocoșul de mesteacăn. Statisticile recoltei de vânat dovedesc acest lucru. în România se găsește în tot lanțul Carpaților, mai abundent însă în Carpații Răsăriteni. în județul Argeș este ceva mai rar, iar în Oltenia și mai puțin frecvent.
ETOLOGIE
Reproducerea. Împerecherea are loc, de regulă, între 15 aprilie și 15 mai, dar vremea caldă în februarie și martie o grăbește, tot așa cum cea rece o întârzie. împerecherea este în toi, de obicei, între 25 aprilie și 5 mai.
În această perioadă, cocoșul de munte de ambele sexe se adună în anumite puncte ale pădurii numite bătăi sau locuri de rotit. Ele sunt locurile de nuntă. Denumirea provine probabil de la faptul că masculii se bat între ei pentru femelă. Bătăile sunt porțiuni de pădure de 5-10 ha, poienițe, situate de obicei aproape de limita vegetației forestiere, cu arbori de vârstă înaintată, cu variație de expoziții și forme de arboret; totdeauna locurile de rotit se găsesc în păduri cu arbori de vârste mari, uneori cu exemplare uscate. Cocoșii se adună la locul de bătaie seara, fie în zbor, fie pe jos. Găinile de regulă vin în zbor. Cocoșii dorm în arbori aproape de vârf, iar dimineața, cam cu o oră înainte de a se face ziuă încep cântatul. în timpul rotitului, cocoșul își lasă aripile în jos, își desfășoară coada în evantai și își întinde gâtul. După rotit, revine în poziția normală. Pe semiîntuneric este greu de observat, deoarece culoarea penajului se confundă cu aceea a arboretului. Mișcarea îl trădează. Împerecherea are loc pe sol, după ce se luminează. Femela își face cuibul pe pământ într-o adâncitură, uneori între rădăcinile aparente ale unui arbore, în buruieni sau în afiniș. Depune 6-10 ouă de culoare galbenă-roșcată cu pete brune. Ouăle au axa mare 57-59 mm, iar cea mică 39-42 mm. Incubația durează 27 de zile, iar puii sunt nidifugi. La ecloziune au corpul îmbrăcat în puf galben, cu pete negre pe cap și gât și pete brune pe spate și aripi. Cocoșul nu contribuie la creșterea puilor.
Hrana puilor constă din larve de furnici, insecte diferite și larvele lor, râme, deci hrană animală. Hrana adulților este, de asemenea animală, în măsura în care o găsesc, apoi vegetală. în principal constă din afine, zmeură, mure și alte fructe de pădure, precum și din fire de iarbă și semințe de buruieni. Iarna, când astfel de hrană lipsește, sunt nevoiți să se mulțumească cu muguri de rășinoase, fapt ce se evidențiază și prin conținutul excrementelor. înghit și pietricelele necesare sfărâmării hranei.
Obiceiuri. Este pasăre de zi, excepție făcând perioada de împerechere când este în activitate și spre ziuă. Vara se întâlnește de regulă pe sol, dar iarna mai mult în arbori.
Este pasăre sedentară, deci fidelă locului de trai. Tăierea pădurii o silește însă să se mute. Zborul ei este greoi și are loc pe distanță scurtă. Se aude de la depărtare mare, dacă vremea este liniștită. Constă din bătăi dese din aripi urmate de planari.
Dușmanii cocoșului de munte sunt numeroși. Primul și cel mai mare pare a fi pășunatul, prin tulburarea locului de cuibărit și distrugerea ouălor, de către câinii ce însoțesc oile. Cuiburile cu ouă pot fi distruse și de mistreți. După ecloziune, puii pot fi prinși de vulpi, jderi, râși. Mulțimea dușmanilor este desigur cauza că, deși nu se vânează mult, totuși, efectivul nu crește. în anul 1968, efectivul a fost de 10 500, iar recolta în 1968 de 250 cocoși, deci o recoltă mică în raport cu efectivul. în prezent, conform datelor furnizate de lucrarea de evaluare a vânatului din primăvara anului 2000, efectivele au fost de cea 7 850 buc, iar recolta de cea 180 exemplare. După cum se poate observa, recolta continuă să fie mică comparativ cu efectivul (sub 2,5%).
Pentru protecția acestui vânat, podoabă a munților, care nu cauzează nici o pagubă, măsurile ce se impun ar fi oprirea pășunatului în locurile de cuibărit, reglementarea împușcării și intensificarea combaterii dăunătorilor. Mai precis: vânătorii cercetează mai mult bătăile ușor accesibile și astfel din acestea se scot prea mulți cocoși. De aceea, ar fi necesară o planificare numerică a recoltei pe bătăi, în funcție de efectivul fiecăreia din acestea.
O bătaie nouă poate fi descoperită mergând pe urma cocoșului, lăsată pe zăpadă proaspătă, în perioada împerecherii. Este o datorie a silvicultorilor să mențină locurile de bătaie, lăsând aici pădurea neexploatată. A rezerva 5-10 ha dintr-un complex de 1000-2000 ha nu poate constitui un prejudiciu prea mare din punct de vedere economic.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Conform legii, vânătoarea este permisă în perioada 1 aprilie-15 mai, când are loc rotirea (împerecherea). Este îngăduită numai vânătoarea la cocoș, femelele fiind puse sub protecția legii. Se cere atenție la tras, deoarece cocoșul rănit în aripă, se salvează' fugind și, de regulă, nu mai poate fi găsit. Când, în perioada rotitului, zăpada este mare, vânătorii nu pot urca la munte, iar rotitul se desfășoară netulburat.
Vânătoarea de cocoși de munte este una din cele mai pasionante datorită atât mediului în care are loc, cât și dificultății apropierii de cocoș. Cere însă vânătorului efortul de a urca până la golurile de munte.
Vânătorul urcă spre bătaie după-amiaza, iar seara ascultă sosirea cocoșilor în bătaie. Sosirea este se malată de zbor care se aude de la distanță destul de mare. Cu această ocazie se face și o recunoaștere a terenului. Apropierea și retragerea din bătaie trebuie făcute cu cea mai mare atenție, pentru a nu tulbura și alunga cocoșii adunați.
Peste noapte, vânătorul doarme într-o colibă în apropierea bătăii; cu o oră înainte de a se face ziuă, trebuie să fie în bătaie. Și de data aceasta, apropierea se face în liniște, fiind atent la fiecare pas. Se oprește din când în când și ascultă dacă nu cumva se aude așa-zisul cântec al cocoșului. De reținut este că, în timp ce cântă, cocoșul nu aude, deci te poți apropia de el. Dar încă înainte de a termina el ultima strofă, trebuie să te oprești în orice poziție te-ai găsi și să aștepți să cânte din nou, pentru a mai putea face câțiva pași. Apropierea de cocoș, până în bătaia armei, poate dura 15-30 minute. Se trage cu alice de 4 mm, sau mai bine cu glonț. Tirul nu este greu, deoarece pasărea stă pe creangă sau pe sol. Doar slaba luminozitate stânjenește precizia. Cocoșul împușcat se transportă legat cu o sârmă trecută prin nări și pus pe un băț, așa ca penele să nu i se deterioreze până acasă, unde, de regulă, este naturalizat.
Pentru vânătoare este favorabil timpul senin, uscat. Un felinar sau o lanternă este indispensabilă în asemenea ocazii, pentru a ajunge până la locul de rotit, dar firește nu în timp ce ne apropiem de cocoș.
COCOȘUL DE MESTEACĂN
LYRURUS TETRIX (L) SE MAI NUMEȘTE ȘI GOTCAN MIC '
Deși este una dintre cele mai frumoase păsări de interes vânătoresc, totuși va fi descrisă aici pe scurt; în România se găsește în număr mic și nu se întrevede posibilitatea înmulțirii ei, în viitorul apropiat, încât să prezinte interes vânătoresc. Deocamdată, este declarat monument al naturii, vânătoarea fiind interzisă.
DESCRIERE: lungimea corpului este de circa 53 cm la mascul și 41 cm la femelă. Un semn care îl deosebește de cocoșul de murite este coada desfăcută în formă de liră (de unde și numirea genului), în timp ce a cocoșului de munte, când este desfăcută, are forma unui evantai, cu marginea circulară. Culoarea generală a masculului este închisă aproape neagră, cu luciri metalice albăstrui închis; lângă cotul aripii are o pată albă; tot albe sunt și dungile remiselor ca și penele subcodale; pe fiecare aripă are câte o dungă albă. Pielea de deasupra ochiior este roșiatică-aprinsă, iar în perioada împerecherii se umflă ca două proeminențe. Culoarea femelei este brună-ruginie, dar se deosebește de a femelei cocoșului de munte prin lipsa petei de culoare ruginie intensă de pe piept. Este și mai mică decât femela cocoșului de munte, iar coada desfăcută este concav nu circulară. Tarsui este îmbrăcat în pene, iar degetele prevăzute cu lamele cornoase ca și la cocoșul de munte. Greutatea este de 1-2 kg cocoșul și 0,8-1 kg găina.
ECOLOGIE
Este o specie mai nordică decât cocoșul de munte. După felul său de trai, se deosebesc în Europa, două zone în care trăiește cocoșul de mesteacăn: în nord (teritoriile fostei URSS, Țările Scandinave) trăiește în pădurile rare de mesteacăn situate la șes, în locuri mlăștinoase, turbării. Aceasta este adevărata lui patrie și aici se găsește în număr mare. Spre limita de sud a ariei sale, în Alpi și Carpați ocupă jnepenișul din golurile de munte și un inel de pădure în jurul golurilor. Aici cad precipitații multe, și se întâlnesc terenuri turboase, umede, preferate.
În țările amintite din nord, este mai numeros decât cocoșul de munte, fapt ce rezultă din datele statistice asupra recoltei. în țara noastră, el se găsește doar într-o mică porțiune de teren situată în ocolul silvic Carlibaba (originea Văii Bistriței), în ocoalele silvice Vișeu și Poienile de sub Munte (originea văii Vișeului) și în Munții Rodnei. Aici el pare a fi la limita sudică a arealului său. Efectivul din ultimii ani ai deceniului 1960-1970 era evaluat la 150-200 indivizi. în prezent, se pare că specia a dispărut din fauna României. Ultima dată, exemplare sporadice au fost văzute în anii 1997-98 în județele Suceava, Maramureș, Bistrița. După 1998, nu au mai fost semnalați nici în județul Bistrița.
ETOLOGIE
Cocoșul de mesteacăn are anumite locuri de rotit, numite bătăi; între masculi se dau lupte pentru femelă și există un fel de manifestări de nuntă prin cântec, sărituri ale cocoșilor. Locul bătăii trebuie să fie deschis, cu vedere în toate părțile. Este poligam, împerecherea are loc ceva mai târziu decât la cocoșul de munte și anume în mai. Depune 8-14 ouă de culoare albă-gălbuie cu pete ruginii. Mărimea lor este de 49,5 mm axa mare și 36,5 mm axa mică. Cuibul și-1 face pe pământ ca și cocoșul de munte. Incubația durează 26-28 zile. Hrana și dușmanii sunt aproape aceiași ca și la cocoșul de munte. Este pasăre sedentară. Pagube nu cauzează. Este o pasăre mai sociabilă decât cocoșul de munte, toamna adunându-se în număr mai mare, de obicei separate pe sexe. Se urcă și în arbori.
În literatura noastră de specialitate se arată că, în trecut, cocoșul de mesteacăn se găsea în țara noastră în număr mult mai mare și pe suprafață mai întinsă chiar și în regiunea colinară. Ar trebui cercetate cauzele dispariției lui din anumite regiuni și numai după aceea făcute încercări pentru eventuala lui reintegrare. Dacă braconajul este cauza, atunci problema este simplă, dar dacă biotopul s-a schimbat, speranțele sunt slabe. în cazul când decizia ar fi pentru repopulare, trebuie folosiți cocoși de mesteacăn din regiuni de munte, asemănătoare cu ale noastre și nu din partea de șes a ariei sale.
Atât pentru păstrarea efectivului redus, cât și pentru eventuale repopulări din viitor, este necesară oprirea sau cel puțin limitarea pășunatului în zona lui. De asemenea, combaterea dăunătorilor. Repetăm, în momentul de față, cocoșul de mesteacăn are numai importanță faunistică. Totuși, vânătorii trebuie să contribuie la menținerea și înmulțirea lui.
IERUNCA
TETRASTES BONASIA (L) POPULAR SE NUMEȘTE ȘI GĂINUȘA DE ALUN
Este cea mai mică, dar și cea mai răspândită dintre cele trei specii de tetraonide care trăiesc în țara noastră.
DESCRIERE
Lungimea corpului 33-39 cm; aripa 16-18 cm; coada 11-13 cm; tarsul 3,6-4 cm; ciocul 1,2-1,6 cm; greutatea 400-500 g. Tarsul este incomplet acoperit de pene, rămânând o parte liberă deasupra degetelor. între culoarea masculului și a femelei este deosebire, dar nu așa de mare ca între cei doi cocoși descriși anterior. Masculul are pe gușă o dungă albă (fig. 140), înaintea ochiului are o pată albă de formă aproape circulară, iar în urma lui o dungă albă. Pe cap, ambele sexe au un moț, cel al femelei fiind mai mic. Culoarea generală este ruginie, pe spate, cu dungi alterne brune negricioase și deschise, coada cenușie cu o dungă neagră la extremități. Femela are culoare mai puțin vie, pe gușă are o pată ruginie. în general, colorația este mai vie decât la celelalte două tetraonide, făcând tranziția spre cocoșul de fazan.
Spre deosebire de cocoșul de munte și cel de mesteacăn, ierunca este monogamă.
Glasul se compune din 5-6 sunete de „tsii, tsii, tsii" mai pronunțate la cocoși și mai slabe la femele. Glas dă în tot cursul primăverii, verii și toamnei, dar mai cu seamă în septembrie, când se formează perechile. Vânătorii se folosesc de imitarea acestui glas pentru a ademeni cocoșelul.
Urma seamănă ca formă cu a cocoșului de munte, dar este, corespunzător, mai mică. Lungimea, fără degetul posterior, este de 4,5 cm, iar lățimea de 5,5 cm. Pasul este de circa 16 cm, în medie.
Excrementele este bine să fie cunoscute, fiind un semn al existenței ieruncii în acel punct. Au lungimea de 1,5-2 cm, diametrul de 5 mm cu o culoare brună, la capăt fiind albe-gălbui.
ECOLOGIE
Este pasăre tipică de pădure. Plasticitatea ecologică a ieruncii este mult mai mare decât a cocoșului de munte. în pădurile din cursul inferior al râului Mureș, Radna, Bârzava, Săvârșin, trăiește și la altitudine de 300 m, iar în Carpați urcă până în zona rășinoaselor. Hrana, fiindu-i variată, o găsește peste tot, deci din acest punct de vedere, poate exista atât în pădurea naturală cât și în cea creată de om. Totuși, preferă arboretele cu mult alun și subarboret producător de fructe. O condiție de căpetenie este liniștea, deci preferă pădurile întinse, îndepărtate de așezările omenești. Solul reavăn îi înlesnește râcâitul și găsirea hranei de natură animală.
Este pasăre sedentară. Este răspândită în toată țara, în regiunile de deal și de munte.
ETOLOGIE
Deși împerecherea are loc în martie-aprilie, totuși perechile se constituie toamna, cam în perioada boncănitului la cerb. Cocoșii scot atunci sunete caracteristice și își caută femela. Masculii se bat între ei, iar imitarea de către vânător a glasului presupusului rival, atrage cocoșul în bătaia armei. împerecherea nu se face în anumite puncte, adică în locuri de rotit, ca la cocoșul de munte și de mesteacăn, ci în locul obișnuit de trai. Rotitul nu este așa de spectaculos ca la rudele sale.
La alegerea locului pentru cuib, ierunca este mai grijulie decât cocoșul de munte, își așază cuibul pe sol, într-o adâncitură, îl căptușește cu frunze și ierburi uscate, însă în locuri mai ferite de pericole. în aprilie-mai depune 6-14 ouă, pe care le clocește 21-25 zile. Puii sunt nidifugi. De remarcat că în caz de pericol se ascund și apoi stau nemișcați, încât se pare că au intrat în pământ. Hrana puilor în primele săptămâni este de natură animală, în special larve de furnici, care sunt bogate în vitamine.
Este pasăre mai sociabilă decât cocoșul de munte, prin faptul că de toamna până primăvara la terminarea împerecherii, cocoșul și femela stau împreună; în timpul clocitului, cocoșelul se îndepărtează și revine când puii sunt dezvoltați pe jumătate.
Hrana ieruncii este extrem de variată, constând din elemente vegetale și animale. Marea ei putere de adaptare la hrană o face să reziste mai ușor în iernile grele. Hrana animală constă din tot felul de insecte și larvele acestora, îndeosebi furnici, apoi râme, melci; cea vegetală este reprezentată, după sezon, de fructe de pădure (fragi, zmeură, mure, afine, fructe de soc, călin, scoruș, jir) apoi semințele de ierburi, buruieni și conifere. Iarna mănâncă și amenți de alun, anin, carpin.
Obiceiuri. Este pasăre de zi. Peste noapte, de regulă, doarme în arbori.
Zboară relativ greu. Zbârnâitul repede din aripi face să tresară pe cel ce merge în liniște, pe un drum de pădure, de-a lungul pâraielor umbrite de tufe de alun. După 100-200 m se lasă pe pământ, iar apropierea omului face ca zborul să se repete de 2-3 ori.
Efectivul a fost evaluat an de an,la sfârșitul deceniului 1960-1970 la 18000-25000 exemplare, iar recolta la 600-700. în prezent, nu se mai urmăresc prin lucrarea de evaluare efectivele de ieruncă din România, iar recolta în anul 1999 a fost de 100 buc, ceea ce considerăm a fi prea puțin, având în vedere că a fost aprobată o cotă de 800 exemplare. Apreciem că s-a pierdut tradiția în ce privește vânătoarea la această specie. Dacă cifrele sunt exacte, înseamnă că se recoltează puțin. Totuși, efectivele nu cresc, fapt ce trebuie să dea de gândit. Cauzele sunt multiple. în orice caz, trebuie dată atenție combaterii dăunătorilor, în special a celor cu păr: vulpi, pisici sălbatice, arici (mănâncă ouăle), viezuri, câini hoinari și animale domestice care umblă la pășunat și deranjează cuibăritul. La acestea se adaugă dăunătorii cu pene din păduri.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Perioada legală de vânătoare este 15 septembrie-15 decembrie. Metoda aplicată, specifică acestui tetraonid, este ademenirea cu fluierul special, toamna, în perioada formării perechilor. Pentru cei ce știu să o practice, ea este plină de satisfacții. Mai are avantajul că, în perioada respectivă, nefiind zăpadă, urcușul la munte nu este îngreunat. Din păcate, amatorii de vânătoare de ierunci sunt tot mai puțini. Este însă un vânat ușor accesibil silvicultorilor. Se poate trage cu alice de 2½ mm, iar cei mai cu pretenții pot folosi și carabină de calibru mic. Legea nu oprește împușcarea femelelor, dar ar fi de dorit ca vânătorii să nu le împuște dat fiindcă femelele sunt mai expuse pericolelor în perioada incubației și a creșterii puilor.
Ierunca nu are valoare comercială, deși carnea este foarte gustoasă, însă este o aleasă podoabă a pădurii și un frumos trofeu pentru cei ce se ocupă de ea.
în etapa actuală, când vânatul mic de câmpie este greu încercat de agrotehnica modernă, atenția omului de știință și a practicienilor ar trebui să se îndrepte și către ieruncă. în primul rând, ar trebui să se cunoască mai precis efectivul și recolta. în al doilea rând, ar trebui stabilit care este sporul anual și care sunt factorii pozitivi și negativi de care depinde acesta. De aici, s-ar putea desprinde măsurile ce trebuie luate pentru a face ca efectivul acestui vânat să crească.
Ord. Gruiformes Fam. Otididae
DROPIA
OTIS TARDA (L)
DESCRIERE
Masculul are lungimea totală de 108-118 cm, aripa de 61-67 cm, coada de 30-37 cm, tarsul 16-17,5 cm, iar ciocul 6-10 cm. La femelă, aceste dimensiuni sunt cu 10-15% mai mici; la greutate, diferența este mai mare: masculul bătrân are în medie, 14-15 kg, greutatea maximă constatată în țara noastră fiind de 18,5 kg , pe când femela are ceva mai puțin de jumătate, adică circa 5-6 kg. Este cea mai mare pasăre de la noi.
Culoarea masculului: capul și gâtul alb-cenușiu; în partea de jos a gâtului poartă un fel de guler galben-ruginiu; spatele șijumătatea superioară a aripilor sunt galbene ruginii, cu dungi negre transversale; penele cozii, la mijloc, au culoarea celor de pe spate, dar ultimele patru rectrice, de fiecare parte, sunt aproape în întregime albe; în fine, abdomenul, pieptul și tibia sunt albe-cenușii. în timpul rotirii, când dropioiul își înfoaie coada, apare foarte mult alb în penaj, ceea ce constituie un mijloc de identificare de la distanță, pe verdele lanurilor de grâu și orz. De remarcat că pe mabdibulă are mustăți a căror lungime crește cu vârsta și pot atinge 18-19 cm. Femelei îi lipsesc mustățile și gulerul galben-ruginiu din partea inferioară a gâtului. Năpârlirea se face treptat, în cursul verii, în decurs de circa 2 luni, încât pasărea nu-și pierde capacitatea de zbor.
Majoritatea specialiștilor susțin că este o pasăre poligamă, deși uneori se văd perechi. In nici un caz nu poate fi o monogamie trainică, așa cum este la potârniche. Dintre simțuri, văzul este foarte dezvoltat.
Urmele au mai puțină importanță decât la mamifere și la păsările de pădure, într-adevăr, dropia trăiește în câmpie deschisă, fără păduri, unde, vara, urma nu se imprimă pe sol, iar iarna, pe întinsul zăpezii, pot fi văzute dropiile, deci nu mai este nevoie de cercetarea urmelor, decât, poate în rare cazuri. Pentru orice eventualitate. se menționează aici, că la picior, are numai trei degete, lipsind cel dinapoi, iar urma pârtie este în linie dreaptă. Degetele au lungimea de 3 la 5,5 cm, cel mai mare fiind cel din mijloc. Comparativ cu mărimea corpului, degetele sunt mici.
ECOLOGIE
Este o pasăre tipică de stepă întinsă. în țara noastră putem socoti dropia ca o pasăre a terenurilor cultivate agricol. Evită nu numai pădurile, ci și tufișurile, gropile, cutele de teren care i-ar împiedica vederea la distanță. Fiind o pasăre sperioasă și vigilentă, nu se simte în siguranță decât acolo de unde poate cerceta cu privirea terenul, pe o rază mare.
Este o pasăre sedentară, putând face iarna mici deplasări în căutare de câmpuri incomplet acoperite de zăpadă, unde să poată paște în semănăturile de toamnă. în România, biotopul său se găsește în Dobrogea, Bărăgan și în unele puncte din restul Câmpiei Dunării, în special în jud. Olt (Drăgănești-Olt), apoi în Banat și Crișana. Este posibil ca, în iernile grele, să vină la noi dropii din Ucraina, trecând peste Deltă în Dobrogea și peste Prut în Bărăgan.
ETOLOGIE
Împerecherea are loc în luna aprilie, prelungindu-se, după mersul vremii, până în primele zile ale lunii mai; într-un cuib făcut pe pământ, femela depune, de regulă, 2, rar, 3 ouă, pe care le clocește 28 zile. Ouăle au axa mare de 82-85 mm și axa mică de 52-60 mm. Ponta este completă la sfârșitul lunii mai. Numai femela clocește și crește puii. Puii pot părăsi cuibul abia după 2-3 zile.
Trăiește în cârduri. Consumă hrană animală ori de câte ori o găsește: insecte și larvele acestora, melci, șoareci, râme; în tot timpul iernii, când hrana animală este puțină sau lipsește, consumă verdeață, în special în semănăturile de iarnă. Ca hrană verde, preferă rapița, mazărea, fasolea verde, orzul.
în zbor, ține gâtul și picioarele întinse și bate rar și uniform din aripi.
Dușmani. Fiind pasăre mare, puternică, se apără mai ușor de dușmani decât altele; puii și ouăle sunt amenințate de răpitoarele cu păr și cu pene. Dintre factorii negativi, doi par a fi mai importanți: chiciura care le îngreunează aripile, făcându-le incapabile de zbor, iar în această situație braconierii le pot mâna din urmă ca pe un cârd de gâște, ucigându-le apoi cu ciomegele. Tot iarna, din cauza lipsei de hrană, ele sau se apropie de așezările omenești, expunându-se a fi ucise, sau pier. O altă cauză cu efect negativ este agrotehnica modernă, prin care li se pot distruge ouăle. Atâta timp cât încă mai existau suprafețe de teren necultivat, ouăle erau oarecum în siguranță; acum însă când plugul și grapa stelată acoperă mare parte din teren, puținele ouă depuse sunt mult mai amenințate. Nu este de mirare deci că efectivul de dropii a scăzut mereu, fiind apreciat la 1500-1700 exemplare, în toată țara, în luna martie a anului 1968. În prezent, această specie a dispărut din fauna României. Se pare că începând cu anul 1990 când au fost văzute sporadic sub 10 exemplare, nu mai avem dropii autohtone. Cele câteva exemplare ce se văd din când în când (dar nu prea des) mai ales la granița de vest a țării sunt infiltrate din Ungaria, de unde foarte rar vin și se întorc, la noi ne mai având condiții prielnice de habitare.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Perioadă legală de vânătoare nu are fiind în totalitate protejată de lege. Fiind pasăre sperioasă, apropierea de cârdul de dropii este dificilă. Cârdul își trădează prezența prin aceea că dropioiul își înfoaie penele, în timpul rotitului și lasă să se vadă, de la mare distanță, penajul alb; în poziția de repaus, când penele sunt lipite de corp, apare mai mult culoarea generală brună, care se confundă cu pământul uscat. Se trage cu glonț din armă ghintuită, prevăzută cu lunetă, la distanță de 150-200 m, cât permite apropiatul. Deoarece dropiile se sperie mai puțin de căruță decât de omul care umblă pe jos, sau de autovehicul, apropiatul se face din căruță, înconjurând cârdul în cercuri din ce în ce mai mici, până la distanța eficace de tragere. La apropiatul cu căruța, când s-a ajuns la 150-200 m de cârd, vânătorul coboară din căruță prin partea opusa cârdului, se așează în poziție de tras, iar căruța își continuă drumul. Dropiile fiind atente la căruță, nu observă prezența vânătorului, care în acest timp poate trage în liniște.
Cu 80-90 ani în urmă, dropiile erau în număr mare în special în Bărăgan și central Dobrogei, iar această specie avea atunci importanță vânătorească. Astăzi dropia își pierde valoarea vânătorească și rămâne doar un element faunistic. Vânătorii trebuie totuși să contribuie la ocrotirea ei, căutând să micșoreze efectele negative.
Fam. Gruidae
COCORUL
GRUS GRUS(L) POPULAR SE MAI NUMEȘTE ȘI COCOARĂ
DESCRIERE
Este una dintre cele mai mari păsări întâlnite în țara noastră. Are anvergura de 2-2,5 m, lungimea de 119-139 cm, fiind cea mai înaltă pasăre din avifauna noastră; aripa 53-63 cm, coada 18-25 cm, tarsul 24-28 cm, ciocul 11-13 cm, greutatea 5-6 kg este cu puțin mai mică decât masculul. Ca înfățișare seamănă cu stârcii, dar ca mod de cuibărit, hrană și migrație se deosebește de aceștia. Culoarea: fruntea neagră, creștetul capului este la cei bătrâni de culoare roșie-aprmsă, fără pene, la cei tineri cu pene scurte, sure; ciocul cenușiu-verzui, brun la vârf și roșcat la rădăcină, relativ scurt; de la ochi spre spate se observă o fâșie albă-cenușie; gâtul și gușa sunt cenușii închis aproape spre negru. în rest, culoarea este cenușie, cu o nuanță mai închisă pe spate. Penele lungi ce atârnă în semicerc, în formă de coadă sunt caracteristice cocorului. În realitate, acestea nu sunt pene din coadă, ci prelungiri ale câtorva remige secundare. Ele permit să se recunoască pasărea de la distanță. Aceste pene au culoarea mai închisă. Penajul femelei se deosebește prin pata golașă de pe creștetul capului, mai mică, restul fiind acoperit cu pene. Roșul se vede puțin. La picioare (care la adulți sunt negre) are câte patru degete, dar cel dindărăt este scurt și situat sus, încât abia cu vârful ajunge la pământ. Cocorul nu are membrană de înot între degete. Năpârlirea are loc treptat și devine completă la sfârșitul verii.
Este monogam. Longevitatea 20 ani. Glasul îi este tipic, un fel de cru…cru… putând fi auzit, de la distanță, în timpul migrației.
ECOLOGIE
Este o pasăre de mlaștină, de lagună și de stufăriș, unde și cuibărește; iese pe câmp, în special, în porumbiști, în căutare de hrană. Nu intră în păduri. Ciclul de
viață în 24 ore se împarte între ieșirea pe câmp pentru hrană și retragerea pentru adăpost și dormit în stufărișurile cele mai inaccesibile pentru om.
Pentru țara noastră, este o pasăre de pasaj. Sosește în mod normal între 15 martie și 10 aprilie și se înapoiază, toamna, începând cam de la mijlocul lunii septembrie până în primele zile de noiembrie. Cum este normal, data sosirii primilor indivizi și a plecării ultimilor depinde de mersul vremii, ea întinzându-se din februarie până în decembrie. Un număr mic de perechi cuibăresc și în Delta Dunării, fiind deci, în oarecare măsură, și oaspete de vară. în ce privește răspândirea, de reținut este că el cuibărește în țările nordice: teritoriile fostei URSS, Finlanda, Suedia, Norvegia și iernează în Spania și în Africa de Nord. în România, trece în număr mare pe litoralul Mării Negre și în număr mai mic prin Banat, Crișana și vestul județului Satu-Mare.
ETOLOGIE: puținele perechi de cocori care cuibăresc în țara noastră și anume în mlaștinile din Delta Dunării, își fac cuibul pe sol și este construit din stuf, frunze și amplasat în luminișurile din cele mai izolate complexe de stuf. Femela depune două ouă, având mărimea medie de 98∕61 mm.
Este o pasăre sociabilă, în timpul migrației, constituindu-se în cârduri foarte mari. Zboară, de obicei, la mare înălțime și în forma literei V întoarsă. Alteori trec în formație de linie înclinată. Atunci când plafonul de nori este la mică înălțime, cocorii zboară mai jos și pot fi împușcați. în timpul zborului, li se aude glasul melodios, caracteristic. Iuțeala de zbor este de circa 50 km pe oră. Bat rar și ritmic din aripi, țin gâtul și picioarele întinse. În migrație merg și ziua și noaptea.
Hrana este mai mult vegetală: grâu și orz din semănăturile de toamnă, iarbă de tot felul, semințe agricole, dintre care, în timpul migrației de toamnă, găsește doar porumb. Desigur nu lipsește nici hrana animală pe care o poate găsi în mlaștini: broaște, melci, insecte acvatice etc.
Cocorul poate cauza pagube în porumbiști și semănăturile de toamnă când se lasă în număr mare. Dușmani îi sunt oamenii, atât în locurile de cuibărit, prin distrugerea cuiburilor, cât și pe parcursul zborului de migrație, prin împușcare.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Perioadă de vânătoare legală, la noi în țară, în prezent, nu are, fiind protejat prin legea fondului cinegetic. Deoarece apropierea de grupul de cocori ce stau pe câmp, în căutare de hrană, este dificilă, „vânătorul" se folosește și în acest caz, de căruță, ca la dropie. Apropierea fără căruță este mai dificilă, și presupune existența unor adăposturi naturale: coceni de porumb netăiați, lanuri cu tulpini de floarea-soarelui etc. Se mai aplică metoda pândei, cu camuflaj bun, eventual în groapă, în punctele de trecere ale cocorilor de la mlaștina unde dorm, la câmp. Rezultatul este mai bun, dacă pânda se face pe timp noros, când zborul are loc la mică înălțime. Rezultatul depinde de cunoașterea punctelor de trecere în zborul de migrație și de aflarea datei sosirii.
Familia Rallidae
LIȘIȚA
FULICA ATRA (L)
Este cea mai comună pasăre acvatică, cea mai frecvent întâlnită în țara noastră. Deși trăiește în același mediu cu rațele sălbatice, ea face parte nu numai din altă familie, ci și din alt ordin. Este un fel de găină acvatică.
DESCRIERE
Ca mărime, este cam cât o rață sălbatică mare. Lungimea totală a corpului este de 37-43 cm, aripa 20-23 cm, coada 3,6-7 cm, tarsul 5,5-6,6 cm, ciocul 3-3,5 cm. Greutatea 0,6-1 kg, după sex și vârstă. De menționat, că femela este numai cu puțin mai mică decât masculul. Culoarea generală a penajului este cenușie-neagră, nuanța neagră fiind mai pronunțată pe gât și cap. De la distanță, pe luciul apei, pare neagră. Lișița tânără are gușa, obrajii și pieptul de culoare albă cu nuanță brună. De remarcat la această pasăre sunt următoarele: ciocul nu este lat ca la rațe, ci rotund și ascuțit ca la găină; pe frunte, în prelungirea ciocului, are o plăcuță cornoasă albă și fără pene, care se vede de la distanță; între degete nu are membrană de înot continuă, ci cele trei degete anterioare au numai niște lobi înotători, care sunt strangulați la articulațiile degetelor. Degetul posterior este prvăzut cu membrană marginală.
Glasul lișiței este un țipăt ascuțit monosilabic, ce poate fi auzit de la distanță.
ECOLOGIE
Este un locuitor al Deltei Dunării și al tuturor bălților din interiorul țării, dacă au și stuf pe margine. Preferă bălțile de întindere mare cu stuf pe margine, acesta fiindu-i necesar pentru refugiu în caz de pericol și pentru cuibărit.
Este o pasăre oaspete de vară, dar și de pasaj. Călătorește noaptea. Primăvara sosește îndată ce bălțile s-au dezghețat, chiar în februarie dacă vremea este caldă, Parte se oprește la noi, parte își continuă drumul spre nord. Toamna pleacă spre sud în octombrie – noimebrie, când se cârduiesc în stoluri mari pe luciul bălților. Numărul lor este impresionant, mai cu seamă în Delta Dunării. Iernează în țările de pe ambele țărmuri ale Mării Mediterane.
ETOLOGIE
Nefiind pretențioasă față de mediul de trai, se poate înmulți ușor și astfel se menține la un efectiv ridicat. Cuibul și-1 face, fie suspendat pe stuf, fie pe plaur. în acest din urmă caz, cuibul nu este expus inundației, deoarece se ridică o dată cu creșterea nivelului apei. Depune ouăle în aprilie, ponta fiind completă în prima jumătate a lunii mai, uneori chiar mai devreme. Numărul de ouă este de 7-12, iar dimensiunile ouălor sunt: 48-59 x 32-39 mm. Incubația durează 21-23 zile. Puii sunt conduși pe apă îndată după ecloziune.
Este sociabilă, adunându-se în cârduri mari, înainte de migrație. Hrana este formată din plante acvatice, pe care le adună fie de la suprafața apei, fie scufundându-se, dacă este nevoie. Consumă insecte acvatice și larvele acestora, melci și alte animale mici care îi sunt accesibile. Pescarii pretind că face pagube în crescătoriile de pește, consumând icre.
Migrează în timpul nopții. în zbor se ridică numai de nevoie și înainte de a-și lua zborul,aleargă pe suprafața apei, bătând din aripi. în caz de pericol se scufundă, lucru pe care-1 face cu multă ușurință. După ce s-a înălțat în zbor, poate parcurge distanțe mari. În zbor, ține gâtul întins, iar pe luciu de apă, înotând, fiecărei mișcări din picioare îi corespunde și o mișcare din cap înainte și spre spate. în căutarea hranei, umblă ziua, iar noaptea stă pe cuib. Dușmanii ei principali sunt ciorile cenușii și ulii de trestie care îi distrug ouăle și puii din cuib, precum și pescarii care, călcând legea, îi adună ouăle. Creșterea nivelului apei le poate îneca întreg cuibarul.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Perioada de vânătoare este 15 august-15 martie. Poate fi apropiată până în bătaia armei, deoarece nu se ferește prea mult de om. Dat fiind că se ridică anevoie în zbor, se poate trage în ea și pe luciul apei. O metodă mai vânătorească este aceea de a folosi gonași care se deplasează cu bărcile, iar vânătorii stau ascunși în stuf. Prinse între gonași și vânători, lișițele sunt nevoite să se ridice în zbor. Se trage cu alice de 3 mm. Cele rănite, se scufundă și, de obicei, sunt pierdute pentru vânător.
Carnea de lișiță are un miros de mâl, de aceea nu este apreciată. Dacă însă pasărea este jupuită, iar carnea păstrată în marinată câtva timp, gustul de mâl dispare și carnea poate fi consumată ca a oricărei rațe sălbatice. Jupuitul este indicat și din motivul că lișița se jumulește greu de pene. în ultimul timp, această specie de vânat acvatic a intrat în consumul intern mai mult ca înainte și probabil că va intra și mai mult în viitor. Aceasta din două motive: primul, împuținarea rațelor sălbatice, din care cauză pentru a nu se întoarce acasă cu traista goală, vânătorul trebuie să se mulțumească și cu lișițe; al doilea, numărul mare al acestor păsări și ușurința cu care ele se pot vâna. în viitor deci importanța ei economică și vânătorească va crește.
Ord. Charadriiformes (Limicolae)
Fam. Scolopacidae
SITARUL
SCOLOPAX RUSTICOLA (L)
Se mai numește și sitar de pădure. N-ar fi exclus ca denumirea de sitar să provină de la obiceiul acestei păsări de a face cu ciocul găuri numeroase în pământul moale -un fel de sită – când își caută hrana.
La acest vânat se constată diferențe în ce privește mărimea și, în oarecare măsură, și culoarea, ceea ce a determinat pe unii ornitologi să afirme că ar exista cel puțin două forme de sitari. în lipsa unui material suficient, deocamdată nu ne însușim această părere. Cu toate că, din punct de vedere sistematic, face parte din familia Scolopacidae, care cuprinde păsările de mlaștini, de țărmuri, totuși sitarul se deosebește radical de acestea, ca exigențe față de biotop și deci ca răspândire.
DESCRIERE
Lungimea totală 33-38 cm, aripa 17-20 cm; coada 8,2-10,3 cm; tarsul 3,2-4,2 cm; ciocul 6,6-8,2 cm; greutatea este de 250-300 g. De remarcat că ochii sunt așezați mai spre creștetul capului decât la alte Limicolae, iar vârfurile aripilor sunt rotunjite, ceea ce deosebește sitarul de becaține, ale căror vârfuri sunt ascuțite. în culoarea penajului, caracteristice sunt cele trei dungi late transversale, de culoare neagră, de pe creștetul capului, urmate de alte dungi înguste spre ceafă, între care se găsesc linii gălbui-ruginii de la cioc la ochi, se vede o dungă cafenie; spatele brun-ruginiu, cu pete negre, între care sunt dungi cenușii transversale; abdomenul și pieptul alb-gălbui cu linii brune ondulate; coada este neagră cu vârf cenușiu, iar dedesubt argintie. Năpârlește din iulie până toamna târziu, deci după incubație. în colorația penelor se constată o mare variație.
Longevitatea: 12 ani.
Glasul: seara, în amurg, în perioada împerecherii (martie-aprilie), masculul se ridică în zbor și scoate niște sunete care seamănă a quor, quor … quor, quor, quor urmate de altele depsit,psit; femela, de regulă, stă pe sol și răspunde cu un foarte ușor sunet de hsst. Este vorba aici de zborul și chemările de dragoste. împerecherea are loc pe sol. Masculul cântă, în felul de mai sus, și în zori, dar mai puțin. Rareori se ridică în zbor de nuntă și femela.
Simțurile. În afară de auz și văz, este de remarcat că, la această specie, simțul pipăitului este mai dezvoltat la vârful ciocului, cu ajutorul căruia reușește să descopere în pământ hrana: râme, insecte și larvele acestora. În poziție de repaus, vârful maxilarului superior depășește și acoperă vârful celui inferior; dar acest vârf prelungit are capacitatea de a se ridica în sus și a prinde animalul-pradă, fără ca restul ciocului să se deschidă. Această conformație îi permite să-și adune hrana din pământul moale.
ECOLOGIE
Sitarul este o pasăre, de izlazuri împădurite, de tufișuri. Nu manifestă vreo preferință față de speciile de arbori, hotărâtoare fiind starea de umiditate a solului. Dat fiindcă își caută hrana vârându-și ciocul în pământ, înseamnă că poate trăi numai în porțiunile de pădure cu sol umed sau reavăn, în care își poate introduce ciocul. Va evita deci atât terenurile uscate cât și cele înghețate.
Primăvara când după topirea zăpezii, solul este reavăn cam peste tot, sitarii sunt răspândiți în pădurile de șes și dealuri și mai puțin în zăvoaie; toamna însă după o perioadă de secetă, numai în zăvoaie, mai ales în cele ale Dunării și ale Deltei, mai găsesc terenuri cu umezeală suficientă în care să-și poată introduce ciocul. Preferă terenurile argiloase sau argilo-nisipoase celor nisipoase, deoarece acestea din urmă sunt mai sărace în hrană. Niciodată nu stă pe arbori, ci totdeauna pe sol. Abundența sitarilor în anumite puncte din țară se explică deci prin existența, în acele locuri, a condițiilor de hrană și de adăpost. De reținut mai este faptul că preferă arboretele de vârstă tânără până la prăjiniș sau păriș, dese, cu frunziș bogat. Sunt, de asemenea, bune pădurile de vârstă înaintată, rare și cu subarboret.
Sitarul este pasăre migratoare, de pasaj. Primăvara, de obicei în luna martie sosește la noi, venind din țările sudice; rareori vine în februarie și anume atunci când vremea caldă a început devreme, sau în aprilie, când s-a desprimăvărat târziu. Deci, momentul sosirii este hotărât de condițiile de temperatură.
Călătorește numai noaptea, venind în grupuri mici și lăsându-se în păduri pentru un scurt popas. Din cauza acestui obicei de a călători noaptea, pasajul nu este bătător la ochi. O vânătoare care va avea loc în ziua următoare sosirii și înainte de a-și fi continuat drumul spre nord, va da un bun rezultat. în continuare, vor sosi alte și alte grupuri de sitari până la terminarea pasajului. Durata pasajului într-o primăvară depinde tot de temperatura aerului: când spre sfârșitul lui martie, după un timp friguros vine deodată o vreme caldă, sitarii vor sosi în număr mare dar vor sta puțin. Pasajul va fi în acest caz abundent, dar scurt; dimpotrivă, în anii când vremea călduroasă a început mai de timpuriu, pasajul este mai slab, dar durează mai mult. Dintre sitarii sosiți, cea mai mare parte își continuă drumul spre teritoriile fostei URSS și țările Scandinave, unde vor cuibări, dar o mică parte se oprește ca să clocească în Carpații noștri. Accidental, s-au văzut sitari cuibărind și la dealuri. Toamna, pasajul are loc în sens invers. Sosesc cei ce au cuibărit în nordul Europei și li se adaugă cei ce au scos pui în Carpați. Păsările pleacă în octombrie-noiembrie să ierneze în Peninsula Balcanică, Italia, Asia Mică și chiar în Egipt. Dacă iarna este ușoară, iar solul nu este înghețat, parte din sitari rămân la noi, putând fi vânați în decembrie și ianuarie, o dată cu goanele de iepuri din păduri.
La pasajul de primăvară, care are o direcție de la sud-vest spre nord-est, sitarii pot fi găsiți în pădurile de șes și cele din Subcarpați, începând de la Argeș până spre cotul Carpaților, continuând apoi spre Moldova. Puțini se opresc în zăvoaiele Dunării și în Deltă. Toamna însă zăvoaiele sunt cele mai populate. De la această regulă sunt și excepții: într-o toamnă ploioasă, sitarul se va comporta ca în sezonul de primăvară, iar într-o primăvară secetoasă, ca în sezonul obișnuit de toamnă. Un alt drum principal de migrație trece prin vestul țării, având ca direcție generală localitățile: Caransebeș, Făget, Săvârșin, Gurahonț, Beiuș, Aleșd. Se înțelege că sitari, în număr mai mic, se găsesc și la estul și vestul acestei linii.
ETOLOGIE
Își face cuibul pe sol, într-o adâncitură căptușită cu iarbă uscată și frunze. Depune, în medie, patru ouă pe care le clocește 22-24 zile. De obicei, femela clocește de două ori pe an și anume, o dată în aprilie și a doua oară în iulie, dar de data aceasta depune numai trei ouă, fără ca aceasta să fie ponta de înlocuire. Dimensiunile ouălor sunt45 x 33 mm. Clocește și crește puii numai femela. Culoarea ruginie a penelor o ajută să scape de multe răpitoare.
Nu este o pasăre sociabilă. Doar în timpul migrației se formează mici grupuri (6-7 exemplare); în rest duce o viață individuală.
Hrana este de natură animală și o scoate cu ciocul din pământ sau de sub litieră: râme, insecte și larvele lor. Pentru căutarea ei, se folosește de simțul tactil nu de al văzului.
Este o pasăre de crepuscul, ieșind după hrană dimineața și seara. Peste zi stă pe sol și se mișcă doar când este deranjată.
Zborul este zgomotos, cu bătăi dese din aripi, când este stârnit în desișul pădurii, dar după ce s-a ridicat deasupra arborilor, este lin. Are capacitatea de a frâna brusc și a se lăsa pe sol dacă a văzut în pădure un loc prielnic.
Pagube nu cauzează. Cuibărind pe sol, are ca dușmani dăunătorii cu păr și cu pene. În ce privește densitatea, în locurile sale normale de cuibărire din nordul Europei, densitatea este de un cuib, adică o femelă la 100 ha pădure; la noi, unde condițiile de cuibărit sunt mai puțin favorabile, această densitate ar fi de un cuib la 200 ha.
Puii, până la vârsta de un an, pot fi deosebiți de sitarii mai vârstnici datorită conformației primei remige: la cei sub un an, marginea îngustă a penei este dințată pe când la cei ce au depășit această vârstă, marginea este continuă și albă.
În caz de pericol, femela de sitar își mută puii în alt loc. Asupra modalității de a-i transporta părerile sunt împărțite: Este absolut sigur că sitarul poate să-și transporte puii în cioc. Dar există și suficiente informații, aparent de încredere, că puii pot fi prinși între picioare și transportați. La apropierea unui pericol, se lipește de sol. Culoarea penajului, asemănătoare cu a frunzelor uscate, îl ajută să scape. Glasul este produs de laringe și nu se datorește altui fenomen fiziologic, cum se crede uneori.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Perioada legală de vânătoare este 1 septembrie – 30 aprilie. în timp ce cocoși de munte și fazani există numai în puține locuri din țară, deci numărul vânătorilor care pot avea parte de acest vânat este mic, sitari sunt, în număr mai mare sau mai mic, aproape în toate pădurile de deal și șes din cuprinsul țării, deci un număr mai mare de vânători pot beneficia de vânătoarea de sitari. Așadar, importanța sitarului pentru vânătoare constă nu numai în frumusețea vânătorii în sine, ci și frecvența și răspândirea lui pe o mare întindere a țării. Anual se împușcă 4500-5500 sitari.
Metodele după care se vânează sunt: pânda de seară; la sărite; goana.
Pânda de seară se practică primăvara, rareori toamna. în martie-aprilie, seara, în perioada împerecherii, sitarul mascul, uneori și femela, se ridică în zbor, iar vânătorul atent îi poate împușca. Acest zbor nupțial începe după apusul soarelui și durează 15-25 minute. Pe timp liniștit, glasul sitarului quor, …quor … pst, pst, se aude de la distanță, iar vânătorul este prevenit de apropierea păsării. Condițiile care ușurează reușita sunt:
O îmbrăcăminte care să nu contrasteze cu mediul, alegerea locului de pândă pe un teren înalt, încât silueta păsării să se proiecteze pe fondul deschis al cerului și în apropiere de o poiană sau o rariște unde vânatul căzut să poată fi găsit. Pentru aceasta, uri câine de aport sau cel puțin o lanternă sunt indispensabile. Nu se stă sub arbori cu coronament mare, deoarece aceștia împiedică tirul.
Pânda de seară, primăvara, este recunoscută ca metoda cea mai frumoasă. Aceasta nu numai datorită mediului, liniștii din pădure și naturii care învie, ci poate și faptului că după circa două luni de la închiderea sezonului de iepuri, pentru mulți vânători, este prima ocazie de a lua pușca din cui, pentru vânat nerăpitor. La pânda de seară, primăvara, se împușcă mai mult cocoși, spre deosebire de goană la care cad și femele, în proporție cam egală. Sitarul zboară și dimineața în zorii zilei, dar durata este scurtă, de aceea vânătoarea se practică rar. Pânda de seară se poate face și toamna, când sitarul se deplasează în căutare de hrană, dar este mult mai puțin atrăgătoare, deci și mai puțin utilizată.
La sărite se practică, cu mai mult succes, dacă vânătorul folosește prepelicar. La nevoie poate vâna și încadrat de doi copii ca gonași, care să bată tufele, dar să nu strige. Se pot asocia și mai mulți vânători cu câte 2 gonași și să meargă în linie. Se susține că și în acest caz, ca și la goană, se împușcă multe femele. Dă mai bune rezultate acolo unde pădurea nu este prea deasă ca să împiedice mersul și tirul. Trebuie să se tragă repede, deoarece pasărea dispare imediat printre coroana arborilor.
La goană se poate vâna atât primăvara cât și toamna. Deși legea nu interzice aplicarea acestei metode, totuși ar fi de dorit ca vânătorii să renunțe la ea. Aceasta, pe de o parte, din motivul că, la goană, ca și la sărite de altfel, se împușcă mai multe femele (circa 50%) decât la pândă, femele care în acest fel vor fi sustrase reproducerii, iar pe de altă parte, pentru că se neliniștește terenul într-o perioadă când atât iepuroaicele cât și căprioarele gestante au nevoie de liniște. Pe lângă aceasta, unii prepelicari „aportează" pui de iepuri de câteva săptămâni.
Goanele trebuie să fie scurte, circa 200 m, cu gonași deși (2-3 la un vânător) care să bată doar tufele și să strige numai când sitarul se ridică. Se trage cu alice de 2½ mm. Numărul de vânători să nu fie mai mare de 5-6. Această metodă nu este recomandabilă, deoarece se împușcă prea multe piese, împuținându-se un efectiv și așa destul de redus. Trofeul este o pană mică, ascuțită, țeapănă, situată la fiecare aripă, înainte de prima remige.
Importanță și mai mare prezintă pentru silvicultori, deoarece este o pasăre exclusiv de pădure. Seara, după terminarea unei lucrări silvice, silvicultorul poate sta la pândă de sitari timp de o jumătate de oră, fără să se deplaseze în mod special, de la distanță, pentru o astfel de vânătoare.
BECAȚINELE
Prin țara noastră, trec, în timpul migrației, trei specii de becaține: Becațina mare sau dubla – Gallinago media (Lath); Becațina numită și bacațină comună – Gallinago gallinago (L); Becațina mică numită și becațina surdă – Lymnocryptes minimus (Briinn). Ele au următoarele caractere comune:
– Sunt păsări de pasaj, care de regulă nu cuibăresc în țara noastră;
– Au cioc lung, drept și subțire. Lungimea variază după specie. Hrana și-o scot din pământ cu ciocul și constă din râme, larve etc.
Nu au membrană de înot între degete;
In trecere pe la noi, se opresc în terenuri umede, smârcoase. Nu se văd pe țărmul mării;
Peste ochi au o dungă brună-neagră, care începe de lângă cioc;
Nu sunt păsări sociabile. Doar becațina comună poate fi văzută în grupuri de 10-20 indivizi.
Epoca legală de vânătoare este 1 septembrie – 30 aprilie, cea mai fructuoasă fiind primăvara. Se folosesc alice de 1½ – 2 mm. Ca metodă de vânătoare se aplică, îndeosebi, cea cu câinele prepelicar. Acesta, în același timp, și aportează. Vânătorul are nevoie de cizme de cauciuc.
TURTURICA
STREPTOPELIA TURTUR TURTUR (L)
GUGUȘTIUCUL
STREPTOPELIA DECAOCTO DECAOCTO (FRIV)
Caracterele comune ale acestor specii sunt:
La picioare au câte 4 degete, cel posterior fiind în același plan cu celelalte trei.
Cuibul și-1 fac în arbori sau în scorburi; el este sumar construit, din câteva rămurele. Depun câte două ouă de culoare albă.
Scot, de regulă, două serii de pui pe an, una în aprilie și alta în iunie.
Timp de 2-3 săptămâni după ecloziune, puii nu pot părăsi cuibul.
Hrana lor de bază este de natură vegetală și constă din fructe și semnițe, dar consumă și râme, omizi, chiar insecte adulte etc.
Au nevoie de apă în apropiere, cercetând adăpătorile cu regularitate.
Sunt păsări monogame și constituie un exemplu tipic de fidelitate și de grijă comună față de pui.
Porumbelul gulerat este cel mai mare; cântărește circa 500 g. Se deosebește ușor de ceilalți porumbei sălbatici, prin așa-zisul guler alb pe care îl au păsările adulte și care, în realitate, nu este guler, ci două pete albe mari, de cele două părți ale gâtului și care, de la distanță, fac impresia unui guler. La porumbeii sub un an acest guler lipsește. Un alt semn distinctiv este dunga albă de pe marginea aripii care în zbor se vede și mai clar. Culoarea generală a penajului este cenușie-albăstruie pe spate și cenușie pe abdomen.
Este o specie de pădure, de dealuri și munte, mai puțin răspândită.
Este migratoare, oaspete de vară. Sosește la sfârșitul lui februarie; majoritatea exemplarelor sosesc în martie; toamna se înapoiază spre sud în octombrie, unele exemplare rămânând până în noiembrie și chiar decembrie, după starea timpului.
Își face cuibul în arbori; uneori folosește cuiburi părăsite de alte păsări.
Timp de 3-4 săptămâni după ecloziune, puii nu pot părăsi cuibul, nefiind încă în stare să zboare; după aceasta, timp de o săptămână stau pe crengi, un fel de acomodare cu viața liberă, când neputându-se mișca suficient de repede sunt expuși răpitoarelor cu pene și jderilor.
Incubația durează 17-19 zile. Este sociabil, adunându-se în stoluri mari, mai cu seamă toamna. Când se ridică în zbor de pe arbori sau din cuib, face un zgomot caracteristic, bătând din aripi. Zboară cu ușurință și cu viteză destul de mare. Doarme în arbori.
În afară de semințe și fructe, în anii când fagul și stejarii fructifică, porumbelul gulerat consumă jir și ghindă; mănâncă și omizi, insecte adulte, melci etc.
Recolta anuală înregistrată este de circa 12000 (în care intră și exemplarele de scorbură).
Dușmanii săi sunt destul de numeroși; păsări răpitoare de zi și de noapte, jderul și pisica sălbatică; ciorile și coțofenele îi distrug ouăle.
Metode de vânătoare:
Perioada de vânătoare este 1 august – 31 martie.
Ca metode de vânătoare, se aplică următoarele: Primăvara, în perioada împerecherii, se vânează prin metoda apropierii și prin ademenire (chemare).
Metoda apropierii: masculul își trădează locul unde stă pe creangă prin cântec. Vânătorul caută să se apropie de el, fără să fie văzut sau auzit, folosind arbori sau tufe după care se poate ascunde. Din acest punct de vedere, arborii rășinoși sunt mai buni pentru apropiat decât cei foioși care încă nu sunt înfrunziți; în schimb ei îngreunează descoperirea păsării pe creangă. Pentru a nu fi auzit, vânătorul pășește în timpul cât porumbelul cântă, când bate vântul sau când se produce un zgomot natural. Apropierea nu este ușoară, deoarece porumbelul, speriat de vânători în drumul lui de migrație spre sud și înapoi, este foarte atent.
Prin ademenire: vânătorul auzind un porumbel cântând la o distanță mai mare decât cea de tragere, se adăpostește bine de vedere și imită chemarea unui porumbel tânăr. Dacă cel chemat încă nu are pereche, va veni să se lupte cu presupusul concurent. Metoda cere experiență și răbdare.
Metodele de primăvară pot aduce vânătorului satisfacții, dar numărul de porumbei căzuți nu va fi mare. Se trage cu alice de 2,5 mm sau și mai bine cu 3 mm.
Vara se aplică metoda la pândă, în punctele unde porumbeii ies din pădure pe câmp pentru a-și căuta hrană. Aceste locuri trebuie aflate prin observații. De asemenea, se poate face pândă în punctele de trecere spre apă, știind că porumbeii vin la apă cu regularitate. În ambele cazuri, adăpostirea vânătorului contra vederii este una din condițiile de reușită. Se mai poate face pândă și lângă arborii în care porumbeii vin pentru dormit, iar toamna, sub arborii care au produs ghindă sau jir, unde vin la hrană. Bune rezultate dă și pânda la sărării anume făcute pentru atragerea lor, știut fiind că le place sarea.
Porumbelul de scorbură este mai mic decât cel gulerat, cântărind 250-300 g. Se deosebește la culoare de celălalt prin aceea că nu are guler alb, nici dunga albă de pe aripă, nici alte părți albe în penaj. În schimb are două dungi negre, transversale, întrerupte pe tectrice. La gât, în loc de pata albă, are o pată verzuie. Culoarea generală îi este albastră-cenușie, mai închisă decât la cel gulerat, de unde și denumirea de porumbel albastru. Zborul îi este mai repede. Toamna formează uneori stoluri comune cu porumbelul gulerat.
Biotopul porumbelului de scorbură îl constituie pădurile cu arbori bătrâni scor-buroși, în care își poate face cuib. Nu este nevoie de păduri de mare întindere, fiind suficiente și grupurile de arbori din lunci sau de pe câmp. Preferă pădurile poienițe, învecinate cu terenurile agricole. La nevoie își face cuibul și în găurile dintre stânci, în clădiri părăsite și în orice adâncituri sau galerii.
Porumbelul de scorbură este pasăre migratoare, oaspete de vară. Sosește dinspre sud, la sfârșitul lui februarie – începutul lui martie și se înapoiază în octombrie-noiembrie. în iernile blânde, rămâne în țara noastră. Este mai frecvent decât porumbelul gulerat.
Cuibul îi este sumar construit, din câteva rămurele; cele două ouă albe lucioase le clocesc ambii părinți timp de 16-17 zile. Puii sunt nidicoli ca și la specia precedentă.
Este sociabil, toamna formând stoluri mari în vederea migrației.
Hrana, dușmanii, obiceiurile sunt aproximativ aceleași ca la porumbelul gulerat.
Se vânează în aceeași perioadă ca și precedentul, cu aceleași metode, folosind alice de 2¥z mm.
Turturica este cea mai mică dintre speciile de porumbei. Corpul îi este zvelt, fiind o pasăre delicată. Se deosebește de ceilalți porumbei și prin culoare: la gât, adulții au o pată, formată din dungi albe și negre; la cele sub un an, această pată lipsește. Penele cozii sunt negre cu o dungă albă; în zbor întreaga coadă este desfăcută având vârful înconjurat cu alb. Pe spate este brună-roșcată cu pete negre. Pieptul și gușa ușor roșcate.
Biotopul ei îl formează, în special, câmpia cu tufe, grupuri de arbori, livezi. Intră însă și în pădurile nu prea întinse, din apropierea terenurilor agricole.
Este oaspete de vară, sosind la noi în aprilie; se înapoiază spre sud în septembrie, deci mai devreme decât porumbeii. Așadar, are o perioadă mai scurtă de ședere în țara noastră. La începutul lunii septembrie, se adună în grupuri mari, în unele păduri, pregătindu-se de plecare. Pasajul este în toi, de regulă, între 1 și 10 septembrie, până la sfârșitul lunii plecând aproape toate. Este o pasăre foarte frecventă și în orice caz mai des întâlnită la noi, decât porumbeii sălbatici.
Glasul este bine cunoscut tur… tur, răgușit.
Clocește de două ori pe an, o dată în mai și a doua oară în iulie, de fiecare dată câte două ouă. Cuibul și-1 face în tufe, arbori, la înălțime mică, uneori putând fi ajuns cu mâna (1-2 m). Durata incubației este de 14 zile. Puii eclozați mai stau în cuib vreo 2 săptămâni, până le cresc aripile, apoi ies pe crengile arborelui, ca să se obișnuiască a se mișca în mediul înconjurător și a zbura.
Hrana turturelei se compune din semințe întâlnite pe câmp: mei, mohor, grâu, iar toamna îndeosebi floarea-soarelui. în afară de acestea mai mănâncă și insecte. în apropierea locului ei de ședere, trebuie să existe apă. Turturelele stau peste noapte în arbori, dimineața ies la câmp să mănânce, beau apă apoi se reîntorc în locul lor de adăpost. în cursul după-amiezii această mișcare se repetă. Terenurile de hrană cercetate sunt cam aceleași deci și drumurile lor rămân neschimbate.
Recolta anuală de turturele este de circa 28 000 – 30 000.
Perioada de vânătoare este 1 august – 31 martie. Se vânează însă în special în timpul pasajului. Concentrările de turturele au loc în anumite păduri care, ca linie generală de migrație nu se schimbă. Din apropierea Bucureștiului amintim pădurea Ciornuleasa, unde în jurul datelor de 3-8 septembrie, de regulă, se pot vedea turturele în număr foarte mare. De aici pleacă în lanurile de floarea-soarelui din apropiere. Vânătoarea are loc în timpul ieșirii la hrană și apoi a înapoierii la pădure, stând la pândă în punctele de trecere. Zborul este rapid, deci tirul nu este ușor. Se folosesc cartușe cu alice de 2 mm. Rezultatul depinde și de posibilitatea de a se camufla a vânătorului. La pânda făcută în lanurile de floarea-soarelui, este necesar un ajutor care să observe unde cade vânatul împușcat. Altfel se pierd multe piese.
Guguștiucul are perioada legală de vânătoare cuprinsă între 1 august și 31 martie, având în vedere că el face parte din genul turturelei (Streptopelia). Pentru că această pasăre populează centrele locuite: orașe și sate, care, potrivit legii, nu constituie terenuri de vânătoare, uneori se ivesc neînțelegeri cu locuitorii în apropierea cărora se trag focuri de armă.
Guguștiucul este numai cu puțin mai mare decât turturica; se deosebește de aceasta prin culoarea generală roză-deschis de pe gât și piept, mai închisă pe spate și aripi, dar mai cu seamă după pata neagră în formă de semilună de pe gât. în zbor, când are coada desfăcută, albul de la vârful cozii este pe o suprafață mai mare.
Glasul îi este binecunoscut gu… gu… gu, încât pare a-și striga propriul nume popular.
Este originar din Asia, venind la noi de peste Dunăre. Populează orașele și satele, nedepărtându-se decât puțin de marginile acestora. în momentul de față, practic, populează toată țara deși primele apariții datează abia de câteva decenii, în Banat și Oltenia.
Este singura pasăre sedentară dintre Columbidae.
Își face cuibul pe arbori, clădiri și, la nevoie, pe sol, unde mănâncă împreună cu păsările de curte.
În lipsa unor dispoziții legale clare, unii vânătorii o împușcă la marginile centrelor populate. Deoarece nu se ferește de om și stă pe arbori, împușcarea nu este dificilă.
În bălți și lacuri și mai cu seamă în Delta Dunării, alături de rațe și gâște care formează obiectul principal al vânătorii în acest mediu acvatic, trăiesc o seamă de păsări care, deși nu se vânează, totuși interesează pe vânător din următoarele motive: unele sunt monumente ale naturii și, ca atare, trebuie ocrotite (pelicanii, egretele etc); altele sunt considerate dăunătoare pisciculturii, iar organele piscicole le combat (cormoranii, stârcii purpurii și cenușii); în fine, altele nu sunt puse sub protecția legii și par indiferente sub raportul daunelor, dar ele sunt întâlnite frecvent de vânător și, din acest motiv, trebuie să le cunoască, pe de o parte spre a-și satisface curiozitatea, iar pe de altă parte în scopul de a ști ce atitudine să ia față de ele.
Familia Anatidae (Anseridae)
RAȚELE SĂLBATICE
Începem descrierea speciilor din acest ordin cu rațele sălbatice care, dintre toate speciile de vânat acvatic, sunt cele mai importante pentru vânător, ca număr, ca frumusețe a vânătorii și ca valoare culinară.
Cu ocazia practicării vânătorii la rațe, cad uneori specii pe care vânătorul nu le cunoaște și astfel el nu se poate bucura pe deplin de succesul său. Pentru a-i ușura identificarea lor, în cele ce urmează, va fi dată o descriere sumară a fiecăreia. În continuare se arată, pentru început, câteva caractere comune tuturor rațelor:
Sunt prolifice, depunând un număr mare de ouă (8-12).
Nu cuibăresc în colonii, ci individual.
Sunt păsări sociabile, trăind în stoluri mari. Pe apă, în căutarea hranei, speciile care au cam același biotop se pot amesteca între ele, dar în zbor, stolurile sunt întotdeuna separate pe specii.
Identificarea speciilor este îngreuiată de colorația deosebită a masculilor și femelelor, iarna și primăvara, ceea ce ar putea face pe cei neinițiați să creadă că este vorba de specii deosebite, cât și de faptul că, vara, după năpârlire, culoarea celor două sexe este apropiată.
La unele specii, cum este rața sălbatică mare, sexele se deosebesc și după glas.
După obiceiul pe care-l au de a se scufunda mai greu sau mai ușor, rațele se împart în două grupuri:
rațe de suprafață sau înotătoare;
rațe scufundătoare.
A. RAȚELE DE SUPRAFAȚĂ
Sunt următoarele: rața mare, rața pestriță, rața cârâitoare, rața mică, rața fluieră-toare, rața sulițar și rața lingurar.
Se numesc rațe de suprafață din motivul că își caută hrana stând la suprafața apei; cercetează cu ciocul fundul bălții, vegetația din apă, mâlul. Nu se scufundă cu scopul de a căuta hrană, deși au capacitate de scufundare, ci rămân tot timpul la suprafață; cel mult își așază corpul în poziție verticală, cu capul și jumătate din trup în apă, ca să poată cerceta o mai mare adâncime. Dat fiind acest mod de a se hrăni, se înțelege că modul lor de tr ai este apa puțin adâncă de la marginile bălților, de iegulă acoperite cu trestie, papură, rogoz și altele. Când se ridică în zbor, nu aleargă pe suprafați apei, ci se înalță direct, de pe locul unde au stat. Pleacă seara în căutarea hranei, cercetând balta sau câmpul și se întorc dimineața. Se scufundă numai când sunt amenințate de vreun pericol și nu se pot ridica în zbor (de exemplu, când sunt năpârlite sau rănite). Rațele de suprafață se deosebesc de cele scufundătoare și prin ținuta corpului pe uscat. Primele țin trunchiul orizontal, secundele oblic. De reținut că remigele secundare au pene viu colorate numite oglindă.
RAȚA MARE
ANAS PLATYRHINCHOS (L)
DESCRIERE
Date biometrice: lungimea totală 50-62 cm, aripa 23-28 cm, coada 8,2-9,5 cm, tarsul 4,4-4,6 cm, ciocul 5,1-5,5 cm, greutatea 800-1 400 g. Rățioul se deosebește de rață nu numai prin mărime (rața fiind mai mică), ci și prin culoarea penajului. Astfel: la femelă culoarea penajului este brună-gălbuie cu pete brune închis, asemănătoare cu mediul în care cuibărește (stuf, iarbă uscată); rățoiul este mult mai viu colorat și anume de un verde metalic, pe cap și gât, având și un guler alb, sur-gălbui deschis pe spate, pieptul brun închis, coada neagră cu vârful alb. De notat că cele două pene negre de la mijlocul cozii sunt îndoite în sus în formă de inel. Important semn distinctiv este oglinda aripii, care la ambele sexe este de culoare albastru-închis, având marginile dinainte și dinapoi tivite cu câte o dungă albă și una neagră. Deosebirea în culoarea penajului la cele două sexe și la tineret, este neînsemnată vara. în timpul năpârlirii, dar este pronunțată iarna, în timpul împerecherii. Ciocul rățoiului este galben-verzui, iar al femelei cenușiu-gălbui având o dungă roșie-gălbuie. Picioarele sunt gălbui-roșietice. în perioada năpârlirii, rățoiul nefiind capabil de zbor, caută să se apere de dușmani ascunzându-se în desișul din apropiere.
Longevitate: 11 ani.
Glasul rățoiului este caracteristic, răgușit; al femelei este un „mac-mac" deschis și puternic, auzindu-se de la distanță.
ECOLOGIE
Biotopul raței mari îl constituie bălțile cu vegetație, puțin adânci. Populează aproape toate bălțile din țară, fiind mai frecventă în bălțile Dunării și în Deltă. în timpul iernilor ușoare, rața mare rămâne la noi tot anul deci are comportare de pasăre sedentară; în iernile grele, când și ultimul ochi de apă a înghețat, este nevoită să migreze în țări mai sudice, revenind primăvara. în acest caz este considerată oaspete de vară. Parte din rațe se mută dintr-un loc într-altul în căutarea hranei, fără să se poată stabili o regulă în această privință. Iarna, pe ger mare, când bălțile și râurile din regiunea de câmpie îngheață, rațele care n-au plecat spre sud caută ochiurile neînghețate din pâraiele de munte sau din izvoarele calde din alte părți. în aceste din urmă cazuri, se comportă ca pasăre eratică. în cazurile când pleacă spre sud, se înapoiază primăvara foarte devreme, îndată ce apar primele ochiuri de apă fără gheață.
Este cea mai răspândită, cea mai cunoscută și cea mai importantă dintre rațele întâlnite în țara noastră.
ETOLOGIE
Se poate afirma că, de regulă, rața mare este monogamă, de aceea primăvara se poate vedea în perechi: rățoi și rață. Numai în rare cazuri, rățoiul umblă și după alte rațe decât perechea lui. Nefiind deci o specie poligamă, părerea unor vânători că prin împușcarea, pe cât este posibil, numai a rățoilor, se ajută înmulțirea, este fără temei. Totuși înclinăm spre creșterea numărului femelelor.
În ce privește amplasarea cuibului, rața mare arată o deosebită capacitate de adaptare: preferă scorburile arborilor (sălciilor), dar la nevoie îl face și în stufărișuri și chiar în semănături de cereale, grupuri de mărăcini etc. Dar, cu cât scorburile se împuținează mai mult, pentru a face loc arboretelor cu productivitate mai mare, cu atât se înrăutățesc și condițiile de cuibărit ale raței mari. Cuibul este construit din materialul găsit în apropiere și căptușit cu iarbă uscată, frunze uscate, pene. în timpul clocitului, când rața părăsește cuibul pentru un timp, spre a se hrăni, ea acoperă ouăle cu câteva fire de iarbă și cu pene. Firește, acest lucru nu este posibil când pleacă speriată sau alungată. La sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie, mai devreme în sud-vestul țării și mai târziu în nord, femela începe ouatul, depunând de regulă 9-15 ouă, și anume, zilnic câte un ou, iar la ultimul sau penultimul ou începe clocitul. Ouăle au dimensiunile medii de 56 x 40 mm și o greutate de 50-70 g. Culoarea lor este ca a rațelor domestice; verzui-deschis. Incubația durează 24-26 zile; clocește numai femela. în acest timp, rățoiul stă prin apropierea cuibului, eventual caută alte rațe pentru a le fecunda, dar pe cea care cuibărește nu o deranjează. După ecloziune, de obicei, se întoarce la familia lui și rămâne aici cel puțin atâta timp cât năpârlitul nu-i permite să zboare.
Puii, după ecloziune și uscare, părăsesc cuibul și își urmează mama pe apă, fiind capabili nu numai să înoate, ci să se și scufunde. Coborârea puilor din scorburile copacilor se face fie pe picioare, eventual prin rostogolire pe trunchi la vale, dacă acesta este înclinat, fie chiar prin salt, dacă înălțimea nu este prea mare. S-a observat că femela coboară puii și în cioc, dar nu se poate spune că aceasta este regula. Puii devin capabili de zbor cam la vârsta de 8 săptămâni.
Dacă prima pontă a fost distrusă, femela va oua o a doua serie de ouă, de data aceasta mai puține (ponta de înlocuire). Se înțelege că în acest caz puii vor fi întârziați în dezvoltare. Se susține că, în mod excepțional, rața poate avea și două ponte pe an.
Este o pasăre sociabilă.
Rața mare este pasăre omnivoră. Hrana vegetală constă din plante pe care le culege din apă, precum și din semințe și grăunțe de cereale pe care le adună de pe câmp; cea animală constă din insecte și larvele lor, viermi, melci și alte animale acvatice mici. Rața mare dă dovadă de o mare capacitate de adaptare și în privința hranei.
Pagubele produse sunt cu totul neînsemnate. Ceva mai mari ar putea fi în lanurile din apropierea bălților des populate cu rațe clocitoare, precum și în orezarii.
Dușmanii raței mari sunt ciorile cenușii, gaia de trestie, dar mai ales omul, prin secarea bălților și culegerea ouălor. Pagube se produc și prin incendierea stufului, lipsind rațele de adăpost în perioada cuibăritului și, eventual, arzându-le cuibul. în anul 1967, recolta de rațe sălbatice (toate speciile) a fost de 42000 exemplare.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Perioada legală de vânătoare a rațelor sălbatice mari este 15 august – 28 februarie.
Se aplică următoarele metode de vânătoare, care însă nu sunt specifice numai rațelor mari, ci și altora – oaspeți de vară:
Apropiatul, vânătorul mergând prin apă, pe mal sau cu barca.
În bălțile cu adâncime mică, vânătorul echipat corespunzător, merge prin apă cu pușca gata de tras și încearcă să doboare rațele ce se ridică în apropiere. Trebuie mers fără zgomot, ceea ce nu este ușor când cizmele intră în mâl. Șansele sunt mici căci, după primul foc, va fi și mai greu să se apropie. Dacă vânătorul nu vrea să intre în apă sau nu poate, apa fiind adâncă, el poate trage și de pe mal, furișându-se în jurul bălților, adăpostit de stuf, sau de-a lungul râurilor, de după sălcii. La râuri, șansa crește în noiembrie-decembrie, când bălțile prinzând gheață la suprafață, rațele mari sunt obligate să se refugieze în râurile care încă n-au înghețat. Vânând de pe mal, este nevoie de câine de aport, altfel majoritatea rațelor împușcate se pierd. Cu rezultate mult mai bune se poate practica apropiatul din barcă, în bălțile cu stuf, adânci, când se poate circula cu barca. Vânătorul stă la mijlocul bărcii, cât mai jos (pe stuful așternut pe fundul bărcii), ca să aibă stabilitate. Stă cu fața spre direcția de mers, iar barcagiul în spatele lui. în acest fel poate trage și în față și în cele două laturi. Cu barca se parcurg marginile de stuf, în liniște, și se trage în rațele care se ridică de după peretele de stuf. Favorabile sunt bălțile în care pâlcurile alternează cu ochiuri de apă, iar nu cele care au suprafețe mari cu stuf compact. Se mai cere ca barca să se deplaseze în liniște, să nu se audă clipocitul lopeților. Tirul nu este greu, dacă se prinde momentul când rața se ridică. Se înțelege că se poate trage și în rațele care zboară pe deasupra bărcii. La această metodă, un vânt ușor e favorabil, deoarece acoperă zgomotul făcut, fără voie, de vânător și de barcă.
Pânda are mai multe procedee:
În august-septembrie, vânătorii așteaptă rațele în miriștile de orz sau grâu, situate nu departe de baltă, adăpostiți după clăile de snopi, iar în lipsa acestora, în gropi făcute din timp. Pentru acest procedeu, trebuie identificate lanurile cercetate de rațe. Se împușcă mai cu seamă rațe mari.
Vânătorii stau la pândă pe malul apei sau în baltă, seara, când rațele părăsesc balta și se duc în terenul agricol în căutarea hranei sau dimineața, când se înapoiază, în ambele cazuri, vânătorul trebuie să stea adăpostit de vedere și să cunoască punctele de trecere.
Prin folosirea rațelor momeală, confecționate fie din lemn, fie din cauciuc, ancorate pe apă, cu un par introdus în apă sau, simplu, legate de stuf. Se așază la 3-4 m una de alta. Cu cât vor fi mai multe, cu atât va fi mai bine. Vânătorul stă, bine camuflat, la 20-30 m, fie în barcă, fie pe o insulă de pământ sau plaur. Rațele-momeală vor atrage rațe din specia care seamănă cu ele. Acestea vor căuta să se așeze în apropierea lor. Vânătorul va trage atât în zbor, când se apropie, cât și pe apă (dacă vrea). Camuflajul trebuie să fie bun, fiindcă rațele care rotesc sunt foarte atente. Vânătorul, folosind o chemătoare, poate imita glasul raței femele. Este un mijloc de atracție în plus. în loc de rațe artificiale, se pot folosi, cu și mai mult succes, rațe domestice femele, de culoarea celor sălbatice, puse pe apă, legate de picior, pe durata partidei de vânătoare.
În lipsă de alte rațe momeli, se folosesc primele rațe împușcate, așezându-le pe apă și proptindu-le ca să aibă o poziție cât mai naturală. Prin urmare, se folosește orice mijloc de a atrage rațele din zbor, inspirându-le încredere, să se așeze în punctul dorit de noi.
Etica vânătorească cere ca rațele să se vâneze numai în zbor; legea însă nu oprește împușcarea pe apă.
– În fine, se poate sta la pândă și în oricare punct al bălții, pe o insulă de pământ sau plaur, eventual în barcă, bine camuflați. Se poate folosi și o colibă improvizată cu luni înainte. Astfel se așteaptă seara și dimineața, zborul rațelor care se produce din diferite cauze: deranjate de alți vânători sau de pescari, căutare de hrană etc. Există anumite puncte din baltă, cunoscute pentru frecvența rațelor în zbor.
Goana. Vânătorii stau pe mal, bine camuflați, în acea parte a bălții, pe unde se știe că își au direcția de zbor rațele deranjate. Câțiva gonași intră în apă și gonesc rațele spre vânători. Pot să intre în apă și vânătorii. Această metodă se practică numai în bălțile puțin adânci din interiorul țării, în august, început de septembrie când apa este încă destul de caldă. Eventual, goana se poate face și din bărci. Se cere atenție când se trage, mergând prin apă, deoarece unghiul sub care alicele ating apa fiind mic, ele pot ricoșa.
Cu privire la vânătoarea de rațe sălbatice, se mai menționează următoarele:
Primăvara, perioada pasajului de rațe este mai scurtă decât cea de toamnă, mai cu seamă după iernile prelungite. In acest caz, dacă după zile friguroase, vremea se încălzește brusc, pasajul va fi scurt, dar masiv; invers în anii cu ierni ușoare.
Primăvara, vânătoarea este mai atractivă, atât din cauză că penajul păsărilor este mai viu (de nuntă), cât și pentru că păsările, speriate de vânători în timpul migrației din august până în martie, sunt mai greu de apropiat, tirul fiind mai dificil.
Primăvara sunt în mișcare nu numai dimineața și seara, ci, deseori, și ziua însă frecvența este mai slabă; toamna se pot vedea mai mult seara și dimineața.
Pe timp de ceață și când plafonul de nori este mai jos, rațele zboară la înălțime mică. Invers când este senin și liniștit.
Considerăm împușcarea rațelor iarna, în ultimul lor refugiu ce le-a mai rămas – pâraiele de munte și izvoarele ce nu îngheață, zise calde, contra eticii vânătorești.
La rațe, randamentul bun se obține cu o armă de calibru 12, cu bătaie concentrată, deoarece, în general, se trage departe. Se folosesc alice de 3 mm la rațele mari, rațe pestrițe, cu ciuf și de 2 1/2 mm la sarsele, rața roșie. Trăgând cu alice mărunte, în rațe mari, ele ar putea să cadă, însă, de obicei, se ascund sau se scufundă și nu se mai găsesc. Se pierd astfel multe piese.
Vânătorul nu trebuie să tragă în stol, ci să ochească una din rațe. Să nu tragă la distanță mare, deoarece strică multe cartușe, fără efect. Tirul este mai ușor când rața se ridică din stuf; este mai greu de tras din față și mai ușor în spate. în ce privește speciile, sunt mai ușor de împușcat rațele mari; tirul cel mai dificil este la sarsele și rațe mici.
Nu este corect să se împuște puii incomplet dezvoltați.
B. RAȚELE SCUFUNDĂTOARE
Se numesc astfel din cauză că modul lor principal de căutare a hranei este scufundarea în apă, prinzând cu ciocul vegetație acvatică submersă, eventual și animale acvatice mici. Dar acest mod de procurare a hranei nu este exclusiv: caută și la suprafață, cu ciocul în apă.
Construcția corpului este adecvată pentru scufundare: picioarele relativ lungi și puternice, așezate aproape de coadă, apte pentru înot. Din această cauză, pe uscat, nu țin corpul orizontal ca cele de suprafață, ci oblic. Pe uscat merg greu; de altfel, se feresc să iasă din apă.
La degetul posterior, au o membrană destul de lată, ceea ce constituie un semn sigur de apartenență la grupa scufundătoarelor; cele de suprafață nu o au. Degetele mijlociu și exterior au aceeași lungime.
Când plutesc pe apă, corpul lor intră mai adânc, ca și când ar avea greutatea specifică mai mare; coada aproape se târăște pe apă, în timp ce la cele de suprafață, ea este îndreptată în sus.
La aripi, nu au oglinzi colorate viu, lucitoare.
Aripile sunt scurte încât pentru a se menține în zbor trebuie să bată des din aripi. Din cauza scurtimii aripilor, chiar și ridicarea de pe apă se face mai greu, fiind nevoite să alerge câțiva pași pe suprafața apei și să bată din aripi. Dar odată ridicate în zbor de migrație, pot parcurge distanțe însemnate, cu viteză destul de mare.
în hrana lor, animalele acvatice ocupă un procent mai mare decât plantele, deci invers ca la rațele de suprafață.
Activitatea și-o desfășoară mai mult ziua, fără să fie întreruptă totdeauna noaptea, în timp ce cele de suprafață sunt păsări de crepuscul și de noapte.
Biotopul lor îl constituie lagunele, țărmul mării și bălțile interioare cu suprafață mare, care să aibă și luciu de apă fără vegetație. Totuși trăiesc și în stuf, la adăpost. Adâncimea nu trebuie să fie prea mare, ci numai atât cât ele să poată atinge fundul când se scufundă (1-3 m, chiar până la 5 m).
Dintre rațele scufundătoare, cele mai frecvente sau relativ frecvente, vor fi descrise în continuare.
RAȚA ROȘIE
AYTHYA NYROCA (GULD) NUMITĂ ȘI RAȚĂ CU OCHI ALBI
Colorația ambelor sexe este cam aceeași: cap, gât și piept castaniu închis, subcaudalele albe, cioc albastru cenușiu, picioarele cenușii. Irisul masculului este alb, de unde și numele popular; cel al femelei este mai închis. La rădăcina ciocului, culoarea nu este niciodată albă.
Date biometrice: lungimea: 39-43 cm; aripa: 18-20 cm; coada: 6,3-7 cm; tarsul: 3,2-3,5 cm; ciocul: 4,5-4,8 cm. Sosește în martie și pleacă în noiembrie. Cazurile din afara acestei perioade constituie excepții. Este puțin sociabilă. Zboară în grupuri mici. Mare parte clocește la noi. Cuibul și-1 fac în scorburi, dar în lipsa acestora, în stuf sau pe plaur. Depune 8-12 ouă de circa 52-38 mm și 40 g. Incubația durează 25-28 zile. Hrana, vara mai mult vegetală, iar spre iarnă predomină cea animală. Durata scufundării: 25 secunde.
Biotop: în primul rând în Deltă și bălțile Dunării, dar și în restul țării. Este una dintre cele mai frecvente rațe.
RAȚA CAP CASTANIU – AYTHYA FERINA (L)
Masculul: capul și gâtul castaniu, de unde și numele; pieptul aproape negru, spatele și laturile cenușii deschis; ciocul cenușiu, iar la vârf și la rădăcină negru; picioarele cenușii; oglinda cenușie cu brun, amestecat. Femela: cap și partea anterioară a corpului brună (planșa IV).
Date biometrice: lungimea: 43-46 cm; aripa: 21-24; coada: 7-8 cm; tarsul: 4-4,3 cm; ciocul: 4-4,4 cm.
Sosește în februarie-martie, îndată ce se dezgheață bălțile. Parte clocește la noi, parte pleacă spre nord și se întoarce în octombrie-noiembrie. Se ridică greu de pe apă. Cuibul îl face în scorburi, iar în lipsa acestora în stuf sau pe plaur. Depune 8-10 ouă, de 63^44 mm, iar incubația durează 23-26 zile. Hrana, vara mai mult vegetală, iar spre iarnă predomină cea animală. Se scufundă 1-2 m, chiar și 4 m și stă sub apă 25-30 secunde.
Biotop: preferă apele dulci. Este răspândită în Deltă și bălțile Dunării. Mai puțin frecventă ca cea cu ochi albi. Are carne foarte gustoasă.
GÂȘTELE SĂLBATICE
Sunt păsări cu gâtul mai lung și mai gros decât al rațelor sălbatice. Ciocul este gros la rădăcină, puternic și astfel conformat încât să poată rupe ierburi de pe câmp și semănături de cereale răsărite. Penajul este la fel colorat la ambele sexe. Membrana de înot cuprinde trei degete, al patrulea fiind liber. înoată și merg bine pe uscat, dar se scufundă greu; numai dacă sunt rănite intră total în apă.
Sunt păsări sociabile și atente, formând cârduri mari. Auzul și văzul sunt foarte dezvoltate. Fac mult zgomot. Deși sunt păsări acvatice, viața lor este strâns legată de câmp, unde ies să-și adune cea mai mare parte din hrană. Peste noapte stau și dorm pe apă, iar ziua ies la câmp pentru a paște ierburi, plante de nutreț sau semănături de grâu și orz, deci invers ca rațele. După ce acestea s-au copt, mănâncă grăunțe. Dacă sunt deranjate, nu mai pot respecta ordinea aceasta, ci sunt nevoite să se întoarcă pe apă și în cursul zilei și să iasă la câmp, uneori, și noaptea.
Se ridică în zbor cu ușurință atât de pe uscat cât și de pe apă. Zboară în forma literei V întoarsă, uneori așezate în linie oblică față de direcția de zbor. Țin gâtul întins, fâlfâind rar și uniform din aripi.
Gâștele întâlnite în țara noastră fac parte din două genuri: Anser și Branta. Genul Anser cuprinde gâscă de vară, gârlita, gârlita mică și gâscă de semănătură. Gâștele au culoarea generală sură, sunt mari la corp; frecvente și importante din punct de vedere vânătoresc. în genul Branta, intră gâște în care predomină culoarea neagră și albă, sunt mai mici la corp, apar rareori, deci și importanța lor este mai mică.
GÂSCĂ DE VARĂ
ANSER ANSER (L)
DESCRIERE
Este cea mai mare dintre gâștele întâlnite în țara noastră, cântărind 3-4 kg. Culoarea generală a penajului este cenușie-brună, mai deschisă pe gât și cap și mai închisă pe spate, unde are și dungi transversale albe. Subcaudalele sunt albe. Ciocul este de culoarea cărnii, bătând în galben (nici o parte a lui nu are culoarea neagră); picioarele au tot culoarea cărnii. Nu are pete închise pe abdomen.
Din ea se trage gâscă domestică.
Între mascul și femelă nu este deosebire la culoarea penajului. Este pasăre monogamă, perechile formându-se încă din toamnă.
Simțurile: văzul și auzul sunt dezvoltate, motiv pentru care apropierea de cârdul de gâște este dificilă.
ECOLOGIE
Biotopul ei sunt lacurile mari cu stuf, mlaștinile, confluența râurilor cu marea, cu condiția ca în apropierea acestora să existe terenuri cultivate cu plante de nutreț, cereale sau cel puțin fânețe.
Este răspândită pe lacurile și bălțile mari din țară, dar mai cu seamă pe cursul inferior al Dunării și în Deltă. Primăvara sosește la sfârșitul lui februarie, începutul lui martie, în funcție de starea timpului, iar toamna grosul pleacă în octombrie și se termină în noiembrie. Parte rămân să cuibărească la noi, parte, după o scurtă odihnă și hrănire în bălțile noastre bogate în hrană, își continuă drumul spre nord, în țările Scandinave și fosta U.R.S.S., unde vor cuibări. Deci, pentru țara noastră, gâscă de vară este atât oaspete de vară cât și pasăre de pasaj.
ETOLOGIE
Reproducerea. Este singura specie de gâscă ce cuibărește la noi. Vârsta maturității sexuale o atinge la doi ani fără 1-2 luni. Exemplarele care rămân să cuibărească în țara noastră se grupează în perechi și încep să-și construiască cuibul în stuf, pe pământ uscat și mai ridicat, în locuri cât mai liniștite și ferite de dușmani. S-au găsit cuiburi de gâscă de vară și în sălcii scorburoase. Cuibul îl construiește femela, cu material adunat din apropiere. Partea lui inferioară constă din material mai mare (trestie, papură etc), urmează apoi material mai mărunt și, în fine, este căptușit cu puf fin, penele femelei. Ouatul începe în a doua jumătate a lunii martie și continuă în aprilie. Depune, în medie, 5-8 ouă, cele tinere mai puține, cele adulte mai multe, chiar 12-14, care au dimensiunile de 89×57 mm și o greutate de 150-160 g. Incubația durează 28-29 zile. în perioada clocitului, masculul stă nu departe de cuib și la nevoie apără femela și ouăle de eventualii dușmani, în special ciorile cenușii. Pe durata clocitului, femela părăsește cuibul zilnic ca să se hrănească și să facă mișcare, în care timp acoperă ouăle cu un strat rar de puf. După 1-2 zile de stat în cuib, puii sunt conduși de părinți în căutarea hranei, nu departe de cuib, pe apă sau pe uscat. După ce au devenit capabili de zbor, ei își pot însoți părinții pe semănăturile de pe câmp.
Câteodată însă cuiburile sunt făcute în lacuri și bălți mai mici, apropiate, bogate în stuf și papură, mai apte pentru cuibărit.
Năpărlitul începe în iunie. Remigele cad într-o perioadă scurtă, iar până cresc cele noi, gâștele sunt incapabile de zbor, deci nu pot ieși pe câmp și trebuie să se mulțumească cu hrana pe care o găsesc în baltă. Sunt păsări sociabile, adunându-se în cârduri mari.
Hrana este, în majoritate, vegetală, constând din iarbă crudă de pe fânețe, plante furajere cultivate, iar toamna și primăvara devreme, din grâu și orz verde. Are ciocul astfel conformat încât să poată paște cu ușurință, rupând iarba. Numai cât timp puii sunt mici și este obligată să-i însoțeacă în jurul cuibului sau pe baltă, precum și în perioada năpârlirii, cât nu pot zbura. Hrana le este, în parte, animală, iar cea vegetală o iau de pe baltă. în timpul cât lanurile de grâu și orz sunt coapte sau chiar secerate, iar snopii puși în căpițe (cruci), gâștele pot face pagube, deoarece vin în număr mare și consumă grăunțele. Se înțelege că astfel de pagube cauzează numai în apropierea acelor lacuri și bălți în care gâștele cuibăresc.
Este pasăre de zi și numai dacă este deranjată, iese și noaptea în căutare de hrană.
Recolta anuală se cifrează la 4000-5000 gâște, în care intră și gârlițele. Pentru a ne da seama de valoarea economică și sportivă a acestei specii, se amintește că ea reprezintă ca număr 14%, iar ca greutate 35% din aceea a rațelor sălbatice.
Dușmanii gâșiei sălbatice sunt: cioara grivă, care îi consumă ouăle, răpitoarele cu păr și pene, care îi atacă puii și, în fine, și în cea mai mare măsură, omul care îi culege ouăle pentru a le consuma, iar prin îndiguiri distruge biotopul favorabil.
Pentru protecția acestei păsări, ar trebui luate măsuri de apărare în locurile de cuibărit, iar împușcarea ei să se facă cu măsură.
RECOLTARE ȘI VALORIFICARE
Perioada legală de vânătoare este 15 august – 28 februarie. Vânătoarea de gâște sălbatice va fi tratată aici – în linii mari – pentru toate speciile ce trec prin țara noastră.
Cel ce vrea să vâneze gâște sălbatice trebuie să știe că are de-a face cu păsări extrem de vigilente; prin urmare, trebuie să aibă o îmbrăcăminte asemănătoare mediului. Apropierea de ele să fie făcută cu mare precauție, iar la pândă să stea bine camuflat și să nu miște. La acest fel de vânătoare, greutatea nu constă în tirul propriu-zis, deoarece viteza de zbor a gâștii nu este prea mare, iar direcția este în linie dreaptă, ci dificultatea este de a reuși să ai gâștele în bătaia armei. Mai trebuie să se știe că, spre deosebire de rațe, gâștele stau noaptea pe baltă sau pe grindurile din cuprinsul bălții, iar în căutarea hranei merg ziua.
Dintre speciile de gâște care pot fi întâlnite în țara noastră, numai două interesează din punct de vedere vânâtoresc: gâscă de vară, care este cea mai mare și care clocește la noi și gârlița care este pasăre numai de pasaj.
Se vânează în felul următor:
La pândă pe baltă, seara, când gâștele se întorc de la câmp. Trebuie cunoscut locul unde stau ele în mod obișnuit, ceea ce, se poate realiza prin observații făcute câteva zile în șir, având grijă ca în acest timp să nu fie deranjate. In locul respectiv, vânătorul stă la pândă pe grind sau pe baltă, în barcă, pe cât posibil camuflat în stuf. Totuși, în cazul de față, camuflajul are mai mică importanță decât ziua, căci gâștele sosesc aproape de a se întuneca și chiar după ce s-a întunecat. Tirul este ușurat dacă silueta gâștii se proiectează pe fondul deschis al cerului.
Pânda pe uscat, când gâștele zboară dimineața spre câmp. Se înțelege că și de data aceasta trebuie cunoscute, cât mai precis posibil, locurile de trecere, încât gâștele să ajungă în bătaia eficace a armei. Camuflajul, în acest caz, este o condiție pentru reușită. Se alege un grup de mărăcini, o porumbiște, un pâlc de stuf, sau orice alt adăpost. Locul de pândă să fie cât mai aproape de baltă. Se trage atât la zborul de dimineață cât și la cel de seară. Vânătorul vine aici înainte de a se face ziuă, iar seara înainte de a se întuneca. Uneori, gâștele după ce s-au săturat dimineața, se întorc la baltă și după ora 10.
Pânda pe lanul unde se lasă gâștele pentru hrană. În august, gâștele se lasă pe miriști (unde acestea au rămas neîntoarse) sau unde sunt clăi (căpițe) de grâu. în octombrie-noiembrie, vin la grâul răsărit și pasc. în acest fel cercetează lanurile situate nu departe de baltă. La practicarea acestei metode existența adăpostului este de mare importanță. Dacă nu există unul natural, trebuie făcută o groapă. Locul ei trebuie ales acolo unde se lasă gâștele, ceea ce se poate afla fie după excrementele rămase pe teren, fie prin observații directe. Groapa are diametrul de circa 1 m, iar adâncimea atât cât să poată încăpea omul șezând, și cu capul aplecat. Se recomandă să fie făcută așa fel încât să nu se observe vreo modificare față de mediul înconjurător, deci pământul să fie împrăștiat pe mare distanță, încât să se piardă. în nici un caz să nu fie lăsat pe marginea gropii. Cele de toamnă să fie făcute o dată cu aratul, semănat grâu în jurul lor, încât să nu se vadă nimic deosebit; gropile din miriști trebuie camuflate cu brazde de miriști aduse din altă parte. în terenuri mlăștinoase sau în cele în care apa freatică este aproape de suprafață, se folosesc butoaie cărora li s-a scos un capac, iar cu capătul înfundat se îngroapă ca să nu se vadă nimic din ele la suprafața solului. Butoiul dacă este bine încheiat, permite vânătorului să stea la pândă fără a se uda. Locurile de pândă bune merită această cheltuială.
Vânătorul intră în groapă înainte de a se face ziuă. Gâștele își anunță sosirea prin glasul lor caracteristic, încât vânătorul este prevenit. Se trage numai când gâștele sunt aproape de sol, când zborul este mai lin, iar tirul mai ușor. Este o greșeală să te ridici în picioare la primele gâște sosite și să tragi din față. Tirul din spate are efect mai bun, căci gâscă nu se mai înalță în zbor, iar alicele străbat mai ușor penele. Ca adăpost natural să nu se aleagă un arbore cu coronament mare, deoarece acesta împiedică vederea.
Eficiența vânătorii la pândă poate fi sporită dacă primele gâște împușcate sunt folosite drept momeală. Li se introduce prin cioc, o sârmă de 3-4 mm diametru, apoi se îndoaie gâtul încât pasărea să aibă o poziție naturală. Gâștele astfel pregătite se așază pe teren la 30-40 m de groapă, la 5-6 m una de alta, iar dacă este vânt, se fixează așa ca vântul să bată de la vânător spre gâștele-momeală. Gâștele aterizează cu vântul în față; ele vor veni deci din partea unde stau momelile, iar nu peste capul vânătorului. în acest fel, groapa nu va fi observată.
Gârlițele, de obicei, se împușcă mai ușor lângă diferite smârcuri de pe câmp. Gropile se fac la marginea acestora. în aceste gropi, de obicei, se introduc butoaie.
Pe ceață și nori, gâștele zboară jos. Când este vânt, iar pe baltă se formează valuri, gâștele se îngrămădesc lângă mal, la adăpostul stufului.
Apropiatul de gâștele de pe câmp, în bătaia armei de alice este, practic, imposibilă. Cel mult cu o armă ghintuită bună s-ar putea doborî de la 150 m.
Este necesară o armă cu bătaie concentrată, calibru 12. Se folosesc alice de 4 mm la gâscă de vară și 3½ la gârliță. Nu se trage din față, deoarece penele de pe piept constituie un scut bun. Focul din față poate avea efect dacă a nimerit în cap sau în gât. Mai bine este să lași gâscă să-ți treacă peste cap și să tragi din spate sau în diagonală.
Vânătoarea de gâște nu este ușoară. Dar piesa o dată doborâtă răsplătește ostenelile, nefiind un vânat de toate zilele.
GÂRLIȚA
ANSER ALBIFRONS (SCOP)
Este mai mică decât gâscă de vară, cântărind 2-3 kg. Culoarea generală este cenușie ca și a gâștii de vară, dar se deosebește de aceasta prin pata albă de la rădăcina ciocului și frunte și prin petele negre de pe abdomen, de formă neregulată. Ciocul este roșcat, bătând în galben pe părțile laterale; picioarele sunt portocalii. De reținut însă că gârlițele tinere nu au nici pata albă dintre cioc și frunte, nici petele închise de pe abdomen, deci se pot confunda cu gâscă de vară. Există însă o diferență esențială la mărime.
Este o pasăre migratoare care clocește în nordul Europei, iar la noi este numai de pasaj. Toamna începe să sosească pe la sfârșitul lui septembrie, majoritatea exemplarelor trec pe la sfârșitul lui octombrie, iar pasajul se termină în noiembrie. în iernile ușoare, parte din ele rămân în sudul Banatului și în Dobrogea. Dacă însă zăpada acoperă complet solul, încât gârlițele nu-și mai găsesc hrana, sunt nevoite să-și con tinue drumul spre sud-vest. Primăvara vin în februarie-martie, după starea timpului și își continuă drumul spre nord, după un scurt pasaj. Numărul lor este impresionant, la migratia de toamnă. Primăvara însă rândurile le sunt sensibil rărite, ca efect al iernii și al împușcării.
Biotopul lor îl constituie orice baltă sau lac, în apropierea căruia, toamna și primăvara, sunt semănături de grâu, orz și rapiță. Interesează mai puțin întinderea bălții decât dacă este puțin tulburată de trecători.
În țara noastră se vânează anual, 4000-5000 gâște de toate speciile. Contribuția gârlițelor trebuie să fie mare, datorită răspândirii lor în cuprinsul țării. De remarcat însă că numărul celor ce vin dinspre nord, variază de la an la an, în limite destul de largi, fără a se cunoaște cauza. Se bănuiește că ar suferi pierderi în locurile de cuibărit.
În zbor au un glas caracteristic cli…cli…cli, prin care se deosebesc de gâscă de vară.
Epoca de vânătoare este 15 august – 28 februarie, deci la fel ca la gâscă de vară.
GÂRLIȚA MICĂ
ANSER ERYTHROPUS (L)
Se deosebește de gârlița mare, nu numai prin faptul că este mai mică, ci prin ciocul mai mic, pata albă de pe frunte ce se întinde mai mult spre creștetul capului, depășind ochii; în jurul ochilor are un inel de culoare galbenă, care este semnul cel mai sigur de identificare. Nici la gârlița mică, tineretul nu are pata albă pe frunte, nici dungile negre pe abdomen. Aripile închise depășesc coada.
Prin țara noastră, migrează împreună cu gârlița mare, deci are aceeași perioadă de migrație și aceleași obiceiuri. Rareori se văd cârduri separate. Numărul lor este mult mai mic, el reprezintă doar 1-2% din totalul cârdului.
Pentru țara noastră este pasăre de pasaj. Cuibărește în nordul Europei și iernează în Turcia, Grecia și partea de șes a Iugoslaviei.
GÂSCĂ DE SEMĂNĂTURĂ
ANSER FABALIS FABALIS (LATH)
Este cu ceva mai mică decât gâscă de vară, greutatea fiind circa 3-4 kg. Se deosebește de gâscă de vară prin culoarea mai închisă a penajului, capul și gâtul părând de la distanță negre, iar spatele având o nuanță mai accentuată de brun. Ciocul este negru la vârf și spre rădăcină, iar la mijloc are culoarea galbenă-portocalie. Nici ea nu are pete închise pe abdomen.
Este o pasăre a Europei de Vest, reprezentând acolo pentru vânători ceea ce este pentru noi o gâscă de vară. în țara noastră este foarte rară, apărând în octombrie -noiembrie și înapoindu-se în februarie – martie. Cuibărește în Țările Scandinave, fosta U.R.S.S. inclusiv Siberia și iernează în țările mediteraneene. Pentru noi reprezintă importanță mică. Totuși au fost date elementele de mai sus pentru identificare, în caz de apariție.
LEBEDELE
Lebedele sunt cele mai mari păsări acvatice. Penajul adulților este de culoare albă, lucind în bătaia soarelui, pe întinsul bălților. Tinerii până la un an sunt de culoare albă-brună. Caracteristic lor este gâtul lung. Nu au capacitatea de a se scufunda și ca atare biotopul lor preferat îl constituie bălțile puțin adânci, în care pot ajunge până aproape de fund, cu gâtul lor lung. Luciul apei trebuie să fie de mare întindere, altfel nu se simt în siguranță. Nu se amestecă cu alte specii. Zboară în formă de F întors, dar mai ales în linie.
În țara noastră pot fi întâlnite două specii relativ frecvente și una foarte rară.
LEBĂDA DE VARĂ
CYGNUS OLOR (GMEL) SE NUMEȘTE ȘI LEBĂDĂ MUTĂ, LEBĂDĂ CUCUIATĂ, CUCOVĂ
Este pasăre mare, albă, cântărind 10-17 kg. Puii până la vârsta de un an sunt colorați în brun-cenușiu și nu au cocoașă la rădăcina ciocului. Deosebirile esențiale dintre lebăda de vară și cea de iarnă constau în culoarea și conformația ciocului, în modul cum țin gâtul și în glas. Lebăda de vară are ciocul portocaliu, cu onglet și rădăcină neagră. La rădăcina ciocului are o cocoașă de culoare neagră, care la mascul este mai dezvoltată în perioada împerecherii.
Când plutește pe apă, ține gâtul încovoiat în forma literei S mare, curbura fiind mai pronunțată decât la cea cântătoare. Ține ciocul aplecat spre piept. Când zboară, se aude un zgomot făcut de aripi, fapt ce nu se constată la celelalte două specii. Glas, de regulă, nu dă, de unde și denumirea de lebădă mută.
Lebăda de iarnă nu are cocoașă la rădăcina ciocului, care spre rădăcină este de culoarea lămâii, iar la vârf negru. Gâtul îl ține vertical, aproape fără nici o încovoiere, ciocul este îndreptat paralel cu nivelul apei. în zbor dă un fel de glas ca de com, destul de puternic, răsunător, de unde și numele de lebădă cântătoare. Tineretul este de culoare cenușie-brună, cu cioc de culoarea cărnii și vârf închis, aproape negru.
Zboară cu gâtul întins și bătăi rare din aripi.
Pentru țara noastră, lebăda de vară este atât oaspete de vară cât și pasăre de pasaj. Sosește în martie, o parte oprindu-se să cuibărească în Delta Dunării, iar o altă parte își continuă drumul spre nord. Se înapoiază toamna în noiembrie. își amplasează cuibul în stuf, nu prea des, printre care să se poată mișca, pe un loc uscat, eventual și pe mal sau pe insule, dacă este loc liniștit, uscat și cu vegetație. Cuibul este un fel de trunchi de con, pe care îl construiesc ambii soți. Femela depune 5-7 ouă, având dimensiunile medii de 115 x 72 mm și greutatea de 350-375 g. Durata incubației este de 35-36 zile. Puii încep să mănânce numai după câteva zile, în acest interval hră-nindu-se din punga vitelină care, îndată după ecloziune, are o greutate de 60-250 g. Puii devin capabili de zbor la vârsta de 4-5 luni. De reținut este numărul mare de ouă depuse. Lebăda este deci relativ prolifică. Nu clocește în colonie, ci izolat, apărându-și sectorul său contra altor lebede. în restul anului este sociabilă, trăind în cârduri.
Năpârlitul femelei are loc atunci când puii sunt de câteva săptămâni. Masculul năpârlește mai târziu, după ce femela este capabilă de zbor.
Hrana principală a lebedei o constituie plantele acvatice, la care se adaugă insecte și larvele acestora.
Vânarea lebedelor este interzisă, fiind o specie protejată de legea nr. 103/1996. Carnea este comestibilă, fără a fi gustoasă. Dar importanța ei faunistică este mare, constituind o podoabă aleasă a apelor noastre.
LEBĂDA DE IARNĂ – CYGNUS CYGNUS (L) SE MAI NUMEȘTE ȘI LEBĂDĂ CÂNTĂTOARE
Este cu ceva mai mică decât lebăda de vară. Puii sunt cenușii-bruni, de culoare mai închisă decât cei ai lebedei de vară. Pe noi însă acest lucru ne interesează mai puțin, deoarece pentru țara noastră lebăda cântătoare este un oaspete de iarnă, care sosește iii octombrie, iernează în Deltă, iar dacă bălțile îngheață, se retrage în lagune și pe malul mării, înapoindu-se spre nord în luna martie. Caracterele pentru identificarea ei au fost arătate la descrierea lebedei de vară.
Nu se vânează fiind protejată de legea nr. 103/1996. Carnea îi este cu ceva mai gustoasă; de aceea este braconată mai mult, fapt înlesnit de accesul îngreuiat, iarna, pe malul mării, lângă Deltă, al organelor de control. Importanța sa faunistică-decorativă este mai mică decât a celeilalte, din cauza duratei mai scurte de ședere în țară și a accesului greu la locurile ei de iernare.
LEBĂDA MICĂ
CYGNUS BEWICKI1 (YARREL)
După cum arată și numele, este cea mai mică dintre cele trei specii de lebede, cântărind 5-8 kg. Are și gâtul mai scurt. Ciocul seamănă cu al lebedei de iarnă, dar porțiunea galbenă ca lămâia este mai mică (fig. 158 c). Cuibărește în extremul nordic, iar la noi este oaspete de iarnă, mult mai rară decât lebăda de iarnă. Impresia de raritate poate proveni și din faptul că necunoscătorii o confundă cu lebăda cântătoare. Rareori zboară în formație regulată. Dă glas mai slab ca cea cântătoare; nu face zgomot din aripi ca cea cucuiată. Se dau următoarele dimensiuni ale unui exemplar colectat: aripa: 48-54 cm, coada: 14-17,5 cm, degetul mijlociu cu unghiile: 11,5-12,8 cm. Coada are 20 rectrice.
Călifarii. Călifarii au caractere comune atât cu rațele cât și cu gâștele sălbatice, făcând tranziția între aceste două grupe. Oglinda de la aripi le apropie de rațe, în timp ce zborul cu bătăi rare din aripi seamănă cu al gâștelor. Colorația ambelor sexe este aceeași, deci le apropie de gâște, dar colorația vie a penajului amintește de masculii rațelor de suprafață (înotătoare). în țara noastră sunt întâlnite două specii. Ambii călifari au obiceiul de a cuibări pe uscat, în vizuini (chiar și de vulpe) sau gropi, dar în tot cazul sub pământ. Caută aceste vizuini sau gropi în primul rând, de-a lungul apelor în care stau, în special, în Delta Dunării, inclusiv insula Popina.
COMPOZIȚIA ȘI IMPORTANȚA FAUNEI VÂNĂTOREȘTI DIN DELTA DUNĂRII
Vânatul cu pene stă pe primul loc ca importanță vânătorească-sportivă, adică a practicării vânătorii. Rațele și gâștele sălbatice, apoi lișițele, prin numărul lor mare, oferă cele mai multe ocazii de vânătoare, comparativ cu restul avifaunei din Deltă.
Din punct de vedere faunistic, interesează speciile rare, a căror existență este amenințată: călifarii, lopătarul, piciorongul, egretele, lebedele, pelicanii și altele.
In afară de vânatul acvatic, în timpul pasajelor de toamnă și de primăvară (mai rar), Delta este cercetată și de sitari, în special în pădurile din grindurile Letca și Caraorman. în unii ani, toamna, pe timp secetos, pasajul de aici este așa de abundent cum nu se întâlnește în altă parte a țării. Faptul se explică prin aceea că aici se găsește peste tot teren umed în care aceste păsări să-și poată introduce ciocul în căutare de hrană.
Vânatul cu păr. Pe grinduri și pe plaur se întâlnesc: iepurele, mistrețul și căpriorul; nurca, vidra, hermelina, bizamul și câinele-enot; lupul, vulpea, viezurele și pisica sălbatică. De menționat că în anul 1967 în Grindul Letea a fost introdus fazanul.
Iepurele se găsește pe suprafețele neinundabile din Grindurile: Chilia Veche, Letea și Caraorman. Recolta anuală se cifrează la 200-300 exemplare.
Mistrețul trăiește pe unele grinduri și pe plaur, în special în Caraorman, adaptându-se condițiilor de viață de aici. în loc de ghindă, jir, porumb și cartofi, aici se hrănește în principal cu rizomi de stuf și totuși se dezvoltă foarte bine, greutatea corporală și trofeele nefiind cu nimic inferioare celor ale mistreților de la deal și munte. Hrana Ic este asigurată aici, unde rizomii de stuf nu lipsesc niciodată. Recolta anuală se cifrează la 50-60 mistreți. Din cauza grelei accesibilități a terenurilor de mistreți, iarna, când navigația pe canalele din Deltă este întreruptă, acest vânat este recoltat aproape numai de localnici, scăzându-i astfel valoarea ca vânat pentru restul vânătorimii. Din punct de vedere economic (valoarea cărnii) ocupă primul loc, înaintea vânatului cu pene din toate speciile la un loc.
Căpriorul a fost reintrodus aici în ultimii ani ai deceniului 1960-1970. Dintre animalele cu blană prețioasă, judecând după valoarea blănurilor colectate, primul loc îl ocupă nurca.
Lupul este rar, anual căzând 4-5 exemplare. Vulpea, pisica sălbatică, dihonii, viezurele au importanță mică.
VARIAȚIILE EFECTIVELOR VÂNATULUI CU PENE DIN DELTĂ ȘI ZONA INUNDABILĂ
Acest efectiv nu este același în cursul unui an; efectivul este mai mare toamna când, pe lângă vânatul cu pene ce a cuibărit la noi, a venit împreună cu puii săi și cel de pasaj, care a clocit în țările nordice; efectivul este scăzut în iunie, când la noi nu a rămas decât cel ce cuibărește în țara noastră, iar noua generație încă n-a ajuns la completă dezvoltare. Impresia de efectiv redus în iunie este lăsată și de faptul că, în acest timp, vânatul cu pene care a mai rămas s-a retras pentru cuibărit și năpârlit în locurile cele mai izolate de trecători; iarna se întâlnește în Deltă efectivul cel mai mic din tot cursul anului, deoarece atât păsările oaspeți de vară cât și cele de pasaj sunt plecate, rămânând doar oaspeții de iarnă. Acest efectiv va fi cu atât mai mic, cu cât, din cauza temeperaturii scăzute, va rămâne mai puțin luciu de apă neînghețată. In fine, în martie, situația este de mijloc, între cele două extreme: vânatul este mai puțin numeros decât a fost toamna, deoarece în drumul lui de migrație spre sud și înapoi, rândurile li s-au rărit prin vânătoare și moarte din cauza intemperiilor, dar mai numeros decât în iunie, deoarece sunt la noi și păsările care vor cuibări în nord.
ASPECTUL ECONOMIC AL VÂNATULUI DIN DELTĂ
Înainte de 1989, vânatul din Delta Dunării, era pus în valoare pe următoarele căi:
recoltarea și colectarea blănurilor de preț: nurcă, hermelină, vidră și bizam;
colectarea cărnii de iepure și mistreț;
carnea de păsări acvatice și vânzarea de păsări vii;
venituri din taxe de împușcare percepute de la vânători din țară și până în 1974 și din străinătate.
Vânatul cu blană era valorificat prin împușcarea sau capturarea lui de către vânători, dar mai cu seamă de către populația locală și apoi prin colectarea blănurilor de către organele de stat.
Iepurii și mistreții se puneau în valoare prin colectarea unei părți din carne, ca și în restul țării.
Valorificarea păsărilor acvatice prin împușcarea și colectarea cărnii se pare a nu fi fost o activitate prea rentabilă. Pe această linie, s-au făcut încercări, dar au fost întâmpinate greutăți la depozitarea și transportul din diferitele părți ale Deltei, până la Tulcea unde există frigorifer. Vânatul era împușcat de personalul de pază și expediat la Tulcea. Perioada 15 august – 31 octombrie, de regulă, nu putea fi folosită, temperatura aerului fiind ridicată, vânatul alterându-se în cursul transportului. Se putea folosi deci perioada de după 1 noiembrie, când însă majoritatea păsărilor au plecat spre sud. Din cauza acestor greutăți, cantitatea de păsări colectate a fost mică, iar cheltuielile mari, așa încât uneori se lucra cu deficit. Această constatare obligă să fie căutate alte căi de punere în valoare a avifaunei de aici, de exemplu organizarea turismului vânătoresc, veniturile urmând a fi realizate, în principal, din taxe percepute de la vânători din țară și străinătate, iar carnea să devină un venit secundar.
Aportul mic al păsărilor valorificate sub formă de carne, la venitul total realizat din vânatul Deltei, a fost dovedit prin cercetări. Când s-au făcut cercetările, venitul din mistreții și iepurii de aici a fost cu 15% mai mare decât cel din păsările acvatice. Dar aportul cel mai mare îl aveau animalele cu blană de preț. Aplicând prețurile de colectare la cantitățile de blănuri recoltate, rezultă că venitul brut din carne de păsări, iepuri și mistreți, la un loc, reprezintă abia 10% din venitul adus de blănuri, iar venitul din păsări abia 4%.
Deși datele de mai sus se referă la un singur an, ele pot servi ca orientare. Veniturile nu variază mult de la un an la altul.
Este regretabil că vânătorii de mistreți nu rețin trofeele (colții). La Expoziția Internațională de Vânătoare de la Novi-Sad, din 1967, a fost prezentat un trofeu din Deltă (terenul Caraorman) de 131,55 puncte C.I.C., fiind al 10-lea pe plan național. Este probabil că în trecut, alte trofee, mult mi valoroase au fost pierdute din lipsă de interes.
Pe linie de valorificare a avifaunei din Delta Dunării, se mai putea încerca naturalizarea păsărilor pentru muzee școlare din țară și străinătate, mai cu seamă a acelora care în alte țări nu se găseau sau erau rare.
Ord. Strigiformes (Striges)
Acest ordin cuprinde răpitoarele cu pene care își desfășoară activitatea, cu unele excepții, numai noaptea. în acest scop, au ochi foarte mari, în raport cu corpul, capabili să perceapă și cele mai mici raze de lumină. De remarcat că ochii sunt așezați în față, capabili să vadă numai sub un unghi de 180°, deci limitat. Neajunsul acestui mic sector de vedere este compensat printr-o mare mobilitate a capului (270°) în dreapta și în stânga, precum și de posibilitatea îndoirii gâtului spre spate și în față. Pe lângă văz și auzul este foarte dezvoltat.
La fiecare ochi au pene așezate în cerc, formând un fel de cunună, un văl în jurul ochiului. Penele sunt moi, umflate, remigele dințate așa fel încât atunci când zboară nu fac zgomot. Penajul nu este viu colorat, ci format din brun, cenușiu, uneori ruginiu și alburiu, încât se aseamănă cu coaja arborilor pe care stau adesea. Nu este deosebire în culoarea penajului celor două sexe.
Capul le este mare, cu cioc curbat; picioarele îmbrăcate în pene mărunte și dese, cu gheare nu prea mari, dar bine ascuțite, pentru a putea prinde cu ușurință prada.
Hrana păsărilor răpitoare de noapte este formată din mamifere mici, în special rozătoare și din păsărele. Cele mici sunt devorate cu pene și păr. Păsările răpitoare de noapte de talie mai mică mănâncă și insecte. Cu toate că fac unele pagube în vânat și în rândul păsărilor cântătoare, totuși prejudiciul, pe total, nu este mare, dat fiind că răpitoarele de noapte sunt în număr mic, apoi prin uciderea rozătoarelor, sunt folositoare agriculturii.
Instinctul de construire a cuibului este slab dezvoltat, motiv pentru care, depun ouăle în scorburi, stâncării, ziduri, pe care le amenajează sumar, pentru cuibărit, cu materialul găsit în apropiere. Depun ouă albe, aproape rotunde. Perioada de incubație este relativ lungă; puii, la ecloziune, sunt golași și orbi, neputincioși câteva săptămâni.
Toate păsările din acest ordin, întâlnite în țara noastră, fac parte dintr-o singură familie; toate sunt puse sub protecția legii, împușcarea lor fiind interzisă. Totuși, în cele ce urmează, ele vor fi tratate pe scurt, deoarece unele sunt frecvent întâlnite la vânătorile din păduri, iar vânătorul, dornic de a se instrui, trebuie să le poată identifica; altele este bine să fie cunoscute sub raportul foloaselor aduse agriculturii și silviculturii.
Familia Strigidae
În România sunt întâlnite relativ frecvent, 11 specii, dintre care patru (bufnița mare și trei ciufi) au moațe de pene mai mult sau mai puțin proeminente, în formă de urechi (cornițe), iar restul (cucuvelele, huhurezii, ciuhurezul și striga) sunt fără astfel de podoabe.
BUHA
BUBO BUBO (L) SE MAI NUMEȘTE ȘI BUFNIȚĂ MARE
Este cea mai mare dintre păsările răpitoare de noapte, masculul cântărind în medie 2 kg, iar femela 2 1/2 kg. Pe cap are două moațe de pene lungi, în formă de urechi (fig.160 a). Culoarea generală a penajului este brună galbenă, cu pete brune închis. Ochii îi sunt mari, de culoare roșie- portocalie. în rest este bine cunoscută; se dau aici doar câteva dimensiuni, pentru a nu fi confundată, de cei neințiați, cu ciuful, mult mai mic, dar de aceeași culoare a penajului: lungimea totală: 62-86 cm, aripa: 44-55 cm, coada: 27-33 cm; tarsul: 7-7,8 cm; ciocul: 3,3-3,6 cm.
Fuge de așezările omenești, în rest o întâlnim atât la șes cât și la munte, condițiile fiind liniștea și existența hranei. Sectorul în care vânează ca să-și caute hrana ar fi foarte mare, atingând un diametru de 20-30 km. Iarna, când hrana i se împuținează, raza de mișcare ar fi și mai mare. Dăm aceste cifre cu toată rezerva, exprimând părerea că întinderea sectorului său ar putea depinde și de abundența hranei.
Hrana buhei este foarte variată și depinde de sortimentele existente în locul său de trai: hrana începe cu șoarecii, se continuă cu șobolanii, hârciogii, aricii, iepurii, apoi cu păsările de mărime mijlocie: porumbei, potârnichi, rațe, ciori și chiar păsări răpitoare de zi. în privința hranei, are o mare capacitate de adaptare, încât, în perioade de criză de hrană, se mulțumește și cu un singur sortiment, în cuibul ei și sub acesta, s-au găsit și resturi de iezi de căprioară, pește, broaște. Rația zilnică de hrană, în captivitate, a fost de 0,3-0,4 kg. Cauzează pagube vânatului, dar acestea sunt mai mici decât se crede îndeobște.
Este pasăre sedentară, fidelă locului de trai, putând face oarecari deplasări iarna, în căutare de hrană.
Este pasăre monogamă, fidelitatea între perechi putând dura toată viață. Cuibul și-1 face în scobituri de stânci sau ocupă cuiburi părăsite de șorecari sau stârci. Uneori cuibărește și pe sol. Nu-și părăsește locul de trai decât de nevoie. Din luna martie până în mai, în funcție de starea timpului, depune 3 (2-5) ouă care au dimensiunile de 60×50 mm și o greutate de circa 75 g; incubația durează 32-36 zile; clocește numai femela, dar, în această perioadă, masculul nu se îndepărtează mult de cuib. Puii nu părăsesc cuibul 5 săptămâni, la ecloziune fiind neajutorați. Ambii părinți aduc hrană pentru pui. Ca și alte păsări, dacă prima pontă este distrusă, realizează pontă de înlocuire.
Este folosită la combaterea dăunătorilor cu pene ai vânatului.
Datoria vânătorilor este să contribuie la protejarea acestei păsări. Ar trebui evaluat numărul de perechi și apărate de distrugere cuiburile și progenitura. Conform legii, vânarea ei este interzisă.
CUCUVEAUA
ATHENE NOCTUA NOCTUA (SCOP)
Este cu ceva mai mare decât minunița, dar tot o pasăre de dimensiuni mici, cântărind 140-200 g. Dimensiuni: lungimea: 22-27 cm; aripa: 15,3-17 cm; coada 8,2-9 cm; tarsul: 3,2 cm; ciocul 1,3 cm.
Este pasăre sedentară, răspândită în toată țara, în biotopuri formate din terenuri plantate cu arbori, livezi de pomi, râpi, locuri stâncoase din regiuni de șes și coline. Nu este locuitor al pădurilor mari. Este întâlnită cuibărind nu numai în scorburi de arbori, mai cu seamă sălcii și pomi fructiferi, ci și în clădiri părăsite sau neumblate, precum și în ruine. în martie – aprilie depune 4-5 (7) ouă cu o greutate de 16 g și dimensiuni medii 34×28 mm. Durata incubației este de 28 zile, iar puii nu pot părăsi cuibul cam 4 săptămâni.
Hrana principală o constituie șoarecii, dar în proporție destul de mare (30%) este formată și din insecte pe care le prinde pe sol și în aer. în căutarea hranei, iese în amurg; vânează și ziua.
Este o pasăre folositoare însă, din păcate, este persecutată din cauza superstițiilor.
împușcarea și prinderea, prin orice mijloace, interzise.
HUHUREZUL MARE – STRIX URALENSIS (PALL) NUMIT ȘI HUHUREZ CU COADĂ LUNGĂ
Pasăre destul de mare, masculul cântărind 0,6-0,7 kg, iar femela 0,8-1 kg. Dintre păsările răpitoare de noapte este a doua ca mărime, urmând după buhă. Dimensiuni: lungimea: 57-67 cm; aripa: 37-10 cm; coada: 29-32 cm; tarsul: 5,2 cm, ciocul: 2,3-2,6 cm. Culoarea generală este albă – cenușie, cu dungi transversale brune închis, pe aripi și coadă. Vălul din jurul ochilor nu are inele circulare concentrice, ci este de culoare uniformă albă-cenușie. Irisul brun închis, aproape negru.
Este oaspete de iarnă, care sosește în octombrie și pleacă în luna martie. Unii cuibăresc în pădurile de dealuri înalte și de munte. Iarna coboară și la șes.
Hrana este foarte variată și se compune din mamifere (rozătoare, insectivore) păsări de tot felul (vrăbii, mierle, coțofene, gaițe, ciori și altele), apoi insecte, broaște. Grosul hranei îl constituie însă rozătoarele. își prinde prada mai ales pe sol.Nu se vânează, fiind ocrotită de lege.
ȘOIMUL
FALCO PEREGRINUS (TUNST) NUMIT ȘI ȘOIM CĂLĂTOR
Este al doilea ca mărime dintre șoimi: femela este mai mare decât masculul. Greutatea: femela 0,9-1,1 kg, masculul 0,58-0,65 kg. Dimensiuni: lungimea totală: 40-55 cm, aripa: 29-36 cm, coada: 16-20 cm, tarsul: 5-6 cm, ciocul: 2-2,4 cm. La culoarea penajului există deosebiri între mascul, femelă și tineret.
Masculul este cenușiu închis pe cap și pe spate, femela și mai închisă, iar tineretul brun închis; gușa albă, pieptul alb-roz cu dungi transversale dese, de culoare neagră; la tineri pieptul este alb-brun cu pete longitudinale, brune. La ambele sexe și vârste, caracteristică este pata neagră de sub ochi, în formă de favorit. Ciocul cenușiu cu vârf negru; pielea din jurul ochilor, ceara și picioarele sunt galbene, irisul brun închis. Aripile sunt lungi, ascuțite la vârf, coada lungă, subțiată spre vârf și cu dungi transversale.
Pasăre migratoare care sosește în martie – aprilie și se înapoiază în septembrie. Unele exemplare rămân la noi iarna; puțini clocesc și în țara noastră. Este o pasăre nordică destul de rară la noi.
Biotopul său îl constituie câmpia și dealurile fără păduri sau cu păduri, dar nu în masive închise, ci mai mult dumbrăvi. Iarna, în măsura în care rămâne în țara noastră, trăiește și în apropierea mlaștinilor și chiar în turnuri de biserici.
Cuibul și-1 construiește de obicei între stânci, la locuri greu accesibile, iar în lipsa acestora se instalează în cuiburi părăsite de alte răpitoare, sau corvide, făcute în arborii înalți. în aprilie depune 3-4 ouă (2-5), cu dimensiuni medii de 50×40 mm, greutate de 45 g și culoare galbenă cu puncte roșii și brune. Durata incubației este de 28-31 zile; puii stau în cuib 35^0 zile. Ambii părinți clocesc, dar mai mult femela, în care timp, este hrănită și de mascul.
Hrana. Din 5 496 observații numai 16 au fost constituite de mamifere. Majoritatea au fost compuse din păsări și anume: 1819 porumbei de casă, 1027 grauri, 436 nagâți, 259 ciocârlii, 143 gaițe, 121 sturzi de vâsc, 79 potârnichi, 5 cocoși de mesteacăn, 9 sitari și 33 rațe. Așa fiind, nu poate fi considerat un mare dăunător al vânatului, cu atât mai mult cu cât este rar.
Legea noastră de vânătoare (103/1996) îl protejează în totalitate. Fiind o pasăre ageră, interesantă, combaterea lui ar fi indicată numai în crescătorii de fazani și de potârnichi, precum și în gospodăriile cu mulți porumbei, dar numai atunci când este foarte numeros și produce pagube deosebit de importante.
Familia Accipitridae
Această familie cuprinde toate celelalte păsări răpitoare de zi, afară de șoimi și vânturei. Păsările din această familie nu au dinte pe maxilarul superior, ci doar o slabă proeminență. în această mare familie intră, în afară de acvile, șorecarii, ulii, hereții, găile, vulturii și altele.
Acvilele. Toate sunt protejate de lege, împușcarea lor fiind interzisă. Sunt în mare majoritate păsări mari, cu o deschidere impresionantă a aripilor, aripi nu numai lungi, ci și late, care le permit să plutească în aer și să zboare cu mare viteză. Aceste păsări sunt simbol de măreție, curaj și forță. Au cioc puternic, gheare lungi, tarsul îmbrăcat în pene până la degete. Ambele sexe sunt la fel colorate, dar între penajul tineretului și adulților este, uneori, deosebire mare, ceea ce poate duce la confuzii, crezându-se că este vorba de specii deosebite. Femelele sunt mai mari la eorp decât masculii.
În ce privește etologia, sunt păsări puțin sociabile, depun ouă puține (1-2), în cuiburi masive, construite din crengi. Consumă, de regulă, hrană vie, prinsă de ele, dar la nevoie recurg și la cadavre, uneori cad victime cadavrelor otrăvite puse pentru combaterea lupilor.
ACVILA DE MUNTE – AQUILA CHRYSAETOS (L) SE MAI NUMEȘTE ȘI PAJURĂ DE MUNTE, ACVILĂ DE PIATRĂ, ACVILĂ REGALĂ
Una dintre cele mai mari păsări răpitoare. Masculul cântărește 3,5-4,5 kg, iar femela 4,5-6 kg. Dimensiuni: lungimea totală: 100-110 cm, anvergura: 200-220 cm, aripa: 62-70 cm, coada: 33-41 cm, tarsul: 11-11,8 cm, ciocul: 5 cm. Pentru determinarea în teren, interesează silueta de zbor, care însă este diferită la tineri și adulți. Există însă o mare asemănare între acvila de munte adultă și codalbul tânăr. între mascul și femelă nu este deosebire de culoare, ci numai de mărime. Culoarea generală este brună închis, bătând în negru, cu excepția creștetului capului și a cefei care sunt în culoarea bronzului. Abdomenul, în general, mai închis, coada, spre rădăcină, este cenușie, iar la cei tineri, albă. Tinerii au alb și la aripi, în imaginea lor de zbor. Ciocul este brun, ceara și degetele galbene, irisul brun-roșcat.
Este o pasăre sedentară a regiunii de munte – gol de munte, cu stâncării și păduri de mare altitudine. La câmpie este o apariție cu totul rară. De altfel și la munte este văzută din ce în ce mai rar.
Își clădește singură cuibul care este o construcție impresionantă, chiar de 1 m înălțime și 2-3 m lățime și lungime, făcut din crengi din ce în ce mai subțiri spre suprafață, iar sub ouă, căptușit cu iarbă uscată și mușchi. Amplasarea lui este în stâncăriile cele mai izolate, greu accesibile sau inaccesibile, sub o streașină care îl apără de ploaie. Numai în lipsa stâncilor, își face cuibul în arbori. în martie-aprilie, depune de regulă 2 ouă, dar clocitul îl începe îndată după depunerea primului ou, așa încât ecloziunea are loc treptat, existând o diferență de mărime între pui. Adeseori, puiul mic este împins și răsturnat din cuib, încât rămâne un singur pui care se dezvoltă. Prolificitatea acvilei este mică. La aceasta se adaugă maturitatea sexuală târzie și anume în anul al 5-lea sau al 6-lea al vieții (K r 6 n i n g, 1941). Ouăle au dimensiuni de 77×59 mm și o greutate de circa 140 g. Durata incubației este de 40-45 zile. Teritoriul de cuibărit are o rază mare, în care nu tolerează altă pereche clocitoare.
Hrana acvilei de munte constă din tot felul de animale pe care le înâlnește în regiunea de munte, dar preferă iepurii, puțini câți trăiesc acolo, apoi iezi de capră neagră și căprior, vulpi, cocoși de munte, la nevoie chiar broaște și șopârle. Duce în gheare, greutăți până la 7 kg. Dacă prada este mai mare, o rupe în bucăți. Mănâncă hrană proaspătă, prinsă de ea, vie, dar la nevoie se mulțumește și cu cadavre.
Deci, fără îndoială, ca mod de trai este o pasăre dăunătoare, însă pagubele, în totalitatea lor, nu sunt însemnate, din cauza rarității acestei păsări.
Este strict protejată de lege. Trebuie nu numai cruțată de la împușcare, ci evitată și punerea de momeală otrăvită în zona ei.
ȘORECARUL
BUTEO BUTEO BUTEO (L) SE MAI NUMEșTE BUZARD și ȘORECAR COMUN
Adeseori este întâlnit în același biotop cu uliul porumbar, care este cam de aceeași mărime. Intre ei însă este o mare deosebire în ce privește pagubele cauzate vânatului: șorecarii nu sunt dăunători, sau sunt dăunători în mică măsură, pe când uliul porumbar cauzează mari pagube. De aceea considerăm că trebuie să se insiste asupra caracterelor care ajută la determinarea lor.
Șorecarul are greutatea de 0,6-0,7 kg masculul și 0,7-1,2 kg femela. Dimensiuni: lungimea: 50-57 cm, anvergura: 120-136 cm, aripa: 41-43,5 cm, coada: 21-25,4 cm, tarsul: 7-7,5 cm, ciocul: 3,3-3,6 cm. Se deosebește atât de șorecarul încălțat, cât și de uliul porumbar prin aceea că pe coadă are dungi transversale înguste, brune și cenușii, dese, pe când la uliul porumbar ele sunt rare și late, iar la cel încălțat există doar o dungă închisă, spre vârful cozii. Cei doi șorecari se deosebesc ușor și în zbor, cel încălțat având mai mult alb în aripi, rădăcina cozii albă și două pete închise la cotul aripilor, pe când la șorecarul comun fâșia închisă de pe aripi este continuă. Dar o deosebire sigură, când avem pasărea în mână, este aceea că șorecarul încălțat are tarsul îmbrăcat în pene, pe când șorecarul comun nu. Acesta din urmă are pete albe pe abdomen și pe partea inferioară a aripilor, al căror număr variază de la pasăre la pasăre.
Biotopul său îl constituie atât pădurile, în special cele de foioase, cât și câmpia. Dintre răpitoarele de zi, este cel mai des întâlnit, fie cuibărind în pădure, fie stând nemișcat, într-un arbore izolat sau pe un stâlp de telegraf, la pândă pentru a surprinde, pe sol, unul din animalele ce intră în compunerea hranei sale. Când și-a observat victima, se aruncă, repede, asupra ei. Când stă la pândă, cu penele înfoiate și cu capul retras spre corp, pare mai gros și mai mare decât este în realitate. Uneori, mai ales primăvara, în perioada împerecherii, este văzut zburând în cercuri mari, la înălțime destul de mare, fără să bată din aripi, scoțând un fel de țipete caracteristice, care constituie cântecul său.
Este o pasăre sedentară, la noi, însă toamna sosesc în țara noastră și exemplarele ce au clocit în țări mai nordice și, probabil, parte din ale noastre pleacă spre sud. Fapt este că la noi, poate fi văzut în tot cursul anului.
Își construiește cuibul în arbori înalți (10-20 m de la sol), la bifurcarea unor crengi, folosind ramuri groase dedesubt și din ce în ce mai subțiri spre suprafață. Unele perechi folosesc an de an același cuib, pe care, înaintea perioadei de cuibărit îl repară. Spre deosebire de multe alte răpitoare, șorecarii își construiesc ei înșiși cuibul și nu se instalează în cuiburi făcute de alții. în a doua jumătate a lunii martie și în luna aprilie, în funcție de starea timpului, depune în medie 3 ouă (1-5), mai multe în anii bogați în șoareci și mai puține în cei săraci. Ouăle sunt albe stropite cu pete cenușii și roșcate deschis. Au dimensiunile medii de 57×46 mm și o greutate de 62 g. Durata incubației este de 28-31 zile. Puii nu părăsesc cuibul 6-7 săptămâni.
Hrana șorecarului interesează mult din punct de vedere vânătoresc, pentru a putea stabili dacă este sau nu dăunător vânatului, hrana șorecarului comun constă, în proporție de cel puțin 60%, din șoareci, pe care îi prinde de pe câmp, la care se adaugă alte rozătoare mai mari, precum și cârtițe, hârciogi, arici, broaște, șopârle și chiar insecte și larvele acestora; consumă și cadavre, mai ales iarna. Prinde însă și pui de iepure, precum și puii păsărilor ce cuibăresc pe sol: potârnichi, prepelițe. Se constată că unii manifestă o preferință față de vânat. Unii autori afirmă că șorecarul deposedează de pradă alte răpitoare, cum ar fi șoimul călător și uliul porumbar.
Atacă în diferite feluri: stă la pândă într-un arbore, stâlp de telegraf sau alt punct înalt și de acolo se aruncă asupra prăzii; zboară la mică înălțime deasupra solului și caută să descopere prada în acest fel; bat din aripi, pe loc, în aer cam în felul vânturelului, și în acest fel caută să descopere prada.
Legea nu permite împușcarea lui, fiind folositor agriculturii și silviculturii prin consumarea șoarecilor, și necauzând vânatului decât pagube mici. Numărul de șoarecari ar putea să scadă mult în viitor din cauza consumării de rozătoare otrăvite. In prezent, pe cale administrativă, s-a interzis împușcarea șorecarilor.
În literatură figurează încă două subspecii de șoarecari și anume:
Șorecarul roșcat (Buteo buteo vulpinus Gloger) și
Șorecarul mare (Buteo rufinus Cretzschm) care au culoare mai roșcată decât cel comun. Aceștia ar înlocui pe cel comun, în estul Munteniei și în Dobrogea. Pentru noi, din punct de vedere vânătoresc, nu prezintă importanță, deoarece, în ce privește raporturile cu vânatul nerăpitor, nu se deosebesc esențial de șorecarul comun.
ȘORECARUL ÎNCĂLȚAT
BUTEO LAGOPUS (PONT)
Este cam de mărimea șorecarului comun (planșa VIII). Dimensiuni: lungimea totală: 47-55 cm, anvergura: 135-147 cm, aripa: 41-43 cm, coada: 24,5-27,5 cm, tarsul: 7-7,5 cm, ciocul: 1,8-2,1 cm. Are tarsul îmbrăcat în pene, fapt care ar putea duce la o confuzie cu acvila mică, aproximativ de aceeași mărime. Alte caracteristici ale șorecarului încălțat sunt: coada albă la rădăcină, cu o dungă transversală închisă la vârf; culoare generală mult mai deschisă decât la cel comun; în zbor, pe partea inferioară a corpului, aproape de cotul aripii, o pată neagră (fig. 166 b) pe fondul deschis; abdomen închis la culoare.
Oaspete de iarnă, între octombrie și martie. Hrana ca a șorecarului comun. Deoarece, iarna, cât stă la noi, rozătoarele, broaștele etc. se pot găsi cu greutate, este posibil ca în țara noastră că cauzeze vânatului pagube mai mari decât în nordul Europei, unde cuibărește.
La pândă, nu stă pe stâlpi, ci pe movile de pământ sau gropi de gunoi.
în țara noastră poate fi întâlnit pretutindeni, dar efectivul diferă de la un an la altul.
Regimul împușcării este cel descris la șorecarul comun.
Ulii. Tratăm ulii imediat după șorecari, cu scopul ca, prin contrast, să poată fi reținută mai cu ușurință firea de prădător pentru vânat, a acestora, comparativ cu aceea a șorecarilor – păsări blajine, aproape indiferente din acest punct de vedere.
Ulii sunt păsări cu aripi relativ scurte și coadă lungă în raport cu corpul. Vârful aripilor este rotunjit. Zboară la mică înălțime și cu foarte multă agerime, reușind să se strecoare printre arbori și alte obstacole, în urmărirea prăzii. Se mai caracterizează și prin multă tenacitate în urmărirea victimei. în timp ce adevărații șoimi atacă numai în zbor și, în caz de nereușită, sunt nevoiți să abandoneze, ulii urmăresc prada și pe sol, pe creanga copacului, oriunde. în ciuda aripilor scurte, zboară cu ușurință printre arbori când urmăresc pasărea-pradă. Au cioc puternic, încovoiat și mai cu seamă gheare lungi, încovoiate și ascuțite, mai mari decât ale șorecarilor.
ULIUL – ACCIPITER GENTILIS(L) SE MAI NUMEȘTE: ULIUL GĂINILOR ȘI ULIUL PORUMBAR
Pe bună dreptate este socotit cel mai dibaci și mai îndrăzneț răpitor cu pene, dintre păsările noastre. Masculul are o greutate de 0,65-0,85 kg, iar femela 1-1,25 kg. Dimensiuni: lungimea: 49-68 cm, anvergura: 107-128 cm, aripa: 31-38 cm, coada: 24-29 cm, tarsul: 7,4-7,8 cm, ciocul: 2,8-3,9 cm. Femela este sensibil mai mare decât masculul. în ce privește culoarea, este deosebire mare între adult și tânăr, încât cei necunoscători ar putea crede că este vorba de două specii deosebite. Atât tinerii cât și adulții au o sprânceană albă-gălbuie, care se întinde și în dosul ochiului. Adultul are creștetul, ceafa și aripile brune-albăstrui, pieptul și abdomenul alb cu dungi transversale brune închis, aproape negre, subcaudalele albe, coada cenușie cu 4-6 dungi transversale late, de culoare închisă. Tinerii au capul, ceafa și aripile de culoare brună-roșcată; gușa, pieptul și abdomenul albe-roșcate cu pete longitudinale, brune închis, ceea ce este o deosebire esențială față de adulți. Dungile transversale pe coadă se păstrează și aici.
Biotopul său îl formează pădurile de amestec de la șes și dealuri cu teren agricol. Pădurea îi este indispensabilă pentru cuibărit, iar pentru procurarea hranei are nevoie și de teren agricol. Este văzut destul de rar în raport cu efectivul lui, deoarece duce o viață tainică. Totuși se apropie de așezările omenești, răpind păsări de curte. La sfârșitul verii, după ce puii sunt dezvoltați, ulii porumbari părăsesc pădurea și se împrăștie pe câmpii, unde își pot procura hrana mai cu ușurință. Este pasărea sedentară și eratică pe care o întâlnim în tot cuprinsul țării, unde condițiile de adăpost și hrană îi sunt îndeplinite.
Este fidelă locului de cuibărit, unele perechi folosind mai mulți ani același cuib, sau construindu-și în apropiere altul. Câteodată iau în primire cuiburile altor răpitoare. Cuibul și-1 amplasează în arbori înalți din pădurea bătrână, aproape de vârf și de trunchiul principal, în locuri ascunse. In luna aprilie depune 3-4 (1-5) ouă, cu dimensiuni de 58 x 45 mm și greutatea de 60 g. Incubația durează 34-40 zile, iar puii nu părăsesc cuibul 36-40 zile.
Hrana lui constă în proporție de 90% din păsări și 10% mamifere. Ca și alte răpitoare, are un sector de cuibărit și altul de procurare a hranei. în apropierea cuibului, nu vânează. În timp ce sectorul de cuibărit este mic, găsindu-se cuiburi și la distanță de 1 km unul de altul, cel de vânătoare, adică de procurare a hranei, este mai mare și de 5km. Deși este dăunător pentru vânat, nu este permis a se împușca, fiind protejat prin legea vânatului (103/1996).
ULIUL PĂSĂRAR
ACCIPITER N1SUS (L)
Între mascul și femelă este deosebire însemnată, atât în ce privește mărimea cât și culoarea. Masculul cântărește 0,13-0,15 kg, iar femela 0,21-0,27 kg, aceasta fiind deci mult mai mare. Dimensiuni: lungimea totală: 30,5-33 cm, la mascul și 35,5-40 cm la femelă; aripa: 19,5-23 cm la mascul și 21-27 cm la femelă; coada: 15,4-17 cm la mascul și 17,2-22 cm la femelă; tarsul: 6,3-6,6 cm la ambele sexe; ciocul: 1,1-1,4 cm la ambele sexe. Culoarea: masculul are capul și partea superioară cenușie ca ardezia, obrajii roșii-ruginii și pete albe pe ceafă; abdomenul și pieptul, pe fond alb, dungi transversale brune ruginii, gușa albă, coada cenușie cu 5-8 dungi transversale închise. Femela are culoarea uliului porumbar, numai că este mult mai mică. Ambele sexe au picioare cu tars relativ lung și de culoare galbenă, aripi scurte, late și rotunjite la vârf, coada lungă.
Este pasăre migratoare, oaspete de iarnă, sosind la noi în septembrie-octombrie și plecând în martie. Chiar dacă unele din ele ar cloci la noi, numărul lor este mic, deci faptul nu are importanță din punct de vedere practic.
Biotopul lui îl constituie pădurile de deal și șes, sau teren de cultură agricolă cu pâlcuri de arbori sau tufișuri. Apare adeseori, iarna, la vânătoarea de iepuri din păduri. Este răspândit în toată țara și destul de frecvent.
Hrana lui constă din păsărele, în special din vrăbii, cinteze, ciocârlii, rândunici, așa încât denumirea lui de uliu păsărar este pe deplin justificată. Mamiferele constau în special din șoareci de câmp și reprezintă abia 2-3%. Atacă la fel ca uliul porumbar, stând la pândă pe arbori și aruncându-se, cu viteză, asupra victimei. Coada relativ lungă și lată îi servește drept cârmă când se strecoară printre arbori. Nu este sociabil.
Deoarece la noi stă numai toamna și iarna, când puii păsărilor de vânat sunt dezvoltați, iar unele au și plecat spre sud, pagubele ce le-ar putea cauza vânatului, uliul păsărar, ar fi poate prinderea vreunei potârnichi.
Legea nu permite împușcarea lui, fiind protejat prin Legea nr. 103/1996, încadrându-se la categoria uliilor.
Găile. Găile, numite popular și milani sau șorlițe, sunt păsări cu ceva mai mari decât șorecarii, cu aripi lungi, dar înguste, formând un cot când sunt întinse. Coada le este lungă și – fapt caracteristic – înfurcită ca la rândunici. Nici o altă pasăre răpitoare din țara noastră nu mai are coadă înfurcită (crestată), afară de cele două găi. Acest fapt înlesnește identificarea lor. Pot să planeze îndelung în aer ca și șorecarii. în țara noastră trăiesc două specii și anume gaia roșie și gaia neagră. Deși nu sunt așa de dăunătoare ca ulii sau șoimii, totuși prezintă importanță din punct de vedere vânătoresc, deoarece cuibăresc în țara noastră, deci pot face pagube în puii vânatului mic.
GAIA ROȘIE
MILVUS MILVUS (L)
Greutatea 1-1,5 kg. Dimensiuni: lungimea: 59-67 cm, anvergura: 144-151 cm, aripa: 49-52 cm, coada: 29-32 cm, tarsul: 5,4-5,6 cm, ciocul: 2,4-2,7 cm. Semne de recunoaștere: mărimea, apoi culoarea generală roșie-brună, mai deschis pe cap și gât și mai închis la remige. Picioarele galbene, cu gheare nu prea lungi în raport cu corpul. In zbor are pete albe pe partea inferioară a aripilor, coada înfurcită și aripile formând un unghi la cotul aripii. Acestea din urmă sunt semne sigure.
Oaspete de vară din martie până în octombrie-noiembrie. Unele exemplare rămân la noi și iarna.
Biotopul ei este pădurea de dealuri sau terenul cultivat agricol din apropierea pădurii, presărat cu pâlcuri de arbori. Cuibărește în pădure, în arborii înalți, aproape de vârful acestora și vânează în terenurile agricole din jur. La câmpie, se întâlnește mai rar, vara, dar este în trecere în timpul migrației, fiind văzută de unul dintre noi cuibărind și lângă Slobozia, în lunca Ialomiței. Frecvența ei este mijlocie.
În a doua jumătate a lunii aprilie și prima jumătate a lui mai, depune 2-4 ouă, într-un cuib construit de ea, sau ocupat de la vreo cioară. Ouăle au dimensiunile de 55,8 x 45,1 mm și o greutate de 54 g.
Hrana ei este foarte variată, constând din mamifere mici, păsări sălbatice și de curte, broaște, pești, insecte. Este un mare consumator și de hoituri pe care le găsește singur sau le sustrage de la alte păsări răpitoare mai dibace în atacul contra prăzii vii. Dintre mamiferele-pradă, enumerăm: șoareci de câmp, popândăi, hârciogi, șobolani, pui de iepure; dintre păsări: orice pasăre mică sau de mărime mijlocie, pe care o poate prinde, în special cele care cuibăresc pe sol: potârnichi, prepelițe, fazani.
Face oarecari pagube în vânat prin faptul că se găsește în țară pe timpul cuibăritului vânatului cu pene. Dar este folositoare agriculturii. Legea vânatului (103/ 1996) interzice nominal vânarea găiei roșii (Anexa 2, nr. crt. 67).
GAIA NEAGRĂ
MILVUS MIGRANS (BODD) SE MAI NUMEȘTE SORLIȚĂ BRUNĂ, GAIE BRUNĂ
Greutatea 0,8-0,9 kg. Dimensiuni: lungimea: 54-66 cm, anvergura: 125-145 cm, aripa 42-49 cm, coada: 22 (25)-28 (35) cm, tarsul: 4,6-5,6 cm, ciocul: 2,5-2,7 cm. Pasărea este ceva mai mică decât gaia roșie: femela, și în acest caz, este cu ceva mai mare decât masculul. Seamănă cu gaia roșie ca formă generală, dar se deosebește prin coada mai puțin înfurcită, culoarea mai închisă a penajului, mai ales pe spate, remige și coadă.
La noi este oaspete de vară din martie până în septembrie-octombrie, mai frecventă decât gaia roșie. O parte cuibărește la noi, restul pleacă spre nord. Biotopul ei se deosebește de al precedentei; în timp ce gaia roșie este răspândită mai mult în pădurile de deal, gaia brună este pasăre de câmpie și de regiuni cu râuri, cu arbori mari sau pâlcuri de pădure în apropiere. Este mai frecventă în Dobrogea, de-a lungul litoralului. Este mai sociabilă decât gaia roșie și mai puțin sperioasă, apropiindu-se de așezările omenești.
Cuibărește în arbori înalți sau mijlocii, dar cam la marginea pădurii, ca să fie mai aproape de balta sau câmpul unde își caută hrana. își face singură cuibul sau folosește un cuib de cioară, amplasat la bifurcarea trunchiului, la baza unei crengi sau chiar pe creangă. Cuiburile uneori sunt apropiate, aproape ca într-o colonie. în aprilie – începutul lui mai, depune 2-3 ouă albe cu puncte și pete brune; dimensiunile ouălor sunt 53 x 42 mm, iar greutatea circa 60 g. Puii stau în cuib 6-7 săptămâni.
Hrana. Rezultatul cercetării a 317 probe de conținut din guși și stomac: în 47 cazuri pești, în 13 cazuri amfibii, în 113 cazuri reptile, în 155 cazuri insecte, în 104 cazuri mamifere, în 20 cazuri hoituri de animale mari și în 119 cazuri păsări, în special pui. Dintre mamifere, cele mai frecvente animale-pradă sunt rozătoarele mici, de la hârciog în jos. Unii sunt specializați în prinderea puilor de găină. în vânat pot face pagube în perioada de cuibărit a vânatului cu pene, când le atacă puii. Volumul pagubelor depinde și de frecvența acestor păsări.
Legea nr. 103/1996 oprește împușcarea sau capturarea ei, în tot cursul anului.
Ereții. Câteva caractere comune ale ereților:
Corp relativ mic și zvelt cu aripi lungi și ascuțite, pe care în zbor le țin în forma unui V mult deschis. Zboară la mică înălțime.
Coada lungă și rotunjită la vârf. Tarsul lung.
La fiecare obraz, penele de la margine sunt așezate într-un fel de cerc, incomplet, care seamănă cu vălul răpitoarelor de noapte.
Penajul celor două sexe este mult diferit.
– În general, sunt păsări dăunătoare vânatului.
ERETELE DE STUF
CIRCUS AERUGINOSUS (L)
Greutatea: mascul 0,48-0,61 kg, femela 0,62-0,74 kg.
Dimensiuni: lungimea: 49-59 cm, anvergura: 124-138 cm, aripa: 38-4 cm, coada: 23-26 cm, tarsul: 8-9 cm, ciocul: 2,1-2,6 cm. Femela este mai mare decât masculul. Există deosebire între sexe și în ce privește colorația: masculul are pe aripi o porțiune destul de mare cenușie-albăstruie, femela este mai închisă la culoare și în plus are creștetul capului și gușa de culoare deschisă.
Pentru deosebirea dintre sexe, edificatoare este și silueta de zbor: masculul are coada de culoare deschisă, iar restul corpului este o alternanță între cenușiu-albăstrui și brun. Femela are culoarea generală mai închisă, dar creștetul capului, obrajii și uneori aripile sunt albe.
Oaspete de vară din martie până în octombrie.
Biotopul: bălți, smârcuri cu stuf.
Cuibul îl face la suprafața apei, sau mai sus, până la înălțimea de 1,5 m, totdeauna bine ascuns și izolat de răpitoare cu păr, printr-un brâu de apă. în a doua jumătate a lunii aprilie și începutul lunii mai, depune 4-5 (3-6) ouă de culoare verzuie, având dimensiunile medii de 48 x 37 mm, greutatea de 38-44 g. Incubația durează 32-33 zile, iar puii stau în cuib 34-38 zile.
Hrana: mamifere până la mărimea unui șoldan de iepure, între care și șobolani de apă; păsări acvatice, de preferință lișițe, ouă și pui ai păsărilor care cuibăresc în bălți. La lista hranei lui se adaugă: broaște, pești, șopârle, șerpi și insecte. Prinde, de asemenea, pui de iepure și rațe adulte, ultimele mai cu seamă când se găsesc în perioada năpârlitului, deoarece nu pot zbura.
Este dăunător, dar este protejată prin legea vânatului (103/1996).
CODALBUL – HALIAEETUS ALBICILLA (L) SE MAI NUMEșTE șl VULTURUL CODALB
SAU VULTURUL CU COADA ALBĂ
Este o pasăre mai mare decât acvila de munte. Masculul cântărește 3,5-4,5 kg, iar femela 5-6,5 kg. Dimensiuni: lungimea: 82-100 cm, anvergura: 211-251 cm, aripa: 59-70 cm, coada: 24-37 cm, tarsul: 8,5-10,5 cm, ciocul: 6,4-6,7 cm. Se deosebește ușor de acvilă prin aceea că tarsul nu-i este îmbrăcat în pene decât pe treimea superioară, în timp ce acvilele au pene până la degete. în zbor, un semn distinctiv sigur este coada cuneiformă, în timp ce la acvilă este în arc de cerc. De reținut că diferența de colorație există și între cel adult și cel incomplet dezvoltat. Astfel: adultul are ciocul în culoarea cafelei cu lapte, iar coada albă; cel nematur are ciocul, coada și capul de culoare neagră.
Este pasăre sedentară și eratică. Biotopul său sunt pădurile întinse din apropierea bălților și râurilor, în special în lungul Dunării și în Deltă.
Își face cuibul în arbori înalți, în special în plopi și sălcii, uneori chiar în arbori izolați. Dacă în apropiere sunt stânci, le preferă. Cuibul este construit din crengi, uneori destul de groase, care însă sunt tot mai subțiri pe măsură ce ajung spre vârful lui. De regulă, perechile folosesc același cuib, ani în șir, pe care an de an îl repară și îl dezvoltă. De unde în primul an are înălțimea de un metru, ajunge mai târziu chiar până la 2 m. Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 5-6 ani. La începutul lunii martie, depune două ouă, rar trei, de culoare albă, având dimensiunile de 73-58 mm și o greutate medie de 143 g. Depunerea ouălor se face la un interval de o săptămână, dar clocitul începe imediat după depunerea primului ou. Așa se explică durata lungă a incubației 31^6 zile, precum și ecloziunea treptată.
În ce privește hrana, analiza a 300 probe (ingluvii) a găsit: 98 lișițe, 53 rațe mari, 50 corcodei, 22 stârci cenușii și 14 rațe diferite. A mai găsit și 52 mamifere între care 23 căprioare și 19 iepuri, care este însă posibil să fi provenit din cadavre, dat fiind că în timpul recoltării probelor a fost o iarnă grea, cu o mare mortalitate de vânat. Se știe că această pasăre este și consumator de cadavre, dar prinde, cu destulă dibăcie și pește, în special știuci și crapi.
Incontestabil, prin felul hranei consumate și mărimea păsării, codalbul este dăunător vânatului. Rămâne însă de văzut care este efectivul său în prezent. Mulți au căzut victime cadavrelor otrăvite.
De fapt, codalbul este o acvilă, dar din cauză că are tarsul pe două treimi fără pene a fost trecută la alt gen.
Nu se vânează, fiind protejată prin Legea vânatului nr. 103/1996. Este pasăre maiestuoasă, o podoabă a naturii.
ȘERPARUL
CIRCAETUS GALLICUS (Gm) SE MAI NUMEȘTE VULTUR ȘERPAR
Numele îi vine de la hrana lui de bază – șerpii. Greutatea îi este de circa 2 kg, deci este mai mare decât un șorecar. Dimensiuni: lungimea: 63-72 cm, anvergura: 170-183 cm, aripa: 53-56 cm, coada: 27-32 cm, tarsul: 9-12 cm, ciocul: 5-5,6 cm. Cap relativ mare în raport cu corpul, cu pene formând un fel de cerc în jurul feței, deci semănând cu răpitoarele de noapte. Spetele brun-cenușiu, abdomenul alb, cu câteva pete închise. Pe coadă are 3-4 dungi transversale șterse. Tinerii au partea inferioară a corpului colorată mai închis. în zbor, ține aripile mai întinse decât șorecarul (fără a forma cot). Se văd penele albe de pe fața inferioară, doar gușa, gâtul și vârful cozii sunt mai închise. Remigele primare brune închis.
Oaspete de vară, de la sfârșitul lui martie, până în octombrie. Biotopul lui îl formează pădurile izolate, liniștite, coastele însorite cu stânci, văgăunele unde găsește reptile. Este răspândit în toată țara, însă în densitate mică. Mai frecvent în pădurile Dobrogei și dealurile Banatului. Este logic ca atât răspândirea cât și densitatea lui să depindă de existența și abundența reptilelor.
Își face cuibul la înfurcirea unui arbore, ca și șorecarul. în aprilie-mai, depune de regulă un ou, rar două, de culoare albă, având dimensiunile de 73 x 58 mm și o greutate mijlocie de 174 g, deci un ou mare în raport cu corpul păsării. Durata incubației este de 35-38 zile; puii rămân în cuib până la 12 săptămâni.
Hrana. Șerparul s-a specializat în prinderea șerpilor și a șopârlelor. Numai de nevoie recurge la broaște, râme și insecte. Foarte rar prinde păsări. Nu este imun contra mușcăturilor șerpilor, dar reușește să le evite prin modul de a le prinde: înhață cu ghearele și ucide șarpele cu o mușcătură în regiunea capului. Vânează stând la pândă în anumite puncte, de unde se repede asupra prăzii, alteori bate pe loc din aripi, apoi își continuă deplasarea în zbor; în fine, urmărește prada și pe picioare.
Șerparul este o pasăre folositoare. Considerăm că este bine venit faptul că legea noastră de vânătoare 1-a pus sub protecție, alături de acvile și răpitoarele de noapte.
Ordinul Passeriformes (Passeres)
Familia Corvidae
Păsările din familia Corvidae nu sunt specii de vânat, dar au un rol important în gospodărirea vânatului prin pagubele pe care le cauzează acestuia. Cu excepția corbului, care este pus sub protecția legii, la fel ca acvilele, vulturii și păsările răpitoare de noapte, restul corvidelor formează obiect de combatere, unele în măsură mai mare, altele mai mică. în vederea reușitei acțiunii de combatere, este necesar să fie cunoscută biologia lor. De aceea ele vor fi tratate, în cele ce urmează, pe scurt:
Pe cioc, în jurul nărilor, au pene scurte și tari.
Cu excepția corbului care este mai mult carnivor, restul sunt omnivore, deci consumă semințe de plante agricole, dar și insecte, rozătoare mici, apoi vânat: pui de potârniche, fazan, prepeliță, care, cum se știe, cuibăresc pe sol, dar și puii celor ce își fac cuib în arbori, cum sunt porumbeii. De asemenea și puii de iepuri. Deosebit de pui, consumă și ouăle din cuiburi de pe sol, din arbori și din baltă.
De regulă fac o singură pontă pe an.
Pentru îmbucătățirea hranei, se folosesc nu numai de cioc, ci se ajută și cu picioarele.
CORBUL
CORVUS CORAX (L)
Greutatea lui este 1-1,5 kg, fiind, astfel, cel mai mare dintre corvide. în zbor, se deosebește de cioara de semănătură prin coada sa cuneiformă, pe când a ciorilor are capătul în arc de cerc. Se mai deosebește prin croncănitul caracteristic. Când avem pasărea în mână, deosebim corbul prin mărimea și prin ciocul său de 70-85 mm lungime, câtă vreme al celorlalte corvide este de maximum 60 mm.
Este pasăre sedentară, cel mult eratică. De regulă poate fi văzut singur sau în perechi; iarna și în grupuri mici.
Este răspândit în toată țara, dar mai cu seamă în regiunea subcarpatică. își face cuib, fie pe stâncării, fie în arbori înalți, la 15-25 m de la sol. Cuibul este făcut cu îngrijire: jos crengi groase, sus mai subțiri, iar adâncitura unde va depune ouăle o căptușește cu mușchi, licheni, iarbă uscată, pene. Același cuib este folosit mai mulți ani, în fiecare an făcându-i-se adăugiri și reparații. Are un sector de cuibărit, în care nu tolerează altă pereche clocitoare, nici din neamul său, nici chiar din cele răpitoare. Maturitatea sexuală o ating la vârsta de 2 ani. Ouă foarte de timpuriu, chiar la sfârșitul lui februarie, începutul lui martie și numai excepțional până în mai. Depune 5-6 (3-7) ouă de culoare verzuie-albastră cu puncte brune-negricioase, cu dimensiunile de 49 x 34 mm și greutatea de circa 30 g. Cuibăritul începe după depunerea primelor 2-3 ouă, deci înainte ca ponta să fie completă. Ca urmare și ecloziunea se produce treptat.
Puii eclozati mai la urmă, fiind mai mici decât frații lor ieșiți din ou mai devreme, sunt împinși afară din cuib de către cei mai puternici, așa încât din cele 5-6 ouă, de regulă, ajung la completă dezvoltare doar 3-4 pui. în cuib rămân circa 40 zile după ecloziune. Hrana corbului este foarte variată și constă din: cadavre de tot felul, dar și din broaște, melci, viermi, insecte, pești, scoici, păsări de curte și sălbatice, șoareci. Deci, în parte, este stricător, motiv pentru care, în unele țări din apus nu este pus sub protecție. La noi este ocrotit prin lege, deci nu se împușcă, însă cade la cadavre otrăvite, ceea ce este o pierdere. în ultimii ani, s-a împuținat mult.
CIOARA GRIVĂ ARDELEANĂ
CORVUS CORONE CORNIX(L) SE MAI NUMEȘTE ȘI CIOARĂ SURĂ, CIOARĂ CENUȘIE
Această subspecie își are aria de răspândire în Banat, Transilvania și Bucovina; în jumătatea estică a țării noastre însă și mai cu seamă în Muntenia și Dobrogea trăiește o altă subspecie: Corvus corone sardonius, numită cioară grivă descrisă ca fiind „cu dimensiuni mai mici și cu un colorit al părților de deasupra și dedesubt de o nuanță brun deschisă".
Din punct de vedere vânătoresc însă această deosebire interesează puțin, deoarece felul de viață și hrana, deci daunele cauzate vânatului, nu diferă. Fiinf bine cunoscută, o descriere a ei este de prisos. Este suficient să se arate că se deosebește de celelalte corvide prin culoarea cenușie a spatelui și abdomenului; restul corpului îi este negru.
La noi este pasăre sedentară, cel mult eratică, iarna, în căutare de hrană. Cele care cuibăresc în nordul Europei însă coboară iarna, mai spre sud, până la o linie care trece de la est la vest prin centrul Europei. Trăiește în pădurile de dealuri și de șes, cu suprafață mică și poienițe, dar am întâlnit-o și în zona cerbului la 1000-1200 m altitudine. Foarte frecventă în Delta Dunării.
Cuibul și-l face în arbori, iar dacă în apropiere sunt stânci, atunci cuibărește și aici. Clocește singuratic, iar nu în colonii. La sfârșitul lunii martie și începutul lui aprilie, depune 4-5 ouă, având dimensiuni de 42 x 29 mm și o greutate medie de 20 g. Incubația durează 17-18 zile; puii rămân în cuib circa o lună.
Hrana ei este asemănătoare cu a corbului, numai că fiind mai mică, nu poate ataca animale așa de mari ca acesta. In afară de insecte, șoareci, melci, mănâncă și porumb în lapte și alte semințe agricole; în perioada cuibăritului, distruge ouăle păsărilor, le ucide puii și prinde chiar pui de iepuri, potârnichi adulte, prepelițe și pui de fazani. Este dăunător nu numai prin natura hranei pe Care o consumă, ci și prin faptul că este numeroasă și sedentară. Trebuie combătută sistematic.
CIOARA
CORVUS FRUGILEGUS (L) ESTE NUMITĂ ȘI CIOARĂ DE SEMĂNĂTURĂ
Fiind bine cunoscută nu-i facem descrierea. Dacă totuși în anumite cazuri ar exista vreo îndoială, atunci o cunoaștem după pata deschisă, aproape albă, fără pene, dintre rădăcina ciocului și gușă (fig. 171c). în rest este neagră.
La noi este sedentară și eratică, foarte frecventă. Toamna târziu, rândul de la noi se îngroașă cu cele ce au cuibărit ceva mai la nord, iar caracterul lor eratic le-a împins mai spre sud. Biotopul ei este câmpia, presărată cu grupuri de arbori, în care de altfel și cuibărește. Iarna, în căutare de hrană, pot face deplasări dintr-un loc în altul, la distanță nu prea mare. Pentru hrană fac deplasări și zilnic, dimineața, de la locul unde dorm peste noapte până la locul de hrană, iar seara invers, păstrând același traseu.
Cuibărește în colonii, în arbori, depunând, la începutul lui aprilie, 4-6 ouă, cu diametrul de 40 x 27 mm. Incubația durează 17-20 zile, după care puii mai rămân în cuib circa o lună.
Problema hranei ei a fost mult studiată, dar părerile diferă. Se susține că distruge multe larve de insecte dăunătoare agriculturii. Faptul este adevărat și poate fi observat când ciorile de semănătură merg pe urma plugului.
Pe de altă parte, din punct de vedere vânătoresc, n-ar fi întocmai inofensivă. Chiar în țara noastră, cu ocazia combaterii făcute primăvara prin ouă otrăvite, numărul ciorilor de semănătură n-a fost inferior celor cenușii. Aceasta este o dovadă că are răul obicei de a consuma ouăle din cuiburi. Pagube cauzează și în porumbiști, la sfârșitul verii. Mănâncă și ouă și pui de păsărele. Se afirmă că puii ciorii de semănătură, înainte de a împlini două luni și când umblă pe crengile copacilor pe care au cuibărit, învățându-se să zboare, dacă sunt bine preparați și mai cu seamă dacă sunt consumați fără prejudecăți, constituie o mâncare cu nimic inferioară unuia de fazan. N-am verificat acest lucru.
COȚOFANA
PICA PICA (L) SE MAI NUMEȘTE ȚARCĂ
Alături de cioara cenușie, este cea mai dăunătoare dintre corvide. Fiind bine cunoscută nu o mai descriem.
Este pasăre sedentară. Biotopul ei îl formează pădurile de mică întindere, câmpia cu pâlcuri de arbori, zăvoaiele, deci nici păduri întinse, nici câmpie fără arbori. Evită muntele.
Își face cuibul în arbori, tufe, garduri vii, la înălțime de 5-10 m, uneori însă și mai jos. De reținut este temeinicia cu care este construit cuibul său: la bază are ramuri subțiri, dar înăuntru este căptușit cu argilă, fire de iarbă, pene. Este acoperit cu crengi rare și în partea superioară, intrarea și ieșirea păsării din cuib făcându-se prin 2-3 găuri laterale. La începutul lunii aprilie, depune 6-7 (3-10) ouă cu dimensiunile de 33 x 32 mm. Incubația durează 17-18 zile.
Hrana: este pasăre omnivoră, în hrana ei figurând șoareci, insecte, fructe de pădure și semințe agricole, dar și ouă și pui de păsărele cântătoare și de vânat, între care potârnichi, fazan, porumbei, prepelițe, cristei. Atacă și puii mici de iepuri. în perioada cuibăritului, pagubele de acest fel sunt mari.
Date fiind pagubele cauzate, coțofana formează obiect de combatere, în tot cursul anului.
GAIȚA
GARRULUS GLANDAR1US (L)
Atitudinea vânătorilor față de gaiță nu este precizată.
Este pasăre sedentară de pădure. Preferă dealurile înalte populate cu păduri de stejar și fag, fiindcă este mare consumatoare de ghindă și jir. Toamna târziu, coboară spre podgorii și câmpie deci poate fi socotită și eratică. Glasul ei este diferit, pare că ar vrea să imite alte și alte vietăți ale pădurii.
Își face cuib în arbori, iar în a doua jumătate a lunii martie și prima jumătate a lunii aprilie, depune 5-7 (4-10) ouă, cu o greutate de circa 8 g. Incubația durează 16-17 zile, iar puii mai rămân în cuib trei săptămâni. De reținut că puii nu fac nici un zgomot în cuib, nu țipă; nici părinții nu dau glas nici pe cuib, nici în apropierea lui. Desigur este un mijloc de apărare. Din această cauză și descoperirea cuibului este dificilă.
Din glasul gaiței, care este un semnal de alarmă, vânătorul poate trage foloase, atunci când stă la pândă, deoarece îi semnalează că se apropie vânatul așteptat; în același timp însă, țipetele gaiței îi pot fi dăunătoare atunci când, vânând în pădure prin metoda apropiatului, gaița îi trădează prezența punând în stare de alarmă alte animale ale pădurii. Astfel îi îngreunează apropierea de ele.
Este pasăre omnivoră. Mănâncă insecte, dar în același timp este un răpitor de ouă și pui din cuiburile păsărilor cântătoare și ale porumbeilor sălbatici. Hrana vegetală principală este ghinda și jirul, dar cum fagul și stejarul nu fructifică în fiecare an, ea recurge la grăunțe de cereale de pe câmp, la mazăre, putând face pagube însemnate în lanurile de lângă pădure. Spre deosebire de coțofană, pare a nu ataca puii de iepuri, nici când sunt mici. Nu fără importanță este consumarea din hrănitori a grăunțelor puse pentru fazani.
Gaița, indiscutabil, este o podoabă a pădurii și trebuie menținută, însă în număr mai mic decât azi. Legea fondului cinegetic și vânatului (103/1996) permite împușcarea ei în tot cursul anului, fără restricții.
Familia Muscicapidae
STURZUL DE IARNĂ
TURDUS PILARIS (L) SE MAI NUMEȘTE ȘI COCOȘAR
Este o pasăre mică din genul mierlelor. Capul, ceafa și supracaudalele sunt cenușii-albăstrii, spatele brun-roșcat.
La noi este oaspete de iarnă, care sosește în luna noiembrie și pleacă spre nord în martie. Este sociabilă, hoinărind în stoluri, în căutare de hrană. Cuibărește în pădurile din nordul Europei: fosta U.R.S.S., Finlanda, Suedia, Norvegia.
Fiind în număr mare la noi, în păduri, livezi de pomi, vii și chiar în apropierea localităților, oferă ocazii multiple și prielnice de tir. Perioada de vânătoare 1 august – 31 martie.
STURZUL DE VÂSC
TURDUS VISCIVORUS (L) SE MAI NUMEȘTE BREBENEAC ȘI STURZ MARE
Este cel mai mare dintre sturzi. Penajul spatelui este mai cenușiu decât al celorlalți doi, al căror spate este brun roșcat; pieptul și abdomenul îi sunt de culoare alburie, cu pete dese, brune închise.
Cuibărește în regiunea dealurilor, în păduri, iar la șes coboară toamna, cam în octombrie. Este deci pasăre eratică. Cuibul și-1 face în arbori, dar nu la înălțime mare: 6-7 m, uneori și la 2-3 m. Are două ponte pe an, prima în aprilie și a doua în iunie.
Hrana lui diferă între vară și iarnă: vara mai mult insecte și melci, iar când acestea lipsesc sau sunt în număr insuficient, mănâncă diferite boabe de arbuști din pădure având o preferință față de boabele de vâsc, care se dezvoltă în special pe gorun.
Se vânează între 1 august și 31 martie, adică în aceeași perioadă cu porumbeii și turturelele.
OCROTIREA ȘI ÎNGRIJIREA VÂNATULUI
OCROTIREA VÂNATULUI. Prin ocrotire și îngrijire a vânatului se înțeleg măsurile ce trebuie luate, pentru sporirea efectivelor de vânat până la cele optime, pe de o parte, și pentru ridicarea sau cel puțin menținerea calității acestora, pe de alta. Tot în această noțiune se cuprinde și protecția mediului (pădure, apă, teren agricol), dat fiindcă, acesta influențează puternic dezvoltarea vânatului.
In mod curent, în practică, când se spune ocrotire, se înțeleg și măsurile de îngrijire a vânatului. Dacă problema este analizată mai bine, se constată că noțiunile de ocrotire și îngrijire cuprind lucrări deosebite. Astfel: prin ocrotire, se înțelege apărarea vânatului de dușmanii lui: dăunătorii animali și omul. Noțiunea de îngrijire cuprinde alte lucrări: îmbunătățirea mediului (culturi pentru vânat, remize), hrana complementară pe timp de iarnă, selecția, prevenirea bolilor și altele. Deci, în acest caz, este vorba de o intensificare a gospodăririi terenurilor de vânătoare, pentru mărirea efectivelor și sporirea calității lucrărilor de cultură a vânatului.
In etapa actuală a dezvoltării economiei vânătorești, ocrotirea trebuie să ocupe un loc de frunte. într-adevăr, în timp ce recoltarea se face destul de intens, datorită pasiunii vânătorilor, ocrotirea este mai puțin atractivă, pentru majoritatea acestora șl pe lângă aceasta, necesită și unele sacrificii materiale. Rezultatul este un efectiv de vânat nerăpitor mult sub posibilitățile naturale ale terenului. Acest lucru a fost scos în evidență, în repetate ori, la biologia speciilor de vânat, când s-a făcut comparație între efectivul real și cel optim. Pe linia îngrijirii, este și mai mult de făcut, selecția, îmbunătățirea mediului fiind încă la începutul lor. Chiar și hrana complementară necesită ameliorări, atât în ce privește calitatea și cantitatea, cât și modul de așezare pe teren.
Concret, obiectivele imediate privind gospodărirea fondului nostru cinegetic pot fi rezumate astfel:
Sporirea efectivelor de vânat pe toate categoriile de fonduri până la cele optime, deoarece numai așa va putea fi folosită, integral, capacitatea de producție a mediului.
Efectivele optime odată obținute, trebuie vegheat ca ele să rămână la același nivel cantitativ. Apoi, prin selecție cu arma, la speciile la care acest lucru este posibil, să se extragă ceea ce nu este calitativ, încât efectivul ce va rămâne să fie compus numai din exemplare de valoare. Din moment ce există o limită maximă de efectiv, dictată, pe de o parte, de armonia ce trebuie să existe între vânat și ramurile principale de folosire a solului: pădurea și culturile agricole, iar pe de altă parte de interesul ca acest efectiv să fie compus numai din indivizi de valoare, trebuie urmărit ca fiecare loc în efectiv să fie ocupat de un vânat de calitate ridicată. Hrana și adăpostul să fie folosite de vânat valoros, și nu de exemplare de selecție din care nu pot rezulta indivizi purtători de trofee valoroase.
SPORUL ANUAL
O regulă elementară de bună gospodărire cinegetică spune să nu se prejudicieze efectivul de reproducție printr-o excesivă recoltare. Atâta timp cât efectivul de reproducție din teren nu este mai mare decât cel optim, să nu se reducă, adică prin recoltare, să nu se depășească cantitatea cu care s-a înmulțit vânatul în acel an – sporul anual.
Sporul anual se calculează astfel: la vânatul mic (iepure, fazan și potârniche), se stabilește câți pui au rămas în viață la începutul sezonului de vânătoare, deci la 15 octombrie pentru potârniche și cam la 1 noiembrie, respectiv, 1 octombrie pentru iepuri și fazan, iar din acest număr se scade numărul adulților morți de la evaluarea din martie până la data stabilirii sporului.
De exemplu: la evaluarea din martie s-au găsit în fond 1 000 iepuri (efectiv de reproducție). La 1 noiembrie, cu ocazia primei vânători, făcând o evaluare a sporului, s-a constatat că numărul de pui rămași în viață este de 1 500. Dar acesta nu este sporul, deoarece trebuie scăzut numărul de adulți morți în intervalul martie-noiembrie, care poate varia de la an la an, dar pe care îl evaluăm acum la 20%, adică 200. Sporul anual va fi deci de 1500-200 = 1300.
La vânatul mare, modul de calcul este același, dar termenul la care se face este altul și anume la 1 aprilie, adică atunci când puii au 10-11 luni. Motivul acestei deplasări a termenului este că în cursul iernii, de regulă, se produc pierderi, a căror cifră depinde de condițiile atmosferice. Așa fiind, o evaluare făcută în noiembrie ar da o cifră mai mare decât cea reală.
Din cele de mai sus rezultă că volumul produselor vânătorești deci și posibilitatea de a practica vânătoarea depind, în măsură mai mare sau mai mică, de sporul anual. Pentru a obține un spor mare, trebuie acționat în trei direcții:
la fătat (la mamifere) și la ecloziune (la păsări) să existe un număr de pui cât mai mare;
din puii obținuți la fătare, respectiv ecloziune, să se piardă cât mai puțini până la maturitate;
pierderile în rândurile adulților să fie mici.
Ca să existe pui mulți la fâtare sau ecloziune, este nevoie de reproducători mulți, fapt ce nu este nevoie sa mai fie demonstrat. Stă în puterea omului să realizeze un număr mare de elemente de reproducție. în acest scop, calea cea mai puțin costisitoare și mai sigură este de a nu recolta întreg sporul anual, ci numai o parte din el, lăsând restul să completeze efectivul de reproducție. Deci se face un sacrificiu temporar, pentru a avea mai mult vânat în viitor.
Asupra pierderilor de pui de la fătare sau ecloziune până la maturitate, merită să se insiste mai mult.
Potrivit unor calcule, din cei aproximativ 9 pui pe care îi fată într-un sezon, în medie, o iepuroaică, rămân în viață până la 1 noiembrie al anului respectiv, aproximativ doi, restul de 7 pierind din diferite cauze. Se înțelege că această cifră variază de la un fond la altul și de la un an la altul. Dar pentru ceea ce vrem să demonstrăm, ajunge cifra medie. Dacă recolta ce rezultă de pe urma acestui spor ar fi de 600000 iepuri pe an, înseamnă că în cazul când am reuși să salvăm încă un pui la o femelă, adică trei în loc de doi, am spori recolta cu 300000 iepuri pe an. Rezultă de aici marea importanță pe care o are străduința de a micșora pierderile de pui.
Factorii importanți care pot cauza pierderi de pui sunt:
Ploile reci și îndelungate de mai și iunie, care constituie unul din factorii negativi cu ponderea cea mai mare, dar pe care, din păcate, nu-1 putem stăpâni. Fluctuațiile anuale în numărul puilor de iepuri, fazan și potârniche ajunși până la 1 noiembrie sunt cauzate, în primul rând, de acest factor.
Animalele dăunătoare vânatului nerăpitor. Omul poate interveni, în acest caz, scăzând numărul dăunătorilor.
Unele lucrări de mecanizare și chimizare a agriculturii. O mare parte din aceste lucrări cu efect dăunător se execută din martie până în iulie, adică în perioada fătatului și a nidificării.
Tulburarea liniștii prin pășunat, culegere de fructe de pădure și alte produse accesorii.
Braconajul prin prinderea puilor.
Cunoscând cauzele, trebuie găsite mijloacele de care să se facă uz pentru reducerea pierderilor de pui.
Pierderile de adulți depind de răpitoare, mecanizarea și chimizarea agriculturii și braconaj în sezonul interzis. Factorul climatic are un efect mai mic decât asupra puilor.
PREVENIREA ȘI COMBATEREA VÂNĂTORII ILEGALE
BRACONAJUL. Practicarea vânătorii este reglementată prin dispoziții legale și măsuri administrative, toate fiind îndreptate spre același scop: vânat mult, până la capacitatea terenului și viguros. Orice nerespectare a acestei reglementări are ca urmare o prejudiciere a patrimoniului vânătoresc. în mod curent, în limbaj vânătoresc, această nerespectare se numește braconaj.
Definiția clasică a braconajului ar fi următoarea: uciderea sau capturarea vânatului de către o persoană care nu are dreptul de a purta armă și nu posedă nici autorizație de a vâna de la deținătorul terenului, nu respectă epocile legale de vânătoare, ci împușcă orice și oricând. Datorită măsurilor privind reglemantarea portului armelor, în vigoare azi, acest mod ilegal de practicare a vânătorii este întâlnit rareori și nu el este cauza scăderii efectivelor de vânat, în anumite regiuni.
Forma de vânătoare ilegală care mai dăinuiește și azi este aceea a abuzurilor comise de unele persoane din rândul celor ce au permise legale de a purta armă. Abaterea de la lege constă, de regulă, în aceea că împușcă, și prin aceasta scot din teren, un număr mai mare de piese de vânat decât cel planificat, prejudiciază sporul de reproducție, deci sporul anual și, prin aceasta, fac ca terenul de vânătoare respectiv să aibă o productivitate scăzută. Există suficiente exemple care demonstrează că fonduri de vânătoare cu productivitate scăzută au ajuns la o spectaculoasă sporire a efectivelor și deci a recoltei de vânat, îndată ce paza a fost eficientă, iar abuzurile au fost curmate. Intre cei ce vor citi aceste rânduri, se vor găsi mulți care vor putea confirma acest lucru prin întâmplări din cercul lor de activitate. Noi ne mărginim aici la câteva exemple. În pădurile Albele și Singureni din Ocolul silvic Ghimpați, județul Ilfov, în anul 1946, nu exista nici un căprior. Sursă de alimentare cu astfel de vânat nu exista nici în pădurile învecinate. În primăvara anului 1946 au fost introduse aici 6 căprioare, iar în anii 1952-1954 alte 7, în total deci 13. Din cercetăria reieșit că până în anul 1959, efectivul crescuse la 131 piese. În pădurea Reșca-Hotărani, din Ocolul silvic Caracal, județul Olt, în același an 1946, căpriorul lipsea cu desăvârșire. La fel și în pădurile vecine, pe o rază mare, în anul 1946, pădurea a fost populată cu doi căpriori masculi și trei femele, pentru ca în anul 1959, efectivul să ajungă la 120, parte din ele răspândindu-se în pădurile din jur. În Subcarpații Munteniei și Olteniei ca și în județul Caraș-Severin, unde procentul de păduri este mare, în mod cert, în anul 1946, exista un nucleu de căprior mai mare decât în cele două păduri amintite mai sus. Răspândirea naturală a căpriorului aici era firească, datorită apropierii de pădurile de munte de mare întindere, unde vânatul reușește să se ascundă de urmărirea omului, deci se menține. Cu toate acestea, în cele mai multe fonduri de vânătoare, cu suprafețe păduroase mai mari decât au pădurile Albele și Singureni, Reșca și Hotărani, efectivul abia atingea 40-60 căpriori. Răpitoarele, singure, nu justifică acest nivel scăzut. Alte cauze nu sunt probabile, afară de vânătoarea ilegală practicată de posesorii unor permise prevăzute cu toate formele. Cazuri concrete de abuzuri ne sunt cunoscute și nouă. Așa fiind, se poate trage concluzia că, dintre toate formele de braconaj, aceea care cauzează cele mai mari prejudicii în momentul de față este vânătoarea abuzivă practicată de cei ce dețin puști de vânătoare cu permise în toată regula.
Același efect negativ îl are și încălcarea prevederilor unui vechi obicei strămoșesc care interzice „practicarea în același loc și în aceeași epocă de vânătoare, a mai mult de o singură vânătoare cu gonaci, la iepuri".
Alte forme de braconaj cu pondere mare:
Braconajul la farul autovehiculelor, care se practică îndeosebi toamna și iarna, când pământul este uscat sau înghețat. Se împușcă iepuri prinși în sectorul de lumină a farurilor. Când se folosesc în acest scop tractoare ale unităților agricole, se mai cauzează pagube și acestora prin consumul de carburanți, uzura mașinilor și călcarea semănăturilor.
Prinderea vânatului cu lațul se practică acolo unde, pe de o parte, paza este întărită, încât auzirea focului de pușcă ar putea duce la descoperirea infractorului, iar pe de alta, densitatea vânatului este mare, încât braconajul cu lațul poate deveni fructuos. Lațul este o bucată de sârmă având la un capăt un inel în care va intra capul vânatului; celălalt capăt este ancorat de un arbore sau un țăruș. Vânatul prins caută să scape, dar cu cât se zbate mai mult, cu atât lațul se strânge mai tare în jurul capului, sugrumându-1 sau imobilizându-l. Grosimea sârmei depinde de mărimea vânatului. Pentru prinderea prepelițelor, în loc de sârmă se folosesc fire de păr din coada calului. Această dăunătoare îndeletnicire este, înlesnită de faptul că cei ce o practică, fiind localnici, cunosc bine trecătorile vânatului, au timp suficient, vara și iarna, pentru acest scop și mulți dintre ei sunt chiar pasionați. La goanele din pădure, nu odată au fost împușcați iepuri și vulpi cu sârmă la gât. Iarna, prinderea reușește și unde densitatea vânatului este mică, deoarece acesta este obligat să vină la hrană în anumite puncte. Din efectivul și așa destul de redus, mai iau și braconierii o parte.
Când personalul de teren găsește vânat prins în laț, îl eliberează sau, dacă este mort, îl ridică și strânge ochiul lațului pentru a nu mai putea face altă victimă. Dovada comiterii braconajului este făcută atunci când personalul de teren, stând la pândă, observă cum braconierul vine și aranjează ochiul lațului, din nou, pentru prindere. Simplul fapt al ridicării unui vânat prins în laț nu constituie dovadă, deoarece se poate invoca simpla întâmplare a găsirii lui, în trecerea pe acolo.
După felul și grosimea sârmei, ca și după modul de aranjare a ei pe teren se poate ști dacă este vorba de un singur operator sau de mai mulți.
Culegerea ouălor păsărilor de interes vânătoresc se practică îndeosebi în Delta Dunării și bălțile interioare, în scopul de a le consuma. Sunt prădate în special cuiburile de rațe, gâște și lișițe. Paguba sporește prin faptul că cele parțial clocite, deci necomestibile, sunt aruncate. Art. 23/j din Legea 103/1996 interzice culegerea ouălor. în anii 1965-1970 Direcția Economiei Vânatului împreună cu Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi a organizat o pază specială, în perioada cuibăritului. Dintre păsările de uscat, prejudicii de acest fel suferă doar fazanii, cu ocazia cositului manual. Ouăle de potârniche sunt prea mici pentru a interesa din punct de vedere alimentar. Pentru eliminarea acestei forme de braconaj, în afară de propaganda prin afișe, presă, trebuie să se facă uz și de sancțiunile legale.
Prinderea puilor de vânat se practică la iepuri și căpriori. Puii respectivi, fiind aduși acasă și predați copiilor pentru a se juca, cei mai mulți dintre aceștia mor. Ceva mai ușor adaptabili sunt iezii de căprior. Măsurile de luat sunt cele de la aliniatul precedent, la care se adaugă confiscarea și folosirea în scop de populare a iezilor de căprior și punerea în libertate, în locuri favorabile, a celor de iepuri.
O altă formă de braconaj la puii de vânat, mai cu seamă la cei de iepuri, este cea practicată cu ocazia recoltării mecanice a plantelor de nutreț și a cerealelor. Puii de iepure (uneori și adulții) sunt prinși de echipele de la secerătoare sau de tractoriști, deoarece împiedicându-se de plantele înalte, pot fi ușor loviți cu ciomegele.
Pagube mai mici se cauzează prin prinderea iepurilor în gropi adânci, făcute anume în zăpada groasă, din care iepurii căzuți să nu mai poată ieși. La trecătorile iepurilor se fac gropi cu lățimea și lungimea de câte 1 m, iar adâncimea cât zăpada. Se acoperă cu crengi subțiri așa fel ca ele să cedeze sub greutatea animalului, acesta căzând în groapă.
Prinderea iepurilor și căpriorilor cu ajutorul câinilor alergători se mai practică încă în unele regiuni. Pentru a ilustra paguba ce acești câini o poate cauza, redăm, pe scurt, următoarele.
În anul 1958, un cetățean a chemat în judecată pe un concetățean al său pentru o datorie de 200 lei, rezultată din vânzarea unui copoi. În fața Tribunalului din Tr. Măgurele, în susținerea dreptății sale, creditorul a afirmat că a vândut un câine foarte bun, care prindea și 5-6 iepuri pe zi.
Mai ușor de prins decât iepurii sunt căprioarele, care nu rezistă timp îndelungat la urmărire.
Alte forme de braconaj, care vor fi enumerate aici, au efecte negative mai mici, astfel:
datorită faptului că manipularea și cumpărarea de substanțe toxice este legiferată, astfel de cazuri nu se cunosc în prezent;
cu pușca așezată în pădure, în așa fel încât la atingerea de către vânat a unei sfori, să se descarce singură în vânatul care trece. Chiar dacă s-ar mai practica acest fel de braconaj, nu poate fi o cauză a scăderii numărului vânatului;
cu plasa care se aruncă asupra stolului de potârnichi ce s-au așezat seara pentru dormit;
cu capcane de lemn (teasc) pentru prinderea jderilor.
Vânătoarea ilegală cu arma, sub toate formele ei, ca și prinderea vânatului adult și a puilor lui, fără autorizație sunt factori care scad efectivul de vânat. De aceea, combaterea braconajului trebuie să fie printre primele măsuri ce se iau pentru gospodărirea unui teren. într-adevăr, înainte de a contribui la sporirea efectivelor de vânat prin cultură artificială, este necesar să se ia măsurile cuvenite pentru păstrarea efectivului care există în terenul respectiv. Paza vânatului și, implicit, combaterea practicilor ilegale este prima măsură de gospodărire a unui teren.
Prevenirea braconajului se face prin educarea cetățenilor prin mijloacele obișnuite: presă, conferințe, școală, afișe, insistându-se asupra foloaselor aduse de vânat și vânătoare. Educarea trebuie dublată de o pază eficientă, împotriva celor recalcitranți.
Concret, combaterea braconajului se realizează prin:
paza individuală pe care o face organul de pază (paznic, pădurar);
patrulări efectuate de către 2-3 persoane, în grup;
– contribuția organelor de poliție, silvice etc. cu care se colaborează.
Oricare ar fi procedeul de efectuare a pazei, condițiile de reușită sunt:
– cunoașterea terenului și mai cu seamă a punctelor periclitate de braconaj, în mod deosebit, personal conștiincios și bine pregătit;
existența în teren, mai ales la munte și dealuri înalte, a unor cabane sau colibe pentru adăpostirea personalului de pază, încât acesta să nu fie obligat a dormi în sate. în perioada patrulării;
ținerea în secret a programului de deplasări a organelor de pază, a chemării lor la ședințe, instructaje etc. și, în general, a activității lor zilnice;
existența unei rețele de colaborare care să informeze organele de pază asupra a tot ceea ce se petrece pe teren, în dauna vânatului.
COMBATEREA DĂUNĂTORILOR ANIMALI AI VÂNATULUI
Considerăm drept dăunători ai vânatului nu numai răpitoarele propriu-zise cu păr și pene care fac parte din ordinele Carnivora, Striges și Falconiformes, ci unele păsări din ordinul Passeres și anume ciorile cenușii și coțofenele, precum și câinii și pisicile hoinare.
Asupra daunelor pe care răpitoarele le fac gospodăriei vânătorești, părerile specialiștilor au fost și sunt împărțite. Cu decenii în urmă, toate animalele sălbatice care se hrăneau cu carnea vânatului comestibil erau socotite dăunătoare și s-a dus împotriva lor un război de nimicire, pe toate căile. Mai târziu, s-a observat că și animalele răpitoare au un efect pozitiv asupra vânatului zis util; unele din ele se împuținaseră în așa măsură încât a fost nevoie de o limitare a împușcării și prinderii lor. Se dau ca exemplu: ursul, râsul și jderul. Mai mult, unele din animalele considerate dăunătoare prin felul de a-și procura hrana sunt dăunătoare vânatului (buha și acvilele), totuși dat fiind, pe de o parte, faptul că efectivul lor a scăzut mult, iar pe de altă parte că sunt folositoare altor sectoare economice prin distrugerea de șoareci (bufnițele), au fost puse, total, sub protecția legii, orice împușcare, ucidere pe altă cale sau capturare fiind interzise. Acțiunea legiferată de ocrotire a unor specii nu s-a terminat încă, deoarece, pe măsură ce gradul de civilizație crește, animalele sălbatice sunt din ce în ce mai strâmtorate, se împuținează, unele fiind în pragul dispariției. Așa s-a întâmplat cu dropia și potârnichea, care, deși s-ar fi putut vâna, totuși vânarea lor s-a limitat așa de mult, încât au devenit elemente mai mult decorative ale câmpiei, decât obiecte de vânătoare.
Cu toate acestea, unele animale sălbatice răpitoare sunt un factor negativ cu pondere destul de mare în economia cinegetică. Această afirmație este confirmată de literatura de specialitate, chiar și cea mai recentă. Pagubele sunt însă greu de exprimat în cifre, deoarece, cum este natural, ele depind nu numai de calitatea de răpitor a unei specii, ci și de efectul acesteia, de existența hranei, de condițiile atmosferice. Astfel, vulpea va cauza mai puține pagube în puii de vânat în anii cu abundență de șoareci, dar în anii cu șoareci puțini, va fi nevoită să mănânce pui de vânat mic și iezi de căprior. Anii săraci în șoareci urmează, de regulă, după iernile grele, când și efectivul de vânat a suferit pierderi, iar efectivul mic rămas mai este împuținat și de răpitoare.
Merită să mai fie reținut faptul că răpitoarele sunt mai puțin influențate de mersul defavorabil al vremii deci efectivul lor rămâne la nivel cam la fel de ridicat.
Șorecarul, în general inofensiv, va fi nevoit să atace și potârnichile în iernile cu un strat gros de zăpadă, când rozătoarele mici stau în adăpost, deci nu-i sunt accesibile.
Vechea împărțire a vânatului în util și răpitor nu se mai uzitează astăzi. În anumite situații, cerbul care intră în categoria vânatului util, poate cauza pagube însemnate culturilor agricole sau forestiere, deci devine dăunător. Deci, delimitarea între vânatul util și răpitoar este greu de făcut.
Experiența îndelungată a scos în evidență că dăunătoare gospodăriei cinegetice sunt: lupul – atunci când efectivele depășesc anumite limite, cioara grivă, coțofana, câinele care aleargă după vânat și pisicile hoinare. Aceste specii constituie obiect de combatere. Restul animalelor răpitoare și dăunătoare cu păr sau pene, sunt sau puse sub protecția legii, sau formează obiect de vânătoare (nu de combatere), sau se combat numai în măsură limitată și atunci când anumite condiții conjuncturale deosebite o impun.
Cei ce doresc ca în acțiunea de combatere, balanța să încline în favoarea păstrării răpitoarelor, aduc argumentul că deși numărul de răpitoare ucise variază puțin de la un an la altul, totuși la recoltele de vânat nerăpitor se constată uneori, sporuri considerabile, deci factorii hotărâtori trebuie să fie alții. Aceștia însă nu se întreabă cu cât ar fi fost mai mare recolta, dacă numărul de răpitoare ar fi fost mai mic. Este adevărat că la vânatul mic, fluctuațiile de recolte de la an la an se datoresc, în principal, condițiilor atmosferice, dar în aceleași condiții atmosferice, recolta de vânat poate fi mai mare sau mai mică, după modul cum acționează dăunătorii animali.
În problema combaterii dăunătorilor vânatului, trebuie respectată legea echilibrului biologic, după care nici o specie de animale nu trebuie să dispară și nici o specie să nu predomine, în dauna alteia. Uneori însă se întâmplă ca animalele răpitoare sau dăunătoare vânatului să se înmulțească peste măsură, și astfel să ucidă și să provoace o împuținare a speciilor de vânat pe care omul ar vrea să le înmulțească. Este vorba, în aceste situații, de ruperea echilibrului biologic natural, în dauna vânatului a cărui cultură se urmărește.
Cauze ale acestei deranjări de echilibru au mai fost, în ultimul timp: unele lucrări de mecanizare și chimizare a agriculturii, distrugerea adăposturilor naturale din mediul agricol, sporirea populației, intensificarea circulației rutiere cu mijloace auto. La toate acestea, au mai adăugat și vânătorii una: recoltarea excesivă peste sporul anual, a vânatului. în aceste cazuri, omul ocrotitor trebuie să intervină pentru restabilirea echilibrului pierdut.
Cele trei specii de cervide din țara noastră se înmulțesc continuu, deși nu fată decât 1-2 pui. Aceasta din cauză că mediul în care trăiesc, pădurea, este supus în mai mică măsură sau deloc mecanizării și chimizării sau schimbării de structură (specii, vârste de arbori). Nu este mai puțin adevărat însă că nici dușmanii lor animali nu sunt așa de numeroși ca ai vânatului mic, iar animalele mari sunt mai rezistente la acțiunea condițiilor atmosferice defavorabile.
Vânatul mic, deși are un număr de pui mult mai mare (3-15), totuși prezintă mari fluctuații de efectiv, care, în ultimul timp, se manifestă mai ales prin scăderi. Aceasta din cauză că la factorii dăunători enumerați se adaugă și acțiunea numeroșilor lor dăunători animali.
În legătură cu raportul dintre efectivul de vânat util și cel al dăunătorilor, merită să fie menționată aici o constatare ce se poate face uneori: se întâmplă ca în terenurile în care recolta de vânat nerăpitor a crescut simțitor, numărul de animale dăunătoare ucise în cadrul combaterii să se mențină la același nivel, sau chiar să crească. Fenomenul se explică prin aceea că terenul bogat în vânat atrage răpitoarele în terenurile din vecinătate. Faptul acesta justifică intensificarea combaterii.
Se poate trage deci concluzia că, în terenurile noastre, animalele dăunătoare vânatului nerăpitor să fie în număr mare, echilibrul biologic fiind rupt în favoarea lor. Interesul gospodăririi terenurilor de vânătoare cere ca acțiunea de combatere a dăunătorilor să fie continuată, având mereu grijă să nu se reducă numărul speciilor de răpitoare rare sau inofensive. De asemenea, modelele de combatere să fie alese cu grijă, așa încât speciile ocrotite de lege să nu aibă de suferit. Având în vedere considerațiile expuse, combaterea trebuie să se facă cu prudență. Nu poate fi vorba despre distrugere, adică despre exterminarea răpitoarelor, ci numai despre combaterea lor, reducându-le numărul încât să nu poată cauza pagube mari. Singurele animale care trebuie exterminate ori de câte ori sunt găsite în teren, sunt ciorile grive, coțofenele, câinii și pisicile hoinare.
Mijloacele de combatere a dăunătorilor vânatului sunt: împușcarea, adică vânarea lor prin orice metode legale de vânătoare. Facem precizarea că înainte se foloseau metode de combatere specifice cum sunt: prinderea cu ajutorul capcanelor și otrăvirea. Folosind astfel de metode de multe ori cădeau victime și specii ce nu constituiau obiectul combaterii sau chiar erau protejate. Deși aceste metode de combatere nu mai sunt folosite astăzi, totuși le vom prezenta pentru informarea cititorilor.
ÎMPUȘCAREA
Dintre toate mijloacele de combatere mai în concordanță cu etica vânătorească, este împușcarea. împușcarea ciorilor și a coțofenelor la zbor constituie un excelent exercițiu de tir; vânătoarea vulpii la goană, după încheierea sezonului de iepuri, este o plăcută distracție. Pentru reușită este necesar să fie cunoscute trecătorile vulpii, lucru ușor de realizat pentru un paznic. Vulpea poate fi împușcată și prin imitarea vaietului iepurelui prins sau a țâțâitului șoarecelui; atât vulpea cât și viezurele pot constitui obiect de vânătoare la pândă, la ieșirea din vizuină și, mai ales, la înapoiere, dimineața. în general ar fi de dorit ca unele răpitoare cu păr, îndeosebi vulpea, viezurele și chiar lupul să devină obiect de vânătoare, deci aducătoare de satisfacții cinegetice, decât numai sarcină de combatere. Cu cât vânatul nerăpitor mic se împuținează cu atât trebuie găsite noi căi pentru a da satisfacții multiple vânătorilor. Lupul și vulpea pot fi vânate și la pânda de iarnă, lângă cadavru, vânătorul fiind adăpostit în bordei.
CAPTURAREA DĂUNĂTORILOR VÂNATULUI CU AJUTORUL CAPCANELOR
Deși ar fi de dorit ca reducerea numărului dăunătorilor vânatului să fie făcută numai prin împușcare totuși, întrucât capcanele au constituit timp de secole o metodă foarte răspândită, considerăm ca utilă prezentarea acestora, pentru a fi cunoscută de tinerii specialiști, urmând ca utilizarea ei să se facă în funcție de cum prevăd reglementările legale la un moment dat sau de cum le dictează sufletul și conștiința.
De fapt și capcana este un fel de armă, iar combaterea cu capcanele un fel de vânătoare. Se poate spune chiar că prinderea vânatului cu capcane cere mai multă îndemânare și cunoaștere a biologiei decât împușcarea, deoarece, la vânătoarea propriu-zisă, gonașii mână vânatul și îl aduc în fața puștii; la capcană, vânatul trebuie să vină singur.
Folosirea capcanelor este cu atât mai necesară cu cât unele răpitoare duc o viață de noapte, deci prin împușcare n-ar putea fi combătute.
După modul cum lucrează, capcanele se pot grupa în următoarele categorii: Capcane care prind vânatul viu, fără a-i cauza vre-o vătămare: capcana-ladă pentru prinderea răpitoarelor cu păr și capcana cu porumbei pentru prinderea răpitoarelor cu pene. Acestea sunt de preferat întotdeauna, deoarece pe de o parte dacă s-a prins un vânat folositor, el poate fi pus în libertate, iar pe de altă parte, vânatul prins poate fi ucis fără multe chinuri. Capcane care omoară imediat răpitoarea prinsă: capcana de fier numită „gât de lebădă " și așa-numitele „ teascuri". în practică însă sunt folosite rar, prima nefabricându-se la noi în țară, iar a doua fiind greu de construit. Sunt mai puțin recomandabile decât cele care prind vânatul viu, deoarece pot cădea victime și animale nerăpitoare (teasc făcut pe pământ). Capcane care nu ucid imediat, ci prind numai o parte a corpului animalului, de obicei piciorul, și țin răpitoarea pe loc până când vine cel care a pus capcana, ca să-i dea lovitura care pune capăt suferințelor. în această categorie intră cursele de fier cu pedală și cursele în vârf de par. Sunt cele mai puțin recomandabile, mai cu seamă ultimele, nu numai pentru că se pot prinde și animale nerăpitoare, ci și pentru faptul că vânatul prins suferă dureri mari. Oricine își poate da seama la ce durere este supus un lup sau o vulpe când stă ore, poate zile întregi cu piciorul strâns între fălcile cursei plin de sânge și cu oasele sfărâmate. Este o metodă neumană, ar fi de dorit să se înlocuiască cât de repede cu alte mijloace.
În țara noastră, capcanele sunt relativ puțin întrebuințate și în majoritatea cazurilor se utilizau numai la combaterea lupilor (capcana ladă și cu pedală) și în fazanerii (capcana cu porumbei). Dar și la cele în funcțiune, randamentul este scăzut, existând o insuficientă încredere în aceste capcane, și aceasta datorită lipsei cunoștințelor privitoare la punerea lor pe teren și din neglijarea măsurilor de ștergere a urmelor care trădează prezența omului.
Atitudinea justă față de folosirea capcanelor la combaterea dăunătorilor vânatului ar putea fi următoarea: să fie întrebuințate acele capcane care prind răpitorul viu fără a-i cauza vre-o vătămare. Capcanele care ucid pe loc vânatul, ar putea fi folosite dacă se iau măsuri să nu se prindă în ele animale ce nu formează obiect de combatere. Suntem însă categoric împotriva celei de a treia categorii și anume cursele care nu fac decât să imobilizeze vânatul, prinzându-i o parte a corpului, ele fiind neumane. în unele țări din Europa Centrală, întrebuințarea capcanelor cu pedală este interzisă prin lege.
Facem precizarea că Legea nr. 103/1996 (a fondului cinegetic), prin Art. 34/d, reglementează ca fiind infracțiune de braconaj utilizarea capcanelor care pun în pericol viața oamenilor și animalelor.
CAPCANE CARE PRIND DĂUNĂTORII FARA A CAUZA RĂNIRI
Capcana ladă destinată prinderii răpitoarelor cu păr, este arătată în figură. Ușile lăzii se închid prin alunecare (cădere) într-un jgheab. Când capcana este montată pentru prindere, ușile se ridică ca în figură; dacă răpitoarea a intrat în capcană, cele două uși cad, prinzând-o înăuntru. Capcana funcționează în modul următor: răpitoarea care vine pe cărare și se apropie de capcană vede prin ea, deoarece are ambele uși ridicate și i se pare că este un fel de galerie; intră în capcană fără frică. Ajungând însă la mijloc, calcă pe o pedală, care face să cadă ușile și să închidă capcana. Declanșarea capcanei și căderea ușilor se produce astfel: răpitoarea pășind pe pedală, o apasă în jos, iar cârligul pedalei eliberează bețișorul; sfoara sau lanțul care ține ușile ridicate se destinde și acestea cad. Deci ceea ce ține ușile deschise este lanțul cu bețișor, prinse de cârlig. în primul rând, după prinderea unui animal, acesta trebuie identificat. Dacă s-a prins un răpitor, atunci la un capăt al capcanei se pune un sac rar prin care să pătrundă puțină lumină, se ridică ușa capcanei și se bate în pereții acesteia cu scopul ca răpitoarea să intre în sac, unde apoi poate fi ucisă, fără suferințe îndelungate. Capcana se așază apoi din nou în poziție de prindere. Se întâmplă însă ca în loc de răpitoare să intre în capcană un iepure sau un fazan. în acest caz, prin ridicarea ușii, el este pus în libertate.
Capcanele de acest fel sunt folosite pentru prinderea răpitoarelor cu păr, în special: vulpe, pisică sălbatică, viezure, dihor, dar adesea intră și câini și pisici hoinare. Capcanele dau bune rezultate dacă sunt corect folosite. în acest scop este necesar să se ia următoarele măsuri:
c d
Capcana-ladă pentru prinderea răpitoarelor cu păr: a – capcană ladă cu ușile deschise pentru prindere; b – secțiune transversală în capcana-ladă; c – detaliu al dispozitivului de închidere; d- amplasarea capcanelor-ladă pe teren
Amplasarea să fie făcută în mod corespunzător, în parcele cercetate de răpitoare; parcela respectivă trebuie să fie amenajată, construindu-se o rețea de cărări de 30-50 cm lățime și făcând la ambele capete ale capcanei, garduri de circa 80 cm înălțime și 5-10 cm lungime; în acest fel, răpitoarea nu se poate abate din cărare nici în dreapta nici în stânga, ci este nevoită să intre în capcană.
Dispozitivul de declanșare: pedală, cârlig, bețișor, uși, să funcționeze ușor, încât atunci când răpitoarea calcă pe pedală ușile să cadă imediat. De aceea, funcționarea capcanei trebuie verificată des. Se întâmplă ca lemnăria să se dilate din cauza umezelii sau sub pedală să intre corpuri străine care să-i împiedice funcționarea, în aceste cazuri, pe nedrept se afirmă că tipul respectiv de capcană nu dă rezultate.
Capcanele trebuie controlate zilnic pentru eliberarea vânatului nerăpitor și a ucide pe cel răpitor. Este condamnabil a lăsa animalele prinse să moară de foame.
Capcanele-ladă nu trebuie să lipsească dintr-un teren cu fazani. Se amplasează în păduri, mai cu seamă în desișuri. Pentru a rezista timp cât mai îndelungat putrezirii, ele se confecționează din lemn de stejar. în figura 177 se arată numai principiul de funcționare a capcanei-ladă. în execuție, ele pot să difere după imaginația celui care le construiește. Astfel, în loc de bețișor sau cârlig din lemn, pot fi două vârfuri ascuțite din metal; în loc de lanțuri pot fi bare subțiri de fier. Capcanele-ladă se confecționează de diferite mărimi, în funcție de talia răpitorului ce urmează a fi prins. Dacă ele nu sunt mai des folosite, cauza este adeseori comoditatea celor chemați să le supravegheze funcționarea.
Capcana pentru prinderea nevăstuicilor este o cutie din scândură în formă de trunchi de piramidă, având dimensiunile arătate în figură. La intrare, cutia nu are ușă, la celălalt capăt, în loc de ușă, are o plasă de sârmă cu ochiuri mici, prin care se poate vedea, așa încât nevăstuica, când se găsește la intrare să aibă impresia că e vorba de o galerie, prin care poate trece. La aproximativ o treime de la intrare, se află un ax fixat în pereții laterali, în jurul căruia basculează o punte de 35 cm, având în partea inferioară, aproape de intrare, un cui mobil. Capcana se așază în poziție de prindere; după ce nevăstuica a trecut de mijlocul capcanei, puntea se apleacă, iar cuiul mobil ia poziția verticală și fixează puntea încât răpitoarea nu mai poate ieși. Animalul prins se scoate din cutie, tot într-un săculeț. în loc de plasă de sârmă, se poate pune o placă perforată din tablă galvanizată sau un geam care să culiseze într-un șănțuleț și să poată fi trase afară când se scoate răpitoarea din capcană.
Cu acest fel de capcană se prind nevăstuici, hermeline, șobolani și chiar dihori mici – adică animale care au obiceiul să stea în grămezi de lemne, pietre, crengi și să intre uneori și în galerii. De aceea, prima condiție pentru reușită este ca așezarea capcanei să fie făcută în locuri indicate, să fie complet camuflată și vopsită în culoarea mediului. A doua condiție este de a se face cărări de 30 cm lățime, lungi și cu multe ramificații, care apoi să fie permanent întreținute, deoarece nevăstuicilor le place să se apropie de pradă fără zgomot. în caz de ploaie, răpitoarele vor prefera să meargă pe cărări, decât printre buruieni și iarbă udă, iar cărările le vor conduce la capcană. O greșeală ce se face adeseori la confecționarea capcanei este că puntea basculantă este supradimensională în lățime încât, după ploaie, se dilată se freacă de pereți și funcționează greu. De asemenea, stropii de ploaie torențială aruncă pământ și îngreuiază închiderea. Este o capcană ieftină și foarte utilă în orice teren de vânat mic, care însă trebuie mereu verificată din punct de vedere al funcționării. Nu se folosește nadă.
Pentru răpitoarele mici, timpul de prindere favorabil este de primăvara până toamna, deoarece iarna, de regulă, ele se retrag în adăposturi. Randamentul prinderii este maxim în aprilie, când aceste răpitoare circulă pentru a-și ocupa locurile unde vor trăi peste vară și în august, când puii, acum deveniți mari, sunt alungați de cei adulți, și trebuie să plece în căutare de locuri de trai.
Primăvara când unele dintre culturile agricole au devenit destul de înalte ca să ofere adăpost, vânatul mic se localizează în ele. Răpitoarele mici îl urmează, știut fiind că răpitorul se ține în apropierea animalului-pradă. în această perioadă, capcanele-ladă pentru nevăstuici trebuie așezate pe câmp și anume în jurul crescătoriile de pui de fazan pe șănțulețele dintre tarlalele agricole, între parchetele forestiere, în gropi fără apă, în tuburile de sub șosele, pe liziera pădurilor și boschetelor și în orice loc unde aceste răpitoare ar putea găsi loc bun pentru adăpostire.
Pentru combaterea nevăstuicilor, mai trebuie reținute următoarele: fiind răpitoare de zi, se prind la lumina zilei. Seara capcanele trebuie controlate, deoarece nevăstuicile nu suportă captivitatea și mor în câteva ore.
Capcana cu capac basculant este o cutie având aproximativ dimensiunile din figură. Caracteristica acestei capcane este acoperișul care este mobil, basculând în jurul unui ax sau a două balamale. La un capăt al acoperișului, se pune o greutate mai ușoară decât cea a răpitoarei ce urmează a fi prinsă; la celălalt capăt se fixează, cu un cui, momeala, care trebuie schimbată pentru a rămâne mereu proaspătă. Acest fel de capcană se folosește la prinderea beicii și a dihorului. Când răpitoarea vine la nadă, capacul care în mod normal stă orizontal, cedează și se înclină, iar răpitoarea cade în ladă. După căderea animalului, greutatea trage capacul la loc în poziție orizontală și închide răpitoarea în capcană.
CAPCANE PENTRU PRINDEREA CÂINILOR HOINARI
În afară de combaterea cu arma, în punctele foarte frecventate de câinii hoinari, se pot folosi și capcane de tipul celei arătate în figură. Ele se construiesc din lemn rotund, prin baterea în pământ a parilor, unul lângă altul, în față lăsându-se o ușă. Dimensiunile capcanei sunt: 1,4 m lungime, 1,2 m lățime și 1,2 m înălțime, înăuntru, aproape de peretele din spate, se pune o nadă legată de un dispozitiv de declanșare, asemănător cu cel de la capcana-ladă pentru prinderea răpitoarelor cu păr. în momentul când câinele a intrat în capcană și a prins nada cu gura, bețișorul scapă, nu mai ține ușa, iar aceasta cade și închide câinele în capcană.
Important pentru reușită este amplasarea capcanei: ea se pune într-un desiș, nu departe de drumurile frecventate, bine camuflată și în așa fel încât mirosul nadei să fie adus de vânt spre drumul pe unde circulă câinii. Se poate face și o dâră cu carne de la drum la capcană. Este posibil ca într-o capcană de acest fel destinată câinilor, să se prindă și vulpi sau viezuri.
Pentru prinderea câinilor mici se poate folosi și o capcană ca cea din figură. Ea seamănă cu o capcană-ladă, totuși se deosebește prin aceea că are o singură ușă, iar în loc de pedală folosește pentru declanșare o nadă. Capcana poate fi mutată din loc în loc și fixată cu ajutorul unor pari.
De orice tip ar fi capcanele de prins câini, ele au avantajul că fac să dispară câinele fără urmă și fără zgomot. Trebuie evitate conflictele cu populația. Propietarul unui câine ucis poate deveni nu numai dușman personal al vânătorului, ci și un potrivnic al vânătorii. Cadavrele trebuie îngropate.
Curse din plase de sârmă (vârșe) pentru prinderea bizamului. Se aseamănă mult cu plasele pescărești, fiind confecționate din sârmă și cu ochiurile mai mari de circa 50 mm.
Au două intrări și gărdulețe laterale lungi de 80-100 cm.
Se așază în apă, în locurile de trecere a bizamului și se fixează cu ajutorul unor pari bătuți pe fundul apei.
Se mai construiesc gărdulețe din nuiele care permit deplasarea bizamilor numai în direcția de așezare a curselor.
Este obligatoriu ca atât gărdulețele cât și cursele să ajungă până la fundul apei ca bizamul să nu poată trece pe dedesubt.
MODUL DE COMBATERE A CÂINILOR ȘI PISICILOR HOINARE
Câinii hoinari. Este necesar să fie făcută o deosebire între câinii care au luat obiceiul de a alerga după vânat și între cei ce numai întâmplător se găsesc pe câmp, dar încă nu au prins gustul urmăririi vânatului. Pentru a putea stabili adevăratele proporții ale pagubelor cauzate de câinii hoinari, ar trebui făcută această distincție chiar și în situațiile statistice. Cei ce întâmplător au ieșit pe câmp trebuie totuși ținuți din scurt și la nevoie suprimați, deoarece ușor pot trece în categoria celor cu adevărat dăunători. Câinele care a reușit odată să prindă vânat, nu se va mai lăsa de acest obicei. Paguba pe care aceștia o vor cauza nu constă numai în vânatul prins și ucis, ci și în neliniștirea terenului a cărei consecință va fi părăsirea fondului de către vânatul sensibil la zgomote și crearea de condiții nefavorabile pentru oprirea și localizarea cervidelor și mistrețului în trecere.
Deoarece, câinii hoinari provin, de regulă, din gospodăriile mărginașe ale satelor sau din cele instalate în câmp, înseamnă că ei au un traseu al lor pe care îl urmează la plecarea pe câmp și la înapoierea acasă, traseu pe care nu și-l schimbă dacă nu sunt neliniștiți. Pe acest traseu trebuie făcută pânda pentru împușcarea lor. Numai la câinii ciobănești nu se poate stabili o regulă în această privință, deoarece turmele se mișcă.
Când se aude câine lătrând în urma vânatului, nu este indicat să se alerge în urma lui, deoarece este puțin probabil să fie ajuns. Mult mai recomandabil este să se stea în urma vânatului stârnit, știut fiind că, după un timp, vânatul caută să revină la locul lui obișnuit de ședere. Câinii hoinari pot fi atrași cu ajutorul chemătorii prin imitarea vaetului iepurelui încolțit.
Este interzisă împușcarea câinilor ciobănești cu jujeu reglementar la gât, a câinilor de vânătoare purtând la gât semnul metalic de înregistrare oficială, câinii organelor de poliție dacă poartă semne după care pot fi recunoscuți.
Se reamintește că la combatere trebuie procedat cu prudență pentru a nu ne crea dușmani personali și pentru a nu face din proprietarii câinilor dușmani chiar și ai vânătorii. Este o lipsă de tact să fie împușcat câinele ce merge liniștit în urma căruței sau care își însoțește stăpânul ce traversează terenul de vânătoare spre o comună vecină.
Pisicile hoinare pot cauza pagubeînsemnate în vânatul mic, prin prezența lor continuă pe teren. într-adevăr, în timp ce câinii hoinari se întorc la gospodăria de unde provin, pisicile cu adevărat hoinare pierd legătura cu casa. De primăvara până toamna, șoarecii, ouăle și puii de vânat le asigură hrana. Putându-se cățăra, nu le scapă nici cuiburile de porumbei din arbori.
Le putem combate cu câinele care, sau le prinde și le sugrumă, sau le silește să se urce în arbore unde apoi pot fi împușcate cu ușurință.
Combaterea dăunătorilor vânatului este o problemă complexă. Ea a constituit și va mai constitui încă obiect de discuție în lumea vânătorească și cea a biologilor, multe laturi ale problemei nefiind încă suficient elucidate. Deci se cere să fim prevăzători, străduindu-ne să menținem echilibrul biologic natural.
În prezent, la noi în țară, prin Legea 103/1996, intitulată a fondului cinegetic și a protecției vânatului, sunt protejate în conformitate cu reglementările și convențiile internaționale, toate răpitoarele atât cu păr cât și cu pene. Unele răpitoare sunt protejate în totalitate, fiind oprite de la vânătoare cum este cazul: ursului, râsului, lupului, pisicii sălbatice. Acestea nu au perioadă legală de vânătoare, vânarea lor fiind permisă numai pe baza unei aprobări nominale dată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Dintre păsări amintim ca fiind incluse în această categorie: acvilele, ulii, vulturii, bufnițele etc. Speciile a căror vânătoare este interzisă (atât mamifere cât și păsări) sunt nominalizate în Anexa 2 la Legea 103/1996. Alte răpitoare cum sunt: râsul, vulpea, dihonii sunt protejate parțial, având perioade de restricție în care vânarea lor este interzisă. Vânarea râsului, de exemplu, este interzisă între 31 martie și 15 septembrie, \a fel și a vulpii și diborului. Facem totuși precizarea că deși râsul nu este trecut în Anexa 2 la Legea 103/1996, conform Art. 29 (2) din același act normativ, poate fi vânat alături de urși, lupi, vidre, nurci și hamsteri, numai cu aprobarea și în condițiile stabilite de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, în conformitate cu prevederile convențiilor internaționale la care România este parte.
PIERDERI DE VÂNAT DIN CAUZA CIRCULAȚIEI PE ȘOSELE
În țări cu circulație intensă de autovehicule, sunt semnalate pierderi destul de mari în rândul vânatului, datorită ciocnirii vehiculului cu vânatul. Se cunosc din literatură câteva cazuri:
Pe autostrada Hamburg-Hanovra, numai în câteva săptămâni, au fost ucise de mașini: 123 căprioare, 25 mistreți, un cerb, 2 lopătari și 77 iepuri.
În SUA cad victime, din cauza circulației pe șosele, circa 70000 cervide, anual, din care în statul New-York 24000, iar în Pennsylvania 12150.
În Germania, 40000 căprioare și 120000 iepuri.
Dar nu este vorba numai de pierderi de vânat, ci și de grave accidente de circulație ce se soldează cu avarieri de mașini și chiar pierderi de vieți omenești.
Problema aceasta interesează și țara noastră, dar ne lipsesc date statistice din care să rezulte volumul pagubelor, deși există cazuri numeroase. Deoarece se întrevede o intensificare și mai mare a circulației auto în viitor, considerăm util să facem cunoscută experiența din alte țări.
VOLUMUL PIERDERILOR DUPĂ SPECIA DE VÂNAT
Majoritatea observațiilor au fost făcute asupra căprioarelor. S-a constatat că anual sunt ucise, pe fiecare km de șosea, 0,75-1,5 căpriori, cifra pierderilor fiind mai mare pe autostrăzile cu circulație intensă. în terenurile de cerbi cu o densitate de 1,1-2,4 exemplare la 100 ha, pierderea este de numai 0,3 cerbi la km de șosea. Mistreții dau cam același procent de pierderi ca și cerbii, iar iepurii ca și căprioarele.
Perioada când se înregistrează pierderi mai mari. Deși pierderi se produc în tot cursul anului, totuși există perioade când volumul lor este mai mare: la căpriori, în martie-aprilie, la cerbi, lopătari și mistreți, puțin înainte și după perioada de împerechere, la iepuri în februarie-martie. Aceste perioade corespund cu momentul când animalele circulă mai mult.
Perioada din timpul unei zile când se înregistrează pierderi. Se constată că pierderile cele mai mari sunt: la căprioare între orele 6 și 8 și 18-21. Aceste ore corespund cu momentul ieșirii sau întoarcerii de la pășune, dar și cu punctul culminant al circulației. La cerbi, pierderile maxime se constată între orele 19 și 24. Pentru toate speciile, pierderile sunt mai mari, seara, decât dimineața.
O idee mai completă despre volumul pierderilor ne facem dacă le raportăm la recolta anuală a speciilor respective. Astfel, din totalul recoltei, pierderile reprezintă: la căpriori 7,4%, la cerbi 2,7%, la lopătari 14,5%, la mufloni 1,1%, la mistreți 2,9%, iar la iepuri 11,1%. Deci pierderile cele mai mari s-au înregistrat la lopătari.
Interesează și cazurile de accidente de circulație cauzate de izbirea mașinii de vânat. Cu cât vânatul este mai mare la corp, cu atât crește și numărul de accidente, deși nu fiecare ciocnire cu vânatul înseamnă și accident.
Accidentele mortale la oameni sunt relativ rare: mai frecvente sunt avariile la mașini. Și în acest caz, cele mai numeroase se datoresc cervidelor – animale mari.
S-a ajuns la constatarea că protecție eficientă oferă numai gardurile construite pe ambele părți ale șoselei. Sunt recomandate garduri din plasă de sârmă având grosimea firului de 2,2 mm, ochiurile de 70 mm, iar înălțimea de 150 cm pentru căprioare, 190 cm pentru cerb, lopătar și muflon, 100 cm pentru mistreți; cele pentru căpriori și mistreți servesc și pentru oprirea iepurilor.
Prin construirea de garduri de-a lungul șoselelor, terenul de vânătoare este despărțit în două. Pentru a face posibilă comunicarea vânatului, din loc în loc, se fac tuneluri pe sub șosea, care sunt folosite în special de vulpi și iepuri; dacă ele au lățime mai mare, servesc și pentru trecerea cervidelor.
Pentru ca pasajele să dea rezultate, trebuie să fie largi, iar pe margini să aibă perdele dese de arbori.
În raport cu costul de producție al șoselei, gardul și trecătorile nu reprezintă o cheltuială prea mare. De altfel, construirea unor astfel de garduri este justificată numai la autostrăzile de mare circulație și numai pe porțiunile ce străbat păduri cu mare densitate de vânat copitat.
De această chestiune s-a ocupat și Consiliul Internațional de Vânătoare care a ajuns la următoarele concluzii:
– Pierderile de vânat datorite circulației rutiere precum și accidentele de circulație cauzate de vânat se înmulțesc.
Mijlocul eficient de prevenire sunt gardurile, care ar trebui construite de-a lungul căilor de comunicație cu circulație mare ce traversează masive forestiere populate cu specii de vânat care pun în pericol circulația rutieră.
Cu ocazia construirii de șosele, să fie amenajate pasaje subterane pentru a permite trecerea vânatului dintr-o parte în alta a șoselei.
Pe șosele cu circulație mai puțin intensă, să fie făcute încercări cu mijloace optice și acustice prin care să se reducă pierderile.
Vânătorii să fie puși în cunoștință de cauză pentru ca să treacă la reducerea efectivului.
Prin toate mijloacele de publicitate: afișe, radio, televiziune, presă, populația și, în special, școlarii, turiștii și automobiliștii să fie puși la curent cu această problemă, precum și cu modul de comportare față de vânat.
In țara noastră și prin circulația feroviară se produc pagube vânatului, dar asupra acestei laturi nu s-a insistat, deoarece, pe de o parte, trenurile trec peste victime fără a deraia; metodele de prevenire se aseamănă cu cele privind circulația pe șosele. în acest sens este relevant cazul accidentelor feroviare în care au fost implicați urșii din jurul stațiunii Tușnad-Băi în perioada de până în 1990. După cum se știe depresiunea Ciucului de Sus și de Jos (între localitățile Izvorul Mureșului și Tușnad-Băi), prin râul Olt care o străbate, dar și prin drumul național și calea ferată ce sunt paralele cu acesta, cât și prin localitățile de pe această vale, fac imposibilă trecerea urșilor de pe versantul drept (M-nții Harghita) pe cel stâng (M-nții Hăzmaș). Singurul loc unde pădurea este continuă este defileul Tușnad, motiv pentru care, toți urșii încearcă să treacă dintr-o parte în alta prin acest punct. Din aceste motive, aici se înregistrează cele mai multe cazuri de urși călcați de tren.
ÎMBUNĂTĂȚIREA ȘI COMPLETAREA HRANEI VÂNATULUI
Cu toate că primăvara, vara și toamna, vânatul găsește hrană în terenul liber, sunt totuși cazuri, destul de numeroase, când se simte nevoia completării hranei de către om chiar și în aceste anotimpuri. în pădurile de mare întindere, fără culturi agricole în interior, unde iepurele și căpriorul nu-și pot completa hrana din pădure cu cea din terenurile cu culturi agricole, omul trebuie să intervină pentru menținerea efectivului de vânat. Uneori chiar dacă, din punct de vedere cantitativ, hrana este suficientă, totuși intervenția omului este necesară pentru a ameliora calitatea hranei, în cazul unor poieni cu ierburi de calitate inferioară, omul, prin anumite lucrări, poate schimba compoziția florei. în aceste situații, este vorba de îmbunătățirea condițiilor de hrană naturală. Iarna, situația se prezintă altfel: hrana este și insuficientă deci omul trebuie să o completeze, ajutând vânatul în această perioadă critică.
Intervenția omului este cu atât mai necesară, cu cât în noua agrotehnică, se întâlnesc monoculturi pe suprafețe mari, încât vânatul nu are la dispoziție porțiuni cu plante variate, pe o mică suprafață, pentru a-și asigura hrana în compoziția de care are nevoie. Prin ogoare cultivate anume pentru vânat, situația poate fi îmbunătățită.
Desființarea pâlcurilor de mărăcini și a perdelelor forestiere de protecție, în care iepurele și căpriorul găseau ramuri și coajă, iar fazanul fructe, pledează pentru completarea hranei vânatului.
Pentru a se dezvolta normal și a nu suferi pierderi în timpul iernii, vânatul trebuie să aibă hrană suficientă în toate cele 4 anotimpuri, deci și iarna. Altfel este expus la pierderi de efectiv. Iarna intervenția omului se produce fie prin lucrări care fac posibil accesul vânatului la hrana naturală (executarea de cărări cu plugul de zăpadă, încât vânatul să poată ajunge la grâul și orzul verde), fie prin punerea de hrană complementară pe teren. Completarea hranei vânatului nu este o problemă simplă, deoarece nu se cunoaște încă destul de bine preferința vânatului față de diferitele sortimente de hrană, apoi nu poate fi stabilită, ca normă generală, nici cantitatea. Lucrul se explică prin marea varietate a condițiilor de hrană de la un teren la altul, iar în același teren, de la un an la altul, în funcție de condițiile atmosferice. Din acest motiv, cifrele privind compoziția și rația de hrană complementară pentru vânat ce vor fi date în acest capitol au numai valoare orientativă.
MĂSURI PENTRU ÎMBUNĂTĂȚIREA HRANEI NATURALE
AMELIORAREA MEDIULUI DE TRAI AL VÂNATULUI. În loc de a culege castane sălbatice și a le distribui vânatului, iarna, este mai bine să plantăm castani în pădure, care să producă fructe, iar vânatul să și le adune singur de pe sol; în loc de a sili căpriorul să se limiteze la iarba de calitate inferioară a unei poieni, este mai bine să grăpăm terenul, să scoatem mușchii, iar în solul răscolit să semănăm un amestec de ierburi valoroase, dintre care cam o treime să fie specii de trifoi. Aceasta înseamnă a îmbunătăți condițiile de hrană în natură. Este o cale comodă, ieftină și sigură. Iată câteva mijloace de îmbunătățire a mediului.
Cu ocazia exploatărilor de păduri sau a curățirii pășunilor, să fie lăsați arborii și arbuștii necesari pentru hrana vânatului. Aceștia se pot împărți în două grupe:
Grupa I. Arbori și arbuști care produc fructe sau semințe. Aici se încadrează stejarii de pe marginea pădurilor, a poienilor, a liniilor somiere sau parcelare, a canalelor, a drumurilor, apoi din interiorul pășunilor. Ei vor produce ghindă, iar vânatul o va aduna singur de pe pământ. Un rol asemănător au: părul, mărul și cireșul sălbatic, scorușul, porumbarul, lemnul câinesc, salba moale, măceșul, salcâmul și Amorpha. Toți aceștia trebuie păstrați. Un exemplu convingător despre rolul pe care îl au acești arbori la hrănirea vânatului pe cale naturală ne este dat de pădurea Urșua din Ocolul Silvic Gurghiu, județul Mureș. O poiană de 38 ha pe care sunt foarte numeroși meri pădureți și stejari (pedunculat și gorun) atrag urșii de pe o rază mare (zeci de km), care se concentrează aici, toamna. Rezultatul sunt renumitele vânători de urși care se fac aici de decenii, dacă nu chiar de un secol. Același lucru se poate spune despre unele terenuri din ocolul silvic Bistrița.
Grupa II. Arbori și arbuști care produc hrană sub formă de frunze, ramuri, muguri și coajă: salcia căprească, plopul tremurător, socul negru și roșu, ulmul, carpenul, acerineele.
Să se planteze arbori și arbuști producători de fructe sau ramuri, dacă ei lipsesc. Castanul sălbatic este indicat în locuri însorite unde coronamentul lui are spațiu pentru dezvoltare. în tinerețe trebuie apărat de a fi ros de cerbi sau zdrelit cu coarnele, legând în jurul lui spini sau făcând gard. Fructifică abundent de la vârstă tânără și aproape în fiecare an. Fructele lui sunt consumate cu plăcere de cerbi și lopătari și în oarecare măsură și de căpriori și mistreți. Alt arbore indicat pentru plantații în păduri este stejarul roșu american, care, din punctul de vedere al hranei vânatului are avantajul, de a fructifica la o vârstă mai tânără și mai des decât stejarii indigeni*. Ghinda se coace în anul al doilea. Este și un arbore frumos, folosit ca ornament. Și acesta trebuie apărat de a fi ros de vânat și de vite.
Arbustul numit în județul Arad: „iepurină", iar în alte regiuni „mătură verde", „drob" (Sarothamus scoparius sau Spartium scoparium) are avantajul de a rămâne verde, iarna și de a oferi vânatului o hrană cu un conținut de apă, într-un anotimp când hrana naturală, în general, este uscată, iar vânatul duce lipsă de apă.
Este mâncat cu multă plăcere de iepuri, care îl rod până la sol; cervidele îl mănâncă de asemenea, dar nu în toate terenurile. Se cultivă în pepinieră și se plantează în terenul de vânătoare când puieții au 2 ani, apărându-ul în primul an după plantare să nu fie roasă sau smulsă. Vegetează bine în regiuni de dealuri mici cu precipitații mai multe și mai greu în stepă. Răsare greu, de aceea sămânța trebuie bine preparată la semănare, astfel:
Sămânța se opărește cu apă care fierbe, apoi se lasă timp de 10-12 ore în apă caldă, adăugând din când în când apă fierbinte pentru ca cel puțin în primele 2-3 ore temperatura să se mențină la 50-60°C. Alți autori recomandă ca sămânța să fie ținută mai multe zile în apă, înainte de a se semăna. Se seamănă îndată după ce a fost scoasă din apă, în pământ reavăn, la 2-3 cm adâncime, apoi se tasează solul cu o scândură. Dacă prepararea nu este bine făcută, răsare slab. Sămânța astfel pregătită poate fi semănată și direct în teren, în tăblii de 1,5/2 m, bine lucrate, fără buruieni și apărând-o de vânat în primii 2 ani.
În iernile cu temperatură foarte scăzută, degeră și se usucă. în acest caz trebuie recepată, operație în urma căreia unele fire mai lăstăresc, altele nu, dar se regenerează și din sămânța căzută în anii anteriori, care își păstrează, ani de zile, capacitatea de a germina. Această plantă suportă și un oarecare grad de umbrire, totuși, în general, se plantează pe margini de păduri, poieni, linii parcelare, adică la lumină.
Când atinge înălțime mare, încât iepurele nu mai ajunge la ramuri, trebuie retezată, în luna februarie, ca să dea lăstari.
De-a lungul râurilor, bălților, iazurilor, sălciile, prezintă interes pentru vânat. Foarte căutate de vânat sunt: Salix triandra, Salix dasydades, Salix americana; mai puțin căutate: Salixfragilis, Salix daphnoides, Salix acutifolia, Salix viminalis, Salix nigricans, Salix incana; aproape necăutate: Salix purpurea, Salix uralensis.
Sălciile au avantajul că se înmulțesc foarte ușor prin butași.
ALTE MĂSURI SILVICULTURALE PENTRU ÎMBUNĂTĂȚIREA CONDIȚIILOR DE HRANĂ ALE VÂNATULUI
Iarna, cervidele intră în parchetele de pădure în curs de exploatare și rod de pe trunchiurile doborâte rămurele, muguri, iar la munte și licheni. Dacă pe ramuri sunt fructe sau semințe, le culeg și pe acestea. Același lucru se întâmplă și la lucrările de îngrijire: rărituri, curățiri. Pentru a nu provoca o concentrare a vânatului la aceste parchete, fapt care ar avea dezavantaje și pentru pădure și pentru vânat, ar fi de dorit, ca parchetele să fie amplasate în cât mai multe puncte, pe toată suprafața pădurii.
De asemenea, ar fi de dorit ca exploatarea să înceapă în noiembrie și să se termine în martie, deci vânatul să aibă hrană în toată perioada grea de iarna.
Așadar, exploatările să fie repartizate în timp și spațiu. Firește, exploatările de păduri se fac după amenajament, ținând cont de interesul regenerării pădurii și economicității exploatării. Totuși sunt situații când, fără a cauza prejudicii pădurii, se poate ține cont și de cerințele vânatului. Aceasta mai cu seamă la tăierile de îngrijire.
În plantațiile forestiere și semințișurile naturale se fac lucrări numite degajări, care constau din tăierea speciilor copleșitoare (la dealuri și munte – salcia căprească și plopul tremurător). Pentru a servi timp mai îndelungat ca hrană, vânatului, acestea trebuie tăiate parțial la 1 m de la sol și aplecate cu vârful la pământ. Jumătate din coajă fiind netăiată, arborele continuă să vegeteze, iar trunchiul fiind aplecat la pământ ține frunzele și rămurelele la înălțimea vânatului.
Lucrările acestea se pot efectua în special de organele silvice sau de organizațiile vânătorești în colaborare cu cele silvice.
În pădurile unde trăiesc: cocoșul de munte, cocoșul de mesteacăn și ierunca este bine să fie păstrat afinul (Vaccimum vitis idaea) și merișorul (Vaccimum myrtillus) apoi zmeurul și murul. Ultimele două sunt folositoare și cervidelor.
PĂȘUNI PENTRU VÂNAT
Vânatul, an de an, consumă plantele ierbacee de calitate bună, care astfel nu ajung să facă sămânță; plantele de calitate inferioară nu sunt roase, deci se pot înmulți; așa fiind crește treptat procentul ierburilor fără valoare, în dauna celor valoroase. Pentru a restabili echilibrul, sunt două căi:
a) o dată la patru ani, pășunea se ară, se grăpează și se seamănă un amestec de ierburi potrivit solului și climei, însă în care procentul de specii de trifoi alb să fie mare (circa 30%);
b) dacă aratul nu este posibil, solul se grăpează bine, scoțând mușchiul și râcâind solul până se văd dungi negre. Se seamănă specii de trifoi potrivite (trifoi alb), apoi se tăvălugește. Asupra speciilor de ierburi de cultivat și a îngrășămintelor de folosit, este nevoie să fie consultat un specialist, deoarece ele se aleg în funcție de sol și climă.
Dacă o pășune sau fâneață nu este cosită pentru fân totuși este necesar ca ea să fie cosită la sfârșitul lui iulie pentru a produce otavă. Nu se recomandă a se recolta, de pe pășune, fân pentru vânat, deoarece aici au rămas numai ierburi inferioare, cele bune fiind consumate.
Pentru a da vânatului posibilitatea să-și procure hrana, este necesar ca prin amenajament să se prevadă în păduri poieni cu caracter permanent. Cu rezerva cuvenită, arătăm drept suprafață medie necesară un hectar la 100 ha teren împădurit. Suprafața poate fi mai mică în pădurile cu multe parchete de curând tăiate, bogate în hrană și mai mare în arboretele de vârstă mijlocie bine închise, deci unde vegetația erbacee este puțină. Suprafața unei poieni să nu fie mai mică de o jumătate de hectar, altfel, partea umbrită sporește.
In ce privește pășunea din arborete, utilă este numai cea pe care de fapt crește iarbă și care, cum este normal, variază de la un teren la altul. Se poate spune că ea este numai de 10-15% din suprafața masivului păduros respectiv. Aceasta se numește suprafața activă pentru pășunat.
Pășunile sunt necesare chiar și atunci când există ogoare. Se completează reciproc din punct de vedere calitativ. Procent mare de specii de trifoi este indicat, în special, pentru căprior, care alege mult plantele pe care le consumă.
În terenurile populate cu fazani, de regulă, se recurge la lărgirea unor linii somiere și parcelare din păduri, cu scopul de a crea loc pentru culturi de plante destinate vânatului. Scopul însă nu este atins decât parțial, deoarece mare parte din suprafața unei linii este ocupată de drumul pe care circulă căruțele cu lemne, iar o altă parte este umbrită de arborii de pe margine, deci practic, rămâne multă neproductivă. Dacă s-a luat hotărârea de a se destina o suprafață de teren forestier în scopul îmbunătățirii și completării hranei vânatului (ogor de vânat), atunci este preferabil ca aceasta să fie amplasată cam la mijlocul parcelei, încât vânatul să nu fie văzut și deranjat de trecătorii de pe linii, iar terenul să nu fie folosit pentru drumuri. Pentru a micșora suprafața umbrită, porțiunea defrișată este bine să aibă formă pătrată.
CULTURI DE PLANTE PENTRU VÂNAT (OGOARE): LEGUMINOASE PERENE
Lucerna (Medicago sativa). Este una dintre cele mai importante plante pentru vânat, atât în stare verde cât și ca fân. Conține multe proteine digestibile și săruri minerale. Dă recolte mari, pe an și hectar, în medie 20000-10000 kg masă verde sau 6000-7000 kg fân. Vegetează bine în regiunile în care crește porumbul și vița de vie. Rezistă la secetă datorită înrădăcinării profunde. Totuși, dacă seceta intervine în anul când a fost semănată, cultura poate să nu reușească. Rezistă la îngheț până la -25°C, chiar dacă nu este acoperită de zăpadă. Temperatura de germinare este 1-2°C. Reușește mai bine după plante prăsitoare, deci în teren fără buruieni. Se seamănă primăvara devreme, cu sau fără plante protectoare, se ară solul toamna la 28-35 cm, iar primăvara se mărunțește prin discuit și grăpat. Se folosesc 15-20 kg sămânță decuscutată, la ha, îngropându-se la 2-3 cm. Se trece apoi cu grapa de mărăcini. Primăvara, după semănare, devreme, se grăpează bine. Dă 2-3 recolte pe an. Pentru a obține fân de cea mai bună calitate, recoltarea trebuie făcută între îmbobo-cire și începutul înfloririi. Trebuie ca prin uscare și transport să nu se sfarme frunzele, care la începutul înfloririi reprezintă 32% din greutatea totală a plantei. Se recomandă uscatul pe capre, prepeleci sau garduri. înainte de cosit se adună ouăle de fazan și potârniche din cuiburile periclitate și se pun la incubație. Depozitarea fânului se face pe cât posibil în apropierea locului de hrănire a vânatului, pe o podină ridicată la 50 cm de la sol (fig. 194), căpița fiind acoperită la vârf cu paie sau nutreț fără valoare. La nevoie, căpița se înconjoară cu gard.
Trifoiul roșu (Trifoliumpratense) este o plantă aproape la fel de valoroasă ca și lucerna, indicată pentru regiunile de dealuri și munte cu precipitații anuale de cel puțin 600 mm. Dă 3000-5000 kg fân la ha. Deși plantă perenă, în al treilea an se rărește mult și produce puțin. Se seamănă primăvara devreme după o plantă prăsitoare, adică în sol fără buruieni, bine mărunțit, folosind 14-18 kg sămânță la ha, decuscutată, îngropată la 1-3 cm, după cum solul este mai greu sau mai ușor. De regulă se seamănă în grâu, orz sau secară de toamnă, deci cu o plantă protectoare.
Îngrijirea, recoltarea și depozitarea se face la fel ca la lucerna, însă fiind plantă cultivată în regiuni cu ploi mai dese, uscarea se recomandă a se face pe prepeleci, capre, garduri sau căpițe (fig. 194).
Trifoiul alb (Trifolium repens) este utilizat pentru îmbunătățirea pășunilor destinate vânatului. Nu se cultivă singur, ci în amestec cu alte ierburi.
Sparceta (Onobrychis viciifolia) are calități nutritive aproape la fel de mari ca lucerna, dar are avantajul că este și mai rezistentă la secetă decât aceasta; rezistă bine și la îngheț. Deoarece, valoarea ei nutritivă este inferioară celei a lucernei, iar producția de fân la hectar mai mică (3000-6000 kg), înseamnă că este bine să fie cultivată numai în regiunile foarte secetoase: Dobrogea, Bărăgan, Câmpia Dunării, Câmpia din centrul Transilvaniei și estul Moldovei. Cere sol curățit de buruieni, deoarece este foarte sensibilă la concurența buruienilor. Se seamănă 100-125 kg păstăi la ha, fără plantă de protecție, la adâncime de 3-6 cm după cum solul este mai greu sau mai ușor, apoi se tăvălugește. Ca întreținere, se plivește de buruienile care ar copleși-o apoi după un an se grăpează primăvara cu grapa grea, iar dacă solul face coajă, cu grapa ușoară. Recoltarea și păstrarea se fac ca la lucerna. începe să se rărească de obicei după 5 ani.
PLANTE CU TUBERCULI ȘI RĂDĂCINOASE
Napul porcesc sau topinamburul (Helianthus tuberosus) este cea mai importantă plantă tuberculiferă cultivată în ogoarele pentru vânat. Dacă asupra valorii tulpinilor ca hrană, părerile pot diferi, în ce privește tuberculele, toată lumea este de acord că formează un furaj de valoare. Odată plantat, topinamburul se menține, în același loc 5-6 ani, singura îngrijire constând din prășit și rărit. Tulpinile înalte de 1,5-3,5 m sunt consumate de vânat în mică măsură, în stare verde. Se folosesc însă mai bine ca nutreț însilozat. Tuberculele sunt consumate de cervide, de fazan, iepure, mistreț. Produce 10 000-35 000 kg tuberculi pe an și ha. Se cultivă două forme de napi: unul cu tuberculi albi și altul de culoare violacee-roză. Partea aeriană (tulpina) rezistă iarna la o temperatură de minus 5-6°C, iar tuberculii în sol la minus 30°C; vara, rezistă la secetă; toamna în septembrie-octombrie însă când îi cresc tuberculii, are nevoie de umezeală.
Are calitatea de a suporta umbrirea în mai mare măsură decât alte plante, ceea ce îl face să fie cultivat pe liniile parcelare din păduri. Nu este pretențios față de sol, dă producții mari în soluri fertile, nici prea grele nici prea ușoare. Crește și la câmpie și la 1000 m altitudine. Pământul se ară, toamna, la 25-28 cm. Plantarea tuberculilor se poate face fie toamna, fie primăvara, la 60-70 cm între rânduri și la 40-50 cm pe rânduri. Adâncimea de plantare este de 8-10 cm în soluri grele și 12-15 cm în cele ușoare; primăvara se plantează la adâncime ceva mai mică. Tuberculele trebuie plantate întregi. Mărimea lor optimă este de 30-50 g, deci nici prea mari nici prea mici. La hectar este nevoie de 1250-2000 kg tuberculi, după desimea de plantare și mărimea tuberculilor. Cere îngrijire și anume rărire la 2-3 săptămâni după prima prașilă, lăsându-se numai 2 (două) tulpini într-un cuib. La această desime, se dezvoltă bine atât tulpina cât și tuberculele. O desime mai mare este în detrimentul producției de tubercule. Se prășește până când tulpinile umbresc complet solul, de obicei de 2 ori. Dacă tulpinile se folosesc ca nutreț uscat, frunzare sau pentru însilozare, atunci se taie la 20-30 cm de la sol, numai cu puțin înainte deprima brumă; tuberculele se lasă la pământ să le scoată vânatul, sau se recoltează toamna și se dau vânatului în hrănitori. Se recoltează ca și cartoful. Vânatul consumă napul porcesc numai după ce s-a obișnuit cu el. Ca să se obișnuiască, printre napi se plantează cuiburi cu cartofi. Consumând cartofii, cu care vânatul este obișnuit, va da și de napi. Când napii se pun pe teren, ei se amestecă, la început, cu 10-20% cartofi. Este mai bine să se lase napii în pământ peste iarnă, ca vânatul să-i scoată singur, să facă mișcare și să-și încălzească astfel corpul. Primăvara devreme se recoltează ce a rămas în pământ și se plantează din nou. De regulă, numai din ce a rămas în pământ, fără voia noastră, va răsări suficient de des. Dacă au rămas puțini tuberculi, se completează; uneori este nevoie să se îngrașe pământul cu gunoi de grajd.
Cartoful (Solanum tuberosum), originar din America de Sud, a fost adus în Europa puțin după anul 1600, iar în România după 1800. Fiind o plantă prea bine cunoscută, nu este nevoie de a descrie modul de cultură. Cartofii de sămânță cei mai buni sunt cei de mărimea unui ou de găină, sănătoși. La hectar se seamănă 2000-2500 kg. Producția este de 15 000-30 000 kg la ha.
Sfecla de nutreț (Beta vulgaris var. rapacea) este utilă vânatului atât ca hrană cât și pentru a înlocui apa, în perioadele de secetă sau de îngheț, în fondurile în care, iarna, apa îngheață; sfecla este bine să se dea vânatului odată cu fânul. Când nu găsim sămânță de sfeclă de nutreț, folosim și pentru vânat sfecla de zahăr (Beta vulgaris var. altissima), dar cu prudență, deoarece iepurii se îmbolnăvesc. Cultura acestei plante fiind cunoscută, nu socotim necesar să dăm amănunte.
Deoarece, sfecla nu totdeauna este consumată de vânat, se recomandă să i se dea morcovi, care deși dau o producție mai mică, au o valoare alimentară superioară sfeclei și sunt consumați de vânat cu plăcere.
CEREALE ȘI PLANTE DIN ALTE FAMILII
Sorgul (Sorghum vulgare) este o plantă foarte folositoare pentru fazani, aceștia consumându-i semințele cu multă plăcere. O subspecie de sorg are panicul răsfirat (Sorghum vulgare effusum) care, pe lângă boabe, dă și material pentru confecționatul măturilor; altă subspecie are panicul adunat (îndesat) (Sorghum vulgare contractum), destinat să producă numai semințe. Există și hibrizi de sorg pitic care dau o mare producție de grăunțe. La toate subspeciile, tulpinile se folosesc ca nutreț. Sorgul este puțin pretențios față de sol, suportând și soluri sărăturoase și rezistent la secetă. Pentru încolțire, are nevoie de o temperatură de 12°C (la -2°C piere), deci se seamănă când nu mai este pericol de brumă. Sorgul pentru sămânță și mături se seamănă în rânduri depărtate de 60-100 cm; se folosesc 12-20 kg sămânță la ha, adâncimea semănăturii fiind de 3-5 cm. Solul se pregătește ca pentru porumb însă mai bine mărunțit. După semănat se tăvălugește. Se sapă de 3-4 ori. Pentru a avea tulpini groase și sămânță multă, nu se lasă multe fire într-un cuib, ci 2 cel mult 3 și se înlătură lăstarii. Din ogoarele pentru vânat, se recoltează numai o parte, eventual pentru sămânță; restul se lasă pe loc pentru a servi ca hrană fazanului, în cursul iernii. Din acest motiv avem interesul ca tulpinile să fie tari, deci să nu se rupă în timp scurt. Sămânța este consumată cu plăcere și de căprioare. Producția medie la hectar este de 1500-3000 kg boabe și 7000-10000 kg tulpini, dacă se recoltează în întregime.
Varza furajeră numită și varză uriașă sau varză palmier (Brassica oleracea var. acephala) este una dintre cele mai importante plante cultivate pentru vânat. Este consumată în special de cervide și iepuri, dar și de alte specii; dă producție mare (în medie 50000-60000 kg la ha), iarna rezistă la temperaturi scăzute până la -12°C și oferă vânatului un nutreț cu mare conținut de apă, tocmai în perioada când hrana este uscată, iar apele sunt înghețate. Rolul ei este mai mare în prima jumătate a iernii, când, de obicei, este consumată în întregime. Tulpina îi este groasă și înaltă până la 2 m. Nu face căpățână, ci frunzele se lasă în lături, de unde și numele de varză palmier. Se cultivă de la câmpie până la munte, dar producția cea mai mare o dă în regiunile umede și răcoroase, cu soluri grase; germinează și la temperatură de 5-6°C.
Solul se ară adânc, toamna, iar primăvara se mărunțește cu discurile și grapa. Se poate cultiva în 2 feluri. Se seamănă direct în teren, folosind 3-5 kg sămânță la ha, în rânduri distanțate la 50-60 cm, sămânța îngropându-se la 1-2 cm, apoi se trece cu tăvălugul. Când avem sămânță suficientă, se recomandă acest procedeu care este mai sigur și mai ieftin, dar cere pământ bine mărunțit. Sămânța se amestecă cu nisip uscat sau cu pământ din compost, dat prin ciur. Un alt fel de cultură este semănatul seminței în răsadniță, cam la începutul lui martie. După unii autori, pentru a produce răsad necesar unui hectar este nevoie de 1 kg sămânță. Când răsadul are 15-20 cm lungime și 5-6 frunze (cam la 6 săptămâni) se plantează în teren, în găuri în care se toarnă 1 litru de apă. Răsadul de varză se plantează după ce i se taie o frunză. Plantarea se face spre seară. Până dimineața răsadurile se întăresc. Cu cât plantele sunt mai groase, cu atât rezistă și se prind mai bine. Dacă nu plouă, se udă 3-4 zile consecutiv, până se prind. Se plantează la 60 cm între rânduri și la 40 cm pe rând. La ha vor fi necesare, deci circa 40 000 fire. Când se seamănă direct în teren, se economisesc cheltuielile de plantat și udat care sunt destul de mari. Culturile semănate se răresc când au 2-3 frunze, lăsând firele de varză la 40 cm pe rând. Se sapă de câte ori este nevoie, de obicei până când frunzele acoperă complet solul. Creșterea cea mai mare o are toamna, când vremea se răcorește, iar ploile sunt mai dese ca vara. în regiunile unde plantația este în pericol de a fi roasă sau smulsă de vânat, trebuie împrejmuită. în ce privește consumarea verzei furajere de către vânat, se recomandă să nu se permită accesul liber al vânatului la terenul cultivat cu varză, deoarece s-ar călca, rupe și împrăștia înainte de timpul friguros, când este mai mare nevoie de ea. Dacă vânatul o consumă cu mare lăcomie, se produc balonări, diaree, mai cu seamă la căprior. De aceea este bine ca terenul cultivat cu varză să fie împrejmuit, iar varza să fie tăiată și transportată la hrănitori sau puncte de hrănire, treptat, pe măsură ce este nevoie. Dacă varza rezolvă problema hranei suculente până la mijlocul lui ianuarie, înseamnă că rezervele de sfeclă, morcovi, napi, eventual cartofi se vor folosi numai de aici înainte.
Se cultivă și în țara noastră varză furajeră creață. Este tot fără căpățână. Produce mai puțin la hectar, însă rezistă mai bine la ger. în iarna 1964/65 varza furajera obișnuită rămasă pe teren a fost distrusă de ger, pe când cea creață a rămas în parte verde.
În tabelul 61 se dau câteva elemente privind cultura unor specii agricole de interes vânătoresc.
În prezent, terenurile destinate culturilor de plante pentru vânat sunt insuficiente ca suprafață și, atâtea câte există, se obțin adeseori cu greutate. Aceasta constituie un motiv în plus atât pentru alegerea cât mai judicioasă cu putință a plantelor cu care ele vor fi cultivate, cât și pentru aplicarea unei agrotehnici care să ducă la o producție ridicată. Lucerna și trifoiul au marele avantaj de a oferi vânatului loc de pășune din aprilie până în noiembrie și, în plus, de a permite și recoltarea de hrană pentru iarnă. Ambele dau o producție ridicată de masă verde. Grâul și orzul de toamnă sunt utile începând de toamna când răsar, continuând toată iarna dacă zăpada nu formează o crustă la suprafață, precum și primăvara. Dar îndată ce au dat în spic, ele nu mai sunt consumate. Porumbul, floarea-soarelui și cartoful nu sunt utile decât sub formă de grăunțe, respectiv tubercule, deci numai toamna. Așadar din aprilie și până în septembrie nu constituie o sursă de hrană pentru vânat, deoarece iepurele, fazanul, potârnichea și căpriorul nu le consumă. Doar pe timp de secetă, căpriorul mușcă mătasea suculentă a știuletului în formație, pentru a-și acoperi o parte din necesarul de apă. Mai mult, printre aceste plante nu cresc nici buruieni, deoarece agrotehnica cere prășit repetat pentru înlăturarea lor. În sfârșit, alegerea plantei de cultivat depinde și de specia de vânat căreia îi este destinată.
HRANA COMPLEMENTARĂ A VÂNATULUI
Se numește hrană complementară (suplimentară) aceea pe care omul o recoltează la momentul potrivit, o depozitează, iar în perioada critică din timpul iernii, când vânatul nu-și poate acoperi necesarul de hrană din mediul înconjurător, omul i-o oferă, punând-o pe teren în completarea celei naturale.
Considerăm termenul de hrană complementară mai potrivit decât cel de hrană suplimentară, deoarece noi căutăm să completăm puținul pe care vânatul îl poate găsi singur.
Hrana complementară, ar trebui să fie aceeași cu cea pe care vânatul și-o ia singur din mediul în care trăiește. Din păcate aceasta nu ne este suficient cunoscută, nici calitativ nici cantitativ. De altfel, la ierbivore, preferința depinde de compoziția florei deci o plantă poate fi consumată într-un loc, dar neglijată în altul. Și mai nesigură este cantitatea hranei complementare, deoarece ea depinde de cuantumul în care vânatul o găsește singur. într-un loc va găsi mai mult, într-altul mai puțin; în același loc, într-un an cu condiții atmosferice bune va găsi o cantitate mai mare, într-altul bântuit de secetă sau ierni prelungite va găsi mai puțină. Este clar deci că nu se pot stabili cu exactitate rații de hrană valabile pentru toți anii, pentru toate categoriile de terenuri.
Deci, rațiile zilnice, ce se vor indica pe exemplar de vânat, trebuie considerau orientative, servind la planificarea aprovizionării. Consumul va fi egal cu ceea ce vânatul va pretinde în funcție de timp și loc.
Între cantitatea de hrană ce figurează în scripte și cea care a fost consumată de vânat, adeseori, este mare diferență. Trebuie făcute eforturi ca această diferență să dispară. Ocrotitorul vânatului trebuie să fie pregătit, colectând întreaga cantitate socotită necesară, deoarece nu se știe cum va fi iarna ce urmează. Depozitarea hranei să fie făcută încât hrana să nu fie expusă intemperiilor și rozătoarelor. La amplasarea hrănitorilor, să se țină cont de următoarele: să se stabilească unde se deplasează vânatul pentru iernare și acolo să fie făcute hrănitorile; să se aleagă loc bătut de soare și cu câmp de vedere în jur, deoarece vânatul se simte în siguranță numai când vede dacă nu se apropie vre-un dușman; decât hrănitori puține și mari, mai bine multe și mici. căci astfel se evită concentrările și odată cu ele pericolul de răspândire a bolilor, de pagube în păduri și livezi de pomi, de alungare de la hrană a exemplarelor tinere sau slabe de către adulți și cei puternici. Tot pentru a preveni răspândirea bolilor, hrănitorile este bine să fie mutate an de an (cele ușor demontabile sau ușoare) și în orice caz, în aprilie-mai resturile de hrană și lăsaturile să fie arse sau îngropate.
În țara noastră există puține date asupra consumului de hrană complementară. Situația este la fel și în alte țări, unde totuși se fixează anumite rații. în cele ce urmează vor fi arătate, orientativ, aceste rații, subliniind faptul că la noi condițiile de hrană naturală și condițiile climatice diferă mai cu seamă în păduri deci și rațiile de hrană pot fi altele. Este o problemă ce rămâne deschisă și care va trebui rezolvată pe bază de observații și experimentări.
Numim hrănitoare pentru vânat o construcție sau o amenajare acoperită, sub care punem hrana pentru a nu fi expusă ploii sau zăpezii. Condiția este ca sub hrănitoare solul să rămână uscat.
Punct de hrănire se numește acela unde hrana se pune direct în teren, neacoperită. Ex: se leagă fân în jurul unui arbore, se pun grăunțe între mărăcini, după ce s-a curățit zăpada, se împrăștie ghindă sau castane sub copaci, în punctele unde se țin mistreții.
ÎNDRUMĂRI PENTRU RECOLTAREA FÂNULUI
Vânatul fiind exigent în ce privește calitatea fânului, speciile de ierburi trebuie să fie din cele mai bune; recoltarea și uscarea trebuie făcute cu foarte multă grijă. Fânul recoltat de timpuriu și anume când începe înspicatul gramineelor din fâneața respectivă, este de calitate bună, deoarece conține un procent mai mare de proteine și un grad mai mare de digestibilitate.
Recoltându-se iarba de timpuriu, se mai poate obține încă o coasă (otava), deci în cursul unui an se recoltează și cantitate mai mare decât de la un cosit târziu, o singură dată. Otava are valoare nutritivă mai mare decât fânul. Dar chiar dacă s-ar cosi o fâneață o singură dată și de timpuriu, și s-ar obține o producție mai mică decât la o coasă târzie, chiar și atunci calitatea superioară a fânului obținut justifică recoltarea devreme. Uscarea are, de asemenea, importanță pentru obținerea unui fân de calitate: dacă se usucă pe jos se pierd circa 40% din substanțele nutritive, iar dacă plouă, până la 70%. De aceea se recomandă uscarea pe prepeleci, capre, garduri de lemn sau de sârmă. în acest caz, pierderea este numai de circa 20% și, în plus, uscarea nu depinde așa de mult de mersul vremii, iar pericolul de sfărâmare și de pierdere a frunzelor nu este așa de mare.
RECOLTAREA ȘI FOLOSIREA FRUNZARELOR CA HRANĂ PENTRU VÂNAT
În terenul de vânătoare liber, frunzele și lujerii arborilor și arbuștilor fac parte din hrana obișnuită a cervidelor. Numai cu lucerna, trifoi sau alte plante ierbacee nu se poate rezolva bine problema hranei vânatului, nici vara nici iarna, deoarece ele nu conțin toate substanțele nutritive în cantitatea cerută de vânat. Procurarea frunzarelor necesită cheltuieli reduse și ele sunt la îndemâna oricărui gospodar de teren. Dat fiind că frunzele și lujerii intră în hrana naturală a cervidelor în proporție de circa 50% înseamnă că în hrana complementară din timpul iernii trebuie să intre și frunzarele, chiar dacă am avea cantități suficiente de fân.
SPECII DE ARBORI ȘI ARBUȘTI DIN CARE SE POT RECOLTA FRUNZARE
Cele mai bogate în azot sunt frunzele de soc negru (Sambucus nigra), iar cele mai sărace cele de fag. Ușor digestibile și foarte apreciate sunt frunzele de: frasin, ulm, sorb, arțar, salcâm, salcie căprească, plop tremurător (cel negru nu e bun căci conține un ulei toxic), tei. Mai puțin bun este stejarul, ale cărui frunze, în stare verde, conțin mult tanin, care dă frunzelor un gust amar. Acest gust dispare însă prin uscare, de aceea frunzarele de stejar putând fi folosite pentru vânat, în lipsa altor sortimente mai bune. Frunzare se pot face și din tulpini de napi porcești, dar numai toamna înainte de căderea brumei. Dacă s-ar tăia mai de timpuriu, s-ar prejudicia dezvoltarea tuberculilor. Și din zmeur și rug de mure se pot face frunzare. Nu se recomandă recoltarea frunzarelor de fag, mesteacăn, plop negru, cer.
Epoca cea mai bună de recoltare este atunci când frunzele au cea mai mare cantitate de substanțe azotate și cea mai mică cantitate de acid tanic; din ambele puncte de vedere, recoltarea frunzarelor este recomandabil să se facă de timpuriu, nu spre toamnă. în mai ar fi prea devreme, deoarece frunzele au un mare conținut de apă și se usucă greu. Timpul potrivit este în iunie la câmpie și în iulie la munte. Până toamna (octombrie) valoarea nutritivă a frunzelor verzi scade până la 50%.
Cantitatea de substanțe nutritive din frunze nu este aceeași la orice oră din cursul unei zile. Se recomandă ca recoltarea să fie făcută după-amiază, în zile însorite și calde, când frunzele nu sunt umede din cauza ploii sau de rouă. Peste noapte substanțele nutritive scad mult.
Modul de recoltare și uscare. În timpul uscării, frunzele nu trebuie să fie plouate, deoarece pierd o mare parte din valoarea lor nutritivă. Uscarea este bine să fie făcută la umbră, altfel pierd din aromă și gustul plăcut. Din acest motiv nu se recomandă uscarea pe pământ, cum se procedează cu fânul; se fac legături (snopi) nu prea mari și nu prea strânse, care sunt întinse pe sârmă sub un acoperiș, ferite de ploi. Legatul se face cu nuiele. Pentru uscare se pot folosi hrănitoarele acoperite pentru fazani sau cervide, șoproanele, magaziile sau chiar sub coroana mare a unor arbori. Un om poate face pe zi 150-200 snopi, care îndată se transportă la locul de uscare. Frunzarele uscate (250-300 snopi) se depozitează în căpițe, iar în locul lor se pune la uscat alt lot. Se pot face și adăposturi de uscare transportabile, dacă terenul permite mutarea lor. Recoltarea se poate efectua mai cu spor dacă se folosesc operațiunile culturale din păduri. Dacă nu se fac operații culturale, se pot recolta frunzare tăind ramuri din arbori și arbuști, fără însă să se aducă prejudicii pădurii. Vânatul consumă frunzele, iar ramurile nu, ele fiind uscate și tari. Hrana este cu atât mai valoroasă cu cât este mai mare procentul de frunze și mai mic cel de ramuri. Nu se admit ramuri mai groase de o jumătate de centimetru. Frunzarele de calitate bună, bine uscate, trebuie să rămână verzi și să aibă miros plăcut. Cele care s-au înroșit sau înnegrit sunt fără valoare ca hrană pentru vânat.
Depozitarea și păstrarea frunzarelor se face în așa fel încât să fie ferite de ploaie și de animale domestice, care le-ar putea strica. Dacă există poduri, șoproane, remize, se depozitează aici. în caz contrar se iac căpițe pe terenul de vânătoare, în apropierea locului de hrănire. Se face o podină de 50 cm de la sol, se pune un par la mijloc, apoi se clădesc snopi, de preferință cu cotoarele în afară. Pereții să fie verticali, nu în formă de paraboloid. La vârf se acoperă cu fân degradat, buruieni sau orice alt material care să oprească pătrunderea ploii. Amplasarea căpiței se face lângă un drum, în loc însorit, pe marginea unei poieni sau linii parcelare, în nici un caz în masivul păduros. în timpul clădirii căpițelor și al transportului frunzelor, trebuie procedat cu grijă pentru ca frunzele să nu se sfarme.
Frunzele sunt destinate pentru cervide, în special pentru cerbi și căprioare, mai puțin pentru lopătari. Se dau vânatului fie puse în hrănitori, fie legate cu sârmă, cu vârful în jos, în jurul unor arbori, la înălțimea de 50-100 cm de la sol. Când se dau vânatului frunzare, i se pune și un sortiment de hrană suculentă (sfeclă furajeră, varză).
RECOLTAREA FRUCTELOR DE ARBORI
Când într-un teren arborii cu fructe căutate de vânat nu au fructificat, se poate ivi necesitatea de a culege fructe în alte păduri, uneori îndepărtate, și a le transporta în terenul de vânătoare care formează obiectul grijii gospodarului.
Culegerea se face folosind mână de lucru locală și ieftină. Grijă deosebită trebuie acordată depozitării fructelor până în momentul utilizării lor pentru vânat și anume în încăperi uscate, aerisite, în strat de 10-20 cm, întoarse cu lopata pentru a nu se încinge. De asemenea, trebuie ferite de șoareci. La nevoie vor fi consultate organele silvice care au experiență în materie.
Castanele se culeg cu ușurință din arborii ornamentali plantați în orașe și chiar în sate. Se cere să nu fie culese pe timp umed.
Mai puțin cunoscut este modul de recoltare a fructelor de scoruș (Sorbus aucuparia), arbore ce vegetează în regiunile muntoase. Acestea pot fi folosite ca hrană complementară pentru mistreți, căprioare și chiar pentru fazani. Constituie un furaj bogat în zahăr și vitamine. Recoltarea se face în august-septembrie, în funcție de altitudine, când fructul nefiind pe deplin copt, este tare și rezistă la transport. Pentru a nu se turti, culegerea trebuie făcută în coșuri sau găleți, nu în saci. Tăierea fructelor trebuie făcută în așa fel încât ramurile ce rămân pe arbori să nu se vatăme, deci să nu-i slăbească puterea de a fructifica în anul ce urmează. Marele avantaj al acestui sortiment de hrană este că recoltarea este ieftină, un om putând aduna până la 300 kg pe zi. în ce privește conservarea, cel mai bun mijloc este de a întinde paniculele pe sârmă sau sfoară. La nevoie se pot conserva și pe pardoseală, în încăperi uscate, aerisite, în straturi de 10-20 cm, care se întorc mereu ca să nu se încingă. Prin hrană concentrată se înțelege: grăunțe de cereale, ghindă, castane, jir și alte fructe de pădure, tărâțe, șroturi de soia sau floarea-soarelui. Dacă fructele de pădure s-au uscat și întărit, este necesar să fie puse în prealabil în apă. Nu s-a dovedit că fructele sau tuberculele în stare înghețată ar fi dăunătoare vânatului. Prin hrană cu un mare conținut de apă se înțelege: varza furajeră, sfecla furajeră, napii porcești, cartofii, morcovii. Iarna când vânatul este nevoit să consume hrană uscată, și când sursele de apă sunt înghețate, sortimentele de mai sus joacă un important rol în completarea necesarului de apă. Se apreciază că cerbul ar avea nevoie de circa 10 litri de apă pe zi, iar căprioara de circa 1 litru, pe care și le iau, parte, din hrana pe care o consumă, parte direct din rouă și sursa de apă. Nutrețul însilozat este folosit pe scară largă, în unele țări și la vânat, el făcând parte din amestecurile de hrană complementară. Are multe avantaje: nu se pierde prin sfărâmare, o parte din frunzele leguminoaselor – partea cea mai valoroasă a fânului; nu se degradează prin putrezire în clăi; are conținut de apă mai mare și gust mai plăcut. Pentru cervide, hrana însilozată nu se face numai din plante ierbacee, ci neapărat și din frunze de arbori, în proporție egală cu cea erbacee. în condițiile din țara noastră, nutrețul însilozat ar putea fi folosit în parcurile de vânătoare, la țarcurile unde se țin cervide pentru repopulare (colonizare) și poate în terenurile de cervide de la câmpie, dens populate, cu personal de teren și mijloace de transport suficiente. Borhotul de fructe de la fabricile de marmeladă, de asemenea poate fi folosit ca hrană.
Dintre numeroasele specii de animale care interesează din punct de vedere vânătoresc, în mod obișnuit, numai la șapte li se dă hrană complementară iarna și anume: căpriorul, cerbul, lopătarul, mistrețul, iepurele, fazanul și potârnichea. Excepțional s-ar putea da și caprei negre și rațelor sălbatice mari.
GENERALITĂȚI DESPRE HRANA COMPLEMENTARĂ A CERVIDELOR
Necesitatea hranei complementare în terenurile noastre de cervide a constituit deseori obiect de discuție. S-a afirmat că dată fiind varietatea speciilor de arbori și arbuști, și mai cu seamă abundența speciilor moi și a subarboretului, cervidele, în general, nu consumă hrana complementară pusă de om. Nu contestăm că pot exista și astfel de cazuri, însă este dovedit că, nu o dată, hrana pusă pe teren a fost necorespunzătoare calitativ și acesta a fost motivul neconsumării ei, nu abundența celei naturale. Apoi atâta timp cât zăpada nu acoperă complet semănăturile de toamnă, cervidele nu consumă fânul. îndată ce însă frigul se întețește și stratul de zăpadă este gros, vânatul consumă hrana pusă de om, dacă ea este de bună calitate, pusă pe teren în mod corespunzător și la loc frecventat de vânat. Se poate întâmpla ca 2-3 ani să fie ierni blânde și hrana să nu fie consumată. Ocrotitorul nu mai dă atenție procurării de hrană. Dar deodată vine o iarnă grea, iar mortalitatea la cervide este mare, deoarece ocrotitorul a fost surprins nepregătit. S-a mai constatat că la o densitate mare a vânatului, hrana de regulă este consumată, chiar în ierni mai ușoare. Firește, iernile grele fac o selecție naturală: pier cei slabi. Dar nu totdeauna este așa, căci pot pieri iezi sau viței care ar da elemente de viitor și în schimb pot scăpa adulți rău conformați care nu vor da coarne de valoare. Problema selecției naturale nu este așa de simplă.
Hrana complementară poate avea mai multe scopuri: să ajute vânatul să treacă cu bine peste iarnă, să nu slăbească prea mult, să-1 lege de teren, să micșoreze pagubele cauzate pădurii sau culturilor agricole, să-i mărească greutatea corporală, știut fiind că între greutatea corpului și mărimea trofeelor este o relație strânsă.
Densitatea hrănitoarelor va fi arătată la fiecare specie de cervide în parte. Este bine să se construiască hrănitori mai multe și mai mici, ca să nu ducă la concentrări mari de vânat. Același lucru se poate spune și despre sărării. în ce privește amplasarea, înainte de toate trebuie stabilit în ce puncte iernează vânatul, știut fiind că la dealuri și munte se produc deplasări de la altitudine mare la altitudine mică și în puncte însorite și bogate în hrană. Hrănitoarele se construiesc acolo unde stă vânatul iarna, iar aci se aleg porțiunile bătute de soare, ferite de vânt, cu strat de zăpadă mai puțin gros. Nu se amplasează hrănitori în apropierea culturilor silvice care ar putea fi deteriorate prin concentrări de vânat. La munte și dealuri, din cauza reliefului și a căilor de transport rare, hrănitorile nu pot fi amplasate uniform pe suprafața populată cu cervide. De aceea, ele se fac lângă sursele de hrană (ogoare, fânețe) sau acolo unde hrana poate fi transportată și depozitată încă de cu toamna. Șoselele forestiere, care în prezent se construiesc pe scară largă, ușurează mult amplasarea hrănitorilor. Hrana depozitată (fân, castane, napi etc.) trebuie apărată prin împrejmuire, plasă de sârmă deasă sau șanț cu perete vertical neted. Hrănitoarea nu se face în desiș, ci în margine de poiană sau pădure rară, încât vânatul să poată vedea înjur, dacă nu se apropie vreun dușman. Pe cât posibil să fie lângă o apă curgătoare (nu lângă bălți). Apa să fie asigurată și iarna, deci să nu înghețe. O regulă importantă la amplasarea hranei pe teren și la construirea hrănitorilor este aceea de a face ca vânatul să consume hrana luând-o din hrănitoare sau de pe copacul sau stâlpul de care este legată. Căzând pe sol, hrana ia contact cu excrementele care sunt purtătoare de microbi, așa încât o dată cu hrana vânatul ia și germenii bolii. Deci, lețurile ieslelor să fie la distanță potrivită, atât cât cervidele pot să introducă botul, dar nu prea mare, deoarece în acest caz ar trage hrana printre ele. în plus, se face și risipă de hrană. Pentru ca vițeii și iezii să nu fie alungați de la hrană, se fac hrănitori aparte pentru ei, lângă cele pentru adulți, care se împrejmuiesc cu pari verticali, prin care ei pot trece, dar adulții nu. La începutul primăverii, se scoate hrana neconsumată, se adună cea căzută pe jos și excrementele din jurul hrănitorii se îngroapă adânc sau se ard. La 50-100 m de hrănitorile pentru cervide mult frecventate, este bine să se construiască observatoare înalte, câte două față în față, ca să poată fi folosite la observarea vânatului, în funcție de vânt. La 10-20 m de hrănitoare să se facă și o sărărie. Niciodată nu se împușcă vânatul la sărării și hrănitori, nici chiar în scop de selecție. Aici vânatul nu trebuie deranjat, ci lăsat în liniște, ca să se poată apropia cu încredere.
HRANA COMPLEMENTARĂ A CĂPRIORULUI
Se recomandă: pentru un ied de căprioară: 200-250 g frunzare, 150 g nutreț însilozat sau 50 g fân (de lucerna, trifoi, iarbă etc), 300 g hrană concentrată (ghindă, jir, ovăz, porumb) sau 100 g șroturi de soia; pentru țapii și femelele adulte: 800 g frunzare, 400 g nutreț însilozat sau 130 g fân, 200 g hrană concentrată (ghindă, castane sfărâmate etc.) sau 75 g șroturi. Acestea sunt rațiile în caz când altă hrană nu s-ar găsi pe teren. Cum însă căpriorul încă mai găsește hrană și în terenul liber, rațiile de mai sus se reduc cu 1/4-3/4 în funcție de situația locală a hranei în acel moment. Se recomandă: 100 g fân de lucerna sau trifoi, 1 000 g cartofi sau napi porcești mărunțiți. Cartofii pot fi înlocuiți cu 1,5 kg nutreț însilozat din frunze de arbori, sau 2 kg sfeclă tăiată felii, sau 0,2 kg porumb sfărâmat, eventual ovăz, sau 0,3 kg ghindă ori castane sfărâmate. S-au obținut bune rezultate în țarcuri, unde căpriorul nu a găsit altă hrană, cu următoarea compoziție: 5 părți păsat de porumb, 2,5 părți șroturi de soia, 2,5 părți tărâțe de grâu. Din aceste trei la un loc rația zilnică pe cap de căprior este de 500 g, la care s-au adăugat 300 g cartofi tăiați felii și fân de luncă, la discreție.
În condițiile din țara noastră, rețetele de mai sus pot avea o aplicare limitată la câteva terenuri. La deal și munte, chiar dacă sortimentele de hrană s-ar putea procura în condiții avantajoase, punerea lor pe teren ar fi dificilă, din cauza transportului și a suprafețelor mari de teren ce revin unui paznic sau pădurar. Ceea ce însă trebuie reținut este că, numai cu fân nu se poate rezolva problema hranei, oricât de bun ar fi el și că trebuie să i se adauge alimente cu un mare conținut de apă (napi porcești, sfeclă), care se pot cultiva oriunde, precum și ghindă și castane, care pot fi recoltate în alte regiuni și transportate la locul de hrănire. Fânul și frunzele trebuie să fie de bună calitate. Se adaugă că, căpriorul este și mai sensibil în ceea ce privește calitatea hranei. Câteva reguli de hrănire: nutrețul însilozat se pune în hrănitori numai atât cât se consumă zilnic, deoarece acesta, stând mult la aer se alterează. Nu se dă nutreț însilozat la temperatură sub – 5° C, deoarece îngheață. Cartofii tăiați mărunt până la mărimea unei alune, pot fi dați și înghețați. Dacă bucățile sunt mai mari, atunci căpriorul, mâncându-le cu lăcomie, se poate îneca. Pentru atenuarea efectului înghețului, cartofii să fie amestecați cu paie tocate. Cei stricați din cauza înghețului trebuie înlăturați. Pe cât de sensibili la îngheț sunt cartofii pe atât de rezistenți sunt napii porcești.
În țara noastră, rația de hrană planificată pentru căpriorul din terenul liber este de 1 kg fân și frunzare pe zi. Perioada de hrănire complementară este socotită a fi de 45 zile pe an. Socotim însă că această rație este insuficientă mai ales în terenurile cu densități mari și în iernile grele. Hrana complementară unilaterală ca și cea alterată sunt dăunătoare. Dacă se observă cazuri de diaree, nu se mai dă hrană cu multă apă și în amestecul de hrană se pune ghindă.
Tipul de hrănitoare pentru căpriori arătată în figura 196 are următoarele avantaje: grătarul merge până la acoperiș, deci este încăpător și ajunge până la 35 cm de la sol; prin urmare, iarna când este zăpadă, ajung la hrană și iepurii. Streașină depășește în lungime, grătarul cu 60 cm, iar în lățime cu 45 cm, deci apără, în oarecare măsură, nutrețul contra ploii și zăpezii, bătute de vânt. La capete sunt fixate cu 3-4 leaturi transversale cu scopul de a împiedica iepurii să se urce pe nutreț. Distanța dintre vergelele grătarului este de 8-10 cm, încât căpriorul să nu poată trage nutrețul afară din hrănitoare. Alături este o troacă pentru hrană consistentă: ghindă, napi, sfeclă, grăunțe. Stâlpii de susținere trebuie să fie din lemn trainic (salcâm sau stejar) și adânc înfipți în pământ. Construcția este astfel concepută încât să se facă economie de material, în loc de stâlpi se pot folosi și doi arbori.
Hrănitoarele trebuie orientate cu lungimea lor perpendicular pe direcția vântului dominant, iarna.
Așezată la înălțime, nu este expusă murdăririi.
Cu privire la hrana complementară a căpriorului, mai adăugăm următoarele:
– Hrănirea complementară este necesară în iernile grele și în pădurile de mare întindere, în special de rășinoase, unde căpriorul nu ajunge la terenurile agricole. în regiunile cu ierni ușoare și chiar în iernile grele, acolo unde este acces la terenurile agricole, problema hranei se poate rezolva mai ușor descoperind cu plugul semănăturile de toamnă de grâu și orz sau lucemă și trifoi.
– Căpriorul trebuie să facă iarna și mișcare pentru încălzirea corpului. Altfel moare din cauza înghețului, nu a insuficienței hranei.
– Dacă i se dă hrană suculentă, nu are nevoie de apă. Acest lucru este de reținut, mai cu seamă pentru căprioarele de la câmpie, unde sursele de apă îngheață.
– Sărăriile sunt foarte necesare. Ele să fie numeroase pentru a nu provoca o concentrare a vânatului.
– Cea mai eficace măsură de ocrotire a căpriorului este o densitate potrivită.
– Se apreciază că, în terenul liber, un căprior adult consumă 2,4 kg hrană verde. Cantitatea de hrană complementară trebuie să fie mai mică, deoarece chiar și iarna, căpriorul mai găsește hrană și în natură.
HRANA COMPLEMENTARĂ A CERBULUI
Pentru terenurile de vânătoare libere, pentru un cerb, se recomandă următoarea rație de hrană complementară, zilnică:
fân obișnuit la discreție
fân de lucerna , 0,250 kg
colete de sfeclă și frunze de sfeclă 0,500 kg
tărâțe de grâu sau secară 1,500 kg
-ovăz .:….. 1,000 kg
-ghindă ……:……….;……..!…,.., 0,200 kg
-sfeclă………….. ..;….;..,…, 1,500 kg
Total 4,950 kg
Ghinda are influență favorabilă asupra digestiei.
Pentru cerbii din parcurile de vânătoare următoarea rație zilnică:
fân obișnuit 0,500 kg
sfeclă furajeră 1,000 kg
cartofi 1,000 kg
porumb însilozat 5,000 kg
-ovăz 1,500 kg
-tărâțe de secară 0.500 kg
-ghindă 7,500 kg
Total 10,250 kg '
În terenul liber, cerbul de 150 kg consumă zilnic 10,500 kg hrană.
În condițiile din Carpații noștri, aceste rețete nu pot fi aplicate. Ceea ce trebuie reținut și aici este că hrana trebuie să fie variată, deci numai fânul, fie el și de lucerna sau trifoi, nu este suficient. Mai trebuie adăugată și sfeclă sau napi – ambele sortimente putând fi cultivate și la munte. în loc de ghindă, se pot da castane. Perioada de hrănire este de 3-4 luni, după condițiile climatice locale. Ca și la căprior, este mai bine să avem hrănitori multe și mici. Socotim că în Carpați, unde hrana naturală este abundentă, rația zilnică dată de Frevert pentru terenurile libere poate fi redusă la jumătate, adică la 2,5 kg. în țara noastră, rația este fixată la 2 kg fân și frunzare pe zi, iar perioada de hrănire poate fi socotită a fi de 45 zile.
Hrănitoarele pentru cerb pot fi de tipul aceleia din figura 196, însă având înălțimea până la streașină de 2 m, lățimea de 1,90 m, iar grătarul de 0,70 m de sol. Trebuie să fie bine sprijinită pe pământ, deoarece este mai grea. Pot fi și de tipul arătat în figura 199 a care este mult mai încăpătoare și se potrivește terenurilor cu efectiv mare și cu aglomerare de cerbi. Densitatea: o hrănitoare sau punct de hrănire la 100-200 ha pădure.
Pentru hrana concentrată se pot folosi troace ca cele pentru căprior, însă cu înălțimea totală de 1,40 m (în loc de 90 cm cât este la căprior) și cu capacitate mai mare.
HRĂNIREA COMPLEMENTARĂ A LOPĂTARULUI
Rația pentru un lopătar pe zi:
– fân de lucerna sau trifoi……………………………………………0,300 kg
-cartofi sau napi ………………….1,500 kg care pot fi înlocuiți cu 3 kg sfeclă furajeră sau nutreț însilozat
– castane sau ghindă ………………………………………………………..0,300 kg
Total 2,100 kg
Densitatea hrănitorilor: una la 30-50 ha pădure.
Durata hrănirii: decembrie-martie, după mersul vremii. Se consideră că frunzarele pot intra în hrana lopătarului în proporție de cel mult 20%.
În țara noastră, rația zilnică este stabilită la 1,5 kg fân și frunzare, iar perioada de hrănire 45 zile.
HRĂNIREA COMPLEMENTARĂ A MISTREȚULUI
Pe cât de rezistent este mistrețul la intemperii, pe atât de sensibil este la foame, care îl poate răpune ușor. De aceea, în anii fără jir sau ghindă sau cu ger mare care face să înghețe solul și nu permite râmatul după rădăcini sau șoareci, hrănirea complementară a mistrețului este mai necesară decât a iepurelui și a cervidelor. Prin ea se ating următoarele scopuri: ajutăm mistrețul să treacă peste perioada critică, îl salvăm de la moarte; îl facem să nu slăbească mult, iar femelele să nu-și piardă prea mult din capacitatea de înmulțire; legăm vânatul de teren în vederea vânătorii; evităm deplasarea la distanță în căutarea hranei, știut fiind că deplasarea implică pericole; se micșorează pagubele cauzate în culturile agricole, căci având hrană, nu mai este nevoit să iasă la câmp.
Hrana complementară constă în următoarele: la început, pentru a se obișnui, se dau colete de sfeclă, cartofi mărunți sau parțial putreziți, aleși din cei puși în consum. Când frigul se întețește, se dă hrană mai substanțială: porumb, ovăz, orz, ghindă, castane, sfeclă, deșeuri de la treier, napi porcești (dacă s-au obișnuit cu ei). Castanele, ghinda, sfecla etc. ar trebui transportate la munte de cu toamna, iar acolo depozitate în mod corespunzător, pentru a fi ferite atât de șoareci cât și de îngheț (sfecla, napii). Un sortiment de hrană foarte apreciat de mistreți este carnea, care poate fi folosită și ca nadă. în acest scop se pot folosi: viscere de vânat, deșeuri de abator, animale de la serviciul de ecarisaj.
Pentru punerea hranei pe teren, nu se fac hrănitori propriu-zise, ci în desișurile unde stau mistreții, se caută drumuri părăsite, poienițe, pe unde este trecătoarea lor. Hrana nu se pune grămezi, ci se împrăștie ca să poată ajunge la ea și tineretul sau cei mai slabi. Se știe că mistreții se bat de la hrană. Dat fiind că pentru ei gropile cu hrană depozitată sunt o atracție, se poate pune astfel: se îngrămădesc pleavă, paie sau frunze de pădure, iar în mijloc se pune sfeclă, cartofi etc. Ei vor râma și vor găsi hrana. Rația de hrană depinde de asprimea iernii. Bubenick dă următoarea rație pentru un mistreț pe zi: 1-2 kg hrană din sortimentele menționate mai sus, având grijă să fie atât uscată (grăunțe, ghindă) cât și suculentă (sfeclă, napi etc). Rația pare a fi bine stabilită, deoarece în terenul liber un mistreț de 80 kg consumă zilnic cam 5 kg hrană. Perioada de hrănire: ianuarie-februarie depinde de asprimea vremii. Hrana se pune pe teren după-amiaza, căci mistrețul este animal care își caută hrana noaptea.
Prin hrănire complementară, s-a reușit să se reducă pierderile și să sporească efectivul de mistreți și apoi să-l mențină. Perioada de hrănire este 15 octombrie – sfârșitul lui martie. Rația zilnică pe cap de mistreț crește de la 0,5-0,7 kg napi și sfeclă în noiembrie, la 3-4 kg în februarie și se termină cu 2-3 kg în martie. Două treimi din numărul mistreților au venit la hrănitori. în timpul gerurilor mari, hrana a fost acoperită cu paie sau frunze, ca să nu înghețe. Mistreții o găseau și așa. Cei obișnuiți la hrănitori, veneau și consumau hrana pusă în cursul după-amiezii, înainte de a fi înghețat. Hrănitorile sunt cercetate în special de scroafele cu purcei care formează populația stabilă. După ce mistreții s-au obișnuit să cerceteze cu regularitate hrănitorile, avem aici ocazia de a-i observa sub raportul categoriilor de vârstă, a sexelor și a stării fizice. în acest scop se construiește un observator bine închis și amplasat corespunzător. Prin culturile de napi porcești și sfeclă amplasate și lăsate în pădure, se poate reduce cantitatea de hrană complementară.
HRANA COMPLEMENTARĂ A CAPREI NEGRE
Dacă iarna, capra neagră nu este stânjenită în căutarea hranei, de către oameni și dacă iarba nu a fost complet roasă de oi și capre în timpul sezonului de pășunat, atunci acest vânat nu are nevoie de hrană dată de om.
Dacă totuși hrănirea complementară devine necesară, atunci i se dă fân recoltat pe loc sau în apropiere și pus sub arborii stufoși de la limita vegetației forestiere. Se acoperă cu coajă de arbori sau alt material pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie. E bine să fie stropit cu puțină apă sărată. Pentru a avea fân de bună calitate, este recomandabil ca pășunea să fie tratată fie cu gunoi de grajd, de la vreo stână, fie cu îngrășăminte artificiale. Și aici hrănitoarea trebuie amplasată în locuri însorite, cu strat de zăpadă subțire sau fără zăpadă. Hrana poate fi îmbunătățită și prin păstrarea arborilor cu mulți licheni.
Hrănitoarea complementară are și un dezavantaj: duce la aglomerarea caprelornegre, deci la răspândirea bolilor. Și avalanșele pot cauza pagube mai mari în caz de concentrări de vânat. De asemenea, braconajul.
HRANA COMPLEMENTARĂ A IEPURELUI
Se apreciază că un iepure adult consumă zilnic 800 g hrană, în timpul sezonului de vegetație. Hrana este variată, de aceea în căutarea ei, iepurele se mișcă mult, alegând speciile ce-i convin.
Experiența arată că preferă plantele ierbacee, iar rămurele, coajă și muguri consumă numai de nevoie, când zăpada este de cel puțin 15 cm și acoperă hrana lui obișnuită. Rareori roade plantațiile forestiere dacă nu este zăpadă. Pagubele în culturile forestiere pot fi prevenite sau cel puțin micșorate dacă se pun pe teren ramuri verzi de pomi fructiferi, salcâm, arțar, ulm. Consumă și sfeclă, varză furajeră, napi porcești și alte plante suculente. Toamna și iarna, se hrănește, în mare parte, cu semănături răsărite. Se pare că necesarul de apă de care organismul său are nevoie și-1 acoperă prin hrana verde pe care o consumă și că doar seceta care duce la uscarea hranei poate să-1 constrângă să bea apă din izvoare și pâraie.
Unii autori susțin că este necesar a da hrană complementară iepurelui numai când zăpada este de cel puțin 20 cm sau când a prins coajă la suprafață, acoperind hrana naturală (Gerd v. Lettow-Vorbeck). Alții dimpotrivă afirmă că este necesară din noiembrie până în martie. Observații făcute în țara noastră arată că iepurele nu mai consumă fânul de lucerna când zăpada pe câmp se topește. în orice caz, iepurele este mai puțin prezent la hrana pusă de om decât fazanul și potârnichea. Se poate spune că la noi perioada de hrănire complementară în fondurile cu vânat principal reprezentat de iepure este de 1-2 luni, după durata iernii. La îmbunătățirea condițiilor de hrană se procedează astfel: cu plugul de zăpadă se descoperă semănăturile sau pajiștile, dând posibilitatea iepurelui să ajungă mai ușor la hrană naturală verde; se folosește orice ocazie când se pot obține ramuri provenite din curățirea pomilor fructiferi sau arborilor ornamentali; nu este suficient să se dea iepurelui numai fân, fie el și lucerna de prima calitate. Trebuie să i se adauge și sfeclă, varză furajeră, napi, sau altă hrană cu conținut mare de apă; fânul să fie legat de arbori sau de pari, nu pus pe pământ, deoarece se calcă în picioare și se murdărește cu excremente, crescând astfel pericolul de răspândire a bolilor; tot pentru a preveni contaminarea, punctele de hrănire și hrănitorile să fie mutate mereu în alt loc; hrana stricată duce la îmbolnăvire, deci să nu se pună prea multă de o dată pe teren. Hrana suculentă (sfeclă, napi etc.) nu se pune în grămezi, ci se împrăștie în urma plugului de zăpadă.
Sortimentele de hrană complementară pot fi: fân de lucerna sau trifoi, borceag, sfeclă, varză furajeră, napi, cartofi, ramuri tinere de salcâm, ramuri de pomi fructiferi, măceș, morcovi, vâsc. Când este îngheț, e bine ca hrana să fie pusă pe teren înainte de amiază; pe vreme fără îngheț după-amiază. Se susține că iepurele nu se îmbolnăvește atunci când consumă hrană înghețată; se dă următoarea rație zilnică pentru un exemplar: 100-200 g fân, 30 g semințe sau fructe și 200-400 g varză, sfeclă etc. în condițiile din țara noastră, rația este fixată oficial la 3 kg fân de lucerna sau trifoi pe sezon.
Hrănitoarele sunt sau fixe, cum se fac în păduri, sau portative, cum sunt cele din terenurile agricole, unde din cauza aratului și semănatului, hrănitorile se așază pe teren numai în noiembrie-decembrie, după terminarea lucrărilor agricole de toamnă și se ridică la începutul lui martie. Practice sunt cele în formă de piramidă triunghiulară având latura bazei și înălțimea de 140-150 cm. Circa 90 cm începând de la vârf, se acoperă cu papură în strat gros ca să nu pătrundă ploaia, iar restul de 50-60 cm, în partea dinspre sol, rămâne liberă. Baza mare în raport cu înălțimea face să nu fie răsturnate de vântul puternic de la șes. Forma de piramidă înlesnește transportul la așezarea pe teren și apoi la ridicarea lor, putând fi introduse una într-alta, deci nu ocupă spațiu mult în căruță. În teren deschis, la început, iepurii le ocolesc, dar după un timp se obișnuiesc cu ele și vin la hrană. Este preferabil să fie puse în teren acoperit; mărăcini, vii, culturi forestiere de protecție, unde iepurii vin mai cu încredere. Se recomandă a face câte o hrănitoare sau punct de hrănire la 100 ha teren agricol sau 20 ha pădure. Să se evite concentrările, deoarece se contaminează, iar răpitoarele și braconierii pot face pagube mai mari.
HRANA COMPLEMENTARĂ A URSULUI
Oricât ar părea de ciudat, de câteva decenii încoace la noi se practică o hrănire complementară a urșilor, atât toamna înainte de intrarea în bârlog, cât și primăvara după ieșirea lor. Sistemul de hrănire este asemănător cu cel practicat în cazul mistrețului și el constă, în principiu, în nădirea urșilor la observatoare special amenajate. Inițial, aceste observatoare erau ceva improvizat (în arbori) și hrănirea se făcea exclusiv prin carne, scopul fiind împușcarea urșilor. Cu timpul, constatându-se că urșii consumă cu plăcere furajele concentrate care erau oferite cerbilor comuni, s-a procedat la elaborarea unor rețete speciale și la amenajarea unor locuri de hrănire destinate lor. începutul hrănirii urșilor cu granule are însă o poveste:
În urma unor indicații primite din partea conducerii de partid și de stat prin anii 1970-1975 s-a demarat în O.S. Zetea din jud. Harghita o temă de cercetare patronată de ICAS (Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice) București, care avea ca scop studierea unor formule de hrană suplimentară pentru cerbul comun astfel încât să dezvolte trofee foarte mari. S-au realizat mai multe sorturi de hrană plină cu tot felul de biostimulatori, vitamine, energizante etc. care au fost expuse în toate locurile unde erau cerbi sau pe unde puteau trece. Cerbii nu au venit așa repede, dar urșii da. S-a încercat alungarea urșilor (care compromiteau tema de cercetare) prin toate mijloacele inclusiv prin împușcarea lor în fese cu alice de 3 mm. În final tema a avut ca rezultat metode de hrănire a urșilor și nu a cerbilor.
În prezent, hrănirea propriu-zisă a urșilor nu se mai realizează cu carne provenită din animale confiscate sau din resturi de abator, ci sunt elaborate rețete pentru hrană concentrată granulată. Nu insistăm asupra ingredientelor ce intră în hrana granulată a urșilor întrucât aceasta nu ridică probleme deosebite având în vedere că este animal omnivor și nici nu necesită anumite substanțe sau vitamine, care ar trebui să stimuleze creșterea unor organe ce constituie în persectivă trofee, cum este cazul la cerbi sau la căprior. Legat de componența hranei complementare oferite urșilor sunt necesare totuși unele precizări legate de așa-zisa legendă a urșilor carnivori. Din punct de vedere biologic, legat de modul de hrănire, ursul este omnivor, adică consumă atât hrană vegetală cât și animală (adică carne). Ursul nu poate deveni „carnivor", pentru că este deja, într-un fel, prin naștere. Se poate în schimb, ca unele exemplare, datorită experienței câștigate ca urmare a unor facilități în procurarea hranei animale, să se specializeze comportamental în capturarea animalelor domestice sau sălbatice dintr-o anumită specie (bovine, ovine, porcine, cervide, suidae etc.) și atunci desigur vor opta pentru acest mod de hrănire, ca fiind cel mai economic din punct de vedere al efortului de procurare și al aportului energetic ca efect al consumării prăzii. Tot așa de bine însă se poate întâmpla ca unii urși să se obișnuiască hrănindu-se cu fructe din livezi sau cereale din culturi fără a deveni astfel „vegetarieni", după cum nici în primul exemplu nu au devenit carnivori. Ursul s-a adaptat în decursul evoluției sale la tranzitarea iernii prin așa-zisul „somn de iarnă" care este de fapt o formă atipică de hibernare, de care se deosebește însă în primul rând prin intensitatea fenomenului. Pentru a se declanșa însă comportamentul legat de acest somn de iarnă trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții dintre care una, foarte importantă, este aceea ca animalul să aibă resurse energetice acumulate în masa lui corporală, și în primul rând în grăsime. Această acumulare energetică nu se poate realiza însă decât printr-o hrănire deosebit de activă în perioadele premergătoare (începând cam cu lunile august-septembrie) și până în momentul când iarna face ca hrănirea să fie imposibilă sau ineficientă (de obicei noiembrie-decembrie). Pentru ca energia acumulată și destinată tranzitării iernii să fie cât mai eficient utilizată, este nevoie de reducerea tuturor pierderilor, altele decât cele necesare întreținerii unui metabolism de bază redus cu 30-35% față de cel normal (cel din perioada activă). Acest deziderat se poate realiza doar prin îndeplinirea a două condiții: evitarea mișcărilor și o izolare termică cât mai bună. Prima condiție se realizează prin intrarea în somnul de iarnă, iar a doua prin identificarea unui bârlog corespunzător. Un bârlog corespunzător înseamnă un adăpost natural (grotă, scorbură, stâncărie etc.) în care ursul se poate adăposti și după ce se așterne un strat gros de zăpadă, să-și poată realiza un spațiu intim cât se poate de mic, astfel încât prin căldura emanată de corpul său să se asigure o temperatură cât mai constantă. Pentru a nu fi deranjat din acest adăpost special, urșii cu un compartament considerat normal, neafectat de factorul civilizație, caută locuri de iernare în sihăstriile inaccesibile ale munților. Primăvara, urșii epuizați de frigul și lipsa de hrană din timpul iernii, sunt tot atât de înfometați și puși pe mâncat ca și toamna, numai că de această dată resursele de hrană sunt mult mai sărace. Iată motivele pentru care hrănirea complementară a urșilor este necesară și primăvara.
În legătură cu amplasarea punctelor unde este oferită hrana complementară trebuie precizat că acestea, este potrivit să fie așezate pe traseul lor de retragere spre locurile de iernat. Aceste locuri sunt, de regulă, cunoscute de către localnici, întrucât traseele se repetă de obicei an de an. Excepție pot să facă în anii când se produce o fructificație abundentă la anumite specii ale căror fructe ori semințe sunt consumate de către urși și când efective mari se concentrează în astfel de locuri. în majoritatea biotopurilor bine populate cu urși din țara noastră există puncte de hrănire complementară a urșilor atât toamna cât și primăvara. La locurile cu o afluență mai mare de urși sunt construite observatoare confortabile cu posibilități de încălzire, astfel încât condițiile de observare sunt din cele mai bune. Ani de zile din aceste observatoare s-au împușcat urșii destinați recoltării prin cotele atribuite. Pe bună dreptate, metoda a fost considerată ca nesportivă, adică lipsită de etică vânătorească. Acesta este adevărul și el nu poate fi contestat, dar câștigul a fost și este că, chiar dacă se împușcă prin această metodă și la astfel de locuri 1-2 urși anual, din 5-6 sau chiar mai mulți, ce frecventau observatorul respectiv, cei rămași beneficiază totuși de o hrană foarte necesară în momentele critice ale vieții lor. Exprimându-ne astfel putem afirma că merită să fie sacrificați primăvara și toamna câțiva urși, pentru a asigura hrănirea complementară chiar dacă nu a tuturor exemplarelor aflate în tranziție prin zonă, în mod sigur a majorității dintre ei. Se poate considera chiar că este mai lipsit de etică vânătorească să împrăștii făcând goană toți urșii concentrați la o sursă de hrană naturală (jir, ghindă, mere-pădurețe etc), împiedicându-i să ajungă la locurile de iernare, decât să împuști 1-2 exemplare din 5-6 care au fost momiți la un punct de hrănire complementară. Se pare că majoritatea vânătorilor care cunosc biologia vânatului și respectă normele de etică, apreciază că urșii trebuie vânați numai la dibuit și la cadavrul animalului ucis de aceștia atunci când fac pagube în zootehnie (cu precădere la animalele aflate la pășunat).
Se pare că sistemul de hrănire complementară al urșilor pe lângă avantajul menționat, constituie și un mijloc de prevenire a pagubelor pe care urșii le produc în agricultură, în general, și în zootehnie, în mod deosebit. In mod concret este vorba de diminuarea unor astfel de pagube în habitatele unde se practică hrănirea complementară față de cele în care nu se obișnuiește aceasta. Din observațiile întreprinse în decurs de mai mulți ani, s-a constatat că urșii produc pagube mai ales în perioadele când în natură nu găsesc hrană vegetală. Este vorba în mod concret de perioadele când vegetația ierbacee este îmbătrânită, iar fructele încă nu s-au copt. Dacă în această perioadă li se oferă hrană complementară la punctele tradiționale de hrănire atunci volumul pagubelor scade simțitor.
HRĂNIREA COMPLEMENTARĂ A FAZANULUI
Ca să putem menține fazanii în teren, condițiile de bază sunt: combaterea radicală a animalelor răpitoare și dăunătoare, crearea de locuri de adăpost în câmpia fără păduri, asigurarea liniștei și completarea hranei în perioadele critice. Aici va fi vorba de ultimul factor – hrana, care la fazan joacă un rol foarte important. în căutare de hrană, fazanul se îndepărtează din teren și nu se mai întoarce; în timpul primăverii când își caută loc de cuibărit, dându-i hrana preferată, el poate fi reținut în teren. Hrana fazanului în terenul liber se poate compune din 31 % părți de plante verzi, 25% hrană animală, 12% semințe de arbori și arbuști, 12% semințe, tubercule, rădăcini de plante agricole, 11% componente minerale și 9% semințe de buruieni. Procentele arătate ne servesc la alegerea sortimentelor de hrană complementară. Dintre semințele de plante de pe câmp, cele preferate ar fi, în ordine: buruienile, hrișcă, porumbul, grâul, fasolea, sorgul; dintre cele forestiere semințele și fructele de: salcâm, corn, păducel, ghinda de stejar (din speciile cu ghindă mică). Deci când se fac ogoare și remize, să se țină cont de aceste specii. La fazan, hrana animală ar intra într-un procent mai mare decât la potârniehe, în alimentarea lui totală. Autorul face această afirmație cu rezervă. Ea se compune din: insecte în diferite stadii de dezvoltare, viermi, șopârle, șerpi mici, melci, șoareci, pești. Consumă carne din cadavrele găsite pe teren (deci atenție la punerea de momeli otrăvite). La combaterea gândacului din Colorado, contribuie în mai mare măsură decât potârnichea. Hrana naturală a fazanului se compune din 98% vegetale și 2% animale, socotită la greutate și 69%, respectiv 31%, socotită la numărul de probe.
Cantitatea de hrană complementară pentru un fazan variază între 20 și 80 g în funcție de măsura în care solul este acoperit de zăpadă. În România, instrucțiunile prevedeau 20 g pe zi pentru un fazan și o perioadă de hrănire de 6 luni.
La fazani, hrana complementară se pune în hrănitori care se amplasează în pădure, mărăcini sau coceni de porumb, adică la loc adăpostit de vedere.
Acoperișul poate fi făcut din: stuf, carton asfaltat, șindrilă. Cocenii de porumb și paiele nu asigură un acoperiș bun și acesta trebuie mereu reparat. Dimensiunile acoperișului să fie de 2,50-3 m o latură, încât zăpada suflată de vânt să nu acopere toată suprafața de sub hrănitoare. Acoperișul trebuie să aibă cădere spre direcția vântului dominant, iarna. Amplasarea hrănitorilor este importantă: nu în desiș, ci numai în apropierea acestuia; în fața hrănitorii să fie arbori rari, care să permită fazanului observarea apropierii răpitoarelor cu pene, dar acestea să nu poată zbura cu ușurință printre arbori ca să atace fazanul. în dosul hrănitorii, se poate face un gard care să împiedice intrarea sub hrănitoare a zăpezii suflate de vânt. Să nu fie așezată nici lângă liniile parcelate din păduri, dar nici prea departe de ele, în pădure, ci cam la 20-40 m, iar din linie până la ele să se facă o cărare, care să ușureze transportul hranei.
În terenurile populate cu fazani, aproape fără excepție, există și căprioare, care consumă parte din hrana pusă pentru fazani. Dacă se intenționează oprirea accesului căprioarelor la această hrană, atunci pe marginea hrănitoarei se face un grătar cu ochiuri de circa 20/20 cm prin care nici iezii să nu poată intra. Un mijloc mai practic pentru atingerea acestui scop este de a pune paie sau pleavă sub hrănitoare și de a împrăștia grăunțele printre acestea. Căpriorii fiind obligați să culeagă bob cu bob, nu pot face pagubă mare ca atunci când mănâncă din grămadă. în acest caz, grătarul nu mai este necesar.
Unde nu sunt păduri, dar există locuri cultivate cu floarea-soarelui sau napi porcești, se pot face hrănitori și aici, tăind o linie în fața acestora. Pentru a preveni răspândirea bolilor, este bine ca hrănitorile să fie mutate în fiecare an. Spre a ușura mutarea, acoperișul se face dintr-o piesă separată încât să poată fi montat și demontat de pe schelet.
Dacă hrănitoarea nu se mută, atunci este indispensabilă curățirea resturilor de hrană, pleavă, paie, excremente, arderea sau îngroparea la adâncime a acestora și dezinfectarea locului de sub hrănitoare și din jurul ei. Operația se face anual, primăvara. Pentru a nu se aduna apă sub hrănitoare, este necesar să se facă un bombament, luând pământ din jurul hrănitoarei și îngrămădindu-l la mijloc sau alegând de la început un loc înalt. Hrănitorile se fac în parcelele de pădure în care se țin fazani, densitatea fiind de una la 10-20 ha pădure populată cu acest vânat.
Perioada de hrănire: se recomandă să se înceapă hrănirea îndată ce câmpul se dezgolește (septembrie) și să dureze până în aprilie, adică 8 luni; sau toată luna septembrie pentru nădirea fazanului, însă când începe înghețul se trece de la hrana-nadă, la hrana de bază: deșeuri de grâu, orz apoi porumb – boabe.
Unde deocamdată densitatea este mică, fazanul găsește în septembrie și octombrie hrană în porumbiștile recoltate, în terenurile care au fost cultivate cu sorg, floarea-soarelui, sfeclă etc. Nădirea poate începe în noiembrie, iar hrănirea intensă să aibă loc în decembrie-martie, după timp. Chiar și în aprilie ar fi necesar să fie pusă hrană-nadă pentru a reține vânatul în teren. Sortimentele sunt: porumb, de preferință știuleți, deșeuri de grâu, orz, sămânță de floarea-soarelui. Neapărat să se adauge hrană suculentă: până nu a sosit înghețul, cartofi, morcovi, sfeclă, iar pe timp de îngheț: napi porcești împrăștiați și varză furajeră legată de arbori. Aceste ultime două sortimente rezistă la temperaturi scăzute. Se poate adăuga, ghindă măruntă, jir, fructe de sorb uscate. Un principiu de hrănire este acela că fazanul să fie obligat a sta cât mai mult sub hrănitoare, deci ferit de zăpadă, să râcâie, pentru a face mișcare, deci de a se încălzi. De aceea, sub hrănitoare se pune o grămadă de pleavă sau paie, iar hrana se împrăștie în aceasta. Deasupra se mai împrăștie câteva boabe. Pentru a nu râcâi pleava sau paiele afară de sub hrănitoare, pe marginea ei se pun scânduri sau bucăți de lemn despicat în două, pe o înălțime de 10-15 cm. Rația zilnică de hrană variază de la 20 la 80 g de fazan, după asprimea iernii. Se înțelege că este vorba de hrană consumabilă: grăunțe, iar nu de pleavă și alte impurități. Cantitatea totală de hrană pusă pe teren scade de toamna până primăvara, deoarece efectivul de fazani se reduce prin vânătoare și prin pierderi naturale. Pentru a face hrana mai accesibilă, spre hrănitori, și în jurul lor, trebuie făcute cărări cu plugul de zăpadă.
La hrănitori este necesară și apă, pusă în vase curate. Hrana este bine să fie dusă pe teren de aceeași persoană, iar aceasta să fluiere totdeauna aceeași melodie. Fazanii se vor obișnui auzind melodia și vor veni la hrană. în jurul hrănitorilor trebuie să se facă pază contra braconierilor și a răpitoarelor.
Când se fac observații, să nu semeargă chiar până la hrănitoare, ci numai până în apropierea lor pentru a nu deranja vântul.
HRANA COMPLEMENTARĂ A POTÂRNICHII
Potârnichea este specia de vânat poate cea mai avizată la ajutorul omului, în ce privește oferirea de hrană complementară.
Speciile ce trăiesc în pădure ca: iepurele, fazanul, căprioara, tot mai găsesc câte ceva de mâncare, dar potârnichea, fiind pasăre de câmp deschis, în pădure intră doar la margine, se găsește într-o situație critică atunci când solul este acoperit cu zăpadă, mai cu seamă dacă a prins la suprafață și o crustă încât nu poate râcâi.
La oferirea hranei potârnichii se ține cont de anumite reguli. în primul rând trebuie să se știe că potârnichea vine mai greu la hrană decât fazanul. Deci se cere multă dibăcie la amplasarea hrănitorilor și a punctelor de hrănire. în al doilea rând, oferindu-i hrană o perioadă mai îndelungată, pasărea ajunge în primăvară în condiție fizică bună, capabilă să producă mai multe ouă și de calitate mai bună, dând astfel un spor de producție.
Hrana complementară a potârnichii constă, după cercetările efectuate la stațiunea Burgate Manor din Anglia, din: 35% grâu, 25% sămânță de câneapă, 20% porumb sfărâmat, 10% sorg și 10% hrișcă. Dacă un sortiment nu s-ar putea procura, el poate fi înlocuit cu deșeuri de la treier sau semințe de buruieni. Rația zilnică este de 25-30 g grăunțe, la care trebuie să se adauge, neapărat, hrană suculentă: varză furajeră, napi, sfeclă. Perioada de hrănire este noiembrie-martie, până la desfacerea stolului în perechi. La începutul perioadei, când mai găsește hrană și pe câmp, se dă mai puțină, în toiul iernii mai multă, căci are nevoie de mai multe calorii. Unii autori recomandă să se dea hrană și după desfacerea stolului în perechi, spre a le ajuta să-și restabilească condiția fizică, după criza din iama. Hrănirea este greoaie și nesigură din moment ce stolurile s-au desfăcut în perechi, deci s-au îndepărtat și fiecare pereche își are raza sa de mișcare.
În România, rația zilnică de hrană pentru o potârniche este de 20 g, iar perioada de hrănire este de 6 luni.
La punerea hranei pe teren, se recomandă respectarea următoarelor reguli:
Hrănitorile propriu-zise pot avea forma celor de fazani, însă cu suprafață mai mică (2×2 m). Se constată însă că potârnichile vin mai anevoie la hrănitorile propriu-zise decât la punctele de hrănire.
Hrănitorile și punctele de hrănire se amplasează acolo unde s-a observat că, ani de-a rândul, se țin potârnichi iarna. Deci nu unde se văd stolurile vara.
În apropiere, la cel mult 20-30 m, să existe un adăpost natural: mărăcini, vie, coceni de porumb, încât în caz de pericol, potârnichea să se poată refugia aici. Amplasarea în grupuri de mărăcini, perdele forestiere și altă vegetație înaltă are dezavantajul că aici, în timpul viscolului, se îngrămădește zăpada și poate îngropa potârnichile. Deci, se cere să fim atenți la acest aspect. Dacă însă, după observații îndelungate, s-a stabilit că nu există pericolul acoperirii cu zăpadă, atunci amplasarea aici a hrănitorilor este indicată. Pentru a preveni asemenea pagube, unii autori recomandă amplasarea hrănitorii sau punctului de hrănire la 25-30 m de la vegetația respectivă. Aici se caută o semănătură de toamnă, se curăță zăpada pe o suprafață de câțiva metri pătrați, încât sub acțiunea soarelui, restul de zăpadă să se toapească și să elibereze semănătura verde de grâu de care vânatul are nevoie. în acest punct se amplasează hrănitoarea sau punctul de hrănire. Un efect și mai bun are efectuarea de drumuri cu plugul de zăpadă, în direcția nord-sud. Semănăturile descoperite vor servi și iepurilor, căprioarelor, fazanilor. Cărări se pot face și în jurul hrănitorilor, iar unde densitatea este mare, hrănitorile se leagă între ele cu cărări. Ca să aducem potârnichile la hrănitori, pe aceste cărări presarăm, rar, hrană. Toată această operație trebuie făcută așa ca să nu cauzeze pagube culturilor agricole.
Hrănitori permanente facem numai acolo unde ele nu sunt expuse stricăciunilor cu ocazia muncilor agricole și unde nu este pericol de acoperire cu zăpadă în caz de viscol. De asemenea unde știm că potârnichile se țin iarna, în fiecare an.
Nu se pune hrană complementară lângă sate sau alte așezări omenești, unde ar putea fi prinse de răufăcători.
Locul să fie cu expoziție sudică, bătut de soare și cu strat subțire de zăpadă sau chiar fără zăpadă.
La punerea hranei complementare, trebuie să avem în vedere ca, în căutare de hrană, potârnichile să nu fie obligate să circule mult, căci pot fi atacate de răpitoare.
Dacă în apropiere nu există adăpost, atunci, pentru a face un punct de hrănire, putem îngrămădi aici mărăcini, creând adăpost artificial. Grămada să aibă cam 2/2 m și să fie făcută așa încât potârnichile să poată intra sub ea, dar răpitoarele în zbor nu. Ca să nu fie duse de vânt, se pot fixa cu prăjini și țăruși. Unde nu găsim mărăcini, putem folosi coceni de porumb.
Punctelor de hrănire li se aduce învinuirea că parte din hrană se pierde din cauza intemperiilor. Acest lucru se întâmplă însă numai atunci când hrana nu a fost folosită de potârnichi. în mod normal se consumă.
Nu se amplasează hrănitori sau puncte de hrănire lângă arbori izolați sau grupuri mici de arbori, deoarece aici, de regulă, stau la pândă răpitoare cu pene. Iarna sunt mai periculoase răpitoarele cu pene decât cele cu păr.
Se face o hrănitoare sau un punct de hrănire pentru un stol. Nu hrănitori multe, ci bine amplasate, ca să fie găsite. Cele necercetate 2-3 săptămâni trebuie mutate în altă parte. La început, se pune hrană puțină și dacă a fost găsită și consumată, se completează. Oricare ar fi modul de punere a hranei pe teren, potârnichea trebuie să vadă înjur, dacă nu se apropie dușmani de-ai săi. Zăpada trebuie curățată.
Ar fi de dorit ca hrana să fie pusă pe teren, zilnic la aceeași oră. Aceasta însă cere personal mult. Mai simplu ar fi dacă în apropierea punctelor de iernare s-ar cultiva sorg și varză furajeră. Aici ar găsi nu numai hrană iarna, ci și adăpost.
Repararea și punerea la punct a hrănitorilor se face în septembrie-octombrie; în martie se ridică cele expuse deteriorării. E bine ca în fiecare an, să fie mutate cu 10-20 m mai departe, pentru a micșora pericolul contaminării.
Permanent trebuie controlat efectul hrănirii, prin observații directe sau după urme. Adeseori, hrana este consumată de coțofene, gaițe și alte păsări, deci noi avem doar iluzia că hrana a fost găsită și consumată de potârnichi. Experiența ne va învăța cum este mai bine să procedăm în viitor, date fiind condițiile locale.
Hrana poate fi pusă pe teren și în felul următor: de cu toamna se fac grămezi de pleavă pe câmp, în puncte cercetate de potârnichi. Dacă stratul e gros și dacă au căzut ploi, pleava se încinge și produce căldură, încât nici iarna, zăpada nu se prinde pe acest strat. Potâmichile se obișnuiesc aici și cu căldura și cu grăunțele din pleavă. Iarna, hrana se aruncă peste pleavă, iar înjur se împrăștie mărăcini pentru adăpostirea de răpitoare. Acest mod de hrănire este aplicat rareori, atât din cauză că pleava se găsește mai greu, cât și pentru că o mare parte din hrana pusă este consumată de diverse păsărele. Pentru acest motiv, s-a trecut la construirea de hrănitori automate.
Aceasta constă într-o lădiță care se umple cu grăunțele ce constituie hrana, iar în partea inferioară are o deschidere cum ar fi urdinișul la stupii sistematici, prin care grăunțele ies, în virtutea propriei lor greutăți. Acoperișul este mobil, putând fi ridicat când se toarnă hrana în lădiță; se acoperă cu carton asfaltat pentru a opri pătrunderea apei de ploaie în interior, printre scânduri. Peretele din față este mobil și culisează în două uluce, deci poate fi ridicat și coborât, mărind sau micșorând deschiderea ca să permită scurgerea din interior a grăunțelor de diferite mărimi, iar la nevoie chiar închiderea completă a urdinișului. În fața peretelui mobil, se pune o tavă pe care să cadă grăunțele și de pe care să le consume vânatul. Ea trebuie dată la rindea, spre a putea fi curățită, în exterior se vopsește în culoarea mediului. Pentru a împiedica accesul șoarecilor, hrănitoarea se pune pe cărămizi.
Hrănitorile automate constituie o metodă mai bună de a pune pe teren hrana pentru potârnichi, decât de a o împrăștia cu mâna. Au avantajul că odată umplute cu hrană, potâmichile au provizii pe mai multe zile, deci se face economie de manoperă la punerea hranei. Deosebit de aceasta, pot fi mutate dintr-un loc în altul, iar accesul păsărilor nedorite (ciori, păsărele) este îngreuiat. Se pot confecționa din deșeuri de scândură.
Pentru a se putea scurge prin deschiderea de jos, grăunțele trebuie uscate. Dezavantajul lor este că pot fi luate de răufăcători, deci nu oriunde pot fi folosite.
În primele 24 ore, puii de potârniche se hrănesc cu propriile rezerve. în general, în timpul creșterii, sunt foarte sensibili. în primele 14 zile au nevoie mai mult de hrană animală decât de cea vegetală.
Una din rețetele de hrană este:
A doua zi, după ieșirea din ou, li se dă un amestec de larve de furnici, ouă fierte tare și mărunțite, fulgi de ovăz și carne. Mai târziu se adaugă și puțină verdeață. Hrana astfel preparată se dă în stare proaspătă. Nu se poate păstra deoarece se alterează ușor. O altă rețetă folosită de crescătorii din Anglia este compusă din: 26% făină de porumb măcinată fin, 30% praf de soia, 30% praf de lapte degresat, 2% drojdie furajeră uscată, 8% făină de pește, 1% făină de oase, 1% praf de calciu, 2% amestec de vitamina D3 și puțină sare (mai puțin de 1%). în primele 1-2 zile, compoziția de mai sus se dă puilor în amestec cu gălbenuș de ou fiert tare și trecut prin sită în proporție de 1:1. Un ou întreg pentru 40 pui. După ce s-au obișnuit să mănânce singuri, se dă numai compoziția de mai sus fără ou, timp de trei săptămâni, după care se adaugă mei și grâu. De asemenea ceva verdeață. Apă se dă puțină, altfel beau lacom și se pot îmbolnăvi. Hrănirea se face în prima săptămână de 5 ori, în a doua, de 4 ori, în a treia, de 3 ori, iar în a 6-a de 2 ori pe zi. Sunt necesare scăldători de nisip, apărători contra ploii și curățenie perfectă.
HRĂNIREA COMPLEMENTARĂ A RAȚELOR SĂLBATICE CARE IERNEAZĂ LA NOI
Din cauza desecării și asanării bălților, ceea ce are ca urmare desființarea fâșiei de stuf din jurul bălților, condițiile de biotop ale rațelor sălbatice s-au înrăutățit, iar efectivul lor în Europa a scăzut la circa 60%. Omul trebuie să le ajute, iar unul din mijloace este de a le da hrană în timpul iernii, în momentul când s-au retras în puținele ochiuri de apă ce au rămas neînghețate. Hrana naturală a raței sălbatice mari, se compune, în egală măsură, din elemente vegetale și animale. Dar proporția acestora din total variază în cursul anului: primăvara devreme predomină hrana vegetală (diferite plante acvatice), dar pe măsură ce timpul se încălzește, crește proporția celei animale: insecte acvatice în diferite stadii de dezvoltare, melci, broaște etc; cu începere din iulie, când se coc cerealele, noaptea ies pe câmp și consumă, în principal, grăunțe; iarna, hrana animală scade mult și predomină cea vegetală provenită din semănăturile de toamnă și diferite semințe. Pești consumă în cantitate neînsemnată.. Condițiile necesare menținerii rațelor într-un loc sunt: liniștea și hrana. Pofta lor de mâncare este proverbială.
Hrănire complementară a rațelor sălbatice nu s-a efectuat în țara noastră; totuși, în anumite cazuri ea este necesară. Se știe că în iernile grele, când bălțile și râurile îngheață, iar zăpada groasă acoperă semănăturile de toamnă și semințele de pe câmp, rațele, care nu au plecat spre sud, se adună în ochiurile de apă rămase neînghețate (izvoarele) sau râurile repezi de munte. Densitatea lor fiind mare, iar hrană puțină, ele pier în număr însemnat. Acesta este momentul când ocrotitorul poate interveni cu hrană complementară. Se procedează astfel: se identifică punctele unde rațele sălbatice se adună an de an, iarna. Hrana poate fi pusă fie pe mal, fie pe plute de 2-3 m2 din scânduri. Pentru a-i da aspect mai natural, peste scânduri se poate împrăștia trestie tăiată. Hrana se poate pune pe gheață, curățind zăpada și împrăștiind pe 3-4 m2 pleavă sau paie, care au însușirea de a atrage rațele. Hrana constă în boabe de porumb, ovăz, orz, secară, floarea-soarelui și hrană suculentă tăiată mărunt: sfeclă, cartofi, varză de nutreț. Hrănirea începe de cu toamnă, continuând în cursul iernii și chiar primăvara pentru a le reține aici în timpul cuibăritului. Se înțelege că aici nu se vânează, ci trebuie lăsate în liniște deplină, tot.timpul. Rețeta de hrănire: 50-70 g grăunțe și 20-30 g hrană suculentă pentru o rață, pe zi. Hrana se pune pe teren după amiaza, știut fiind că ele ies în căutare de hrană, seara. Problema depășește interesele unui singur fond de vânătoare, deoarece rațele adunate aici pot proveni de pe o rază mare, iar în epoca de cuibărit pot rămâne aici numai în parte. Din această cauză, cheltuielile, care de altfel nu sunt mari, ar trebui să fie suportate de un colectiv de deținători de fonduri de vânătoare.
În alte țări, hrănirea în timpul iernii a rațelor sălbatice a intrat în obișnuința vânătorilor. Am descris-o aici pentru cei ce ar vrea să o aplice și la noi.
SAREA PENTRU VÂNAT
Când vegetația este săracă, sub raport calitativ și, mai ales, la o densitate mare a vânatului, acesta nu-și poate satisface întreaga necesitate de sare numai prin hrana pe care o consumă; omul trebuie să intervină pentru a-i completa necesitatea de sare, în anumite amenajări numite sărării.
Lăsând la o parte efectele pozitive ale sării asupra metabolismului, experiența dovedește că, punând sare, putem reține vânatul, în special cervidele, pe terenul respectiv. Acesta este unul din cele mai ieftine mijloace.
Speciile de vânat cărora omul le oferă sare sunt: cervidele și capra neagră. în măsură mai mică, se servesc de sărării mistreții, iepurii, iar dintre vânatul cu pene, porumbeii. Cervidele și capra neagră, adică speciile rumegătoare, în unele perioade ale anului, consumă mai multă sare, în altele mai puțină.
Sarea poate fi dată vânatului în două feluri:
în stare curată, adică în blocuri (bulgări) sau sfărâmată, așa cum se găsește în comerț;
amestecată cu argilă, într-o anumită proporție.
Fiecare din aceste modalități are avantaje și dezavantaje. Punerea în stare curată nu necesită multă muncă, iar, dacă vânatul n-a găsit-o, poate fi mutată în alt loc. Dezavantajul ei este că sarea poate fi luată de răufăcători. Cea amestecată, dacă argila este corespunzătoare, iar amestecul este bine făcut, pare a fi preferată de cervide, aceleia în blocuri. Apoi, pericolul înstrăinării nu mai există. Dezavantaje: rareori se găsește argilă de bună calitate, chiar pe locul unde se amenajează sărăria, iar transportul ei de la distanță este dificil și scump; manopera la construirea ei este mai costisitoare. Oricare ar fi modul de punere a sării pe teren, esențial este ca vânatul să o găsească, sărăriile să fie aprovizionate permanent, iar prin numărul lor, să permită accesul la sare, fiind amplasate în raza lui de mișcare.
SAREA CURATĂ ÎN BLOCURI
Sărăria în despicătură: într-o tulpină de arbore sau o bucată de lemn rotund înfipt în pământ, cu diametrul de circa 10 cm, se face o despicătură, se netezesc cele două suprafețe pentru ca vânatul să nu se înțepe la limbă; transversal, se pune un băț ca să țină despicătură și atunci când vânatul ar împinge afară blocul, să nu-i fie prins botul sau piciorul. înălțimea până la sare să fie de circa 90 cm pentru căprior și 140 cm pentru cerb. Sărăria se poate și acoperi pentru a fi ferită de ploi.
Sărării în stâlp. Bușteanul trebuie să fie putregăios, de aceea se va alege o specie moale sau fag, scopul fiind ca apa de ploaie îmbibată cu sare să pătrundă în putregai. Vânatul nu va linge sarea din bulgăre, ci de pe trunchi, rozând chiar și lemnul. înălțimea poate fi mare ca vânatul să nu ajungă cu gura la sare. Dă rezultate bune la munte, unde cad multe precipitații.
Drob de sare pus în cioată înaltă. Într-o cioată cu înălțimea de 1-1,20 m și diametrul de cel puțin 30 cm, de preferință putregăioasă la mijloc, se face o scobitură de 20-30 cm adâncime în care se pune sarea. Exteriorul se cojește, iar cu un sfredel se fac găuri oblice de circa un centimetru grosime. Sarea topită de apa de ploaie se scurge pe trunchi, de unde este linsă. Și în acest caz, este bine ca suprafața exterioară a cioatei să fie putregăioasă spre a se îmbiba cu apă sărată.
Drob de sare fixat pe trunchi de arbore. Vânatul linge sarea printre gratii. Pentru a nu se topi sub acțiunea ploii, se poate acoperi cu o bucată de scândură, înălțimea ei este ca la cea în despicătură.
Drob de sare în cutie. O cutie de lemn, de circa 20/20/20 cm, se fixează pe arbore și se umple cu bulgări de sare. înălțimea cutiei este de 60-90 cm pentru căprior, muflon și capra neagră și de 1^1,40 m pentru cerb. Fundul cutiei se face înclinat spre arbore așa ca apa de ploaie cu sare să se scurgă pe trunchiul arborelui, iar nu direct pe sol. Nu i se pune capac.
Sare-bulgări pusă într-un trunchi putregăios, căzut la pământ. Se face o scobitură sau mai multe, un fel de albie, atât cât să încapă bulgării sfărâmați. La o margine, i se face o tăietură cu scopul ca apa de ploaie din albie să se scurgă pe trunchi în jos, deci sarea să nu se topească ușor. Și în acest caz, vânatul linge sarea, nu atât din bulgări, cât din putregaiul îmbibat cu sare, pe care îl și roade.
Procedeele descrise mai sus nu sunt limitative: bulgărele de sare poate fi așezat pe teren și în diferite alte feluri: la bifurcarea unui trunchi de copac, într-o cioată scundă etc, dar niciodată direct pe pământ. Numai pentru caprele negre, se poate așeza pe stâncă, și anume sub un perete înclinat, încât să nu fie expusă ploii. La munte, precipitațiile atmosferice sunt frecvente, iar sarea pusă în liber s-ar topi prea de timpuriu.
SAREA AMESTECATĂ CU ARGILĂ
Se utilizează argilă fără nisip, pietriș, frunze sau alte materii organice; pentru siguranță, se cerne. Această argilă se amestecă în proporție de o parte sare, la 3-4 părți argilă și se pune pe teren în diferite feluri:
În cadru de lemn. Se sapă o groapă de 60/60 cm și 20 cm adâncime și se căptușește cu despicături de lemn. Această căptușeală se prelungește și deasupra solului cu încă 20-25 cm. Pământul scos se așază în jurul cadrului de la suprafață ca să-i dea mai multă stabilitate. Groapa astfel făcută se umple cu amestecul de sare și argilă, dându-i o formă bombată, pentru scurgerea apei; în vârf i se poate pune o bucată de sare. La o groapă de dimensiunile arătate se folosesc circa 4 kg sare.
În cioată, dar cu diametru mare, așa încât să aibă o capacitate corespunzătoare. Se fac găuri de scurgere a apei.
În troacă, iar pentru ca aceasta să nu fie răsturnată de mistreți, se fixează cu prăjini ca în figură. Și în acest caz se fac găuri în fundul troacei.
Sărăriile făcute la nivelul solului sau la înălțime mică au dezavantajul că sunt murdărite cu excremente, fie de vânatul care se folosește de ele, fie de vulpi, jderi, care au obiceiul a se așeza în astfel de momente în puncte mai înalte. Faptul acesta ar putea face ca cervidele să le părăsească. Acesta este motivul pentru care se recomandă așezarea sării la înălțime de cel puțin 60 cm. Cu această rezervă, se poate spune că orice tip de sărărie este bun, cu condiția însă de a fi amplasat așa ca să fie găsit de vânat la trecătorile lui, în apropierea culcușurilor obișnuite și în orice alt punct frecventat. Este o regulă ca, lângă fiecare hrănitoare de cervide, la 10-20 m distanță, să se facă și o sărărie. De asemenea, ea nu trebuie să lipsească de la nici un punct de pășune, ogoare de hrană, parchete de pădure, plantații cu masivul încă neînchis, poieni și orice alt loc unde cervidele ies la hrană.
Dacă sărăria este amplasată bine, în mod cert va fi găsită de vânat. Pentru siguranță, unii practicieni recomandă să se împrăștie pe sărărie câteva picături de ulei de anason. De asemenea, un drob de sare să fie pus chiar și într-un colț al hrănitoarei de cervide. Ca să ne convingem dacă vânatul a găsit și cercetează o sărărie nou înființată, este indicat ca pe o razăde 1-1,5 mîn jurul ei, solul să fie curățit de frunze, iarbă, pietre și apoi nivelat și netezit încât să se vadă clar urmele vânatului.
Este interzisă împușcarea vânatului la sărării, ca de altfel și la hrănitori. El trebuie să vină la aceste amenajări, fără teamă. Pe de altă parte, trebuie păzite și de braconieri. Și răpitoarele dau târcoale sărăriilor, dat fiind că acestea sunt puncte de concentrare a vânatului.
Pentru a avea o orientare generală, privind densitatea optimă a sărăriilor și ne cesitatea sării pentru vânat, se dau următoarele cifre orientative: o sărărie la 25-50 ha pădure populată cu căprioare sau teren de capre negre, una la 50-80 ha teren populat cu lopătari și o sărărie la 100-200 ha pădure populată cu cerbi. în ce privește rația anuală, aceasta depinde nu numai de ceea ce consumă vânatul, ci și de faptul dacă sarea se înstrăinează de către păstori sau de răufăcători și dacă este pusă pe teren, expusă ploii. Se indică cifrele următoare în vederea planificării, urmând ca pe teren să se pună atâta cât se consumă de fapt. Obișnuit, sărăriile sunt aprovizionate cu sare astfel: la câmpie, primăvara în martie, iar la munte în aprilie, adică înainte de a începe vegetația; toamna în octombrie-noiembrie, înainte de a cădea zăpadă groasă. Cantități anuale pentru o piesă de vânat: căprior 2-3 kg, lopătar și capră neagră 4-5 kg, cerb 6-7 kg.
NUTREȚUL ÎNSILOZAT ȘI FOLOSIREA LUI CA HRANĂ PENTRU VÂNAT
Însilozarea (murarea) nutrețului este o operație care constă din tocarea masei verzi, punerea și presarea ei în bazine de pământ sau beton, închiderea ermetică și lăsarea la fermentare 4-8 săptămâni. în urma fermentării, se obține un nutreț suculent, gustos, care și iarna are aproape proprietățile nutrețului verde. însilozarea este un mijloc de conservare a nutrețului.
Avantajele însilozării: nu necesită timp frumos ca uscatul fânului; se poate însiloza verde sau ușor pălit; nu se pierd frunzulițe prin continua întoarcere și mutare; iarna putem oferi vânatului un sortiment de hrană gustos, suculent, remediind astfel lipsa de apă. Păstrează și iama conținutul de vitamine și substanțe minerale. Iarna, hrana suculentă a vânatului constă din varză furajeră, care însă, de regulă, este consumată
în prima jumătate a iernii, din sfeclă și napi, dar care îngheață și sunt consumate cu greutate. Deci, în a doua jumătate a iernii, nutrețul însilozat rezolvă problema apei și a vitaminelor. Dacă pe lângă plante ierbacee se folosesc și frunze de arbori, valoarea nutrețului crește. în țara noastră nutrețul însilozat poate fi folosit pentru cervide.
Cu toate aceste multiple avantaje, acest fel de nutreț nu a fost folosit deloc în țara noastră. Dar, dat fiind faptul că efectivul de cervide sporește, că terenurile necesare pentru culturi destinate vânatului sunt în suprafață insuficientă, va trebui să se dea atenție, în viitor și nutrețului însilozat, folosind în mare parte, frunze de arbori. Avantajul însilozării mai constă și în aceea că frunzele de arbori și plante ierbacee care nu sunt consumate în stare verde, cum este mesteacănul, se pot întrebuința însilozate.
Transportul nutrețului de la locul însilozării până la hrănitori limitează oarecum întrebuințarea, din cauza lipsei căilor de transport. In orice caz, nutrețul însilozat poate fi folosit la câmpie în orice punct, pentru lopătari și căprioare; la deal și munte este ceva mai dificil, dar și aici drumurile forestiere fac posibil transportul cel puțin într-o parte a terenurilor.
Procesul fermentării se produce datorită unor bacterii ce se găsesc în masa nutrețului și care se dezvoltă bine într-un mediu anaerob. De aici, necesitatea mărun-țirii și presării nutrețului într-un bazin, ca să se elimine aerul. Prin fermentarea zaharurilor din nutreț se produce acidul lactic, care are rol de conservant, împiedicând astfel alterarea nutrețurilor. Dacă aerul nu este eliminat din masa nutrețului sau dacă închiderea bazinului nu este completă, atunci, în loc de fermentare lactică, are loc fermentarea butirică, nutrețul devenind inutilizabil.
Construirea gropilor și bazinelor pentru însilozare are scop crearea condițiilor pentru fermentarea nutrețului: închiderea ermetică, ferirea de apa de ploaie, presarea pentru a elimina aerul. Orice construcție este bună, dacă răspunde acestor cerințe.
Groapa în pământ este construcția cea mai simplă, la îndemâna oricui; se poate face numai în terenurile argiloase, compacte, ferite de infiltrații de apă. Lățimea minimă este de 1,5 m, adâncimea circa 1,5-2 m, iar lungimea după necesitate.
Pereții sunt taluzați, se lipesc cu pământ și pot fi căptușiți sau necăptușiți cu scânduri, cărămizi etc. Fundul este bine sa aibă o înclinare în sensul lungimii pentru scurgerea lichidului ce se adună. Pentru a feri nutrețul de murdărirea cu pământ, se pune pe taluze și peste ultimul strat de nutreț, o hârtie specială pentru siloz.
Tuburile de beton cu diametrul de cel puțin 1,50 m (ca să se poată lucra în ele cu furca), se așază unul peste altul, încât în pământ rezervorul să aibă adâncimea de circa 2 m și să nu depășească suprafața solului. La fund se pune un grătar pentru ca sub nutreț să se poată aduna lichidul format. în măsura posibilului, rezervorul să fie amplasat într-o coastă de deal, pentru ca lichidul să poată fi evacuat mai ușor.
Siloz înalt din lemn. Se face deasupra solului, așezat pe stâlpi înalți de 0,5-0,8 m. Dulapii din care sunt formați pereții se închid etanș. Lemnul, fiind rău conducător de căldură, apără nutrețul atât de căldura mare cât și de îngheț, ceea ce favorizează conservarea nutrețului. Lemnul nu este atacat de acizi și nu necesită îmbrăcare cu hârtie specială de siloz.
Butoaie de placaj. În timp ce primele trei tipuri de bazine descrise mai sus sunt fixe, acestea din urmă – butoaiele – sunt mobile. Butoaiele pot fi umplute în orice punct s-ar recolta masa verde, transportul lor, la locul de depozitare, nefiind greu, un butoi cântărind 100-200 kg.
Nutrețul se presează bine în butoaie, punându-se atât nutreț cât capacul să se închidă numai la apăsare puternică. Numai presat bine va da un nutreț bun. Butoaiele astfel umplute se vor depozita într-un loc răcoros, umbrit și ferit de ger până în momentul ducerii lor pentru hrănire. Fiecare butoi este un mic siloz.
Oricare ar fi tipul de bazin pentru siloz, el trebuie astfel amplasat încât transportul până la hrănitori să se facă fără dificultăți (distanță, lipsă de drumuri), deoarece transportul nutrețului însilozat este mai dificil decât al fânului.
Costul pe m3 capacitate de însilozare a acestor bazine variază nu numai în funcție de materialul din care este construit bazinul, ci și de volumul lui, el scăzând cu cât acesta crește.
Ca să producem hrană însilozată de bună calitate, trebuie să folosim plante bogate în substanțe nutritive. Nu toate plantele se comportă la fel la însilozare. Capacitatea lor în această privință depinde de conținutul de zaharuri care fermentează și de conținutul de apă, care trebuie să fie înjur de 75%. Pentru a reduce conținutul de apă, nutrețul cosit poate fi lăsat pe câmp în brazde ca să se pălească. Din punct de vedere al ușurinței de fermentare, plantele au fost împărțite în categorii:
plante care fermentează ușor: porumbul, ovăzul, secara, floarea-soarelui, napii porcești;
plante care fermentează greu: lucerna, trifoiul, măzărichea;
plante care nu se pot însiloza singure, ci numai cu adaos ca să le ușureze fermentarea: ferigile, urzicile, costreiul.
În ce privește frunzele plantelor lemnoase, se clasifică în funcție de conținutul lor de zaharuri. însușirea de a putea fi însilozate depinde de un minim de zaharuri. Dacă acestea nu există, atunci trebuie completate.
Frunze care se însilozează fără adaos de zahăr: stejarul, fagul, carpenul, frasinul, mesteacănul și afinul. Aici merită să fie reținut faptul că frunzele de fag și mesteacăn nu sunt consumate în stare crudă de către vânat, dar sub formă însilozată, da.
Teiul, arțarul, măceșul, zmeurul au un conținut de zaharuri sub minimum, de aceea se pot însiloza numai în amestec cu plantele din prima grupă.
Ferigile și urzicile nu se pot însiloza singure, dar, chiar amestecate cu cele din grupa (a) sau (b), au nevoie de un adaos de zahăr.
Adaosul de zahăr se face punând melasă lichidă, care conține 50% zahăr.
Clasificarea de mai sus, Lochman este bazată pe așa-numita „teorie a minimului de zahăr". Acest minimum reprezintă cantitatea, în procente, pe care trebuie să o conțină planta pentru a se putea produce acidul lactic, în cantitatea necesară să asigure produsului însilozat un pH de 4,2 și o anumită frăgezime. Plantele se analizează sub raportul conținutului lor de zahăr și li se determină capacitatea de a fi însilozate. Studiile în această privință sunt încă la început, dar vor deschide largi perspective pentru producerea de hrană însilozată pentru cervide, folosind frunzele arborilor forestieri degrevând astfel culturile de plante agricole.
Perioada de însilozare durează din iunie până în septembrie, în funcție de speciile de plante. Lucerna, trifoiul, sparceta se recoltează la începutul înfloririi, când au cel mai mare procent de substanțe nutritive; porumbul și ovăzul, când sunt în lapte; floarea-soarelui, când apar primele inflorescențe; frunzele de napi porcești, relativ târziu, cam în septembrie, pentru a prejudicia cât mai puțin formarea tuberculilor. în acest scop, în partea inferioară se lasă câțiva lăstari netăiați. Pentru frunzele de arbori, perioada de însilozare este iunie la câmpie și iulie la munte. La orice specie, recoltarea are loc atunci când se obține maximum de cantitate și calitate.
Pentru stabilirea necesarului de hrană însilozată, deci pentru planificare, este bine să fie cunoscute rațiile pe specii de vânat; cantități de nutreț însilozat pe un sezon de hrănire (o iarnă): căprior 1/8-1/5 m3, lopătar 1/3-1/2 m3, cerb 2/3-1 m3.
Pentru a cunoaște suprafața de teren ce urmează a fi cultivată, pentru a produce masa verde necesară însilozării, se dau următoarele cifre aproximative: pentru producerea unui m3 nutreț însilozat sunt necesare 750 kg masă verde. Deci, pentru a avea 25 m3 nutreț însilozat trebuie: 19000 kg trifoi roșu, 20000 ovăz cu măzăriche. Pentru producerea a 40 m3 nutreț, este nevoie de 42500 kg porumb în lapte sau 50000 kg frunze de sfeclă. Nutrețul însilozat nu se dă vânatului singur, ci în amestec cu fân, în proporție de 1 parte fân la 5 părți siloz.
La însilozarea propriu-zisă se procedează astfel: masa verde este transportată la locul de însilozare și tocată. Asupra gradului de mărunțire, părerile autorilor diferă: după unii, lungimea bucăților trebuie să fie de 5 cm, după alții, de 1-2 cm. Tocatul se poate face cu tocătoarea manuală folosită în trecut în gospodăriile țărănești. Masa verde tocată se așază în straturi, în bazine și se presează pentru a elimina aerul. Se cere atenție mai ales la margini, unde, de obicei, rămân porțiuni mai puțin presate. Este o greșeală a lăsa presatul la urmă, când bazinul sau groapa se umplu, căci atunci cu siguranță vor rămâne goluri. Deci, presarea trebuie făcută în straturi. în cazul nutrețurilor greu însilozabile, se poate adăuga o sare specială, cu scopul de a modifica reacția nutrețului. Se pune 1 kg la m3 nutreț, mai mult la suprafață și mai puțină spre fund. în decurs de câteva zile, conținutul de nutreț al bazinului se tasează cu circa 1/4. De aceea, pentru a folosi întreaga capacitate a construcției, masa verde se așază cu vârf, eventual prelungind marginile cu scânduri puse etanș. La eliminarea aerului din conținutul de nutreț contribuie încă doi factori: sucul celular, care iese prin mărunțirea nutrețului și se lasă la fund și bioxidul de carbon, care se formează și care, fiind mai greu decât aerul, se lasă la fund și elimină aerul. Umplerea cu nutreț trebuie făcută cât mai repede și continuu (o zi).
După ce bazinul de nutreț s-a umplut, se pune deasupra hârtie specială de siloz, apoi un strat de frunze sau fân fără valoare de 20 cm și, în fine, se acoperă totul cu un strat de pământ de 40-50 cm. Crăpăturile ce s-ar produce în pământ prin tasare se astupă imediat. Este bine ca bazinul cu nutreț să fie amplasat sub un acoperiș, pentru a fi ferit de ploaie. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci de jur împrejur se face un șanț pentru scurgerea apei. Procesul de fermentare durează 4-8 săptămâni, după care nutrețul se poate da animalelor. în cazul vânatului însă el trebuie păstrat până iarna, lucrul ce este posibil.
Nutrețul a cărui însilozare este reușită are culoarea galbenă sau verde, asemănătoare cu a plantei însilozate. Mirosul este plăcut, acrișor, de pâine proaspătă. Are pH de 4,2. Cel nereușit are culoare închisă, miros de bălegar, nu este bun.
Înainte de a fi pus în consum este bine să fie trimise probe la analiză, în timpul scoaterii nutrețului din siloz, să se caute ca suprafața de nutreț ce va rămâne în contact cu aerul să fie cât mai mică, deoarece la aer, nutrețul se alterează, în acest scop, dacă bazinul are formă dreptunghiulară la suprafață, se va căuta a se descoperi, vertical, latura mai îngustă, tăindu-se felii verticale.
În ce privește rațiile, nu avem date sigure. Se poate spune însă că nutrețul însilozat nu se dă vânatului singur, ci numai ca o parte componentă a rației zilnice.
Butoaiele umplute cu nutreț se pun pe teren astfel: la înălțimea de circa 40 cm de la sol, se pun, pe stâlpi, două prăjini orizontale pe care se vor așeza butoaiele. Se scot cele două capace și se lasă ca vânatul să consume din conținut. Butoiul fiind așezat orizontal, deschis numai la capete, nutrețul este apărat contra ploii și zăpezii; fiind așezat la 40 cm de la sol, este respectată și condiția de igienă de a nu se pune hrana pe sol. Pentru căpriori, sunt mai practice butoaiele de 100 kg, fiind mai ușor de purtat.
Este posibil ca, la început, vânatul să nu consume nutrețul însilozat pus în butoaie, nefiind obișnuit cu această hrană. în acest caz, se dă întâi din sortimentul de siloz cel mai gustos.
Se pot conserva în butoaie și fructe de scoruș, dar numai amestecate cu frunze verzi.
Însilozarea în butoaie are avantajul că hrănirea se poate opri oricând, prin faptul că nu se mai desfac noi butoaie. Butoaiele nedesfacute se pot păstra în continuare. Primăvara, după terminarea perioadei de hrănire, butoaiele se spală și se păstrează în loc acoperit și uscat, un butoi poate fi folosit de mai multe ori, în funcție de grija cu care este manipulat.
Cervidele mănâncă hrana însilozată numai după ce s-au obișnuit cu ea, dar după aceea o consumă cu plăcere. Hrănirea cu siloz este eficientă numai dacă hrănitorile sunt cercetate de vânat cu regularitate, încât hrana pusă să fie consumată imediat și să nu se altereze. Dacă temperatura scade la – 5° C, hrana însilozată nu mai este consumată deoarece îngheață.
Cele de mai sus se bazează pe datele din literatura străină. Procedeele descrise ar trebui verificate în țara noastră prin experimentări și alese cele care se potrivesc mai bine condițiilor de teren de la noi, folosind plantele ce ne stau la dispoziție.
REMIZE PENTRU VÂNAT
Remizele destinate ocrotirii vânatului sunt suprafețe cultivate cu plante erbacee sau lemnoase amplasate înăuntrul terenurilor agricole, care, pe mare întindere, sunt lipsite de adăposturi naturale pentru vânatul mic.
Exemplu: o plantație forestieră de câteva hectare în Bărăgan sau în Centrul Dobrogei; o cultură de napi porcești, sorg sau de varză furajeră în cuprinsul unor tarlale de mare suprafață cultivată cu grâu, unde după recoltarea acestuia și întoarcerea miriștei, nu mai rămâne pe câmp nici o vegetație în care potârnichile și fazanii să găsească loc de refugiu.
Adăpostul se înțelege atât contra dușmanilor, cât și împotriva viscolului. El poate fi permanent (din arbori, arbuști) sau temporar (varză, sorg, floarea-soarelui). Dar remizele mai oferă și hrană, prin fructele de arbuști, semințele de ierburi și prin ramurile și coaja pe care le furnizează. Nu mai puțin însemnată este funcția lor de loc liniștit de cuibărit. Pentru fazani, servesc și ca loc de dormit prin arborii rari plantați în cuprinsul lor.
Remizele servesc, în principal, pentru fazan, potârniche și iepure și în unele cazuri și pentru căprior, mai cu seamă că acum căpriorul tinde să se răspândească și în Câmpia Română cu puține păduri. Primele trei specii își găsesc în prezent cele mai favorabile condiții de dezvoltare în terenurile ușor ondulate, cu culturi variate, cu răzoare și terenuri în pantă, mici surpături necultivate sau plantate cu arbori, petece cu iarbă uscată ce rămâne din an în an. Așa sunt unele părți din Podișurile Moldovei și ale Transilvaniei. Dar, în câmpia întinsă din sudul și vestul țării și în Dobrogea, unde în urma modernizării agriculturii și a extinderii mecanizării au dispărut răzoarele și grupurile de mărăcini, au fost defrișate pâlcurile de pădure și perdelele forestiere de protecția câmpului, introducându-se monoculturile pe mari întinderi, crearea de remize este o condiție pentru prosperitatea vânatului mic de câmp. întinderile de sute de hectare cu aceeași plantă sau cu arături proaspete sunt defavorabile vânatului mic.
Remizele pot fi formate din plante erbacee de talie înaltă, al căror efect de adăpostire este de un an: napi porcești, varză palmier, floarea-soarelui, porumb, sorg sau vegetație forestieră, adică specii lemnoase care au durată lungă. Ultimele sunt preferate, ori de câte ori se pot înființa.
Dimensiunile, forma și compoziția floristică a remizelor variază în funcție de specia de vânat căreia îi sunt destinate, dar toate au câteva caracteristici comune:
Să fie amplasate în puncte liniștite ale terenului de vânătoare.
Solul să fie permeabil, adică să nu băltească și pe cât posibil, să fie și fertil. Dacă în apropiere este un curs de apă sau o apă stătătoare, este cu atât mai bine, deoarece pe marginile acestora se dezvoltă o faună hrănitoare foarte utilă fazanilor și potârnichilor.
În loc de o remiză de 100-200 ha pe o suprafață de 10 000 ha fond de vânătoare, este de preferat să existe 30-40 remize de câte 2-5 ha, repartizate pe toată suprafața.
De mare importanță este compoziția floristică a remizei și repartizarea speciilor de plante în cuprinsul ei.
Astfel, la marginea remizei este necesar un cordon de arbuști cu spini, impenetrabil, care să împiedice atât intrarea oamenilor cât și pătrunderea vitelor care pășunează pe câmp; la mijloc arbori și arbuști producători de fructe, apoi poienițe cu iarbă apte pentru cuibărit. De notat că fazanul și potâmichea nu au nevoie de desișuri continui, ci de alternanța grupurilor de arbuști cu poieni necultivate. Faptul acesta nu exclude posibilitatea ca o suprafață oarecare de la mijlocul remizei să fie transformată în ogor pentru vânat.
În partea de nord și nord-est a remizei, este bine să fie plantați câțiva arbori rășinoși pentru a încetini viteza vântului și a reține zăpada adusă de vânt. Pentru a-și ajunge scopul, arborii rășinoși trebuie plantați rar, spre a rămâne îmbrăcați în crengi până la sol.
Dacă se plantează în remiză caiși, zarzări sau alți pomi fructiferi, se recuperează o mare parte din cheltuielile de înființare, dacă nu chiar în întregime; aceste culturi au marele dezavantaj că atrag populația, neliniștind astfel vânatul. Pericolul este mai mic dacă astfel de pomi se plantează la mijlocul remizei, deoarece nu se observă cu ușurință.
Culturile forestiere de protecție sunt, incontestabil, folositoare pentru cuibărit și pentru refugiu în caz de pericol, însă rămâne de văzut care este utilizarea lor în timpul viscolului, când în interiorul și spatele lor se îngrămădește zăpada. în acest caz, vânatul va fi îngropat, deci va pieri, sau va trebui să părăsească cultura. Culturile sunt utile numai dacă, pe lângă arbori înalți, există și subarboret. Este ușor de înțeles că un aliniament cu arbori, străbătut de vitele care circulă pe drum și de câinii care, de regulă, însoțesc vitele, nu va fi un adăpost.
în remizele din fondurile populate cu căprioare, se introduc și specii de arbori din care se pot face frunzare.
Pentru menținerea desișului, foioasele se recepează, iar dintre rășinoase, 4 din 5 tulpini se retează la înălțimea de 1,5 m pentru a forma desiș cu crengile lor inferioare; o tulpină se lasă să crească pentru a servi ca loc de dormit fazanilor.
Potârnichile, deși nu sunt specii de pădure, totuși în lipsă de remize, se adăpostesc la marginea pădurii. De aceea, mărăcinii și arbuștii, care de obicei cresc spontan pe marginile pădurilor de la câmpie și dealuri, trebuie păstrați, deoarece opresc intrarea nedorită a vitelor în pădure.
Nu departe de remize este bine să existe culturi agricole în care vânatul să găsească hrană, de exemplu lucerna sau trifoi roșu. Din acestea însă potârnichile și fazanii trebuie alungați, la începutul lui aprilie, pentru a-și căuta loc de cuibărit în remize, locuri mai puțin periclitate.
Remizele trebuie amenajate pentru combaterea răpitoarelor, făcându-se cărări în acest scop și așezând capcane, deoarece combaterea trebuie intensificată în remize. De asemenea, în remize se fac hrănitori pentru iarnă și cărări cu adăposturi pentru observarea vânatului.
Napii porcești, varza palmier, porumbul și sorgul sunt apte pentru adăpost numai începând cu luna iulie când au înălțime corespunzătoare, așa că nu sunt utile pentru cuibărit.
Remizele au unele particularități în funcție de specia căreia îi sunt destinate:
Potârnichea are nevoie mai mult decât oricare altă specie de vânat mic de remize, atât pentru cuibărit, cât și pentru adăpost contra dușmanilor ei. în câmpia întinsă, fără adăposturi, potârnichea, chiar dacă se menține sporadic, nu se înmulțește, din cauza pierderilor mari din timpul iernii. în timp ce fazanul, iepurele și căpriorul se salvează în pădure, dacă aceasta există, potârnichea nu intră decât la marginea ei.
O caracteristică a remizelor pentru potârnichi este suprafața lor mică: 200, 500, 1000, maximum 2000 m2. Important este ca lățimea lor să nu depășească 25 m, încaz contrar, mijlocul rămâne puțin folosit sau nefolosit, deoarece nu pătrunde în remizădecât de nevoie.
Vegetația remizelor va fi formată din 2-3 etaje: în mijloc arbori foioși și rășinoși amestecați, având în jurul lor, până la marginea remizei, arbuști cu spini, producători de fructe; în fine, dedesubt, în poienițe, iarbă și buruieni, dar nu prea înalte. Rugul de mure este foarte util.
Latura mare a remizei este bine să fie orientată spre est-vest.
La fazan problema adăpostului, a hranei și a cuibăritului se rezolvă în parte, cu ajutorul pădurii, dacă trupurile sunt repartizate pe întreaga suprafață a fondului. Cum însă asemenea situații se întâlnesc rareori, remizele își au utilizarea lor și în viața fazanului. Se deosebesc de cele ale potârnichii prin suprafața lor mai mare (0,5-25 ha) și chiar prin faptul că trebuie să existe și arbori înalți în care fazanul să doarmă peste noapte. La nevoie doarme și pe pământ, dar în acest caz este expus răpitoarelor.
Compoziția și structura arboretelor ar putea fi următoarea:
– pentru etajul de sus, la marginea expusă vântului dominant, se plantează rășinoase așa de rare încât coronamentul lor abia să se atingă. în acest fel, crengile vor crește, chiar începând de la pământ, oferind protecție contra vântului. Câteva pâlcuri pot fi plantate și în interiorul remizei. Tot pentru etajul de sus, se va planta: stejar, castan, salcâm, măr și păr pădureț, adică specii care prosperă la lumină.
Etajul al doilea va fi format din arbori care suportă umbra: carpen, jugastru, tei; etajul al treilea din arbuști producători de fructe: păducel, lemn câinesc, porumbar, corn, salbă moale, soc; foarte util este și murul; ultimul etaj este Construit din ierburi și buruieni. Și la fazan, ca și la potârniche, masivul format din arbori trebuie întrerupt de poienițe. Neapărat trebuie să se introducă și Spartium scoparium, care rămâne verde peste iarnă și servește ca hrană iepurelui. Forma optimă a remizelor este cea pătrată, fâșiile lungi oferind mai puțină liniște.
Când se proiectează o remiză de fazani și iepuri, cu o suprafață de la 10 ha în sus, se lasă la mijloc și o linie de vânătoare, lată de 8-10 m, care apoi va fi cultivată cu plante pentru vânat.
Când nu este posibil să se creeze remize permanente prin plantații forestiere, atunci se recurge la remize temporare, formate din: napi, sorg, varză palmier, floarea-soarelui, porumb, care peste iarnă rămân în parte sau total nerecoltate.
Ca și la potârniche, se amenajează hrănitori, cărări pentru combaterea dăunătorilor, apoi locuri cu nisip pentru baie.
Iepurele este mai puțin avizat la remize decât potârnichea și fazanul; totuși remizele îi sunt utile, pentru adăpost și hrană. Remizele permanente pentru acest vânat, formate din vegetație lemnoasă, au două etaje: cel superior construit din arbori de talie mare și mijlocie din care să nu lipsească rășinoasele; cel inferior din arbuști; aici este nevoie și de specii care iarna să ofere lujeri. Mărimea trebuie să fie de la 0,5 ha în sus până la 5-10 ha, dând însă preferință celor mici și numeroase, de exemplu de 2 ha. La mijlocul remizei, se cultivă ogoare din lucerna, napi, varză, sfeclă. Porumbul nu este util pentru iepuri, deoarece prin prășit vânatul este deranjat continuu, iar ca adăpost nu e bun, căci produce zgomot la adierea vântului. Forma cea mai bună este cea pătrată, deoarece oferă mai multă liniște, decât cea în formă de fâșii.
Când nu se pot înființa remize permanente, se recurge la înființarea de remize cu durată de un an. Plantele cultivate oferă și hrană iepurelui: napi, varză palmier, lăsate pe loc pe timpul iernii. Suprafața lor este bine să fie de cel puțin 1 000 m2. Oricare ar fi natura remizei, plantele trebuie să fie dese pentru a se crea un adăpost bun.
Căpriorul poate folosi remizele destinate iepurelui și fazanului, cu singura completare că sunt necesare și specii din care se pot recolta frunzare: tei, frasin, stejar, ulm, jugastru, paltin etc, precum și rugul de munte.
Câteva reguli de respectat la înființarea de remize, valabile pentru mai multe specii de vânat:
– Deoarece rășinoasele oferă numai adăpost, nu și hrană, procentul lor în compoziția remizei se va reduce numai la atât cât este necesar ca adăpost contra vântului. în Cehia, în arborete de foioase de la câmpie și dealuri, se plantează în poieni și parchete, suprafețe de 0,25-1 ha cu molid, care oferă un excelent adăpost pentru fazani.
Înființarea remizelor pentru vânat nu va fi ușor de rezolvat, deoarece terenurile vor fi greu de obținut. Deocamdată, străduințele vor trebui îndreptate spre identificarea terenurilor neproductive: gropi de împrumut, cariere părăsite, râpi, taluze de canale etc. Până atunci, ar fi util să se lase netăiați cocenii de porumb sau tulpinile de floarea- soarelui de pe câte 1-2 ha la 100 ha teren de vânătoare, deși cocenii au dezavantaje ca remiză prin zgomotul produs la adierea vântului.
De obicei însă aceeași remiză poate fi folosită de fazan, iepure și căprior, deci la înființarea ei este necesar să se țină cont de toate trei speciile.
MICȘORAREA PAGUBELOR CAUZATE CUIBURILOR DE POTÂRNICHE ȘI FAZAN DE MAȘINILE AGRICOLE
SALVAREA CUIBURILOR EXPUSE DISTRUGERII
La alegerea locului de cuibărit, potârnichea și fazanul preferă mărăcinișurile, iarba și buruienile uscate, rămase din anul precedent, dar, mai cu seamă, culturile de plante furajere: lucerna, trifoi, secară de nutreț și altele. După unele cercetări efectuate în Iugoslavia, amplasarea cuiburilor de potârniche se face astfel:
43% în lucerna, trifoi și alte culturi de nutreț;
27% în terenuri necultivate (margini de drumuri, canale și alte porțiuni de teren cu iarbă înaltă);
16% în culturi de cereale;
8% în pășuni;
6% în alt fel de culturi.
Se pare că la alegerea locului de cuibărit, un rol joacă și existența în apropiere a firelor uscate de iarbă, cu care potârnichea își căptușește cuibul.
Chiar dacă cifrele variază de la un loc la altul, în funcție de extinderea diferitelor ramuri de cultură a solului, totuși ele arată preferința potârnichii față de culturile de plante furajere. Această preferință se explică prin faptul că pasărea caută pentru puii ei un loc adăpostit de vedere, deci și de dușmani, în culturi înalte, iar în a doua jumătate a lunii aprilie și începutul lunii mai, culturile cele mai înalte sunt cele de plante furajere.
Firește, cele mai bune ar fi mărăcinișurile și iarba sau buruienile uscate, însă ele sunt din ce în ce mai puține.
Necesitatea salvării ouălor din astfel de culturi reiese din faptul că ecloziunea se produce la începutul lunii iunie, pe când recoltarea nutrețurilor amintite se face încă în cursul lunii mai, deci cuiburile sunt amenințate să fie distruse de mașini. Prin montarea la mașinile de cosit a unor dispozitive de alarmare, de alungare a vânatului, poate fi apărată de moarte cel mult pasărea adultă; ouăle însă se pot salva numai prin culegerea lor și punerea la incubație. Pericolul este mai mic în lanurile de grâu și orz, deoarece, în mod normal, la data recoltării acestora (iulie) ecloziunea deja a avut loc, fiind în pericol doar puținele cuiburi din ponta a 2-a (de înlocuire).
Pentru a ilustra proporția pierderilor prin mecanizare, se reproduce aici rezultatul unor cercetări efectuate între 1937-1942 în Statul Wisconsis (SUA), într-un teren cu gospodărie vânătorească extensivă, cum este și la noi. Din totalul de 435 cuiburi puse sub observație, 53% au fost distruse prin cositul mecanic, 7% de dăunători animali, 4% de cositul manual, 2% de pășunat, 1% de arat și secerat și 1% de furtuni. în total au fost distruse 68% din cuiburi, deci 32% au eclozat normal. Se mai menționează că lucerna și alte .plante de nutreț au reprezentat, în terenul supus cercetării, 10% din totalul suprafeței și că prin lucrările amintite, inclusiv dăunători animali, au fost ucise 10% din potârnichile ce cloceau.
Pierderile de cuiburi sunt mai mici în terenurile supuse unei gospodării vână-torești intensive.
Astfel, în stațiunea de cercetări vânătorești Burgate Manor din Anglia, potrivit unor cercetări efectuate timp de 6 ani (1948-1953), pierderile de cuiburi de potârnichi au variat între 26,5% și 44,5% din totalul existent pe teren. în ce privește cauzele care au dus la aceste pierderi, cercetările au arătat că: 28,5% din totalul pierderilor se datoresc cositului mecanic, 37% dăunătorilor animali (începând de la vulpe și viezure până la coțofene, ciori, nevăstuici și arici), 11,5% omului, altor lucrări agricole, intemperiilor, pășunatului, iar 23% unor cauze necunoscute; se bănuiește că și aici răpitoarele au avut rolul principal.
Chiar dacă în terenurile mai bine îngrijite din punct de vedere vânătoresc (Burgate Manor), pierderile sunt mai mici, decât în cele cu gospodărie extensivă (Wisconsis din SUA), totuși cifrele arată proporțiile acestor pierderi.
În țara noastră, unde gospodăria vânatului este, deocamdată, extensivă, pierderile de cuiburi de potârniche pot fi apreciate la 60-70% și reprezintă una din cauzele sporirii în ritm lent a efectivelor de potârniche.
Adăugăm că pierderile sporesc prin creșterea gradului de mecanizare a lucrărilor de recoltare a plantelor furajere, ele fiind, după unele cercetări, de 6-12% la cositul manual, 15-35% la cositul mecanic cu tracțiune animală și 45-65% la cositul mecanic cu tracțiune mecanică (tractor).
Pierderile cresc o dată cu creșterea vitezei de lucru a tractoarelor. De asemenea, ele sporesc, dacă recoltarea furajelor are loc dimineața de timpuriu și seara târziu, mergând până la 100% la recoltarea nutrețurilor în timpul nopții.
Pagube mari la puii de potârniche se produc și din cauza intemperiilor, însă aici nu se poate interveni. Dar, tocmai din acest motiv, este necesar să se acționeze în privința salvării cuiburilor din fața mașinilor și a dăunătorilor animali. Prin salvarea cuiburilor să micșorăm pierderile de pui.
Culegerea ouălor expuse distrugerii, punerea lor la incubație, creșterea puilor și eliberarea lor în teren sunt operații delicate. Omul nu reușește totdeauna să le efectueze bine. Din acest motiv, ori de câte ori se socotește că incubația se va termina cu bine pe cale naturală, se lasă ouăle pe loc și nu se recurge la incubarea și creșterea artificială, decât când nu este altă soluție. Iată condițiile de reușită:
Să existe personal suficient de bine pregătit. Este necesar ca, în prealabil, personalul să fie instruit la o crescătorie de fazani, asupra tuturor fazelor de creștere.
Să existe loc potrivit pentru crescătoria de pui: lucerna, trifoi, pășune etc, precum și aparatură necesară: incubator artificial sau găini de mărime mică, cutii de crescut pui cu cloști sau aparatură de creștere fără găini domestice.
O bună organizare a identificării pe teren a cuiburilor expuse distrugerii și a adunării și transportului ouălor.
Incubarea cu găini domestice se poate face oriunde, dar cea cu incubatoare artificiale numai acolo unde se poate aduna un număr mare de ouă. De regulă se face la fazanerii.
Prima măsură de reducere a pagubelor la cuiburile de potârniche și fazan este aceea de a alunga păsările din culturile de plante de nutreț, în perioada când își aleg loc de cuibărit. Potârnichii nu-i place să fie deranjată în această perioadă, iar dacă, în mod repetat, este neliniștită, se mută în alt loc. Tocmai acest lucru este urmărit de ocrotitor: să se mute în mărăcini, iarbă uscată, liziere de păduri, pe unde nu trece nici cositoarea mecanică, nici combina. Stârnirea se face cu câinele prepelicar bine condus; o altă metodă utilizează o sârmă lungă de 15-20 m, de care, la anumite intervale, sunt legați clopoței. Fiind trasă de doi oameni pe deasupra culturilor de plante furajere, gonește pasărea. Operația se face între 1-20 aprilie, de 3-4 ori, în zile consecutive, sau cel puțin o dată pe săptămână. După 20 aprilie se încetează operația, lăsând liniștite potâmichile care au rămas, căci deja a început depunerea ouălor. Firește că nu se reușește să se alunge toate potâmichile din lanurile de nutreț, pagubele însă se vor micșora considerabil. Din cele de mai sus reiese necesitatea ca paznicul să identifice toate culturile de plante de nutreț din raza sa de activitate, să aibă o listă a acestora, ca să se știe unde va trebui acționat.
IDENTIFICAREA CUIBURILOR ȘI ADUNAREA OUĂLOR DE POTÂRNICHE
Prima operație este căutarea punctelor în care cuibărește potâmichea. Căutarea cuiburilor se face cu un câine pontator sau cu sfoara cu clopoței. în acest caz, se vede de unde a sărit potâmichea și se caută în apropiere. Trebuie avut în vedere însă că potâmichea nu sare totdeauna chiar de pe cuib, ci, uneori, aleargă un timp pe jos și numai după aceea se ridică. Munca de căutare cu câinele pontator este îngreunată de faptul că pasărea, în perioada reproducerii, lasă un miros mai slab ca de obicei. Cuiburile găsite se marchează cu un băț sau alt semn vizibil, pus nu chiar lângă cuib, ci la 10-20 m, mereu spre același punct cardinal. Dat fiind că în această perioadă potâmichile nu se îndepărtează mult de cuib, înseamnă că acolo unde s-a văzut o potârniche, se poate căuta înjur cuibul. De obicei nu se depărtează mai mult de 50 m.
Odată descoperit, el trebuie ținut sub observație deoarece ouăle se iau din cuib atunci când ponta este completă, dar clocitul încă n-a început. Ouăle care se găsesc în această fază pot fi amestecate și puse în incubator împreună, pe când cele într-un stadiu avansat de incubație, se culeg separat, pe cuiburi; pe fiecare ou se scrie cu creion negru numărul cuibului și data colectării. Acasă, ouăle din fiecare cuib se pun la clocit în continuare, separat, sub altă găină. Dacă s-ar amesteca, cloșca ar pleca de pe cuib cu puii ieșiți din ouăle cu un stadiu mai avansat de incubație, lăsând restul ouălor să se răcească și să se distrugă.
Ouăle în faza incipientă de incubație sunt mai sensibile la răcire decât cele într-un stadiu mai avansat. S-a constatat însă că această sensibilitate la ouăle de fazan și potârniche este mai mică decât la ouăle de găini domestice. Se afirmă chiar de unii autori că ouă părăsite timp de 24 ore, duse acasă și puse sub găini domestice, au eclozat normal și au dat pui viabili. Ouăle sunt însă mai sensibile la scuturături, de aceea ele se înfășoară fiecare separat în vată sau iarbă, se pun într-un coș care se ține tot timpul transportului în mână. Cea mai mare sensibilitate la răcire și zdruncinături o au ouăle de până în ziua a 10-a a incubației.
Un lucru de mare însemnătate este organizarea colectării ouălor așa încât oamenii, să nu fie lăsați să adune ouăle și să le predea, ci să anunțe numai găsirea cuiburilor, urmând ca adunatul să fie făcut de paznic, pădurar, vânător ocrotitor. Numai așa se asigură salvarea ouălor în bune condiții.
La adunarea ouălor de potârniche (și fazan) se mai recomandă respectarea următoarelor reguli:
Cuiburile să fie căutate mai cu seamă la marginea lanului de lucerna, deoarece aici vor fi mai frecvente decât la mijloc.
Ajuns la cuib, personalul de vânătoare va vedea dacă este sau nu cazul să fie ridicate ouăle din cuib; dacă pericolul nu e mare, este mai bine să fie lăsate pe loc până la ecloziune.
Sunt unele păreri cu privire la lăsarea unui petec cu lucerna sau trifoi necosit, în punctul unde se găsește cuibul; părerile sunt însă contradictorii: unii afirmă că nu dă rezultate, deoarece pasărea speriată nu se mai întoarce la cuib din cauză că aceste petece fac notă discordantă cu restul terenului cosit și constituie puncte de atracție pentru răpitoare. Alții, dimpotrivă, susțin că, mai cu seamă, dacă stadiul de incubație este avansat, deci pasărea stă nemișcată pe cuib, e mai bine să fie lăsată pe peticul necosit.
Adunatul ouălor se face, de preferință când ponta este completă, dar incubația încă n-a început și, în orice caz, cu câteva zile înainte de începerea recoltării nutrețurilor, precum și în toată perioada recoltării. Dacă nu se procedează cu băgare de seamă, se pot cauza pagube mai mari decât folosul obținut prin adunarea ouălor.
Prin adunarea ouălor din cuiburi, silim pasărea să depună alte ouă, firește mai puține, în alt loc, poate mai puțin expus pericolelor.
Dacă vrem să cunoaștem stadiul incubației, putem sacrifica câte un ou din fiecare cuib, spărgându-1.
în timpul cât cuiburile sunt ținute sub observație, este o bună ocazie să fie combătuți dăunătorii animali.
Fazanul are obiceiul să depună ouăle în cuiburile de potârniche. (Invers însă nu se întâmplă). în aceste cazuri se scot ouăle de fazan și se pun la incubație, separat.
Culegerea ouălor din semănăturile de toamnă (grâu, orz) nu are rost și este chiar dăunătoare, din motivul că, la data recoltării (iulie), ecloziunea s-a produs.
PUNEREA LA INCUBAȚIE A OUĂLOR ȘI CREȘTEREA PUILOR
Această lucrare nu este ușoară, de aceea se recomandă ca personalul care a primit această sarcină, să urmeze un curs scurt la o fazanerie. La incubație se pot ivi două situații: a) când ouăle nu au fost deloc clocite; b) când ouăle se găsesc într-un stadiu de clocire mai mult sau mai puțin avansat. în cazul ouălor neclocite, se pot folosi pentru incubație, fie incubatoare artificiale, iar pentru creșterea puilor mame artificiale, fie găini domestice pitice, deci cât mai ușoare. în cazul ouălor deja clocite, mai mult sau mai puțin, ouăle din fiecare cuib se pun la incubație sub altă găină, nu amestecate. Aceasta din motivul că ouăle din cuiburi diferite pot avea stadiu de incubație diferit.
Dacă incubația ouălor de potârniche se face în incubatoare artificiale, atunci trebuie să existe personal de specialitate care știe să conducă mersul incubației. Ouăle nu se pot păstra mai mult de 10 zile, deoarece procesul de ecloziune scade. în incubator ouăle se întorc zilnic așa cum face cloșca. Se menționează numai că, în perioada incubației, au nevoie de mai multă umezeală decât ouăle de găini domestice și că au coaja mai tare. Pentru a putea organiza o stație de incubare artificială a ouălor de potârniche, este nevoie de o zonă întinsă pe care să se poată colecta ouă și de o densitate mai mare de potârnichi. La astfel de stațiuni, pe lângă incubatoare, trebuie să existe și mame artificiale pentru creșterea puilor.
În țara noastră, unde densitatea de potârnichi este deocamdată mică, nu se vor ivi prea curând cazuri de incubație în stațiuni artificiale. Dar necesitatea incubării cu găini domestice poate deveni frecventă în regiunile cu vânat mic. Incubația și creșterea puilor trebuie învățată bine. în cele ce urmează, dăm totuși câteva recomandații pentru incubația cu găini domestice:
Pentru incubație se folosesc găini domestice mici, pitice, sub o găină punându-se cel mult 25-30 ouă.
Dacă ouăle nu au fost deloc clocite în natură, atunci pot fi amestecate; dacă însă au o perioadă de incubație oarecare, atunci ouăle din fiecare cuib se pun la incubație sub altă găină.
înainte de a fi așezate pe ouăle de potârniche, cloștile trebuie puse la probă, spre a vedea dacă stau bine pe ouă. în același timp se tratează cu insecticide, dar numai până la cel mult a 10-a zi de incubație.
Pentru incubație se folosesc cutii speciale. Dacă acestea lipsesc, atunci se face un cuib în pământ, căptușit bine cu fân și paie, dar așa fel încât să aibă marginile destul de bătătorite, ca ouăle să nu se piardă printre paie sau fân.
Cloșca se ia de pe cuib, în fiecare zi, la început timp de 10 minute, iar mai târziu 20 minute, se hrănește și adapă, apoi se pune din nou pe cuib.
în timpul incubației, cloșca trebuie ferită de dușmani, în special dacă clocește în liber. Se acoperă cu un coș rar. Dacă ar refuza să stea pe cuib în liber, atunci poate fi pusă în grajd, la adăpost. Ouăle se pot stropi seara cu apă căldicică, deoarece au nevoie de mai multă umezeală decât cele de găină domestică.
în cazul ouălor care nu au fost clocite deloc, păstrarea nu trebuie să aibă loc mai mult de 10 zile. Cele deja incubate, în natură, se pun la incubație imediat.
în ultimele 2-3 zile înainte de ecloziune, ouăle se stropesc cu apă călduță, deoarece, au coaja mai tare decât cele de găină, și fără umezeală puii nu reușesc să spargă coaja. Cloșca nu trebuie să fie tulburată, speriată, ci să se păstreze liniște deplină. Ecloziunea are loc în ziua a 24-a. Dacă s-au răcit în timpul culegerii sau dacă găina n-a stat bine pe ouă, ecloziunea are loc în ziua a 25-a.
Creșterea puilor de potârniche este o operație delicată, care cere nu numai aparatură corespunzătoare, ci și cunoștințe de specialitate și devotament din partea crescătorului. Dacă nu se procedează cu toată grija, pierderile pot fi mari. Primul pericol este acela ca puii să fie călcați de găina domestică – mult mai grea decât potârnichea. De aceea, se recomandă ca, imediat după ce au eclozat, puii să nu fie lăsați să se usuce sub găină, ci să fie luați și puși într-o cutie sau coș căptușit cu o flanelă și așezați într-o cameră caldă. Pericolul de a fi călcați este mai mare înainte de a se usca. După 12-24 ore, când sunt mai vioi, se pot pune din nou sub cloșcă.
Creșterea puilor se face într-un loc anume ales: o lucernieră sau trifoiște, unde cosim fâșii de 3-4 m lățime, iar între ele lăsăm fâșii necosite de 7-8 m lățime. Fiecare cloșcă cu puii ei se pune într-o ladă de crescut pui, așezată pe marginea fâșiei cosite, cu spatele spre cea necosită. Cutia are în față un grătar prin care puii pot ieși, dar cloșca nu. De asemenea, în fața cutiei se montează „grădinița", o curticică, în care puii pot alerga prima săptămână. Este bine ca această cutie să aibă două mânere, care să ușureze mutarea ei zilnică în locuri curate și cu verdeață proaspătă. Seara, după ce puii au venit la cloșcă, în fața grătarului se pune o ușă, eventual din plasă deasă de sârmă care să apere puii atât de dăunători cât și de răceală. După o săptămână, grădinița se îndepărtează, încât puii să poată circula liberi în spațiul cosit și necosit, căutându-și parte din hrană, în special insecte.
Lăzile de crescut se pun pe linia cosită, la distanță de 20-30 m una de alta încât puii de la o cloșcă să nu meargă la alta vecină, ceea ce ar duce la îngrămădiri.
Hrana care se dă puilor variază cu vârsta astfel:
În primele 24 ore nu li se dă nici un fel de hrană, deoarece le ajunge rezerva de hrană din gușă. Ziua a doua: gălbenuș de ou fiert tare și trecut prin sită, în care se pune planta numită coada șoricelului, verde, crudă, tăiată mărunt. Acest amestec se dă puilor pe o scândură dată la rindea pe ambele părți și destul de mare ca toți puii să poată ajunge la hrană (15/40 cm). De băut li se dă apă curată, luată dintr-o baltă și pusă într-un vas lat lestat, cu o piatră ca să nu se răstoarne. Nu se dă apă nici fiartă, nici rece luată de la cișmea.
Ziua a 3-a: oul întreg (inclusiv albușul) se macină mărunt și de adaugă coada șoricelului tăiată mărunt. După mâncare, li se dau larve de furnici.
Ziua a 4-a: hrana prevăzută pentru ziua a 3-a, însă amestecată în proporție de 1:1 cu hrană combinată destinată puilor de fazan, cumpărată din comerț. La aceasta se adaugă, zilnic, la fiecare pui, 1-2 larve de făină. La această vârstă și în continuare, li se oferă, spre a putea face baie, un amestec de nisip uscat și cenușă de lemn, pusă într-o farfurie lată.
Ziua a 5-a și a 6-a: hrană combinată destinată puilor de fazan, la care se adaugă fulgi de ovăz. Aceștia din urmă se dau la discreție, puși într-o farfurioară lată. Larvele de făină se majorează la 2-A bucăți.
Ziua a7-a : Proporția de ou și coada șoricelului se reduce, hrana combinată destinată fazanilor se menține. Fulgi de ovăz la discreție, puși într-o farfurie lată.
În a doua săptămână: Hrana constă din 1/3 ou și coada șoricelului și 2/3 hrană combinată. Fulgi de ovăz la discreție. Rația de larve de făină se majorează la 5 bucăți la un pui pe zi.
Săptămâna a 3-apână la a 7-a: compoziția hranei este cea din a doua săptămână, cu deosebirea că treptat se reduce rația de larve de făină și în schimb se majorează cea de fulgi de ovăz. In același timp se adaugă orez fiert, proaspăt și carne fără grăsime (mușchi) tocată cu mașina.
În primele 7 zile ale vieții, hrana se dă de 5 ori pe zi, cu începere de la ora 6 dimineața până la orele 18-19. începând cu ziua a 8-a și până la a 13-a se dă de patru ori, apoi de 3 ori. începând cu a treia săptămână, tăvile de scândură cu hrana pe ele sunt lăsate numai 10 minute, apoi se ridică și se curăță prin spălare, zilnic de două ori, dimineața și seara. Acest lucru este foarte important, deoarece hrana alterată duce la îmbolnăvirea puilor. Când se dau larve de făină, trebuie urmărit ca fiecărui pui să-i revină rația respectivă. Mare atenție trebuie să se dea curățeniei vasului cu apă de băut. Scăldătoarea din nisip și praf de cenușă să nu lipsească. Cutia cu care este închisă cloșca trebuie mutată zilnic de 2 ori, în loc curat. Deschiderea cutiei și lăsarea puilor să plece în lucerna apropiată, în căutare de insecte, se face numai după ce rouă se ridică, ploaia a trecut, iar iarba s-a uscat. Umezeala și răceala duc la îmbolnăvirea și moartea puilor, mai cu seamă în primele zile. De altfel, pe timp de ploaie sau de rouă nici insectele nu se mișcă, așa încât găsirea lor de către pui ar fi îngreunată.
Alți autori recomandă un regim de hrănire deosebit. Astfel, potrivit unor experiențe făcute la stațiunea Burgate Manor (Anglia), începând din a 10-a zi, puii de potârniche pot fi alimentați cu hrană combinată destinată puilor de fazan.
La hrănirea puilor, trebuie avut în vedere că schimbarea regimului de hrană nu trebuie făcută brusc, ci treptat. Dacă s-a făcut brusc, iar puii refuză mâncarea, atunci se revine la hrana obișnuită și apoi se încearcă schimbarea ei în mod treptat.
Alții recomandă următoarea compoziție de hrană, chiar cu începere de a doua zi: se face un amestec dintr-o lingură de supă făină de carne, două gălbenușuri de ou trecut prin sită, amestecat cu zer până se face un sos. Acesta se pune la fiert și după aceea se amestecă cu atâta pesmet până se face un fel de pastă. începând din a doua săptămână, la hrana astfel preparată se poate adăuga și salată verde tocată mărunt. Cantitatea de mai sus ajunge pentru 20 pui pe zi. Cu timpul, se înțelege că rația crește și anume până la 3 săptămâni, sporind rația de făină de carne, iar după aceea pe cea vegetală și anume orz sau porumb măcinat sub formă de păsat.
Unii autori nu recomandă hrănirea cu larve de făină, ci numai cu larve de furnici. Dacă totuși s-ar da și larve de făină, atunci acestea să fie puse 2-3 zile într-o lădiță cu praf de cărbune sau rumeguș de lemn, unde ele să se curețe de substanța băloasă de pe corp, care pare fi dăunătoare puilor. Nu s-a ajuns încă la o rețetă unică. Dar tocmai faptul că folosind rețete deosebite s-au obținut totuși bune rezultate în creșterea puilor, este o dovadă a puterii de adaptare a acestora și că ei pot fi crescuți chiar dacă nu dispunem de un anumit sortiment de hrană, acesta putând fi înlocuit cu altul.
În a treia săptămână, puii sunt capabili de zbor. O parte din hrana animală și-o adună singuri din lucerna sau trifoi. Dacă sunt bine dezvoltați, atunci la 40 zile au 120 g, iar la 50 zile 160 g.
Temperatura aerului: în prima săptămână 29o-30° C, în a doua 26° C și scade treptat până la 24° C. începând cu a treia săptămână, temperatura în interiorul crescătoriei a fost de 2Q°-24° C și numai noaptea și în zilele ploioase a scăzut la 15° C. începând cu săptămâna a 6-a, nu li s-a mai dat căldură suplimentară.
Greutatea medie a puilor a fost la:
10 zile 21,8 g
20 zile 46,8 g
30 zile 89,16 g
40 zile 145 g
50 zile 174,3 g
60 zile 205,5 g
70 zile 237,6 g
Dificultățile creșterii puilor de potârniche, după acest autor, nu sunt mai mari decât ale puilor de fazan, numai că puii sunt mai mici și trebuie tratați mai delicat.
Pentru hrănirea puilor de potârniche, a folosit aceeași compoziție de hrană ca și pentru puii de fazan. Conținutul de proteine a reprezentat 24,45%.
Dacă se lucrează cu grijă la colectarea și incubarea ouălor salvate, se poate obține un randament de 3-8 pui la un cuib salvat, ceea ce poate fi considerat drept rezultat bun.
Puii crescuți cu găini domestice sunt mai vioi și mai vigilenți la atacul dușmanilor decât cei proveniți din crescătorii artificiale. Și randamentul este mai ridicat.
ELIBERAREA PUILOR DE POTÂRNICHE ÎN TEREN
Creșterea puilor de potârniche de către om este relativ dificilă. Pierderi mari se produc mai cu seamă în primele zile. De aceea, interesul este ca puii să fie lăsați în teren cât mai de timpuriu.
Metodele de punere în libertate se bazează pe simțul de familie, foarte dezvoltat la aceste păsări. Instinctul de a crește pui este așa de mare, încât primește și pui străini. în primul rând se identifică pe teren cel puțin o familie de potârnichi cu pui eclozați de abia 1-2 zile. Acest lucru se poate face dacă se cunoaște cuibul încă înainte de ecloziune și se urmărește momentul ecloziunii. Puii eclozați în crescătorii sunt duși să fie adoptați de o astfel de potârniche, având pui de aceeași vârstă. Se procedează astfel: se transportă pe teren o cutie de crescut pui (fig. 208) și se așază lângă cuibul de unde au eclozat puii sălbatici. Dacă potârnichea-cloșcă a fost văzută se pune cutia în locul acela. Se transportă puii eclozați într-un coș cu flanelă, deci la căldură, iar cloșca într-un sac. Punem cloșca și puii în cutie și-i ținem până în dimineața următoare, închiși în cutie, punând și grătarul. A doua zi, dimineața, după ce s-a luat rouă, ridicăm grătarul, dând posibilitatea puilor să iasă, dar cloșca rămâne închisă în cutie. Puii piuind vor fi auziți de potârnichea mamă din apropiere, vor fi chemați și adoptați. Dacă n-am reușit la prima încercare, mutăm cutia în apropierea altei familii. Ducem pe teren atâția pui încât împreună cu ai mamei adoptive să formeze maximum 25, câți poate adăposti sub aripi. Ne orientăm după cojile de ouă din cuibul unde au eclozat cei sălbatici. Odată adoptați, operația a reușit. Condiția este că între puii sălbatici și cei adoptați să nu fie o diferență de vârstă mai mare de 2-3 zile.
Dacă însă încercarea noastră a rămas fără succes, ducem puii acasă și îi creștem până la vârsta de 3 săptămâni, când vom face uz de a doua metodă de punere în libertate a puilor și anume: puii, fără cloșca domestică, sunt transportați dimineața, înainte de a se face ziuă, într-un punct unde știm că sunt potârnichi și îi așezăm într-o cultură unde ei să aibă adăpost (sfeclă, cartofi, varză). în fața coșului punem hrană din cea la care ei sunt obișnuiți. După ce s-a luat rouă, cu o sfoară tragem de la oarecare distanță, unde suntem camuflați, pânza cu care este acoperit coșul, așa fel încât puii să poată ieși, încet, nu în zbor. Ei, fiind deja liniștiți și găsind hrană, iar vegetația oferindu-le adăpost, vor întârzia în cultura respectivă până când vreo potârniche din jur, femelă sau mascul, îi va adopta. Metoda aceasta este cea mai eficientă, deoarece la vârsta de trei săptămâni, puii au trecut peste greutăți.
Dacă eliberarea puilor nu s-a făcut nici la vârsta de 3 săptămâni, sau dacă terenul nu are potârnichi, atunci nu rămâne altceva de făcut decât să-i ținem în captivitate, în voliere, până la sfârșitul iernii (finele lui februarie) când se face constituirea perechilor și când și greutățile iernii au trecut. Perechea de pui o ducem pe teren tot înainte de a se face ziuă, punem hrană, deschidem coșul încet, potârnichile vor ieși și fiind flămânde se vor opri la hrana pusă. De aici în colo își vor alege ele însele locul de cuibărit. Condiția reușitei este ca potârnichile să se fi constituit în perechi în mod natural, lucru ce trebuie observat înainte de a fi eliberate. Sarcina aceasta este a crescătorului, adică a celui ce le-a ținut până atunci în voliere. Potârnichi neîmperecheate pot fi lansate numai când aceasta se face în număr mai mare (10-20 dintr-un coș) și se lasă ca perechile să se constituie de la sine, după aceea. Lansarea potârnichilor trebuie făcută dimineața.
Din cele descrise mai sus rezultă că operația incubației și mai cu seamă a creșterii, sub îngrijirea omului, a puilor de potârniche este o operație destul de dificilă, implică riscuri și cere personal bine pregătit și conștiincios. Ea face parte din cultura intensivă. De aceea, trebuie să se rezume la ouăle cu adevărat periclitate, și ori de câte ori este speranță ca ele să poată fi clocite de potârnichea de teren, să fie lăsate pe loc.
SALVAREA OUĂLOR DE FAZAN, PUNEREA LA INCUBAȚIE ȘI CREȘTEREA PUILOR
– La identificarea cuiburilor, ținerea lor sub observație, adunarea și transportul ouălor trebuie respectate regulile expuse la potârniche, cu mențiunea că trebuie procedat cu precauție, spre a nu deranja fazănițele care și-au ales loc bun de cuibărit.
Dacă nu se ține cont de această indicație ar fi posibil să alungăm de pe cuib multe făzănițe care nu se vor mai întoarce aici și astfel să cauzăm o pagubă mai mare decât ceea ce realizăm din ouăle adunate.
Și în cazul fazanului, pierderile de ouă pot fi micșorate, dacă fazănițele sunt deranjate în lanurile de plante furajere, la începutul lunii aprilie, când își caută loc de cuibărit, silindu-le astfel să se mute în locuri mai puțin expuse.
în cursul zilei, perioada cea mai potrivită pentru căutarea cuiburilor este aceea în care fazănițele nu mai umblă în căutare de hrană, ci s-au așezat, deoarece acum se vor ridica chiar de pe cuib și în acest fel acesta va putea fi identificat. Această perioadă este cam între 8 dimineața și 16 seara, durata ei variind în funcție de gradul de liniște din teren.
Deși ouăle rezistă multe ore până să fie puse la incubație, totuși tendința trebuie să fie aceea de a le pune în incubator sub cloști domestice, cât mai devreme posibil.
INCUBAȚIA OUĂLOR ȘI CREȘTEREA PUILOR DE FAZAN
Punerea la incubație a ouălor de fazan adunate din cuiburile expuse distrugerii se poate face în două feluri:
cu cloști izolate;
organizând mici stațiuni de incubație.
Metoda de clocire cu cloști este la îndemâna oricui și ar putea fi folosită și la noi în cele mai multe cazuri, deoarece înființarea unei stațiuni de incubație și creștere necesită în primul rând, un număr mare de ouă, care spre a fi adunate pretinde un efectiv ridicat de fazani. Transportul de la distanță al ouălor este costisitor, deoarece este vorba de cantități mici.
Pentru incubație se folosesc găini domestice de talie mică, apropiată de cea a făzănițelor. în prealabil, trebuie verificată calitatea lor de bune clocitoare, punându-le la probă. Li se face deparatizarea, se iau zilnic de pe cuib timp de 10 minute în care sunt hrănite și adăpate.
Locul cuibului se alege așa ca să fie liniștit și apărat de dăunători, îndeosebi de pisici domestice, câini, ciori etc. Și mai bine este dacă, peste cloșcă, se pune un coș rar, anume făcut. Cuibul se face, simplu, ca în natură: o gropiță amplasată lângă o tufă sau buruieni, căptușită cu iarbă uscată.
Când ouăle au început să fie ciocnite, se recomandă a se pune în jurul cuibului, pe o rază de 0,5 m o plasă de sârmă cu ochiuri dese și înălțime de 20-30 cm, cu scopul de a nu lăsa puii să se îndepărteze de cloșcă în primele 3-4 zile. îndată ce puii eclozați s-au uscat, cuibul cu cojile de ouă se îndepărtează; locul cuibului se acoperă cu nisip. Tot timpul este necesar să supraveghem terenul ca să nu se apropie răpitoarele. în acest scop, folosim capcane, ungem cu o substanță rău mirositoare împrejurimile și facem tot posibilul pentru combatere. După 4 zile, plasa de sârmă se ia încât puii și cloșca să se poată îndepărta în căutare de hrană. Dacă, fie din cauza pericolelor, fie din pricina pagubelor pe care le-ar cauza prin râcâit, cloșca cu puii ei n-ar putea fi lăsată liberă, atunci se folosește o cutie de crescut pui de fazan în care cloșca poate fi închisă. Pentru ca puii să poată găsi mereu hrană proaspătă și ca să se evite înmulțirea paraziților, cutia cu cloșca trebuie mutată mereu în alt loc.
Această metodă implică multe riscuri și se aplică numai în cazurile când nu se poate înființa o stațiune de incubație și creștere. Ea este însă obligatorie când avem de-a face cu ouă parțial clocite. În acest caz, ouăle culese dintr-un cuib le punem sub cloșcă, separat. Dacă este vorba de ouă încă neclocite, atunci le putem amesteca, punând sub cloșcă atâtea câte poate acoperi, în funcție de mărimea ei (20-21 ouă).
La stațiunile de incubație și creștere este nevoie de un om de specialitate. El trebuie instruit, practic, în prealabil, la fazanerie. Altfel se pot comite greșeli care să ducă la pierderi însemnate. Vor fi date în cele ce urmează câteva măsuri, absolut necesare ca minim tehnic:
Amplasarea stațiunii trebuie făcută într-un loc favorabil: un trup de pădure, situat lângă un teren agricol având culturi variate, apă curgătoare în apropiere, sol fertil, neinfectat;
Să fie procurate cutii de incubatie-creștere, câte una pentru fiecare cloșcă;
Cloștile să fie puse, în prealabil, la probă spre a vedea dacă stau bine pe ouă. Se cere atenție ca nu cumva o dată cu cloștile să fie adusă și vreo boală contagioasă. Dezinfectarea este deci obligatorie;
Hrana cloștilor se compune din 60-70% grâu și 30-40% porumb, la care se adaugă puțină verdeață;
În fiecare zi, cloștile se iau de pe ouă pentru hrană și curățenie, și anume 10 minute la începutul și sfârșitul incubației și 20 minute în perioada mijlocie;
Ouăle nefecundate trebuie îndepărtate, altfel se descompun sub efectul temperaturii de clocire;
Greutatea puilor la ecloziune trebuie să fie de 60-70% din greutatea oului;
Lăzile de crescut se așază pe teren la o astfel de depărtare încât pentru un pui să revină o suprafață de circa 20 m2. Deci, la o cloșcă cu 15 pui este necesară o suprafață de 300 m2, pentru a-și putea aduna hrana. Cloștile care bat puii, ciocănmdu-i, trebuie îndepărtate, iar puii distribuiți la alte cloști.
Hrănirea puilor. în primele 24-48 ore nu li se dă hrană, căci au rezervă în punga vitelină.
Pentru hrănire se recomandă:
În primele 3 săptămâni: ou fiert amestecat, cu mei cojit la care se adaugă un amestec compus din 12% făină de porumb, 24% făină de grâu, 22% făină de ovăz, 10% făină de soia, 10% făină de carne, 16% făină de sânge, 2% făină de oase și 4% sare. La 1 kg de astfel de hrană se adaugă 5 g ulei de pește. Hrana se dă de 4 ori pe zi.
În săptămâna a 4-a, rația de ouă se micșorează treptat, până când încetează cu totul. Se dă hrană tot de 4 ori pe zi, din care, dimineața, o treime pastă din mei și două treimi amestecul arătat la săptămâna a treia; de două ori pe zi numai amestecul arătat, iar la a patra hrănire se dă păsat fin de orz, porumb și grâu, fiert ușor.
În săptămâna a 5-a, aceeași hrană, dar numai de 3 ori pe zi.
În a 6-a și a 7-a săptămână se hrănește de 3 ori pe zi: dimineața o treime mei cojit și spărtură de orez fiert, apoi două treimi amestecul arătat la săptămâna a 3-a; la prânz cereale cu grăunțe întregi, seara, treptat, se dau numai boabe întregi de cereale.
În săptămâna a 8-a, se dă hrană de 2 ori pe zi: dimineața o treime până la două treimi același amestec ca în săptămâna a 7-a, restul, grăunțe fierte de cereale. Seara, grăunțe nefierte de cereale.
Ca reguli generale de hrănire se enumera: hrana să fie mereu proaspătă, preparând-o înaintea fiecărei mese; scândura pe care se dă hrana să fie suficient de mare încât fiecare pui să poată avea acces la mâncare și după fiecare hrănire să fie curățită. Altfel, resturile de hrană se descompun și pot duce la îmbolnăvirea puilor. Orele de hrănire să fie respectate cu punctualitate; orice schimbare în regimul alimentar trebuie făcută treptat.
În compunerea rețetei de mai sus, s-a presupus că puii sunt crescuți într-un teren cu lucerna și trifoi, unde ei găsesc hrană animală suficientă. în terenurile cu puțină hrană animală, trebuie majorată rația de carne. Li se dă apă în vas curat. Este bine la hrană să fie chemați, fluierând mereu aceeași melodie. Sunt foarte sensibili la răceală și umezeală, de aceea, dimineața, cutia, în care puii au stat peste noapte, se deschide numai după ce s-a luat rouă.
Se recomandă următorul mod de hrănire și creștere a puilor de fazan:
În primele 24 ore de la ecloziune nu li se dă nimic.
În ziua a 2-a: ou fiert amestecat cu planta numită coada șoricelului, tăiată mărunt. Scândura cu hrană să aibă o mărime suficientă încât toți puii să poată ajunge să mănânce. Se așază așa încât și cloșca să ajungă la ea și să poată chema puii. După 15 minute, scândura se ridică și se dă restul de hrană găinii. Apă se dă de 2 ori pe zi, în vas totdeauna curat și lestat cu o piatră ca să nu fie răsturnat. Se hrănește de 5 ori pe zi, din 3 în 3 ore, începând de la ora 6.
Ziua a 3-a: aceeași hrană ca în ziua precedentă. Cutia de crescut se mută zilnic cu câte un metru, mereu pe teren nou. Dimineața se ridică ușa cu care au fost închiși peste noapte, așa încât puii să poată ieși prin grătar, dar cloșca să rămână în cutie. Trebuie observat dacă puii au început să cunoască chemarea mamei și dacă vin la chemare. Acest lucru este necesar pentru a se putea aduna când le este frig.
Ziua a 4-a: hrana din ziua precedentă, în plus se dă între mese câte o larvă de făină fiecărui pui.
Ziua a 5-a: hrana combinată pentru puii de fazan se găsește în comerț sub formă de făină sau granule. Se adaugă puțină apă ca să devină ca pâinea proaspătă. Larve de făină se dau 2 la fiecare pui. Se mai dă un preparat conținând vitamine, în doza prescrisă pe ambalaj.
Ziua a 6-a: aceeași hrană, dar cu 4 larve de fiecare pui.
Ziua a 7-a: se dă hrana combinată pentru puii de fazan și se adaugă tot la 10 pui un ou fiert tare, trecut prin mașină cu coajă cu tot. Tava cu hrană se ridică după un sfert de oră și se curăță. De reținut că în a 8-a zi de la eclozare se îndepărtează grădinița, puii având acum pentru prima dată libertate deplină. în același timp, trebuie întărită vigilența în ce privește combaterea dăunătorilor. Fâșia de lucerna cosită îngreuiază apropierea dăunătorilor cu păr.
Ziua a 8-a până la a 15-a: se dă hrana din ziua a 7-a la care se adaugă carne slabă fiartă, trecută prin mașină. Cloșca primește boabe de porumb și rămâne, în continuare, închisă în cutie, care, fiind zilnic mutată pe teren nou, îi dă posibilitatea să consume și hrană verde. Cutiile de crescut trebuie așezate la o distanță mai mare încât puii din două cutii vecine să nu se amestece.
Începând din a 8-a zi, se amenajează pentru pui o scăldătoare din nisip fin amestecat cu cenușă de lemn. Se pun și grămezi de pietriș mărunt pentru digestie.
Săptămâna a 3-a: din lucerna și trifoiul mare, puii își adună singuri o bună parte din hrana animală și din cea verde, încât, acum treptat, se poate trece la grăunțe. Se cere atenție la combaterea dăunătorilor.
Săptămâna a 4-a: hrana din săptămâna precedentă plus cărbune mărunțit. Cantitatea de larve de faină se mărește. La această vârstă, în pui se manifestă instinctul de pasăre sălbatică, încât noaptea, parte din ei nu mai intră în cutia cu cloșcă, ci se urcă pe acoperișul ei.
În a 5-a săptămână: hrana este aceeași, dar se dă ceva mai târziu, silind astfel puii ca dimineața să-și caute singuri hrana în mediul înconjurător. Se hrănesc de 3 ori pe zi.
Săptămâna a 6-a până la a 9-a: hrană combinată pentru puii de fazan la care se adaugă spărtură de orez și porumb. Se mai dau și cartofi fierți și carne fiartă și uscată. Pe cât este posibil, cutiile pentru crescut se mută așa ca peste noapte puii să se poată urca în tufe, dacă este cald.
Începând de la a 10-a săptămână, puii încep să fie din ce în ce mai independenți. Pe măsură ce ei nu mai vin la cutia de crescut, cloștile se elimină treptat. Puii pot fi lăsați să populeze terenul din jur, dacă ei sunt în număr mic, sau să fie prinși și transportați pentru repopulare în alte terenuri. Puși în terenul liber, hrana li se dă în hrănitori de iarnă și constă dintr-un amestec de grăunțe: spărtură de grâu, zoană etc.
La fazaneriile din țara noastră, în anul 1968, erau în vigoare rațiile și rețeta următoare:
în prima zi nu se oferă hrană, ci numai cărbune pisat.
Rația zilnică pentru 1000 pui de fazan:
Zerul de brânză de vaci se dă în loc de apă.
În primele 5 zile nu se dau ouă de găină.
Cantitățile se repartizează în mod egal la cele 5 mese dintr-o zi, până la vârsta de circa 30 zile, după această vârstă se hrănesc numai de 4 ori pe zi.
Punerea puilor în libertate în terenul de populat sau de repopulat se face astfel: cu ajutorul unei capcane puii sunt prinși. Transportul se face în cursul nopții, pe răcoare, deoarece în august, când, de regulă, se face această operație, temperatura în cursul zilei este ridicată și este pericol de asfixiere.
într-un coș cu dimensiunile de 65 x 40 x 25 cm se pun 8 pui.
Ajunși la destinație dimineața, coșurile se așază în loc umbrit și răcoros. Peste zi, cercetăm împrejurimile locului de repopulat, cu ajutorul unui câine, pentru a vedea dacă nu sunt dăunători cu păr ai fazanului; de asemenea, verificăm funcționarea capcanelor. Altfel, s-ar putea ca în primele zile, puii, încă fără experiență, să cadă victime răpitoarelor.
Seara coșurile se mută în puncte unde puii pot găsi tufe în care să se urce peste noapte și unde sunt și hrănitori. Coșurile se deschid în amurg, în liniște, pe cât posibil de la distanță, cu ajutorul unei sfori trase de un om.
Aprovizionăm hrănitorile, încât dimineața când puii vor coborî din tufe să găsească hrană. Toată operația prinderii, transportului și punerii în libertate trebuie făcută în liniște, cu grijă, încât puii să nu fie nici speriați, nici vătămați.
PAGUBE CAUZATE VÂNATULUI PRIN UNELE LUCRĂRI DE CHIMIZARE A AGRICULTURII
Substanțele chimice folosite la combaterea dăunătorilor din agricultură și silvicultură se numesc pesticide. După dăunătorii contra cărora se folosesc, substanțele chimice se clasifică astfel: insecticide (contra insectelor), fungicide (contra ciupercilor), rodenticide (contra șoarecilor, șobolanilor), erbicide (contra buruienilor). Uneori substanțele rodenticide se folosesc și la combaterea ciorilor.
În ce privește modul cum acționează asupra dăunătorilor și animalelor folositoare, preparatele chimice de combatere se pot grupa astfel:
De ingestie, adică își produc efectul după ce insectele sau mamiferele au înghițit toxicul, de obicei odată cu hrana; de contact, efectul producându-se prin simpla atingere cu substanța toxică, în fine, altele au efect negativ asupra respirației.
Unele preparate de combatere cauzează, moartea vânatului, imediat, la câteva ore de la înghițirea toxicului. Vânătorii, de obicei, se sesizează numai în astfel de cazuri (intoxicație acută); altele, dimpotrivă, acționează lent, acumulând substanța toxică în țesuturi, îndeosebi în grăsime. Când organismul slăbește, fiind nevoit să consume din rezervele de grăsime, toxicul acționează și cauzează îmbolnăvirea animalului. Acțiunea dăunătoare a acestor preparate nu este băgată în seamă, deși ea nu este mai puțin periculoasă ca a celor cu acțiune acută. La mamifere, toxicul se poate elimina și prin grăsimea din lapte, periclitând sănătatea puilor.
Unele preparate după aplicarea tratamentului, se mențin nealterate, pe teren, timp îndelungat, săptămâni, luni și chiar un an.
Substanțele toxice sunt dăunătoare nu numai prin aceea că animalele mor, ci și prin faptul că duc la o scădere a natalității la mamifere și a numărului de pui, la păsări. La acestea din urmă, efectul negativ se manifestă asupra ouatului, fecundității, ecloziunii și viabilității puilor.
Se constată că uneori vânatul părăsește suprafața tratată, refugiindu-se în parcelele netratate. Din acest punct de vedere este bine ca parcelele tratate să alterneze cu cele netratate. Monoculturile pe întinderi mari sunt dezavantajoase și din acest punct de vedere.
Vânatul suferă nu numai din pricina substanțelor chimice folosite în agricultură, ci și a celor întrebuințate în silvicultură, precum și a reziduurilor vărsate în apă.
– Otrava din insecticide, fungicide etc. se poate transmite în lanț: frunzișul tratat cu insecticide și căzut pe sol este consumat de viermi, care în acest fel integrează toxicul în corpul lor, viermele transmite otrava cârtiței care îl mănâncă; în fine, pasărea răpitoare de zi sau de noapte, care prinde și devorează cârtița, se otrăvește și ea. Viermele și cârtița deși primesc toxicul, totuși nu mor, pe când pasărea da.
Cu timpul, după tratamente repetate, rezistența insectelor la substanțele toxice sporește, ceea ce duce la mărirea dozelor de insecticid, deci la creșterea pericolului pentru vânat.
Dintre animalele care au primit substanțe toxice, unele le elimină din corp, altele le acumulează; la plante, unele insecticide rămân la suprafață, nefiind purtate de seva plantelor (acțiune externă); altele sunt difuzate de sevă în tot corpul plantei (acțiune internă).
Prejudicii se cauzează vânatului și prin faptul că, în urma combaterii, dispărând insectele care constituie hrana unor păsări, trebuie să părăsească terenul și păsările respective. De asemenea, prin operația însăși de combatere, vânatul este deranjat, tulburat.
După anul 1990 s-a creat Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, care după cum și numele o arată, are preocupări în domeniul prevenirii acțiunilor nefaste asupra ambientului și inclusiv a faunei sălbatice.
În prezent, situația se pare a fi mai bine controlată prin intermediul unei Comisii interministeriale, formate din Ministerul Agriculturii și Alimentației, Ministerul Sănătății și Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului care are obligația de a omologa orice produs chimic folosit pentru uz fitosanitar. Această comisie analizează riscurile și impactul asupra mediului și implicit asupra vânatului, a utilizării substanțelor chimice și funcție de aceste considerente aprobă sau nu utilizarea lor.
Produsele de uz fitosanitar se încadrează în grupe de toxicitate în funcție de doza letală (DL 50) orală acută a substanței active. Prin DL 50 se înțelege doza unică de substanța activă exprimată în mg/kg corp, care administrată oral la șobolani albi, provoacă moartea la 50% din lotul experimental, în cursul perioadei de observație de 14 zile.
Grupele de toxicitate sunt, în prezent, în număr de patru după cum urmează:
Grupa I, produse extrem de toxice, având DL cu s.a. până la 50 mg/kg corp;
Grupa a Ii-a, produse puternic toxice, având DL cu s.a. 50-200 mg/kg corp;
Grupa a IlI-a, produse moderat toxice, având DL cu s.a. 200-1 000 mg/kg corp;
Grupa a IV-a, produse cu toxicitate redusă, având DL cu s.a. peste 1 000 mg/kg corp.
Sporirea rigorii controlului substanțelor chimice de uz fitosanitar în prezent este o necesitate impusă și de numărul mare de produse ce se fabrică acum, dar și de efectul lor foarte toxic. Numărul și diversitatea lor crește zi de zi, astfel încât ele nu mai pot fi controlate decât de organismele desemnate acestui scop. După părerea noastră, singura soluție de a ține cât de cât sub control această situație este o strânsă și bună colaborare cu agențiile de protecția mediului, singurele în măsură să se pronunțe asupra efectelor și măsurilor necesare a fi luate. Cu titlul informativ menționăm că toate produsele de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România în anul 1999 sunt cuprinse într-un „CODEX" al acestora, care este tipărit la MEGA PRESS, București GEEA 1999. El cuprinde peste 241 pagini cu denumirile și caracteristicile acestor substanțe și, inclusiv, cu gradul lor de toxicitate.
Sensibilitatea față de pesticide variază în funcție de mai mulți factori: condițiile atmosferice (ploaie, uscăciune, cald, frig), anotimpul în care se face combaterea, abundența hranei, posibilitatea vânatului de a se mișca, adică de a părăsi suprafața tratată; de asemenea, depinde de specia de animal, vârsta și starea lui sanitară.
Cunoștințele puține care există azi privitor la efectul toxicologic asupra vânatului a diferitelor preparate provin și din faptul că atunci când se analizează un proces se are în vedere, de obicei, numai efectul lui asupra omului și animalelor domestice, neglijându-se cel asupra vânatului. Dacă produsul este admis a fi folosit, iar mai târziu se constată că totuși este dăunător vânatului, este greu să se mai revină.
Pentru a stabili în ce măsură un toxic este dăunător vânatului, trebuie să i se cunoască doza activă, adică doza necesară pentru a avea un efect asupra dăunătorului, precum și doza letală pentru specia respectivă de vânat (cea care cauzează moartea). Cu cât diferența între doza activă și cea letală este mai mare, cu atât este mai bine. Este normal ca dozele respective să varieze de la o specie de vânat la alta, precum și în funcție de vârstă. Se pare că tineretul suferă mai mult decât adulții. De asemenea, doza letală la kg de animal viu pare a fi mai mică la animalele mici decât la cele mari.
Pierderile pentru vânat nu constau numai în mortalitate, ci și în împrejurarea că animalele bolnave din cauza toxicelor sunt prinse mai ușor de răpitoare.
POPULARI ȘI REPOPULĂRI ARTIFICIALE (COLONIZĂRI) CU VÂNAT
În practica vânătorească din țara noastră, s-a încetățenit termenul de colonizare când este vorba de a lua vânat dintr-un teren și a-l transplanta în altul, unde specia respectivă n-a mai existat sau a dispărut în cursul timpului. Termenul acesta nu ni se pare potrivit. Noțiunea de colonizare se referă la oameni și presupune mutarea lor dintr-o țară în alta, unde ei întemeiază o așezare durabilă – o colonie.
Ceea ce se face în țara noastră, la vânat, luând fazani, căpriori și cerbi dintr-o regiune a țării și mutându-i în altă regiune a țării unde specia respectivă n-a mai existat, cu scopul de a pune în valoare un biotop, la acea dată nefolosit de specia respectivă, se numește populare; dacă însă specia a populat cândva acel teren, dar a dispărut, atunci acțiunea se numește repopulare. Popularea sau repopularea este artificială, atunci când se face de către om, capturând vânatul dintr-o regiune și mutându-1 în alta; ea însă poate fi și naturală, când vânatul se răspândește singur, plecând dintr-o cauză oarecare, din aria sa de până atunci și populând un teren lipsit de semeni ai săi. Când într-un teren densitatea a depășit cifra admisibilă din punct de vedere biologic, parte din efectiv se revarsă în terenurile învecinate. Este vorba de o expansiune. Dar nu acesta este cazul vânatului sosit într-un teren, fiind alungat de câini, lupi sau lipsă de liniște (pășunat), fără ca densitatea să fi fost depășită.
Aclimatizarea unei specii de vânat înseamnă aducerea ei din altă țară și introducerea într-o țară unde ea n-a existat până atunci. Reaclimatizarea presupune aducerea, tot din altă țară, a unei specii și introducerea ei într-un teren unde ea a existat cândva, dar a dispărut. Aclimatizarea și reaclimatizarea presupun un „proces de adaptare a organismelor la condițiile de climă schimbate" în urma căruia „natura ereditară a organismelor se modifică". Se înțelege că nu acesta este cazul mutării fazanilor sau căpriorilor din județele Timiș sau București în județele Dolj sau Olt. Deci, în cazul fazanilor și căpriorilor nu vom zice nici colonizare, nici aclimatizare, ci populare sau repopulare.
Exemplu de aclimatizare în țara noastră este aducerea din Franța, în 1905 și 1907, a iepurelui de vizuină (Oryctolagus cuniculus L) și punerea lui în libertate în comuna Cristești lângă Iași; reaclimatizarea există în cazul muflonului, care a fost introdus cu succes într-un parc din pădurea Bale, județul Bihor, care a dispărut în timpul celui de-al doilea război mondial; în 1966 a fost reintrodus în județul Constanța, aducându-se 25 de exemplare din Austria.
Popularea și repopularea presupun investiții destul de mari, de aceea ele se efectuează numai cu un scop bine determinat și corespunzând unei necesități reale. Ele constituie un puternic amestec în biocenoza terenului respectiv, cu urmări care nu totdeauna pot fi prevăzute. Specia respectivă ar putea să dispară dacă mediul nu-i priește. Dar ea ar putea și să se înmulțească în dauna altor specii indigene sau să cauzeze pagube altor sectoare economice. în alte țări s-a întâmplat ca unele aclimatizări să aducă mai multe pagube decât foloase. În țara noastră, cele mai frecvente sunt populările cu fazan, căprior și ceva mai rar cu lopătar și cerb. Se urmărește a se pune în valoare terenuri având condiții ecologice favorabile speciilor respective, dar din care ele lipsesc. Este vorba de populările masive efectuate cu căprior în județele Gorj, Dolj, Mehedinți, Olt, Teleorman, Argeșj și mai puțin în Brăila și Neamț, în perioada 1960-1967. De asemenea, trebuie amintite populările cu fazan și lopătar în diferite regiuni ale țării. O acțiune cu caracter de repopulare a avut loc în anul 1961 cu cerb în pădurea Valea Ierii, județul Cluj, unde această specie a dispărut după primul război mondial, din cauza factorului antropic. în toate aceste cazuri, popularea a avut drept scop de a umple anumite goluri în terenurile lipsite de vânat. Dar scopul mutării de vânat dintr-un loc în aitul mai poate fi și acela de a majora efectul de reproducție insuficient, grăbind astfel ajungerea la efectivul optim sau contribuind la majorarea recoltei, în sezonul ce urmează. Populari din această ultimă categorie se fac în Franța, Italia etc. cu iepuri, potârnichi și fazani din țările răsăritene. în acele țări din apus, densitatea este mică, deci se importă vânat din alte părți pentru a o majora.
Un asemenea exemplu de forțare a creșterii densității populației de vânat dintr-un fond de vânătoare pentru vânat mare, este cel din județul Argeș, unde în decurs de 7 ani (1974-1980) au fost lansați în două ocoale silvice 176 pui de urs (99 în O.S. Aninoasa și 77 în O.S. Vîdraru) proveniți din țarcul de creștere Râușor -O.S. Aninoasa. Obiectivul acțiunii era suprapopularea unor terenuri de vânătoare cu urși pentru a se putea organiza goane cu rezultate deosebite. Exemplul este tipic pentru cazurile de luare a unor decizii pripite și nefimdamentate într-un domeniu așa de special cum este cel al ecosistemelor și mai ales atunci când este vorba despre viața sălbatică. Evident, acțiunea a fost mai mult un eșec, dar care putea fi evitat dacă se puteau analiza unele aspecte prin găsirea răspunsului la câteva întrebări. în primul rând, era necesară o analiză asupra capacității portante a biotopului respectiv, cu privire la populația existentă de urși (resurse trofice, pagube, atitudinea locuitorilor etc). în al doilea rând, trebuiau analizate consecințele creșterii densității prin prisma efectului populației de urși asupra mediului natural, dar și a celui antropic. La o analiză ulterioară (după 18 ani) cu factori implicați în acest experiment s-a desprins concluzia că principala cauză a eșecului acțiunii a fost modul defectuos de creștere a puilor de urs. Mai concret, puii de urși crescuți în captivitate și hrăniți artificial, și-au pierdut instinctul de supraviețuire în mediul sălbatic, devenind dependenți de factorul antropic, mai ales în ce privește hrănirea. în al doilea rând, populația din zona de repopulare nu a fost pregătită pentru a avea o atitudine corespunzătoare față de urșii lansați în teren. Din cauza celor două motive menționate, atitudinea oamenilor, atunci când întâlneau urșii, era ostilă și agresivă, în timp ce animalele se apropiau sperând că vor primi ceva de mâncare. Rezultatul a fost masacrarea a numeroși urși de către o populație de munteni care din moși strămoși au avut de suferit de pe urma urșilor și care au folosit prilejul pentru a se răzbuna, bucurându-se că au reușit și ei să câștige cel puțin o luptă în războiul multisecular dintre om și urs.
La populari și repopulări, vânatul de introdus trebuie să provină din regiuni cu condiții ecologice identice sau asemănătoare cu cele din viitoarea lor patrie.
Dacă acest lucru nu este posibil, atunci, animalele trebuie să provină dintr-un mediu mai puțin favorabil decât cel unde vor fi puși să-și ducă viața mai departe. în nici un caz invers.
Studiile prealabile sunt și mai necesare în cazul aclimatizării, dat fiind că prin această metodă nu trebuie să se cauzeze pagube altor sectoare economice. Un exemplu negativ în această privință este iepurele de vizuină aclimatizat în Australia unde a devenit un flagel. Dar, în timp ce în Australia această specie de vânat s-a înmulțit foarte repede, deoarece a găsit condiții favorabile, la noi în țară, între 1905 și 1968 deci în peste 60 ani, el nu s-a răspândit pe o suprafață prea mare. Rămâne de văzut dacă solul, clima aspră sau ambii factori au cauzat această lentă lărgire a ariei. Un eșec înregistrat din cauza lipsei unui studiu prealabil al condițiilor ecologice este al încercării de aclimatizare a muflonului în Masivul Retezat din țara noastră, încercare ce a avut loc în anul 1933.
Reaclimatizarea în scop estetic, faunistic, s-a făcut aducând zimbri din Polonia și ținându-i într-un țarc lângă Hațeg.
În proiectele de aclimatizări și reaclimatizări trebuie să se vadă, în prealabil, dacă golul respectiv n-ar putea fi umplut mai bine cu o specie de vânat indigenă.
La populari și repopulări, înainte de a angaja cheltuieli, trebuie cercetată cauza dispariției speciei și să nu ne angajăm decât în cazul când condițiile ecologice nu s-au schimbat în așa măsură ca să facă imposibilă existența din nou a speciei. Aceste operațiuni, pentru a reuși, nu se fac cu un număr mic de exemplare, deoarece există pericolul de a dispărea toate piesele de un sex, deci operația să eșueze. Apoi, în mod obligatoriu, trebuie cercetată starea de sănătate a vânatului în locul de origine, pentru a nu se aduce odată cu ei și boli.
Înainte de a fi eliberați în teren, fazanii și potârnichile (unde e cazul) se inelează, iar mamiferele se marchează, notându-se data, locul, specia, sexul și numărul pe care îl poartă marca sau inelul. Această operație servește nu numai unui scop științific, ci și unuia practic, de gospodărire a vânatului, pentru a stabili randamentul popularii și distanța la care s-a îndepărtat specia de la punctul de lansare.
Munca gospodarului nu s-a terminat odată cu eliberarea în teren a exemplarelor noi. Cel ce ar crede acest lucru ar comite o mare greșeală. După cum înainte de populare a fost necesar să se efectueze o combatere radicală a dăunătorilor, tot așa acum este nevoie de o pază eficientă, de îmbunătățire a condițiilor de hrană, de combaterea dușmanilor săi și de observarea comportării vânatului eliberat. Lucrând metodic, ocrotitorul va putea avea multe și mari satisfacții.
POPULAREA CU CĂPRIOR
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o pădure pentru a fi populată cu căpriori sunt arătate la descrierea căpriorului.
Se folosesc fie animale adulte, fie iezi. Fiecare are avantaje și dezavantaje. Cele adulte au avantajul de a scurta durata până la atingerea unui efectiv însemnat, deoarece ele sunt deja mature pentru reproducție, iar unele femele, poate, chiar fecundate. Nici întreținerea nu costă mult, durata ținerii în țarc fiind mai scurtă (ianuarie-aprilie). Greutatea constă în prindere, căci unele animale se accidentează în lansarea pe teren deoarece, fiind speriate, este posibil să părăsească pădurea populată. De aceea, la repopulările masive ce s-au făcut în țara noastră în ultimul deceniu s-a adoptat metoda prinderii din teren a iezilor din primele 2 săptămâni ale vieții, a creșterii lor de către om până la vârsta de 3-4 luni și apoi a transportului la pădurea de populat. Metoda a dat rezultate destul de bune în perioada 1960-1968, fiind aduși la țarcurile de acomodare, numai de către asociațiile județene de vânătoare – un număr de 2 500 iezi. Dezavantajul este costul ridicat și faptul că iezii introduși, de regulă, sunt mai slab dezvoltați decât cei de aceeași vârstă crescuți în libertate.
Prinderea iezilor se face când ei au vârsta de 5-14 zile. Este necesar ca, cel puțin în primele 5 zile, iedul să se hrănească cu laptele mamei, colostrumul fiind trebuincios pentru o bună funcționare a tubului digestiv. Când nu se respectă această regulă, se poate produce o mortalitate accentuată la iezi. în primele două săptămâni, iezii, la apropierea omului, se lipesc de pământ și pot fi prinși ușor. După circa 14 zile, ei caută să se salveze cu fuga și reușesc destul de bine. Operația de prindere trebuie făcută în așa fel încât să nu se cauzeze vătămări iezilor. Fiecărui ied i se dă un număr de ordine și i se întocmește o fișă.
Îngrijirea și hrănirea iezilor prinși se face fie individual de către pădurari, paznici, vânători, fie în comun, în țarcuri de creștere, unde sunt adunați mai mulți iezi (10-30), fiind dați în seama unui îngrijitor. în acest din urmă caz, țarcul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: pentru un ied să se asigure o suprafață de circa 50 m2, împrejmuirea să fie din plasă de sârmă cu ochiuri de circa 3/3 cm, introdusă în pământ cu o porțiune de 50 cm și prevăzută în partea inferioară în pământ cu un fir de sârmă ghimpată pentru a împiedica săpatul de către câini și vulpi. Plasa se fixează pe stâlpi de 2 m înălțime, puși la 2-3 m distanță unul de altul. în partea superioară se întind 2-3 fire de sârmă ghimpată la distanța de 20 cm. în interior, se face adăpost acoperit, având pereții bine închiși prin care curentul să nu pătrundă, încât iezii să se poată adăposti pe vreme rea. Se calculează 1-2 m2 adăpost pentru un ied. Se mai face o hrănitoare acoperită, prevăzută cu troacă pentru concentrate și o sărărie. Colțurile împrejmuirii este bine să fie rotunjite, pentru ca în cazul când ar pătrunde un dăunător în țarc, el să nu poată prinde iezii în colț. Aici vor sta iezii circa 3-4 luni (15 mai-31 august). Țarcul trebuie să fie așezat jumătate în pădure și jumătate în poiană, la loc însorit și uscat (fără bălți sau depresiuni) și, dacă este posibil, să aibă în apropiere o sursă de apă.
Hrana: în primele 30 zile, hrana constă numai din lapte diluat cu apă și anume: dacă procentul de grăsime este de 4%, atunci, în primele 10 zile, amestecul constă din 70% lapte și 30% apă; între 11 și 15 zile 80% lapte și 20% apă; între 16 și 20 zile 90% lapte și 10% apă, iar după 20 zile lapte integral. în primele 10 zile, hrana se dă de 5 ori pe zi, între 6 și 20, după aceea se reduce la de 4 ori, de 3 ori și, în fine, de 2 ori. începând cu vârsta de 30 zile, pe lângă lapte, se dau în cantitate nelimitată frunze de salcie căprească, ulm, jugastru, se dă și hrană concentrată: uruială de porumb și ovăz în părți egale, rația crescând în raport cu vârsta de la 50 la 500 g. După prima lună se pune în țarc și sare. Hrănirea trebuie să se facă la ore fixe, iar iezii să fie chemați de fiecare dată cu același semnal (fluierat, cântat, strigăt, bătut într-o tablă). Laptele să nu fie alterat, curățenia să fie perfectă. Cele mai multe cazuri de îmbolnăvire provin din cauza hranei alterate sau a vaselor nespălate. Laptele se servește la temperatura de 37-38° C din sticle de 250 cm3, gradate, prevăzute cu biberon. După fiecare folosire, sticlele se spală imediat cu apă fierbinte, iar biberoanele se păstrează scufundate într-un vas cu apă. Cea mai frecventă boală este diareea, care provine din cauza hranei nepotrivite sau alterate, împotriva căreia se luptă diluând laptele cu zeamă de orez în loc de apă. Dacă tratamentul acesta nu are efect,atunci se dă de trei ori pe zi câte 1/2 tabletă cărbune medicinal, tanin sau cloramfenicol, după sfatul medicului veterinar. Altă cauză frecventă de îmbolnăvire este răceala, care se poate evita ținând iezii în adăpost, feriți de curent. Orice schimbare în regimul de hrană nu trebuie să se producă brusc, ci treptat. La intrarea în țarc se va amenaja un dezinfector cu soluție de creolină 3%.
TRANSPORTUL IEZILOR LA ȚARCUL DE ACOMODARE ȘI ÎNTREȚINEREA LOR ÎN ȚARC
Înainte de expediere, iezilor li se aplică o marcă la ureche și se ia notă de seria mărcii, dacă aceasta nu s-a făcut anterior. Transportul are loc în lăzi potrivite cu talia animalului. Pentru iezi de 3-4 luni, lada este de 100 cm lungime, 90 cm înălțime și 70 cm lățime, cu uși glisante la ambele capete, și având grijă ca în interiorul lăzilor, vârfurile cuielor să fie îndoite, iar capacul căptușit cu fân, paie sau acoperit cu pânză de sac. Lada are aceeași formă și pentru căprioarele adulte, ca și pentru cerbi și lopătari însă dimensiunile sunt corespunzătoare mărimii animalului. Are și mânere pentru a ușura mutatul și încărcatul. înăuntru se pune hrană constând din suculente, frunze și fân, dacă transportul durează mai mult de 24 ore.
Țarcul de populare (acomodare) este cam la fel cu cel de creștere însă, în loc de plasă de sârmă, se poate face și din pari bătuți în pământ la 10 cm distanță unul de altul, apoi din gard de nuiele sau ulucă. Țarcul va avea în interior un adăpost acoperit, bine închis contra curentului, cu hrănitoare, sărărie. în adăpost se pune un așternut din paie sau frunze, care trebuie înlocuit săptămânal. Dat fiind că țarcul este destinat să țină căpriorii din toamnă până în mai și că aici este o densitate mare, se impune o curățenie perfectă, mai ales la hrănitoare, în care scop, tot săptămânal, se curăță resturile de hrană, excrementele și se dezinfectează cu lapte de var. La intrarea în țarc să se amenajeze un dezinfector pentru picioare.
Din cauza hranei necorespunzătoare s-au produs pierderi însemnate, în unii ani, mergând în unele țarcuri până la 30% din efectiv. Compoziția hranei și rația zilnică variază după autori. Una din rețete este:
100 g fân de lucerna sau trifoi;
200 g concentrate, în următoarea compoziție:
15% uruială de porumb, 30% târâte de grâu, 35% târâte de orz, 15% făină de ovăz și 5% făină de lucerna.
500 g suculente: napi, morcovi, sfeclă furajeră;
200 g frunzare;
100 g ghindă, castane sfărâmate;
Nutrețul se stropește cu puțină apă sărată.
Apa să fie curată, iar vasul spălat zilnic. Dacă unele sortimente ar lipsi, ele pot fi înlocuite cu altele. Fânul și frunzarele se dau înaintea concentratelor. Hrănirea se face de 2-3 ori pe zi.
Punerea în libertate a căpriorilor are loc în luna mai, când iarba și frunzele arborilor le pot asigura hrana. înainte de eliberare se înlocuiesc mărcile lipsă. Se deschide ușa țarcului și se desface gardul în alte 3^1 puncte. Dacă eliberarea s-ar face numai pe ușă, iar aceasta ar rămâne deschisă, ar fi posibil ca un câine hoinar care ar intra în țarc să gonească și să prindă iezii ce ar mai fi rămas aici, sau care ar reveni în țarc din cauza obișnuinței. Prin ruperea gardului în mai multe puncte se ușurează scăparea.
În legătură cu creșterea iezilor și cu întreținerea lor în țarcul de acomodare, trebuie menționat, că îmblânzirea iezilor este o greșeală. Firește, un oarecare grad de îmblânzire este inevitabil, dar el trebuie redus la minimum posibil. După eliberare în teren cei ce se apropie de om pot cădea victime, iar unii împung.
Parte din căpriorii prinși din terenul liber sau crescuți de om din stadiul de ied, în scop de populare a unui teren, mor în cursul transportului sau se îmbolnăvesc și mor în țarcul de acomodare, din pricina hranei. Dar, chiar și după eliberare în teren, pot cădea victime răpitoarelor. Din acest motiv se recomandă a se comanda cu circa 30% mai mulți căpriori decât se consideră a fi necesari pentru popularea terenului respectiv. Procentul de 30% pierderi trebuie prevăzut și calculat în toate acțiunile de populare și repopulare cu căprior.
În condițiile țării noastre, numărul de căpriori ce urmează a se coloniza se calculează în funcție de întinderea pădurii.
Prin calcul s-a stabilit că la 500 ha pădure sunt necesare 6 femele de căpriori și 3-6 țapi. în 8-10 ani cu acest număr se poate ajunge la efectivul optim.
în cazul unei păduri cu suprafață mai mare, de 1000-1500 ha, va fi necesar un număr dublu, respectiv triplu de piese pentru colonizare.
POPULARI CU CERB ȘI CERB LOPĂTAR
Animalele destinate popularii se procură fie prin prinderea de adulți, fie prin prinderea vițeilor în primele două săptămâni și creșterea lor sub îngrijirea omului ca la căprior. Țarcurile de populare trebuie să aibă înălțimea de 2,5 m. Lăzile de transport sunt, corespunzător mai mari. La introducerea în lăzi coarnele se retează cu ferăstrăul. Hrana nu se deosebește, calitativ, de a căpriorului, dar rația se majorează în raport cu mărimea corporală.
Lotul de populare la cerb variază atât în funcție de posibilitățile de procurare a animalelor, cât și de cheltuielile ce le comportă această acțiune.
În general, pentru colonizarea unei păduri de 10000-20000 ha sunt necesare cel puțin 15-20 piese.
Raportul de sexe este mai favorabil când se lansează în teren 1 mascul la 2 femele, aceasta ducând la o înmulțire mai rapidă.
Numărul exemplarelor trebuie stabilit în așa fel ca să asigure reușita acțiunii de populare.
La lopătar, loturile diferă în funcție de suprafața pădurii, fiind formate din 6-12-18 piese. Când numărul este mai mare se poate ține seama, în afară de raportul de sexe (care cel mai favorabil este 1 mascul la 2 femele), și de clasele de vârstă.
Acțiunea de prindere și populare cu lopătari este mai ușoară, deoarece piesele se procură, în general, din parcurile de vânat, dacă vânatul nu este degenerat.
POPULARI CU FAZAN
Pentru reușită, deosebită importanță are alegerea terenului în care fazanii vor fi introduși. Biotopul trebuie să-i fie favorabil, altfel părăsesc terenul. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească sunt arătate la descrierea fazanului.
Terenul trebuie să fie pregătit în prealabil prin:
Combaterea radicală a dăunătorilor. Altfel, parte din animalele de populat, procurate cu cheltuială, vor fi ucise. Este o condiție de prim ordin.
Cultivarea de ogoare de hrană în interiorul pădurii, constituite din sorg, mei, napi, lucerna.
Înființarea de hrănitori, în care să se poată da hrană complementară.
Combaterea braconajului, prin întărirea pazei.
Popularea cu fazani se poate face, fie în august-septembrie, cu pui în vârstă de 80-100 zile, fie la sfârșitul lui februarie și începutul lui martie, cu fazani adulți. în acest din urmă caz, eliberarea fazanilor în teren nu este indicat a se face mai devreme, deoarece, parte din efectiv, ar fi expus rigorilor iernii; nici mai târziu, deoarece, la începutul lui aprilie, începe ouatul, iar până atunci fazanii trebuie să se liniștească și să-și caute loc de cuibărit. Raportul de sexe trebuie să fie 1 cocoș la 3-4 găini. Populările cu un număr mai mare sporește șansele de reușită.
Și într-un caz și în altul, păsările eliberate trebuie ținute mereu sub observație și intervenit la nevoie.
Transportul puilor de fazan se face pe timp răcoros, în coșuri de nuiele. Eliberarea în teren are loc seara. înainte de lansare, fazanii, fie pui, fie adulți, se inelează notân-du-se într-un registru seriile. Dacă e vorba de pui, hrana ce li se dă trebuie să fie aceeași ca în locurile de creștere, în care scop se culeg informații de la crescător, la luarea în primire a puilor.
În țara noastră, s-au efectuat numeroase populari de fazan. Rezultatele au variat în funcție de grija acordată după populare. Adeseori se face greșeala de a se considera munca încheiată odată cu lansarea fazanilor în teren și se uită că munca dificilă urmează abia după aceea. Din acest motiv, din unele terenuri, fazanul a dispărut, în altele se menține de 5-6 ani, în număr cel puțin egal cu cel de la colonizare, fără o nouă infuzie de pui, deoarece i s-a acordat grija cuvenită. De altfel, menținerea fazanului pe teren nu este de conceput fără combaterea radicală a dăunătorilor, fără hrană complementară, fără pază și liniște în teren.
ÎMPROSPĂTAREA DE SÂNGE
Împrospătarea de sânge constă în a prinde vânat viguros dintr-o regiune și a-l introduce în alt teren cu vânat de calitate inferioară, cu scopul de a îmbunătăți calitatea acestuia din urmă.
În practica vânătorească, adeseori, se vorbește despre „degenerarea" vânatului și, în consecință, despre necesitatea împrospătării sângelui. Soluția aceasta este propusă mai Frecvent pentru iepuri și cervide și este generată de efective scăzute la iepuri sau de calitatea slabă a trofeelor la cervide. Problema s-a pus pentru iepurii din regiunea de vest a țării noastre.
Dar, în majoritate, dacă nu în totalitatea cazurilor, nu este vorba, realmente, despre o degenerare, ci despre o scădere de efectiv și de greutate corporală, iar la cervide și de trofee, cauzată de condiții nefavorabile atmosferice sau de vegetație, fenomen care se remediază nu prin împrospătare de sânge, ci prin înlăturarea cauzelor care l-au generat.
Semne de degenerescentă se ivesc după 12-20 de generații consagvine, numărul lor variind după specie. Aceste semne sunt:
Creșterea înceată, animalul ajungând la maturitate mai târziu decât este normal să ajungă.
Scăderea greutății corporale și a taliei.
O mai mică rezistență la boli.
Fecunditatea mai scăzută; pui mai puțini la număr și mai puțin rezistenți.
Mortalitatea prenatală și postnatală accentuată la pui. Lapte puțin.
Numai dacă există aceste fenomene se poate vorbi de o degenerare. în ce privește scăderea greutății corporale și mortalitatea, trebuie ținut cont că ele pot proveni și din alte cauze: vreme defavorabilă, hrană insuficientă. Greutatea medie scade în anii cu spor anual mare, deoarece, procentul de tineret fiind ridicat, în calculul greutății medii intră un număr mare de piese cu greutate mică.
La cervide, în țara noastră, degenerarea ar putea avea loc la vânatul închis în parcurile de vânat, ca o consecință a incestului. In terenurile libere însă, dată fiind raza de mișcare destul de mare (cu excepția căpriorului), apoi efectul lipsei de liniște și mai cu seamă prezența lupilor, amestecul de sânge se produce în mod natural, deci nu poate fi vorba de degenerare. La cervidele din terenul liber, se consideră drept semn de degenerare și calitate scăzută a trofeelor. Să nu se uite însă că atunci când există pe teren tineret mult, care poate fi văzut frecvent, impresia lăsată este aceea de trofee slabe, pe când, în realitate, este vorba de coarne încă neajunse la completă dezvoltare.
În țările din vestul Europei, în special în Franța, Germania și Elveția, în ultimele decenii, s-au făcut numeroase populari cu iepuri importați, scopul urmărit fiind sporirea efectivului și a greutății corporale. Dat fiind că iepurii aduși prin import au necesitat investiții apreciabile, deținătorii terenurilor de vânătoare, ajutați de oamenii de știință, au cercetat eficiența popularilor. Concluziile la care s-a ajuns pot fi rezumate astfel:
Faptul că 11-20% din iepuri au o rază de mișcare mai mare de 3000 m, micșorează pericolul de incest, chiar la iepure – animal în general cu o mică tendință de deplasare.
Iepurii aduși din altă parte și lansați în teren au o rază de mișcare mai mare decât cei localnici.
În majoritatea cazurilor de repopulare cu iepuri, efectele n-au fost cele așteptate.
Dat fiind că acțiunile de repopulare cu un număr mic de iepuri au rămas fără succes, s-a trecut la o repopulare în masă, folosind un număr mare de iepuri. Efectivul a fost o sporire momentană a efectivului, însă în scurtă vreme densitatea s-a redus la jumătate față de cea spectaculoasă de la început. Așadar, efectul a fost numai temporar.
Toate aceste rezultate pun sub semnul întrebării eficiența popularilor cu scopul de a face împrospătare de sânge. Se consideră că, în loc să se importe iepuri și să fie lăsați pe teren cu rezultate discutabile, este mai eficient ca toată sau o parte din suma respectivă să fie folosită la ocrotirea și îngrijirea stocului de vânat existent în terenul respectiv.
Popularea cu iepuri are sens numai dacă e vorba de un teren lipsit de iepuri. Ridicarea greutății corporale prin infuzia de sânge străin de bună calitate este posibilă numai temporar, dat fiindcă, după câteva generații, greutatea revine la cea obișnuită în terenul respectiv. De altfel, o așa numită împrospătare de sânge nu este necesară, deoarece calitatea iepurilor nu este alterată.
Dacă totuși, în unele cazuri, s-ar face populari artificiale cu iepuri, atunci este necesar ca iepurii aduși să provină din regiuni cu sol, precipitații și vegetație identică sau inferioară cu cea din noua lor patrie, și în nici un caz, condițiile ecologice din locul lor de origine să nu fie mai bune decât cele din locul unde vor fi puși în teren.
O altă regulă este de a fi cercetați sub raportul stării sănătății, ca nu cumva odată cu iepurii să fie aduse și boli contagioase.
Împrospătarea de sânge la cervide se face cu dublu scop: pe de o parte, pentru sporirea greutății corporale, pe de altă parte, pentru ridicarea calității trofeelor. De altfel, mărimea trofeelor, în regulă generală, depinde de mărimea corporală.
Greșelile comise la populări se pot rezuma astfel:
S-au aplicat procedeele de creștere a animalelor domestice, scăpând din vedere faptul că în terenurile de vânătoare libere nu poate fi împiedicată împerecherea cu exemplare necorespunzătoare;
Nu s-a ținut cont de marea influență a mediului asupra vânatului. Oricât de viguros ar fi fost cerbul sau căpriorul adus, urmașii lui vor pierde din calități, dacă în noul mediu nu vor avea hrană, liniște și adăpost corespunzător;
Nu s-a avut în vedere că terenul de proveniență a vânatului adus să nu aibă condiții ecologice mai favorabile decât cele din terenul unde va fi introdus,ci cel mult egale.
Adeseori, cerbii aduși și eliberați în teren, deși au fost mai puternici la corp, totuși din cauză că au fost speriați cu ocazia prinderii și transportului, au fost bătuți și alungați de la împerechere de cerbii băștinași.
Cu cât procentul de cerbi populați este mai mare în comparație cu cel a cerbilor băștinași, cu atât se poate spera un efect mai bun. Dacă procentul este mic, sângele valoros se pierde în masa de sânge degradat. Sub acest aspect, efect sigur se poate obține atunci când se împușcă cervidele băștinașe până la ultimul exemplar, și în locul lor se aduc elemente noi, viguroase, ceea ce, de fapt, nu mai este împrospătare de sânge, ci înlocuirea unui efectiv degradat cu altul viguros. Dar și în acest caz, condiția de bază este ca mediul (biotopul) să fie corespunzător. în caz de scădere calitativă a vânatului, trebuie cercetat, dacă aceasta provine din cauza vânatului sau a mediului. în cazul din urmă, popularea este lipsită de sens, deoarece noii veniți vor avea soarta înaintașilor lor.
Un aspect care nu trebuie neglijat este densitatea de efectiv. Este cunoscut efectul negativ pe care îl are supraîncărcarea unui teren.
Experiența a dovedit că prin selecție cu arma, adică prin împușcarea pieselor necorespunzătoare calitativ, se poate spori calitatea celor rămași.
Aceasta în special la cerb (la căprior mai puțin);
Ideea împrospătării de sânge a fost compromisă, în bună parte, din cauză că s-a lucrat fără discernământ. De aceea nu se poate contesta că introducând într-un teren bun elemente valoroase aduse din altă parte, se obțin trofee mai bune, mai cu seamă în ce privește forma lor, dacă nu și în privința mărimii. Rezultatul, va fi cu atât mai bun cu cât procentul celor aduși va fi mai mare față de cel al băștinașilor. Deși nu trebuie să vedem în împrospătarea de sânge un remediu general pentru vindecarea tuturor relelor, totuși ea accelerează ameliorarea calității. Efectul este cel puțin temporar.
MENȚINEREA ÎN CAPTIVITATE PENTRU IERNAT A POTÂRNICHILOR
În iernile grele, care în țara noastră sunt destul de frecvente, efectivul de potârnichi scade, uneori catastrofal. Refacerea efectivului durează ani. În asemenea cazuri, dacă ținem în captivitate, peste iarnă, câteva sute de potârnichi, deci le salvăm de la moarte, și apoi le dăm drumul în teren, primăvara, grăbim refacerea. Firește, există ierni blânde, când asemenea operație n-ar fi necesară, dar aceasta nu se poate ști dinainte. în asemenea cazuri, când există potârnichi ținute în captivitate, eliberarea lor în teren nu mai este necesară, deoarece efectivul liber n-a suferit pierderi mari, cheltuiala făcută nu este zadarnică, deoarece potârnichile se pot valorifica ușor, pentru repopulare, fie în țară, fie în străinătate. Ținerea la iernat este necesară nu numai pentru că potârnichile duc lipsă de hrană și suferă de frig, ci și din cauza lipsei de adăpost contra răpitoarelor, în câmpiile întinse fără culturi forestiere de protecție, grupuri de mărăcini, coceni de porumb rămași netăiați etc. Ținerea în captivitate a potârnichilor este înlesnită de însușirile acestei păsări de a se obișnui ușor cu omul, mai ușor decât fazanul, de a suporta fără greutate captivitatea pe un timp de 5-6 săptămâni, și de faptul că hrana în captivitate nu este o problemă. Dat fiind că, ținute în captivitate, cu hrană suficientă (dar nu excesivă, căci îngrășatul nu favorizează ouatul), organismul lor nu este debilitat de efectul iernii, ele vor avea o mare capacitate de reproducere. Totuși, trebuie să recunoaștem că cele care au rămas în terenul liber într-o iarnă ușoară, deci n-au suferit, vor fi mai viguroase decât cele ținute la iernat în captivitate.
Durata ținerii în captivitate este de 5-6 săptămâni adică aproximativ de la mijlocul lui ianuarie până la sfârșitul lui februarie. Până nu cade zăpada persistentă, este dificilă și prinderea din teren. Eliberarea nu se face înainte de topirea zăpezii. Prinderea potârnichilor din teren se efectuează fie cu rețele înalte de circa 5 m, fie cu rețele-vârșă puse pe sol, fie cu capcane în formă de coșuri sau de coteț. La organizarea prinderii, trebuie să fie folosite persoane de încredere pentru a nu se sustrage din păsările prinse.
Pentru ținerea în captivitate a potârnichilor, se folosesc fie spații existente, fie amenajări anume făcute în acest scop. Spațiile existente pot consta din șoproane, grajduri, barăci, poduri de clădiri și altele, făcându-se unele amenajări. Amenajările făcute în acest scop constau din voliere așa ca să corespundă scopului. în acest caz gospodarul are posibilitatea să aranjeze compartimentele după necesitate, deoarece este vorba de o lucrare nouă. Și într-un caz și într-altul, pentru reușită trebuie respectate următoarele reguli:
Spațiul respectiv să nu fie amenajat într-un loc unde au fost epizootii aviare, în special pestă. De dorit ar fi ca nici în apropiere să nu fie crescătorii de păsări.
Pentru ca potârnichile să nu se lovească și să nu se rănească atunci când sunt speriate, plasa orizontală care acoperă voliera să nu fie de sârmă, ci din cânepă sau material plastic. în același scop, potârnichilor li se pot lega aripile, însă cu atenție, spre a nu fi rănite. O altă soluție este ca plasa-acoperiș să fie numai la 70-100 cm de la sol. De aceea, pot fi utilizate în acest scop și volierele portative de la crescătoriile de fazani. Se pot folosi și instalațiile de creștere semi-sălbatică, deoarece iarna ele sunt goale.
Densitatea optimă este de 4-6 potârnichi/m2 teren.
Rația de hrană este de 25-30 g pe zi și se compune din hrană variată: deșeuri de la treier la care se adaugă sămânță de sorg, mei, porumb sfărâmat și în tot cazul hrană suculentă; varză furajeră, napi, sfeclă. Hrana verde în orice caz este necesară, știut fiind că iarna potârnichea se hrănește în principal cu grâu și orz verde.
Oricum ar fi adăpostite peste iarnă, potârnichile trebuie ferite de animale dăunătoare nu numai de cele mari, ci și de dihori, nevăstuici, șobolani.
Un lucru important este curățenia și igiena. La intrarea în voliere, trebuie să fie o groapă pentru dezinfectarea încălțămintei, iar în voliere sau alte spații ocupate de potârnichi să se facă curățenie o dată pe săptămână. în acest scop, înr-un colț al volierei este necesar să fie o mică boxă curată în care păsările să fie mânate în timp ce restul se curăță și dezinfectează. La amenajările sistematice, una din voliere să fie lăsată goală, iar toate volierele, inclusiv aceasta, să fie legate între ele prin deschideri mici cu uși, încât potârnichile să poată fi mânate dintr-o volieră în alta în timp ce se face curățenie.
Cocoșeii este bine să fi ținuți separat de femele.
Boxele cu potârnichi să fie căptușite lateral cu stuf sau papură, pentru a nu fi tulburate de trecători.
Oricare ar fi compartimentul în care se țin potâmichile, este recomandabil ca el să aibă două părți: unul luminos și altul întunecos unde să se poată refugia când se consideră în pericol.
Prinderea și transportul din voliere se face noaptea, la lumina lanternei, căci atunci potâmichile se zbat mai puțin. Se pun în coșuri acoperite cu pânză rară. Lansarea în terenul liber este indicat să fie făcută în alt punct decât acela de unde au fost prinse. Aceasta în scopul împrospătării de sânge. Avantajul este că potârnichea este mai puțin sperioasă și se obișnuiește mai ușor cu omul decât fazanul.
AMENAJAREA UNUI TEREN DE VÂNĂTOARE
Pentru a putea înmulți vânatul până la efectivul optim și apoi pentru a pune vânătorii în situația de a practica vânătoarea spre mulțumirea lor, sectorul vânătoresc are nevoie de un plan de lucrări, în care să se prevadă pe de o parte obiectivele de atins, iar pe de alta mijloacele, lucrările necesare pentru atingerea acestor obiective. Planul de lucrări trebuie să fie adaptat necesității terenului. Dar cum terenurile de vânătoare diferă mult unul de altul, este ușor de înțeles că nu se pot da rețete general valabile, ci numai puncte de sprijin de care să se servească cel chemat să întocmească un astfel de plan.
Suprafața medie pe țară a unui fond de vânătoare – unitatea noastră de gospodărire – este de circa 10000 ha, deci o întindere apreciabilă. Planul de gospodărire se poate întocmi deci pentru un singur fond sau pentru un complex de fonduri. O clasificare a lucrărilor necesare ar putea fi următoarea:
Lucrări pentru ocrotirea vânatului, care la rândul lor se subdivid în:
cele care servesc nemijlocit dezvoltarea vânatului: ogoare, hrănitori, sărării etc;
cele care ajută pe vânător să ocrotească și să îngrijească vânatul: colibe pentru adăpostirea personalului de pază, cărări de acces etc.
Lucrări pentru recoltarea vânatului: case și cabane de vânătoare, cărări de vânătoare propriu-zise, țiitori pentru urși etc.
Lucrări cu caracter mixt (atât de ocrotire cât și de recoltare): observatoare înalte și pe sol, cărări de legătură, bordeie de pândă pentru vânătoarea de lupi și vulpi la nadă, deschiderea de linii de vânătoare.
Adeseori este cu neputință a face o delimitare între aceste trei categorii principale. De exemplu: cabana servește nu numi pentru practicarea vânătorii, ci și pentru adăpostirea personalului în timpul lucrărilor de ocrotire sau de observare a vânatului; cărările de acces permit nu numai personalului de pază să transporte sare și hrană pentru vânat, ci și vânătorului ca să-și ducă, pe cal, bagajele în timpul celor 2-3 zile cât stă la boncănitul de cerbi. Dar, această distincție are importanță numai pentru eșalonarea lucrărilor în funcție de urgența lor. Esențial este să fie cunoscute grupele mari de lucrări, știut fiind că în prima urgență intră cele de ocrotire și numai după ce s-a ajuns la efectivul optim sau aproape de acesta, se fac investiții în construcții destinate practicării vânătorii (recoltării).
Terenurile de vânătoare de munte și de dealuri înalte populate cu cervide necesită un mai mare volum de construcții și amenajării vânătorești decât cele de șes și coline.
GRUPAREA ȘI DESCRIEREA LUCRĂRILOR
Cu rezervele cuvenite, încercăm să grupăm lucrările astfel:
Lucrările pentru ocrotire. Lucrări care servesc nemijlocit la dezvoltarea vânatului:
a) îngrijirea fânețelor și pășunilor;
b) cultivarea de plante în scop vânătoresc (ogoare);
c) îmbunătățirea mediului prin plantarea de arbori și arbuști care produc fructe, frunze și ramuri ca hrană pentru vânat;
d) crearea de remize și plantarea de arbori și arbuști care servesc numai ca adăpost vânatului;
e) construirea de hrănitori de diferite tipuri, în funcție de speciile de vânat;
f) sărăriile;
g) fântâni, în terenurile total lipsite de apă;
h) adăposturi pentru mistreți;
i) platforme de salvare în luncile inundabile ale râurilor;
j) scăldători pentru mistreți și cerbi;
k) băi de nisip pentru fazani.
Lucrările care îl ajută pe vânător la ocrotirea și îngrijirea vânatului:
a) colibe pentru adăpostirea personalului de pază în timpul patrulărilor și a observării vânatului;
b) bordeie și restul de amenajări pentru combaterea cu ajutorul bufniței a unor dăunători cu pene ai vânatului;
c) deschiderea cărărilor vechi și a drumurilor pentru a înlesni mișcarea în teren a personalului de pază;
d) instalarea în teren a capcanelor-ladă și facerea de cărări pentru a conduce răpitoarele în capcane;
e) așezarea pe teren a capcanelor cu porumbei;
f) construirea în teren a unor capcane pentru câini;
g) coridoare radiale prin desișuri, plecând din observator cu scopul de a vedea mișcarea vânatului și cărări spre arborii în care staționează păsări răpitoare cu pene, spre a permite apropiatul fără zgomot. Tot aici se pot face adăposturi de vedere, pentru a sta la pândă;
h) confecționarea de scări portabile (ușoare) cu ajutorul cărora personalul de bază urcă în arbori pentru a observa vânatul;
i) construirea de depozite de fân cu acoperiș mobil.
Lucrări pentru recoltarea vânatului:
a) case de vânătoare;
b) cabane de vânătoare;
c) locuri de pândă și observare pe sol, compuse dintr-o bancă și un paravan în față;
d) țiitor pentru urși la 2-3 m înălțime;
e) țiitoare din gard de nuiele pentru vânătoare cu goană a mistreților;
f) locuri de pândă de mistreți la nadă, amenajate în desiș;
g) țiitori pentru vânătoarea de fazani, confecționate fie din panouri de papură, fie din plantații de arbuști cu frunze permanente (Spartium, molid, pin);
h) observator închis pentru observarea de urși la nadă;
i) gropi pentru vânătoare de gâște sălbatice;
j) diferite prinzători de vânat viu.
Lucrări cu caracter mixt – de ocrotire și practicare a vânătorii:
a) deschiderea sau lărgirea de linii parcelare în pădure. Ele servesc atât pentru culturi destinate vânatului, cât și pentru practicarea vânătorii;
b) observatoare improvizate de 3-4 m înălțime, având o platformă descoperită;
c) cărări de acces și de legătură;
d) bordeie pentru împușcarea vulpilor la nadă.
După această încercare de a grupa lucrările din terenurile de vânătoare, să vedem ce reprezintă fiecare. Dintre lucrările de ocrotire, cele mai multe au fost tratate în capitolele precedente. Rămân să fie mai bine conturate următoarele:
Construirea de fântâni. În terenurile de stepă, fără ape curgătoare sau stătătoare, în perioadele de secetă îndelungată, vânatul neputându-și satisface necesarul de apă numai din hrana pe care o consumă, este nevoie de fântâni. Pentru scoaterea apei, se poate folosi forța eoliană. Apoi, oriunde există o sursă de apă, aceasta trebuie păstrată, curățită de frunze. Se cere atenție ca nu cumva încercând să captăm izvorul, să-1 pierdem. În ultimul timp se construiesc fântâni arteziene.
Adăpostiri pentru mistreți pe timp de iarnă: „se stabilește care sunt porțiunile de pădure în care, de obicei, stau mistreții iarna. Aici, de preferință pe un versant sudic și în mod obligatoriu într-un desiș, se bat 3-4 rânduri de pari care să aibă furcă la căpătui de sus. Peste acești pari se pun prăjini groase, apoi crengi, paie sau cetină, creându-se un acoperiș prin care zăpada să nu treacă. înălțimea acoperișului, de la sol, să fie de 1-1,20 m, iar suprafața lui de cel puțin 4×4 m. Sub adăpost se îngrămădesc frunze uscate pentru așternut. în jurul adăposturilor, se pune hrană (porumb, sfeclă, napi, cartofi). Mistreții, dacă terenul este liniștit, vor folosi aceste adăposturi, rezultatul fiind salvarea de la moarte a purceilor în iernile grele și un spor mai mare, datorită condiției fizice bune a femelelor.
Platforme de salvare. Efectivele de iepuri, căpriori, lopătari și cerbi din luncile râurilor sunt periodic decimate de apele de inundație, în special primăvara la topirea zăpezii. în timp ce la vânatul cu pene sunt distruse doar cuibarele, păsările adulte putându-se salva în zbor, vânatul cu păr suferă pierderi însemnate, deoarece, deși poate să înoate, el nu reușește să învingă curenții apei și nu poate parcurge distanțe mari. Deosebit de aceasta, sloiurile îl strivesc. Pentru prevenirea sau reducerea pierderilor se construiesc din loc în loc movile de pământ având o astfel de înălțime, încât nici apele cele mai mari să nu le acopere. Ele sunt platforme de formă circulară sau dreptunghiulară, cu suprafața de cel puțin 20 m2. Trebuie amplasate în puncte înalte ale terenului, deoarece prin aceasta se face economie de manoperă. De asemenea, se aleg puncte unde curentul apei este slab. înierbarea platformei este necesară pentru a o apăra contra măcinării sub acțiunea curentului apei și ca vânatul refugiat aici să găsească hrană. Pe platformă se pot amenaja depozite de hrană (lucerna, napi, sfeclă, cartofi), precum și hrănitori). Aceste platforme sunt eficiente acolo unde inundația durează până la 10 zile, dar nu ajută în Deltă sau în lunca Dunării, unde inundațiile țin o lună și chiar mai mult.
Coliba de vânătoare. Dintre cele trei clădiri destinate adăpostirii vânătorilor, coliba este cea mai simplă, fiind formată dintr-o singură încăpere, fără plafon, ci numai cu acoperiș simplu; în loc de sobă, are doar o vatră de foc. Pentru dormit se fac fie două paturi individuale, fie un pat comun cât lățimea colibei, ambele din lemn cioplit. Drept așternut, se pune cetină. Coliba poate avea și forma de hexagon regulat cu latura de 2 m, având vatra la mijloc. Se pot construi și alte tipuri de colibe de diferite dimensiuni. Pereții se fac din bârne, între care se bate mușchi. Asemenea colibe mari sunt utile în terenurile de mistreți de la munte, unde vânătorii se adăpostesc 2-3 zile. Colibele mici, obișnuite, servesc, în primul rând, pentru adăpostirea personalului de pază în timpul patrulărilor sau a observării vânatului, seara și dimineața.
Colibele sunt deci necesare în terenurile de munte și dealuri înalte, cu complexe mari de păduri, depărtate de sate.
Colibele fac parte dintre primele lucrări de amenajare ale unui teren, deci sunt de primă urgență. Se amplasează în locuri însorite, destul de departe de căile de comunicație publice (drumuri, cărări) și distanțate la 5-8 km una de alta sau de o cabană sau casă de vânătoare. în mod obligatoriu trebuie să existe în apropiere o sursă de apă potabilă.
Coridoare pentru observarea vânatului. Când în apropierea observatorului, arboretul s-a dezvoltat, formând desișuri, prin care nu se poate vedea, atunci se deschid 3-4 coridoare de 2 m lățime, în sens radial, având centrul la observator, pentru ca vânatul să poată fi observat. Lungimea coridoarelor este până la 60-80 m. Vânatul poate fi văzut chiar de mai multe ori consecutiv, traversând coridoarele. Deoarece pe coridoare crește iarbă, cervidele se și opresc pentru a paște. Se folosesc și pentru practicarea vânătorii.
Pentru același scop se efectuează și poienițele artificiale. Există în țara noastră păduri în care, pe sute de hectare, arboretul constă numai din nuieliș, păriș sau prăjiniș des, în care nu poate crește iarbă, iar vânatul nu poate fi observat. Dacă se creează poienițe de formă circulară sau pătrată, având suprafața de cel puțin 1000 m2, acestea sunt puncte sigure de pășunat, unde vânatul poate fi observat. Cărările nu trebuie să meargă mai aproape de 100 m de ele, la nevoie fâcându-se cărări de legătură până în apropierea lor. Poienițele contribuie și la o mai uniformă repartizare a vânatului în cuprinsul fondului, ceea ce totdeauna este de dorit. Pentru a face coridoare și poienițe este nevoie de aprobarea organelor silvice.
Scările portative sunt confecționate în atelier, din lemn de rășinoase ca să fie ușoare. Au lungimea de 2-4 m și se pot folosi la șes pentru observarea vânatului de la înălțime. Vânătorul le poartă pe umăr și le sprijină de arbore. Sunt însă și unele care pot fi folosite în câmp deschis, fără a fi sprijinite.
Adăposturi pentru nutreț. Hrana pentru vânat, între care și fânul, se procură cu greutate. Cu toate acestea, se constată destul de des, că din neglijență sau nepricepere, parte din nutreț se pierde în urma defectuoasei depozitări: putrezește sau se mucegăiește partea care vine în contact cu solul, precum și o porțiune de la vârf în care pătrunde apa de ploaie. De aceea, în terenurile de șes și coline, unde transportul nutrețului de la locul de depozitare la hrănitori se poate face fără mare greutate, se pot construi adăposturi cu acoperișul mobil în sens vertical.
Casele de vânătoare, sunt clădiri compuse din cel puțin 2-3 dormitoare, o sufragerie, un vestiar, baie, eventual și bucătărie, dacă aceasta nu este amplasată în clădire separată (locuința paznicului). Clădirea este mobilată în mod corespunzător, încât să se poată locui în ea confortabil. Casele de vânătoare sunt necesare la munte, în terenuri importante, care pot suporta o investiție relativ mare. Astfel de case se construiesc și la dealuri, câmpie, sau bălți, dacă ele sunt necesare, fiind frecventate de vânători și pescari. Casele de la munte și dealuri înalte trebuie amplasate, obligatoriu, lângă o cale de comunicație ușor accesibilă; șosea sau drum forestier. Pentru amplasare se aleg puncte liniștite, cu priveliște frumoasă și apă în apropiere. Aici își depune vânătorul bagajele, se odihnește și de aici pleacă, în diferite puncte ale terenului, la vânătoare, pentru 2-3 zile.
Fiind vorba de construcții de proporții relativ mari, cei ce vor să se angajeze la astfel de lucrări, vor trebui să se adreseze unui proiectant.
Lângă casa de vânătoare, de regulă, se găsește și locuința paznicului sau îngrijitorului ei, compusă din 1-2 camere mari o bucătărie și cămară. Alături, un grajd, pentru 2 vite și 2 cai, un garaj, plus alte dependințe.
Se numește în mod convențional cabană de vânătoare, o clădire de proporții mai mici, de obicei numai cu 2 încăperi, cu confort redus, care permite vânătorului adăpostirea timp de 2-3 zile cât se găsește la vânătoare de cerbi, cocoși de munte, capre negre etc, într-un anumit punct de pădure. De obicei, una dintre încăperi este destinată numai pentru locuit, iar a doua pentru locuit și încălzit mâncarea. Cabana se construiește din bârne între care se îndeasă mușchi. Eventual în interior se tencuiește sau se căptușește cu șindrilă. Mobilierul constă din 2 paturi, eventual suprapuse, în fiecare cameră, o măsuță, câteva scaune sau bănci, o etajeră, sobă, cuiere bătute în pereți și neapărat o sârmă galvanizată, întinsă deasupra sobei, pentru uscatul îmbrăcămintei, în caz de ploaie. Paturile individuale pot fi înlocuite cu un pat comun. La nevoie, în loc de saltea, se poate folosi cetină sau fân.
Amplasarea cabanei de vânătoare se face în apropierea punctului unde boncănesc cerbii sau unde se va face vânătoarea de căpriori, capre negre, cocoși de munte etc. dar nu în interiorul locului de vânătoare, căci s-ar tulbura liniștea vânatului. Scopul este ca vânătorul să nu aibă mult de mers de la locul de dormit până unde vânează. Fiind o lucrare costisitoare, este indicat să fie făcută numai acolo unde sunt posibilități de a vâna câțiva ani în șir. O primă condiție pentru amplasare este ca în apropiere (cel mult 100-200 m) să existe o sursă de apă potabilă. Se caută și un punct cu priveliște frumoasă. într-un teren de munte, de obicei sunt necesare mai multe asemenea cabane. Se înțelege, că ele servesc și pentru adăpostirea personalului de pază în timpul patrulărilor sau a observării vânatului.
Cabane de vânătoare se fac, de obicei, la munte și dealuri înalte, dar ele pot fi necesare și în terenurile de câmpie care au în curpinsul lor și păduri. Observarea vânatului și practicarea vânătorii la căprior și lopătar se face seara și dimineața, deci personalul trebuie să stea peste noapte în teren. Considerăm că o cabană într-un fond de vânătoare cu cervide este necesară chiar și la câmpie. Aici poate rămâne peste noapte și personalul de îndrumare și control.
Din punct de vedere economic este avantajos a se utiliza cabanele și colibele de la exploatările forestiere, rămase nefolosite după terminarea lucrărilor, dacă în ce privește amplasarea și calitatea construcției corespund scopurilor vânătorești. Pentru cedarea lor este necesar a se lua contact cu organele silvice.
Nu trebuie neglijată îngrijirea cabanelor și colibelor. La plecare este bine să fie măturate. Curățenia să fie păstrată și în jurul lor, și să fie totdeauna lemne uscate pentru foc, tăiate, puse la adăpost. La cabană trebuie să existe o găleată pentru adus apă, câteva pahare, eventual și un minim de veselă: farfurii, tacâmuri etc.
Practic este ca în fața cabanei să fie amenajată o mică grădiniță cultivată cu cartofi, ceapă, salată etc, încât personalul de teren să nu fie nevoit a aduce totul în traistă.
Loc de pândă și observare pe sol. La munte, în punctele dominante ale terenului, de unde se poate vedea un întreg bazin, se face o bancă pe pari bătuți în pământ, iar în față se amenajează o perdea de crengi sau un gard cu înălțimea de circa 150 cm, încât un om șezând să nu poată fi văzut. în perdea se lasă 2-3 deschideri de 10/20 cm pentru a putea cerceta terenul în diferite direcții. Se pune și o prăjină, la înălțime potrivită pentru a rezema arma. La munte, aceste locuri servesc și pentru odihnă, după urcuș. La câmpie, ele sunt amplasate la margini de poieni, de parchete sau la intersecția unor linii parcelare, la colțul pădurii așa ca să se poată vedea pe linii, în toate cele patru direcții. Aici, cele mai ieftine și mai trainice locuri de pândă sunt cele din gard de nuiele, în formă de semicerc, cu diametrul de 2 m și înălțimea de 150 cm.
Standuri pentru vânătoarea de fazani: pot fi portative și se așează pe teren numai în preajma vânătorii. Se confecționează din papură sau din nuiele. Înălțimea este potrivită, încât vânătorul să poată vedea peste ele, în terenurile bogate în fazani și iepuri, în loc de panouri confecționate, se pot face perdele vii din plantații de Spartium scoparium, molid sau pin, adică din specii cu frunze ce nu cad iarna.
Gropi de pământ, ca adăpost de vedere, servesc la vânătoare de păsări acvatice, și la vânatul copitat ce iese la câmp deschis. în acest din urmă caz însă se cere atenție, deoarece glonțul merge paralel cu pământul sau chiar în sus și se pot produce accidente. Gropile pot avea formă dreaptă sau circulară (fîg. 222). Ele se fac de primăvara, iar pământul scos se împrăștie în jur și se seamănă plantele care cresc în mediul înconjurător. Se folosesc numai în sezonul când culturile sunt recoltate sau au înălțime mică, încât să nu împiedice vederea. Alte lucrări destinate recoltării vânatului au fost descrise la alte capitole. Se menționează numai atât că țiitorile înalte de urși și mistreți se pot amenaja și între arbori, făcând platforme la 2-3 m înălțime. Deoarece prin mișcarea arborilor bătuți de vânt cuiele pot ieși, iar platforma se descheie, se recomandă ca prăjinile de susținere a platformei să nu fie bătute cu cuie, ci legate cu sârmă groasă. Este limpede că aceste țiitori se fac la trecătorile bine cunoscute. Pentru mistreț, țiitorile se pot amenaja și pe sol, având înălțimea aleasă în așa fel ca vânătorul să poată trage peste ele.
Platformele ajută la prevenirea accidentelor din cauza atacului urșilor și mistreților răniți, iar din ele, linia de ochire are direcția spre pământ, deci se evită accidentele de la tirul paralel cu solul.
Observatoarele înalte pot fi:
Acoperite și închise complet;
Acoperite și închise parțial;
Descoperite;
Improvizate și portative.
Toate au înălțimea de 4—8 m de la sol.
Observatoarele acoperite și închise comple constau din 4 stâlpi legați între ei, iar deasupra au o cabină din bârne complet închisă. Podeaua, pereții și plafonul sunt bine încheiați, cu mușchi între bârne, peste care s-au bătut- pe patru stâlpi lețuri. Cabina are dimensiuni de 2/2 sau 2/1,5 m, încât să se poată improviza un pat din lemn cioplit. Când locul de boncănit sau de pândă la urs, este situat departe de cabană, unii vânători preferă să doarmă în observator. Ferestrele au diametrul de 30 x 15 cm cu balamale din cauciuc sau piele puse în partea inferioară, încât se deschid fără zgomot prin lăsarea în jos. Se înțelege că ferestrele se fac la înălțimea unui om care stă pe scaun, încât să poată trage șezând.
Observatorul acoperit și închis parțial are avantajul de a permite vederea, în schimb prezintă dezavantajul de a nu putea fi folosit pe timp friguros și noaptea.
Observatorul descoperit poate fi de diferite tipuri: pe patru stâlpi, pe un arbore și 3 stâlpi, într-un singur arbore. Are platforma de 2/2 sau 1,50/1,50, iar împrejmuirea de 1,50 m, bine închisă, spre a nu se vedea mișcarea vânătorului, în pereți se fac ferestre.
Observatorul descoperit permite vânătorului să și audă vânatul, nu numai să-1 vadă.
La observatoarele ce se sprijină și pe arbori, se recomandă tăierea vârfului arborilor, spre a micșora legănarea acestora, care are ca urmare descheierea platformei. Mai bine este ca piesele ce sprijină platforma să nu fie bătute cu cuie, ci legate cu cablu sau sârmă de arbori.
Observatoarele improvizate se fac, de obicei, de pădurar sau paznic. Ele constau dintr-o scară și o amenajare pentru șezut și sprijinit picioarele.
Oricare ar fi tipul de observator înalt, scara trebuie să fie solid construită, spre a preveni accidentele. în acest scop, treptele ei nu trebuie să se sprijine numai în cuie, ci, în prăjinile scării, să se facă mici crestături la fiecare treaptă.
Observatoarele servesc, în primul rând, personalului de pază și vânătorului pentru a-și da seama de numărul, vârsta, sexul și calitatea vânatului, iar în al doilea rând pentru vânătoare. Cele înalte sunt necesare acolo unde vânatul nu poate fi văzut de pe sol, adică unde vânatul stă în lăstărișuri, tufișuri etc. Fiind în observator, mirosul de om este dus de vânt în înălțime deci nu este perceput de vânat.
Fiind lucrări relativ costisitoare, se fac numai acolo unde pot fi folosite 3-10 ani, deci unde arboretul nu se închide curând și, firește, unde se știe că vânatul are trecători. Pentru a folosi bine direcția vântului se recomandă ca, în poieni sau parchete, să se construiască două observatoare așezate în diagonală.
Oricare ar fi tipul lor, observatoarele trebuie făcute așa încât culoarea lor să nu contrasteze cu mediul înconjurător. în acest scop, lemnul se lasă necojit sau dacă se cojește se vopsește cu verde. Cele ce se fac din coroana arborilor se amplasează așa fel ca să fie camuflate de crengi. Cele din liber se pot camufla plantând viță sălbatică sau iederă, care să le îmbrace cu timpul.
Soliditatea scării este necesar să fie verificată periodic, mai cu seamă treptele, spre a preveni accidentele. Personalul de pază are răpundere și în această privință. Scara nu trebuie să scârțâie.
– Urcarea în observator se face prin partea dinspre pădure, spre a nu fi observat de vânat. în acest scop este necesară o cărare bine întreținută.
– La observatoarele construite pe stâlpi, partea ce intră în pământ (0,50-0,70 m) trebuie tratată cu o substanță conservantă, spre a întârzia putrezirea.
– Acoperișul observatorului apără pe vânător nu numai de ploaie, ci și de arșiță și îl ajută să ochească mai bine, lumin nereflectându-se pe armă.
Observatoarele se leagă de cărarea de vânătoare printr-o cărare îngustă.
– Pentru ca trecătorii din pădure să nu se poată urca în observator și să deranjeze vânatul, se recomandă ca pe o înălțime de 2 3 m, treptele să fie ridicate și înlocuite cu altele mobile care se pun și se iau de vânător numai când folosește observatorul. Acestea intră în niște găuri anume făcute în cele două prăjini longitudinale ale scării. Treptele mobile vânătorul le ascunde în apropiere.
CĂRĂRILE DE VÂNĂTOARE
Cărările sau potecile de vânătoare se fac în păduri și servesc la urcatul fără eforturi mari și inutile la apropierea și observarea vânatului, fără să fii auzit sau văzut. Principiul după care se conduce vânătorul este de a reuși să se apropie neobservat de vânat și apoi să se retragă tot neobservat, deci fără a neliniști vânatul. La aceasta contribuie și cărările. Dar, pentru a corespunde acestui scop, ele trebuie să fie trasate într-un anumit fel, iar apoi să fie întreținute.
După scopul la care servesc la vânătoare se pot deosebi următoarele categorii:
Cărări de acces;
Cărări de vânătoare propriu-zise;
Cărări de legătură;
Cărări pentru combaterea răpitoarelor.
Cărările de acces sunt cele care duc de la o casă de vânătoare la o cabană sau de la o șosea sau cale ferată la o cabană de vânătoare, sau, în fine, de la o cabană la alta. Deoarece pe acestea se circulă de obicei cu bagaje, eventual transportate pe cai, ele trebuie să aibă lățimea de 1,20-1,50 m, panta de 12-15%, iar curbele nu prea accentuate, încât calul să se poată întoarce. Pe distanță scurtă, panta poate fi și mai mare (20%), dar după aceea să urmeze una dulce. În măsura în care terenul permite, este bine să se evite curbele, în general, traseul cărării de acces trebuie astfel ales, încât să se ajungă la destinație pe calea cea mai scurtă. Totuși, dacă în apropiere s-ar găsi și un punct important pentru vânătoare sau observație, traseul poate fi abătut până acolo.
Cărările de vânătoare propriu-zise servesc la apropierea de vânat, fie pentru observații, fie pentru împușcare. Pe ele se circulă numai cu piciorul; au lățimea de circa 80 cm, panta de 15-20%, pe distanță mică poate fi până la 30% și curbe mai accentuate. Cărarea trebuie trasată astfel încât să atingă punctele frecventate de vânatul mare, iar din cărare să se poată vedea la distanță de cel puțin 80 m în dreapata sau în stânga sau în ambele părți. Dacă nu are vizibilitate în teren, cărarea de vânătoare nu are rost, deoarece omul va fi simțit de vânat înainte de a putea trage sau de a observa vânatul. O altă regulă de bază este ca traseul să fie astfel ales încât vânătorul să se poată deplasa la adăpost de vedere, deci după arbori, tufe etc. De aceea, când cărarea va ajunge la o poiană sau parchet forestier, ea nu va trece prin mijlocul acestora, ci prin pădure, la distanța de 10-20 m. De asemenea, e bine să se traseze pe ambele părți ale poienii sau parchetului, încât deplasarea să fie posibilă din orice direcție ar bate vântul. Când traseul merge pe o coastă, el se conduce până la frântura de pantă, încât să aibă câmp de vedere la distanță cât mai mare. La munte și dealuri înalte, unde distanța din vale (pârâu) până la creastă este mare (1-2 km), de obicei se face o cărare pe vale (dacă nu există drum), apoi una pe creastă (ocolind vârfurile) și una pe la mijloc. Dar aceasta nu este decât o indicație generală, alegerea traseului depinde de situația locală. Fiind lucrări relativ costisitoare, se fac în acele puncte unde arboretul din jurul lor nu se închide cel puțin 5-10 ani, dat fiind că după închiderea lui, cărarea de vânătoare își pierde valabilitatea, vânătorul nemaiavând vizibilitate.
O altă regulă ce trebuie respectată la cărările de vânătoare propriu-zise este aceea că traseul să ducă și pe lângă puncte importante de observație: hrănitori, sărării, ogoare de vânat, observatoare, scăldători. Traseul nu trebuie să treacă însă chiar pe lângă ele, deoarece s-ar deranja vânatul, ci la distanță de 100-200 m, urmând ca până la acele puncte să fie făcute cărări înguste de legătură – numite ieșiri. Ieșiri din cărare se fac și în punctele de observat vânatul, dar ele au lățimea numai de 50 cm, iar pe marginea pădurii se termină cu un adăpost de vedere (tufă, arbore) sau o amenajare artificială (observator pe sol).
La câmpie, cărările se trasează pe lângă liniile parcelare apoi în jurul poienilor, parchetelor și altor locuri unde vânatul mare iese la pășune.
Cărările de legătură au ca scop să facă legătura între o cărare de pe vale și alta pe la mijlocul versantului sau între cea de pe versant și una de pe culme. Fie în timpul observației, fie al combaterii braconajului și mai ales în cazul vânătorii, se simte nevoia de a ajunge, în timp scurt și fără efort mare, într-un punct al crestei. Cărările de legătură servesc tocmai în acest scop. Ele au panta și lățimea celor de vânătoare propriu-zise. Traseul poate fi abătut ca să atingă și puncte importante de vânătoare. Cărări înguste. Pentru motive de economie sau, în cazul când nu există timp suficient pentru a construi o cărare de vânătoare propriu-zisă sau de legătură cu lățime normală, se pot face cărări înguste de 40-50 cm. Se înlătură vreascurile de pe jos, frunzele moarte, se taie crengile aplecate și se sapă, nivelând cărarea în sens transversal. La fel se procedează și la ieșirile spre observatoare, hrănitori, sărării, ogoare etc. Mai târziu, dacă se consideră necesar, se pot lărgi la 80 cm.
Reguli la construirea cărărilor de vânătoare
– Nu se aleg trasee pe care au interes să circule și locuitorii satelor învecinate, turiștii sau muncitorii
de pădure, deoarece s-ar strica liniștea vânatului.
Pentru ca persoanele de mai sus să nu găsească potecile existente, acestea nu vor începe chiar din drumurile publice, ci numai de la 20-30 m de acestea, iar pe această distanță se vor curăți doar crengile, fără a se face săpături.
Pentru ca vânătorul să o găsească se va face un semn pe un arbore de lângă drum.
Trasarea cărării este o operație separată de lucrările de săpat ale acesteia și trebuie făcută înainte de a aduce muncitori pentru construirea ei.
în arboretele ce se regenerează din lăstari ca și în plantațiile de salcâm, cărările de vânătoare propriu-zie nu au eficacitate de lungă durată, deoarece noul arboret se înalță cu repeziciune (2-3 ani) și nu mai permite observarea sau vânarea din cărare. în schimb, ele sunt foarte utile în jurul poienilor permanente și a enclavelor; de asemenea, pe marginea pădurii, spre terenul agricol, în care cervidele ies la pășune.
Cu cât panta terenului este mai mare, cu atât construirea cărării va necesita mai multă muncă. La cărarea nou construită, oricare ar fi tipul ei, partea dinspre vale trebuie să fie mai înaltă decât cea dinspre deal, așa încât și după tasare să rămână orizontală. Altfel, cu timpul, capătă înclinare spre vale și devine alunecoasă.
Cărările să nu fie prea dese, deoarece vânatul va fi deranjat.
Ori de câte ori facem o cărare, trebuie să ne întrebăm ce folos ne aduce. O vom construi numai dacă rezultă că este necesară.
Când cărarea trece prin mocirle se fac podețe sau căptușeli cu lemn. La trecerea peste pâraie se construiesc punți sau podețe.
Pe cât posibil la construirea cărării să nu se taie arbori, ci să fie ocoliți.
Cărările din terenurile de cervide se curăță de frunze, ramuri, iarbă etc. cu 15-20 zile înainte de începerea epocii de vânătoare la specia respectivă, deci la căprior între 15 mai și 1 iunie, la cerb 15 august-1 septembrie, iar la lopătar la 10-20 septembrie. Se lasă cam 2-3 săptămâni liniștite, înainte de începerea vânătorii, cu scopul ca vânatul deranjat cu ocazia curățirii, să-și reia trecătorile obișnuite. Dacă această curățire s-ar face cu mult înainte, cărările s-ar putea umple din nou cu frunze, ramuri etc. întreținerea se face cu greblă de fier, sapă, mătură de nuiele.
Cărările vechi, neîntreținute, se închid cu timpul, prin aplecarea crengilor peste cărare, prin răsturnarea de arbori, prin surparea pământului, devenind greu practicabile. în asemenea cazuri, se procedează la deschiderea cărării în felul următor: doi oameni, având un ferăstrău și câte un topor, taie crengile ce se apleacă și înlătură arborii căzuți peste cărare. Nu se procedează la curățire de frunze, ramuri sau la repararea cu sapa. Se face în primă urgență, atât cât este necesar pentru a putea circula, lăsând repararea pentru mai târziu. în lipsa cărărilor de vânătoare, se pot deschide și drumuri vechi, folosite în trecut la exploatări de păduri, dacă în anumite locuri ele sunt necesare.
Înlăturarea crengilor ce se apleacă peste cărare trebuie făcută de fiecare dată când personalul de pază circulă pe ele. Cu un topor sau cuțit de vânătoare, sau chiar cu mâna, se rup și se înlătură.
Este bine ca potecile (cărările) de vânătoare din terenurile pentru practicarea vânătorii sau efectuarea de observații, să nu fie abandonate (casate) întrucât pot asigura și în continuare accesul în arborete a silvicultorilor pentru lucrările de gospodărire și supraveghere a noilor păduri (ele fiind utile mai ales în cazul incendiilor sau atacurilor de dăunători).
Scăldători artificiale pentru cerb și mistreț. Pentru aceste două specii, scăldatul în mocirlă este o necesitate vitală. Dacă ele nu găsesc scăldători, se mută în alte terenuri, unde această condiție este îndeplinită. Omul poate ajuta vânatul, amenajând scăldători artificiale, acolo unde acestea lipsesc sau sunt rău distribuite pe teren. Trebuie însă avut în vedere că cele două specii de vânat nu fac baie în apă, ci în noroi. Atât scăldătorile naturale, cât și cele pe care le face omul trebuie inventariate și numerotate ca orice instalație vânătorească. în apropierea lor, este bine să se construiască și un observator, căci oferă o bună ocazie de a vedea vânatul. Aici nu se trage cu pușca.
Pentru amenajarea de scăldători artificiale, se aleg porțiuni liniștite, care au izvoare sau mocirle în tot cursul anului. Ele nu se fac pe albia pârâului, ci pe marginea lui, imediat lângă el, prin săparea unei adâncituri ovale de circa 2-2,5 m și 0,40 m adâncime și prin bararea apei. Dacă solul este permeabil, scăldătoarea se poate căptuși cu argilă. Cel puțin o dată pe an, scăldătoarea se curăță cu o greblă scoțându-se pietrele ascuțite, crengile etc, care ar putea înțepa animalul în timpul scăldatului. în jurul scăldătorii, terenul să fie liber de tufe, dat fiind că vânatul numai atunci se simte în siguranță, când vede împrejur, la distanță. Se pot semăna însă plante erbacee de talie mică. Nu departe de scăldătoare este necesar să existe arbori cu coaja nu prea aspră de care mistreții să se frece, după baie.
Se pot utiliza împrejmuiri portative pentru protecția culturilor forestiere sau a ogoarelor, contra stricăciunilor cauzate de vânat (căpriorilor, cerbilor și iepurilor). Panourile se montează pe teren, pe stâlpi. Pentru trecerea peste împrejmuire se construiește o scară.
ÎNTOCMIREA PROIECTULUI DE AMENAJARE
Investițiile într-un teren cu vânat mare necesită sume relativ însemnate în raport cu veniturile rezultate din vânat. De aici decurge necesitatea de a cunoaște bine terenul, de a proiecta numai lucrări cu adevărat necesare și a le eșalona în timp, în ordinea urgenței lor. După întocmirea proiectului, se poate ivi necesitatea modificării sau completării lui, dar un proiect inițial trebuie să existe, altfel se poate întâmpla să se execute lucrări care nu erau necesare, sau unele să fie amplasate greșit. Rareori se întâmplă ca cineva să cunoască așa de bine terenul, încât să nu simtă nevoia completării ulterioare a proiectului.
Construcțiile și instalațiile vânătorești se fac, în marea majoritate a cazurilor, în păduri, deoarece în terenul agricol, dat fiind specificul lucrărilor de aici, ele n-ar putea dura. Un alt motiv pentru care lucrările de acest fel se fac în păduri este acela, că observatoarele, cărările, casele și cabanele sunt necesare pentru vânatul mare, care își duce viața în pădure.
Întocmirea proiectului trebuie să aibă la bază o bună cunoaștere a terenului. De aceea, cu o hartă la scara 1:50000 sau mai bine cu un plan la scara 1:20000, se parcurge terenul, pentru a cunoaște pădurea sub raportul speciilor de arbori și arbuști, a claselor de vârstă și a repartizării acestora în teren. Trebuie dată atenție și poienilor care ar putea fi cultivate cu plante pentru vânat, parchetelor și terenurilor agricole unde în mod normal, vânatul iese la pășune. Se notează pe hartă așezările omenești, locurile de pășune, drumurile și cărările cu caracter public. Această cercetare a terenului este mai fructuoasă dacă este făcută având ca însoțitor un bun cunoscător al situației locale, pădurar, paznic de vânat, vânător localnic, care să dea relații și asupra localizării vânatului în diferite perioade ale anului: iernat, boncănit, pășune de vară etc. Localizarea vânatului și mai ales punctele favorabile pentru vânătoare arată locul unde trebuie proiectate lucrările. Se ia notă de punctele expuse braconajului și de parcelele în care vânatul face pagube în culturile forestiere. Trebuie acordată atenție terenurilor agricole din jurul pădurii, de unde vânatul își completează hrana. în regiunea de dealuri și câmpie, în care predomină suprafețele cultivate agricol, se cercetează și acestea sub raportul distribuirii culturilor cu caracter oarecum de durată: vii, livezi de pomi, pășuni, lucerniere, grădini de zarzavaturi; de asemenea, eventualele boschete, culturi forestiere de protecție, bălți cu stuf etc.
Ca rezultat al acestor lucrări de teren, se întocmește proiectul de amenajare al fondului sau complexului de fonduri care ar trebui să cuprindă următoarele:
Partea I. Descrierea unității
Elemente administrative și fizice.
Descrierea din punct de vedere silvic, agricol și vânătoresc; specii, efectiv (real) și optim.
Instalații vânătorești și construcții silvice existente.
Modul de gospodărire vânătorească de până acum; hrană pentru vânat, pază, recoltă etc.
Partea a II-a. Proiectul lucrării
Măsuri de combatere a braconajului și dăunătorilor.
Lucrări de îngrijire: îmbunătățirea hranei naturale, culturi speciale pentru vânat, hrană complementară, selecție prin împușcare etc.
Recolta de vânat probabilă în următorii 5 ani.
Proiectul de construcții și instalații vânătorești pentru următorii 5 ani.
Pentru toate lucrările proiectate, se lasă foi libere în scopul notării realizărilor anuale
Orice alte prevederi.
La proiectarea lucrărilor este necesar să se țină seama de faptul că valoarea unui teren depinde, în primul rând, de vânatul din cuprinsul lui. Ar fi greșit să se creadă că prin investiții mari, dintre care unele fără întrebuințare imediată, s-a rezolvat problema vânătorească într-un teren. în proiectare, trebuie să existe o ordine de urgență a lucrărilor. în prima urgență să se prevadă în proiect lucrările de ocrotire, de care depinde ridicarea efectivului și calității vânatului și numai în a doua urgență cele de recoltare. Atât timp cât problema cazării vânătorilor se poate rezolva prin amenajarea sau adăugirea unei camere la un canton silvic, este greșit să se prevadă în proiect construirea de case vânătorești costisitoare. Trebuie să se țină cont și de latura economică, fie că este vorba de un teren de vânătoare creat în scop de producție, fie că el este destinat numai satisfacerii cerințelor de destindere ale vânătorilor. Volumul și natura lucrărilor proiectate depinde și de posibilitățile financiare ale celui ce deține terenul. Pentru a nu greși, în prima urgență, se prevăd acele lucrări a căror necesitate este bine stabilită, indiscutabilă, lăsând pentru urgența a doua pe cele încă insuficient analizate sau a căror necesitate nu poate fi stabilită clar, la acea dată.
Pe planul sau harta proiectului se notează cu negru lucrările existente și cu roșu cele proiectate.
în legătură cu proiectarea, se mai fac următoarele recomandări:
Primele lucrări proiectate, să fie acelea care asigură mișcarea și adăpostirea personalului în teren; deschiderea de cărări vechi și amenajări de colibe.
Pentru a preveni pagubele cauzate de cerbi și mistreți în culturile agricole, prin ieșirea lor din pădure, se recomandă înființarea de ogoare spre marginea pădurii, care să fie cel puțin de aceeași calitate cu a culturilor agricole de pe câmp, vânatul nemaiavând motiv să părăsească adăpostul pădurii. Când însă vânatul este înfometat iese la câmp. Din punctul-de vedere al pagubelor, cele mai expuse sunt terenurile agricole care formează intrânduri în pădure.
Observatoare se pot înființa și la hrănitori, sărării, scăldători.
– Cărările pentru combaterea dăunătorilor vânatului să nu fie conduse prin locurile de odihnă ale vânatului.
Ordinea de urgență a lucrărilor de ocrotire și amenajare ar fi:
Paza vânatului contra braconajului și combaterea dăunătorilor lui. Este logic ca înainte de a întreprinde alte măsuri de înmulțire a vânatului, să păstrezi și să aperi ceea ce există;
A doua măsură este deschiderea cărărilor vechi, eventual a drumurilor părăsite, folosite în trecut la scoaterea lemnului din pădure. Scopul urmărit este de a ușura mișcarea în teren cu ocazia pazei, a combaterii dăunătorilor, alimentării hrănitorilor și sărăriilor.
Punerea de sare pentru cervide și capra neagră. Efectul este reținerea vânatului în teren.
Concomitent cu primele trei măsuri, se construiesc, în fodurile de munte, colibe de vânătoare necesare adăpostirii personalului de pază în timpul patrulărilor, a executării diferitelor lucrări și a observării vânatului.
Construirea de hrănitori, cultivarea de ogoare pentru vânat și punerea de hrană complementară pe teren sunt, de asemenea, lucrări urgente, dar nu se poate spune că au întâietate față de combaterea braconajului și a dăunătorilor.
Construirea de observatoare,care servesc, în primul rând, la observarea vânatului și numai în al doilea rând la împușcare.
Cărările noi, cabanele și casele se construiesc numai când devin necesare pentru recoltarea intensă a vânatului, când efectivul real se apropie de cel optim. Excepție face o singură cabană într-un fond, care servește și în scop administrativ.
DESPRE EVALUAREA EFECTIVULUI DE VÂNAT
Sub denumirea de evaluare a efectivului de vânat se înțelege stabilirea numărului, sexului, vârstei și calității vânatului dintr-un teren sau un complex de terenuri, la un moment dat.
Fără cunoașterea efectivului, nu este de conceput o gospodărire rațională a vânatului. Cunoașterea efectivului servește la calculul sporului anual, deci la stabilirea, cel puțin cu aproximație a cifrei recoltei posibile; la calculul felului și cantității de hrană complementară pentru iarna ce urmează, la reglarea raportului dintre sexe la speciile unde acest lucru este posibil. De asemenea, cunoașterea efectivului este indispensabilă la realizarea unei densități potrivite, deci la prevenirea degradării trofeelor și a pagubelor cauzate în culturile silvice și agricole. De aceea, această lucrare trebuie făcută cu spirit de răspundere, de către persoane care cunosc bine și terenul și biologia speciilor de vânat ce se evaluează. Pe baza datelor evaluării, se întocmește planul de recoltare pentru sezonul ce urmează, deci și planul de venituri.
Momentul evaluării de bază, pentru toate speciile, este luna martie. S-a ales această lună deoarece:
Iarna s-a terminat, deci nu mai este probabil să se producă pierderi din cauza frigului și a zăpezii;
S-a încheiat și sezonul de vânătoare pentru speciile de vânat nerăpitor, sedentar, deci ceea ce a rămas nu mai este expus reducerii prin împușcare;
Cu foarte puține excepții, noua generație de pui n-a apărut încă, deci ceea ce găsim pe teren reprezintă animale în vârstă de un an și mai mult, adică stocul de bază (reproducție) pentru anul ce urmează.
La speciile care au pui, aceștia nu se iau în socoteală;
La 1 aprilie începe noul an vânătoresc, deci este necesar să se știe pe ce efectiv de reproducție se contează.
În afara acestei evaluări, care se efectuează în martie, pentru toate speciile de vânat sedentar ce formează obiectul vânătorii, se mai fac unele evaluări și în alte luni. Astfel, pentru iepure, fazan și potârniche, specii supuse la mari fluctuații de efectiv din cauza condițiilor atmosferice din cursul primăverii, unde sporul anual poate varia în limite largi, este necesar să se mai facă o evaluare, după încheierea perioadei de creștere a puilor și, în orice caz, înainte de începerea sezonului de vânătoare. La aceste specii, abia toamna se poate ști pe ce recoltă se poate conta în sezonul ce urmează. Așa fiind, planul de recoltă întocmit, în primăvară se corectează acum, dacă este cazul, pe baza datelor noi asupra efectivului.
Etologia unor specii obligă pe gospodar să facă evaluarea de bază în alte perioade decât cea din martie. Astfel, la cocoșii de munte, evaluarea se efectuează în aprilie-mai, când ei se adună la locul de rotit; la cerb, în septembrie, în timpul boncănitului, la capra neagră în octombrie-noiembrie în perioada împerecherii, când, pe zăpada căzută, grupurile de capre pot fi observate mai ușor. Dar aceste evaluări făcute în alte perioade nu sunt decât completări ale evaluării de bază făcută în martie, mai cu seamă pentru determinarea sexelor, vârstelor și calității trofeelor.
Evaluarea de efectiv se face numai pentru vânatul sedentar. Cu toate acestea, sunt situații când este necesar să fie cunoscut și efectivul de vânat migrator. Astfel, uneori se ivește nevoia stabilirii efectivului de rațe sălbatice la o anumită dată, pentru a se cunoaște fluctuațiile numerice de la un an la altul; identificării numărului de păsări ce cuibăresc în colonii: stârci, pelicani etc, mai cu seamă dacă este vorba de specii rare, a căror existență este amenințată. în acest scop, Consiliul Internațional de Vânătoare recomandă întocmirea unui plan de evaluare a efectivului de vânat migrator, în special în perioada nidificării. Se obișnuiește evaluarea efectivelor în locurile de iernare ale păsărilor migratoare. În ultimul timp, din motive de protecție, se caută a se stabili și efectivul de păsări răpitoare.
Fie că este vorba de vânat sedentar, fie migrator, cunoașterea efectivului poate constitui și un semnal de alarmă spre a lua la timp măsuri de protecție a unei specii ce este amenințată în existența ei.
Pentru reușita evaluării, adică a obținerii de date cât mai apropiate de realitate, se recomandă următoarele:
La speciile cu o rază mare de mișcare (lup, mistreț, cerb în perioada boncănitului etc), numărătoarea trebuie făcută în aceeași zi, nu numai în același fond, ci și în cuprinsul unui complex de fonduri învecinate. Astfel, vânatul mișcându-se, este posibil să se comită erori, prin înregistrarea aceluiași exemplar în două terenuri diferite;
La speciile de vânat mare, evaluarea trebuie repetată de 2-3 ori, lucrându-se după aceeași metodă și făcându-se media;
În martie, la munte, stratul gros de zăpadă, în unii ani împiedică accesul. De aceea este necesară dotarea cu schiuri a personalului de teren;
Să se țină cont de concentrările sezonale pentru reproducere, hrană;
Evaluarea după urme a vânatului mare dă rezultate în terenurile unde densitatea nu este mare. La căprior, în porțiunile cu efectiv ridicat, după câteva ore de la încetarea ninsorii, urmele sunt așa de dese încât numărarea întâmpină greutăți;
Pentru a putea urmări fluctuațiile de efectiv în cursul anilor, se recomandă ca limitele terenurilor de vânătoare să nu se schimbe fără motive serioase. De asemenea, să se aplice aceleași metode și aceleași piețe de probă.
În literatura străină se recomandă evaluarea efectivului de vânat la hrănitori, sărării, scăldători (mistreți și cerbi). Acolo, aceste metode pot fi aplicate, deoarece terenurile de vânătoare – revirurile – sunt mici (câteva sute, rareori mii de hectare), iar personalul de teren este numeros. În condițiile țării noastre, această metodă nu poate fi folosită, deoarece operația evaluării trebuie efectuată concomitent la toate instalațiile amintite. Într-un teren de munte de 15 000 ha, ar trebui să existe 80-150 sărării și cam tot atâtea hrănitori. Este clar că nu ar fi posibilă mobilizarea unui număr așa de mare de oameni cunoscători ai vânatului. Același lucru se poate spune despre un teren de fazani cu 30-40 hrănitori. Așa fiind, în condițiile din țara noastră, există greutăți în plus, mai cu seamă în pădurile din Carpați, cu căi de comunicație puține, teren frământat, case de adăpost rare, densitate mică, hrană mai abundentă decât în pădurile de rășinoase din unele țări europene, deci unde vânatul nu vine totdeauna la hrănitori. Așa fiind, trebuie găsite metode adecvate condițiilor noastre.
În condițiile din regiunea de munte a țării noastre, de mare folos pot fi observațiile făcute de personalul silvic și de vânătoare, în tot cursul anului. Aceste observații, notate conștiincios în condica de serviciu, pot constitui elementul de bază în lucrările de evaluare. Pentru personalul silvic și de vânătoare evaluarea efectivului nu trebuie să formeze numai o lucrare de sezon, ci o preocupare permanentă, anul întreg. Chiar dacă s-ar putea face evaluări, după metodele aplicate în Europa Centrală și Apuseană, chiar și atunci observațiile din cursul anului pot constitui puncte de sprijin la definitivarea cifrelor.
În cele ce urmează, va fi arătat modul cum se procedează la evaluarea diferitelor specii de vânat.
La cerb. Evaluarea efectivului de cerb nu este o operație ușoară, mai cu seamă în Carpați. Prima și cea mai importantă condiție este o temeinică organizare. Pentru a obține cifre exacte ale efectivului, se fac evaluări de trei ori pe an, apoi se calculează media. Prima evaluare are loc în perioada boncănitului (septembrie-octombrie), a doua la căderea primei zăpezi persistente, iar a treia în martie. Pentru corecta evaluare trebuie respectate următoarele reguli:
Fiind un animal cu rază mare de mișcare, stabilirea numărului trebuie făcută în aceeași zi, pe întreg fondul, sau și mai bine, pe 2-3 fonduri vecine. Altfel există pericol de a număra același exemplar de 2-3 ori.
Fondul va fi împărțit în porțiuni de 1 000-1 500 ha sau mai puțin, cât poate cuprinde un om într-o zi. La o suprafață păduroasă de 15 000 ha vor fi necesari deci 10-15 observatori, care să lucreze concomitent. Această defalcare în porțiuni se efectuează cu 1-2 săptămâni înainte de ziua numărătorii, de față fiind toți cei ce vor face observații. Cu această ocazie li se dau și îndrumări tehnice. Observatorii vor fi recrutați dintre pădurari, brigadieri, paznici de vânătoare, vânători cu experiență. Colaborarea este absolut necesară.
Cunoașterea urmelor și a felului de viață a cerbului sunt indispensabile unei lucrări de calitate.
Evaluarea în perioada boncănitului dă cele mai bune rezultate când acesta este în toi. Se ascultă seara și dimineața, deci observatorul trebuie să doarmă în apropiere. Numărul de tauri se stabilește după glas, adăugând eventual o cifră pentru cei ce nu dau glas totdeauna; iar la ciute se aplică observația vizuală; dat fiindcă boncănitul nu are aceeași intensitate, este bine ca observațiile să fie făcute 2-3 zile în șir. Pentru observație se aleg puncte înalte de teren. Trebuie multă atenție ca aceiași cerbi să nu fie numărați de 2 observatori; delimitarea trebuie făcută deci pe bazine. Glasul poate da oarecari indicații asupra vârstei. Se fac 3 categorii de vârstă: viței, cerbi de vârstă mijlocie și cerbi bătrâni.
Evaluarea la prima zăpadă, se face după urme și eventual după vânatul văzut pe teren. Deosebirea sexelor și a categoriilor de vârstă, după urme, este absolut necesară. Se lasă să se treacă 12-24 ore de la încetarea ninsorii, apoi se străbate terenul. Din urmele intrate și ieșite în porțiunea supusă observației, se trag concluzii asupra efectivului. Se înțelege că se notează și urmele altor specii de vânat văzute. Observatorii pornesc la lucru la aceeași oră.
– La a treia evaluare – cea din martie – se procedează la fel, numai că de data aceasta, stratul de zăpadă, de obicei este gros (0,5-0,8 m) încât împiedică mersul observatorilor. Se folosesc vârzobi și schiuri. Evaluările la boncănit și la prima zăpadă sunt necesare tocmai din cauză că a treia este dificilă și nesigură. De la data primelor numărători, până în martie se produc pierderi din efectiv și trebuie făcute scăderile corespunzătoare; din toate trei numărătorile se calculează efectivul mediu.
La fiecare din cele trei evaluări, a doua zi după numărătoare, observatorii se întrunesc și comunicându-și constatările, caută să elimine erorile din trecerea vânatului dintr-un sector într-altul. Trebuie să existe un coordonator al lucrării.
Evaluarea efectivului cerbilor este o lucrare complexă. Un sprijin real se poate găsi în notele pe care le face personalul de pază, în condica de serviciu, în tot cursul anului. Aceasta nu înseamnă că pentru a afla efectivul, vom face doar adunarea cantităților înscrise în condică. Ele trebuie analizate și folosite în completarea altora, primite pe altă cale.
La căprior. Evaluarea efectivului de căprior se poate face astfel:
în pădurile de câmpie, străbătute de linii parcelare, evaluarea se face o dată cu cea a iepurilor, când în afară de iepuri se notează orice alt vânat sedentar văzut. Evaluarea căpriorului, se poate face și separat, folosind gonași puțini, așezați la distanță de 50-80 m unul de altul, atât cât este necesar pentru a vedea vânatul ce ar trece înapoi.
La deal și munte, unde nu sunt linii parcelare, evaluarea se face pe baza numărării urmelor. Acolo unde efectivul este mare, numărarea se face greu, deoarece urmele se încurcă. Având rază mică de mișcare, observațiile făcute de personalul de pază în cursul anului sunt foarte prețioase, mai cu seamă la această specie.
O metodă bună, însă aplicabilă numai la câmpie și la dealuri unde pădurile sunt formate din trupuri mici și au în jur terenuri agricole, este aceea de a număra căpriorii ieșiți în luna martie pe terenurile semănate cu grâu. După hrana uscată și puțină din timpul iernii, căpriorii ies la hrana verde de pe câmp. Trebuie observatori mulți, care să facă observații în aceleași ore ale dimineții. în pădurile de întindere mare, unde nu sunt terenuri agricole în apropiere, observațiile trebuie făcute în poieni, parchete, rariști și alte locuri unde căpriorul iese la pășune.
Oricare ar fi metoda de evaluare, trebuie să se aibă în vedere faptul că mortalitatea la căprioare, când se produce, atinge punctul culminant spre sfârșitul lunii februarie. Deci, abia în martie se poate ști ce efectiv de reproducție a rămas. Pentru aprecierea vârstei, se fac două clase: sub un an și peste un an.
Pentru observațiile din cursul anului, se folosește același model de tabel ca la cerb.
La cerbul lopătar. Evaluarea se face după urme și observații în cursul anului. Lucrarea este mai ușoară ca la cerb, dat fiind că, în țara noastră, lopătarul este răspândit în zona de câmpie și coline. Metoda de evaluare se aseamănă cu a căpriorului.
Cunoașterea raportului dintre sexe la cervide are mare importanță practică: servește la întocmirea planului de recoltare. Pentru a nu se face greșeli, se recomandă să se procedeze astfel:
– Observatorul trebuie să aibă, neapărat, binoclu.
Spre a se vedea ce greșeală se poate comite dacă se lucrează superficial, se dă următorul exemplu: într-un grup, în martie, se văd 4 piese de căprior. Coarne are un singur exemplar. Observatorul superficial ar da sentința: un țap, trei femele, deci raport 1:3. Dar, observând atent cu binoclul, se constată că este un țap, o femelă și doi iezi, dintre care unul de sex masculin, deci raport 1:1.
Observațiile se notează într-un tabel identic cu modelul menționat la evaluarea efectivului de cerb.
Iarna masculii de cerb și lopătar formează adeseori cârduri separate. La cerb numai cei tineri intră în cârdurile de ciute și viței. Deci, la stabilirea raportului dintre sexe, dacă se vor lua ca bază numai cârdurile mixte, se va proceda greșit. Trebuie observate și grupurile formate numai din masculi.
La viței și iezi, când sexul nu poate fi deosebit, se ia raportul de 1:1, cum este în natură.
Aprecierea raportului dintre sexe se poate face mai ușor începând din noiembrie până în martie, când frunzișul arborilor este căzut.
La capra neagră. Date fiind condițiile grele de teren, metoda de evaluare a caprei negre este aceea a observației directe de către personalul de pază. Momentul potrivit este a doua jumătate a lunii octombrie și prima jumătate a lui noiembrie, când ies în golul de munte, în vederea împerecherii și caprele care temporar au stat la limita vegetației forestiere, în pădure. In acest moment, golul alpin este liniștit, iar fondul alb al zăpezii, care de obicei s-a așternut, ușurează observația. Pentru a face o evaluare bună, este nevoie de un personal cunoscător al terenului, dotat cu binoclu bun, puternic și cu bune condiții de vizibilitate. Un alt moment de evaluare, mai puțin favorabil, este în luna mai, înainte de urcarea turmelor de oi și vite cornute la pășune, în martie, când se face evaluarea generală a tuturor speciilor de vânat sedentar, nu este moment potrivit pentru capra neagră, din cauza stratului gros de zăpadă, care împiedică mersul și pentru că parte din capre sunt retrase la pădure unde nu pot fi văzute. Așa fiind, ne folosim de numărătoarea din octombrie-noiembrie, din care scădem un procent de pierderi din cursul iernii. La caprele negre care vara – iarna trăiesc în pădure, nu ne rămâne decât observația personalului de pază din cursul anului. în cazul când două fonduri de vânătoare vecine sunt situate unul pe versantul nordic și altul pe cel sudic, evaluarea în acestea trebuie făcută în aceeași zi, dat fiind faptul că vânatul se localizează uneori pe un versant, alteori pe altul.
Mistrețul și ursul sunt specii care, în căutare de hrană, se deplasează la distanță mare, îndeosebi toamna, existând pericolul de a fi numărați atât acolo unde s-au deplasat numai temporar, cât și în locul lor obișnuit. Se pare că sub acest aspect, în țara noastră, personalul de teren comite greșeli cu ocazia evaluării.
Pentru prevenirea greșelilor, evaluarea trebuie făcută concomitent, în mai multe fonduri vecine.
Metoda de aplicat pentru evaluarea efectivului este cercetarea urmelor după ce ursul a ieșit din bârlog, ca și observațiile în cursul perioadei când el este relativ stabil în fond. Din cifra rezultată, în urma cercetării urmelor, sau din observații, se scad 20-30% pentru dubla numărătoare.
Împărțirea fondului de vânătoare pe calități, în vederea evaluării efectivului de vânat
Lupul are o rază de mișcare mare. Dubla sau tripla numărătoare a aceluiași exemplar este frecventă. Se recomandă să se reducă la jumătate cifrele date de mai mulți observatori vecini, știut fiind că lupul trece dintr-un fond într-altul.
La râs, evaluarea se face după urme.
Vulpea, viezurele și, în oarecare măsură și pisica sălbatică, pot fi evaluate ca număr pe baza vizuinilor ocupate în momentul evaluării. Personalul de pază ar trebui să aibă un inventar al tuturor vizuinilor din cuprinsul fondului, indiferent dacă sunt ocupate sau nu.
La iepure, deoarece în cuprinsul unui fond de vânat densitatea nu este uniformă, pentru evaluarea efectivului de iepuri, suprafața fondului se împarte în 2-3 categorii de densitate (fig. 231). Dacă nu se procedează așa, există pericolul stabilirii unui efectiv mai mare decât este în realitate, deoarece în practică se neglijează a se amplasa piețe de probă și lângă sate, unde, de regulă, densitatea este mai mică.
Se aplică de obicei metoda piețelor de probă, dar se poate lucra și cu metoda benzilor.
La metoda piețelor de probă, trebuie respectate regulile următoare:
Piețele se amplasează așa fel încât să cuprindă atât zone cu densitate mare, cât și cu densitate mică, deci la un loc să rezulte o medie apropiată de densitatea reală;
în terenul agricol, piețele de probă la un loc să însumeze circa 10%, iar în pădure circa 15-20%;
Calculul efectivului se face separat pentru terenul agricol și separat pentru pădure, apoi cele două rezultate se adună, pentru a avea efectivul pe fond. Luciul de apă se scade;
Distanța între piețe trebuie să fie de cel puțin un km, încât iepurii stârniți dintr-o piață să nu ajungă în piața vecină, deci să fie numărați de două ori;
Forma dreptunghiulară a piețelor este mai avantajoasă decât cea pătrată, deoarece necesită gonași mai puțini;
Piețele să aibă, pe cât este posibil, limite naturale: drumuri, linii parcelare, liziere de salcâmi, eventual alte puncte de reper: fântâni, borne, arbori izolați etc. spre a putea fi identificate ușor și a nu fi nevoie de remăsurare în fiecare an. Schițele piețelor trebuie păstrate;
Să rămână mereu aceleași piețe, ani în șir, spre a avea date comparabile dacă mediul nu a suferit transformări importante;
Suprafețele piețelor din terenul agricol să fie calculate exact, pe bază de măsurători cu lanțul. La păduri, suprafața parcelelor poate fi luată din amenajament. Măsurarea se face cu câteva zile înainte de data evaluării;
Suprafața piețelor este bine să fie de circa 100 ha în terenul agricol și de 50 ha în pădure. Dacă se fac piețe numeroase și mici, timpul de lucru se mărește.
La numărarea vânatului din piețele de probă se procedează astfel:
mai întâi se așază observatorii. Distanța între aceștia este de 200-400 m în funcție de relieful terenului și de vizibilitate. Observatorii să fie dintre cei conștiincioși;
gonașii pornesc numai după ce observatorii s-au așezat. Distanța între gonași este de 15-25 m în funcție de gradul de acoperire a terenului și de temperatura aerului;
se numără vânatul ce iese din piața de probă și cel ce trece înapoi printre gonași. După terminarea fiecărei goane, se face evaluarea numerică a vânatului văzut;
observatorii să nu aibă arme cu ei, încât atenția să le fie îndreptată numai la numărare vânatului;
având arma, vor fi atenți, în primul rând, la eventualele răpitoare.
Modul de aranjare a observatorilor și gonașilor.
Într-o zi de martie se pot număra iepurii din 5-6 piețe de 100 ha în teren agricol și 3-4 piețe în pădure. Într-un fond de 8-12000 ha, evaluarea durează cam două zile. Pentru iepure, care este fidel locului său de trai, evaluarea poate dura și două zile, fără a se face eroare.
De la efectivul piețelor de probă, se trece la efectivul fondului, aplicând regula de trei simplă.
La evaluarea efectivului de iepuri se poate aplica și metoda benzilor de probă. Pe o sârmă de 90 m lungime și 2-4 mm diametru se fixează din 15 în 15 m bucățele de lemn sau cârpe, iar la capete se pune câte o bucată de lemn care să poată fi ținută ușor cu mâna. Doi oameni prind sârma de cele 2 capete, ca să fie întinsă, iar alții 5 se așază la semnele de 15 m și țin sârma în mâini. Astfel, se parcurge o fâșie de teren de 90 m lățime și mai mulți km lungime, având grijă ca sârma să fie mereu întinsă și în linie dreaptă. Se numără iepurii ce sar în față pe fâșia de 90 m. Probabilitatea de a număra de două ori același iepure este mică, dată fiind lățimea redusă a fâșiei.
La 1 km lungime îi corespunde o suprafață de 9 ha. Parcurgând 20 km pe zi, s-a realizat o suprafață de 180 ha. Se continuă așa, până ce s-a străbătut 8-12% din suprafața agricolă. Avantajul metodei este că necesită gonași puțini, în schimb este nevoie de timp mai mult. Se poate aplica numai pe teren deschis, fără obstacole care ar împiedica înaintarea cu sârma întinsă. Se înțelege că sârma poate fi și mai lungă de 90 m, iar distanța între gonași alta decât 15 m, după cum este terenul. Rostul semnelor fixate pe sârmă din 15 în 15 m este de a păstra distanța între gonași. Amplasarea benzilor se face așa fel ca să cuprindă teren de diferite calități, încât efectivul obținut să fie cel mediu.
Metoda suprafețelor și benzilor de probă se aplică primăvara, la evaluarea de bază, din martie. La iepure însă se obișnuiește a se face o evaluare – un sondaj – și în octombrie, pentru a cunoaște sporul anual, deci cifra probabilă a recoltei. De data aceasta, metoda benzilor va fi aplicată rareori, câmpul fiind acoperit. Se recomandă ca ori de câte ori este posibil, să se aplice metoda piețelor de probă, cu care se poate lucra și în teren acoperit și este mai precisă. Din efectivul găsit prin calculul de mai sus se scad 25%, deoarece s-a constat că, prin metoda piețelor de probă și a benzilor, se obțin efective mai mari decât cele reale. Cauza este, probabil, defectuoasa amplasare a piețelor, în special faptul că nu se amplasează piețe și în porțiuni sărace în vânat.
La fazan. Metoda de aplicat pentru evaluarea efectivului de fazani depinde de densitatea efectivului: dacă e mare, se lucrează cu piețe de probă; dacă e mic, efectivul se stabilește prin observarea directă făcută de personalul de pază sau de vânători a fazanilor sau a urmelor lor.
Când se aplică metoda suprafețelor de probă, prima operație necesară este cunoașterea porțiunii de pădure populată cu fazani. Se știe că fazanii nu stau în pădure bătrână și rară. Se fac piețe de probă (ca la iepure), dar cu gonași mai deși; distanța între ei să fie de 6-15 m, după desimea pădurii, abundența și înălțimea ierbii uscate, în fondurile cu stuf, de asemenea, se fac piețe, dar acest lucru este posibil numai dacă balta este înghețată. Se vor socoti și fazanii care în ziua evaluării stau în mărăcinii de pe câmp. De la efectivul piețelor de probă, se trece la cel al fondului, aplicând regula de trei simplă, luând în considerare numai porțiunea pe care sunt fazani. Suprafața piețelor de probă trebuie să fie de 20-25% din aceea a porțiunii populate cu fazani. Evaluarea are loc în jurul datei de 1 martie, deoarece mai târziu fazanii se pregătesc de cuibărit și nu trebuie deranjați. Cu această ocazie se apreciază și raportul dintre sexe.
La potârniche. Evaluarea se face numărând stolurile de potârnichi în februarie, înainte de desfacerea stolului în perechi, precum și exemplarele din stoluri. Personalul de pază trebuie să identifice stolurile în tot cursul anului și să urmărească și variația numărului de exemplare din stol. în afară de aceasta, când se fac piețe de probă pentru iepuri, se numără și potârnichile, care la această dată, de obicei, sunt perechi. Când se calculează efectivul pe fond, trebuie să se țină cont, că în multe fonduri, nu sunt potârnichi pe toată suprafața, ci ele sunt localizate în anumite porțiuni, unde găsesc condiții de adăpost și hrană.
Este necesară și o altă evaluare, după terminarea perioadei de creștere a puilor, dat fiind că, la potârniche, se constată mari fluctuații de efectiv, în funcție de starea timpului în lunile mai-iulie. îndată după seceriș, se caută o porțiune de teren unde densitatea de potârnichi este mare. Cu un prepelicar se parcurge terenul, se stârnesc stolurile și se numără puii și adulții din fiecare stol. La această dată, puii fiind incomplet dezvoltați, deosebirea dintre adulți și pui nu este greu de făcut. După ce au fost cercetate multe stoluri, se calculează numărul mediu de pui ce revine la o pereche de adulți, apoi scăzându-se cifra de adulți morți din martie până la data acestei ultime evaluări, se află coeficientul de spor din acel an. Pentru a afla efectivul pe fond, se înmulțește efectivul din martie cu coeficientul de spor, apoi se adaugă efectivul din martie.
La cocoșul de munte. Evaluarea efectivului se face în timpul rotitului, în timpul reproducerii, păsările de pe o mare suprafață se adună în punctele numite bătăi. în restul anului, cocoșii fiind împrăștiați, o numărătoare ar fi, practic, imposibilă, în prealabil, trebuie cunoscute toate locurile de rotit (bătăile). Se numără cocoșii și găinile ce se văd sau se aud.
Efectivul de dropii. Se stabilește cam între 1 și 15 mai, când are loc rotitul. Masculul înfoindu-se, lasă să se vadă albul penajului, ușurând identificarea cârdului. Evaluarea în timpul iernii nu se recomandă, deoarece în acest timp ar putea exista în terenul nostru dropii care s-au deplasat îa noi din țările vecine și care primăvara se vor reîntoarce la locul lor de origine.
În fine, o problemă destul de dificilă este evaluarea efectivului ieruncii, precum și a răpitoarelor mici cu păr: dihor, vidră, nurcă, hermelină, nevăstuică. Totuși și efectivul acestora trebuie să fie cunoscut. în ce privește ierunca, evaluarea se face numai după urmele lăsate pe zăpadă și mai cu seamă după observațiile din cursul anului. Sarcina este a personalului de pază.
Mai dificilă este stabilirea efectivului celor trei specii de mustelide mici: dihor, hermelină și nevăstuică, deoarece acestea, vara, se pierd prin vegetația de pe câmp, iar iarna: în măsura în care au provizii, stau ascunse în adăposturile lor. Se propune următoarea soluție: pentru a se obține date cât mai apropiate de realitatea asupra efectivului, ne orientăm după rezultatul combaterii din anul precedent, în acest scop, se ține o evidență strictă a combaterii, apoi se pleacă de la deducția logică și anume că din terenul în care nu este nimic, nu se poate împușca sau prinde nimic; de unde este mult, se poate recolta mai mult. Metoda dă rezultate numai dacă s-a făcut o combatere normală. Efectivul la sfârșitul iernii se ia egal cu recolta. Nu se greșește prea mult.
În ce privește jderii, vidra, nurca și câinele enot, toate sunt specii care, pot fi identificate după urmele lăsate pe zăpadă.
Evaluarea efectivului rațelor și gâștelor sălbatice existente la un moment dat, ca și a coloniilor de păsări acvatice în timpul cuibăritului: pelicani, stârci, egrete etc. se face, de obicei, din avion care zboară la înălțime mică și cu viteză redusă. Se utilizează binoclul sau și mai bine, aparatul fotografic.
Din cele expuse a rezultat că pentru evaluarea efectivului de vânat, adeseori trebuie să se recurgă la observarea directă a vânatului, pe teren, în tot cursul anului sau a urmelor lui. Din acest motiv, socotim necesar să subliniem încă o dată marea însemnătate pe care o are notarea în condica de serviciu, de către personalul de pază, a tot ce a văzut. Cei ce se bazează numai pe memorie pot greși.
CULEGEREA DE DATE STATISTICE ASUPRA RECOLTEI DE VÂNAT
Indicatorul cel mai valoros al rezultatului activității în sectorul gospodăririi terenurilor de vânătoare este recolta de vânat. Efectivul este mai greu de controlat în ce privește exactitatea, și nu înseamnă venit decât în momentul când dă recoltă. Ceea ce se afirmă că ar exista pe teren este doar o promisiune, pe când ceea ce s-a recoltat cu ocazia vânătorii sau a fost prins și valorificat în stare vie este o realitate, ceva concret, palpabil.
Cunoașterea recoltei de vânat dintr-un teren, un complex de terenuri sau chiar din țara întreagă, pe mai mulți ani, permite să se vadă care sunt fluctuațiile. Și animalele răpitoare și dăunătoare, căzute ca efect al combaterii, trebuie ținute în evidență. La planificarea recoltei, unul din punctele de sprijin îl constituie cifra recoltei din anii precedenți. Iată pentru ce sectorul vânătoresc nu se poate dispensa de cifre statistice privind producția terenurilor de vânătoare.
Țări cu o mai veche tradiție vânătorească au date statistice pe o perioadă îndelungată, uneori depășind 100 ani; chiar persoane particulare care au fost în situație să posede un teren de vânătoare timp îndelungat, au notat, conștiincios, timp de decenii, recolta obținută. Toate acestea constituie un material valoros nu numai pentru studiu, ci și pentru producție. Am dori ca cele de mai sus să constituie un îndemn pentru vânători și, mai cu seamă pentru organizațiile vânătorești, să lucreze conștiincios la colectarea și păstrarea datelor statistice asupra recoltei de vânat.
În țara noastră, în trecut, la baza statisticii recoltei au stat declarațiile vânătorilor, făcute cu ocazia vizei anuale a permisului de vânătoare. Procedeul acesta nu a dat rezultate, de aceea a fost părăsit. Dat fiind că în mintea unora mai stăruie încă părerea că aceasta ar fi cea mai bună cale pentru întocmirea unei statistici reale, vom enumera, în cele ce urmează, deficiențele procedeului:
Statistica putea fi încheiată numai la terminarea vizei, iar aceasta, se prelungea până târziu în vară, datele puteau fi cunoscute deci cu întârziere.
Cei ce, dintr-un motiv sau altul, renunțau la calitatea de vânător, nu-și mai vizau permisul, deci nu mai făceau declarația asupra vânatului împușcat. Recolta acestora nu mai figura în statistică, deci cifra recoltei era mai mică decât cea reală.
Datele din declarații erau adeseori nesigure, dat fiind că vânătorii nu-și notau cu exactitate vânatul împușcat, sau chiar dacă l-ar fi notat, nu luau cu ei datele respective, iar când se găseau în biroul filialei și nu li se viza permisul fără aceste date, înscriau în formulare date din memorie și la repezeală, ca să scape mai repede de o formalitate.
Datele asupra recoltei, atâtea câte erau și cum erau, nu oglindeau recolta pe terenuri sau fonduri de vânătoare, ci, în cel mai bun caz, global, pe filială. Nu se putea deci urmări producția de vânat al unui fond, în cursul timpului. Cunoașterea producției satisfăcătoare sau nu, constituie un stimulent pentru cel ce a gospodărit fondul. Mai mult, adeseori apăreau în statistică ciudățenii ca acestea: un vânător din București a vânat un urs și o capră neagră în județul Argeș. El însă face parte dintr-o filială din București, își vizează permisul aici, deci și declarația asupra vânatului împușcat o face tot la București. în acest fel, în statistica recoltei de vânat a județului Ilfov, apar ca recoltați urși și capre negre, deși aici nu există astfel de vânat.
Pentru aceste motive, cu începere din anul 1962, a fost introdusă altă metodă de lucru: s-a renunțat la declarațiile vânătorilor și, în schimb, s-a pornit de la datele de recoltă din fiecare fond de vânătoare, în parte. Unitatea de gospodărie vânătorească este fondul și tot pe fond trebuie evidențiat atât efectivul cât și recolta de vânat. La întocmirea statisticii recoltei servesc următoarele elemente:
Datele notate în condica de serviciu de către personalul de teren. Nimeni nu este în măsură să cunoască mai cu exactitate ce vânat a fost împușcat sau prins viu într-un teren decât personalul care face paza. în condica de serviciu există formulare rezervate anume în acest scop.
Rezultatele vânătorilor colective sunt cunoscute și de ocolul silvic și de asociația județeană.
La vânatul împușcat pe bază de autorizații speciale, de asemenea, se cunoaște cifra.
Răpitoarele ucise cu ocazia combaterii dăunătorilor vânatului, de către personalul de pază sau la vânătorile de combatere organizate, sunt bine cunoscute.
Singura greutate o constituie vânatul migrator împușcat de către vânători, individual. Totuși, pentru cunoașterea recoltei se adună datele de la fiecare vânător în parte, prin intermediul responsabilului de grupă sau a paznicului. Datele se colectează pe grupe.
Aplicând această metodă, este posibil ca cifra recoltei să fie cunoscută imediat după încheierea anului. Pe lângă aceasta, se obțin cifrele de recoltă pe fonduri. Această cale trebuie urmată în continuare și stăruit ca evidențele primare amintite să fie conștiincios întocmite. La sfârșitul anului, personalul de pază depune unității de care depinde, o copie după tabelul de recoltă.
Pentru a putea urmări fluctuațiile de recoltă în cursul anilor, este de dorit ca limitele fondurilor să nu se schimbe.
OBSERVAȚII PRIVIND UNELE FENOMENE DIN VIAȚA VÂNATULUI
Cu cât trece timpul, cu atât gospodărirea rațională a patrimoniului cinegetic are mai multă nevoie de fundamentare științifică. Când în toate sectoarele de producție se vorbește de organizarea științifică a producției și a muncii, nici compartimentul ocrotirii și îngrijirii vânatului nu poate și nu trebuie să facă excepție. Dar cunoașterea manifestărilor vânatului în diferitele faze din ciclul său biologic anual este necesară chiar și numai când este vorba de practicarea vânătorii. Așa ar fi: data sosirii și plecării păsărilor migratoare de interes vânătoresc, drumurile de migrație și locurile de popas. Din acest motiv, așa cum vânătorii trag foloase de pe urma cercetării științifice, tot așa ei au și datoria morală de a sprijini știința în cercetările pe care aceasta le face. în cele ce urmează, vor fi enumerate câteva observații de teren la care vânătorii și personalul pot să-și dea contribuția.
Data sosirii și plecării vânatului migrator
Data sosirii păsărilor migratoare, primăvara și a înapoierii lor spre sud, toamna, variază nu numai în funcție de specie, ci și în raport cu starea timpului. Fixarea perioadelor de vânătoare se face având la bază rezultatul observațiilor de acest fel. Problema interesează și din punct de vedere științific. De aceea, personalul de teren trebuie să noteze, în condica de serviciu: data observației, specia observată și numărul de vânat văzut, locul observației, starea atmosferică. în modelul de condică de serviciu introdus de A.G.V.P.S. în anul 1966 exista un formular destinat acestui scop.
Înregistrarea vânatului găsit mort pe teren
În tot cursul anului, dar mai cu seamă iarna, personalul de teren și vânătorul ocrotitor întâlnesc vânat mort sau urme de vânat mâncat de răpitoare. înregistrarea acestor cazuri și mai cu seamă stabilirea morții permit să se ia măsuri adecvate pentru micșorarea pagubelor, dacă nu va fi posibilă înlăturarea lor totală. Elementele ce trebuie să nu scape observației sunt: anul, luna și ziua găsirii, specia de vânat, sexul, locul găsirii, fondul de vânătoare și punctul din fond, starea în care a fost găsit și cauza sigură sau probabilă a morții.
Cea mai importantă rubrică este cea referitoare la cauza morții. Se înțelege că nu totdeauna această cauză poate fi stabilită cu certitudine. Ea poate fi: un animal răpitor sau dăunător, mașinile agricole, substanțele chimice folosite în agricultură, iarna grea, accidentele de circulație (vânat călcat de autovehicule sau tăiat de tren), înecat cu ocazia inundațiilor sau căzut în canale din care n-a mai putut ieși, rănit cu ocazia vânătorilor, împuns cu coarnele în luptele în timpul împerecherii etc.
O mențiune specială trebuie făcută asupra cazurilor când vânatul a fost mâncat de răpitoare. De fiecare dată trebuie încercat să se stabilească dacă vânatul a fost prins viu și sfâșiat sau dacă răpitoarele au dat peste un cadavru și l-au mâncat.
Precizarea cauzei interesează pentru a stabili ponderea diferiților factori negativi. în acest caz, dacă este zăpadă, se poate stabili ușor, după urme, dacă vânatul a fost alungat și prins sau era vorba doar de un cadavru al unui animal împușcat. Pentru aflarea cauzei uneori trebuie jupuit cadavrul, deoarece urmele proiectilului se văd mai bine pe partea interioară a pielii.
Culegerea și înregistrarea datelor de mai sus nu este o problemă grea pentru personalul de teren. Nu se cere decât să existe preocupare în acest scop. Astfel de observații, notate ani în șir, într-un registru la filială sau la ocolul silvic, permit să se tragă concluzii interesante și să se ia măsuri adecvate pentru gospodărirea terenului.
Inelarea păsărilor și marcarea mamiferelor
Prin inelare se înțelege aplicarea unui inel de aluminiu, la piciorul unei păsări, așa fel încât să nu cadă, iar piciorul să nu sufere vătămări. Pe inel este gravat un număr, precum și numele instituției care a făcut inelarea și sediul ei scrise pe scurt.
Fazanii și potârnichile din captivitate pot fi marcate și printr-o tăbliță ușoară din material plastic legată de aripă. Prin „marcarea unui animal" se înțelege însemnarea ca el să poată fi deosebit de un alt animal de aceeași specie, rasă, sex, culoare, vârstă și să poată fi identificat oricând. Pentru marcarea mamiferelor se folosesc diferite procedee:
– Scurtarea urechii drepte sau stângi cu 1-3 cm într-un anumit sens: orizontal, oblic etc.Ulterior marcării, cu ajutorul binoclului, animalele pot fi deosebite între ele. Se notează într-un registru data marcării, specia, locul etc.
Folosirea de mărci metalice tip crotalie.
Întrebuințarea de mărci metalice tip buton. Ambele se aplică în ureche. Folosirea de mărci metalice la mamiferele de interes vânătoresc are dezavantajul că adeseori se pierd. Animalul se scarpină cu copita după ureche și de multe ori reușește să scape de marcă, uneori rupându-și parte din ureche. Mai practic și mai sigur este procedeul prin tatuare, care constă în a imprima pe urechea vânatului numere sau litere, cu ajutorul unui clește confecționat special în acest scop. Urechea este perforată cu numeroase ace așezate pe o placă, pusă pe partea internă a cleștelui. Acele lasă găuri în formă de numere și litere. După perforare, urechea se unge cu un tuș special, se freacă, încât tușul să pătrundă în găurile făcute de ace. Astfel, numărul sau litera se conturează clar și durabil. Se cere din partea vânătorilor și a personalului vânătoresc de teren ca ulterior să cerceteze urechile vânatului prins viu, împușcat sau găsit mort, atât pe fața superioară cât și pe cea inferioară spre a identifica animalele marcate.
Scopul inelarii păsărilor și marcării mamiferelor este cunoașterea fidelității față de locul unde s-a născut animalul, deci distanța la care se îndepărtează în diferite faze ale vieții; stabilirea longevității și a caracterelor la diferite vârste (dentiția, culoarea, greutatea, trofeul etc), drumurile de migrație etc. Dar marcarea mai poate fi folositoare și în urmărirea unei repopulări sau împrospătări de sânge, prin aflarea procentului de animale marcate din totalul recoltat pe acel teren.
O condiție esențială pentru reușita acțiunii este ținerea unei evidențe a inelelor și mărcilor aplicate și a celor găsite. Aceasta se face într-un registru, a cărui liniatură cuprinde, pe fiecare pagină, două părți: la stânga datele asupra marcării, la dreapta cele asupra găsirii. Interesează specia, sexul și vârsta animalului marcat, anul, luna și ziua marcării, punctul de lansare, inscripția de pe inel sau marcă (număr, literă, stațiune de marcare); cele privitoare la găsire: anul, luna și ziua găsirii, punctul, numele și adresa celui ce 1-a găsit.
Cu cât procentul mărcilor și inelelor găsite în raport cu cele aplicate va fi mai mare, cu atât se vor putea trage concluzii mai sigure. De aceea este necesară propaganda în rândul vânătorilor, precum și a populației, pentru trimiterea inelelor, mărcilor la ocolul silvic sau la asociația de vânătoare. Acestea, la rândul lor, le vor dirija instituțiilor care au făcut marcarea sau inelarea. La animalele cu rază mică de mișcare cum sunt iepurele, căpriorul, nu este suficient să se indice la marcare și găsire numai comuna sau fondul de vânătoare, ci și parcela de pădure sau tarlaua de teren agricol, deoarece majoritatea acestora nu se depărtează mai mult de 2-3 km. La cervide, capre negre, mistreț, când a fost găsit animalul să se ia nu numai marca, z'\ și craniul întreg, acestea fiind necesare pentru aprecierea vârstei.
La păsări, dacă sunt mici, este bine să fie trimise întregi; dacă sunt mari, cel puțin piciorul.
În această privință, în țara noastră există un larg teren de activitate. Animalele de populare: căpriori, fazani, cerbi etc. trebuie marcate, fără discuție. Dar acțiunea nu trebui să se limiteze la atât, ci să fie marcat orice animal găsit în teren; pui de iepure, iezi de căprior, viței de cerb, purcei de mistreț. Acțiunea aceasta va da rezultatele așteptate numai dacă este bine organizată și conștiincios dusă la îndeplinire. A pune un inel la o pasăre și a-i da drumul în teren fără altă preocupare nu înseamnă nimic. Este chiar periculos și poate duce la concluzii greșite dacă nu se ține o evidență strictă a mărcilor aplicate și a găsirii lor.
OCROTIREA NATURII
Când este vorba de animale rare, puse sub protecția legii, se întrebuințează la modul figurat termenul de monumente ale naturii, înțelegându-se prin aceasta anumite specii: cocoș de mesteacăn, pelicani, egrete, călifari etc. Dar acțiunea de ocrotire nu ar fi eficientă, dacă ea nu s-ar extinde și asupra mediului natural în care trăiesc aceste animale. într-adevăr, simpla oprire de la împușcare a acestor păsări, fără păstrarea mediului necesar, nu ar duce la rezultat. Degradarea mediului ar avea ca urmare părăsirea acelui loc sau pieirea animalului.
Lumea vânătorească va înțelege acest lucru, deoarece ea cunoaște legătura strânsă între mediu și vânat. Vânătorul dorește bogăție de vânat, înțelegându-se prin aceasta: specii numeroase, număr mare de vânat înăuntru fiecărei specii, calitate ridicată a exemplarelor (mărime, vigoare, trofee). Toate acestea nu sunt de conceput fără un mediu adecvat. în consecință, să protejăm natura în întregul ei: animale plus mediu, sau într-un singur cuvânt să protejăm ecosistemul.
În această ordine de idei, trebuie salutată inițiativa înființării de rezervații naturale, formate din suprafețe de teren relativ mari, în care folosințele economice sunt limitate sau oprite, iar flora și fauna sunt lăsate să se dezvolte nestânjenite de activitatea omului. Se creează astfel adevărate oaze pentru animalele sălbatice.
Între vânătoare și ocrotirea naturii este o strânsă legătură. Vânătoarea corectă urmărește un efectiv de vânat ridicat și sănătos. Există legi care o reglementează: perioade de vânătoare, limitarea numărului de piese ce pot fi împușcate, iar când o specie este în pragul dispariției – renunțarea totală la vânătoare. Deci, atâta timp cât legile și dispozițiile administrative de reglementare a vânătorii sunt respectate, vânătorii nu amenință speciile rare de animale, ci le apără.
Vânătorul ocrotește și îngrijește animalele sălbatice, iar când le vânează, face acest lucru cu măsură, încât efectivul de reproducție să nu fie micșorat. O dovadă despre interesul pe care sectorul vânătoresc îl poartă apărării speciilor rare de animale este Anexa nr. 2 la Legea 103/1996 cu privire la fondul cinegetic prin care se interzice a se vâna: urșii, lupii, pisicile sălbatice, zimbrii, vidre, berzele albe, berzele negre și dropiile, apoi spurcacii, cocoșii de mesteacăn, toate speciile de răpitoare de noapte (bufnițe, ciufi, cucuvele etc), în sfârșit, toate speciile de acvile și vulturi. Prin aceeași lege sunt oprite a se vâna „toate păsările declarate folositoare agriculturii și silviculturii, cum sunt păsările cântătoare și cele insectivore, precum și corbii".
Dar grija noastră nu trebuie să se limiteze la animalele de interes vânătoresc, ci ea trebuie să se extindă asupra întregii lumi animale și vegetale protejate. Apărarea acesteia este cu atât mai necesară cu cât populația se înmulțește, așezările omenești se extind și pătrund și în colțuri altădată liniștite, iar industria se dezvoltă și schimbă radical mediul din jurul ei. Dispariția unor animale, de regulă, nu este cauzată de glonț, ci de schimbarea mediului în așa măsură, încât existența lor nu mai este posibilă.
În țara noastră, de apărarea frumuseților naturale, se ocupă Comisia Monumentelor Naturii de pe lângă Academia Română.
Cetățenii trebuie să adâncească relațiile dintre animale și mediul înconjurător, să înțeleagă rolul echilibrului biologic natural. Vânătorii să știe să facă deosebire între diferitele specii de păsări răpitoare și, înainte de a da drumul focului de pușcă, să se întrebe dacă nu cumva este cazul ca acea specie să fie protejată.
Munca de lămurire ar trebui începută cu școlarii nu numai prin lecții, ci mai ales prin excursii în afara localităților. Aici să învețe a cunoaște și a iubi mediul și viața animalelor sălbatice și să le înțeleagă însemnătatea. Acțiunea ar trebui continuată apoi cu turiștii, sătenii, muncitorii forestieri, ciobanii și toți aceia care au o influență directă asupra mediului și animalelor. De asemenea, trebuie luptat contra poluării apelor, a degradării aerului, eroziunii solului, care toate duc la distrugerea surselor de hrană și adăpost ale animalelor sălbatice.
Se face apel la toți vânătorii să se încadreze în primele rânduri ale celor ce luptă pentru protecția frumuseților naturale ale patriei.
Pe vânători îi interesează, în primul rând animalele declarate monumente ale naturii. Lista acestora poate suferi modificări, fie prin adăugarea de noi specii, fie prin scoaterea de pe listă a unora din ele, a căror situație s-a redresat, cum s-a întâmplat în ultimii ani, cu râsul (Lynx lynx) care s-a înmulțit în așa măsură încât menținerea lui ca monument al naturii nu mai era necesară. în cele ce urmează vor fi enumerate câteva păsări de interes vânătoresc considerate monumente ale naturii, fără pretenția de a da o listă completă:
Cocoșul de mesteacăn [Lyrurus tetrix (L)].
Zăganul sau vulturul bărbos [Gypaetus barbatus aureus (Habl.)].
Vulturul alb sau vulturul egiptean [Neophron percnopterus (L)].
Vulturul negru [Aegypius monachus (L)].
Vulturul sur [Gypsfulvus (Halb)].
Călifarul roșu [Tadorna ferruginea (Pallas)].
Călifarul-alb [Tadorna tadorna (L)].
Pelicanul comun [Pelecanus onocratalus (L)].
Pelicanul creț {Pelecanus crispus Bruch).
Egreta mare sau stârcul alb mare [Egretta alba (L)].
Egreta mică sau stârcul alb mic [Egretta garzetta (L)].
Lopătarul (Platalea leucorodia L).
Toate aceste specii se află înscrise în Anexa 2 la Legea 103/1996 denumită a fondului cinegetic și a protecției vânatului.
Dar interesul vânătorului nu trebuie să se limiteze numai la animalele rare, ci să fie extins asupra altor categorii de obiecte puse sub ocrotirea legii. Astfel: Parcurile Naționale Retezat (13000 ha), Bucegi (5000 ha), Piatra Craiului (450 ha) au ca scop, între altele protecția caprei negre, cocoșului de munte, acvilelor etc. Există apoi rezervații parțiale, al căror scop este protecția unui anumit gen de floră, faună sau elemente geologice. Astfel, rezervațiile forestiere Codrul Slătioarei (6000 ha) de pe masivul Rarău, Fundul Milei (Penteleu), Polița cu Crini (Ceahlăul), Pădurea Snagov (de lângă București), Mociar (Gurghiu) și altele au scopul de a păstra imaginea codrilor naturali, impunători. Rezervațiile geologice și speologice: Detunata și Vulcanul (Abrud), peșterile Cloșani, Topolnița și Muierii (Oltenia), Meziad (Crișana), Comarnic (Banat), Scărișoara (Cluj), încântă ochiul și contribuie la îmbogățirea cunoștințelor cetățenilor. Rezervațiile botanice: Domogled (Băile Herculane), Beușnița (Banat) au rolul care rezultă chiar din denumirea lor. Rezervația Satchinez (Banat) și mai ales Rezervația Biosferei Delta Dunării au caracter faunistic: apărarea unor păsări rare. Lacul Roșu și Cheile Bicazului, apoi Căldarea Lacului Bâlea și altele sunt rezervații peisagistice, vestite prin frumusețea lor. Mai sunt alte rezervații care au rolul de a păstra anumite specii rare de plante (Băile „1 Mai" Oradea, Pădurea Letea, Cazanele Dunării și altele).
În țara noastră sunt peste 130 de rezervații cu o suprafață de peste 75000 ha, fără a include aici pe cele forestiere și pe cele în curs de legiferare. Nu ar fi lipsit de interes să fie constituită în țara noastră o rezervație sau un parc național al urșilor, având în vedere că România are cea mai însemnată și mai viguroasă populație de urși bruni din Europa.
Unele peșteri sunt electrificate pentru a pune în valoare întreaga lor valoare estetică. Dintre acestea amintim Peștera Urșilor din județul Bihor.
Toți cetățenii și, în primul rând vânătorii, trebuie să contribuie la păstrarea pentru generațiile viitoare a acestor frumuseți naturale. în procesul verbal încheiat cu ocazia adunării generale a Consiliului Internațional de Vânătoare ținută la Haga în aprilie 1964, se spune: „cel mai înalt semn de civilizație pe care îl poate da o țară constă în felul cum știe să protejeze natura".
Încheiem această scurtă privire asupra ocrotirii naturii cu următorul citat din „Carta World Wildlife: „Generația noastră nu are dreptul de a despuia generațiile viitoare de acest bogat patrimoniu, din egoism sau neglijență. Exterminarea acestor ființe rare este o rușine pentru omenire".
PARCURI DE VÂNAT
În țara noastră, se numește parc de vânat o porțiune de pădure, cu o suprafață apreciabilă de poieni pentru pășune și fânețe, împrejmuită cu gard de 2-2,5 m înălțime, din care vânatul nu poate ieși.
În parcuri se cresc de obicei lopătari și mufloni, specii care în terenul liber se mențin mai greu; rareori parcurile sunt populate și cu cerbi și căpriori, deoarece aceștia din urmă, dacă sunt crescuți în terenul liber, dau trofee mai bune și costă mai puțin.
Densitatea vânatului în parcuri este mult mai mare decât în terenul liber; de aceea sunt absolut necesare culturile speciale de plante cu care vânatul să-și completeze hrana, iarna; este necesară și hrana complementară. Vânatul în parcuri având libertate de mișcare limitată, deci neputându-se deplasa liber, până unde găsește hrană, cel care 1-a închis are datoria să-1 ajute. Cum însă hrănirea complementară nu atinge totdeauna măsura cerută în parcuri, vânatul are greutate corporală mai mică și trofee mai slabe decât în libertate. Pădurea este sacrificată, deoarece semințișul este ros, afară de cazul când parcelele în curs de regenerare sunt împrejmuite.
în parcuri se poate vâna în tot cursul anului. Dacă vânatul nu a degenerat din cauza unei îndelungate captivități și a consangvinității, atunci parcurile pot fi o sursă de animale pentru popularea altor terenuri.
În parcurile existente în anul 1968, nici una dintre cele trei specii de cervide nu corespundeau din punct de vedere calitativ. Dacă se intenționa menținerea parcurilor, ar fi fost necesare defrișări de pădure, pentru îmbunătățirea condițiilor de hrană, lichidarea întregului stoc de cervide existent și popularea cu elemente viguroase aduse din altă parte; de asemenea, densitatea kebuia menținută la o cifră potrivită. în anul 1968 densitatea era mult prea mare, în special în parcul Șarlota.
Nu considerăm oportună înființarea de noi parcuri în scop de a se vâna.
SELECȚIA VÂNATULUI PRIN ÎMPUȘCARE
GENERALITĂȚI DESPRE SELECȚIE
Prin selecția vânatului înțelegem scoaterea din teren, prin împușcare, a pieselor necorespunzătoare calitativ, cu scopul de a rămâne numai cei bine dezvoltați, sănătoși, cu trofee mari. Dacă într-un teren, efectivul optim poate fi numai de 100 exemplare, atunci interesul este ca toți aceștia să fie de cea mai bună calitate, încât hrana și adăpostul să fie folosite de ei și nu de elemente fără valoare. Prin eliminarea din teren a celor necorespunzători, rămân să se reproducă, deci să-și transmită caracterele, numai elementele de valoare.
Eliminarea nu se poate face decât prin împușcare și mai rar, prin capturare. Practic, împușcarea este singurul mijloc de a le scoate din teren. Operația cere timp mult și cunoștințe temeinice, în schimb, dacă este bine făcută dă rezultate satisfăcătoare.
Selecția prin împușcare este posibilă la cele trei specii de cervide, apoi la capra neagră și muflon, la care vânătorul are la dispoziție și coarnele pentru a identifica pe cei necorespunzători. în oarecare măsură, selecția este posibilă și la mistreț. La celelalte specii, tot ce se poate face este eliminarea celor bolnavi. Aceasta însă nu se poate numi selecție.
De la cervide, capra neagră și muflon, vânătorul dorește să obțină trofee mari și estetice. Acestea sunt produsul principal. Dar între mărimea coarnelor și cea a corpului este o strânsă legătură; în marea majoritate a cazurilor, un animal cu corp bine dezvoltat și sănătos va da și trofee mari. De exemplu, la cerb, coarnele masculului adult reprezintă circa 4,5% din greutatea corpului eviscerat, la exemplarele cu bune înclinări putând ajunge chiar la 5,5-6%. Așadar, drept criteriu pentru selecție ne servesc nu numai mărimea și forma coarnelor, ci și mărimea corpului. La femelele de cervide, coarnele lipsind, mărimea corpului și starea fizică, sub raportul sănătății, rămân singurele criterii.
Prin selecție, se urmărește obținerea de trofee mari, dar selecția are și importanță economică, dat fiind că se realizează un plus de carne, indivizii rămași după selecție fiind mai mari la corp.
Noțiunea de selecție cuprinde și realizarea unui raport corespunzător între sexe, precum și a unei normale structuri a claselor de vârstă. Pentru realizarea acestor obiective, vânătorul este nevoit, uneori, să elimine din teren și elemente relativ bune, care în alte împrejurări ar trebui păstrate. Același lucru se poate spune și despre reducerea unui efectiv prea mare, care depășește pe cel optim. Câteodată, vânătorii și personalul de teren au rețineri când trebuie să împuște elemente relativ bune, deoarece este preferabil să se facă o greșeală împușcând un exemplar care nu trebuia scos, decât să se lase în teren o densitate prea mare. Se cunosc doar efectele negative ale unei densități depășite.
Predispoziția exemplarului (însușirile lui moștenite) are influență asupra valorii de viitor a vânatului. Dar în teren acestea nu pot fi cunoscute. Din acest motiv, rămân drept puncte de sprijin pentru selecție doar coarnele și mărimea corpului. Se elimină deci din teren tot ce este slab dezvoltat în ce privește corpul sau are coarne necorespunzătoare pentru vârsta respectivă, indiferent de predispoziție.
Forma coarnelor este o însușire moștenită, dar tăria lor depinde de mediu și de cazuri de forță majoră.
Nu se cunoaște care dintre cele două sexe are influență mai mare asupra urmașilor. Masculul fiind poligam, are mare influență, deoarece dacă este de calitate inferioară și a fecundat mai multe femele, vor rezulta mulți urmași necorespunzători; și femela joacă un rol însemnat, deoarece are aceeași influență în ce privește calitățile ce se moștenesc, ca și masculul care a fecundat-o, dar exercită asupra puiului o înrâurire în plus și prin starea ei fizică în timpul sarcinii și alăptării. în orice caz, selecția trebuie făcută la ambele sexe.
Selecția are efect satisfăcător numai dacă densitatea nu este prea mare.
Coarnele slabe și greutatea corpului sub medie sunt motive pentru împușcarea unui vânat. Dar ele sunt influențate de condițiile de mediu. După o iarnă grea și cu hrană puțină, cervidele vor avea coarne slabe și greutatea mai mică deși organismul lor este numai temporar slăbit. Dacă în anii următori condițiile vor fi favorabile, vor putea avea din nou coarne de valoare. Ar fi deci o greșeală să fie eliminați din teren după un astfel de an critic. Pentru a putea face comparație între calitatea coarnelor din diferiți ani, provenite din același teren sau între coarnele din terenuri diferite, se poate recurge la adunarea punctelor coarnelor stabilite prin formulele C.I.C. de exemplu la câte 20 coarne din fiecare teren și apoi compararea lor. Condiția este însă ca lucrarea să fie făcută pe vârste.
La aprecierea mărimii coarnelor, trebuie avută în vedere și vârsta. Coarnele de 8 ramuri pot fi considerate bune pentru cerb de 2 1/2 ani, dar sunt cu totul nesatisfăcătoare la unul de 8-10 ani. Așa fiind, persoana care face selecția trebuie să aibă experiență în aprecierea vârstei vânatului viu de pe teren.
Trebuie accentuat că, pentru a avea coarne mari, este necesar ca animalul să fie lăsat să atingă vârsta dezvoltării sale maxime. Astfel, cerbul are trofeele cele mai mari la vârsta de 10-13 ani, căpriorul la 4-8 ani, lopătarul la 8-10 ani. De la această vârstă în sus, coarnele scad. în ce privește capra neagră și muflonul, este știut că trofeele acestora cresc până la sfârșitul vieții animalului. La mistreț, colții mari se realizează la vârsta de 7-10 ani.
Animalul vânat la vârsta când are trofeul cel mai mare, deci la momentul potrivit (și dacă în același timp, coarnele sunt și de valoare), se numește cerb, căprior, lopătar de recoltă, iar cel scos, deoarece este necorespunzător, primește denumirea de cerb, căprior lopătar de selecție. Mai există o categorie și anume cea a animalelor tinere care nu au ajuns la vârsta de recoltă, dar sunt bine dezvoltate pentru vârsta lor, au o conformație bună a coarnelor și promit să dea, cu timpul, coarne de calitate. Acestea se numesc cerbi căpriori, lopătari de viitor. Operația de selecție constă în a elimina din teren, prin împușcare elementele de selecție și a păstra pe cele de viitor, până la vârsta dezvoltării maxime a coarnelor.
Este greu de determinat limita dintre elementele de selecție și cele de viitor. Exemplu: la cerbii de 1 1/2 ani numiți sulițari, coarnele – sulițele celor de viitor ar trebui să aibă cel puțin 30 cm lungime. Tot ce este sub această dimensiune intră în categoria de selecție. Dar această limită despărțitoare variază de la o țară la alta și chiar în aceeași țară de la un teren la altul, în funcție de exigențele gospodarului terenului și de condițiile ecologice. Deci, limita se stabilește de la caz la caz, iar în aceeași țară, pe complexe de terenuri.
Selecția vânatului prin împușcare este o operație complexă. Se cer îndeplinite o serie de condiții, pentru ca ea să dea rezultate bune: experiență în cunoașterea trofeelor, aprecierea vârstei, observarea ani în șir a aceluiași exemplar, deci identificarea lui pentru a stabili momentul când și dacă trebuie extras. Mai este necesar un personal de teren conștiincios, dotat cu binoclu, cu arme ghintuite, prevăzute cu lunetă. De asemenea, trebuie cărări, observatoare, colibe sau cabane în care să se poată adăposti cel ce face observații asupra vânatului și selecția.
Chiar și țările din centrul și apusul Europei, care au terenuri mai accesibile, densitate de vânat mai mare și personal mai numeros întâmpină dificultăți la efectuarea selecției. La noi aceste dificultăți sporesc. De aceea, se cere un efort sporit, în scopul evitării greșelilor. Selecția vânatului prin împușcare este un cuțit cu două tăișuri: bine efectuată este folositoare, rău executată are efecte negative.
PRINCIPII DE SELECȚIE
Masculii de selecție se scot înainte de începerea perioadei de împerechere, pentru ca ei să nu mai aibă ocazia de a transmite caracterele rele; cervidele de sex masculin de valoare, dimpotrivă, se împușcă la sfârșitul perioadei de împerechere sau chiar după terminarea ei, adică după ce și-au îndeplinit rolul de reproducători.
în terenurile în care cervidele sunt în perioadă de refacere calitativă, se recomandă ca o parte din masculii capitali să fie lăsați să îmbătrânească, deci să depășească vârsta dezvoltării maxime, scopul fiind transmiterea însușirilor lor bune. Faptul că au coarnele în regres nu influențează calitatea lor de buni reproducători. Se înțelege că nu se poate proceda așa cu toți cei valoroși, deoarece ar însemna să nu se mai obțină trofee la maximul dezvoltării lor. Lăsarea în teren, până la vârstă înaintată, a elementelor de valoare este tot așa de eficientă asupra ridicării calității ca și extragerea timpurie a celor necorespunzătoare.
La selecția masculilor de cervide ne servim de două criterii: mărimea corporală și coarnele, pondere mai mare având mărimea corpului. Când la apreciere ne servim de coarne, criteriul trebuie să fie, în primul rând, grosimea acestora și numai în al doilea rând lungimea și forma prăjinilor, numărul de ramuri.
Din numărul total de extrageri ce se fac într-un an, procentul cel mai mare trebuie să fie din rândul tineretului, deoarece:
În tinerețe, identificarea animalelor slabe este mai ușor de făcut.
Scoțându-se de timpuriu, animalele necorespunzătoare nu se reproduc.
La același număr de vânat, din teren, scoțând mai mulți tineri, crește procentul celor în vârstă, capabili să dea coarne de valoare.
Se extrag, indiferent de sex și vârstă, exemplarele care au părul zburlit, fără luciu, murdari în jurul anusului, șchiopi, deci vizibil bolnavi. Cornul rupt, din cauza unui accident sau a bătăii, nu justifică extragerea; după căderea coarnelor, vor crește altele normale.
Selecția la cerb. La masculi. Vânătorul dorește să obțină un trofeu cu prăjini lungi și groase, deschidere mare, coroană frumoasă, culoare închisă și perlaj bogat. Prin selecție se caută a se elimina cei ale căror coarne nu sunt sau nu vor fi de bună calitate.
Un punct de sprijin important îl constituie, coarnele lepădate de același exemplar, ani în șir (seria de coarne). Dacă se reușește a se obține serii complete, este un mare succes, dar acest lucru se întâmplă rareori la vânatul din terenul liber. Și seriile incomplete sunt folositoare. Având coarnele în mână, ne putem da seama mai bine de greutatea, mărimea și forma celor din teren. Colectarea seriilor de coarne presupune ținerea sub observație a vânatului respectiv. Cei ce cunosc condițiile de muncă în terenurile noastre de cerbi își dau seama ce distanță ne desparte de momentul când și personalul nostru va fi în măsură să realizeze serii de coarne lepădate. Dar și până atunci, problema trebuie cunoscută și ținută în evidență, ca obiectiv de atins.
Pentru a stabili dacă un corn lepădat provine de la un anumit cerb, ne servim de forma lui generală, apoi de unghiul pe care îl fac cu prăjina ramurile ochiului, de ghețuri și mijlocie. Deși acestea pot varia mult, atâta timp cât cerbul se găsește în creștere sunt totuși un oarecare mijloc de cunoaștere. Alte criterii sunt suprafața de lepădare, adică suprafața rezultată prin desprinderea cornului de cilindrul frontal, precum și canelurile lăsate pe coarne, de artere. Aceste din urmă două criterii sunt mai sigure, ele fiind caracteristice mai cu seamă pentru cerbii de peste 10 ani.
În etapa actuală a gospodăririi terenurilor noastre de cerbi, adunarea de coarne lepădate este rodul întâmplării, când personalul silvic sau de vânătoare, dar mai ales muncitorii dau peste ele. Din această cauză, numărul lor este mic. Pentru a reuși să adunăm un număr mare, și mai cu seamă serii de coarne de la același exemplar, coarnele lepădate trebuie căutate anume. Succesul va fi mai mare dacă se face acest lucru îndată după cădere, înainte de a crește iarba, a înfrunzi arbuștii, adică în luna aprilie. Dar aceasta presupune observații sistematice în teren, iar acest lucru nu se poate face în întreaga suprafață pe care o are pentru pază personalul de teren. Contribuție ar putea avea pădurarii, cantoanele lor de pază având suprafață mai mică. Găsirea coarnelor lepădate presupune liniște în teren, încât cerbii să-și păstreze trecătorile. Nu se recomandă să se înceapă căutarea coarnelor înainte de a se fi terminat lepădarea, deoarece se neliniștește terenul, iar cerbii își vor schimba locul de ședere.
Găsirea coarnelor lepădate este mai ușoară în pădurile fără subarboret. Un câine de aport poate fi de mare folos, iar operația căutării devine o distracție. Câinii însă trebuie dresați pentru această muncă.
Selecția în faza de vițel. Vițel se numește puiul de cerb până la vârsta de un an. Până la această vârstă el încă nu are coarne, deci singurul criteriu de selecție rămâne mărimea corpului. Se extrage prin împușcare orice vițel cu mărimea, deci greutatea sub cea normală. Când sunt în cârduri de iarnă, prin comparație, se pot distinge cei mai mici. La această vârstă, sexele sunt greu de deosebit, de aceea se împușcă vițeii cei mai mici, indiferent de sex. Dacă pe această cale s-ar extrage prea mulți dintr-un sex, compensația se poate găsi scoțând mai puțini din acel sex, de altă categorie de vârstă.
Vițeii cu mărimea sub cea normală pot proveni din:
cei fătați târziu; trebuie scoși, deoarece vor fi prea slabi pentru a înfrunta iarna;
cei gemeni; trebuie scoși ambii, deoarece având greutatea corporală mică de la început, nu vor da trofee mari.
Rămânerea în urmă în ce privește creșterea la viței nu se poate recupera în anii următori. De aceea vițeii mici trebuie împușcați. Dacă poate fi identificată, este bine să fie împușcată și mama vițelului fătat târziu. Vițeii rămași orfani din orice cauză nu sunt primiți de cârduri, ci sunt bătuți, de aceea ei urmează cârdul la oarecare distanță. Trebuie împușcați și ei.
Există ani când vițeii, în general, sunt mici, din cauza condițiilor atmosferice: ierni geroase și îndelungate, ciutele având condiții grele de trai, secetă îndelungată, deci hrană puțină în perioada gestației. In astfel de cazuri, se scoate din efectiv un procent mai mare de viței și, în schimb, se reduce procentul de extragere la alte categorii de vârstă.
Sub raportul calității, cerbii se grupează în următoarele patru categorii:
Categoria I/a: cerbi de recoltă având coarne de bună calitate, ajunși la maximul dezvoltării. Ei reprezintă țelul gospodăriei vânătorești.
Categoria I/b: cerbi ajunși la maximul dezvoltării, însă având coarne de calitate necorespunzătoare. Ar fi trebuit împușcați mai de mult prin selecție. Trebuie împușcați fără întârziere.
Categoria II/a: cerbi încă neajunși la maximul dezvoltării, dar care, prin conformația coarnelor, promit să dea, cu timpul, trofee mari – cerbi de viitor.
Categoria II/b: cerbi tineri, necorespunzători, care deci trebuie eliminați din efectiv cât mai curând.
Aceste categorii se folosesc pentru a defini, pe scurt, cerbii de extras sau de păstrat. în ultimul timp s-a înființat și categoria II/c. Considerăm însă că pentru condițiile din țara noastră sunt suficiente cele patru categorii enumerate.
Sulițarii. Se numesc astfel cerbii care nu au ramificații la coarne și care, de regulă, au vârsta de 12-24 luni. Există și cazuri când au sulițe și cerbi mai în vârstă. în această fază (12-24 luni), se împușcă sulițarii care au coarne sub 30 cm lungime, subțiri, cu vârful ascuțit. De asemenea, trebuie extrași sulițarii care în octombrie încă nu și-au curățit coarnele de păr, deoarece ei, probabil, provin din cei fătați târziu. Nu se împușcă, deoarece sunt cerbi de viitor, cei care au coarne lungi de peste 30 cm, aproape de aceeași grosime până la vârf, iar vârful coarnelor de regulă este lățit și are culoare mai închisă decât restul. Foarte rar pot avea și tendință de a forma coroană.
Sulițarii de 1½ ani își curăță coarnele în septembrie. Dacă deci în august există sulițari cu coarnele curățite de păr, înseamnă că ei au vârsta de 2½ ani, sunt elemente slabe, deoarece la această vârstă ar trebuie să aibă cel puțin coarne de 6. în consecință, trebuie scoși, ei nefiind de viitor. Acesta este un motiv ca epoca de vânătoare a cerbilor să înceapă la 1 august. în septembrie, ei pot fi confundați cu sulițarii de viitor, deci o selecție bună nu mai este posibilă.
Se reamintește că sulițarii de 1½ ani nu au rozetă, ci în locul ei există numai o îngroșare a cornului, pe când cei de 2½ ani au rozetă propriu-zisă.
Cerbii de 2 1/2 ani. Trebuie să aibă cel puțin coarne de 6, câte 3 ramuri la un corn. Cei cu predispoziție de a da coarne mari pot avea 8 sau chiar 10 ramuri. Se scot fără discuție furcarii, adică cei ce au prăjină și ramura ochiului, ei fiind necorespunzători. Se mai scot sulițarii care în august au coarnele curățite de păr. Tot de selecție sunt cerbii de 6, care au ramura ochiului mai lungă decât cea mijlocie, prăjini lungi, subțiri și ascuțite la vârf. Nu se extrag, deoarece sunt cerbi de viitor, cei care au ramura mijlocie egală sau chiar ceva mai lungă decât cea a ochiului, prăjini mai groase, mai puțin ascuțite la vârf, de obicei de culoare închisă, vârfurile, de regulă, neșlefuite. Poate avea și tendință de a forma coroană.
Cerbii de 3 1/2 ani. Sunt valabile criteriile de selecție de la vârsta de 2½ ani, numai că cerbii au coarne mai mari. La cei de selecție, cele două ramuri de la vârful cornului sunt inegale; cea laterală scurtă, cea interioară lungă și în prelungirea prăjinii. Centrul de greutate al coarnelor este în partea lor inferioară. Vârfurile ramurilor sunt ascuțite, șlefuite, tari.
Cei de viitor trebuie să aibă cel puțin 8 ramuri, iar cele de la vârf să fie aproximativ egale, în formă de furcă sau coroană, centrul de greutate fiind în jumătățea superioară, vârfurile ramurilor mai groase. Caracteristică este ramura mijlocie mai lungă decât la cel de selecție. Poate apare și ramura de ghețuri.
Cerbii de 2½ și 3½ ani, intră la boncănit în categoria „lăturașilor", adică a celor ce n-au ciute.
Pentru a ușura deosebirea coarnelor de selecție de cele de viitor, se menționează că cele de selecție se pot înscrie într-un triunghi, pe când cele de viitor într-un dreptunghi. Această regulă este valabilă la cerbii tineri.
Cerbii de 4½-5½ ani trebuie să aibă cel puțin 10 ramuri. Prin urmare, se consideră cerbi de selecție:
cei care au mai puțin de 10 ramuri;
cei de 10 ramuri, însă cu centrul de greutate înjumătățea inferioară a prăjinii, deci ramuri slabe la vârf,-ramura mijlocie scurtă;
cerbi de 10 sau 12 cu coroană, dar având prăjini și ramuri scurte.
La această vârstă, de regulă, a apărut și ramura de ghețuri, dar, dacă ea lipsește, nu este un defect. Sunt cerbi de viitor cei de 12, deci cu coroană, având ramuri lungi, în special cea mijlocie și cu centrul de greutate înjumătățea superioară a prăjinii.
Cerbii de 6½ și 7½ ani de bună calitate trebuie să aibă coroană din cel puțin 3 ramuri bine dezvoltate, la fiecare prăjină, iar centrul de greutate să fie plasat în jumătatea superioară. Dacă este vorba de un cerb care, obișnuit, formează ramura de grețuri, atunci ea trebuie să fi apărut. La această vârstă, coarnele sunt bine conturate în ce privește forma, mărimea, coroana, deci se poate ști cam ce trofeu va rezulta atunci când cerbul va atinge maximul dezvoltării sale. Cu excepția majorării numărului de ramuri la coroană, în rest forma se păstrează, coarnele câștigând doar în lungime și grosime.
Se extrag prin selecție:
cerbii fără coroană sau având coroană la o singură prăjină; aici intră și cei cu 8 ramuri;
cei cu coroană slabă, prăjini scurte sau având ramura mijlocie amplasată sus. Aceștia din urmă nu vor avea coroană mare.
Cerbii de viitor de aceste vârste, de obicei, au mai mult decât 3 ramuri la coroană, unii chiar 5-6, mai cu seamă în Carpați. Din această cauză, se comit greșeli, împușcându-se cerbi de 14-18 ramuri presupunând că este vorba de cei bătrâni.
Cerbi de la 8½ ani și mai bătrâni. Coarnele cerbului ating maximul dezvoltării lor, după unii la 11-13 ani, după alții între 10 și 14 ani, ele intrând în perioada de regres începând cam cu anul al 15-lea al vieții. Maximul putând deci începe la 10-11 ani, înseamnă că cerbul în al 9-lea an al vieții se apropie de punctul culminant. Între 8 și 12 ani, în majoritatea cazurilor însă între 8 și 10 ani, cerbul are cel mai mare număr de ramuri la coroană. După aceea, numărul acestora poate să scadă, în schimb, prăjinile câștigă în grosime. Ramura de ghețuri poate lipsi în ultimii ani. Atâta timp cât centrul de greutate al coarnelor este în jumătatea lor superioară, acestea încă n-au ajuns la punctul culminant al dezvoltării lor.
Se consideră cerbi de selecție și se extrag: cei fără coroană sau cu coroană la o singură prăjină; cei cu prăjini scurte și subțiri sau cu trofee în general inestetice, înguste; cei cu centrul de greutate înjumătățea inferioară a prăjinii.
În figură sunt arătate 6 coarne de selecție ale unor cerbi între 8 și 16 ani, care nu corespund cerințelor, deoarece au următoarele caracteristici:
= cerb de 12 impar, de 8 ani, având ramurile de la coroană scurte;
= cerb de 12 impar, de 8 ani, având unele ramuri foarte scurte;
= cerb de 10 impar, în vârstă de 8 ani, având prăjini și ramuri subțiri, iar coroană numai la o prăjină;
= cerb de 10 în vârstă de 10 ani, fără perspectiva de a forma coroană cu ramuri lungi;
= cerb de 10 destul de bătrân (12 ani) cu coroană slabă;
= cerb de 12 foarte bătrân (16 ani), formă inestetică. Trebuia scos de mult.
La toate aceste coarne, centrul de greutate este înjumătățea inferioară.
Defectele coarnelor de cerb se pot grupa în: defecte de dezvoltare, de formație și de frumusețe. Despre cele de dezvoltare s-a vorbit mai sus.
Defectele de formație sunt:
Lipsa coarnelor. Există și astfel de cerbi. Firește aceștia trebuie împușcați, fără întârziere.
Cerbi cu un singur corn. Cauza poate fi ruperea cornului în timpul luptelor, dar cilindrul frontal este sănătos. în acest caz cerbul nu trebuie extras deoarece în anul următor va da coarne normale. Dacă s-a vătămat cilindrul frontal, defectul rămâne toată viața, cerbul trebuie împușcat.
Cerbi care în loc de 2 prăjini, cum este normal, au 3. Cauza este, probabil, o leziune a cilindrului frontal:
Cerbi cu coarne „de berbec". Cauza este probabil o boală. Trebuie împușcați.
În ce privește defectele de frumusețe se pot spune următoarele: totul depinde de gust. Totuși, în general, par a fi socotite defecte:
Coarnele cu deschidere mică sunt socotite inestetice. Frumoase sunt considerate cele cu deschidere mare. În formula de evaluare, primele pierd 3 puncte din cele circa 200, pe când cele din a doua figură câștigă 3 puncte.
Prăjinile drepte (fără curbură) sunt considerate mai puțin frumoase decât cele ușor arcuite. Dar acest mic defect poate fi compensat de masivitate.
Coarnele nesimetrice. Se consideră defect numai dacă asimetria este foarte vizibilă.
Coroana, ca formă, este legată de ereditate. Deci, trebuie păstrați acei cerbi care au coroană frumoasă: ramuri multe, groase, lungi și apropiate între ele. Ca să se poată numi coroană, trebuie să existe cel puțin 3 ramuri. Coroană mare pot avea numai cerbii de cel puțin 8-10 ani, cu predispoziție individuală bună.
Selecția la ciutele de cerb. Eliminarea din teren a ciutelor de selecție este o operație tot așa de importantă ca și selecția la tauri. Pentru a obține un vițel viguros din care să se dezvolte un cerb puternic, este nevoie de o mamă sănătoasă și cu corp bine dezvoltat.
S-a dovedit că între femele de aceeași vârstă există o mare deosebire de greutate, aceasta mergând până la 50%. Scoțând din teren ciutele mai mici la corp se ajunge cu timpul la o greutate corporală mai mare. Dar operația nu este simplă. Uneori se comit greșeli. Totuși este de preferat să se împuște o femelă de viitor, decât să nu se extragă numărul prevăzut în plan și, în consecință, să rămână pe teren un număr mai mare decât trebuie, depășindu-se astfel densitatea admisă.
La ciute, singurul criteriu la selecție este greutatea corporală, în sensul de a scoate din teren pe cele sub greutatea normală; un alt criteriu este vârsta, înțelegând prin aceasta împușcarea celor de peste 14-15 ani, care dau viței slabi. într-adevăr, rar se întâmplă ca o ciută să rămână stearpă numai din cauză că e bătrână. Ea fată însă vițelul ei va fi mai debil decât al uneia în plină putere, deci trebuie împușcată. Dificultatea constă însă în a putea identifica pe teren ciutele cu adevărat bătrâne. La această alegere se fac multe greșeli: când stau alături o junincă și o ciută de 7-10 ani, bine dezvoltată, în plină putere, care ar putea da viței viguroși de obicei este împușcată cea mare, pe motiv că e „bătrână" și este păstrată în teren cea tânără care, la vârsta ei, va da un vițel mai slab decât precedenta. în acest caz s-a făcut o selecție în sens negativ. Deci, se cere prudență în calificarea unei ciute drept „bătrână".
Ciute sterpe nu sunt cele care într-un an nu au viței. Nu toate ciutele fată în fiecare an. Sunt unele care în unii ani fac o pauză, ceea ce este foarte bine din punct de vedere biologic, deoarece organismul lor se fortifică, se reface după sarcina precedentă. în anul următor vor făta normal. Sterpe sunt cele care, ani de-a rândul, rămân fără viței. Cauza este, probabil o boală. Firește identificarea acestora nu este ușoară, ele trebuind să fie observate ani în șir. Iată deci că nici calificarea „stearpă" nu este un criteriu sigur pentru selecție. Așa fiind, la femelele de cerb, criteriul de bază la selecție rămâne greutatea corporală, starea fizică. Ar trebui să se stabilească, pe vârste (junincă, ciută de vârstă mijlocie și ciută bătrână) și pe regiuni, greutatea minimă în noiembrie a celor de păstrat în teren și să fie împușcate toate cele care au o greutate mai mică. Pentru aceasta este nevoie de adunarea multor date statistice. Să nu se uite că, în anumiți ani, greutatea corporală a ciutelor, în general, poate fi mică, fie din cauza iernilor grele, fie a crizei de hrană (secetă etc). Dar, și în acest caz, prin comparație, scoatem din cele slabe, pe cele mai slabe. În general, ciutele se împușcă în trei cazuri:
Când efectivul optim a fost depășit și trebuie redus. în acest caz se împușcă și tauri și ciute, pentru a păstra raportul normal dintre sexe de 1:1.
Când efectivul optim a fost atins și nu vrem să-1 depășim, împușcăm, în acest caz, atât tauri cât și ciute, păstrând același raport normal între sexe.
în cazul când efectivul optim nu a fost atins, însă există totuși elemente slabe, care trebuie eliminate din efectiv, în interesul menținerii calității.
În concluzie, pentru a nu greși la selecția ciutelor sau cel puțin pentru a face greșeli mai puține, este necesară o observație atentă pe teren. în nici un caz selecția nu se poate face la goană, ci numai aplicând metodele la apropiat sau pândă. Criteriul rămâne starea fizică, adică greutatea corporală.
Dintre juninci, cele care trebuie scoase, în primul rând, sunt cele care fată prima dată la vârsta de 3 ani, deoarece prin aceasta manifestă o întârziere în dezvoltare, în comparație cu cele ce fată la 2 ani. Pe teren, raportul dintre juninci și ciutele mai bătrâne trebuie să fie de 1:4 sau 1:5. Dacă s-a făcut o selecție severă în rândul vițeilor, în anul precedent, vor rămâne puține juninci de extras.
În ce privește ciutele adulte:
Se împușcă ciutele cu 2 viței, deoarece probabil vor făta viței gemeni și în viitor. Vițeii gemeni rămân mai mici la corp decât cei câte unul la o mamă.
Se împușcă ciutele care intră în călduri târziu și provoacă un boncănit în noiembrie-decembrie, deoarece vor făta ceva mai târziu decât celelalte, iar vițeii vor intra în iarnă incomplet dezvoltați, deci nu vor da elemente de viitor. Apoi din pricină că cerbii epuizați, din cauza perioadei boncănitului târziu, n-au timp să se refacă înainte de venirea iernii, deci vor face coarne mai slabe decât în condiții normale.
Ciuta viguroasă, de valoare, se recunoaște și după vițelul ei. De aceea se împușcă cele cu viței slabi.
Deoarece vițelul de cerb devine independent abia la vârsta de 10-11 luni, adică după încheierea epocii de selecție, iar până atunci are nevoie să fie condus de mamă, înseamnă că înainte de a împușca ciuta trebuie împușcat vițelul ei. Astfel, acesta va suferi sau chiar va pieri în cursul iernii, nefiind primit de cârduri.
Cârdurile de cerbi pot fi mici sau mari. La cele mici, este greșit să fie împușcată ciuta conducătoare. Aici pot fi extrase numai exemplarele bolnave, slabe. La cele mari însă este chiar indicat să fie împușcată ciuda conducătoare, pentru ca astfel cârdul să se împartă în grupuri mai mici. într-adevăr concentrarea cerbilor în cârduri mari poate avea ca urmare pagube în culturile forestiere. Există și pericolul emigrării.
În coada cârdului mare rămân de obicei cei slabi, bolnavi, viței fără mamă, ciute bătrâne sau sterpe. Prin urmare, la selecție în afară de ciuta conducătoare, atenția trebuie îndreptată spre coada cârdului.
Perioada anului când se face selecția. Legea de vânătoare prevede o epocă de vânătoare pentru cerbi masculi de la 1 septembrie la 15 decembrie, iar pentru femele de la 1 septembrie la 15 februarie.
La cerbii masculi, perioada de vânătoare ar trebui să înceapă la 1 august. Sulițarii de 2½ ani își curăță coarnele în luna august, de regulă în prima jumătate a acesteia, pe când sulițarii de 1½ ani și le curăță numai în septembrie, cel mult în ultimele zile ale lunii august. Făcându-se selecția în septembrie, nu mai există posibilitatea de a deosebi sulițarul de 1½ ani, viguros, cu coarne mari, de cel de 2½ ani, care neapărat trebuie scos, deoarece la această vârstă cerbul ar trebui să aibă coarne cu cel puțin 6 ramuri.
Neajunsul selecției în august este că se neliniștește terenul tocmai în preajma boncănitului. Operația ar putea continua și în perioada boncănitului și încă cu mare randament, deoarece cerbii ies din ascunzișurile lor, însă personalul de vânătoare este ocupat cu conducerea vânătorilor pe teren și chiar vânătorul vrea să aibă bucuria împușcării unui cerb de recoltă. Practic deci rămân pentru selecția taurilor două luni: octombrie și noiembrie și încă jumătate din luna decembrie.
Selecția de femele trebuie făcută intens de la începutul perioadei de vânătoare a cerbului și până la începutul boncănitului deoarece atunci ziua este mai lungă, luminozitatea mai mare decât toamna târziu, când încep ploile și ceața; în august-septembrie, se poate face mai ușor deosebirea între un vițel viguros și o junincă slabă sau între o junincă viguroasă, bine dezvoltată și o ciută slabă. Cu cât se înaintează spre iarnă, cu atât diferența se micșorează. în condițiile unei gospodăriri extensive a terenurilor de cerbi, cum este și în țara noastră, trebuie să se facă selecție de viței și de ciute și după perioada de boncănit. Fiind grupați în cârduri, alegerea celor de selecție se face mai ușor, prin comparație.
Selecția la lopătar. Alegerea pieselor de selecție la cerbul lopătar este mai dificilă decât la cerbul comun, deoarece coarnele și în special lopata, prezintă o mare varietate de forme, greu de deosebit în teren. Dar bine făcută, selecția este mai eficientă decât la cerb pentru îmbunătățirea coarnelor.
Vânătorul dorește să obțină un trofeu cu prăjini groase, lungi, cu ramura ochiului și cea mijlocie bine dezvoltate cu lopeți lungi și late pe ambele prăjini, de formă plină, apropiată de un dreptunghi, având ramuri numeroase pe dungi. Spinul să fie și el mare.
Principiile generale de selecție sunt asemănătoare cu ale cerbului.
La masculi. Se scot indiferent de vârstă, lopătarii bolnavi, șchiopi, răniți, cei care au corp vizibil mai mic decât media, cei cu un singur corn, cu prăjini inegale ca lungime, cu perucă, cu coarne evident anormale.
La sulițari se consideră exemplar de selecție, cei care au sulițele mai scurte de 15 cm, precum și cei cu sulițe având lungimi vădit inegale, sau foarte subțiri. Spre deosebire de cerb, sulițarul de lopătar își curăță coarnele înaintea lopătaru-lui adult. Și în acest caz, coamele nu au rozetă, ci numai un fel de îngroșare. Dar pentru selecție, mai mult decât coamele, contează greutatea corpului. Se scot deci cei mici la corp.
Nu trebuie făcută o selecție prea intensă în faza de sulițar, ci la vârsta de 3-4 ani; sau se socotește că în stadiul de sulițar este mai ușor de deosebit o piesă de selecție de unul de viitor. Ne raliem acestei din urmă păreri.
Lopătari de 2½ ani trebuie să aibă ramura mijlocie, precum și un început de lopată; în consecință, se extrag cei fără aceste ramuri și fără începutul de lopată. De asemenea, se consideră de selecție sulițarii care ar exista și la această vârstă, cei cu prăjini inegale ca lungime, sau anormale din altă cauză, slabe, scurte. La lopătar, cazurile de prăjini sau ramuri rupte sunt frecvente, însă acestea nu constituie motiv de împușcare. Acest stadiu de dezvoltare permite o extragere de asemenea intensă, deoarece acum se poate prevedea ce coame va avea în viitor lopătarul respectiv
Lopătarii de 3½ ani, normali, trebuie să aibă lopata bine conturată și în plus prăjini lungi și groase în raport cu vârsta. Se consideră defecte: lopata spintecată în forma literei o precum și cea lățită numai spre vârf. Se extrag lopătarii care au coarne fără lopată, cei cu lopeți nesimetrice, adânc spintecate, cu ramurile ochiului și cele mijlocii lipsă sau slab dezvoltate, prăjini scurte, subțiri și cu deschidere mică.
Lopătarii de 4½ și 5½ ani au caracterele mai pronunțate decât cei de 3½ ani, lopețile mai mari, prăjinile mai lungi și mai groase, iar pe dunga lor exterioară trebuie să aibă vârfuri mai pronunțate. Atât ramurile ochiului cât și cele mijlocii trebuie să fie mai mari. Lopețile sunt așa de bine dezvoltate, încât vânătorii fără experiență ar putea fi tentați să împuște astfel de piese, considerându-le de recoltă. Aceștia însă greșesc, împușcându-i înainte de vreme. Dacă ar mai fi lăsați 3-4 ani, ar putea da într-adevăr trofee de valoare.
Criteriile de selecție sunt cele de la lopătarii de 3½ ani, cu adaosul că pretențiile față de mărime sunt acum mai mari.
Lopătarii de 6½ și 7½ ani reprezintă o categorie deosebită de celelalte: cam la 6 ani se termină dezvoltarea corporală a lopătarului, deci de acum înainte toate substanțele care depășesc necesitățile de întreținere a funcțiunilor vieții pot fi întrebuințate pentru formarea coarnelor. Se observă deci, la această vârstă, un salt în mărimea coarnelor. Totuși, dezvoltarea nu este terminată, ci ne găsim încă în etapa mijlocie. Și aici se mai comit greșeli, luându-se lopătarii din aceste categorii drept indivizi de recoltă.
La alegerea indivizilor de selecție sunt valabile criteriile de la 4½ și 5½ ani. Restul lopătarilor trebuie păstrați.
Lopătarii de 8 1/2 și mai mulți ani. La această vârstă, lopătarul a atins momentul dezvoltării sale maxime care, după unii, se produce la 9 ani, după alții la 11 ani. În terenurile liniștite și cu bonitate ridicată fenomenul are loc mai de timpuriu decât în cele tulburate și sărace. Dat fiind că în țara noastră, la dealuri și câmpie, unde trăiește lopătarul, bonitatea este în general ridicată, putem considera ca vârstă pentru dezvoltarea maximă a coarnelor 8-10 ani. Dacă în anii precedenți selecția s-a făcut bine, acum nu există multe elemente de extras. Trebuie reținut însă faptul că declinul în ce privește mărimea coarnelor nu urmează imediat după atingerea punctului maxim, ci lopătarul, 2-3 ani are tot coarne mari, prin urmare nu există motiv de a se grăbi cu împușcarea. Deși la această vârstă nu există elemente de selecție, totuși, dacă dorim să scoatem din teren, în primul rând, ce este rău, atunci vor fi scoși cei cu lopeți necorespunzătoare, care s-au strecurat neobservați, până acum, cei cărora le lipsește „spinul" sau au vârfuri mici pe dunga exterioară a lopeții.
Începutul declinului coarnelor nu este ușor de stabilit. Oarecare indicii constituie forma cuneiformă a lopeții, adică lățirea ei la vârf și subțierea în partea inferioară, spre ramura mijlocie. Alte semne ar fi cilindrii frontali scurți și groși ca și rozetele mari, dar acestea nu pot fi observate „pe viu".
Selecția în stadiul de vițel. Ca și la cerb, vițel se numește până la vârsta de un an. Prin selecție se împușcă cei mici. Alt criteriu nu avem. Mici la corp vor fi de regulă cei fătați târziu (iulie), cei gemeni, care în mod normal sunt mai mici decât dacă ar fi câte unul la o mamă, cei rămași fără mamă. Cazuri de viței gemeni sunt rare la lopătari.
Selecția în rândul junincilor se face tot prin împușcarea elementelor mai mici decât media. De asemenea, se scot cele care, în loc să fete prima dată la vârsta de doi ani, fată abia la 3 ani, ele fiind probabil din cele cu dezvoltarea întârziată.
Pentru selecția la ciutele adulte de lopătar se aplică principiile arătate la cerb. Se extrag cele slabe, mici la corp, indiferent de vârstă; cele care fată târziu sau, din alte motive dau naștere unor viței mici. în această categorie intră cele ce fată în iulie, precum și cele bătrâne.
În ce privește așa-zisele ciute sterpe, se cere prudență. în această grupă intră numai cele care, mai mulți ani la rând, nu au avut viței. Apoi, dacă selecția s-ar începe mai de timpuriu decât se obișnuiește la noi, de exemplu în august-septembrie, ar putea exista pericolul împușcării de ciute cu viței, dat fiind că în timp ce mama iese la pășune singură, vițelul stă adesea culcat în desiș. Prin observarea ugerului, se pot evita greșelile.
Cum rezultă din cele de mai sus, baza unei bune selecții o constituie pe de o parte cunoștințele de specialitate, iar pe de alta continua și temeinica observare, deci cunoașterea terenului, a locurilor de pășune și odihnă, precum și a trecătorilor. La taurii în vârstă de peste 5 ani, pentru a putea aprecia bine calitatea coarnelor, acestea trebuie observate din față, pentru deschidere și lungime și din laturi pentru mărimea și forma lopeții. Perioada de selecție este cam ca la cerbul comun.
Selecția la căprior. La căprior, ca și la celelalte cervide, mărimea coarnelor este puternic influențată de mărimea, mai precis, de greutatea corpului; paralel cu creșterea greutății corpului femelei, crește și greutatea iezilor și a coarnelor masculului.
La selecție, trebuie să se orienteze și aici în primul rând, după mărimea corpului și numai în al doilea rând după aceea a coamelor.
Spre deosebire de cerb, și mai cu seamă de lopătar, creșterea coarnelor căpriorului are loc în perioada critică de iama noiembrie-decembrie, când condițiile atmosferice defavorabile pot avea ca urmare coame slabe, din cauza slăbirii organismului, în acest caz, coamele singure nu mai pot fî un criteriu de selecție. Dar în octombrie, noiembrie și chiar în decembrie, înainte de a slăbi, greutatea corpului poate fi un bun criteriu. Se compară între ei țapii sau femelele de aceeași vârstă, scoțându-se cei mai mici.
Când densitatea de efectiv depășește limita optimă, urmează scăderea greutății corporale și odată cu aceasta și a coarnelor. De aceea, pentru ca selecția căpriorului să aibă efect, prima condiție este ca densitatea efectivului să fie menținută în limitele admisibile. Dacă această condiție nu este îndeplinită, atunci ceea ce se câștigă prin selecție se pierde prin densitatea exagerată. De asemenea, trebuie respectat raportul dintre sexe și structura claselor de vârstă. Acestea sunt condițiile de reușită a selecției.
Selecția țapilor este bine să se facă în primele săptămâni ale epocii de vânătoare a acestei specii, adică în iunie. Aceasta din două motive: primul, ca piesele de selecție să nu mai ajungă în perioada de rut – mijlocul lui iulie – mijlocul lui august – deci să nu-și poată transmite caracterele lor inferioare; al doilea, deoarece la începutul sezonului, observarea lor deci aprecierea calității se face mai ușor, ei ieșind mai cu regularitate la pășune.
Vânătorul dorește să obțină trofee de căprior cu lungime, volum și greutate mare, perlaj bogat. Astfel de coarne se obțin de la țapi cu greutate corporală mare, sănătoși și având vârsta de 4-8 ani, când coarnele ating punctul culminant al dezvoltării lor.
Selecția în stadiul de țăpușari (sulițari) adică la vârsta de 1 an. Se reamintește că cea de-a doua serie de coarne a țapului, începe să crească din februarie și se termină în iunie. Aceste cornițe pot avea sau forma de mici țăpușe (sulițe) sau de furcă, iar la țapii viguroși chiar de 6 ramuri. Acesta este stadiul cel mai favorabil pentru selecție, deoarece mărimea și forma cornițelor permit să se deosebească exemplarele de viitor de cele de selecție.
Se scot prin selecție țapii care au cornițele mai scurte decât urechile (11-12 cm), deoarece, la un an împlinit, țapul de viitor trebuie să aibă țăpușe mai mari, chiar coarne de 4 sau 6 ramuri. în primul rând se scot cei care în loc de țăpușe n-au decât un fel de butoni. Când este vorba de țăpușe se cere atenție deoarece țăpușarul de un an își curăță coarnele în iunie. Dacă însă a rămas în teren un căprior slab fără să fi fost împușcat la timp, iar acum are 2 ani, el își va curați cornițele în prima jumătate a lunii mai. Iată deci mijlocul de a-i deosebi. în cazul când selecția începe numai în luna iunie, această deosebire nu se mai poate face. Dacă gospodarul terenului n-a fost destul de vigilent, iar un țap, care la un an a avut cornițele de 6-7 cm, a reușit să ajungă la 2 ani, iar acum are cornițe de 15 cm, în formă de țăpușe depășind urechile, el va putea considera că este vorba de un țap de un an, puternic, deși în realitate este unul de 2 ani, slab.
Se mai consideră sulițari de selecție: cei care în august încă nu și-au curățat coarnele. Probabil este vorba de țapi bolnavi; cei care au cele două țepușe de lungime inegală și mici; cei care în prima jumătate a lunii mai au coarnele curățite de păr; cei mai mici la corp decât media. După iernile grele, cerințele față de lungimea coarnelor trebuie să fie mai mici. Cei ce efectuează selecția prin împușcare trebuie să aibă curaj: este de preferat să se scoată din teren un exemplar de viitor, deoarece paguba poate fi compensată anul viitor, decât să fie lăsat în efectiv un exemplar de calitate inferioară, care în anii următori va putea fi identificat mai greu și ani în șir va ocupa în efectiv un loc pe care nu-1 merită. Pentru a observa mai bine țăpușele mici, așteptăm până ce țapul se întoarce cu capul spre noi.
Selecția la căpriorii de 2 ani trebuie efectuată fără reținere, nelăsând ca elemente slabe, necorespunzătoare să ajungă în categoriile de vârstă mijlocie, când identificarea lor pe teren va fi mai dificilă decât la vârsta de 1 și 2 ani. în aceste cazuri, vânătorul se va hotărî cu greu să-i împuște de teama de a nu greși și, astfel, vor ajunge până la vârsta de 5-8 ani, ocupând în efectiv locuri ce se cuvin altora de bună calitate.
La această vârstă, coarnele căpriorului de viitor trebuie să aibă 6 ramuri, iar ramurile prăjinilor să fie cel puțin de lungime mijlocie. în consecință, sunt considerați țapi de selecție și se împușcă toți țăpușarii, furcarii sau țapii de 6 ramuri, însă cu ramurile scurte, abia schițate.
Pentru identificare pe teren ajută faptul că țapii de 2 ani sunt complet năpârliți la începutul lui iunie, pe când cei bătrâni mai au ceva păr de iarnă, cel puțin pe gât, din care cauză acesta apare sur.
Țapii de 3-5 ani fac parte din categoria de vârstă mijlocie, la care selecția este mai dificilă, deoarece vârsta animalului viu de pe teren este greu de apreciat, într-adevăr, orientându-ne atât după mărimea corpului, cât și după lungimea și forma coarnelor, este greu de stabilit dacă un țap este de 3 ani, dar de viitor, sau este de 5 ani, dar slab. Iată motivul pentru care selecția trebuie să fie mai intensă la vârsta de 1-2 ani, la care calitatea este mai ușor de apreciat.
La această vârstă, coarnele de calitate trebuie să aibă prăjini relativ groase, având 6 ramuri lungi. În consecință, sunt de selecție țapii cu 4-5 ramuri, cei de 6 dar cu prăjini subțiri și ramuri scurte, cei mici la corp și sulițarii care au mai rămas. De reținut însă că, în ce privește calitatea, pe primul loc stă masivitatea și numai în al doilea rând forma. Cei cu ramuri scurte deci cu coarne simple adeseori reușesc să bată țapi cu coarne mai mari, bine ramificate. Acesta este încă un motiv ca ei să fie scoși prin împușcare.
Un alt criteriu de apreciere a calității unui căprior sunt cilindrii frontali; cei cu diametru mare vor avea și coarne groase. Cilindrii frontali cu diametrul mare constituie o prezumție că țapul are și un schelet bine dezvoltat, deci este un element capabil să dea coarne mari. Din păcate, de acest criteriu ne putem servi numai după ce țapul a fost împușcat. Totuși el este util pentru a ne da mai bine seama de calitatea căpriorilor din teren, deci a evita greșelile cel puțin în viitor.
Țapi de 6 ani și mai mult. La această clasă de vârstă, în mod normal, n-ar trebui să mai existe exemplare de calitate inferioară, dacă în clasele anterioare selecția s-ar fi făcut bine. Ne găsim la vârsta țapilor de recoltă. Se înțelege că, și la această vârstă, se scot în primul rând exemplarele ale căror coarne nu corespund cerințelor unor adevărați țapi de recoltă.
Regresul coarnelor nu începe mai devreme decât cu anul al 8-lea sau chiar al 9-lea. Semnele intrării în faza de regres sunt: centrul de greutate se deplasează spre jumătatea inferioară a prăjinilor, acestea căpătând aici o grosime mai mare și în schimb se subțiază la vârf; prăjinile se scurtează, ramurile lor devin și ele mai scurte.
Calitatea coarnelor de căprior dintr-un teren se exprimă nu printr-un trofeu excepțional apărut, ci prin numărul coamelor care ar intra în categoria medaliei de aur. Trofeul excepțional poate fi o apariție întâmplătoare, când ambii părinți au condiții favorabile de dezvoltare în primii doi ani ai vieții, iarnă ușoară, condiții bune de hrană și perfectă stare de sănătate înjumătățea de an, când îi cresc coarnele.
Dintre țapii cu un singur corn, nu se consideră de selecție cei cărora un com le este rupt din cauza unui accident (izbitură de arbore, luptă între țapi). Cilindrul frontal fiind nevătămat, țapul va putea da coarne normale în anul următor. În schimb, este de selecție cel cu cilindrul frontal vătămat sau pipernicit, deoarece acesta nu va da niciodată coarne normale.
Coarnele degerate din cauza iernilor cu temperaturi foarte scăzute au vârful sfârâmicios; baza le este tare ca și a coamelor normale. Nu este bine să fie împușcați, deoarece după căderea acestor coarne, vor apărea altele normale.
Coarnele cu mai multe prăjini pot proveni din existența unui cilindru frontal în plus, mai mic, în care caz anomalia este permanentă, iar țapul trebuie scos; uneori cilindrii frontali sunt normali, dar în timpul creșterii, când erau în piele și păr, coarnele au suferit o leziune (lovit în sârmă ghimpată, de o cracă ascuțită etc.) și în acest caz din cele două prăjini se desfac prăjini mai scurte. Anomalia este trecătoare, căci după căderea coarnelor, vor crește altele normale.
Cornul a fost vătămat în timpul creșterii, dar a continuat să crească. Cilindrul frontal fiind sănătos, după căderea coarnelor, vor crește altele normale. Cei cu cilindrul frontal stâng deformat, trebuie împușcați, deoarece ei nu vor da niciodată coarne normale.
Când un corn are mai multe ramuri de 6, fără a fi inestetic nu pierde din valoare, ci câștigă. E un semn de vigoare.
După actuala formulă de evaluare, țapii cu deschiderea coarnelor prea mare sau prea mică sunt penalizați, pierzând 4 puncte. Ei se lasă în teren dacă au coarne mari și se extrag dacă au coarne slabe.
Selecția în stadiul de ied, până la vârsta de 10-11 luni, are mare influență asupra calității coarnelor căpriorului. Un ied care intră în iarnă mic, cu schelet slab dezvoltat, chiar dacă va rezista asprimii iernii, nu va deveni niciodată un animal mare la corp. Pentru viitoarea dezvoltare și pentru mărimea coarnelor, primii doi ani din viață au o pondere mare. Lipsa de greutate corporală din anul I nu o mai câștigă în anii următori. Cei mai valoroși iezi sunt cei câte unul la o mamă și fătați devreme (sfârșitul lui aprilie sau începutul lui mai); de selecție sunt cei câte trei la o mamă și unii dintre cei câte doi. în consecință, trebuie împușcați cei mai slabi, indiferent de sex, lăsând unul singur la o mamă. Cu cât această eliminare are loc mai devreme, eu atât este mai bine. Femelele în plină putere, viguroase au lapte până în noiembrie-decembrie, deci eliminarea unui ied în septembrie-octombrie este binevenită și din acest punct de vedere, laptele rămânând în întregime celuilalt.
Se împușcă și iezii fătați târziu, dacă e posibil cu mama lor cu tot, deoarece este probabil că aceasta, și în viitor, va făta tot târziu. De asemenea, iezii rămași fără mamă.
Deoarece în octombrie-noiembrie, iezii masculi se pot deosebi de femele, la selecție trebuie să se împuște mai multe iede decât iezi și anume cam 2/3 iede și numai 1/3 iezi, deoarece pentru masculi perioada favorabilă de selecție este la un an, când au cornițe.
Selecția la femele de căprior este tot așa de necesară ca și la țapi. Nu este de conceput să se obțină coarne mari de la iezi proveniți de la mame slabe. Operația este însă mai dificilă, deoarece aici nu sunt coarne.
Căprioare de selecție de 1½ ani, în mod normal, n-ar trebui să existe, dacă selecția în faza de ied a fost bine făcută. Dacă totuși există, se împușcă cele mai mici dintre cele de aceeași vârstă. Identificarea acestora este mai ușoară când se vede o femelă în vârstă urmată de 2 femele tinere. Scoatem pe cea mai mică la corp.
Dintre căprioarele adulte sunt considerate de selecție, deci se împușcă: cele cu părul zburlit, fără luciu, cele care tușesc sau au regiunea anusului murdărită, bolnave; cele care, toamna, năpârlesc târziu, cele bătrâne, deoarece dau naștere la iezi slabi, cele sterpe sau care fată târziu; în sfârșit, cele ale căror iezi rămân mici.
Selecția la capra neagră. Și la această specie, criteriile pentru selecția prin împușcare sunt coarnele și starea corporală. în ce privește coarnele, se consideră valoroase cele lungi, cu circumferința mare, deschidere apreciabilă a celor două coarne și încovoiere corespunzătoare a vârfului.
Vânătorii cei mai exigenți obișnuiesc să clasifice și coarnele de capră neagră în 4 categorii de calitate: I/a, I/b, II/a, și II/b. Pentru cele din categoria I/a, se cer de exemplu minimum 110 puncte C.I.C. Dar, firea sperioasă a caprei negre, care nu permite apropierea de ea la distanță mică, precum și coarnele ei relativ mici pentru distanța respectivă, fac dificilă aprecierea calității după coarne a animalului viu. Din acest motiv, în mod practic, rămâne ca unic criteriu de selecție pentru ambele sexe starea fizică și se împușcă cele slabe, considerând că ele nu vor da iezi viguroși. Starea părului și greutatea corporală servesc la această apreciere. De asemenea, se scot iezii cu coarne anormale. Perioada de selecție coincide cu cea de vânătoare și este 15 septembrie – 15 decembrie.
Selecția la muflon. Regulile generale de selecție arătate la cervide se aplică și la mufloni. La această specie însă mai intervin două criterii: culoarea și obiceiul de a coji. într-adevăr, există numeroase încrucișări între muflon cu oaia domestică, iar consecința acestora este schimbarea colorației lânii și obiceiul de a roade coaja arborilor. Se vor extrage, indiferent de sex și vârstă piesele cărora le lipsește pata deschisă de pe latura corpului („șeaua") și care au abdomenul și picioarele colorate brun, în loc de culoarea normală – alburie. De asemenea, deoarece prin roaderea cojii arborilor, se cauzează pagube, se vor împușca toți care au acest rău obicei, chiar dacă ar fi bine dezvoltați și cu coarne frumoase și mari. Acești produși ai încrucișărilor au și obiceiul de a behăi din când în când. Se vor împușca deci în cadrul selecției, cei care vor fi auziți behăind.
La mieii de muflon se împușcă cei mici, fătați târziu, indiferent de sex. La cei masculi, se vor scoate cei care în septembrie au coarne mai scurte decât urechile, adică de 12 cm. în noiembrie, coarnele normale ar trebuii să fie cam de 20 cm.
La berbecii adulți, coarne de valoare sunt cele lungi, groase, cu rază de curbură și deschidere mare și cu vârfurile îndreptate spre exterior. Se împușcă deci berbecii adulți ale căror coarne se abat de la aceste caracteristici.
Cea mai mare creștere în lungime o au coarnele în primii trei ani. Pentru valoarea trofeelor, acești trei ani sunt hotărâtori și abia după trecerea lor se poate ști care va fi calitatea coarnelor în viitor.
Deși în tinerețe, aprecierea după coarne a calității berbecilor este dificilă, așa încât, la selecție se pot comite greșeli, totuși, împușcarea este necesară și la aceste categorii de vârstă, altfel nu se poate păstra forma normală a piramidei vârstelor, indispensabilă pentru obținerea unor trofee de valoare.
După vârsta de 5 ani, creșterea în lungime a coarnelor este mică. Totuși, pentru obținerea unor coarne mari, vârsta de 8-9 ani este indispensabilă.
La oile de muflon, criteriul de selecție este mărimea corporală, culoarea, obiceiul de a coji. Și aici se împușcă cele bătrâne, sterpe, care fată târziu, deci au miei mici în preajma iernii.
Pentru a avea material documentar și de instruire, este necesar să se păstreze cu grijă toate coarnele de la nucleul de mufloni aduși în țară.
Selecția la mistreți. Este mai dificilă decât la oricare din speciile precedente. Aceasta nu numai din cauza lipsei coarnelor, ci și a vieții pe care o duc, în adâncul pădurilor, ieșind la loc deschis mai mult noaptea. Totuși, o oarecare posibilitate de selecție există.
Vânătorul dorește să obțină de la mistreți colți cu lungime și lățime mare. Pentru aceasta, prima condiție este ca mistrețul să fie lăsat să atingă vârsta de 7-10 ani. Deci, cât mai mulți masculi de această vârstă. A doua regulă este să nu se împuște prima piesă dintr-o turmă de mistreți, deoarece aproape întotdeauna este o scroafă cu purcei – conducătoarea cârdului.
La purcei (cei sub vârsta de un an) se constată o mare diferență de mărime, chiar dacă ei provin de la aceeași mamă. Cei mai mici trebuie împușcați, deoarece, dacă sunt masculi nu vor da colți mari, dacă sunt femele, vor avea o dezvoltare încetinită, fătând mai târziu. Cei fătați târziu intră mici în iarnă și pier în iernile grele. Dar chiar dacă supraviețuiesc, rămânerea în urmă în creștere, constatată în primul an, nu se mai recuperează în anii următori. Iarna, când se formează turme din mai multe femele cu purcei, se observă diferență și între purceii diferitelor mame. în acest caz, de la mamele cu purcei întârziați, se pot împușca mai mulți, eventual toți, inclusiv mama, deoarece probabil că aceasta și în anii următori va făta tot târziu; în schimb de la cele cu purcei bine dezvoltați, se vor împușca puțini.
La selecția de mistreți, regula de bază este de a se împușca totdeauna piesa cea mai mică din turmă. Procedând așa nu greșim. Se cârduiesc în turme femelele tinere cu purceii lor; cele bătrâne cu purcei de obicei nu.
La mistreții de 1½ ani, regula este aceeași: să se scoată totdeauna piesa cea mai mică. Identificarea nu este prea grea, deoarece iarna, în turmele de mistreți, se văd trei categorii de vârstă: purceii, mistreți de 1½ ani și scroafa conducătoare, care de regulă, este mai mare de 1½ ani. Deci, dintre exemplarele de 1½ ani, se scot cei mai mici.
Pentru a obține mulți mistreți cu colți mari, este nevoie să se realizeze piramida vârstelor, vârful căreia să fie format din mistreți de 7-10 ani. Pentru a realiza și apoi a menține această piramidă, este nevoie ca majoritatea absolută a recoltei anuale să provină, în primul rând, din purcei, apoi din mistreți de 1½ ani. Se susține că prin aceasta se micșorează și pagubele în culturile agricole, explicația fiind aceea că exemplarele bătrâne, cu greu părăsesc pădurea.
Dintre scroafele adulte să se scoată prin selecție cele ce fata târziu sau cele bălțate, ca urmare a încrucișării cu porci domestici. La ambele categorii, mai întâi se împușcă purceii. în legătură cu aceasta, trebuie arătat că aproximativ din ianuarie-februarie, purceii nu mai au nevoie să fie conduși de mama lor.
Vierii tineri, de asemenea trebuie cruțați spre a ajunge la vârsta când pot avea colți mari (7-10 ani). Se împușcă doar cei bolnavi. Părul zburlit este un indiciu de proastă stare sanitară. Trebuie menționat însă că, în toamna celui de al doilea an al vieții, vierii se despart de cârd, devenind solitari. Prin urmare nu toți mistreții solitari sunt și mistreți bătrâni, deci când vine în goană un singur mistreț, el trebuie observat bine. în condiții de lumină favorabilă, colții pot fi remarcați. Se atrage atenția că și scroafele bătrâne, în preajma alegerii locului de fătat (martie-aprilie), umblă singure. în această perioadă însă nu există pericolul de a greși, deoarece vânătoarea este închisă.
La mistreții bătrâni, selecția nu este posibilă, neavând nici un criteriu de deosebire. Tot ce se poate face este de a împușca pe cei ce par bolnavi, apoi pe cei șchiopi, bălțați. De asemenea, pot fi considerați de selecție și trebuie împușcați cei ce produc pagube în mod sistematic în culturile agricole. Aceștia pot fi împușcați conform Art. 29 din legea vânătorii (103/1996) și în afara sezonului legal de vânătoare, dar numai cu aprobarea prealabilă a autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.
Reușita selecției depinde și de condițiile de liniște din terenul de vânătoare. în cele liniștite, mistreții ies, în căutarea hranei, seara devreme, iar dimineața se retrag relativ târziu, încât pot fi observați. Pentru împușcare se aplică metodele pândei la trecători și puncte de hrănire. în locurile frecvent cercetate, merită să fie făcute observatoare înalte. Tot în terenurile liniștite, oarecare șansă oferă și apropiatul.
În ce privește goana, alegerea pieselor de împușcat este posibilă numai când mistreții vin cu viteză mică. Din acest punct de vedere, bătăile cu câinii nu sunt indicate. Nici gonașii nu trebuie să facă zgomot mare. Zăpada ușurează alegerea, deoarece silueta se proiectează pe fondul alb.
La alte specii de vânat, nu poate fi vorba de selecție.
PAGUBE CAUZATE DE VÂNAT ȘI PREVENIREA LOR
Vor fi tratate aici unele aspecte ale pagubelor pricinuite de vânat culturilor forestiere și agricole.
Pagube de acest fel cauzează, în primul rând: cerbul, lopătarul, căpriorul, mistrețul, iepurele de vizuină și cel comun: pagube mai mici produc ursul și fazanul. Dat fiind că, în ultimul timp, muflonul a fost reaclimatizat la noi, vor fi tratate pe scurt și pagubele ce pot fi cauzate de acesta.
Felul pagubelor: Cojitul sau roaderea cojii sunt cauzate de cele trei specii de cervide, de muflon și iepure. Se deosebesc cojit de iarnă și cojit de primăvară, între ele fiind deosebire însemnată, ca efect asupra arborelui, ca frecvență și cauză. Cojitul de iarnă are loc în perioada repausului vegetativ (octombrie-martie); rana produsă pe trunchiul arborelui este mai mică decât la cojitul de vară, deoarece coaja nu se desprinde, iar cauza este lipsa de hrană și poate, nevoia de apă, fiindcă prin analiză, în coajă s-a găsit 40-45% apă.
Cerbul roade mai adânc, rana atingând zona cambială, pe când lopătarul muflonul și căpriorul nu ating această zonă. Pe trunchiul arborelui se văd urmele incisivilor. La cojitul de primăvară, care începe în luna mai, rănile produse sunt mai mari, deoarece la această dată a început circulația sevei, iar coaja se desprinde în fâșii lungi (1-2 m). în acest caz nu se poate invoca lipsa de hrană, deoarece ne găsim în plină perioadă de vegetație. Cantitatea insuficientă de hrană ar putea fi invocată doar în cazul îngrămădirii vânatului în anumite puncte din cauza lipsei de liniște în alte puncte. S-ar putea să fie și obișnuința, cojitul de primăvară și vară, fiind o continuare a celui din iarnă. Din fericire, cojitul de primăvară și vară este mai rar întâlnit, reprezentând doar 40-60% din cel de iarnă.
Spre deosebire de iepure, care adeseori retează ramurile și le lasă pe loc fără a le consuma, cerbul consumă în întregime coaja pe care o desprinde de pe arbore. Valoarea nutritivă a cojii este egală cu aceea a unei ierbi de calitate mijlocie, deci proprietățile hrănitoare ale cojii nu pot fi contestate. Cele mai mari pagube prin cojire le cauzează cerbul, iar cele mai mici căpriorul, care de altfel roade coaja doar în țarcuri, iar în teren liber numai în ierni foarte grele. Sunt preferate speciile cu coaja netedă, sau tinere înainte de formarea ritidomului. Molidul, frasinul, fagul sunt cojiți o perioadă mai lungă din viața lor, pe când pinul și stejarul, care formează ritidom mai devreme, sunt cojiți o perioadă mai scurtă.
De exemplu: molidul este cojit până la vârsta de 10-45 ani, fagul între 15 și 50 ani, pinul între 5 și 12 ani, laricele între 4 și 8 ani. La molid, cojitul se poate extinde și asupra rădăcinilor de la suprafața solului, dar numai când cerbul duce mare lipsă de hrană.
Ordinea de preferință ar fi: molid, frasin duglas, fag, paltin, brad, stejar, anin, mesteacăn. Firește, ordinea poate varia în funcție de compoziția arboretelor.
Lopătarul cauzează, prin cojit, pagube mai mici decât cerbul. Chiar și la cojitul de vară, în timp ce cerbul desprinde coaja în fâșii lungi, lopătarul o roade transversal (în sensul diametrului), ca iepurii. Preferă: frasinul, paltinul și stejarul american. Căpriorul cojește rareori arborii, numai în țarcuri sau pe timp de iarnă grea, și face răni puțin adânci. în schimb el roade puieții. Iepurele poate face mari pagube prin cojirea plantațiilor de salcâm și de pomi fructiferi. Aceste pagube par a fi direct proporționale cu asprimea iernii și, mai ales, cu grosimea stratului de zăpadă. Muflonul nu face pagube mari. Cojesc arborii numai unele exemplare, care trebuie extrase prin împușcare. S-a constatat că daune mai mari provoacă exemplarele provenite prin încrucișarea cu oi domestice. Atât cojitul cât și roaderea puieților sunt rare în terenul liber și mai frecvente în țarcuri. Dacă tulpina este roasă de jur împrejur, cum fac uneori muflonul și iepurele, arborele sau pomul se usucă, altfel, rana se închide.
La cojit, vânatul preferă tulpinile rupte sau aplecate dar încă verzi, deoarece el poate ține capul drept, pe când la tulpinile în picioare, trebuie să-1 întoarcă cu 90°.
În ce privește cauzele cojitului, deși ele nu sunt cunoscute complet, totuși ceea ce se știe este suficient pentru a se lua măsuri de prevenire sau de micșorare a pagubelor mari. Factorii principali care determină cojitul sunt densitatea efectivului de vânat și cantitatea de hrană; factorii secundari sunt concentrarea în anumite puncte din cauza lipsei de liniște și a obișnuinței. Cerbii care au cojit iarna arbori, continuă să-i cojească și vara. De asemenea, un cerb care are obiceiul de a coji ajuns într-un grup de cerbi poate prin „exemplul" său să-i determine și pe ceilalți să cojească.
Până la densitatea de 2,5 cerbi la 100 ha pădure, pagubele prin cojire la bonitatea a II-a sunt mici, după aceea cresc rapid.
De aici s-ar putea trage două concluzii pentru țara noastră și anume că densitatea nu trebuie să depășească 2,5 cerbi la 100 ha pădure și apoi că între 0,5 și 1,5 cerbi la 100 ha nu este diferență sensibilă în ce privește paguba. Așa fiind categoriile de densitate adoptate în prezent și anume: 0,50-1,00 la categ. a III-a de bonitate, 1,1-2 cerbi la categ. a II-a și 2,1-2,5 cerbi la categ. I ar putea fi revizuite plecând de la 1 cerb de categ. a III-a și ajungând la 2,5 la categ. I.
Intensitatea cojirii este mai mică dacă cerbului i se dă hrană complementară.
De aici se poate trage concluzia că cerbul cojește arborii numai în lipsă de altă hrană. S-ar părea că și conținutul de vitamine din coajă ar fi o cauză a cojitului.
Cele de mai sus se referă la cojitul de iarnă. Mai puțin lămurite sunt cauzele cojitului de primăvară și vară, când lipsa de hrană nu mai poate fi invocată. Aici ar putea fi vorba numai de obișnuința de a coji. Sunt necesare cercetări în continuare.
Ursul cauzează pagube la molid și brad prin cojire și prin ruperea trunchiurilor arborilor tineri, dar numărul de arbori vătămați, dintr-o pădure, este mic, atunci când efectivele se mențin în limite normale.
În ce privește amploarea pagubelor cauzate de urși vegetației forestiere s-a constatat că acestea sunt de până la 100 ha când efectivele nu depășesc nivelul optim. Pe măsură ce efectivele de urși cresc, sporesc și pagubele, astfel că atunci când populația a ajuns să fie mai mare de trei ori față de cea normală, pagubele prin cojiri în arborete se mențin constant la peste 1000 ha anual, ajungând chiar și la 1300 ha din 200000 ha cât reprezintă suprafața pădurilor din aria de răspândire. A fost afectată 0,6% din suprafața pădurilor în condițiile unei densități de peste 5 urși la 1000 ha.
Roaderea puieților este cauzată de cerbi, căpriori, lopătari, mufloni (în mică măsură) și iepuri. Și în acest caz, se deosebește o roadere de iarnă (octombrie-martie) și o roadere de primăvară-vară (mai-august). Pot fi roase fie ramuri laterale, fie lujerul terminal, fapt ce determină deformarea temporară sau permanentă a trunchiului. La roaderea de iarnă, căpriorul caută să-și completeze hrana, dat fiindcă ramurile conțin substanțe nutritive aproximativ în cantitate egală cu a ierbii verzi dintr-o pășune mijlocie. Ele mai conțin vitamine și apă, ultima atât de necesară, iarna, când sursele de apă îngheață, iar vânatul consumă hrană uscată. Ordinea de preferință, iarna, ar fi: stejar roșu, brad, paltin, frasin, stejar, pin, molid, fag, duglas, anin, mesteacăn. În general sunt preferate foioasele. Aninul și mesteacănul sunt cele mai puțin vătămate. Preferința diferitelor specii de cervide față de arbori nu diferă esențial. Intensitatea roaderii mai depinde, în afară de preferința față de anumiți arbori, și de densitatea vânatului, de asprimea iernii, de condițiile de hrană existente și de vârsta puieților.
La o densitate de 6 căpriori la 100 ha, la pinul silvestru, puieții roși reprezintă abia 3%. În toate aceste cazuri este vorba de valori medii la arborete. Se înțelege că procentele și preferința față de arbori pot varia mult în funcție de compoziția și vârsta arboretelor. Vara, căpriorul roade frunze, lujeri, ace de specii rășinoase. în raport cu mărimea sa, căpriorul face pagube mai mari, prin roadere, decât cerbul. Preferința față de speciile de arbori și arbuști de puieți în timpul verii nu diferă mult de roaderea de iarnă. Și aici foioasele se situează înaintea rășinoaselor, cu o singură excepție: laricele, care este puternic atacat vara, pe când iarna aproape deloc. Conform observațiilor noastre, în terenurile de cerbi sunt preferate: salcia căprească, socul, plopul tremurător și scorușul. Bradul este preferat molidului, datorită acelor sale moi. Arborii se refac mai ușor în urma roaderii de vară, fiind în perioada de vegetație.
Rosătura de căprior se deosebește de cea a iepurelui prin următoarele: suprafața de roadere la iepure este de regulă piezișă față de lungimea ramurii și netedă, încât pare a fi tăiată cu cuțitul. Ramurile roase, de obicei, se găsesc lângă puietul din care provin, fiindcă numai rareori le consumă; la căprior însă suprafața de roadere este perpendiculară pe lungimea ramurii și fibroasă, iar ramura rămasă este de obicei despicată puțin la capăt. Cauza acestei diferențe rezidă în modul cum rod cele două specii: iepurele având dinți incisivi în ambele maxilare, roade cu ușurință; căpriorul neavând incisivi decât în maxilarul inferior, poate rupe numai ramuri subțiri în timp ce pe cele groase le prinde între molari, le strivește și le rupe. Ramurile sunt consumate.
Acolo unde, în aceeași pădure, se găsesc diferite specii de cervide, deosebirea între pagubele cauzate de diferitele specii se poate face numai după înălțimea la care a avut loc rosătura. Astfel: căpriorul roade la o înălțime de 0,7-1,20 m, pe când, cerbul roade, de regulă, la 0,90-1,00 m maximum 1,50 m. În cazuri de criză de hrană sau când e vorba de o specie de arbori deosebit de căutată, ambele specii se ridică pe picioarele dinapoi ca să ajungă la o înălțime mai mare (1,50 m la căprior și 2,50 m la cerb). Uneori, ca să poată roade frunzele, cerbul încalecă arborii și îi apleacă. în pădurile suprapopulate cu cervide, în timpul sezonului de vegetație, frunzele sunt roase de vânat pe o înălțime de circa 2-2,50 m de la sol. Faptul că frunzișul era ros, deși alături la 50-100 m erau linii parcelare cu iarbă și trifoi, dovedește că frunzele de arbori sunt o hrană indispensabilă pentru cervide, oricât de bogată ar fi hrana erbacee.
În ce privește felul și cuantumul pagubelor cauzate de lopătar, acestea se situează între cele pricinuite de cerb și căprior.
Asupra pagubelor cauzate, prin roadere, de către vânat se fac și următoarele mențiuni:
Roaderile de iarnă sunt mai intense în lunile ianuarie-februarie, când gerul și zăpada sunt mai mari.
Iepurele numai în mod excepțional roade arborii înainte de căderea zăpezii, dar pe măsură ce stratul de zăpadă se îngroașă, iar gerul se întețește, rosăturile se intensifică, încât unii puieți sau lăstari de salcâm fiind roși pe toată circumferința, trebuie recepați.
În caz de lipsă de hrană, pot fi roase și specii de arbori mai puțin căutate, care în amestec cu specii preferate n-ar fi atinse. Ele sunt considerate drept hrană de necesitate, spre deosebire de speciile preferate care constituie hrana naturală.
Cerbul, roade ramuri mai groase decât căpriorul.
Cunoașterea înălțimii la care roade fiecare specie este necesară pentru protejarea individuală a arborilor (înălțimea tratării trunchiurilor cu substanțe chimice).
Datele din literatura străină, cu privire la preferința față de speciile forestiere, ar trebui verificate în condițiile ecologice și de vegetație din țara noastră, deoarece ar putea exista deosebiri însemnate.
Sunt necesare măsuri de protecție a puieților contra roaderii din timpul verii atunci când speciile preferate de vânat ca: frasinul, paltinul, bradul, stejarul roșu sunt plantate pe o suprafață mică în mijlocul unor arborete de vârstă mijlocie, fără subarboret, deci sărace în hrană.
Iepurele preferă salcâmul, păducelul (gherghinarul), pomaceele.
Pagube cauzate prin curățirea coarnelor de piele și prin lovirea arborilor cu coarnele
Astfel de prejudicii produc numai cervidele și au loc în două perioade distincte din ciclul anual de viață: când coarnele se curăță de pielea care le-a îmbrăcat și în timpul împerecherii când masculul este nervos, izbește cu coarnele arborii, îi rupe sau rănește. Cele două feluri de vătămări se aseamănă ca efect, dar se deosebesc ca moment și ca mobil (cauză). Vătămările datorită curățitului coarnelor se produc în momentul când pielea care acoperă coarnele se necrozează și începe să cadă. Masculul, prin frecarea coarnelor de arbori, grăbește acest proces care are loc, la cerb în iulie-august, la lopătar în august-septembrie, iar la căprior în martie-aprilie. Unele exemplare își curăță coarnele ceva mai devreme sau mai târziu decât epocile menționate, dar acestea sunt excepții. Vătămările cauzate prin frecarea arborilor în momentul când cade pielea de pe coarne sunt mici. Frecarea este mai ușoară, probabil din cauză că operația este dureroasă, pielea nefiind complet necrozată; ea însă continuă și după curățire, de data aceasta pentru a da coarnelor o culoare închisă în urma atingerii de coaja arborilor, de plante și chiar de pământ. De asemenea, se continuă prin frecarea vârfurilor ramurilor de arbori ca să le șlefuiască (ascută), aceasta fiind faza finală a curățirii; ea se caracterizează prin mai multă violență.
În timpul boncănitului, cerbul este nervos, lovește cu coarnele arborii tineri, tufele, rupându-le crengile laterale și chiar vârful. Vătămări se mai produc și prin lovirea arborilor cu coarnele, prin mișcări în sus și jos, înțepându-i, zgâriindu-i cu ramurile ochiului cele de ghețuri și cele mijlocii. Cerbul răscolește cu coarnele și pământul. Aceste vătămări durează în toată perioada boncănitului cerbului și lopătarului și uneori și după aceea, dar cu mai puțină violență.
La căprior, vătămările cauzate prin curățirea de piele și frecarea de arbori și plante pentru a le colora cu sucul acestora nu se deosebesc de cele cauzate în perioada împerecherii deci vor fi tratate împreună. Pentru curățirea și frecarea coarnelor, căpriorul alege tulpini în vârstă de 5-10 ani, în nici un caz mai tinere de 2 ani, cu diametrul nu mai mare de 3 cm, deoarece trebuie să intre între coarne; tulpinile trebuie să prezinte elasticitate la apăsarea cu coarnele și să aibă coaja netedă. Preferă arborii crescuți rar sau la margine de masiv. Se pare că mirosul aromatic îl atrage, de unde preferința față de duglas și larice. La căprior, ordinea descrescândă a preferinței ar fi: larice, duglas, tei, anin, plop, frasin, pin, brad, molid, stejar, fag, paltin, mesteacăn. Preferința la cerb este asemănătoare, cu deosebirea că, la munte, proporția speciilor este alta.
Pagubele provocate prin frecarea coarnelor și prin lovire sunt incomparabil mai mici decât cele prin cojire și roaderea puieților. Măsuri de protecție sunt greu de luat, căci nu se poate ști cu siguranță care anume arbore va fi ales de cervide, pentru acest scop.
Pagube cauzate de vânat în terenul agricol, livezi, vii și culturi de legume
Prejudiciile variază mult în funcție de specia de vânat.
Cerbul, fiind localizat în țara noastră, mai cu seamă în regiunea muntoasă unde sunt puține terenuri agricole, cauzează pagube neînsemnate. Doar în regiunile de dealuri și câmpie din Transilvania și Banat se înregistrează pagube în culturile de porumb și ovăz, precum și în livezile de pomi situate lângă păduri prin roadere și prin frecarea coarnelor. în alte țări însă unde densitatea populației de cerbi este mai mare decât la noi și unde cerbii trăiesc și în pădurile de șes, printre terenurile agricole, stricăciunile sunt mai mari și constau din ruperea, consumarea și călcarea plantelor. Preferă ovăzul în curs de coacere, căruia îi mănâncă paniculul, de asemenea cerealele de toamnă al căror spic nu are țeapă (grâu fără țeapă); secara o consumă numai pe vreme umedă când spicul este moale. Orzul nu-1 atacă din cauza țepilor. Din acest motiv se recomandă ca la marginea pădurilor, în puncte periclitate, să fie semănat orz. Roade frunzele și tulpinile de sfeclă și cartofi, dar la acestea mai mult strică decât mănâncă. Fiind animal greu, cauzează stricăciuni și prin călcarea culturilor și tasarea solului.
Lopătarul cauzează pagube asemănătoare cu ale cerbului, dar mai mici. Roade pomii, calcă semănăturile, mai cu seamă în anii când ghinda și jirul lipsesc, încât este nevoit să iasă mai des la câmp. Faptul că iarna și primăvara trăiește în cârduri face ca paguba să fie sensibilă.
Căpriorul dăunează livezilor de pomi și culturilor agricole. Roade vârfurile și ramurile pomilor și își freacă coarnele de pomii tineri, pagubele fiind și mai mari în iernile grele și la pomi pitici. Preferă mărul și cireșul și mai puțin prunul și părul. Vara și toamna rareori face stricăciuni. Cojește foarte rar, și numai în iernile grele, preferând merii tineri. Roade trandafirii, fasolea, varza, mazărea. în culturile ce cereale, pagubele nu sunt mari, deoarece căpriorul nu paște la rând, ci rupe de ici de colo câte un fir. Oarecare pagube poate cauza prin alergat și prin culcatul în lanuri.
Pentru protejarea culturilor se pot aplica, după caz, măsuri mecanice și chimice. Fiecare din ele se poate aplica pe suprafață sau individual, alegerea procedeului depinzând de situația locală. Protecția pe suprafață se caracterizează prin faptul că acționează pe o suprafață întreagă cultivată (construirea unui gard); cea individuală prin faptul că puieții de pădure sau pomii fructiferi expuși vătămării se protejează fir cu fir. Fiecare din aceste procedee are avantaje și dezavantaje. în aceeași pădure, se pot aplica amândouă, fiecare în parcela în care este indicată. Dacă densitatea vânatului este mai mare decât cea optimă, protecția pe suprafață prin gard este necesară; dacă însă densitatea optimă nu este depășită, protecția individuală este mai economică. Gardul oferă o protecție deplină dacă este bine construit, dar prezintă dezavantajul că este costisitor și că împiedică vânatul de a ajunge la hrana care se găsește între speciile protejate. Aceasta se irosește, iar capacitatea biogenică a terenului scade. Costul pe unitatea de suprafață protejată este cu atât mai mare cu cât suprafața împrejmuită este mai mică și se îndepărtează mai mult de forma circulară. Prin construirea de garduri în jurul plantațiilor din păduri sau pe marginea pădurii, se schimbă trecătorile vânatului. De asemenea nemaiavând acces la hrana din porțiunea împrejmuită, vânatul este nevoit să-și caute alte porțiuni de pășunat. Prin urmare, paguba va fi deplasată în altă parte, dar nu evitată. Vânatul mare, încercând să sară peste împrejmuire pentru a ajunge la hrană (specii moi, iarbă, buruieni) se poate accidenta. Totuși, gardul este necesar în unele cazuri și anume:
când efectivul este mai mare decât cel optim, adică nu s-a procedat la reducere;
când într-un arboret des de mare întindere, deci sărac în hrană, există o plantație, vânatul, în mod obligatoriu se va aglomera aici la hrană, chiar dacă densitatea cervidelor ar fi mai mică decât cea optimă;
ând numărul puieților este mare la ha deci protejarea individuală este costisitoare;
în culturile forestiere foarte valoroase;
când pe aceeași suprafață de pădure se produc pagube mari, atât prin cojire, cât și prin roaderea puieților;
când la prejudiciile cauzate de cervide se adaugă cele ale iepurilor sau iepurilor de vizuină;
pentru protecția livezilor de pomi și a grădinilor de zarzavat.
Pentru orientare, este necesar să se facă un calcul comparativ, al costului prin împrejmuire și prin protecția individuală. în terenuri cu densitate de vânat moderată, gardul va fi necesar rareori. Gardul cu înălțimea de 1,90 m pentru cerb, 1,80 m pentru lopătar și muflon, 1,50 m pentru căprior și 1 m pentru mistreț și iepure asigură protecție deplină. De regulă însă este eficient chiar și când înălțimea este cu 20-30 cm mai mică. Materialul din care se construiește gardul va fi acela care, la aceeași durată și eficiență, este cel mai ieftin. La munte, unde manelele se valorifică cu greutate, se poate construi contra cerbilor un gard din manele puse orizontal pe stâlpi la 3-4 m distanță; la câmpie, unde materialul lemnos este mai scump, se poate face împrejmuire din sârmă și anume:
– Pentru căprior și iepure: plasă de sârmă de 1,2 m înălțime, cu ochiuri hexagonale cu dimensiunilede 5-6 cm, iar grosimea firului de 1,4 mm; peste acestea 2-3 fire de sârmă lisă de 3-4 mm, așa caînălțimea totală a gardului să fie de 150-160 cm. Numai în regiuni unde, de obicei, iarna, stratul dezăpadă este gros, este necesară o înălțime a gardului de 170 cm. Diametrul stâlpilor va fi de 8-10 cm.
Pentru cerb, nu este nevoie de plasă de sârmă; ajung și fire de sârmă netedă sau ghimpată fixată pe stâlpi, la distanță de 20-25 cm pe înălțimea de 1 m de la sol și de 30-35 cm în rest (fig. 266). Firele orizontale se leagă între ele prin fire verticale, din metru în metru cu sârmă de 1,5-2 mm, pentru a forma dreptunghiuri. Când pe aceeași suprafață există și căpriori, se construiește un gard pentru ambele specii.
Contra mistreților, împrejmuirea nu trebuie să fie înaltă, deoarece aceștia nu sar peste gard, ci caută să treacă prin el sau pe sub el. Un model de gard indicat este cel din plasă de sârmă având înălțimea de 1 m, iar deasupra o prăjină orizontală de lemn. Un alt tip mai ieftin constă din: stâlpi așezați la 4 m distanță, iar de la sol în sus, 4 fire de protecția pădurii contra cerbului sârmă ghimpată la distanță de 10-20 cm, iar în rest fire la 30 cm distanță, toate legate vertical, din metru în metru, cu fire de sârmă sau cu pari scurți. Orice gard, de orice tip, trebuie controlat să nu fie spart. La gardul din plasă de sârmă făcut contra mistreților, se îngroapă la bază un fir de sârmă ghimpată, pentru a împiedica ridicarea gardului cu botul.
– Un tip de gard ieftin contra căprioarelor și iepurilor pentru condițiile din țara noastră în terenurile
de vânătoare de la câmpie este cel arătat în figura 267, confecționat din deșeuri și livrat în panouri câte
3-4 m. Se montează pe stâlpi.
Împrejmuirea electrică se compune din fire electrice străbătute de curent. în țara noastră, împrejmuirea electrică ar putea fi rentabilă numai în apropierea localităților electrificate. Vânatul ajungând la gard este curentat și se îndepărtează. Acest mijloc de protecție nu se recomandă pentru culturile forestiere, deoarece crengile care cresc ating firele și produc deranjamente. El este însă util pentru protecția terenurilor agricole contra mistreților.
Protecția pe suprafață se mai poate face și prin împrejmuirea suprafeței de protejat cu o sârmă de care se leagă cârpe îmbibate cu substanțe rău mirositoare care îndepărtează vânatul. Nu asigură totdeauna o protecție completă.
Efecte temporare de apărare contra vânatului se pot obține și prin mijloace acustice și mecanice, în sensul că se pun obiecte care se mișcă la bătaia vântului. După un timp însă vânatul se obișnuiește cu ele. Cerbul se sperie mai puțin decât căpriorul.
Protecția individuală a puieților sau arborilor se poate face prin mijloace chimice sau mecanice.
La protecția prin mijloace chimice, puieții sau arborii se ung sau se stropesc cu substanța respectivă. Se tratează cu substanțe chimice fie coaja, fie lujerii. Condiția este ca substanțele chimice să fie eficiente contra vânatului, dar să nu dăuneze plantei protejate. O altă condiție este să dureze cel puțin 7 luni (din septembrie până în aprilie), când este vorba de lujeri și câțiva ani, când obiectul protecției este coaja. Se mai cere să fie ieftine și să poată fi împrăștiate prin stropire. Frecvent utilizat este un preparat pe bază de gudron, ieftin și cu remanentă suficientă.
Substanțele chimice de combatere acționează asupra mirosului, gustului, pipăitului și văzului vânatului, dar ele au și un efect mecanic, dacă substanța se depune pe plantă într-un strat gros, aspru. în legătură cu efectul substanțelor chimice asupra vânatului sunt de reținut: când hrana lipsește, vânatul va mânca și plante tratate. Când densitatea vânatului este mai mare decât cea normală, aceste substanțe au efect slab sau nul.
Substanța chimică protectoare poate fi aplicată pe arbori, manual, sau cu perii, fie cu o pompă.
Combaterea roaderii puieților se face nu numai cu preparate pe bază de gudron, ci și cu diferite alte produse, care par a fi mai bune, deoarece cele pe bază de gudron sunt suficiente contra căprioarelor, dar ineficiente contra cerbilor, și de aceea sunt treptat înlocuite.
Repelenții 1, 2 și 3, experimentați de Institutul de cercetare pentru silvicultură, deși au în compoziție gudron, nu sunt acizi și deci nu atacă scoarța arborilor și pomilor fructiferi. Aceste preparate pot fi folosite atât la foioase cât și la rășinoase.
Tratarea puieților prin stropire cu pompa este mai avantajoasă atunci când la hectar este un număr mare de puieți; dacă numărul este mic, atunci este mai bine să fie unși cu bidineaua. Și într-un caz și altul, eficiența depinde de grosimea stratului aplicat.
Există tratare de iarnă și de vară. Tratarea puieților cu substanțe chimice împotriva roaderii lujerului terminal, se face din septembrie până în noiembrie. Se unge numai partea superioară, adică lujerul terminal. Operația este bine să fie făcută pe timp uscat și nu prea rece. Timpul umed scurtează eficiența, iar vremea rece îngreunează munca. Tratarea de vară se face în martie-aprilie și se repetă din 4 în 4 săptămâni, deoarece lujerii cresc continuu.
Lujerii de vară sunt mai sensibili decât cei de iarnă, deci preparatele trebuie să fie diluate ca să nu fie dăunătoare. Tot din cauză că lujerii de vară sunt mai fragezi, produsul chimic nu poate fi aplicat cu peria, ci numai prin stropire.
Contra cojitului, trunchiurile de arbori se tratează prin ungere, nu prin stropire.
Substanța se aplică pe trunchi, începând de la 20-30 cm de la sol până la înălțimea impusă de specia de vânat, într-un strat de 1-3 mm. Efectul trebuie să dureze cel puțin 3 ani, dar el este eficient și 7 ani.
Contra frecării coarnelor, mijloacele chimice nu sunt eficiente.
Dintre mijloacele mecanice de apărare individuală se enumera:
legarea de jur împrejurul pomilor fructiferi a unor coceni de porumb sau tulpini de floarea-soarelui;
înfășurarea coroanei și tulpinii puieților sau pomilor cu o plasă de sârmă având ochiuri suficient de mici, 38-40 mm, încât căprioara să nu poată introduce botul prin ele;
contra cojitului, implantarea în imediata apropiere a tulpinii a 3 pari legați între ei cu lațuri;
legarea unor ramuri prin 3 inele de sârmă și aplicarea lor pe puiet, fie de jos în sus, fie de sus în jos; în ambele cazuri, crengile acoperă trunchiul și îl apără contra cojitului;
zgârierea cojii speciilor cu coajă netedă, încât să devină aspră și deci să nu o mai roadă. Operația trebuie făcută așa ca să nu se ajungă la zona cambială;
contra frecării coarnelor căpriorului, se pot pune împrejurul trunchiului vârfuri de molizi uscați, deci cu crengi tari sau ramuri legate, care să jeneze țapul când ar vrea să-și frece coarnele.
Se pot imagina și alte mijloace de protecție mecanică, dar acestea sunt mai costisitoare decât tratarea chimică. De aceea ele se aplică la pomii fructiferi, iar la arbori numai la cei deosebit de valoroși.
Tratarea individuală are avantajul că vânatul are acces la hrana existentă între tulpinile protejate.
Modul de protejare chimică a plantelor lemnoase depinde de specia de vânat, de specia și mărimea arborelui și de preparatul chimic.
Îmbunătățirea condițiilor de hrană în timpul verii, prin culturi speciale, și mai ales în timpul iernii, prin hrana complementară, este a treia măsură pentru prevenirea pagubelor.
Uneori, pagubele nu sunt cauzate de densitatea prea mare, ci de concentrări de vânat, care la rândul lor provin din lipsa de liniște și neuniforma repartizare a hranei în teren, deci a compoziției și structurii arboretelor.
Oricât s-ar reduce efectivul, pagubele cauzate de vânat nu vor putea fi evitate, în totalitatea lor; chiar dacă la 1000 ha pădure s-ar găsi un singur cerb, în loc de 15-25 cât ar fi normal chiar și atunci el va vătăma un număr oarecare de arbori, deoarece curățirea coarnelor și șlefuirea vârfurilor lor sunt acte legate de ciclul biologic anual; chiar la o densitate de cerbi mică, ei tot ar putea cauza pagube în anumite porțiuni însorite și cu hrană multă, unde se adună pentru iernat. în anii de secetă și de lipsă de ghindă și jir, mistreții parcurg distanțe mari în căutare de hrană (chiar 40-50 km) și pot cauza pagube prin râmatul fânețelor.
Totuși, luându-se măsurile indicate, pagubele cauzate pot fi reduse și suportabile din punct de vedere economic. Nu trebuie să se piardă din vedere faptul că și vânatui este un element al comunității de viață – pădure sau câmp – că el are o valoare atât economică cât și estetică, deci trebuie păstrat. Pentru rezolvarea problemei pagubelor cauzate de vânat pădurii și sectorului agricol, este necesară înțelegere de ambele părți.
STABILIREA DESPĂGUBIRILOR PENTRU PAGUBELE CAUZATE DE VÂNAT
Este de dorit ca gospodarii terenurilor de vânătoare, pe de o parte, și cei ai câmpului și pădurii, pe de altă parte, să-și conducă gospodăriile respective astfel încât să nu fie nevoie de acordarea de despăgubiri. Agricultorul și silvicultorul doresc culturi reușite, iar nu bani pentru cuantumul daunei. Pagubele repetate și mari, produse în cursul anilor, creează o aversiune a populației față de vânat. Acest lucru este dăunător, deoarece gospodăria vânătorească, pentru a prospera, are nevoie de sprijinul populației. Conflictele vor putea fi evitate dacă vânătorii vor aplica măsurile de prevenire a pagubelor, iar agricultorii și silvicultorii își vor proteja culturile în limita cheltuielilor suportabile din punct de vedere economic.
Modul de acordare a despăgubirilor se reglementează prin legi. în țara noastră, prin Art. 15 din Legea 103/1996 se reglementează răspunderea privind pagubele produse de vânat, precizându-se că autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură și Ministerul Agriculturii sunt obligate să elaboreze norme concrete privind protecția culturilor agricole, silvice și a animalelor domestice împotriva pagubelor care pot fi cauzate de vânat.
Câteva norme procedurale și reguli tehnice recomandate în legătură cu stabilirea pagubelor în culturile agricole și cu acordarea despăgubirilor:
Partea despăgubită este obligată, ca într-un termen de 3 zile de la data când a luat sau ar fi putut lua cunoștință de comiterea pagubei, să ceară, în scris, constatarea pagubei și acordarea de despăgubiri. Despăgubirile se stabilesc de către o comisie compusă din: reprezentantul administrației publice locale, împuternicitul gestionarului fondului de vânătoare și persoana păgubită, încheindu-se în acest scop un act constatator. Răspunderea civilă pentru paguba cauzată de vânat, revine gestionarului fondului de vânătoare și pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate, autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, în măsura în care nu și-au îndeplinit obligațiile privind prevenirea și limitarea producerii acestora și numai în condițiile în care deținătorul bunurilor astfel prejudiciate face dovada îndeplinirii obligațiilor ce îi revin pentru paza acestora.
Cu ocazia deplasării pe teren a comisiei recomandăm să se aibă în vedere următoarele:
în primul rând se stabilește dacă paguba este cauzată de vânat și nu de animale domestice.
în cazul când paguba este cauzată de vânat se stabilește dacă prejudiciul este mai mic sau mai mare de 50% din recolta scontată. Dacă este mai mare, se propune semănarea din nou, fie cu aceeași plantă, fie cu alta, potrivită sezonului; dacă dauna este mai mică, atunci se măsoară suprafața pe care s-a produs dauna, întocmindu-se o schiță care va fi anexată actului de constatare. Aceasta este prima fază.
După aceasta se amână constatarea reală a pagubei până înainte cu 1-10 zile de strângerea recoltei. Aceasta, deoarece cultura se poate reface în parte. La faza a doua a constatării, se stabilește prin apreciere – dacă părțile sunt de acord – sau prin măsurare și cântărire – dacă ele nu au căzut de acord – cu cât este mai mică recolta de pe suprafața dăunată, în comparație cu cea de pe suprafața neatinsă de vânat. Pentru a obține rezultate cât mai exacte se recomandă să se procedeze prin piețe de probă, judicios amplasate și în număr suficient.
Stabilirea pagubei înainte de recoltare este cu atât mai indicată cu cât anii agricoli pot fi mai buni sau mai răi. De asemenea, este necesar să se știe dacă nu cumva au intervenit alte cauze care au dus la scăderea recoltei, cum ar fi grindina. La plantele prăsitoare, stabilirea cantității pagubei este mai ușoară, deoarece se pot număra firele sau cuiburile distruse (cartofi, porumb), pe când la păioase ar fi nevoie de treierat și cântărit. Cantitatea recoltei de pe suprafața dăunată se compară apoi cu cea de pe lotul nedăunat. Se scad cheltuielile de recoltare și transport pentru recolta lipsă.
La această operație se cere discernământ, deoarece cei păgubiți sunt înclinați spre exagerări. Faptul se explică oarecum prin aceea că a doua zi după ce vânatul a intrat în cultura respectivă, aspectul acelei culturi impresionează, putându-se trage concluzia unei pagube mai mari decât este în realitate. De exagerări ne putem feri prin măsurători, stabilind limitele și suprafața parcursă de vânat și apoi procentul daunei.
Exemplu: cultura de porumb are suprafața de 10 ha, dar din aceasta vânatul a străbătut doar 2 ha, iar pe cele 2 ha paguba este de 30%, deci efectiv 0,6 ha.
Socotim că pentru produsele recoltate și încă netransportate de pe câmp nu este cazul să se acorde despăgubiri.
Legile țărilor în care procedura este stabilită, prevăd că cel dăunat nu are dreptul să se adreseze direct justiției, ci mai întâi, este obligat să se supună procedurii de mai sus și numai în cazul când părțile nu s-au împăcat, se va sesiza justiția.
La pagubele cauzate de mistreț, prin râmat, în pășuni și fânețe, începând din septembrie până în aprilie, despăgubirea constă din cheltuielile de semănat, grăpat și tăvălugit.
Pentru pagubele comise de vânat în păduri, nu sunt criterii sigure de evaluare.
în general, în problema despăgubirilor cauzate de vânat, atât sectorul agricol cât și cel silvic ar trebui să aibă în vedere că vânatul are o valoare nu numai economică, ci și una estetică și că el face parte din biocenoza pădurii și a câmpului.
BOLI ALE VÂNATULUI
În fiecare an, efectivele de vânat suferă pierderi din cauza bolilor. Numărul animalelor care mor din această pricină este mai mare în anii cu condiții atmosferice defavorabile (precipitații peste normal sau ierni grele).
Din păcate, aplicarea unui tratament exemplarelor de vânat bolnave care se găsesc libere în terenul de vânătoare este posibilă numai în cazuri rare. Unele tratamente se pot aplica vânatului ținut în captivitate: țarcuri, fazanerii, parcuri de vânat. Cu toate acestea, bolile vânatului trebuie cunoscute, și mai cu seamă stabilite cauzele lor, pentru a se putea lua măsuri de prevenire, iar în caz de apariție, măsuri de limitare a extinderii și de stingere a focarelor.
Cauzele bolilor la vânat pot fi: microbii, virusurile, paraziții, apariția de tumori, otrăviri cu substanțe toxice utilizate în combaterea dăunătorilor din agricultură și silvicultură, accidentele.
Microbii și virusurile pătrund în corpul animalului prin gură și nas sau prin rănile de pe corp, dând naștere la boli infecțioase. Contaminarea se produce prin contactul cu exemplarele bolnave, fie în perioada de reproducere, fie la hrănitori, locuri unde a dormit animalul bolnav, vizuini, fie prin consumarea hranei infectate cu diferite secreții de la animalele bolnave, în pășunile naturale și, mai cu seamă, la hrănitori. Ocazii de infecție mai constituie și scăldătorile, adăpătorile. Pierderile sunt mai mari în anii când microbii și virusurile găsesc vânatul cu organismul slăbit din cauza insuficienței hranei, a gerului și paraziților.
Paraziții sunt numeroși și foarte răspândiți, ei fiind una din principalele cauze ale slăbirii organismului vânatului; uneori pot cauza și moartea. După modul de localizare a lor în corpul animalului parazitat deosebim: endoparaziți și ectoparaziți.
Endoparaziți se numesc cei ce se localizează în organele interne: stomac, intestine, ficat etc, sau în țesuturi ale corpului; ectoparaziții sunt cei ce trăiesc la suprafața corpului, deci este vorba de paraziți externi. Paraziții acționează negativ asupra vânatului care îi găzduiește prin aceea că sustrag o parte din hrana acestora pentru a se hrăni, ei elimină toxine și provoacă diferite leziuni grave.
Tumorile apar rareori și nu constituie un factor negativ cu pondere mare.
Otrăvirile din cauza substanțelor toxice folosite la combaterea dăunătorilor din agricultură și, în mică măsură, în silvicultură sunt importante. În fine, efectivele de vânat pot suferi pierderi și din cauza accidentelor. Urmărite de animale răpitoare sau tulburate de oameni, se accidentează prin izbirea de arbori, împrejmuiri sau căderea în prăpastie. în ultimul timp, tot mai frecvente sunt cazurile de accidentare de către autovehicule. Iepuri, căprioare, mistreți, cad uneori în canale de aducțiune a apei în orașe sau fabrici și nu mai pot ieși deoarece pereții acestora sunt taluzați cu beton.
În ce privește răspândirea bolilor în rândurile vânatului și efectele acestora se menționează:
Nu toate speciile de vânat sunt la fel de expuse bolilor: lopătarul și cerbul carpatin sunt rezistenți; iepurele și căpriorul sunt dintre cele mai receptive la boli, chiar în terenul liber; fazanul suferă mai mult în captivitate. Speciile de vânat expuse bolilor se țin cu greu în captivitate, mortalitatea în acest caz fiind frecventă.
Efectele negative ale bolilor variază: unele boli apar rar (febra aftoasă, bruceloza, antraxul); altele sunt frecvente (coccidioza, strongiloza gastro-intestinală, pesta aviară).
Răspândirea bolilor este favorizată de densitatea mare a efectului, de apropierea așezărilor omenești sau de circulația oamenilor prin terenurile de vânătoare, aceștia putând propaga boli aduse de la animalele domestice. Boli ca: pesta porcină, febra aftoasă, pestă aviară, antraxul, turbarea pot fi transmise de la animalele domestice la cele de vânat.
Densitatea este cauza pentru care în parcurile de vânat și fazanerii, pierderea de vânat, din cauza bolilor, este mai ridicată decât în terenul liber, deoarece contactul dintre cei sănătoși și cei bolnavi este mai frecvent.
Boli care în terenul liber, izolat nu se fac simțite, pot face ravagii în fazanerii, parcuri de vânat, țarcuri amenajate în vederea repopulării.
Efectul negativ al bolilor se manifestă nu numai prin moarte, ci și prin slăbirea animalelor, deci prin pierderea de greutate și mai ales prin trofee slabe. Exemplarele de aceeași specie și vârstă și din același teren, pot da trofee de calitate diferită, în funcție de starea lor de sănătate.
La bolile parazitare, ceea ce cauzează moartea unui vânat nu este o singură parazitoză, ci un complex parazitar căruia adesea i se asociază condiții atmosferice defavorabile vânatului.
Câinii de hăituiala se pot îmbolnăvi de turbare și de râie, când intră în contact cu animale infectate; omul, de asemenea, poate contracta de la animale sălbatice boli periculoase: trichineloză, antrax, turbare și altele.
în cele ce urmează, vor fi tratate, foarte pe scurt câteva din bolile vânatului.
BOLI CAUZATE DE BACTERII
Pasteureloza sau septicemia hemoragică. Este cauzată de microbul Pasteurella multocida. Poate cauza pierderi mari iepurilor. La început atacă iepurii slăbiți din cauza hranei insuficiente sau a parazitozelor, dar, după ce a luat proporții, se infectează și cei sănătoși. Pierderile pot merge până la 80% din efectivul de iepuri. Cauzează leziuni sângerânde la căile respiratorii și bronchii. Iepurii bolnavi se mișcă anevoie și respiră cu greutate. Boala este favorizată de mediul umed și rece și este oprită de uscăciune și raze solare. Infecția se produce prin hrană. Boala este favorizată de existența unei leziuni a mucoasei intestinului, care permit microbului să pătrundă în sânge. Mersul bolii este rapid.
Mijlocul de combatere constă în rărirea prin împușcare a iepurilor, pentru a reduce pericolul de contaminare, și în combaterea radicală a vulpilor, ciorilor și coțofenelor, care prin consumarea cadavrelor iepurilor răspândesc boala.
Holera păsărilor este cauzată de un microb asemănător cu cel precedent, numit Pasteurella avium. în afară de unele păsări domestice, boala atacă și fazanii din crescătorii, unde pierderile pot fi de 90-95%. Infecția se produce prin hrana și apa în care au ajuns excrementele de la păsările bolnave. Mersul bolii este fulgerător, în terenul de vânătoare liber, apare foarte rar, de aceea nu ne oprim asupra ei.
Pseudotuberculoza este cauzată de bacteria Bacterium pseudo-tuberculosis rodentium. Atacă în primul rând iepurii, la care este o boală frecventă. Căpriorul și fazanul suferă rareori. Microbul rezistă la temperaturi scăzute, dar piere în 30 minute dacă este expus razelor solare.
Boala apare, în special toamna și iarna, fiind favorizată de slăbirea organismului iepurelui datorită mersului vremii și hranei insuficiente. Contaminarea are loc o dată cu hrana infectată de fecalele animalelor bolnave, deci intră în corp prin tubul digestiv.
Iepurii slăbesc foarte mult, se mișcă încet și se opresc des din fugă. La cei atacați, plămânul are leziuni de congestie sub piele; în ganglion, are abcese cu puroi. Dacă boala nu a luat proporții mari, atunci combaterea constă în adunarea și îngroparea cadavrelor. Lăsate pe teren, boala poate fi răspândită de vulpi, câinii hoinari, ciori și coțofene, care consumă cadavre. Dacă însă iepurii mor în masă, trebuie să se recurgă la rărirea lor prin împușcare, reducând astfel pericolul de contaminare. Trebuie însă să se evite folosirea metodelor de vânătoare prin care iepurii sunt mânați în terenurile vecine, unde pot infecta fonduri de vânat până atunci neatinse de această boală.
Pseudotuberculoza atacă și hârciogul. Deci fluctuațiile în producția de blănuri de hârciog depind și de această boală.
Bruceloza este cauzată de microbul Brucella suiș descoperit în anul 1887. Atacă vitele cornute, porcii, caprele. Dintre speciile de vânat, microbul a fost găsit la iepure, căprior, capră neagră. Agentul patogen este răspândit prin secrețiile organelor genitale ale animalelor domestice scoase la pășune. La vânat se localizează, de preferință, la organele genitale și se răspândește prin actul sexual. La masculul de iepure se constată o creștere însemnată a volumului testiculelor; la iepuroaică puroi și inflamație la vagin și vulvă. Boala are influență negativă asupra reproducerii, deci asupra sporului anual, deoarece animalele bolnave nu se reproduc. în afară de testiculele masculului, la ambele sexe, se constată o mărire însemnată (de 10-15 ori) a volumului splinei și ficatului. Pe acestea se găsesc noduli uscați de 1-10 mm diametru.
Tularemia este cauzată de microbul Pasteurella tularensis. Microbul se răspândește prin contactul cu animalul bolnav; de aceea se cere atenție la jupuire (să fie folosite mănuși de cauciuc) și chiar la transportul animalelor bolnave și al cadavrelor, boala fiind transmisibilă și la om. în alte țări a fost semnalată la iepuri și răpitoare, ultimele îmbolnăvindu-se prin consumul de cadavre. Se răspândește și prin păduchi, căpușe. La iepurii vii, simptomele sunt: mișcarea înceată, din care cauză pot fi prinși chiar și cu mâna. La animalele moarte, cu ocazia autopsiei, se observă sub piele răni cu puroi având diametrul de 6-10 mm. Volumul splinei și al ficatului depășește normalul. De această boală suferă în primul rând șoarecii. Boala se termină, de regulă, prin moartea animalului. Din fericire, nu este frecventă, în străinătate ea reprezintă mai puțin de 1% din cazurile de îmbolnăvire prezentate spre analiză.
Antraxul are ca agent patogen microbul Bacillus anthracis. Boala este răspândită la multe animale domestice, iar dintre speciile de vânat la cele trei cervide și mai rar la mistreți, iepure, vulpe. Microbul intră în corpul animalului o dată cu hrana sau cu apa de băut din terenul infectat. Se poate transmite și omului. Simptomele bolii sunt: diaree cu sânge, sângerări ale mucoaselor, greutate în respirație. Pentru localizarea bolii, cadavrele trebuie îngropate adânc, fără a fi eviscerate sau tăiate, evitându-se scurgerea de sânge pe sol. Câinii hoinari, ciorile și coțofenele care consumă carnea din cadavre contribuie la răspândirea ei.
Boala apare rareori, deoarece în zootehnie au fost luate măsuri severe de localizare.
Tuberculoza este cauzată de Mycobacterium tuberculosis care la cervide și mistreț este de tipul bovis, iar la fazan de tipul avium. De menționat că tipul bovis atacă și vulpile și nurcile din crescătorii. Boala are un mers lent și duce la o slăbire accentuată. Microbul pătrunde în corpul animalului, de regulă, pe căile respiratorii, contaminarea făcându-se de la unul la altul. Boala este frecventă la fazanii din crescătorii, care trăiesc în spațiu mic, iar contactul se realizează frecvent. Din fericire, la vânatul din terenul liber, cazurile de îmbolnăvire de tuberculoză sunt numai accidentale.
Combaterea se face prin eliminarea pieselor bolnave, arderea sau îngroparea la adâncime mare a cadavrelor, adunarea excrementelor din crescătorii și arderea lor, dezinfectarea și desfundarea solului.
Paratifoza sau diareea albă a puilor de fazan este cauzată de Salmonella gallinarum-pullorum. Boala este mai periculoasă pentru puii foarte mici, care de la vârsta de două săptămâni devin mai rezistenți. Se răspândește prin hrană și apă. Semnele de îmbolnăvire sunt: lipsa poftei de mâncare, lăsarea în jos a aripilor și diareea, în urma căreia, penele din jurul anusului se murdăresc și se întăresc. De la culoarea excrementelor derivă și denumirea bolii. Ficatul este mărit și capătă culoare palidă, iar mucoasa intestinală este inflamată. Pierderile pot fi foarte mari, însă ele depind de vârsta și de rezistența corporală a puilor. Majoritatea mor după 1-2 zile de la îmbolnăvire.
Pentru prevenirea bolii, ouăle care se pun la incubație trebuie să fie procurate numai de la fazanerii neinfectate; de asemenea și cloștile, încât ele să nu fie purtătoare ale microbului.
Măsurile de combatere sunt: distrugerea cadavrelor, mutarea puilor rămași în alt sector și dezinfectarea spațiului unde s-a declarat boala. Se face apel la Institutul de Cercetări Silvice sau la un laborator veterinar județean.
BOLI CAUZATE DE VIRUSURI
Pesta aviară (Pestis avium) poate cauza mari pagube în fazanerii. Păsările se pot infecta prin excremente, scurgeri din nas, hrană și apă infectată de păsările bolnave. Perioada de incubație este de 5-11 zile. Păsările bolnave au ochii aproape închiși, respiră greu, țin adesea ciocul deschis, iar din el se scurge un lichid, fac mișcări anormale din cap, nu au poftă de mâncare, slăbesc și prezintă o puternică diaree.
Moartea urmează după câteva zile, numai puține exemplare putând rezista 6-9 zile.
Pentru prevenirea bolii, la păsările din crescătorii se fac vaccinări antipestoase.
Curățenia și dezinfecția sunt necesare.
Pesta porcină (Pestis suum) are ca agent patogen un virus care se găsește în sânge, urină și diferite secreții; uneori și în excremente. își păstrează capacitatea de a infecta luni și chiar ani, dacă se găsește în sânge înghețat și uscat, deoarece temperatura scăzută îl favorizează. Poate fi distrus prin Fierbere îndelungată.
Infectarea mistreților din pădure se produce prin intrarea în teren a unui animal bolnav, prin consumarea cărnii porcilor domestici morți de pestă și insuficient îngropați sau a viscerelor provenind de la porci bolnavi, transportate pe teren. Virusul pătrunde în sânge și se înmulțește rapid. Perioada de incubație este de 4-18 zile, în medie de o săptămână. Pierderile sunt mai mari în rândurile tineretului sub doi ani.
Exemplarele bolnave se cunosc după modul lor de comportare pe teren: în timp ce mistreții sănătoși sunt animale de crepuscul și de noapte, rareori de zi, și stau în desiș, cei bolnavi pot fi văzuți și ziua, în poieni, terenuri agricole și chiar în apropierea așezărilor omenești. Se despart de cârd. Se apropie de ape, pentru a se răcori și adăpa, deoarece boala produce febră și sete. De asemenea, cercetează sărăriile infectându-le, deoarece sarea nu distruge virusul. La exemplarele autopsiate se constată că organele interne, inimă, plămâni, rinichi, splină, prezintă hemoragii.
În forma acută a bolii, moartea urmează după 4-7 zile, putând cădea victime 80-90% din efectiv; în forma cronică, după 2-3 săptămâni, chiar o lună, iar mortalitatea este de 30-40%.
Nu numai mistreții se pot infecta de la porcii domestici, ci și invers.
Combaterea se face prin împușcarea și rărirea mistreților, deoarece prin aceasta se micșorează pericolul de contaminare. Ca metodă de vânătoare se va aplica numai vânătoarea la pândă sau prin apropiat, nu goana, deoarece prin aceasta mistreții sunt alungați în terenurile vecine infectându-le și pe acestea. Transportul mistreților împușcați în terenuri infectate se va face numai în vehicule din care sângele să nu se poată scurge. Ajunși la destinație, eviscerarea și jupuirea se vor efectua în încăperi pardosite, care să poată fi dezinfectate. Se înțelege că orice cadavru găsit în teren trebuie îngropat adânc, iar locul unde a fost găsit, dezinfectat.
Pesta porcină este cea mai periculoasă boală a mistrețului, cauzând mari pagube în efective, cu repercusiuni defavorabile, atât sub raport economic, cât și din punct de vedere vânătoresc-sportiv. De aceea trebuie luptat contra pericolului de infecție. Circumscripțiile veterinare au dispoziții să vaccineze preventiv porcii domestici. Trebuie vegheat deci ca porcii scoși la pășune să fie vaccinați. In prezent, se practică vaccinarea antipestoasă și a mistreților liberi din habitatul lor natural. Procedeul constă în vaccinarea pe cale bucală prin introducerea vaccinului în diferite momeli cum ar fi ouăle de găină sau pulpele de pui de găină. Este preferabilă folosirea ouălor proaspete de găină, întrucât pulpele (sau carnea în general) pot fi consumate și de carnasierele sălbatice, diminuându-se prin aceasta eficacitatea tratamentului. Tratamentul se face în colaborare cu organele sanitar-veterinare.
Mixomatoza este cauzată de un virus numit Virus myxomatosum. Distruge iepurii de vizuină și de casă în proporție de până la 90-95%, chiar 100%.
Febra aftoasă este cauzată de un virus foarte mic, numit Aphthae epizooticae. Boala este foarte rar întâlnită la animalele sălbatice. Capra neagră și căpriorul sunt cele mai receptive la această boală. S-a constatat însă și la lopătar, cerb și muflon. Dar și aceste rare cazuri de îmbolnăvire se constată numai când febra aftoasă a luat proporții mari la animalele domestice.
Simptome: animalul bolnav șchioapătă din cauza unor ulcere în jurul copitei. Asemenea ulcere se observă și pe buze și limbă, de unde și denumirea populară a bolii: durere de gură și de picioare (în Transilvania).
Turbarea. Științific se numește Rabies. Deoarece în ultimii ani, în țara noastră au fost semnalate numeroase cazuri de turbare la animalele sălbatice, în special la vulpi, este necesar să se insiste mai mult asupra acestei boli. Boala este cauzată de un virus ce se localizează în special în glandele salivare, creier, măduva spinării, dar și în alte părți ale corpului. Prin fierbere virusul se distruge, dar în cadavre poate rezista și 6 săptămâni. Aceste lucruri este bine să fie cunoscute de personalul de teren.
Boala poate infecta, în primul rând, mamiferele răpitoare, câinii și pisicile, iar în al doilea rând mamiferele sălbatice nerăpitoare, animalele domestice și omul. Se propagă în majoritatea cazurilor prin mușcătură, virusul din saliva animalului bolnav intrând în rană. Dar infecții se pot produce și prin atingerea animalului bolnav cu mâna având răni.
Din momentul infectării până când apar primele simptome ale turbării, trebuie să treacă cel puțin 3 zile; de regulă însă durata este între 8 zile și 3 luni, în cazuri rare chiar 9 luni. Faptul se explică prin aceea că evoluția bolii depinde de mulți factori, între care apropierea de creier a părții în care a avut loc mușcătura este esențială. Cu cât mușcătura a avut loc mai aproape de creier, cu atât apariția bolii este mai rapidă. Durata de apariție a bolii depinde și de cantitatea de virus transmisă, de specia animalului și de virulența agentului patogen. Intervalul de timp dintre apariția simptomelor și până la apariția bolii este, în medie, de 2-4 săptămâni la pisică, 3-8 săptămâni la câine, 3-4 săptămâni la oaie și capră, 4-8 săptămâni la vitele cornute, cal și om. Boala durează de la câteva zile la o lună și se termină aproape totdeauna prin moarte.
Animalele bolnave au o comportare deosebită de a celor sănătoase: le dispare frica de om, circulă și în cursul zilei, tară un scop anume, din gură le curge salivă, maxilarul inferior le atârnă, încetează de a mai mânca, în schimb iau în gură și, uneori, înghit materiale care nu se pot digera, bucăți de lemn, pietre. în cele din urmă, mișcările le sunt nesigure, intervine paralizia, dureri mari și, în fine, moartea.
Speciile de vânat bolnave se comportă diferit. Vulpile intră în curți, grajduri, ca și când ar fi îmblânzite, mușcă oameni, câini și chiar animale mari. Viezurii se comportă cam ca vulpile, însă sunt mai agresivi. Mistrețul încearcă să muște animale și oameni. Este neliniștit și iritat. Căpriorul are o privire împietrită, fuge și se izbește de arbori, împrejmuiri, încât se julește la cap și pe corp. Atacul lui se produce prin lovirea cu copitele și uneori prin mușcat. Când începe paralizia se observă poticniri. Cerbul și lopătarul au cam aceleași manifestări.
În ce privește combaterea în terenul de vânătoare, cel mai bun mijloc este împușcarea cât mai intensă a lupilor, vulpilor și viezurilor, specii care se îmbolnăvesc mai frecvent. La acestea se adaugă câinii și pisicile hoinare. Cadavrele trebuie îngropate adânc. Vizuinile se combat prin gazare.
Carnea animalelor bolnave nu poate fi utilizată. Dar oarecare precauție este necesară și la consumarea cărnii animalelor care nu par bolnave, dar provin din zone infectate. în primul rând se cere atenție la jupuitul și manipularea cărnii, iar în al doilea rând, carnea trebuie bine fiartă sau friptă; capul și coloana vertebrală se exclud de la consum. Jupuitul animalelor bolnave sau suspecte să fie evitat. De asemenea, atingerea animalelor cu mâna având răni, fie ele cât de mici.
Drept gonași la combatere, să fie folosiți numai bărbați înarmați cu ciomege, în stare să ucidă vulpea sau viezurele care i-ar ataca. Să nu fie întrebuințați copii sau femei.
Nu se folosesc câini nici la vizuină, nici pentru aport sau sugrumarea pisicilor bolnave.
Câinii care pot ajunge în contact cu vânatul (de la turmele de oi, cirezile de vite etc.) trebuie vaccinați contra turbării. în acest sens, există prevederi legale.
De la cadavrele vânatului mare bănuit a fi murit de turbare se secționează și se trimit pentru analiză capul sau creierul și un os lung.
Din regiunile infectate de turbare se recomandă a se trimite la analiză capetele tuturor carnasierelor sălbatice vânate sau prinse.
BOLI CAUZATE DE ENDOPARAZIȚI
Coccidioza este o boală de care suferă, în primul rând, iepurii și fazanii și în mai mică măsură copitatele și răpitoarele cu păr. Boala este cauzată de un protozoar mic, al cărui nume variază după specia de vânat pe care o parazitează astfel:
la iepure: Eimeria leporis și Eimeria stiedae;
la fazan: Eimeria phasiani;
la căpriori: Eimeria ponderosa;
la vulpe: Isopora bigemina.
În afară de acestea, fiecare specie de vânat din cele enumerate aici, mai poate fi atacată și de alți paraziți din grupul coccidiilor.
Din punct de vedere practic, interesează coccidioza iepurilor și a fazanilor, specii la care se produc pagube mai mari.
La iepure, boala se localizează în intestine sau în ficat și fiere. Perioada de incubație este de 2-3 săptămâni. Suferă în special tineretul, care piere în masă. Exemplarele care au reușit să învingă boala, însănătoșindu-se devin imune. Vremea umedă, solul compact, care ține apa la suprafață, inundațiile, favorizează boala. în stadiul avansat al bolii, iepurii slăbesc mult, mișcarea le este înceată, au diaree. Dar diagnosticul poate fi pus numai de specialiști veterinari, pe bază de analize de laborator, deoarece asemenea simptome se întâlnesc și la alte boli. La analiza organelor interne, se constată că intestinul subțire are culoare roșie, cu pete albe mici de circa 1 mm.
Spre deosebire de alte boli care cauzează pierderi mari numai în locuri de aglomerare (crescătorii, parcuri), coccidioza atacă vânatul și în terenul liber. Măsurile de luat pentru prevenire sunt:
împușcarea animalelor care sunt bolnave și rărirea restului efectivului, pentru a reduce pericolul de contaminare;
cadavrele să fie îngropate adânc;
hrănitorile să fie numeroase, pentru a evita concentrarea.
Carnea se poate consuma.
La fazani boala este întâlnită în fazanerii, mai cu seamă la pui.
Coccidiile trăiesc în intestinele păsării și se răspândesc prin materiile fecale. Simptomele sunt: diaree de culoare albă ce se depune și pe penele din jurul anusului, sete, stare de somnolență, lipsa poftei de mâncare, mișcare înceată. Mucoasa intestinului este roșie.
Ca măsuri preventive se impun: curățenie exemplară, în special combaterea umezelii și dezinfectatul zilnic al hrănitorilor și adăpătorilor, hrană abundentă, de calitate, schimbarea anuală a locului de creștere a puilor.
Gă1beaza este cauzată de parazitul Fasciola hepatica. El are o lungime de 2-3 cm și o lățime de 0,8-1,3 cm. Boala este cunoscută la animalele domestice, în special la oi. Prosperă în mediul umed format din pășuni și fânețe, unde trăiesc și melcii -gazdă intermediară a parazitului. Se răspândesc, prin fecale de oi și copitate sălbatice. Larva se fixează pe iarbă, de unde ajunge în corpul animalului prin păscut și se localizează în canalele biliare. Parazitul se hrănește cu sânge din corpul animalului atacat. Ca urmare, acesta slăbește și se anemiază, în abdomenul lui se acumulează lichid, mărindu-i volumul.
La animalele sălbatice nu se poate aplica tratament. Boala poate fi însă prevenită dacă facem ca vânatul să nu ajungă la iarba din locurile umede: împrejmuire, cosit, înconjurarea bălții cu substanțe rău mirositoare, care să îndepărteze vânatul, drenarea, distrugerea prin mijloace chimice a gazdei intermediare – melcul – operație care, dacă reușește, este foarte eficientă, întrerupându-se ciclul de dezvoltare al parazitului. De această boală suferă căpriorul, cerbul, lopătarul, iepurele și mistrețul.
Tenioza. La cervide și capra neagră, boala este cauzată de parazitul Moniezia expansa, iar la iepure de Cittotaenia pectinata. Tenia cervidelor poate avea lungimea de 1-10 m; cea a iepurelui de 0,5 m. Parazitează în special căpriorul și capra neagră, localizându-se în intestine. La animalele adulte, rareori cauzează, singură, moartea, dar la iezi, da.
Combaterea se poate face prin împușcarea exemplarelor bolnave și îngroparea viscerelor. Carnea este comestibilă.
Cisticercoza. La iepure este cauzată de endoparazitul Cysticercus pisiformis, la mistreț de Cysticercus tenuicollis, iar la căprior de Cysticercus cervi.
Parazitează foarte frecvent iepurele, iepurele de vizuină și iepurele de casă; este rar întâlnit la mistreți; la căprior este numai sporadic, iar la cerb, apare doar întâmplător.
La iepuri se prezintă sub forma unor vezicule ovale de culoare galbenă, având mărimea unui bob de mazăre, localizate pe ficat, stomac, intestine. La infestatie masivă iau forma unor ciorchini rari. Vânătorul care eviscerează un iepure astfel infestat rămâne impresionat de mulțimea și mărimea semnelor de boală și își pune întrebarea dacă poate consuma carnea. De fapt, această boală este mai puțin periculoasă pentru vânat decât alte endoparazitoze, cum este de exemplu coccidioza, iar la om nu se transmite. Totuși, organele infectate se aruncă din cauza aspectului lor dezagreabil, dar canea de iepure poate fi consumată. Nu se dă în consum însă carnea de mistreț parazitată cu cisticercoza. La iepurele masiv infectat, ficatul se întărește din cauza cicatrizării canalelor făcute de parazit.
Contaminarea vânatului se face prin ouăle parazitului, care ajung pe teren prin excrementele câinilor hoinari și, uneori, ale vulpii. Vânatul se infectează consumând plante sau bând apă în care au căzut ouă de la parazit. Ajunsă în corp, larva se localizează pe organele interne. Puii de iepure infectați pier; această boală poate cauza uneori și moartea purceilor de mistreț. Adulții scapă.
La animalele vii de pe teren, nu se pot observa semne de boală; ele apar însă în mod clar la eviscerare sau autopsie.
Combaterea bolii în terenul liber, deocamdată nu este posibilă. Parazitoza însă poate fi prevenită în modul următor:
câinii de vânătoare să fie făcuți mai rezistenți la cisticercoza, prin respectarea regulilor de igienă;
cei hoinari să fie împușcați, iar vulpile rărite. Să nu se dea câinilor organe interne de la iepuri.
Trichineloza. Agentul patogen este Trichinella spiralis, care în stare de adult se localizează în intestine. Din ouăle depuse de femelă aici, apar în scurt timp larve care prin circulația sângelui ajung în musculatură. Din punct de vedere vânătoresc, interesează faza când boala se localizează în mușchi. In acest stadiu de dezvoltare, parazitul are lungimea de 0,8-1 mm, grosimea de 0,03 mm, iar corpul său, în secțiune transversală, are formă circulară. De menționat că, în mușchi, larva se încolăcește în formă de spirală.
Parazitează animale carnivore: vulpe, lup, urs, pisică sălbatică, râs, viezure, jderi, dihori, precum și alte animale care consumă și carne: mistreți, porci domestici. Se poate infecta și omul.
Boala se transmite prin consumul de carne crudă sau insuficient preparată (fiartă sau friptă). Parazitul poate rămâne viu, capabil de a infecta, ani întregi. Chiar în carnea în stadiu de descompunere, își păstrează capacitatea de infectare o jumătate de an. Omul se contaminează prin consumul de carne de porc domestic, mistreț sau urs bolnav de trichineloză. La om, mortalitatea poate atinge 30%, după gradul de infectare (Wetzel-Rieck, 1962).
Simptome: la om, dacă infecția este gravă, în primele zile după pătrunderea parazitului în corp, bolnavul are colici, diaree, greață, febră. După circa 8 zile, când trichinele ajung în mușchi, apar mari dureri reumatice.
La animalele vii de pe teren, boala nu se poate observa; la cele moarte, infectarea se constată prin analiză de laborator. La mistreții și urșii împușcați și la porcii puși în consum este obligatoriu examenul trichinoscopic.
Prevenirea îmbolnăvirii se face astfel: carnea animalelor bolnave se îngroapă la" cel puțin 1,5 m adâncime sau se arde complet, până nu rămâne decât cenușa. Carnea de vulpe sau viezure să nu fie folosită drept nadă.
Strongiloza pulmonară. La cerb și lopătar, boala este cauzată, de regulă, de parazitul Dictyocaulus viviparus, mai rar de Dictyocaulusfilaria; la căprior este produsă de paraziții menționați mai sus și de Capreocaulus capreoli; la iepure, de Protostrongylus commutatus. Paraziții se localizează în plămâni, produc greutăți în respirație, iar la infestații masive chiar blocarea căilor respiratorii și moartea. Și acești viermi au gazdă intermediară melcii. în dezvoltare au nevoie de mediu umed. Infecția se produce prin consumul de iarbă unde trăiesc melci. La iepure, boala apare frecvent în zona de munte și deal.
Strongiloza gastro-intestinală. La căprior, paraziții mai frecvenți sunt: Trichostrngylus columbriformis și Haemonchus contortus. Acesta din urmă are lungimea până la 30 mm și este cel mai cunoscut.
La mistreți, sunt mai mulți paraziți dintre care cel mai frecvent este Gnathostoma hispidum; la iepuri: Trichostrongylus retortaeformis. La căprior cauzează moartea sau cel puțin slăbirea în mare măsură. Parazitul se localizează în mucoasa stomacului și intestine, consumă substanțele hrănitoare, elimină toxine și provoacă leziuni în stomac și intestin. Exemplarele infestate au părul zburlit, năpârlesc târziu, dau coarne slabe. Uneori se observă și diaree. Ouăle parazitului se elimină prin excremente, iar după circa o săptămână, ies larvele care se urcă pe firele de iarbă și astfel ajung în stomacul vânatului, odată cu hrana.
La capra neagră, efectul bolii este cam același ca la căprior. La mistreț, boala cauzează pagube neînsemnate.
La iepure, parazitul se dezvoltă fără gazdă intermediară deci înmulțirea îi este înlesnită. Umezeala favorizează dezvoltarea larvelor, iar uscăciunea o stânjenește, motiv pentru care, în terenuri uscate și nisipoase, boala nu apare. în anii ploioși, la iepure, este boala cea mai frecventă și îmbracă forme mai grave în luna martie. Se localizează în duoden, provoacă diaree de culoare verzuie; animalul slăbește, mișcarea lui este înceată. La iepurii morți trebuie cercetată regiunea anală, iar dacă părul este foarte murdar din cauza diareei, ar putea fi vorba și de strongiloza gastro-intestinală.
La hrănirea complementară, trebuie să procedăm în așa fel încât animalele să nu ia hrana de pe sol, deci infectată din cauza excrementelor. La căprior, acest lucru este posibil, făcând un gard mic în jurul hrănitorii la înălțime potrivită, încât căpriorul să poată ajunge la hrănitoare, dar de pe jos să nu o poată lua. Boala poate cauza pagube mari la căprior.
Viermele roșu (Syngamus trachea Mont) este un parazit al fazanului și potârnichii. în figura 271 se vede că are formă de y sau de furculiță. De fapt, sub această formă, masculul și femela sunt legați unul de altul. Masculul are lungimea de circa 6 mm, iar femela de 20 mm. încă din tinerețe, masculul se fixează cu un cap de deschiderea genitală a femelei și rămâne așa toată viața. Parazitul se fixează cu gura de peretele traheei păsării-gazdă (fazan, potârniche), suge sângele și prin aceasta corpul lui capătă culoarea roșie, de unde și numele.
Ouăle produse de femela viermelui roșu se elimină prin excremente. în condiții favorabile de umiditate și temperatură, după 6-14 zile apare larva, pe care pasărea-gazdă o ia o dată cu hrana sau cu apa de băut, dacă nu au fost respectate condițiile de curățenie. Astfel se infectează. Rezultă că, dacă în fazanerie există un strat de nisip, care nu ține umezeală, larva nu se poate dezvolta.
Simptomele bolii sunt: respirație grea: deoarece paraziții sunt instalați în trahee, ciocul deschis, tuse, slăbire. Fazanilor bolnavi le curge din nări o secreție de culoare albă. Paraziții dezvoltându-se împiedică respirația, iar pasărea moare prin asfixiere. Pierderile sunt mai mari la pui. în fazanerii, unde păsările pot fi prinse, se aplică un tratament eficient, introducându-se cu o seringă în trahee o soluție care ucide parazitul. în prezent se folosește o soluție specială de Lugol, iar preventiv, se dă în hrană, în anumite doze, preparatul numit Fenobent.
Prevenirea se realizează prin curățenie în voliere.
BOLI CAUZATE DE ECTOPARAZIȚI
Hipodermoza (Coșurile) Hipoderma diana este numele științific al insectei care parazitează căpriorul, uneori se instalează și pe cerb; Hypoderna actaeon este insecta ce parazitează cerbul. Insecta adultă seamănă cu musca de casă și are o lungime de circa 1 cm. În iunie-august, insecta zboară în jurul căpriorului sau cerbului și, din când în când, se lasă pe corpul acestora și depune ouă lipicioase. Pentru depunere preferă abdomenul, picioarele dindărăt și laturile. în timpul cât insecta zboară în jurul lor, cervidele amintite sunt neliniște, aleargă, încercând să scape. După 3-4 zile, din ou iese o larvă, de dimensiuni mici care, pe diferite căi, reușește să ajungă sub pielea de pe spate a animalului.
Aici, pentru a putea respira, perforează pielea animalului-gazdă și se dezvoltă în țesutul conjunctiv subcutanat. în martie-aprilie, larva a ajuns la dezvoltare completă și are lungimea de 23-30 mm. Lărgește orificiul de respirație din pielea animalului-gazdă, iese, cade pe sol, unde petrece stadiul de nimfă, timp de 1-2 luni, apoi se transformă în insectă adultă, iar ciclul începe din nou.
În perioada de dezvoltare a larvei, mai ales în faza ei finală, în regiunea coloanei vertebrale, se observă umflături (coșuri), din care iese o secreție galbenă-roșie. Animalul suferă, are părul zburlit, iar dacă numărul de larve este mare (300-400) poate să și moară. Prejudiciul constă în slăbirea animalului, în coame slabe și în piele devalorizată, deoarece tocmai în regiunea ei cea mai valoroasă – spatele – este perforată.
Combaterea, prin tratament aplicat, este posibilă numai la animalele din captivitate. Măsuri preventive sunt împușcarea exemplarelor care au putut fi identificate ca fiind bolnave, punerea de hrană complementară pe teren, deoarece animalele bine hrănite suportă mai ușor boala și, în fine, favorizarea înmulțirii păsărilor insectivore și a mistreților care consumă insecta în stadiul de nimfă, când se găsește pe sol.
Această boală este răspândită în regiunea vestică a țării, în terenurile cu densitate mare de căprior și în parcurile de vânat.
Carnea animalelor bolnave este comestibilă, după ce se înlătură partea atacată.
Râia. Boala este cauzată de paraziții din genul Sarcoptes: Sarcoptes scabiei var. vulpis, parazitează vulpea, Sarcoptes scabiei var. rupricaprae, capra neagră, Sarcoptes scabiei var. caniș parazitează câinele și viezurele.
Boala se răspândește prin contact direct, prin folosirea de vizuini (vulpe, viezure), scăldători (cerb, mistreț), culcușuri care au fost ocupate de animale bolnave, frecarea de aceiași arbori după ce au ieșit din scăldători.
Speciile de vânat care pot fi contaminate de râie sunt destul de numeroase, dar formă gravă îmbracă la două din ele: capra neagră și vulpea.
La capra neagră bolnavă, apar formațiuni scorțoase pe partea atacată a pielii, mai frecvent pe cap, însoțite uneori de căderea părului. Animalul suferă mult și slăbește, deoarece la mișcări, scoarța crapă. Exemplarele viguroase pot scăpa, dar, dacă raia a cuprins o mare suprafață a corpului, boala se poate termina cu moartea animalului.
Boala se transmite de la caprele domestice la cele negre și invers, iar răspândirea ei este înlesnită de densitatea mare a efectivului. Proporții mari a luat în Austria, cam de la 1930 încoace, cauzând pagube imense. La noi boala n-a apărut încă.
Pentru limitarea răspândirii și stingerii focarelor, se recomandă împușcarea și arderea pieselor bolnave. Să se facă tot posibilul pentru a împiedica trecerea caprelor negre dintr-un bazin hidrografic în altul; în acest scop, trebuie să se evite neliniștirea.
În Austria s-au construit garduri pe limita terenului de vânătoare și s-au uns cu substanțe urât mirositoare arborii, stâncile, de la limita terenului, la trecători.
La vulpe apar, de asemenea, formațiuni scorțoase, însă la începutul bolii, părul nu cade. Când însă boala ajunge în stadiu mai avansat, părul cade în petece mari, de pe corp, cap și coadă. Acest fapt permite să fie identificate piesele bolnave. Ca și capra neagră, vulpea bolnavă suferă dureri mari, deoarece la mișcări scoarța crapă. Animalul slăbește, iar formele grave sfârșesc prin moarte.
Răspândirea bolii se face, prin contact direct, mai ales în perioada împerecherii, când vulpile își măresc raza de mișcare. Este posibilă și contaminarea indirectă, deoarece parazitul rezistă câteva săptămâni și fără animalul-gazdă.
Ca mijloace de combatere, se recomandă omorârea vulpilor bolnave. Vizuinile contaminate trebuie astupate, iar la gura galeriilor să fie puse substanțe rău mirositoare încât să nu fie destupate de alte vulpi. După ce a făcut numeroase victime, boala se stinge de la sine, densitatea scăzând mult.
Raia caprei negre poate fi transmisă și cerbului, căpriorului și muflonului. Pisica sălbatică și cea domestică se pot contamina și ele. în parcurile de vânat și în locurile cu densitate mare, și mistreții se pot îmbolnăvi de râie (Sarcoptes minor var. suiș). La jderi și dihori, raia se întâlnește rareori.
ALTE CAUZE DE PIERDERI LA VÂNAT
Înghețarea: în iernile cu temperatură foarte scăzută, căpriorii bolnavi, dar mai cu seamă iezii, care nu au reușit să-și adune, toamna, suficientă rezervă de grăsime, pier în masă. Hrana complementară, neînsoțită și de alte măsuri, nu-i poate salva. Pierderile sunt și mai mari când gerul este aspru și stratul de zăpadă este gros și cu crustă la suprafață, încât căpriorul nu-și poate face culcuș, deci este nevoit să doarmă pe zăpadă. Când se fac cărări cu plugul pe zăpadă spre hrănitori și în jurul acestora, se observă cum căpriorul se odihnește chiar pe aceste cărări curățite.
Accidentele. Pe măsură ce se intensifică circulația cu autovehicule, sporesc și la noi cazurile de accidente la vânatul mare. S-au găsit cerbi și urși tăiați de tren în defileul Oltului la Tușnad-Băi. De asemenea, în canalele de aducțiune a apei la instalațiile industriale, dacă au taluzele betonate, căprioarele căzute în apă nu mai pot ieși și se îneacă. Un astfel de canal în care se îneacă frecvent vânat se găsește la vest de Ploiești. În afară de acestea, animalele speriate se izbesc de arbori, împrejmuiri, aceste izbituri soldându-se fie cu moartea, fie cu fracturi care le fac victime ale răpitoarelor.
Ținând seama de pagubele pe care bolile le pot cauza vânatului, socotim utilă recapitularea măsurilor generale de prevenire și de combatere a bolilor:
Măsuri generale de prevenire
Să ne străduim să avem în teren vânat sănătos și viguros, dat fiindcă acesta suportă mai ușor bolile.
Hrana complementară să o oferim în hrănitori, de preferință multe și mici, decât puține și mari. Aceasta în scopul evitării aglomerației, deci a micșorării pericolului de contaminare. Hrănitorile să fie amplasate pe locuri ridicate, deci uscate.
La sfârșitul iernii, de preferință în aprilie la hrănitori și în jurul acestora, să se facă curățenie, adunându-se atât resturile de hrană, cât mai ales excrementele, care vor fi arse, iar hrănitorile și terenul cin jur dezinfectat. Este mai bine dacă hrănitorile sunt mutate la 100-200 m.
În țarcurile de acomodare, fazanerii și în orice loc unde sunt aglomerări de vânat, măsurile de igienă trebuie să fie respectate, îndeosebi la oferirea hranei și la adăpători.
Sarea este foarte utilă, deoarece ajută digestia.
Să nu fie admisă densitate de efectiv prea mare, care favorizează răspândirea bolilor, atât prin contactul dintre animale, cât și prin aceea că organismul slăbit este mai predispus bolilor. în iernile ușoare, efectul densității mari nu este simțit, pierderile fiind mici; în cele grele însă cad victime multe exemplare, deoarece bolilor li se adaugă temperatura scăzută și stratul de zăpadă gros.
Depresiunea de teren unde se adună apă în cursul anului, fiind medii prielnice pentru dezvoltarea diferiților paraziți, este bine să fie drenate sau înconjurate cu substanțe greu mirositoare, care să nu permită apropierea vânatului de ele. Cosirea vegetației acvatice este și ea o soluție.
Favorizarea instalării în teren a dușmanilor parazitați, între care se numără păsările insectivore, instalând cuiburi artificiale pentru cele ce obișnuit cuibăresc în scorburi. Mamiferele insectivore ca ariciul contribuie și ele la distrugerea larvelor și nimfelor din sol. La fel mistrețul, iar dintre păsări, fazanul.
Viscerele vânatului bolnav să fie distruse și în nici un caz să nu fie date câinilor de vânătoare.
Pentru urcarea animalelor domestice la pășunile din munți, trebuie să se fixeze anumite drumuri, limitate ca număr, micșorându-se astfel pericolul de contaminare a vânatului.
Porcii înainte de a fi duși la stâni, să fie vaccinați contra pestei porcine, iar câinii împotriva turbării. Personalul vânătoresc este bine să verifice dacă această operație s-a făcut.
Măsuri de stingere a focarelor ivite
La orice specie de vânat, exemplarele vizibil bolnave trebuie eliminate din teren, prin împușcare. Iepurii într-un stadiu avansat al bolii, când nu se pot deplasa decât încet, pot fi prinși și cu câini de aport. Este preferabil să se greșească prin împușcarea unui exemplar sănătos, decât să se lase pe teren unul bolnav. De altfel, celui bolnav, prin împușcare, i se curmă suferințele.
Să fie evitată neliniștirea terenului, inclusiv vânătoarea cu gonași, prin care vânatul bolnav ar putea ajunge în terenuri vecine, infectându-le.
Cadavrele să nu fie aruncate în ape sau în grămezi, la suprafața solului, ci să fie stropite cu soluții de 2% sodă caustică, 2% formol sau 20% lapte de var, apoi să fie îngropate la cel pui in I metru adâncime.
Cadavrele mari, care nu pot fi transportate la analiză, întregi, este bine să fie lăsate neatinse pe teren și cerut sprijinul medicului veterinar.
Sarcini ce revin personalului vânătoresc de teren, când descoperă un cadavru de vânat
Trebuie depuse eforturi pentru a stabili cauza morții. Deoarece pe pielea jupuită se văd mai ușor urmele alicelor sau ale glonțului, în cazul când se bănuiește că animalul a fost împușcat, precum și urmele lovirii de arbori, ale colților de răpitoare etc, este necesară jupuirea cadavrului, chiar dacă el ar fi intrat, parțial în descompunere, iar jupuitul ar fi dezagreabil. întinzând pielea și analizând-o pe partea ei interioară, se va putea vedea dacă este vorba de rănire cu armă de foc, mușcături de răpitoare sau câini, iar pe cadavrul rămas, dacă sunt contuziuni din cauza izbirii de arbori, sau alte obiecte tari. Dacă nu există nici unul din aceste semne, animalul a murit din cauza unei boli sau a otrăvirii cu substanțe toxice folosite la combaterea din agricultură sau silvicultură.
Să se cerceteze starea de slăbiciune. La animalele mici, care pot fi ridicate în mână, aceasta se constată după greutate; la mamifere se pipăie șira spinării. Un stadiu avansat de slăbiciune înseamnă, probabil, o boală; greutatea normală ar putea însemna intoxicația acută.
Să se rețină în ce loc și în ce împrejurări a fost găsit cadavrul: dacă a murit de boală, de regulă va fi găsit în culcușul său; dacă a fost ascuns în desiș, probabil a murit din cauza rănilor.
Pentru a stabili vechimea cadavrului, se cercetează ochii: dacă sunt numai cenușii, înseamnă că este de dată recentă. De asemenea, se examinează regiunea anusului unde se ivesc primele semne de descompunere.
MODUL DE TRIMETERE A PROBELOR PENTRU ANALIZĂ
La ivirea de cazuri mortale, este necesară trimiterea de probe pentru analiză, în scopul stabilirii cauzelor morții.
Probele se vor preleva împreună cu medicul veterinar din zonă, care va fi invitat verbal, dar și printr-o scrisoare oficială să ia notă de identificarea unui animal sălbatic, găsit mort din cauze necunoscute. în situația extremă, când medicul nu poate da curs solicitării, se va proceda la prelevarea unor probe ce vor fi trimise la cel mai apropiat laborator sanitar veterinar.
Pentru ca probele să fie complete și să nu sosească alterate, este necesar să fie respectate următoarele îndrumări:
Se trimit toate organele interne: plămânii cu beregata, stomacul cu esofagul, intestinul subțire și cel gros, ficatul și vezica urinară, organele genitale, rinichii, inima cu vasele. La cervide, capră neagră și mistreți recoltați în focare de infecție se va expedia numai jumătate din ficat și anume partea cu fierea și jumătate din plămâni, împreună cu beregata; la cele găsite moarte, aceste organe vor fi trimise întregi.
Când avem de-a face cu cadavre găsite pe teren, dacă este vorba de un animal mic, va fi expediat întreg; dacă este mare se va trimite un os cu măduvă, nedeschis la capete și conservat în sare. Restul organelor se pot conserva astfel: în timpul iernii, în sare, iar pe timp călduros, se prepară o soluție din o parte formol și 6-8 părți apă. Cu această soluție se stropesc bine toate organele, apoi se ambalează în hârtie de împachetat și se introduc în pungi de material plastic sau, în lipsa acestora, în pungi cu hârtie groasă și se leagă bine la gură. Punga sau pachetul cu material pentru analiză se trimite însoțit de o etichetă cu următoarele date: specia de vânat, sexul, modul de recoltare (împușcat, prins cu capcana, otrăvit, găsit mort din alte cauze; se arată cauza morții, dacă se cunoaște), data recoltării, fondul de vânătoare și punctul unde a fost recoltat; vegetația din punctul de recoltare (pădure, pășune, cultură de porumb, grâu etc). Se va menționa dacă în fondul respectiv se practică pășunatul sau nu; constatări diverse. Apoi, obligatoriu, se va înscrie adresa trimițătorului probei pentru ca, în caz de nevoie, să i se poată cere lămuriri suplimentare.
Pentru cunoașterea stării sanitar-veterinare a vânatului, se recomandă trimiterea la adresa menționată, spre analiză, în fiecare an, în sezonul de vânătoare, organelor interne de la cel puțin două animale dintre speciile de vânat importante și frecvente: iepure, căprior, mistreț și carnasiere sălbatice.
PLANUL DE RECOLTARE A VÂNATULUI
Ca și în alte sectoare economice, și în gospodărirea vânatului, este necesar să se știe din timp, cu precizie, pe ce producție se poate conta în anul ce urmează. Acest lucru interesează atât sub raportul îndeplinirii planului privind carnea și blănurile de vânat, cât și în legătură cu posibilitățile de practicare a vânătorii – obiectul principal al activității cinegetice. în afară de acestea, modul de întocmire și îndeplinire a planului de recoltare a cervidelor are o puternică influență asupra calității trofeelor. De aceea este necesar ca cei ce activează în sectorul cinegetic să cunoască data și modul de întocmire a planului de recoltare, care variază în funcție de specia de vânat.
Pentru cele trei specii de cervide, planul se întocmește la 1 aprilie, deoarece la această dată, se cunoaște efectivul de bază. într-adevăr, iarna care face victime mai multe sau mai puține, în funcție de asprimea ei, practic, a trecut, iar noua generație de
viței sau iezi va apare abia după 1-2 luni, deci în acest moment pe teren se găsește numai efectivul de bază, adică cel de reproducție. La cervide, progenitura este supusă la mai puține fluctuații de la fătat până toamna, decât la vânatul mic, deci cunoscând efectivul de reproducție, putem calcula, cu suficientă precizie, câți pui vor rămâne în viață până toamna sau primăvara, deci cât de mare va fi recolta.
Nu același lucru se petrece la vânatul mic. Puii acestora fiind foarte sensibili la precipitații și temperatură, mai ales în lunile mai și iunie, dau naștere la fluctuații mari (100-400%), numărul de pui rămași în viață putând fi cunoscut numai toamna. Deci, și planul de recoltare la acest fel de vânat se definitivează numai în ultimele 15 zile înainte de începerea sezonului de vânătoare.
Fie că este vorba de vânat mare, fie de vânat mic, la întocmirea planului de recoltare trebuie să se țină seama de faptul că nu trebuie slăbită capacitatea de producție cantitativă și calitativă a terenului de vânat, ci, dimpotrivă, să se mărească. Aceasta este o regulă de bază. Pentru aceasta, prima condiție este să se cunoască, cât mai precis posibil, efectivul de vânat de pe teren la 1 aprilie – efectivul real – iar, a doua, să se știe care este efectivul optim la speciile de vânat importante din acel fond. Dacă efectivul real este mai mic decât cel optim, înseamnă că se va putea recolta numai o parte din sporul acelui an, lăsând restul să se adauge la efectivul de reproducție; dacă efectivul real este egal cu cel optim, sporul anual se va recolta în întregime; în fine, dacă efectivul real depășește pe cel optim, va trebui să treacă la o micșorare a efectivului de reproducție, deci recolta va fi mai mare decât sporul anual. Rezultă de aici marea importanță pe care o are evaluarea exactă a efectivului de vânat. La vânatul mic ne mulțumim cu stabilirea numărului; la cervide însă aceasta nu este suficient. Trebuie să cunoaștem și proporția sexelor, categoriile de vârstă și calitatea coarnelor.
Pentru a putea gospodări rațional un teren de cervide pe baza piramidei vârstelor, trebuie să existe o densitate minimă care este, după el: 3 căpriori, 2 lopătari sau 1 cerb la 100 ha pădure.
În cele ce urmează, se va arăta cum se întocmește planul de recoltare la principalele specii de vânat.
Cerbul. Presupunând că avem un teren de vânătoare în suprafață de 10 000 ha pădure, cu vânatul principal cerbul; densitatea optimă este de 2 cerbi la 100 ha pădure, socotit la 1 aprilie, deci efectivul optim este de 200 piese de ambele sexe. Se mai presupune că acest efectiv optim a fost atins, deci el va trebui să rămână neschimbat, în continuare. în acest caz, structura teoretică a claselor de vârstă va fi cea din figura 273. Fiecare exemplar viu la 1 aprilie este reprezentat printr-un dreptunghi alb; fiecare piesă ce se va recolta în cursul acelui an este figurată printr-un dreptunghi cu punct negru. Schița are forma unui trunchi de piramidă (puțin strâns la mijloc); în stânga figurează cerbii masculi, în dreapta femelele, iar la mijloc este lăsat un coridor în care se scriu vârstele.
S-a presupus că proporția de sexe este de 1:1, deci vor fi 100 masculi și 100 femele și că sporul anual este de 70% din numărul total al femelelor în vârstă de cel puțin un an. De asemenea, s-a admis că vârsta dezvoltării maxime a cerbului este de 12 ani și că, în consecință, nu există interes să fie ținuți în efectiv tauri peste această vârstă. Sporul anual este de 70 piese din care 35 masculi și 35 femele, iar recolta egală, numeric, cu acest spor (dreptunghiurile cu punct negru). Analizând mai de aproape diagrama, se constată că:
Baza piramidei este formată din vițeii și vițelele care vor fi fătate peste 1-2 luni, de la data întocmirii planului (1 aprilie), în iarna viitoare ei vor putea da o recoltă oarecare. Urmează după ei cerbii (de ambele sexe) în vârstă de un an, iar spre vârful piramidei sunt așezate categorii de vârstă din ce în ce mai mari, până se ajunge la 12 ani.
Numărul de piese din fiecare categorie scade pe măsură ce crește vârsta. Acest proces este normal, datorită pe de o parte recoltării, iar pe de altă parte pierderilor din cauza dăunătorilor, intemperiilor, accidentelor, bolilor etc.
Exemplarele recoltate sunt mai numeroase de la 1 la 4 ani; recolta scade mult de la 5 la 11 ani și apoi crește din nou la 12 ani. Pentru înțelegerea problemei, se amintește numai că la selecție trebuie să se recolteze mai mult tineret, eliminând din timp, piesele de calitate inferioară. De la vârsta de 5 ani până la 11 ani, se recoltează puțin deoarece se presupune că aceea ce a fost de calitate inferioară s-a scos în primii 4 ani, iar acum se extrage doar ceea ce a scăpat neobservat sau exemplarele care s-au accidentat, în sfârșit, la 12 ani se împușcă toate exemplarele presupunându-se că după aceasta, cerbii nu vor da coarne mai mari, deci nu avem interes de a-i mai ține.
Efectivul de 200 cerbi este socotit fără viței. De asemenea, trebuie reținut că din totalul recoltei de 70 piese, 20 sunt viței, iar restul de 50 se repartizează asupra categoriilor de vârstă 1-12 și că recolta totală este egală cu sporul anual de 70 piese. In această situație teoretică, efectivul de bază de la 1 aprilie va rămâne același, an de an, 200 exemplare, iar recolta va fi și ea constantă de circa 70 piese, în funcție de diverși factori.
Firește, această situație ideală nu va fi întâlnită niciodată. Ea totuși trebuie reprezentată în figură pentru a ști care este normală și pentru a înțelege mecanismul repartizării recoltei pe vârste. Abateri de la această situație teoretică se produc din următoarele cauze: efectivul real este mai mic decât cel optim, deci și recolta va fi mai mică; proporția dintre sexe este anormală, predominând femelele; sporul este mult mai mic decât 70%, din pricina dăunătorilor. O situație anormală este arătată în
Pentru nevoile practicii, este util să se arate (cu aproximație) procentul de participare la recolta totală, a diferitelor clase de vârstă. Referitor la structura vârstelor și analizând numai partea referitoare la masculi, se împart cele 12 categorii de vârstă în 4 clase: sulițari, cerbi de 2-4 ani, cerbi de 5-8 ani și cerbi de 9-12 ani. Procentul de participare la recoltă se dă pe clase de vârstă, cum rezultă din tabelul 66.
Este firesc ca părerile specialiștilor să difere în ce privește procentele de participare la recolta totală, a diferitelor clase de vârstă și chiar asupra constituirii claselor. Cifrele nu rezultă dintr-un calcul matematic, ci din apreciere. De exemplu, se pare că procentul de 24 la clasa a IlI-a este prea mare, iar cel de 20 la sulițari prea mic.
Asupra planului de recoltare mai sunt de reținut următoarele:
Când într-un teren se împușcă cerbi mult mai bătrâni decât de 12 ani, înseamnă că nu s-a dat suficientă atenție selecției și recoltării la vârsta optimă.
Pentru a se putea duce la bun sfârșit un plan de recoltat cerbi, densitatea trebuie să fie de cel puțin 0,6-0,7 cerbi pe 100 ha pădure la 1 aprilie. Când densitatea este mică vânatul este greu de observat.
Planul trebuie întocmit pe suprafețe mari, cel puțin 5 000 ha. Când terenul este mic, se pot face greșeli, deoarece vânatul se deplasează și nu se poate aprecia corect efectivul.
Pentru a putea întocmi un plan de recoltare corespunzător, este necesar să fie cunoscute în prealabil: efectivul real, proporția dintre sexe, vârsta optimă de recoltare a cerbului – în cazul arătat -12 ani și densitatea optimă.
Pentru asigurarea unei recolte egale de la an la an este nevoie de o structură normală a categoriilor de vârstă.
Se pune întrebarea: în terenurile unde efectivul optim încă nu este atins, nu se recoltează decât o parte din sporul anual? Pe de o parte întreținerea unui teren cere cheltuieli: taxe de folosință, pază, hrană etc, care se cer acoperite, pe de altă parte vânătorii, care fac sacrificii bănești au dreptul să vâneze. Drept urmare, în cazurile de mai sus, se poate admite o recoltă moderată în funcție de densitate. Exemplu: dacă efectivul real este sub 50% din cel optim, atunci nu se extrag decât eventualele piese accidentate, sau vădit bolnave, care în scurt timp n-ar mai putea supraviețui; între 50 și 90% se poate admite o ușoară recoltă, progresivă, în funcție de densitate, dar numai la masculi, iar dintre femele numai cele slabe fără a depăși 50% din recolta de la efectivul optim. Într adevăr, dacă recolta în cazul efectivului optim de 100 tauri ar fi de 15 piese, atunci nu ar fi un prejudiciu mare dacă la un efectiv real de 70 tauri s-ar recolta 5 piese, deoarece restul de 65 tauri ar putea îndeplini cu succes funcția de reproducători. Disproporția între masculi și femele fiind mică, este fără importanță practică.
În mod convențional, la 1 aprilie, vițeii, care mai au 1-2 luni până să împlinească un an, trec în categoria imediat superioară, adică masculii în categoria sulițari, iar femelele în categoria juninci. În planul de recoltare, ei se numesc de 1 an deși încă n-au împlinit această vârstă.
Cu cât sporul anual este mai mic, din cauza răpitoarelor sau a iernilor aspre, cu atât și baza piramidei vârstelor va fi mai mică, iar piramida mai subțire. Aceasta va avea o bază mare atunci când numărul de femele depășește cu mult pe cel al masculilor.
Pentru ca piramida vârstelor să-și păstreze forma este necesar, între altele, ca recolta planificată pentru un an să fie realizată.
La efectuarea selecției, adeseori, nu se scot piesele din categoriile tinere (1-3 ani), vânătorii înclinind spre exemplare mai bătrâne cu trofee mari. Dacă toată recolta s-ar lua numai din clasele mari, atunci, în câțiva ani, ar rămâne numai tineretul, care firește, n-ar putea da decât trofee slabe.
Considerațiile de mai sus au la bază, în majoritate material din literatura străină. Pentru a putea întocmi și la noi pe date certe, planul de recoltare a cerbului, este indispensabil, să se cunoască, mai precis decât acum, efectivul de vânat: număr, proporția dintre sexe, categorii de vârstă, calitatea coarnelor, apoi sporul anual, vârsta dezvoltării maxime a coarnelor. Se înțelege că procentele de recoltă pe clase de vârstă nu se schimbă dacă sporul anual crește dar apoi se menține.
Cerbul lopătar. Metoda de întocmire a planului de recoltare pentru cerbul lopătar este aceeași ca la cerb; se schimbă numai unele elemente necesare construirii piramidei vârstelor. Astfel:
– Vârsta la care coarnele lopătarului ating dezvoltarea maximă este de 10 ani. Aici va fi vârful piramidei. Sunt și excepții, când lopătarul atinge maximul dezvoltării coarnelor la 8-9 ani și uneori la 11-12 ani. Noi însă adoptăm vârsta de 10 ani.
Proporția dintre sexe este optimă: de 1:1,2. Faptul că numărul de femele depășește cu ceva pe acela al masculilor contribuie la atenuarea bătăilor.
Sporul anual de efectiv, în condițiile țării noastre nu este stabilit cu date certe, în Europa Centrală și Apuseană, unde sunt puține răpitoare mari sau lipsesc, sporul este admis a fi de 70% din numărul de ciute în vârstă de un an și mai mult, existent la 15 mai. La această dată începe anul vânătoresc, iar vițeii din anul precedent au trecut în categoria superioară deși încă n-au împlinit un an: masculii în categoria sulițarilor, iar femelele în cea a junincilor. Dacă totuși în piramida vârstelor ei figurează, trebuie înțeles că sunt figurați vițeii ce vor fi fătați peste 1-2 luni, adică în mai-iunie. Dat fiindcă aria de răspândire a lopătarului în țara noastră în prezent este situată mai mult la câmpie și coline, unde lupi nu există sau apar rar, dăm, cu rezerva cuvenită, cifra de 60% ca spor anual. Firește, ea poate varia de la un teren la altul și de la un an la altul, în funcție de asprimea iernii și de dăunătorii animali.
Cu aceste elemente, la care se adaugă efectivul la 1 aprilie, – în cazul de față 100 piese (45+55) – se poate construi piramida vârstelor. Analizând această piramidă, constatăm:
Efectivul de 100 piese este socotit optim, deci el va rămâne constant în anii ce urmează (teoretic). Aceasta înseamnă că și piramida vârstelor își va păstra forma actuală. Privind schița, constatăm că, pentru a păstra forma piramidei este necesar să se extragă prin împușcare un număr relativ mare de viței. Cam așa se întâmplă și în natură, unde operează selecția naturală: cad victime răpitoarelor mari și iernilor aspre, în special vițeii, care sunt mai puțin rezistenți. La selecția cu pușca, vânătorul se orientează după starea fizică, scoțând pe cei slabi și cei mai mici. Sexul se poate cunoaște și la această vârstă după „pensula" masculului.
Din categoriile de vârstă de 2-9 ani se scot puțini, și anume cei slabi la corp și cu trofee necorespunzătoare vârstei. Se presupune că, ceea ce a fost rău s-a scos la categoria viței și sulițari. Motivul pentru care din această categorie totuși se fac extrageri este și acela că cei ce fac selecția, mai cu seamă dacă sunt vânători amatori, au înclinat spre extragerea de tauri cu coarne mari, neglijând sulițarii. De aceea se recomandă ca acestei categorii de vânători să i se permită numai împușcarea vițeilor și sulițarilor, unde controlul se poate efectua mai ușor.
La categoria de vârstă de 10 ani, la masculi se vor recolta 3 tauri; aceștia, în urma selecției just aplicate în tinerețe, vor avea trofee de calitate bună.
Este important de reținut de către vânători și mai cu seamă de către cei ce activează în sectorul cinegetic, că din totalul de 19 masculi, ce se scot prin împușcare (a se vedea piramida), numai 3 au trofee bune, restul reprezintă elemente de selecție.
Este ușor de văzut că, dacă s-ar împușca numai piese cu trofee mari, atunci s-ar merge către scăderea calitativă a trofeelor și întinerirea efectivului la o vârstă când taurii nu pot avea coarne bune.
Se mai menționează că, după unii autori, lungimea sulițelor la masculii din al doilea an al vieții n-ar fi un criteriu sigur de apreciere a predispoziției de a da în viitor trofee de calitate și, în consecință, la selecție să se aibă în vedere mărimea corpului.
În cazul când efectivul de la 15 mai este cel optim, atunci recolta este egală cu sporul anual.
Când se ivesc fluctuații la sporul anual, aceasta afectează numai baza piramidei (vițeii), deoarece din celelalte categorii de vârstă s-a extras atât cât era indicat.
Recolta anuală depinde, cantitativ și calitativ și de proporția dintre sexe (1:1 și 1:2).
Se presupune că efectivul la 1 aprilie este de 100 exemplare, iar sporul anual de 60% din numărul ciutelor de 1 an și mai mult.
Rezultă din acest tabel că, atunci când predomină femelele, scade la jumătate recolta de tauri de 8-10 ani și crește numărul de viței. Acest lucru este în detrimentul producției de trofee bune.
Căpriorul. Ca și la celelalte două specii de cervide tratate anterior, structura categoriilor de vârstă constituie baza întocmirii planului de recoltare, iar pe baza ei va fi construită piramida vârstelor. Primul pas constă în stabilirea vârstei dezvoltării maxime a coarnelor și, implicit, a numărului categoriilor de vârstă. La aceasta se adaugă încă o categorie pentru iezii ce vor apare peste 1-2 luni, în urma fătatului. La mijloc se așază scara vârstelor, la stânga se figurează masculii, la dreapta femelele.
Vârsta dezvoltării maxime a coarnelor căpriorului este mai puțin cunoscută decât la cerb, ea ar fi între 3 și 7 ani. În condiții foarte favorabile de hrană naturală, ea s-ar apropia de 3 ani; în cele cu hrană puțină și climă rece, inclusiv regiunea de munte, s-ar deplasa spre 7 ani, ajungând uneori până la 9 ani. După alți autori vârsta dezvoltării maxime ar fi de 4-8 ani, chiar 9 (în lipsă de date certe de la noi, apreciem această vârstă optimă la 7 ani).
Raportul dintre sexe pare a avea o influență mult mai mică asupra greutății corporale și a mărimii coarnelor decât i se atribuie îndeobște. Realitatea este că trofeele slabe se întâlnesc și acolo unde acest raport este de 1:1. Raportul are însă o incontestabilă influență asupra cantității și calității recoltei. La un efectiv total de reproducție, la 15 mai, de 60 căpriori cu 5 categorii de vârstă, dacă se va construi piramida vârstelor se va constata că:
la raportul dintre sexe de 1:1, anual se vor recolta 4-5 țapi maturi de bună calitate;
la raportul dintre sexe de 1:2, anual se vor recolta 2-3 țapi;
la raportul dintre sexe de 1:3, anual se vor recolta abia 1-2 țapi.
Prin urmare, în interesul obținerii unor trofee multe și mari, se adoptă raportul de 1:1.
Sporul anual variază în funcție de raportul dintre sexe. La același efectiv total de 60 căpriori și un spor anual de 100% din numărul femelelor, dacă:
raportul va fi 1:1 (30 m și 30 f ), sporul anual se cifrează la 30 iezi;
raportul va fi 1:2 (20 m și 40 f), sporul anual va fi de 40 iezi.
raportul va fi 1:3 (15 m și 45 f), sporul anual a fi de 45 iezi.
Acest spor la raportul 1:2 și 1:3 nu trebuie să ne bucure, deoarece el se concretizează în iezi mulți, care vor trebui extrași, în mare parte, înainte de împlinirea vârstei de un an, deci vor da carne, nu trofee. În schimb, numărul țapilor cu trofee de valoare scade treptat cu sporirea numărului de femele.
Analizând piramida vârstelor care reprezintă starea ideală, se constată:
La masculi se extrage un număr mai mare din cei în vârstă de 1 an și din țapii de 5-7 ani, care la această vârstă au trofee mari. Din cei de 2-4 ani se scot puțini, deoarece se presupune că cei necorespunzători au fost extrași la vârsta de un an și iezi se scot puțini.
La femele, extragerea cea mai intensă se face din categoria iezilor, care în decembrie-ianuarie se deosebesc ușor de iezii masculi de aceeași vârstă, aceștia din urmă având păr destul de vizibil la organul genital. Femele de un an împlinit se extrag mai puține. Un număr mai mare se scot din cele de 6-7 ani, care, fiind relativ bătrâne, dau iezi slabi. în fine, nu se extrage nimic sau foarte puțin din categoriile de 2-5 ani, dat fiindcă acestea sunt în plină putere și dau iezi viguroși.
Recolta exprimată în procente, pe categorii de vârstă, la căpriorii din piramida ideală, este cuprinsă în tabel. Este vorba de un efectiv de 100 căpriori, cu raport între sexe de 1:1, adică 50 țapi și 50 femele și un spor anual de 70% din numărul femelelor care la 1 aprilie au 1 an și mai mult.
Se înțelege că aceste procente sunt numai orientative, rostul lor fiind de a arăta cu aproximație, din care clasă de vârstă să se extragă cele mai multe exemplare. în practică, ele vor putea suferi modificări, în funcție de situația locală.
În legătură cu planul de recoltare a căpriorului se fac următoarele mențiuni:
– Un număr mai mare de femele decât 1:1 se admite numai când efectivul optim nu a fost încă
atins și vrem să grăbim înmulțirea.
-Iezii de ambele sexe prevăzuți în planul de recoltare este bine să fie extrași la începutul iernii, pentru a nu-i expune slăbirii sau chiar morții din cauza gerurilor.
Ca și la celelalte cervide, sporul anual se calculează numai în funcție de femelele în vârstă de 1 an și mai mult, existente la 1 aprilie, iar nu la efectivul întreg, inclusiv masculii. Femelele care la 15 mai au 10-11 luni se consideră, la întocmirea planului, ca având 1 an.
În terenurile unde efectivul optim este atins, recolta va fi egală cu sporul anual; unde încă n-a fost atins ea va fi mai mică, lăsând ca o parte din spor să se adauge la efectivul de reproducție; unde efectivul real a depășit pe cel optim, recolta va fi mai mare decât sporul anual.
Piramida vârstelor ne ajută la întocmirea planului de recoltare, deoarece împingând în sus cu un an fiecare categorie, vedem cât trebuie să scoatem pentru ca structura categoriilor de vârstă să rămână neschimbată.
Capra neagră. La această specie de vânat, întocmirea unui plan de recoltare întâmpină mai multe greutăți decât la cervide. într-adevăr, efectivul este mai greu de stabilit, datorită terenului accidentat, zăpezilor și faptului că, iarna, preferând expozițiile sudice, iar vara pe cele nordice, dubla numărătoare este probabilă, dacă stabilirea efectivului nu se face în aceeași zi sau chiar în aceeași jumătate de zi. Asemenea erori nu sunt excluse în Munții Făgărașului, între județele Brașov și Sibiu, pe de o parte și Argeș și Dâmbovița pe de altă parte. Aprecierea categoriilor de vârstă și a calității coarnelor este și ea dificilă din cauza firii caprelor negre, care nu permite apropierea omului la distanță mică.
Chiar și la stabilirea sporului anual se întâmpină greutăți. La toate acestea se adaugă întâmplări neprevăzute care pot schimba efectivul și sporul anual. Din aceste motive, este explicabil că autorii văd în mod diferit problema și că nu se pot da reguli general valabile, ci numai indicații.
Problema vârstei când coarnele ating dezvoltarea maximă aici nu se mai pune, deoarece la capra neagră, coarnele sunt permanente și, în consecință, cresc până la sfârșitul vieții.
Raportul dintre sexe cel mai favorabil ar fi de 2:3; numai în perioada premergătoare atingerii efectivului optim se poate admite un raport de 1:2.
Sporul anual este problema cea mai dificilă. Maturitatea sexuală este atinsă în anul al 4-lea dar se citează o serie de cazuri când caprele negre au fătat mai de timpuriu, chiar la împlinirea a 2 ani, ceea ce înseamnă că au fost fecundate la 1 1/2 ani. Rămâne însă de văzut dacă aceasta este o regulă, sau sunt mai multe cazuri când împerecherea are loc în anul al treilea al vieții. Pierderile în cursul iernii din cauza alunecărilor de pe stâncile cu gheață la suprafață, a avalanșelor și chiar a gerului și zăpezii se apreciază la o treime din numărul iezilor și la o cincime din exemplarele de 1 și 2 ani. De aceea, sporul anual este evaluat la circa 10% din efectivul la 15 mai.
Structura categoriilor de vârstă are numai o valoare orientativă, elementele ce o compun nefiind integral sigure. Totuși, ne dă o idee asupra cantității de recoltă și selecție. Nu se propune nici o recoltă de iezi și tineret de 1-3 ani, deoarece la această vârstă se înregistrează pierderi mari, iarna. Se recoltează sub formă de selecție, puțin din categoriile de vârstă mijlocie, apoi piesele de recoltă de 11-13 ani. Cum se vede, recolta de țapi în cazul de față este numai de 8,7% din numărul masculilor, iar a femelelor de 5,5% din numărul caprelor. Se afirmă că recolta ar trebui să fie cam o treime din numărul de iezi existent în august, dar să nu depășească în nici un caz 10% din efectivul de masculi. În condiții normale și când efectivul optim a fost atins și vrem să-l menținem neschimbat, recolta totală poate fi stabilită la 15% din efectiv. Având în vedere că în țara noastră efectivul de capre negre încă nu este stabilit exact, socotim, că în mod provizoriu, până la efectuarea unor cercetări, recolta ar trebui fixată la 7-10% din efectivul de la 15 mai. Aceasta însă numai în terenurile unde efectivul optim a fost atins.
Mistrețul. Și la această specie, ca și la capra neagră, se întâmpină greutăți la întocmirea planului de recoltare, deoarece elementele necesare în acest scop: efectiv, raport dintre sexe și, în consecință, sporul anual sunt greu de stabilit, iar cifrele respective sunt nesigure.
Vârsta dezvoltării maxime, apreciată după mărimea colților, este de 10 ani. într-adevăr, colțul-armă, pe de o parte, crește în lungime în partea de la rădăcină, pe de altă parte pierde din lungime prin tocirea la vârf. Până la 10 ani, creșterea este mai mare decât tocirea, deci colțul câștigă în lungime. Iată de ce, vârsta la care putem obține colțul-armă cel mai mare este cea de 10 ani.
Raportul dintre sexe. Deoarece interesul vânătorului este să împuște vieri cu colți mari, iar nu femele și purcei, raportul dintre sexe trebuie să fie de 1:1 sau chiar 1,5:1. Nu avem date certe asupra faptului că predominarea numerică a masculilor ar duce la părăsirea terenului de către o parte din efectiv.
Efectivul de bază este, și în acest caz, cel de la 1 aprilie, dar având în vedere marea rază de mișcare a mistrețului în căutare de hrană, se întâmplă adeseori să se înregistreze efective mai mari decât cele reale. De aici derivă o primă nesiguranță la întocmirea planului. Apoi, pesta porcină, care ar urma după 1 aprilie, ar putea duce la o scădere de efectiv: în fine, dacă în august-octombrie nu va fi recoltă de ghindă și jir, parte din mistreți vor părăsi terenul. Invers, în caz de fructificație a stejarilor și fagului, ar putea atrage mistreții din terenurile vecine sărace în hrană. Deci, planul de recoltare poate fi întocmit cu rezervă la 1 aprilie, dar urmează să fie revizuit la 1 octombrie, înainte de începerea perioadei de vânătoare a mistrețului.
Sporul anual depinde de efectivul de bază, de abundența hranei și de mersul vremii. Dacă toamna există fructificație abundentă de ghindă sau jir, atunci în primăvara următoare este de așteptat un număr mare de purcei. După o iarnă ușoară care nu a cauzat slăbirea organismului femelelor de mistreț, este de așteptat de asemenea un număr mai mare de purcei decât după o iarnă grea. Abundența hranei ajută vânatului să reziste mai bine temperaturilor scăzute. Se dau următoarele procente de spor anual, socotite la efectivul ambelor sexe la 15 mai, înainte de fătat:
150% și chiar mai mult, după un an cu fructificație abundentă de ghindă și jir;
80 -100% în anii cu fructificație slabă;
50-60% în anii fără ghindă sau jir.
Structura categoriilor de vârstă: pentru un raport dintre sexe de 1:1,4 și pentru unul de 1,7:1, piramida vârstelor întocmită are o valoare mai mult teoretică, deoarece vârsta mistreților din teren poate fi apreciată numai pe clase mari: purcei, godaci, respectiv scrofițe și mistreți adulți. Chiar când craniul mistrețului este în mână, vârsta poate fi apreciată cu o precizie de numai circa 2 ani. Totuși, piramida ne permite să evităm greșelile mari. Atunci când predomină femelele, rezultă un mare spor de purcei și un singur vier cu colți mari (6-7 ani) și pentru a menține efectivul la același nivel, va fi nevoie să se împuște un număr mare de purcei de ambe sexe. Vânătorul însă dorește mistreți bătrâni. Dacă însă numărul total la 15 mai rămâne același, dar se schimbă raportul dintre sexe în favoarea masculilor, atunci sporește numărul de vieri de peste 6 ani, așa cum dorește vânătorul și scade numărul de purcei. Considerăm mai indicat din punct de vedere economic, ca o parte din purcei (circa jumătate) să fie lăsați pentru a fi vânați după ce au trecut de un an. Cantitatea de carne ar fi dublă.
În legătură cu planul de recoltare a mistreților, mai trebuie avute în vedere următoarele:
Să nu se lase o densitate prea mare, pentru a nu cauza pagube agriculturii.
Goana după trofee duce la împușcarea mistreților masculi adulți într-o proporție mai mare decât permite structura categoriilor de vârstă, aceasta având ca urmare întinerirea efectivului și o dată cu aceasta reducerea numărului și calității trofeelor. Obținerea de trofee valoroase cere respectarea piramidei vârstelor.
Să nu se împuște la întâmplare, ci din exemplarele de aceeași vârstă să fie extrași cei mai slabi, după regulile de selecție.
Procentul cel mai mare de recoltă se obține din categoria purceilor și a celor mai bătrâni, în rest se scoate puțin sau deloc.
Până când nu s-a ajuns la densitatea dorită (un mistreț la 100 sau 200 ha pădure), femelele trebuie cruțate.
Iepurele. Deoarece sporul anual variază,în limite largi, în funcție de mersul vremii din cursul verii, planul de recoltare poate fi întocmit numai în luna octombrie, cu 1-2 săptămâni înainte de deschiderea sezonului de vânătoare, pe baza unui sondaj asupra efectivului existent. Cunoscând efectivul din martie și cel din octombrie, se află sporul. Trebuie avut însă în vedere că efectivul găsit toamna, de obicei, este mai mic decât cel existent pe teren. La această situație contribuie faptul că iepurii sar mai greu, nefiind deranjați de vânători, iar câmpul este mult mai îmbrăcat decât în martie când a avut loc evaluarea de bază.
La stabilirea cotei de recoltă, se are în vedere dacă în martie a acelui an, efectivul optim fusese atins sau nu. Dacă a fost atins, atunci sporul anual se poate recolta în întregime; dacă nu a fost atins, atunci din sporul anual se recoltează numai o parte, iar cealaltă parte se va adăuga la efectivul de reproducție; în fine, dacă efectivul optim a fost depășit, atunci pe lângă sporul anual se mai extrage și o parte din efectivul de bază. La această operație însă se cere multă prudență, deoarece nu totdeauna efectivul este stabilt cu suficientă exactitate, aceasta fiind, de obicei, mai mare decât cel real, piețele de probă fiind amplasate în puncte cu densitate mai mare.
Recolta anuală de iepuri într-un fond de vânătoare poate varia, dacă efectivul optim (în martie) este de 500 iepuri. Presupunându-se că efectivul optim nu va fi atacat, recolta poate ajunge până la 600 iepuri în anul cel mai bun, pentru ca în anii slabi să se recolteze puțin sau nimic.
Cifra recoltei de iepuri, comparată cu efectivul de reproducție din martie variază în limite largi în funcție și de bonitatea fondului. Astfel: la munte, unde sporul anual de iepuri este mic, nu se recoltează aproape nimic; la câmpie, în terenurile bune, unde sporul anual este mare, se poate ajunge la o recoltă de 200% față de efectivul de primăvară.
Fazan și potârniche. Planul de recoltare se poate întocmi, tot numai toamna, după ce se cunoaște sporul din acel an. Și la aceste specii ca și la iepure acest spor este supus fluctuațiilor, în funcție de mersul vremii în mai-iulie, când are loc cuibăritul și creșterea puilor în primele săptămâni. La fazan se ține cont că este pasăre poligamă și, în consecință, se extrag cocoșii supranumerari. La potârniche – specie monogamă, această problemă nu se pune.
Cocoșul de munte. Recolta anuală trebuie să fie moderată, dat fiindcă, din cauza pășunatului, incubația este deranjată, iar sporul anual mic. Recolta ar trebui repartizată pe locurile de rotit și apoi respectată cifra. Uneori se comite greșeala de a se vâna cocoșii numai din locurile de rotit ușor accesibile, ceea ce ar putea duce la desființarea acelor locuri.
În fine, la alte specii de vânat, este greu să se dea criterii concrete pentru planificarea recoltei. De obicei, se ia ca punct de reper media recoltei din ultimii 5 ani, modificată în funcție de eventualele fluctuații de efective.
Concluzionând aspectele legate de planificarea recoltelor de vânat, trebuie să recunoaștem că, în condițiile țării noastre, ea este mai mult o problemă teoretică decât una practică, reală și realizabilă, în ciuda importanței pe care o are în activitatea de economie a vânatului. Problema își pierde din esență și se va dilua din ce în ce mai mult de conținutul său practic, aplicativ mai ales după liberalizarea vânătorii prin tendința de democratizare ce se vrea a fi tot mai omniprezentă și în acest domeniu acum după 1990. Dacă în timpul regimului trecut – când totul era planificat și se acționa centralizat, când vânătoarea era copilul răsfățat al fostei conduceri de partid și de stat – nu s-a realizat planificarea recoltelor pe specii, acum în condițiile actualei economii de piață șansele sunt cu mult mai reduse. Cauzele sunt determinate nu numai de motive subiective ce decurg din lipsă de preocupare și de profesionalism, ci și de numeroase impedimente obiective, generate de etologia speciilor respective de vânat, cât și de particularitățile ecologice ale habitatelor (mărimea trupurilor de pădure, compoziția, consistența, structura, densitatea etc.) în mod concret este vorba despre instabilitatea populațiilor de vânat din fondurile de vânătoare în diferitele perioade ale anului. Efectivele de bază luate în calcul la planificarea recoltelor sunt cele din primăvară, care de obicei se găsesc la locurile de iernare sau în preajma acestora, datorită faptului că, în luna martie, în habitatele vânatului mare (urs, cerb, mistreț) iarna încă mai persistă. Efectivele, din care se realizează cotele de recoltă, sunt cele de toamnă și care se găsesc la locurile de reproducere sau în preajma acestora. Exemplul elocvent pentru cazurile menționate este cel al cerbului comun. Soluția ar fi ca recoltarea selectivă a vânatului, în scopul realizării unei structuri normale pe clase de vârstă, să se realizeze oricând și nu numai într-un sezon limitat. Mai concret, ar fi vorba de a departaja activitatea de recoltare a vânatului de aceea de selecție și normalizare a structurii populației pe clase de vârstă și a raportului între sexe.
Evident, cele afirmate nu se referă la populațiile din zonele de câmpie cu trupuri de pădure izolate, ci la cele din zona montană, unde posibilitatea migrării sezoniere a vânatului dintr-un fond în altul este o realitate certă. Ar mai fi de adăugat aici faptul că nu poate fi neglijată, dintre impedimentele majore ale aplicării unei recoltări planificate a vânatului, elementul antropic reprezentat prin specialistul care să planifice și să realizeze aceste deziderate. Deși la prima vedere pare a fi vorba despre o motivație subiectivă, ce stă în putința noastră de a o înlătura, ea devine totuși obiectivă prin dificultatea soluționării.
RECOLTAREA ȘI VALORIFICAREA VÂNATULUI
Răspândit din nesfârșitele întinsuri ale Deltei și bălților Dunării, până în golurile alpine, vânatul reprezintă una din bogățiile patriei noastre care stârnește mult interes și dincolo de hotare.
Varietatea speciilor, vigurozitatea și densitatea lor demonstrează rezultatul unor eforturi de chibzuită gospodărire și planificare ritmică, bazate pe cunoașterea și aplicarea legilor naturii, ca urmare a cuceririlor științifice cele mai noi care, în final, duc la menținerea echilibrului biologic.
Punând accentul gospodăririi – în special pe vânatul autohton – socotit drept capital de bază, asigurând stocul de reproducție necesar care garantează producția maximă și continuă pentru fiecare fond de vânătoare, s-a ajuns azi la o sporită cantitate și calitate a vânatului în toate biotopurile specifice.
Intervenția chibzuită în recoltarea vânatului este mai necesară astăzi decât în trecut, date fiind noile condiții de viață ale vânatului mic, legate de extinderea mecanizării și chimizării agriculturii.
În etapa actuală, cota de recoltare trebuie sporită la cervide și redusă la vânatul mic, în special la iepuri.
La recoltarea vânatului migrator trebuie limitată împușcarea speciilor rare.
MIJLOACE NECESARE LA PRACTICAREA VÂNĂTORII
ARME DE VÂNĂTOARE
După modul de întrebuințare, armele se clasifică în arme de foc și arme albe. Cele de foc sunt puștile de vânătoare, întrebuințate în prezent, care aruncă la distanță, cu mare viteză, proiectile metalice, cu ajutorul gazelor ce se dezvoltă în țeava, prin arderea pulberii. Dintre armele albe: săgeți, lănci, sulițe etc, azi își găsesc întrebuințarea doar cuțitele, care servesc la jupuirea și eviscerarea vânatului.
După modul cum este confecționată țeava, deosebim:
puști cu țevi netede (lise), numite și puști cu alice;
puști cu țevi ghintuite, numite și puști cu glonț.
PUȘTI CU ȚEVI LISE (NETEDE)
Dintre puștile cu țevi netede, mai des întâlnite sunt cele cu țevi basculante, adică acelea care, la încărcare și descărcare, se mișcă în jurul unui ax (basculează). Dar există și puști cu țevi fixe, deci care nu se mișcă față de poziția patului, în această categorie intră puștile cu repetiție, precum și cele automate.
Părțile principale ale unei puști basculante sunt:
Țeava. Este partea cea mai importantă a unei puști, deoarece ea este aceea care conduce proiectilul în țintă. De ea depinde și siguranța vânătorului, deoarece dacă s-ar sparge, ar putea pune în pericol integritatea corporală a acestuia și chiar viața lui. Se compune în interior din: camera cartușului (detunătorul), conul de racordare, țeava propriu-zisă și partea strâmtată de la vârf numită choke. În exterior este prevăzută cu șina, care unește între ele țevile, apoi cătarea și o verigă pentru legat cureaua.
Camera cartușului are un diametru interior mai mare decât calibrul puștii și anume mai mare cu grosimea pereților tubului cartușului. La capătul ei dinspre basculă, are o scobitură în care va intra rama tubului cartușului. Important de reținut este faptul că lungimea acestei camere poate varia. Astfel, la puștile vechi, are lungimea de 65 mm, iar la cele de fabricație mai nouă, 70 mm. Acest lucru este menționat pe țevi în partea ce se lipește de basculă. Există și camere de 75 mm, dar acestea constituie excepții. Într-o cameră de 65 mm, nu este permis a se folosi cartuș de 70 mm, deoarece, pe de o parte se produce o suprapresiune, care poate avea ca urmare spargerea țevii și rănirea vânătorului, iar pe de alta, chiar dacă nu s-ar sparge, împrăștierea alicelor în țintă va fi defectuoasă, iar efectul asupra vânatului slab.
Procedând invers, adică trăgând cartuș de 65 mm din cameră de 70 mm, nu este pericol de accidente; totuși, nu- este recomandabil, deoarece se produc tulburări în mersul alicelor. De aceea să se folosească la fiecare pușcă numai cartușul pentru care ea este făcută.
Dimensiunile camerei cartușului, inclusiv a adânciturii pentru rama acestuia, sunt reglementate pe plan internațional, încât din orice țară ar proveni cartușul, el să poată fi folosit. Ambele trebuie executate cu precizie, deoarece, dacă adâncitura ar fi prea mare, atunci cartușul va intra prea mult în țeava, percuția neputându-se face. Dacă ar fi prea mică, rama tubului nu va intra suficient, iar pentru a închide pușca, aceasta va trebui forțată, ceee ce va duce la slăbirea închizătorului.
Conul de racordare (trunchiul de con) are rostul să conducă încărcătura de alice în țeava, fără greutate și fără pierdere de gaze. încă înainte ca bura să fi ieșit în întregime din tub, ea trebuie să intre cu partea ei anterioară în țeava propriu-zisă, împiedicând astfel pierderea de gaz pe la marginea ei. Dacă acest con n-ar exista, atunci între camera cartușului și țeava propriu-zisă s-ar forma un prag în care bura s-ar putea împiedica, făcând trecerea anevoioasă.
În legătura cu țeava puștii de alice, mai trebuie menționat că presiunea maximă a gazelor se produce în camera cartușului (detunător) și scade mult spre gura țevii. Exemplu: dacă la detunător ea ar fi de 360 kg pe cm2 atunci, la gura unei țevi de 70 cm lungime, va fi abia 47 kg pe cm2. Acest fenomen are ca urmare subțierea pereților țevii de la camera cartușului spre gura țevii, rămânând totuși destul de groși ca să reziste loviturilor din cursul transportului și a practicării vânătorii.
Calibrul puștilor cu alice. Calibrul nu se exprimă prin diametrul țevii, ci printr-o cifră convențională. Pușca de calibrul 12 are un diametru mai mare decât una de calibrul 16 sau 20. Pe vremea când greutatea nu se măsura cu kilogramul, ci cu livra (ceva mai puțin de o jumătate kg), armurierii de atunci au luat o țeava cu un diametru interior oarecare (ex. 18,5 mm), iar dintr-o livră de plumb au făcut gloanțe sferice care să se potrivească exact în această țeava. Au constatat că au rezultat 12 gloanțe, deci țevii i-au zis de calibrul 12. Luând apoi o altă țeava (ex. de 15,6 mm) și făcând dintr-o livră de plumb gloanțe sferice potrivite pentru această țeava, au constatat că au rezultat 20 bucăți: țevii i-au zis pușcă de calibrul 20. Acest fel de a numerota calibrele s-a înrădăcinat așa de mult încât se menține până azi. Nu s-a trecut la calibrul exprimat în milimetri. Calibrele exprimate în mm se văd în tabel.
Un cartuș de calibrul 12 conține mai multe alice decât unul de calibrul 16 sau 20; înseamnă că trăgând la aceeași distanță, șansa de a nimeri vânatul este mai mare când se folosește calibrul 12, presupunând că toate celelalte condiții sunt egale.
Forajul choke (citește șoc) la puștile de alice înseamnă strâmtarea țevii spre gură, cu scopul de a obține o bătaie mai strânsă, adică o împrăștiere mai mică a alicelor. De la conul de racordare până aproape de gură, țeava este cilindrică, însă spre gură urmează o strâmtare compusă dinr-o porțiune de racord în formă de trunchi de con, apoi o scurtă porțiune cilindrică. În figură, porțiunea a-b este țeava cilindrică, b-c este trunchiul de con și c-d iarăși porțiunea cilindrică, însă strâmtă. Porțiunea b-d, adică șocul este de 6-10 cm, iar diferența de diametru între cele două porțiuni cilindrice (a-b și c-d) variază între 0,1 și 1 mm. Gradul de strâmtare sau tăria șocului variază: el poate fi de 1/4 (0,1-0,2 mm), 1/2 (0,3-0,7 mm), 3/4 (0,5-0,8) și 1/1 (0,9-1,1 mm), toate aplicate la calibrul 12. Deci, strâmtarea are o valoare foarte mică. Pentru ca vânatul să cadă sigur trebuie să fie atins de minimum 5 alice, special calibrate pentru mărimea vânatului. Forajul șoc mărește bătaia eficace a puștilor și duce alicele mai grupate.
Pentru trăgătorii începători, un șoc prea pronunțat nu este avantajos, căci ei riscă să tragă alături. Pentru ei este mai eficace o armă cu împrăștiere mai mare (tăria 1/4), cu condiția însă să tragă la distanță mai mică. Din țeava șoc nu este permis a se trage proiectile sferice (bile), ci numai proiectile speciale, dintre care cele mai frecvente sunt cele numite ,Brenneke" sau „Ideal".
Efectul de grupare al forajului choke se face simțit în măsură mai mare la alicele mărunte (de la 3 mm în jos) și este mai slab la cele mari (peste 4 mm).
Fiecare cm în plus la lungimea țevii are ca urmare o sporire a greutății armei, spor care rezultă nu numai din oțelul cu care se lungește țeava, ci și din faptul că, pentru echilibrare, i se adaugă o greutate și la patul armei. În tabel se arată relația dintre lungimea țevii, calibrul și greutatea armei. Aceste cifre sunt numai orientative. Greutatea armei depinde de fabrică și de tipul armei.
Lungimea țevilor și efectul tirului, greutatea armei. Este răspândită părerea că o pușcă cu țevi lungi bate la distanță mai mare decât una cu țevi scurte, într-adevăr, o oarecarediferență în plus există, dar în practică acest efect este fără importanță. Calitateapuștii și distanța eficace de tragere depind, în primul rând, de calitatea forajului.
Presupunând celelalte condiții egale, efectul lungimii țevii este cel din tabelul de mai sus.
Bascula. Este partea metalică dintre țeava și pat și curpinde piese de primă importanță pentru funcționarea puștii: închizătorul, mecanismul de dat foc, extractorul sau ejectorul și piedica de siguranță.
Închizătorul puștilor cu alice are un rol triplu: să permită deschiderea și închiderea puștii, când se încarcă și descarcă; să reziste presiunii gazelor exercitată spre fundul cartușului și astfel să silească încărcătura să se scurgă spre gura țevii; să oprească, în măsura posibilului, gazele ce ar veni înapoi, în cazul că tubul plesnește. El are un rol important nu numai pentru o ușoară funcționare, ci și pentru siguranța trăgătorului. Dacă în momentul aprinderii pulberii închizătorul n-ar rezista, parte din încărcătură ar veni în ochii trăgătorului. De aceea, se cere atenție la închizătorul armelor uzate.
Închizătoarele moderne au, de regulă, 3 sau 4 zăvoare.
Închizătorul Greener are două zăvoare în formă de cârlige așezate sub camera cartușului și în plus un zăvor transversal care intră într-un orificiu făcut în prelungirea șinei. Este întâlnit, de obicei, la puști de fabricație germană.
Închizătorul Purdey are tot 3 zăvoare, două zăvoare (cârlige) sub camera cartușului; al treilea zăvor, care este o prelungire a șinei, prins și fixat de o piesă ce alunecă, orizontal, în basculă. Acest tip este întâlnit la puștile noi de origine cehoslovacă și la arme de fabricație engleză.
Închizătorul Kersten are 4 zăvoare: două în formă de cârlige și două asemănătoare cu al treilea zăvor Greener, numai că ele sunt o prelungire a pereților țevii. Acest tip de închizător este întâlnit, mai ales, la armele cu țevi suprapuse (sistem Bock). Este mai puternic decât cele cu 3 zăvoare.
Mecanismul de dat foc aprinde capsa prin izbirea ei cu putere și dă foc încărcăturii cartușului. El se compune, în principal, din trăgaci, cocoș și percutor. Ca accesorii se amintesc piedica de siguranță și indicatoarele de armare. Cocoașele pot fi aparente, adică vizibile în exterior, așa cum sunt armele de tip vechi, sau ascunse în basculă ca la armele moderne. Ultimele câștigă mereu teren în dauna celor dintâi, care au dezavantajul că sunt inestetice, se curăță greu și, pentru a fi armate, trebuie trase cu degetul, în timp ce la cele cu cocoașele ascunse în basculă, armarea se face automat, prin deschiderea (frângerea) puștii.
Oricare ar fi sistemul, cocoașele sunt acționate de un arc care le împinge cu putere într-un percutor, care, la rândul lui lovește capsa. Percutorul este un cui așezat în basculă. El nu trebuie să perforeze capsa, deoarece în acest caz o parte din gaze ar ieși din țeava spre basculă, micșorând puterea focului și fiind, în același timp, supărătoare pentru ochiul trăgătorului.
Pentru ca trăgaciul să nu fie atins fără voie, provocând descărcarea puștii, se montează sub trăgaci o apărătoare în formă de semicerc care se numește garda trăgaciului. Unele fabrici, în dorința de a pune la dispoziția trăgătorului un semn de recunoaștere dacă cocoașele sunt armate sau nu, au montat în basculă, pentru fiecare țeavă, câte un cui, care iese în afară, dacă cocoșul este armat și intră în basculă, când acesta este tras. Aceste cuie se numesc indicatoare de armare.
Piedica de siguranță este o piesă în formă de buton, așezată pe spatele patului, imediat înapoia pârghiei închizătorului, și are scopul să oprească aprinderea involuntară a cartușului. Prin simpla deschidere a armei, piedica de siguranță intră în funcțiune și blochează trăgacele. Pentru a putea aprinde cartușul este nevoie de împingerea înainte a butonului. Cele mai bune sisteme de piedici de siguranță sunt acelea care acționează, nu asupra trăgaciului, ci asupra cocoșului însuși. Dar siguranța nu este suficientă pentru a exclude accidentele, ci mai este necesar ca vânătorul să știe s-o folosească.
În cele ce urmează, vor fi descrise principalele două sisteme de mecanisme de dat foc cartușului.
Sistemul Anson&Deeley. La acest sistem, părțile interioare ale mecanismului de dat foc și anume: cocoșul, arcul cocoșului, pârghia de armare, nuca și arcul de la nucă sunt îngropate într-o scobitură a basculei. La sistemul cu platine, toate aceste piese sunt fixate de câte o placă pentru fiecare cocoș, numită platină.
La sistemul Anson&Deeley, armarea cocoșului se face în modul următor: partea anterioară a pârghiei intră într-o scobitură a patului anterior al puștii; când frângem arma, porțiunea este împinsă în jos, iar pârghia, învârtindu-se în jurul axului său, împinge cocoșul, așezându-l în poziție armată; în aceeași clipă, dintele nucii intră într-o scobitură a cocoșului, iar arcul nucii fixează cu putere, nuca. Cocoșul este acum armat. Când se apasă pe trăgaci, ca să dea foc cartușului, dintele nucii scapă din scobitura cocoșului, iar acesta din urmă, împins fiind de arcul cocoșului izbește capsa. Acest sistem este simplu și trainic. Singurul inconvenient constă în faptul că piesele fiind îngropate și fixate în basculă, examinarea mecanismului armei și înlăturarea eventualelor deranjamente pot fi făcute numai de un armurier, prin desfacerea completă a basculei, pe când la sistemul cu platine laterale, prin demontarea platinei, avem în mână toate piesele. De fapt, vânătorul să nu demonteze arma, el neavând posibilitatea să o repare.
La sistemul cu platine laterale spre deosebire de sistemul Anson&Deeley, piesele mecanismului de dat foc, nu sunt fixate în basculă, ci pe câte o placă numită platină, așezată vertical, de fiecare latură a basculei. Placa este legată de basculă prin câte două rânduri de șuruburi. Alături de avantajul de a putea fi demontat ușor, sistemul prezintă și inconvenientul unei solidități mai reduse.
La ambele sisteme, trăgaciul nu trebuie să funcționeze nici prea greu, nici prea ușor. Dacă funcționează prea greu, atunci prin apăsarea lui puternică, țeava se mișcă din linia de ochire: dacă funcționează prea ușor, pușca se poate descărca fără voia vânătorului, existând pericol de accident.
Ambele sisteme au piedică de siguranță.
Extractorul și ejectorul au rostul de a scoate tubul de cartuș din țeava puștii sau cartușul netras. Scoaterea tubului se produce prin deschiderea armei.
Unele puști, îndeosebi cele vechi, au numai extractor care scoate tubul atât cât să poată fi prins cu mâna (cam un centimetru), în timp ce ejectorul automat, întâlnit la armele moderne, la deschiderea puștii, aruncă afară din țeava, tubul tras datorită unui arc existent în antepat. Ejectorul prezintă avantajul unei încărcări mai rapide a armei, lucru de folos în terenurile cu vânat mult. El însă aruncă din țeava numai tuburile trase; la cele netrase, funcționează ca un extractor simplu.
PUȘTI CU REPETIȚIE PENTRU ALICE
La puștile basculante descrise mai sus, după fiecare foc tras, tubul gol trebuie scos din țeava și introdus altul, cu mâna. Operația necesită timp, constituind un dezavantaj în terenurile cu vânat mult, unde trebuie să tragi multe focuri în interval scurt de timp (vânătoare de rațe, gâște, fazani). Acest dezavantaj este remediat de puștile cu repetiție și automate Cele cu repetiție au o singură țeava, care este fixă față de patul armei. Sub țeava, ele au o magazie, în formă de tub, în care se pun, pe rând, cap la cap, cinci cartușe, iar al șaselea se așază direct în camera cartușului. După ce s-a tras un foc se trage cu mâna stângă înapoi un mâner și în acest fel tubul gol va fi aruncat afară. Împingând mânerul la loc, se introduce, automat, în țeava, un alt cartuș din cele aflate în magazie. Această operație trebuie repetată după fiecare foc tras, în acest fel, se pot trage repede, șase focuri. În magazie există un arc, care se comprimă la introducerea celor cinci cartușe și se destinde prin scoaterea lor, în cursul tragerii. Ca principiu de funcționare se aseamănă cu carabinele de vânătoare și cele militare, însă la acestea cartușele sunt suprapuse într-un încărcător pe când la puștile cu alice stau cap la cap.
PUȘTI AUTOMATE PENTRU ALICE
Acestea au și ele o magazie în care se introduc cinci cartușe, iar magazia are cam aceeași formă ca la cele cu repetiție. Deosebirea fundamentală între puștile automate și cele cu repetiție constă în faptul că, la primele, pentru aruncarea tubului gol și pentru reîncărcare este întrebuințată forța gazelor (forța de recul). În acest fel, nu mai este necesară luarea de la ochi și mișcarea cu mâna a mânerului pentru reîncărcare, ci operația se face, automat, prin utilizarea forței de recul. Deci, fără a mai lua pușca de la ochi, se pot trage 6 focuri (cinci cartușe din magazie și unul din cameră). Cele mai reușite și, în același timp, mai răspândite puști automate cu alice, sunt cele de fabricație Browning. Totuși ele sunt rare, comparativ cu cele basculante, iar cele cu repetiție și mai rare.
Puștile cu repetiție și cele automate, dacă au unele avantaje, au și dezavantaje și anume: mecanismul lor funcționează numai dacă tubul este uniform sertizat și nu are nici o umflătură, altfel se „îneacă". Pe de altă parte, nu există posibilitatea alegerii unui cartuș de o anumită mărime, ci vânătorul este obligat să tragă cartușul care vine la rând în magazie, pe când la puștile basculante se pune în țeava cartușul de care este nevoie.
Patul puștii. Din proverbul care circulă în lumea vânătorească și anume că „țeava puștii conduce alicele, dar cel care face ca ele să nimerească în țintă este patul", trebuie să deducem marea importanță pe care un pat potrivit taliei vânătorului o are pentru un tir eficient. Când se trage cu pușca cu alice asupra vânatului care aleargă și mai cu seamă asupra celui din zbor, adeseori, vânătorul nu are decât un timp scurt pentru a îndepărta pușca spre piesa de vânat respectivă. Pădurea, stuful, culturile agricole de pe câmp, adesea, îi limitează câmpul de vedere. în această situație, este de mare importanță ca el să poată duce pușca la ochi, într-o clipă. Acest lucru îl poate face cu precizie numai atunci când patul puștii i se potrivește. Nu se poate insista suficient asupra importanței acestui fapt. Mai degrabă se vor putea obține bune rezultate la tir cu o pușcă având țeava de calitate mijlocie, dar un pat bun, decât cu una prevăzută cu o țeava excelentă, dar având un pat necorespunzător. Oricine va înțelege că alt pat se va potrivi unui om cu talie înaltă, slab, gât și mâini lungi și alt pat unuia scund, gras și cu mâini scurte. De aceea, la cumpărarea unei puști, mare atenție trebuie acordată patului.
Caracteristicile principale ale patului unei arme sunt:
lungimea patului, care se măsoară de la primul trăgaci până la mijlocul tălpii patului;
înclinarea patului, adică distanța de la linia care merge în prelungirea șinei țevii, până la partea superioară a tălpii patului,
– abaterea laterală a patului, adică îndoirea patului în direcție orizontală. Aceasta este necesară la persoanele late în umeri.
Pentru a verifica dacă patul se potrivește, se procedează astfel: se alege un punct situat la 10-20 m de noi, aproximativ la înălțimea ochilor. închidem ochii și ducem arma la ochi, ca și când am vrea să tragem, apoi, fără să mișcăm corpul, deschidem ochii, iar dacă țeava este îndreptată exact în direcția punctului ochit, înseamnă că patul ni se potrivește. Pentru a putea spune că țeava este bine îndreptată, condiția este ca vârful catarii să fie pe punctul ochit, iar șina puștii să o vedem lucind pe toată lungimea ei. Dacă vedem numai cătarea, iar șina nu, înseamnă că patul are înclinare prea mare, deci focul va merge sub punctul dorit; dacă vedem numai o parte din șină, înseamnă că vom nimeri deasupra. Această verificare se poate face, cu mai multă ușurință și precizie, dacă se execută cu un drilling, care, pe lângă cătare, are și crestătură (înălțător), încât linia de ochire se poate lua cu precizie. Dar pentru a putea face acest control al patului, persoana trebuie să știe să ia linia de ochire, ceea ce se poate obține cu oarecare exercițiu. Altfel, greșeala de epolare se pune în sarcina puștii.
Deoarece mai frecvent se greșește trăgând prea jos, decât prea sus, se recomandă ca patul să aibă mai bine o înclinare mai mică și o lungime mai mare, deoarece prin aceasta se trage cu ceva deasupra țintei, ceea ce uneori este avantajos, mai cu seamă la vânatul în zbor. Patul prea scurt mai are dezavantajul că izbește mai tare în umăr și uneori și în obraz. Vara și toamna este necesar să fie aplicat patului un prelungitor de 8-12 mm.
Nu toți vânătorii epolează la fel: unii ridică patul mai sus de umăr, alții îl lasă mai jos. Toate acestea sunt particularități care trebuie avute în vedere când se încearcă o pușcă. în concluzie, cea mai bună pușcă, sub raportul patului, este aceea pe care trăgătorul o ia la umăr cu ușurință, îi este comodă și nimerește la țintă. în literatură se mai recomandă și alte căi pentru alegerea unui pat corespunzător. Exemplu, pentru lungimea patului se măsoară lungimea antebrațului, până la vârful degetului arătător, pentru înclinare distanța ochi-claviculă și pentru abaterea laterală (c), lățimea pieptului, deși metoda în sine este bună, totuși în aplicare dă rezultate îndoielnice, din cauza impreciziunii la efectuarea acestor măsurători. Patul unei puști cu alice poate avea diferite forme.
Antepatul (piesa a III-a) este o piesă din lemn situată sub țeava, care face legătura dintre țevi și basculă și, în același timp, adăpostește arcul care acționează asupra ejectorului automat și împinge extractorul la deschiderea puștii.
PROBA DE REZISTENȚĂ LA PULBEREA FĂRĂ FUM
Pulberea fără fum (vie) dezvoltă asupra pereților țevii o presiune mai mare decât pulberea neagră. Nu în orice pușcă pot fi folosite cartușe încărcate cu pulbere fără fum, fără a risca o spargere a țevii. În țările care fabrică puști de vânătoare, există institute care verifică rezistența țevii la cartușul încărcat cu pulbere fără fum, iar în cazul când pușca a trecut această probă cu bine, i se aplică pe țeavă, sub camera cartușului, uneori și pe basculă, o ștampilă gravată. Felul ștampilei variază după țara și orașul unde se face verificarea. Astfel:
fosta URSS: un triunghi în care este înscris un cerc, în mijlocul căruia este litera T, și scris: BEZD napox.
în Germania: litera N având o coroană deasupra sau cuvântul Nitro.
fosta RS Cehoslovacă, R Ungară, Austria au literele NP, sub formă de monogramă, iar alături o altă literă indicând orașul unde s-a făcut proba; V- Viena, F= Ferlach, B = Budapest, P = Praga). În RS Cehoslovacă, la armele noi, semnul este litera N în mijlocul unui dreptunghi.
Belgia: un leu ridicat pe picioarele dinapoi, iar sub el literele P. V.
Franța: dacă încercarea s-a făcut la Paris, ștampila este o stea, iar sub aceasta literele P.T.: dacă încercarea s-a făcut la St. Etienne ștampila este formată dintr-una sau două coroane, sub care sunt literele P.T.
Anglia: dacă încercarea s-a făcut la Birmingham, ștampila cuprinde literele N.P. cu o coroană deasupra; la încercările efectuate la Londra, ștampila este un braț cu spadă sub care sunt literele N.P.
Ștampilele de mai sus oferă trăgătorului o garanție de securitate atâta timp cât armele nu sunt defecte sau prea uzate, iar cartușele sunt încărcate normal.
Dacă pușca este fabricată într-una din țările de mai sus, dar nu are aplicată ștampila respectivă, înseamnă că nu poate fi folosită decât cu cartușe încărcate cu pulberea neagră.
PUȘTI CU ȚEVI GHINTUITE
La vânatul mare, conform legii, este permis a se trage numai cu glonț. Se pot folosi și puști cu țevi netede, dar glonțul nu va avea precizia celui tras dintr-o țeavă ghintuită, iar distanța până la care tirul este eficient va fi mai mică. De aceea la vânatul mare se întrebuințează, de regulă, așa-numitele puști ghintuite, la care interiorul țevii nu este neted, ci străbătut de niște proeminențe în spirală, numite ghinturi. Diferența dintre calibrul măsurat între ghinturi și cel dintre șănțulețe este mică – abia o fracțiune de milimetru. Ghinturile se fac în spirală, scopul fiind a da proiectilului ce iese din țeava o mișcare de rotație în jurul axei sale longitudinale, fapt care îi servește la menținerea direcției pe traiectorie.
Forma ghinturilor, în secțiune transversală, poate fi triunghiulară, dreptunghiulară sau trapezoidală, iar numărul lor de 4-8. Lungimea necesară pentru ca ghintul să facă o învârtire de 360° se numește pas. Aceasta este de circa 22-25 cm.
Funcțiunea ghinturilor este de a da proiectilului o mișcare de rotație și o viteză mai mare. Diametrul proiectilului este egal cu calibrul țevii măsurat între șănțulețe care este mai mare decât cel dintre proeminențe. Aceasta înseamnă că, în drumul proiectilului pe țeava, proeminențele vor intra în partea exterioară a corpului proiectilului, așa încât acesta va avea de învins rezistența opusă de ghinturile ce intră în învelișul său exterior. Această rezistență face ca forța gazelor dezvoltate de pulbere să fie mai bine folosită, deci să dea proiectilului o viteză mai mare. Forma de spirală a ghinturilor dă proiectilului o mișcare de rotație în jurul axului său longitudinal, fapt care îi asigură menținerea direcției pe traiectorie.
Calibrul țevilor ghintuite se exprimă în milimetri.
Puștile cu țevi ghintuite pot avea țevi basculante, cum sunt cele numite drilling și cele cu două țevi combinate (una netedă și una ghintuită), sau țevi fixe, cum sunt carabinele. Cele cu țevi basculante au o construcție asemănătoare cu aceea a armelor cu alice, dar sunt mai solide. Țeava lor este mai scurtă, grosimea pereților țevii mai mare, iar închizătorul mai puternic decât la puștile cu țevi netede. Dispozitivul de ochire este mai precis, ele având și înălțător, pe când cele cu alice au numai cătare. Puștile de acest tip sunt bune, foarte utile în terenurile cu vânat mixt (atât mare cât și mic). Și precizia le este satisfăcătoare. Inconvenientul lor este acela că după un număr mare de focuri trase sau din cauza unei manipulări brutale, închizătorul se uzează, țevile încep să se miște, ceea ce se răsfrânge în mod defavorabil asupra preciziei tirului. Din acest motiv, adevăratele puști ghintuite de precizie rămân cele cu țevi fixe – carabinele.
Și aici, ca și la puștile cu țevi netede, camera cartușului trebuie să fie precis dimensionată. Important este ca din țeava ghintuită să nu fie trase decât cartușe potrivite camerei respective, al căror tub să umple camera respectivă. Dacă între tub și pereții camerei cartușului ar rămâne un spațiu gol, tubul ar putea plesni, rezultatul fiind un foc ratat, dacă nu și consecințe neplăcute asupra trăgătorului însuși. Să nu se folosească deci alte cartușe decât cele destinate puștii respective, chiar dacă ele ar intra în camera cartușului și chiar în cazul când calibrul ar fi identic.
Pereții camerei cartușului sunt mai groși, ei trebuind să reziste unei presiuni ajungând până la 3800 atmosfere, pe când la puștile cu alice presiunea gazelor este de abia 400-500 atm.
Șina este absolut dreaptă și pe ea se fixează dispozitivele de ochire.
Dispozitivele de ochire ale puștilor ghintuite sunt confecționate și montate cu mare grijă. Cătarea este bine să aibă dinspre ochiul trăgătorului o față dintr-un metal de culoare deschisă, pentru a înlesni ochirea. Cătarea și crestătura înălțătorului pot avea diferite forme, cum se vede în fig. 289 c.
În ce privește lungimea țevii și aici ca și la pușca cu țevi netede, calitatea tirului nu depinde de lungime, ci de foraj. Avantajul țevii lungi este doar acela că linia de ochire poate fi luată mai bine, deoarece distanța dintre cătare și înălțător este mai mare. Dar avantajul este minim.
Închizătorul puștilor ghintuite basculante seamănă cu al țevilor netede, însă este mai puternic, având să reziste unor presiuni mai mari ale gazelor. închizătorul puștilor ghintuite cu țevi fixe însă este diferit: are formă cilindrică, alunecă în sensul lungimii puștii, acționat fiind de un mâner. în interiorul corpului cilindric, este arcul percutorului și percutorul, iar la capătul dinspre țeava este montat așa-numitul cap mobil cu gheara extractoare a tubului cartușului. Lateral, se găsește piedica de siguranță care acționează prin intrarea în acest corp cilindric.
Patul puștilor ghintuite basculante este cam la fel cu al puștilor de alice, având însă pistolet, deoarece la ochirea cu glonț gâtul patului trebuie ținut mai sigur în mână. Patul puștilor cu țevi fixe se poate prelungi sub țeava pe jumătate din lungimea ei, pe trei sferturi sau chiar până la vârf, fără ca aceasta să aibă vreo influență asupra tirului.
Acceleratorul. La tirul cu glonț, dacă trăgaciul funcționează prea greu, încât necesită o apăsare mai puternică, există riscul deplasării țevii de pe linia de ochire. Dacă, dimpotrivă, acesta cedează la cea mai mică atingere, se pot produce accidente, glonțul putând pleca din țeava pe neașteptate. Pentru remedierea acestui inconvenient există un dispozitiv de sensibilizare temporară a trăgaciului numit accelerator sau dublă detantă.
La puștile cu țevi fixe, acceleratorul constă dintr-un al doilea trăgaci așezat înapoia trăgaciului propriu-zis. Când se apasă pe acest al doilea trăgaci, primul – adevăratul trăgaci – devine foarte sensibil, izbind capsa și aprinzând cartușul, la cea mai mică atingere. Apăsarea pe accelerator se consideră suficientă când se aude un slab țăcănit.
La puștile basculante ghintuite, de exemplu drillingurile, accelerarea se realizează prin împingerea înainte a trăgaciului din față (de la țeava dreaptă) până când se aude și în acest caz, o țăcănitură.
Mânuirea acceleratorului să fie învățată cu țeava goală.
LUNETA PUȘTII DE VÂNĂTOARE
Vânătorii cu vedere bună pot trage precis și fără lunetă, luând linia de ochire numai prin înălțător și cătare. Dar la distanță mare, chiar și pentru aceștia, ochirea numai prin înălțător – cătare este îngreuiată și nesigură, deoarece, în acest caz, cătarea acoperă obiectivele mici. în această situație luneta este de mare folos, ușurând ochirea. Persoanelor cu vedere slăbită, luneta montată pe pușcă le este indispensabilă, chiar și la distanță mică.
AVANTAJELE LUNETEI
Nu este nevoie ca vânătorul să așeze, în aceeași linie, cele trei puncte; țintă, cătare și înălțător, ci, pur și simplu, să vadă ținta la intersecția firelor reticulare ale lunetei;
Permite ochirea cu precizie și persoanelor cu vederea relativ slabă;
Apropie ținta de 4 sau mai multe ori, atât cât reprezintă mărimea lunetei;
Dacă are luminozitate mare, permite ochirea și la crepuscul.
Prin slăbirea unui șurub și învârtirea ocularului în dreapta sau în stânga, luneta poate fi potrivită vederii vânătorului.
Cu ajutorul unui disc așezat în partea superioară a lunetei, care poate fi învârtit, firele reticulare pot fi ridicate sau coborâte în funcție de distanța la care vrem să tragem. Aceste distanțe sunt notate pe disc, iar acesta se poate fixa în poziția respectivă cu ajutorul unui șurub.
Se construiesc lunete de mărime de 2-10 ori, dar, cu cât mărimea este mai accentuată, cu atât se amplifică mai mult mișcările obiectului văzut în câmpul lunetei și se micșorează câmpul de vedere, ceea ce este un dezavantaj. în acest caz, soluția este rezemarea puștii. Din această cauză, cele mai des întrebuințate lunete sunt cele cu mărime de 4 ori, care asigură o apropiere suficientă a obiectului fără a amplifica prea mult mișcările.
Rezultă de aici că luneta cu mărire de 6 ori are un câmp de vedere mai mic, ceea ce îngreuiază prinderea vânatului în câmpul lunetei, când se ochește, mai cu seamă dacă vânatul este în mișcare.
Atât pe puștile ghintuite basculante, cât și pe cele cu țevi fixe – carabinele -luneta trebuie montată așa fel încât să poată fi luată cu ușurință de pe armă și pusă în toc, în timpul transportului. Distanța de la ocularul lunetei până la ochiul trăgătorului este de 8-10 cm.
Este de la sine înțeles că luneta este utilă numai în cazul când este montată așa fel ca să asigure un tir precis. De aceea, montarea ei pe pușcă trebuie încredințată numai armurierilor pricepuți.
Cu ajutorul reticulului lunetei, se poate aprecia și distanța la care se găsește vânatul, presupunând că acesta stă cu latura corpului perpendicular pe linia de ochire.
VERIFICAREA RANDAMENTULUI PUȘTILOR
Pușca ghintuită se verifică prin tragere la poligon. Verificarea se poate face numai de un bun trăgător. Altfel nu se poate ști dacă tirul slab trebuie atribuit puștii sau celui ce trage. La verificare, se procedează astfel: se trage numai cu pușca rezemată și coatele rezemate. Este nevoie, de o masă și un scaun care să nu se miște. Pe masă se pune un săculeț cu nisip sau cu grăunțe, iar peste acesta o bucată de stofă groasă sau o haină moale. Pușca se reazemă de săculeț, cât mai aproape de garda trăgaciului, iar coatele se țin pe masă. Dacă am rezema țeava aproape de gura ei, am proceda greșit, deoarece glonțul ar suferi o abatere în sens opus punctului de sprijin. Această constatare este valabilă și pentru tirul în terenul de vânătoare.
La distanță de 50, 80 sau 100 m, se așază un panou la mijlocul căruia s-a desenat un punct negru. Se trag 5 focuri, fără a se examina ținta, căutând să se ochească mereu în același fel. Numai după ce s-au tras cele 5 cartușe, se examinează ținta. Dacă proiectilele au mers concentrat în punctul ochit sau imediat în apropierea lui, pușca este precisă, dacă bate tot grupat, dar nu în punctul ochit, ci alături, atunci pușca este bună dar neprecisă. Defectul se poate remedia prin corectarea dispozitivului de ochire; dacă bate împrăștiat, pușca este slabă. Cele 5 focuri se trag la intervale destul de mari, încât țeava să nu se încălzească.
La distanța de 100 m, cercul de împrăștiere al celor 5 cartușe trase nu trebuie să fie mai mare de 5 cm diametru.
Verificarea randamentului puștii cu alice. Pe fiecare vânător îl interesează să știe cum „bate" pușca lui de vânătoare, dacă bate concentrat sau împrăștiat. Lucrul acesta este bine să-1 știe, atât când vrea să cunoască mai bine pușca pe care o posedă, cât mai ales atunci când cumpără o armă folosită. Puștile noi se pun în vânzare împreună cu un certificat care dă caracteristicile lor balistice, deci verificarea nu este necesară. Pentru a ști cum bate arma se procedează astfel: pe un panou de scândură se fixează, cu pioneze sau cuie, o hârtie albă sau de ambalaj cu o suprafață de circa 1m2. Se ia un cartuș de fabrică având alice de 3 1/2 mm și se numără alicele. Apoi se ia un cartuș, de același fel, dar neatins, și se trage în mijlocul panoului de la o distanță de 35 m socotită de la gura țevii. Pe panou se descrie un cerc cu diametrul de 75 cm, dar alegând centrul lui așa fel încât cercul să cuprindă un număr cât mai mare de găuri lăsate de alice în hârtie. Apoi se numără câte alice au intrat în cerc și se calculează câte procente reprezintă alicele intrate din cele care au fost în cartuș. Exemplu: în cartuș, au fost 140 fire de alice, iar în cerc au fost numărate 99, care reprezintă 71%.
Verificarea randamentului puștilor cu alice
Acesta este procentajul. Pentru aprecierea procentajului, se dau următoarele cifre convenționale: peste 71% – armă superioară, 65-70% – armă foarte bună, 55-64% – armă bună, 50-54% – armă satisfcătoare, sub 50% – armă slabă.
Trebuie menționat însă că pentru a obține un rezultat cât de cât apropiat de realitate, este necesar să se tragă cel puțin câte 5 cartușe în 5 panouri diferite, cu fiecare țeava și apoi să se facă o medie. Din rezultatul unui singur foc nu se poate trage o concluzie justă. Procentajul depinde de forajul țevii; dintr-o țeava cu foraj choke ¾, procentajul poate fi peste 71%, pe când dintr-o țeava cilindrică el va fi 40-50%.
O altă caracteristică a țevii este grupajul, care se înțelege astfel: la același procentaj găsit în cercul de 75 cm diametru, alicele pot fi împrăștiate mai mult sau mai puțin uniform pe toată suprafața cercului sau ele pot să fie grupate în număr mai mare, spre centrul lui. În acest din urmă caz zicem că pușca are grupaj bun. Pentru exprimarea în cifre a grupajului, se procedează astfel: în interiorul cercului de 75 cm diametru, se descrie un alt cerc cu diametrul de 37,5 cm și se numără găurile alicelor. Apoi se împarte numărul de alice intrate în cercul mare (75 cm), cu numărul alicelor din cercul mic (37,5 cm). Cu cât produsul va fi mai mic, cu atât grupajul va fi mai mare. Exemplu: în cercul mic au fost numărate 40 buc, iar în cercul mare s-au găsit 99 alice. Grupajul va fi 99:40=2,47. Se consideră că o țeava bate strâns, când rezultatul împărțirii este 2 sau mai puțin; grupajul va fi mijlociu, dacă rezultatul este 2,4-2,8; grupajul este slab, dacă rezultatul este în jurul lui 4. Pușca cu un grupaj strâns este foarte bună, dar numai în mâna unui trăgător de elită.
Trăgând 5 focuri, cu aceeași țeava, în panouri diferite, se constată că numărul de alice intrate în cerc, nu este același, ci variază, uneori mai mult, alteori mai puțin. Se înțelege că pușca bună este aceea la care aceste variații sunt mici. Această caracteristică a armei se numește regularitate. Practic, se procedează astfel: se trag 5 focuri în 5 panouri diferite, cu aceeași țeava. Se numără alicele intrate în cercul de 75 cm diametru. Se scade numărul cel mai mic din numărul cel mai mare de alice intrate, iar cu cât diferența va fi mai mică cu atât regularitatea va fi mai mare, deci țeava va fi mai bună. Exemplu: numărul cel mare de alice găsit într-un panou a fost de 105, iar cel mai mic de 82. Diferența este de 23. În mod convențional, regularitatea se exprimă astfel: daca diferența a fost de la 0 la 15 fire de alice, regularitatea este excelentă, 15-20 fire, este foarte bună, 20-30 fire este bună, iar 30-40 fire este suficientă. Pentru a putea număra alicele mai ușor, fără greșeli, se recomandă să se tragă două diametre perpendiculare și numerotarea spațiilor formate, de la 1 la 8.
Mai trebuie verificată penetrația, adică puterea de pătrundere a alicelor în obiectul lovit. Problema însă este mai dificilă pentru vânător. Ar trebui să se tragă într-o scândură și să se vadă câte fire de alice au străbătut-o. Dar scândurile pot fi de diferite specii lemnoase, de diferite grade de uscare, iar la aceleași specii și grad de uscare de diferite structuri: mai densă, mai rară. Încercarea s-ar mai putea face trăgând și într-un pachet de foi de hârtie, urmărindu-se numărul de file străbătute. Dar și hârtia poate fi de diferite calități, iar pachetul mai strâns sau mai rar. Un alt factor este deformarea alicelor de la plecarea din cartuș și până la lovirea țintei, iar gradul de deformare depinde de tăria alicelor. Iată atâtea cauze care ne obligă să renunțăm la tratarea acestei laturi a randamentului puștii cu alice – penetrația – aplicarea ei practică depășind posibilitățile majorității vânătorilor.
Verificarea randamentului se face de la următoarele distanțe, socotite de la gura țevii până la panou: la puștile de calibru 12 de la 35 m, la calibrul 16 de la 33 m, iar la calibrul 20 de la 30 m.
Verificarea se face numai cu alice de 3,5 mm.
Este limpede că randamentul puștii depinde nu numai de țeava, ci și de cartuș.
Cea mai bună pușcă va da un randament slab cu un cartuș de calitate inferioară. Deci, la verificare trebuie să fie folosite cartușe bune. Cu o pușcă a cărei randament este bine cunoscut, se pot verifica diferitele calității de cartușe.
Clasificarea țevilor, din punctul de vedre al randamentului, este relativă. Sunt atâția factori care nu pot fi prinși în cifre, încât la stabilirea procentajului o diferență de 3-4 procente nu poate fi concludentă pentru a alege o pușcă.
Până la o distanță de 5-10 m, grupul alicelor de mărime mijlocie acționează ca un proiectil unic, de aceeași greutate și viteză. Aceasta din motivul că ele merg grupat.
CLASIFICAREA ARMELOR DE VÂNĂTOARE
După modul cum acționează asupra vânatului, se deosebesc: arme albe (cuțitele de vânătoare) și arme de foc, la care proiectilul este trimis în țintă de forța gazelor unui exploziv.
După felul cum este fixată țeava în patul puștii: puști cu țevi basculante, care, la încărcare și descărcare se mișcă în jurul unui ax. La această categorie intră puștile obișnuite de vânătoare cu două țevi; puști cu țevi fixe, care nu se mișcă față de poziția patului; în această categorie intră carabinele, precum și puștile cu repetiție și automate, cu alice.
După forajul țevii: puști cu țevi netede (lise), adică puști pentru alice: puști cu țevi ghintuite (de glonț); puști cu țevi mixte, combinate, când aceeași pușcă are atât țevi lise cât și țevi ghintuite.
– După numărul țevilor: puști cu o singură țeava, cu două țevi, cu trei țevi, (drilling). Acestea din urmă, de regulă, au două țevi de alice, deasupra și o țeava ghintuită dedesubt. Dar poate fi și invers. Puști cu patru țevi (Vierling-citește firling), dintre care două cu alice, una ghintuită de calibru mare și una, tot ghintuită, de calibru mic, de obicei 5,6 mm.
Pentru cei ce vânează în păduri, în special pentru silvicultori, pușca cea mai potrivită este un drilling, cu 2 țevi de alice calibru 16 și o țeava de glonț de calibru 7 sau 8 mm. Drillingul cuprinde într-o piesă două puști, încât se poate vâna atât la vânat mic (iepure, fazani, sitari), cât și la vânat mare (mistreț, căprior, eventual și cerbi și urși).
După numărul de cartușe cu care pot fi încărcate și după modul de funcționare al puștii:
Puști cu un singur cartuș într-o țeavă, deci care trebuie reîncărcate după fiecare foc tras.
Puști cu repetiție, care au o magazie în care intră 5 cartușe puse cap la cap, plus unul în țeava. Eliminarea cartușului tras și reîncărcarea se face acționând cu mâna: în această categorie intră și carabinele de vânătoare.
Puști automate (cu alice), care au tot 5+1, ca și cele cu repetiție, însă încărcarea și descărcarea se face automat, folosind forța gazelor.
După planul în care sunt așezate țevile:
Puști cu țevi în același plan orizontal (juxtapuse), cum este la puștile de vânătoare obișnuite.
Puști cu țevi suprapuse numite și sistem Bock.
După natura cocoașelor:
Puști cu cocoașe vizibile, cum sunt cele de tip vechi.
Puști cu cocoașe ascunse, numite și sistem Hammerless.
DIFERITE DENUMIRI PRIVIND PUȘTILE
Flobert se numește o pușcă de calibru mic – 6 sau 9 mm – cu una sau două țevi, fixe sau basculante, netede sau ghintuite. Din cele cu țevi netede, se trag, de obicei, cartușe cu alice, dar pot fi trase și cartușe cu un singur proiectil. Cartușul nu are capsă, ci cocoșul izbește tubul în ramă (lateral), unde este pusă substanța de aprindere, spre deosebire de puștile cu foc central, la care percutorul lovește capsa din centrul tubului.
Cartușul zis de 6 mm este, de fapt, de 5,6 mm și numai pentru simplificare a căpătat denumirea de 6 mm. Vânătorul folosește carabine de acest calibru la combaterea dăunătorilor, deoarece au tir destul de precis, se poate trage cu ele la o distanță superioară puștii cu alice, iar cartușele sunt ieftine. Acest calibru și cartuș se întâlnesc și la carabinele de tir sportiv. Sunt arme interzise la vânătoare.
Denumirea de flobert derivă de la armurierul francez Flobert, care în jurul anului 1855 a realizat, pentru prima dată, astfel de puști.
Carabina de calibru 22 longrifle (citește longraifl) are o țeava fixă, ghintuită, și trage tot un cartuș de 22 (5,6 mm), arătat în figura 295. Deosebirea față de Flobert constă în faptul că din această carabină nu se trage decât cartușul de 22 longrifle, pe când din flobert și cartușe de glonț mai scurte apoi cartușe de alice, precum și cu proiectile sferice de 9 mm. Termenul de longrifle este dat de americani; acestei carabine i se mai spune în țara noastră și plici.
Armă de ocrotire se numește tot carabina precedentă. Denumirea provine din faptul că în sectorul vânătoresc este folosită la combaterea dăunătorilor, iar nu la vânătoare.
Expres sau dublu expres este o denumire întâlnită mai cu seamă în Transilvania și dată unei puști de tip vechi, basculante, având una sau două țevi ghintuite, din care se trage un cartuș numit expres.
Țeava paradox este prevăzută cu ghinturi numai la gură, pe o porțiune de câțiva centimetri. Scopul urmărit este de a se putea trage și cu glonț, cu o precizie mai mare decât din țeava netedă. Se folosesc proiectile cu plumb. Eficiența ei nu se poate compara cu aceea a unei carabine.
CARTUȘE DE VÂNĂTOARE
Efectul asupra vânatului a focului de pușcă depinde și de cartuș. Nici cea mai bună pușcă nu poate da un randament satisfăcător fără un cartuș bun. Dar modul de confecționare a cartușului interesează și din punctul de vedere al evitării accidentelor. După război, au fost înregistrate numeroase accidente soldate nu numai cu țevi plesnite, ci și cu degete rupte, cauza fiind pulberea necorespunzătoare rezistenței puștilor de vânătoare. Cartușul defectuos, deci tirul slab, are ca urmare și pierderi de natură economică, prin rănirea vânatului. Așa fiind, vânătorul trebuie să știe ce condiții trebuie să îndeplinească un cartuș bun de vânătoare, mai cu seamă când obișnuiește să-și încarce el însuși cartușele.
CARTUȘUL PENTRU ȚEVI LISE (NETEDE)
Părțile componente ale cartușului sunt: Tubul este confecționat din carton presat și plastic, fundul îi este metalic, pentru a-i da mai multă rezistență. în același scop, tot la fund, are o dublură metalică.
Aproximativ pe o treime din lungime, în partea dinspre fund, tubul are în interior o întăritură de carton și o altă întăritură de aceeași lungime, din metal, care are rostul sa nu permită trecerea gazelor spre peretele de carton. Lungimea acestor două întărituri este atâta cât ajunge și încărcătura de pulbere, fără să o preseze, dar și fără să lase spațiu gol.
La fund, între pereții capsei și întăritură de metal, este un tampon de carton, un fel de dop, al cărui rost este de a presa și deci a fixa mai bine elementele de la fundul tubului.
În mijlocul tamponului de carton, este montată capsa.
Tubul pregătit cu toate elementele arătate mai sus este gata de a fi încărcat. Încărcarea constă în a pune doza de pulbere, deasupra acesteia o rondelă gudronată, apoi bura groasă de pâslă, o altă rondelă, de data aceasta de carton, în fine, doza de alice. Peste alice se așază rondela-capac în jurul căreia se îndoaie marginea tubului pe o lungime de 4-5 mm.
Capsa este un păhărel de metal în care este pus explozivul – fulminantul de mercur. Acesta, izbit de percutor și strivit de nicovala capsei, se aprinde, dă foc pulberii și astfel încărcătura de alice pleacă pe țeava. Capsa trebuie așezată la nivelul fundului metalic al tubului, nici prea adânc, deoarece ar putea da naștere la rateuri, nici prea în afară, dat fiind că în acest caz ar împiedica închiderea puștii. în cartușele încărcate cu pulbere fără fum, capsa trebuie să fie mai puternică, deoarece aprinderea se face mai greu. Pulberea neagră, care se aprinde ușor, are nevoie de o capsă mai mică. Deci, tăria capsei (ca încărcătură de exploziv) trebuie potrivită cu felul pulberii întrebuințate.
Pulberea de vânătoare, după proprietățile ei, se împarte în două grupe: pulberi negre și pulberi fără fum. Pulberea neagră se aprinde ușor, flăcările o cuprind repede în tot volumul ei din tub, dând o presiune și un recul violent, dar pe parcursul în țeavă, presiunea scade, deci efectul asupra alicelor este mai slab decât la pulberea fără fum; are greutate specifică mai mare (aproape dublă) față de cea fără fum. Lasă scrum pe țeava, iar după foc, un nor de fum împiedică vederea celui ce vrea să tragă al doilea foc. Pulberea fără fum este mai deschisă la culoare (cenușie), se aprinde mai greu, motiv pentru care are nevoie de o capsă mai puternică, arderea este progresivă dând o presiune continuă și un efect de împingere asupra alicelor mai mare decât al pulberii negre, lasă pe țeava foarte puțin scrum și nu produce fum. Se mai numește și pulbere vie, deoarece dă alicelor o viteză mai mare. Datorită acestor calități, este întrebuințată din ce în ce mai mult, în detrimentul celei negre. Ambele feluri de pulberi se alterează la umezeală, de aceea trebuie ținute în încăperi aerisite, uscate, fără variații mari de temperatură.
Cu cât grăunțele pulberii sunt mai mici, cu atât flăcările ce pleacă din capsă provoacă o ardere mai rapidă a pulberii. Praful ce rezultă din sfărâmarea lamelelor sau grăunților de pulbere de vânătoare este cuprins mai repede de flăcări. Concluzia este să nu se încarce cartușul numai cu sfărâmături de pulbere, deoarece din cauza vitezei de ardere, se produc presiuni mai mari decât cele normale, necesare unui tir bun și mai are și două dezavantaje: pericol de spargere a camerei cartușului la puștile slabe și împrăștiere exagerată a alicelor, deci șanse reduse de a lovi ținta, la puștile rezistente.
Rondela gudronată ce se pune peste pulbere închide perfect încăperea acesteia. Marginile ei ating pereții tubului și se sprijină pe întăriturile de carton și de metal, realizând, prin presarea lor de către bură, o închidere bună. Aerul umed care să ducă la alterarea pulberii, n-ar mai putea pătrunde decât pe lângă capsă, dacă aceasta nu s-ar potrivi bine în pereții tamponului de carton.
Bura are un rol dublu într-un cartuș; pe de o parte realizează o închidere bună, oprind ieșirea gazelor pe lângă ea, deci intrarea lor printre alice, iar pe de altă parte, împinge ca un piston alicele spre gura țevii. Dacă bura n-ar realiza o închidere perfectă între marginile ei și tub sau între ea și țeava armei, atunci gazele ar scăpa pe la margine, ar intra între alice, provocând o împrăștiere defectuoasă a lor, deci un efect slab al tirului. Pentru a corespunde acestui scop, bura trebuie să fie dimensionată după calibrul armei și interiorul tubului. Reducerea cât mai mică de diametru sau o lipsă la margine este un defect mare, deoarece pe acolo vor scăpa gazele. In plus, trebuie să fie unsă cu parafină pe margine, realizând astfel o închidere bună. De asemenea, trebuie să fie deformabilă, nu rigidă și elastică, adică să revină la forma inițială, după încetarea presiunii asupra ei. Acestui scop îi corespunde o bură de pâslă, unsă cu parafină. Se înțelege că o bură de hârtie sau una de pâslă fără grăsime este inferioară. înălțimea burei nu este indiferentă, minimă fiind 12-13 mm, la tubul de 65 mm mai mare la cel de 70 mm. Bune rezultate dau și burele din material plastic (tip păhărel).
Alicele sunt proiectile sferice cu un diametrul până la 5 mm. Ele își păstrează cu atât mai bine viteza și direcția pe traiectorie, cu cât se deformează mai puțin în drumul lor din cartuș pe gura țevii. Din acest punct de vedere, sunt mai bune alicele tari, adică cele care în afară de plumb mai conțin 1-2% antimoniu, decât cele din plumb curat (alice moi).
Mărimea alicelor se exprimă practic în mm, totuși, în unele țări mai există și alt mod de numerotare.
Numerotarea convențională a alicelor în diferite țări
Mărimea alicei indicată pentru diferite specii de vânat:
1½ mm – cocoși, sturzi de vâsc, becațină mică, cristei de baltă;
2 mm – prepelițe, turturele, becaține mari;
2½ mm – la sitari, porumbei, sarsele, potârnichi;
3 mm – fazani, rațele mari la corp și iepuri, în pădure;
3½mm -; iepuri la câmp, gârlițe;
4 mm – gâște mari, iepuri la câmp în ianuarie când au părul des, apoi vulpi, viezuri.
Pe timp rece și umed se pot folosi alice cu 1/2 mm mai mare la fiecare categorie.
Alice de 4,5-5 mm se întrebuințează la lupi.
Folosirea de alice prea mici este dezavantajoasă prin faptul că vânatul poate scăpa rănit; folosirea alicelor mai mari decât sunt indicate pentru specia respectivă duce la producerea de goluri în snopul de alice și deci vânatul nu este nimerit.
Poșurile se întrebuințau mai mult la lup. Ele sunt o rămășiță de pe vremea când mistreții și căprioarele puteau fi împușcate cu poșuri. Azi legea interzice, pe bună dreptate, această practică.
Numărul de alice de diferite diametre exprimate în mm, care intră într-un cartuș.
Din acest tabel rezultă că șansele de a doborî un vânat scad, folosind alice mai mari decât cele potrivite.
Sertisajul. În cartuș, peste alice, se pune un căpăcel numit rondelă-capac. Rostul lui nu este numai de a închide cartușul ca să nu cadă alicele, ci are și un rol balistic: opune o oarecare rezistență ieșirii încărcăturii și favorizează arderea pulberii, deci obținerea unei presiuni corespunzătoare. Sertisajul trebuie să fie normal, îndoindu-se cu ajutorul mașinii de sertizat o porțiune de 4-5 mm din cartonul tubului. Dacă sertisajul este slab, se pierde din viteza alicelor; dacă este tare în țeava se produc presiuni prea mari și odată cu aceasta și o împrăștiere anormală a alicelor. De asemenea, trebuie observat ca rondela-capac să stea perpendicular pe pereții tubului, deoarece dacă este înclinată alicele vor ieși, în primul rând, pe margine, apoi snopul de alice va fi defectuos.
Când vânătorul își încarcă el însuși cartușele pentru armele cu alice, se recomandă ca să fie foarte atent la dozajul pulberii și ai" ;elor. între aceste două elemente, trebuie să existe un raport, pentru ca focul să aibă randament bun. Cantitățile respective sunt înscrise pe cutia de pulbere, iar vânătorul trebuie să se conformeze. Cantitatea de pulbere și alice înscrisă pe cutie trebuie să fie cântărite exact cu un cântar de farmacie, apoi pentru fiecare să se facă o măsură dintr-un tub de cartuș folosit, tăind din el până când cantitatea rasă cu un cuțit sau o linie umple măsura. Practic cele două tuburi folosite pentru pulbere și pentru alice trebuie să aibă culori diferite și pe fiecare să se scrie la ce folosește.
CARTUȘUL PENTRU ȚEVI GHINTUITE
Acest cartuș se deosebește, fundamental, de cel pentru puștile cu țevi netede. Tubul este din metal, iar în partea lui inferioară (unde se montează capsa) are sau un șănțuleț sau o ramă, ambele având rostul să permită extragerea tubului din camera cartușului. În puștile basculante, se întrebuințează numai tuburi cu ramă, iar în carabine, de obicei tuburi cu șănțulețe, fără să fie excluse cele cu ramă, la unele tipuri de puști.
Acest lucru trebuie reținut, deoarece are importanță la facerea comenzii de cartușe.
Pulberea este și ea de mai multe feluri și se deosebește de cea folosită la cartușele cu alice. Nu intrăm în detalii, deoarece încărcarea se face de fabrică, nu de vânător. În cartușele de arme ghintuite nu există bură.
Proiectilul poate fi confecționat în mai multe feluri: a) numai din plumb, fără nici un înveliș, cum este la puștile de tip vechi; b) cu blindaj metalic, care acoperă proiectilul până la vârf (blindaj total); c) lăsându-i vârful liber (blindaj parțial). Există și tipuri cu blindaj complet, dar perforate la vârf. Forma proiectilului variază: cu vârf ascuțit rotund, retezat, găurit. Efectul asupra vânatului variază în funcție de caracteristicile proiectilului; cele complet blindate trec ușor prin corpul animalului, neconsumându-și toată energia în țintă; cele neblindate nu intră în obiectivele tari, ci se turtesc; au însă efecte în țintele moi. în fine, cele cu blindaj parțial, după ce au intrat în obiectiv, se desfac la vârf, își consumă energia, în total sau în parte în corpul animalului lovit, deci produc o zguduire puternică și o rană mare, fapt care contribuie la doborârea vânatului. Efectul lor este mai mare când se izbesc de os.
Există trei tipuri de cartușe moderne:
este cartuș cu tub fără ramă (cu șănțuleț), proiectil cu „cămașă" H, și vârf rotunjit de plumb.
tubul de același tip, însă proiectilul cu înveliș „H" are vârful găurit apoi acoperit cu o foaie de aramă.
Ambele sunt destinate pentru carabine.
c) Acest cartuș se deosebește de celelalte prin aceea că are tubul cu ramă, destinat pentru puștile basculante. Proiectilul este de tipul cu înveliș „D" și găurit la vârf, însă gaura rămâne deschisă („tip expandant").
Unele proiectile ale cartușelor au spre vârf o adâncitură, un fel de umăr, al cărui rost este de a tăia părul animalului lovit și astfel de a lăsa, pe locul unde a stat el în momentul împușcării, un semn al rănirii, important pentru eventuala urmărire.
Când se face comandă de cartușe pentru arme ghintuite, este necesar să se indice: calibrul, lungimea tubului, faptul dacă tubul trebuie să fie cu sau fără ramă, precum și tipul de proiectil, în raport cu vânatul căruia îi este destinat.
De exemplu se va nota astfel:
8 x 57 J.R.S. cu proiectil „ D " având gaură deschisă la vârf. Cifra 8 înseamnă calibru, 57 lungimea tubului, R înseamnă că trebuie să aibă ramă, J și S sunt notări speciale.
sau:
8 x 57 J.S., cu proiectil „H" având vârful acoperit cu foaie de aramă. În acest caz notările 8,57 și J.S. sunt notări speciale, însă lipsește litera R, ceea ce înseamnă că este fără ramă (cu șănțuleț), destinat carabinelor.
Rana produsă, deci efectul focului, depinde, în mare măsură, de forma și calitatea proiectilului. Acesta variază și în funcție de vânatul căruia îi este destinat.
Proiectilul ajuns în corpul vânatului se sfarmă, în mod diferit, în funcție de felul lui și de partea corpului care a fost atinsă.
Cartușul se alege în funcție de specia de vânat și distanța de tragere. În dropii, cocoși de munte, eventual în lebede, cocori, se trage cu proiectile complet blindate, pentru a nu sparge prea tare vânatul; la urși, mistreți, cerbi se vor întrebuința cartușe puternice; în fine, la căpriori, dacă e vorba de piese, se folosesc cartușe mai ușoare, de exemplu 6,5 x 57, având un proiectil de 6,2 g cu înveliș „D", pentru a nu face o rană prea mare.
Cartușele de carabină ghintuită pot avea aprindere centrală cu capsă sau aprindere laterală fără capsă, la care, prin simpla izbire a marginii ramei, încărcătura ia foc. Prima are o întrebuințare foarte largă, ea constituind regula; a doua se folosește la carabinele cal. 22 longrifle.
Chiar pentru cartușe de același calibru, există o mare varietate de tipuri, în funcție nu numai de lungimea tubului, ci și de felul și cantitatea pulberii, apoi de forma, lungimea și greutatea proiectilului. Este normal să varieze și energia cinetică.
Largă întrebuințare au azi, cartușele 6,5 x 57,6,5 x 68, 7 x 57,7 x 64, 7 x 64 R, 30-06, 300 Winchester Magnum, 8 x 68 S, 9,3 x 64, 9,3 x 74 R, 375 H & H. Deși nu s-au dovedit că sunt necorespunzătoare sunt tot mai rare calibrele 8 x 57, iar 8 x 60 practic nu se mai fabrică decât la comandă specială.
CÂTEVA NOȚIUNI DE BALISTICĂ
Vânătorul dorește ca focul de pușcă tras de el să nimerească vânatul și să-1 doboare. Dar, din momentul apăsării pe trăgaci și până când proiectilul ajunge la țintă, se petrec o serie de fenomene, care este bine să fie cunoscute, pentru a evita greșelile și pentru a mări satisfacția celui ce practică vânătoarea.
Balistica se ocupă cu studiul fenomenelor ce se petrec în țeava și pe drumul parcurs de proiectil (traiectorie), din momentul în care percutorul lovește capsa și până când proiectilul s-a oprit la țintă. Această disciplină se împarte în: balistica interioară, care se ocupă de fenomenele care au loc din momentul apăsării pe trăgaci și până când proiectilul a ieșit din țeava (presiunea, viteza încărcăturii, forța de recul); balistica exterioară, care studiază fenomenele ce se petrec pe traiectorie, adică începând de la gura țevii puștii și până când proiectilul s-a oprit în țintă (rezistența aerului, traiectorie, penetrație, ricoșete).
DESPRE BALISTICA INTERIOARĂ
Când s-a apăsat pe trăgaci, percutorul lovește capsa, fulminatul de mercur din capsă ia foc și aprinde pulberea din cartuș. Pulberea arde foarte repede, transformându-se în gaze, care exercită o presiune mare în toate sensurile: asupra pereților țevii, asupra închizătorului și asupra încărcăturii din cartuș. Spre orientare, se menționează că presiunea în țeava puștii de alice este de 400-600 atmosfere (1050 bar), iar în cea ghintuită de 1600-3800 atmosfere. Deoarece pereții puștii și închizătorul rezistă, singurul efect vizibil este asupra încărcăturii cartușului, care este dislocată din tub și împinsă pe țeavă. Presiunea maximă pe țeavă se produce atunci când proiectilul a parcurs circa 5 cm după dislocare. După aceea scade, deoarece spațiul ocupat de gaze sporește.
Crăparea tubului are drept consecință pierderea de presiune asupra proiectilului, deci pierderi de viteză și de randament. Pulberea umedă dă și ea pierderi de viteză a proiectilului.
Odată cu detunătura, trăgătorul simte o izbitură în umăr: reculul. El va fi cu atât mai mare, cu cât presiunea din țeava va fi mai ridicată. La aceeași încărcătură, o pușcă ușoară va da reculul mai puternic. Orice cauză care are ca urmare sporirea presiunii pe țeava, mărește și reculul, cum ar fi întrebuințarea unui cartuș lung de 70 mm, într-o cameră a cartușului de 65 mm, prin care se produce o strâmtare a conului de racordare. De asemenea, dacă la pușca ghintuită, în loc de cartuș cu proiectil de 10 g, am folosit unul de 14 g, acesta va opune o rezistență mai mare pe țeava și în consecință presiunea va crește.
În timpul cât proiectilul străbate țeava, aceasta este supusă unor vibrații. Faptul e bine să fie cunoscut, deoarece, dacă rezemăm țeava de un obiect tare, vibrațiile nu vor mai fi posibile și în direcția acelui obiect, iar consecința de ordin practic va fi o abatere a proiectilului în sens opus punctului de sprijin. De altfel, când tragem cu o armă ghintuită, se recomandă sprijinirea armei în apropiere de garda trăgaciului și în nici un caz de vârf, deoarece în acest caz efectul negativ amintit nu se simte.
Precizia tirului cu pușcă ghintuită scade atunci când se trag mai multe focuri din aceeași țeavă, la interval scurt, deoarece țeava se încălzește și își schimbă puțin conformația. Dar la vânătoare asemenea cazuri, practic, nu au loc.
În drumul lor pe țeava, o parte din alice se deformează, pierzându-și forma sferică. Aceasta se produce nu numai la alicele de la margine, care se freacă de pereții țevii, ci și la cele dinspre bură, care suferă în mai mare măsură influența temperaturii ridicate a gazelor și presiunea lor. Consecința de ordin practic este o mai mare pierdere de viteză pe traiectorie și o sporită abatere de la linia de ochire, deci randamentul mai mic.
Cu cât alicele sunt mai moi, cu atât lasă mai mult plumb pe țeavă, mai ales la conul de racordare. Aceste depuneri se curăță cu peria de sârmă, fără însă a freca prea mult.
DESPRE BALISTICA EXTERIOARĂ
Drumul parcurs de proiectil de la gura țevii până la țintă nu este niciodată o linie dreaptă, ci una curbă. Dacă n-ar exista forța gravitației, proiectilul ieșit din țeava ar merge pe direcția A-B până când, din cauza rezistenței aerului, viteza ar scădea la zero. În realitate, sub acțiunea gravitației, drumul este o linie curbă (A S T) cum se vede în figură.
Traiectorie se numește drumul parcurs de proiectil de la gura țevii până când se oprește în țintă.
Viteza inițială este cea pe care proiectilul o are la gura țevii. Ea se notează cu V0. La armele de alice V0≈375m/s, dar la cele ghintuite este mult mai mare (700 și chiar 1200 m/s).
Viteza rămasă este iuțeala proiectilului într-un punct oarecare al traiectoriei și se notează cu V, având un indice care arată distanța la care se socotește această viteză, de exemplu V25, V100, V150.
Linia de tragere este axa țevii, în poziție de tragere, prelungită la infinit.
Linia de ochire (C-D) este linia care pleacă de la ochiul trăgătorului, trece prin mijlocul crestăturii înălțătorului, prin vârful catarii și prin punctul ochit.
Unghiul de ochire este unghiul format de linia de ochire (C-D) cu linia de tragere (A-B).
Plan de tragere este planul vertical care trece prin linia de tragere.
Punct lovit este punctul unde punctul atinge ținta.
Bătaia armei este distanța dintre gura țevii și punctul de cădere al proiectilului.
Săgeată se numește cea mai mare ordonată a traiectoriei (cea care trece prin pct S).
Creșterea traiectului este punctul cel mai ridicat al traiectoriei, de unde pornește săgeata (pct S din figură). Până la el, traiectoria urcă, iar de la el coboară.
Se zice că proiectilul ricoșează, atunci când, după ce el s-a lovit de un obiect, își schimbă direcția. Fenomenul are loc atunci când unghiul sub care el atinge obiectul este mic, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor la vânătoare. Ricoșează nu numai de pe pământ tare sau înghețat, ci și de pe suprafața apei, de pe arbori, lemne fasonate în pădure și cu atât mai mult de pe piatră, fier.
Rezistența aerului influențează hotărâtor forma traiectoriei și va fi cu atât mai mare cu cât sporește viteza proiectilului. La rândul ei, viteza pe care o are proiectilul depinde de natura și cantitatea pulberii din cartuș, forma proiectilului (cel ascuțit învingând mai ușor rezistența aerului), raportul dintre greutatea proiectilului și suprafața secțiunii sale transversale. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât proiectilul își va menține mai bine viteza pe traiectorie. Alicele mari își vor păstra mai bine viteza decât cele mici. Din acest motiv, nu este bine a se pune, în același cartuș alice de diferite mărimi, de exemplu de 3 ½în amestec cu 2 ½, deoarece ultimele vor rămâne în urmă pe traiectorie. Rezistența aerului are ca urmare și împrăștierea alicelor. În fine, temperatura scăzută, presiunea și umiditatea ridicată ale aerului măresc rezistența.
Forma traiectoriei variază în funcție de mai mulți factori: distanța de la care se trage: cu cât aceasta este mai mică, cu atât punctul superior maxim al traiectoriei este mai apropiat de jumătatea distanței la care se trage, deci traiectoria se apropie de un arc de cerc. Când distanța este mare, acest punct superior maxim se deplasează spre țintă, traiectoria accentuându-și curba (arc de parabolă).
Unghiul de ochire. Când acesta este mic, traiectoria se apropie de linia dreaptă; când unghiul este mare, curbura crește.
Viteza proiectilului, dacă este mare, traiectoria va fi întinsă și invers.
Gravitația este un factor a cărui influență nu este nevoie să mai fie demonstrată.
Razanță se numește calitatea traiectoriei de a fi cât mai apropiată de linia de ochire, deci de a avea o săgeată cât mai mică. Este favorizată de doi factori: viteza inițială mare și calitatea proiectilului de a-și putea menține mai bine viteza pe traiectorie.
Influența vitezei proiectilului asupra razanței:
Folosul practic al existenței razanței constă în faptul că atunci când se trage la distanță mare, greșelile provenite dintr-o necorectă apreciere a distanței nu au mare influență asupra tirului. De exemplu: la o vânătoare de capre negre, se apreciază că distanța este de 300 m și se potrivește înălțătorul pentru această distanță. În realitate însă vânătorul se găsește numai la 200 m. Dacă se folosește un cartuș cu viteza de 800-850 m/s, proiectilul va merge numai cu 7-8 cm mai sus decât ar fi trebuit, deci există șansa de a doborî capra neagră. Dacă însă la aceeași distanță s-ar trage cu cartuș, al cărui proiectil are viteza de numai 500-550 m/s, s-ar descrie o curbă cu săgeata de 65 cm, proiectilul va merge cu circa 22 cm mai sus, în acest caz, capra neagră nu va fi nimerită sau va fi numai rănită, încât va trebui urmărită pe mare distanță. Razanța mare scutește pe vânător de aprecierea riguroasă a distanței, când trage la 100-200 m, distanța obișnuită la armele ghintuite. La cele cu alice, razanța, firește, nu joacă nici un rol.
Astăzi există arme moderne care dezvoltă inițial o viteză de 1200 m/s și chiar mai mult, precum și o energie cinetică de 500 kgm, având deci o razantă și mai mare.
Energia cinetică. Doborârea vânatului depinde în mare măsură de energia cinetică a armei și cartușului cu care s-a tras. Această energie variază în limite foarte largi, în funcție de greutatea și viteza proiectilului (energia cinetică crește cu masa proiectilului și cu pătratul vitezei; rezultă de aici marea importanță a vitezei).
CAPACITATEA PROIECTILULUI DE A UCIDE VÂNATUL
Vânatul atins de glonț cade datorită distrugerii unor țesuturi ale organelor vitale interne. El va cădea cu atât mai repede cu cât aceste organe sunt mai importante. Energia cinetică singură nu este un criteriu suficient pentru a măsura capacitatea de a ucide vânatul, fapt care va rezulta din următorul exemplu: energia cinetică la 100 m distanță a cartușului 8 x 57 J.R.S. este de 312 kgm. Este vorba de un cartuș destul de puternic. Dacă am tras într-un cerb și am nimerit în abdomen, proiectilul va străbate cu ușurință corpul animalului, apoi își va continua drumul pe traiectorie, ajungând undeva în pământ. În acest fel energia cinetică se va consuma numai în parte în corpul cerbului, de exemplu 120 kgm, restul de 192 kgm se va pierde, fiind dusă de proiectil în pământ. Energia cinetică a existat, dar ea n-a fost folosită, nu s-a consumat, decât în mică parte, în corpul vânatului. Alta ar fi fost situația dacă vânătorul ar fi ochit cavitatea toracică, proiectilul ar fi nimerit în calea lui un os, s-ar fi deformat, și în consecință ar fi cauzat distrugeri mari de țesuturi, oprindu-se în corpul animalului sau ieșind, dar ducând cu el numai puțină energie cinetică. Deci, capacitatea de a ucide vânatul sporește cu cât o cantitate mai mare de energie cinetică s-a consumat în corpul vânatului, lovit de proiectil.
Un alt aspect al atingerii vânatului este acela când s-a folosit un cartuș cu proiectil de plumb (fără blindaj) și acest proiectil a nimerit într-un os tare, turtindu-se. N-a avut capacitatea de a pătrunde în corp până la organele vitale. Proiectilul și-a consumat toată energia în corpul vânatului, totuși n-a provocat moartea, deoarece i-a lipsit puterea de a pătrunde în corp până la organele vitale. Prin urmare, a doua condiție pentru a ucide vânatul este penetrația.
Între factorii care influențează capacitatea de a ucide vânatul este și calibrul proiectilului. Suprafața secțiunii transversale a unui proiectil de 6,5 mm este de 33 mm2, iar a unuia de 9 mm de 63 mm2, deci aproape dublă. Se înțelege că ultimul, când va pătrunde în corpul vânatului, va provoca de două ori atâtea distrugeri de țesuturi cât primul, presupunând celelalte condiții egale. De asemenea, influențează și forma proiectilului; unul cu vârful ascuțit va cauza mai puține distrugeri decât unul cu vârful rotund, retezat sau perforat.
EFICIENȚA FOCULUI DE PUȘCĂ ÎN RAPORT CU DISTANȚA
Una din greșelile mari pe care au făcut-o și o mai fac cei mai mulți vânători este aceea că trag la distanțe prea mari; focul nu este eficace, iar vânatul pleacă rănit. Se pierd în acest fel multe zeci de mii de piese de vânat în fiecare an, pe care le consumă vulpile și ciorile. Este o pagubă din toate punctele de vedere.
Experimental s-a dovedit că, pentru a doborî o piesă de vânat este nevoie ca ea să fie nimerită de cel puțin 5 alice potrivite pentru specia respectivă, care, atunci când ajung la vânat, să mai aibă suficientă energie cinetică pentru a cauza răni grave. Pentru iepure – de 3 ½ – 4 mm, pentru fazan și rață mare de 3 mm, pentru sitar de 2½mm.
Distanțele maxime admise variază în funcție de mărimea alicelor, de forajul țevii (șocul țevii) și de calibrul puștii.
S-a presupus că se trage cu pușca de cal. 12, având foraj șoc și că s-a tras precis, fără greșeală. Se recomandă ca distanța de mai sus să fie redusă cu 10 m, încât pentru majoritatea vânătorilor distanța maximă să fie de 30 m, când trage cu alice de 2-2,5 mm și de 40 m la alice de 3 l/2-4mm, deoarece nu se pot îndeplini totdeauna condițiile de mai sus.
Se întâmplă ca vânatul să cadă și la distanță mai mare. În acest caz este vorba, probabil, de o singură alică care a nimerit creierul, pe care un vânător corect nu se poate baza. Este incorect să se tragă la distanță mai mare decât permite pușca și alicele. La distanțe mai mari, cercul de împrăștiere a alicelor crește, alicele se răresc, iar corpul vânatului nu va mai fi atins de cele 5 alice necesare. Se mai poate spune că distanța maximă este aceea la care vânatul, dată fiind suprafața corpului său, mai poate primi cele 5 alice. Cu o armă de calibru 12 se va putea trage la o distanță mai mare decât cu una de cal. 16 sau 20, deoarece cartușul cuprinde un număr mai mare de alice; cu o armă având foraj șoc se va putea trage mai departe decât cu una având țevi cilindrice; un cartuș încărcat cu alice de 4 mm va permite un tir mai lung decât unul cu alice de 2 sau 2 1/2 mm, în aceste cazuri s-a presupus că celelalte condiții sunt egale.
Distanța maximă pe care o străbat alicele în zborul lor prin aer este apreciabilă, deci pentru a nu se produce accidente, se cere prudență la tragere. Alicele mari își păstrează mai bine viteza pe traiectorie, deci și distanța la care zboară va fi mai mare. Distanțele maxime sunt: alice de 2 ½mm circa 200 m; alice de 3 mm circa 250 m; alice de 3 ½ mm circa 300 m și alicele de 4 mm circa 350 m.
Diametrul cercului de împrăștiere. Socotind firele de alice de la marginea cercului, acesta este pentru alice de 2 ½mm; la 50 m de circa 5 m; la 100 m de circa 17 m; la 150 m de circa 45 m, iar la 180 m de circa 80 m.
CORECȚII DE OCHIRE LA TIRUL CU PUȘCA DE ALICE ASUPRA VÂNATULUI ÎN MIȘCARE
Se presupune că prin fața vânătorului fuge un iepure, iar acesta îl urmărește cu pușca întinsă. Din momentul când apasă pe trăgaci și până când alicele ajung în vânat, trece un timp care, pentru distanța de 30 m și alicele de 2,5 mm, este apreciat la aproximativ un sfert de secundă. Durata depinde și de reflexele vânătorului. Dacă în acest caz s-ar ochi în țintă, alicele ar ajunge în urma iepurelui, iar focul ar fi greșit.
Pentru a nimeri iepurele, trebuie să se tragă înaintea lui. Se face deci corecția de ochire. Distanța cu care trebuie să tragem înaintea vânatului pentru a nimeri, depinde de mulți factori: viteza de mișcare a vânatului, distanța la care se trage, unghiul sub care se mișcă vânatul față de direcția de tir, experiența și reflexele vânătorului. Dispunem de valorile corecției de ochire, pentru câteva distanțe și viteze de mișcare, presupunând că se trage cu pușca mobilă, adică urmărește vânatul cu pușca în mișcare, cu alice de la 2 ½la 3 ½ mm și că vânatul se mișcă perpendicular pe direcția de tragere.
Iată câteva viteze de fugă și zbor:
– cu 30-40 km pe oră, se mișcă iepurele la viteza mijlocie, cioara și vânatul cu pene, în timp ce se ridică în zbor;
– cu 40-45 km potârnichea în zbor la viteză mijlocie;
– cu 60 km iepurele în mare viteză, pe câmp neted și uscat sau când trece peste linia de vânătoare, speriat, apoi fazanul în zbor, rața mare în zbor normal;
– cu 80 km fazanul în zbor repede și cu vântul în spate, precum și rațe și gâște în zbor repede.
Dacă vânătorul ar aștepta iepurele cu pușca fixă corecțiile de mai sus se majorează, pentru distanțele sub 40m la mai mult decât dublu, dar considerăm că acest mod de a trage este o excepție.
Pentru vânatul ce se mișcă perpendicular pe direcția de tragere sau în diverse unghiuri lucrurile se schimbă.
Se mai menționează că:
Vânătorii cu experiență și cei cu reflexe bune, vor aplica corecții mai mici decât cele din tabel, iar începătorii și cei cu reflexe slabe, mai mari.
Vânatul puternic poate deplasa alicele din direcția de tragere deci trebuie să se țină cont de acest lucru.
În iepurele ce se îndepărtează de vânător se ochește între urechi, iar la cel ce se apropie de el în direcția de tragere se ochește la vârful picioarelor; la rațele ce se ridică în zbor se ochește la cioc; la potârnichea ce a trecut peste capul vânătorului se ochește sub ea.
Deoarece aprecierea în metri a distanței ce constituie corecția de ochire este dificilă, se recomandă ca ea să fie socotită în lungimi din vânatul respectiv.
Este preferabil să se ia o corecție de ochire mai mare, căci în acest caz, ultima parte a snopului de alice va atinge capul, eventual plămânii, decât o corecție prea mică, caz în care s-ar putea să i se rupă doar un picior.
Cu timpul, aprecierea corecției de ochire devine pentru vânător un act reflex.
Succesul la tirul asupra păsărilor în zbor depinde și de iuțeala de epolare.
OCHIREA CU PUȘCA GHINTUITĂ
MODUL DE OCHIRE ȘI GREȘELI DE OCHIRE POSIBILE
În diferite poziții ale cătării, în raport cu înălțătorul, punctul unde va merge proiectilul poate fi:
ochirea este corectă. Proiectilul va nimeri în centru.
ochirea este luată scurtă. Proiectilul va merge jos.
ochirea este luată lungă (plină). Proiectilul va merge sus.
cătarea lipită în dreapta. Proiectilul va merge în dreapta. Invers dacă va fi lipită de stânga.
arma este aplecată spre dreapta. Proiectilul va merge la dreapta jos. Invers dacă va fi aplicată spre stânga.
Pe timp noros și în amurg, se fac greșeli, ochindu-se prea sus;
Dacă lumina izbește cătarea din stânga, proiectilul va merge la dreapta.
Dacă lumina izbește cătarea din dreapta, proiectilul va merge la stânga.
Dacă lumina vine vertical, proiectilul va merge jos.
Vântul bătând lateral va cauza o deviere.
-La temperatură scăzută – proiectilul va merge mai jos decât normal, aerul opunând o rezistență mai mare.
Ochirea în vânatul mare ce stă pe loc. Cea mai bună împușcătură este cea în cavitatea toracică. Aici se găsesc organele vitale: inima, plămânii etc, iar suprafața este destul de mare, ușurând astfel ochirea. Vânătorul trebuie să-și dea osteneala de a nimeri aici, în orice poziție s-ar găsi vânatul.
Ca regulă generală, glonțul trebuie să nimerească la jumătatea inferioară a cavității toracice, puțin înapoia piciorului dinainte.
Când vânatul stă cu latura spre vânător se ochește puțin în urma piciorului dinainte.
În cazul când cerbul sau alt vânat vine direct spre vânător, se ochește în mijlocul pieptului. Glonțul va lovi inima sau plămânii, străbătând corpul în lung și probabil se va opri în ierbar sau intestine. Se cere însă atenție, deoarece suprafața bună pentru ochire nu este mare, iar o abatere poate cauza o rană insuficientă pentru a doborî vânatul.
Când vânatul vine sau se îndepărtează oblic față de vânător, se ochește la partea superioară a membrului anterior. Și aici se cere atenție ca proiectilul să treacă prin organele vitale. Pericolul de a greși este în aceste cazuri mai mare, dat fiindcă vânătorul este tentat a ochi în mijlocul pieptului sau prea la margine; în ambele cazuri proiectilul nu va lovi în plin organele vitale.
În vânatul care se îndepărtează de vânător în direcția liniei de ochire, este permis a se trage numai în cazuri excepționale. Se trage sub anus, la mijloc, între șolduri.
Când vânatul este culcat sau stă în dosul unor buruieni, iarbă etc, este mai bine să nu se tragă, deoarece, de regulă, rezultatul este sau o împușcătură rea sau una greșită, din cauza devierii proiectilului.
Se poate face o excepție de la regula generală de a ochi totdeauna în cavitatea toracică, atunci când suntem în urmărirea unui vânat rănit. În acest caz, la nevoie, se poate trage în orice parte a corpului, deoarece fiecare rană nouă, oriunde ar fi ea, contribuie la oprirea vânatului, la doborârea lui.
Tirul la vânatul mare în mișcare se face aplicând corecție de ochire:
– La vânatul ce se apropie de vânător se ochirea se face în partea inferioară a pieptului, deoarece, proiectilul îl va lovi la mijlocul pieptului.
– La celelalte poziții, figura explică destul de clar modul de ochire. Trebuie menționat că, valoarea corecțiilor depinde și de viteza proiectilului pe traiectorie, nu numai de viteza cu care se mișcă vânatul. De asemenea, corecțiile din tabel se referă numai la timpul necesar proiectilului să parcurgă distanța de 50 m începând de la gura țevii și nu cuprind plusul ce rezultă din funcționarea refluxului și a mecanismului de dare a focului. Așa fiind, corecțiile vor fi majorate, mai puțin la vânătorii experimentați și mai mult la cei începători.
Câteva reguli:
Țeava nu se spijină de copac sau alt obiect tare, deoarece proiectilul va devia în direcția opusă punctului de sprijin. Corect este să fie sprijinită pe mână și numai mâna să atingă copacul.
În orice împrejurare, să fie pușca frântă sau vizibil descărcată și ținută cu țevile în sus.
MIȘCĂRILE REFLEXE PE CARE LE FAC CERVIDELE ȘI MISTREȚUL ATINSE DE GLONȚ
URMĂRIREA VÂNATULUI MARE RĂNIT
Pregătirea pentru urmărirea vânatului mare rănit începe în momentul când a plecat proiectilul din pușcă. Chiar înainte de a apăsa pe trăgaci, vânătorul este bine să memoreze poziția vânatului și să-și noteze un punct de reper referitor la direcția în care va trage. Pentru acțiunea de urmărire a vânatului rănit, stabilirea punctului unde a stat vânatul în momentul în care s-a tras focul este de mare însemnătate. După ce împușcătura s-a produs, iar vânatul s-a deplasat, este mai greu de stabilit acel loc.
Dacă vânatul n-a căzut, ci stă în picioare și se mai poate trage un foc, acest lucru să se facă neapărat. Altfel, vânatul poate să-și revină și să plece rănit. Dar, chiar dacă a căzut și dă din picioare, este necesar un foc ca lovitură de grație. Sunt destul de frecvente cazurile când vânatul căzut, după un timp s-a ridicat în picioare și a dispărut.
Cervidele și capra neagră, în momentul când sunt atinse de glonț, fac o mișcare reflexă caracteristică, după care se poate deduce cam în care parte a corpului a nimerit glonțul. Această mișcare trebuie observată, cu atenție. Cum însă cei ce trag prin lunetă au un câmp de vedere redus, iar arma, prin recul, mișcă, vânătorul nu întotdeauna poate observa această mișcare. De aceea, sarcina aceasta revine însoțitorului vânătorului care, de obicei, este personalul de pază, căruia îi revine de regulă și îndatorirea urmăririi vânatului rănit. Așadar, din momentul în care vânătorul se pregătește să tragă, nici el nici însoțitorul său să nu-și ia ochiul de la vânat.
De regulă, mișcările reflexe sunt următoarele:
Dacă glonțul a atins creierul, vânatul cade pe loc și nu se mai ridică. împușcătura este mortală, însă ea se datorește întâmplării. Este greu de ochit tocmai în zona creierului, care ocupă o suprafață mică.
Împușcătura în cap fără a atinge creierul este cât se poate de rea. Vânatul sau cade și apoi se ridică imediat sau scutură ușor din cap și merge mai departe. Glonțul i-a sfărâmat un maxilar, eventual și o parte din dinți, el nu va mai putea paște și va muri de foame. Vânătorul care a făcut această greșeală, are datoria morală de a face tot posibilul să găsească vânatul și să-i dea lovitura de grație, oricât de îndelungată va fi urmărirea.
Când proiectilul a atins coloana vertebrală sau oasele șoldului și le-a rupt, vânatul cade și nu se mai ridică. Este o împușcătură bună însă, ca și în cazul lovirii în creier, ea se datorește întâmplării, fiind greu de ochit tocmai în fâșia îngustă ce reprezintă coloana.
Nu același lucru se întâmplă dacă glonțul a atins numai prelungirea înspre spate a oaselor coloanei vertebrale. În acest caz vânatul se prăbușește, dar imediat se ridică și se îndepărtează, la început împleticindu-se, apoi mergând aproape normal. Rana se va vindeca, deci lovitura nu este mortală.
Dacă proiectilul a nimerit în esofag sau beregată și le-a rupt, vânatul aproape nu marchează lovitura. Face doar o ușoară mișcare din cap, abia perceptibilă. împușcătura este mortală, însă de regulă vânatul va muri mai târziu, în chinuri mari.
Împușcătura în cavitatea toracică (coșul pieptului) este cea mai bună dintre toate. Aici sunt organele sensibile: inima și plămânii, care, dacă sunt sfărâmate de glonț, cauzează moartea, fără întârziere, vânatul căzând nu departe. Suprafața respectivă a corpului este relativ mare, încât nu este greu a ochi și nimeri aici.
Vânatul se ridică pe picioarele dinapoi, face o săritură în sus și înainte și imediat își apleacă botul la pământ (semn caracteristic). Fuge dezorientat, izbindu-se de tufe și arbori, până când cade. Distanța pe care o mai parcurge depinde și de organele pe care glonțul le-a atins. Astfel, dacă a nimerit în partea inferioară a cavității, unde este inima, vânatul cade nu departe, 10-20 m, cel mult; dacă a lovit jumătatea superioară a cavității și a atins numai plămânii, va merge ceva mai departe, până când se produce hemoragia, dar tot va cădea. Dacă este atinsă numai marginea posterioară a plămânilor, distanța parcursă va fi mai mare. În cazuri foarte rare vânatul atins se va vindeca.
Fiind împușcătura cea mai de recomandat, vânătorul trebuie să aștepte ca vânatul să se întoarcă spre el cu latura și numai atunci să tragă. Dacă distanța nu este prea mare (70-80 m), poate trage și din față, ochind în mijlocul pieptului, căci proiectilul va străbate corpul în lung, cauzând mari distrugeri.
La împușcătura în ficat, vânatul reacționează diferit: dacă glonțul a atins partea inferioară a ficatului, eventual și ceva din plămâni, sare la fel ca la împușcătura în cavitatea toracică, dar nu chiar așa de sus, iar cu botul nu se mai apleacă atât de mult la pământ; dacă este atins în partea superioară a ficatului, marchează lovitura slab, se îndepărtează și, dacă nu este urmărit, se culcă deoarece rana este dureroasă. Va muri în urma hemoragiei. Urmărirea să înceapă numai după 2-3 ore. Dacă ficatul a fost lovit în plin, vânatul se cocoșează, va fugi 200-300 m, apoi va cădea și va muri. Dacă însă va fi atins numai parțial, va fugi mai mult însă tot va muri.
Împușcătura în rinichi are ca efect, de regulă, prăbușirea corpului în partea dinapoi, dar vânatul se ridică imediat, și cu coada întinsă și tremurândă merge, dar nu departe, apoi se culcă și moare în chinuri mari, după 5-6 ore. Este o lovitură rea și se procedează la fel ca în cazul lovirii în ficat, cu deosebirea că urmărirea trebuie să înceapă mai devreme (1/2-1 oră).
Dacă este atins în stomac sau intestine, vânatul zvârle cu picioarele dinapoi și anume cu atât mai sus cu cât rana este mai în urmă spre coadă. Dacă a atins numai ierbarul, zvârle cu picioarele dinapoi de regulă puțin, aproape imperceptibil; dacă glonțul a nimerit în intestine, stomac, zvârle mai tare, iar după câteva sărituri se gârbovește, se oprește frecvent și se uită înapoi; dacă împușcătura este în extremitatea cavității abdominale, adesea își ține coada orizontal, tremurând. Lovitura este rea, deoarece vânatul va cădea cu siguranță însă departe, așa încât cu greu va putea fi găsit. Urmărirea nu trebuie începută decât după 2-3 ore, căci vânatul s-a culcat de durere. Cea mai rea împușcătură este în ierbar, fără a fi atins splina. Dacă este urmărit, se duce departe și moare după 15-20 ore, când conținutul ierbarului se varsă în cavitatea abdominală și produce infecție. La împușcarea în intestine moare mai repede. Un vânat mic la corp cum este căpriorul, lovit de un cartuș puternic, cade nu departe, chiar nimerit în stomac sau intestine, deoarece rana este mare.
Dacă glonțul a atins oasele picioarelor, mișcarea variază după cum împușcătura a atins ambele picioare dinainte, ambele dinapoi, sau numai câte unul. Dacă sunt atinse ambele picioare, vânatul se prăbușește, cel mult se târăște pe picioarele sănătoase, dar nu mult și cade. Vânatul va fi găsit îndată, însă se datorește întâmplării. Dacă este atins de glonț numai unul dintre picioare, cum se întâmplă de obicei, își înclină corpul spre piciorul, însă rareori cade la pământ: se ridică repede și fuge în trei picioare. Dacă împușcătura a atins piciorul în partea superioară, vânatul își va târî piciorul bolnav; dacă osul este rupt în partea de jos, atunci în fugă, piciorul se va bălăbăni.
La lovitura în coarne, vânatul cade, începe să dea din picioare, dar se ridică amețit și pleacă nevătămat. Cel mult cornul îi va fi avariat. Vânătorul trebuie să se grăbească să tragă până când vânatul este la pământ.
Dacă împușcătura a atins numai mușchii, vânatul simțind durerea, sau va marca lovitura printr-o ușoară scuturătură, sau nu o va marca deloc. Se va îndepărta fără să fie găsit și rana de cele mai multe ori se va vindeca. Este o împușcătură rea.
În cazul unei împușcături greșite care n-a atins vânatul, acesta la auzul pocniturii sau va fugi, sau va sta pe loc, câteva clipe, probabil confundând focul de armă cu un trăznet. Adeseori vedem vânat care după împușcătură stă pe loc, nedumerit. Un semn după care se cunoaște vânatul atins de glonț este acela că, după împușcătură, el se desparte de grupul din care face parte, în sensul că nu-1 poate urma. Doar vițelul face excepție care caută să-și urmeze mama, atât timp cât îl mai ajută puterile.
Urmărirea la cervide și capră neagră se începe după 1½- 3 ore.
Mișcările reflexe ale mistrețului sunt:
Lovit în șira spinării sau în creier, cade pe loc și nu se mai ridică, așa cum se întâmplă și cu alte animale;
Împușcat în picior, se apleacă spre partea unde nu mai are sprijin;
Atins în rât, scutură din cap;
Spre deosebire de cervide, dacă a fost lovit în torace sau ficat, nu semnalează lovitura;
Nimerit în pântece, se gârbovește, în acest caz, va trebui căutat mai mult, mai cu seamă dacă nu este zăpadă, deci urma nu se cunoaște.
Mistrețul este rezistent la împușcătură. Urmărit imediat după ce a fost atins își adună toate puterile și pleacă mai departe. De aceea este mai bine ca urmărirea să fie începută numai după 1-2 ore, în acest fel, se micșorează și pericolul unui eventual atac.
De asemenea, se întâmplă că, atins fiind de glonț, după ce a căzut și se zbate, să se ridice și să plece la distanță de kilometri, fără să mai poată fi găsit. De aceea se recomandă să se tragă imediat ce s-ar ridica în picioare.
Asupra mișcărilor reflexe sunt de făcut următoarele observații:
Ele servesc doar ca orientare, pentru majoritatea cazurilor. Se văd căpriori împușcați în plămâni care cad la 30-40 m, fără să fi marcat lovitura în vreun fel.
Când cartușul întrebuințat are energie cinetică mare (este foarte puternic) în raport cu vânatul la care este folosit, și face o rană mare, acesta cade pe loc ca trăznit, fără să marcheze lovitura în mod obișnuit. Acest lucru se întâmplă destul de des la împușcarea căpriorului cu arme moderne, cu mare viteză inițială.
Vânatul atins de glonț, dacă nu cade pe loc, își continuă drumul înainte. Aceasta este regula. Sunt însă și excepții, când după împușcătură se întoarce și fuge în direcția de unde a venit.
URME ȘI SEMNE LĂSATE PE TEREN DE VÂNATUL RĂNIT
În cele ce urmează se arată câteva semne care ajută pe vânător să-și dea seama dacă vânatul a fost atins de glonț și în care anume parte a corpului, în acest fel va ști cum trebuie să procedeze la urmărire și găsire.
Sunetul proiectilului în țintă. Glonțul ajuns în corpul vânatului produce un sunet, o pocnitură. Dacă a nimerit cavitatea toracică, se aude un pleznit; acest zgomot este mult mai înfundat dacă glonțul a atins stomacul sau intestinele; este deschis dacă a nimerit în oase, dar și mai deschis dacă a mers alături într-un arbore. Urechea atentă reușește să deosebească aceste sunete. Pentru a putea face deosebirea amintită este nevoie de oarecare exerciții.
Urmele lăsate de vânat în momentul în care a primit împușcătura sunt mult mai clar imprimate pe sol decât la saltul lui obișnuit, când este numai speriat. Aceasta din motivul că săritura este făcută cu efort mai mare. Ajuns la locul unde a stat vânatul în care s-a tras, se cercetează urmele și de aici se poate deduce, în oarecare măsură, dacă a fost rănit sau nu.
Părul căzut din cauza glonțului este unul din cele mai importante semne care permit să se stabilească partea corpului care a fost lovită și dacă împușcătura a fost eficace sau nu. într-adevăr părul căzut de pe corpul cervidelor are lungimi și culori diferite, în funcție de partea care a fost atinsă de glonț. Vânătorul face bine dacă, de fiecare dată când are în față o piesă de vânat împușcat, o examinează cu atenție sub raportul părului pentru a-și forma ochiul. Pentru personalul de vânătoare, aceasta este o datorie. Și mai bine este dacă atât unul cât și celălalt își fac o colecție (mici legături) de păr din diferitele părți ale corpului, le etichetează și le examinează. Deci cunoașterea provenienței părului este o primă condiție pentru a aprecia efectul focului.
De asemenea, constituie un indiciu, dacă părul a fost tăiat de glonț sau smuls, deci cu rădăcină. Dacă este tăiat, înseamnă că glonțul a lovit în plin; dacă este cu rădăcină poate însemna că împușcarea a fost tangențială, deci fără efect mortal. Dar nu totdeauna este așa. Glonțul la intrarea în corp taie părul în care lovește, dar la ieșire poate scoate păr cu rădăcină și chiar cu bucăți de piele. Deci păr cu rădăcină putem găsi și în cazul unei lovituri eficiente.
Când vânătorul a ajuns la locul unde a stat vânatul în momentul când a primit împușcătura, cercetează cu atenție locul, spre a vedea dacă a căzut păr și ce fel de păr. Cum firele nu se văd așa ușor, accentuăm că este de mare importanță să stabilim cu exactitate punctul unde a stat vânatul. Iarna, pe zăpadă, găsirea firelor de păr este mai ușoară; nu este prea greu să găsești părul roșu din timpul verii pe frunzele și iarba verde; dificil este însă de a-1 găsi pe frunzele uscate din octombrie-noiembrie.
Țăndări de oase se pot găsi la locul împușcăturii dacă glonțul a lovit capul sau picioarele. La lovitura de cap, fără însă a atinge creierul, deci în maxilare, se vor găsi țăndări, bucăți de oase sau chiar dinți; dacă însă a lovit picioarele în partea de jos, se vor găsi bucăți de os de formă convexă. Și într-un caz și în altul se pot găsi părți din piele cu păr scurt pe ele, dar care se deosebesc după locul de proveniență.
Sângele lăsat de vânatul rănit. Unii vânători caută sânge chiar pe locul unde a stat vânatul când a primit focul, voind prin aceasta să afle dacă el a fost nimerit sau nu. Procedura aceasta este greșită. Vânatul lovit de glonț, dacă n-a căzut pe loc, fuge în salturi mari, cât îl ajută puterile. Sângele ce iese din rană, afară de cazul când țâșnește, are nevoie de timp ca să se scurgă pe corp și să picure pe sol, deci vânatul mai face un număr oarecare de pași (10-20 sau chiar mai mulți) până să cadă primii stropi. Prin urmare sângele trebuie căutat nu în punctul unde a stat vânatul, deoarece aici numai în rare cazuri se va găsi puțin sânge, ci la oarecare distanță de acel punct, mergând pe urmă.
Culoarea sângelui poate constitui un indiciu asupra părții corpului care a fost nimerită de glonț, dar pentru aceasta se cer îndeplinite două condiții: prima, ca sângele să fie proaspăt, cel vechi având culoarea schimbată; a doua, sângele să cadă pe un fond verde (frunze verzi, buruieni, iarbă), pe care se poate vedea ușor, și mai ales pe zăpadă. Dacă sângele a căzut pe un fond brun sau roșcat, cum ar fi frunzele uscate, crengi sau bucăți de lemn, identificarea culorii lui este dificilă. Sângele căzut pe frunzele umede de rouă sau ploaie se împrăștie.
Pentru aprecierea justă a semnelor lăsate de sânge, se fac următoarele precizări:
Din una și aceeași rană se va observa sânge abundent dacă vânatul a mers încet și picături rare, dacă a fugit cu viteză;
Scurgerea de sânge va fi abundentă dacă glonțul a atins vânatul în treimea inferioară a trunchiului (în sens vertical), deoarece sângele s-a adunat în cavitatea toracelui sau a abdomenului; dimpotrivă va curge sânge puțin dacă rana este în jumătatea superioară (spre șira spinării);
Dacă glonțul a traversat corpul vânatului, iar rănile de la intrare și ieșire nu s-au astupat cu grăsime, sau alte corpuri (resturi de hrană, fecale), sângele va picura pe ambele părți ale urmei; dacă una din răni este astupată, sânge se va găsi numai pe o parte. în fine, dacă s-ar astupa ambele s-ar putea întâmpla ca pe o porțiune de urmă să nu se găsească de loc sânge;
Câteodată sângele conține părticele din organul atins de glonț; ficat, resturi de hrană din intestine etc.
în cazul când sângele se scurge de-a lungul piciorului, atunci el se va găsi numai pe urma-pârtie, poate chiar în urma tipar; dacă însă piciorul este rupt și atârnă, atunci sângele va fi împrăștiat, neregulat, în lături.
Dacă glonțul a atins numai mușchii, va curge sânge puțin, care va începe aproape de locul unde a stat vânatul și treptat se va împuțina până când va înceta cu totul: dacă a atins un organ intern cu multe vase de sânge (plămâni, ficat) sângele va curge abundent și timp mai îndelungat.
Culoarea sângelui variază după locul rănii:
– La împușcătura în maxilare, sângele are culoare deschisă, este amestecat (diluat) cu salivă, spume și curge în fire, ca ața.
Din mușchi, din prelungirea spre spate a oaselor coloanei vertebrale și din picioare, sângele este deschis, de culoarea cărnii, la început abundent apoi din ce în ce mai puțin.
– Din beregată, sângele are tot culoarea cărnii, însă din cauza respirației este împrăștiat chiar în afara urmei-pârtie. Uneori este în cantitate destul de mare.
Din esofag curge sânge puțin, de culoare roșie închis-murdară, eventual amestecată cu resturi verzi de hrană. Îl găsim chiar în urmă.
– Din inimă, curge sânge abundent, de culoare închisă, adeseori cu bășicuțe. Sânge găsim eventual chiar pe locul unde a stat vânatul, însă de regulă începând de la 5-8 pași.
Din plămâni, scurgerea sângelui diferă după cum glonțul a atins partea inferioară sau cea superioară a plămânului. Dacă împușcarea a fost în partea inferioară, scurgerea de sânge începe cam de la 15-20 pași de la locul unde a primit glonțul, sângele este de culoare roșie-deschisă, portocalie, cu spume și cade lângă urme, de ambele părți. Uneori se găsesc și bucățele de plămâni. Sânge de aceeași culoarea curge și din nas și gură, căzând în urmă. Vânatul nu merge departe și cade. Dacă împușcătura a fost în partea superioară a plămânilor, sângele are aceeași culoare, însă cantitatea este mult mai mică, adeseori nu curge de loc, probabil fiindcă se lasă în cavitatea toracică, iar pe gură și nas curge mai rar.
La împușcătura în ficat, sângele începe să cadă cam la 15-20 pași de la locul împușcării, este de culoare roșie-brună, se vede de ambele părți ale urmei și adeseori conține bucățele de ficat mici ca nisipul.
La împușcătura în stomac și intestine se prezintă două situații:
Dacă a fost atins ierbarul, sângele se observă în urmă abia după 25-30 m, este în cantitate mică, de culoare deschisă-spălăcită, amestecat cu materiale de culoare verde sau brună provenind din ierbar. Din această cauză sângele are o culoare murdară. Dacă a fost atinsă splina, atunci cad stropi de sânge de culoare închisă.
Dacă au fost perforate intestinele, curge sânge puțin, amestecat cu conținut de intestine, din care cauză este mai mult verzui decât roșu. Picurii sunt rari, căzuți lângă urma-pârtie.
Din rinichi curge sânge roșu-închis, în stropi mari, pe marginea urmei, uneori chiar la distanță de urmă. Cantitatea e mică, adeseori nu se vede sânge de loc, ci acesta se scurge în cavitatea abdominală.
Descrierea privind abundența și culoarea sângelui nu poate cuprinde toată diversitatea de situații ce se pot ivi, ci servește doar ca puncte de sprijin în lămurirea problemei. în legătură cu acestea, se mai menționează:
Pe tufele, arborii, lăstarii atinși de vânatul rănit, se văd urme de sânge. Ele arată cam la ce înălțime a nimerit glonțul.
Din inimă începe să curgă sânge imediat, în cantitate mare și aproape de locul împușcăturii: din plămâni însă la început curge puțin, apoi cantitatea sporește și se menține până la prăbușirea vânatului.
Bucățile de oase sfărâmate ce se găsesc la locul împușcăturii se deosebesc între ele după proveniență; cele provenite din oasele picioarelor sunt tari ca sticla și au dungile ascuțite tăioase; cele din coaste și osul pieptului sunt poroase, cu dungi dințate.
Vânătorul amator și mai ales cel de profesie trebuie să fie atent la orice semn, deoarece ele ușurează munca de urmărire a vânatului rănit.
SFATURI PENTRU VÂNĂTORII ÎNCEPĂTORI CU PRIVIRE LA TIR
ALEGEREA PUȘTII DE VÂNĂTOARE
Vânătoarea este o pasiune, dar adevăratele satisfacții de pe urma ei rezultă numai atunci când vânătorul între altele reușește să tragă bine sau cel puțin satisfăcător. Pentru obținerea unui bun rezultat, prima condiție este o pușcă bună, potrivită vânătorului respectiv.
În acest scop primul pas este să se documenteze, consultând literatura de specialitate, din care se va vedea care sunt caracteristicile puștilor și condițiile în care este indicată întrebuințarea lor. în această privință, de folos îi poate fi și consultarea unui vânător cu experiență, cu condiție însă ca acesta să fie într-adevăr cunoscător în materie.
Cei ce vor practica vânătoarea numai în terenurile cu vânat mic: iepuri, prepelițe, potarnichi, rațe, gâște au nevoie de o pușcă cu două țevi netede. Țeava ghintuită nu-și găsește utilizarea aici. Pușca poate fi cu țevile alăturate sau suprapuse (sistem Bock). Cei ce vânează mai mult în păduri, unde se trage la distanță mică (20-25 m), vor obține mai bune rezultate cu o pușcă având țevi scurte și cercul de împrăștiere al alicelor relativ mare; cu o armă ce bate concentrat, începătorii vor trage adesea alături. La baltă însă și chiar în câmpia fără păduri, unde în general este nevoit să tragă și la distanță mare (40-45 m), se recomandă o pușcă având foraj chocke, care bate concentrat și prin urmare are eficiență și la distanță mare. Practic este ca țeava dreaptă să aibă o împrăștiere mai mare și uniformă pe suprafața cercului, iar cea stângă o bătaie concentrată. Calibrul mare al țevii dă un randament mai ridicat, deoarece cartușul conține un număr mai mare de alice. Din acest motiv, în prezent, cele mai răspândite arme sunt cele de calibrul 12.
Puștile noi, în ambalaj original, se vând cu certificat de verificare, în care este cuprins procentajul pentru fiecare țeava. La cele ce se cumpără ocazional (folosite) și care nu au un astfel de certificat, este necesară o verificare. La acestea, în afară de randament, este necesar să fie verificată soliditatea, în special a închizătorului, încât țevile să nu se miște deloc dacă sunt clătinate cu antepatul demontat. Se controlează dacă în interiorul țevii nu are multe pete de rugină sau lovituri. De mare importanță este verificarea dacă patul este potrivit taliei și conformației corpului trăgătorului. Cel mai bun pat este când vânătorul poate ochi repede, comod și în același timp are rezultat bun la tir.
Puștile ale căror țevi sau basculă lucesc, brunajul fiind șters și mai cu seama cele cu basculă nichelată, au darul să sperie vânatul prin reflectarea luminii.
Pentru cel ce vânează în terenuri cu faună vânătorească mai variată, unde pe lângă vânat mic există și căpriori, eventual și mistreți, lopătari, arma potrivită este un drilling având două țevi netede de calibrul 12 sau 16 și una ghintuită de calibrul 7 sau 8 mm, prevăzută cu o lunetă având mărire de 4 ori și montată de fabrică. Posesorul unui drilling, are două arme în aceeași piesă: una cu alice și alta cu glonț. în lipsă de drilling, bună este și o armă combinată având o singură țeava netedă, plus una ghintuită. Pentru începători este chiar mai indicată o astfel de pușcă, deoarece se obișnuiesc să tragă mai cu grijă în vânatul mic, ne mai putând conta pe al doilea foc. Dacă pușca mixtă de acest fel (cu 2 țevi) este sistem Bock, atunci poate fi comandată cu încă un rând de țevi, ambele netede, montându-le în același pat, după trebuință.
În terenurile de munte, în care vânatul principal este cerbul și mai cu seamă în cele de capre negre, se recomandă o carabină cu lunetă. La armele ghintuite, carabine, drillinguri sau puști combinate cu 2 țevi, când este vorba de alegere trebuie să fi avut în vedere și cartușul. Se înțelege că alt cartuș se va folosi la căprior și altul la cerb și urs; altă razantă va trebui să aibă proiectilul folosit la capra neagră, în care se trage de la mare distanță și alta la mistreț și căprior, în care, de regulă, se trage la distanță sub 100 m. Cartușe cu caracter oarecum universal sunt 6,5 x 57, 7 x 57, 7 x 64 și 7 x 65 R, precum și 8 x 57 JS și 8 x 57 JRS, 8 x 60 S. Mare energie cinetică are cartușul 9,3 x 74 R care folosește la vânatul foarte rezistent: urși mari, precum și vânat exotic. În afară de acesta din elita cartușelor de vânătoare consacrate pentru vânatul mare face parte H & H 375, care s-a impus mai ales pentru vânatul african.
CUM ÎNVAȚĂ ÎNCEPĂTORUL SĂ TRAGĂ
Pușca cu alice. Ar fi de dorit ca nici un vânător începător să nu iasă la vânătoare înainte de a fi învățat să epoleze, să ochească în ținte și să tragă în ținte mobile artificiale. Este vorba deci de trei operații prealabile înainte de a trage în vânat. Problema unui tir bun este importantă nu numai din punctul de vedere al satisfacției vânătorului, ci ea are și un aspect economic, prin aceea că micșorează numărul pieselor de vânat rănite și negăsite, care pier undeva și sunt mâncate de dăunători.
Am vrea să subliniem un lucru deosebit de important pentru formarea noului vânător; să învețe de la început să execute corect mișcările de epolare, luarea poziției de tir, deoarece, după ce s-a obișnuit să le practice greșit, cu greu se va mai putea corecta. Pentru a deveni bun trăgător, se cer: ochi ageri, mână sigură și calm. Aici intervin însușirile cu care s-a născut vânătorul. Cu toate acestea și o persoană mai puțin dotată din acest punct de vedere poate deveni un trăgător mijlociu, chiar bun, dacă face suficiente exerciții. Epolarea. Condiția dibăciei la tirul asupra vânatului este o corectă epolare. Picioarele se țin ca în figură adică tălpile aproape în unghi drept. Această poziție dă corpului stabilitate și permite mișcarea țevii într-un sector mare. în momentul epolării, corpul având jumătatea stângă îndreptată spre direcția de tragere, greutatea corpului sprijinită mai mult pe piciorul stâng, mâna stângă având cotul mai mult întins decât strâns, chiar dacă a depășit antepatul. Poziția să fie neforțată, naturală. Pușca să fie bine rezemată în umăr, pentru a nu da lovituri prea puternice, prin forța de recul. Când se epolează, pușca va fi dusă înainte și numai după aceea trasă înapoi și rezemată cu patul bine de umăr. La epolare, degetul nu se ține pe trăgaci, ci de-a lungul gărzii trăgaciului.
Exercițiul de epolare începe astfel: după ce s-a luat poziția, se alege ca țintă un punct fix, pe cât posibil pe o linie orizontală. Uitându-se fix la punctul ales, închide ochii și epolează, bine înțeles cu pușca goală. La deschiderea ochilor, țeava trebuie să aibă cătarea pe obiectul vizat și să fie văzută în lungul șinei. Se repetă acest exercițiu de mai multe ori pe zi și zile în șir, până când, a reușit să ochească bine și în același fel, iar epolarea a devenit un act reflex. Numai în acest mod, vânătorul va reuși să tragă cu efect când este surprins de sitarul care s-a ridicat din desiș și se strecoară într-o clipă printre vârfurile arborilor. între două epolări: pușca se ține cu patul între cot și corp, neforțat, având țevile îndreptate în sus, sub un unghi de 30-40° față de orizontală.
După ce a învățat să epoleze bine, face pasul al doilea, ochind în diferite ținte fixe situate la 20-40 m, atât de pe loc cât și oprindu-se din mers. Se ochește sub diferite unghiuri în aceeași țintă, precum și în ținte diferite din același punct. Exercițiul trebuie repetat, în timpul liber, mai multe zile, fiind mereu atent la precizia și rapiditatea epolării.
Pasul al treilea ar fi ochirea în ținte mobile, dar tot artificiale: siluete de iepuri, vulpi, mistreți, ce se mișcă în poligonul de tir, trase de anumite dispozitive. Din păcate la noi nu sunt asemenea poligoane, de aceea vânătorul trebuie să se antreneze la tirul de talere, care însă nu rezolvă toate situațiile întâlnite în terenul de vânătoare.
După ce vânătorul începător a străbătut cele trei etape: epolarea, ochirea asupra țintelor fixe și tirul la ținte mobile, este indicat să iasă pe teren și să tragă în ținte vii. Dar și în acest caz e bine să înceapă cu ciori, în special de semănătură, ciori grive, coțofene, gaițe, care formează obiect de combatere. Pentru a nu se descuraja, nu va începe vânătoarea cu becaținele, sitarii și sarsalele, care au un zbor rapid sau neregulat, deci tirul este dificil, ci cu prepelițe și rața mare care se ridică mai greu. în toate cazurile să țină cont de corecțiile de ochire.
Armă ghintuită. Tirul cu astfel de puști se deosebește fundamental de cel cu arma de alice, deoarece, de regulă, se trage în vânatul ce stă pe loc, încât vânătorul are timp să ochească. Deci, aici se cere ochirea cu mare precizie. Totuși, sunt situații când și cu pușca ghintuită trebuie să tragi fără întârziere, de exemplu când vânatul se apropie de desiș. Pentru acest motiv, este recomandabil ca vânătorul să facă exerciții de luare a liniei de ochire prin înălțător și cătare. Și mai necesară este această mișcare când se ochește prin lunetă, pe de o parte pentru a se obișnui de a prinde repede vânatul în câmpul lunetei, pe de altă parte, pentru a ține ochiul la distanță potrivită de ocularul lunetei (circa 8-10 cm), încât ținta să fie clară. Pușca să fie ținută așa încât planul de tragere să fie vertical, altfel proiectilul va suferi o abatere. Ori de câte ori este posibil, tragerea să se facă ținând pușca rezemată. De nevoie, se poate trage și din poziția în genunchi, sau șezând, fără a rezema arma, dar în aceste cazuri, riscul de a trage greșit sporește. Lucru esențial este ca vânătorul să-și dobândească încrederea în sine.
Câteva reguli de respectat la puștile cu țevi netede și ghintuite:
Nici una din mișcările recomandate nu se învață din carte sau din auzite, ci este nevoie de exerciții;
Chiar dacă vânătorul a reușit să execute bine mișcările, în cameră sau poligon, el are nevoie de acomodare și în teren, unde pe de o parte intervine diversitatea de situații, iar pe de alta se adaugă emoția în fața vânatului;
Cine are ochi normali, trage cu ambii ochi deschiși;
Pentru a-și da seama de efectul focului, trăgătorul să nu închidă ochii în momentul când pușca pocnește, ci să observe cu atenție mișcările vânatului;
La orice foc greșit, este util să fie analizată lovitura spre a afla cauzele și a evita greșelile în viitor.
Linia justă la practicarea vânătorii și la recoltarea vânatului prin orice alte mijloace legale este aceea de a nu cauza animalelor sălbatice suferințe ce s-ar putea evita și de a nu pricinui pagube sub raport economic. Este un merit, nu de a împușca mult într-o zi, ci de a trage corect și cu efect, încât vânătorului să-i revină un număr de cartușe cât mai mic la o piesă împușcată. Când, după o zi de vânătoare, revin multe cartușe la o piesă doborâtă, aceasta înseamnă vânat care a plecat rănit, care a murit fără a putea fi găsit, deci pierderi din punct de vedere economic. Satisfacție deplină este când vânatul cade „în foc", adică pe loc, iar nu atunci când pleacă rănit, chiar dacă până la urmă va fi găsit.
Puștile moderne permit un tir eficient, cu condiția de a nu trage la distanță mai mare, decât posibilitățile armei, de a folosi alice potrivite vânatului în care se trage și a nu cruța al doilea foc dacă situația o cere.
Nu numai vânătorii începători, dar și cei cu experiență la început de sezon, este bine să facă exerciții de tragere la poligon.
ÎNGRIJIREA ȘI CURĂȚIREA PUȘTILOR DE VÂNĂTOARE
Din motive comerciale, fiecare fabrică ține la calitatea produselor sale, la bunul ei renume, de aceea, accidente din cauza fabricației se ivesc rareori. înainte de a pune în vânzare, orice pușcă nouă este supusă unei probe oficiale de rezistență. Vânătorul nu are posibilitatea de control asupra efectuării acestor probe, de aceea, până la dovada contrară, trebuie să le primească așa cum sunt prezentate de instituțiile respective. Există însă unele condiții de întreținere și folosire care pot influența calitatea puștii și siguranța personală a vânătorului:
Să fie folosite numai cartușe potrivite pentru pușca respectivă, încărcate cu pulbere adecvată.
Pușca să fie bine întreținută, nelăsând-o să ruginească, deoarece petele de rugină adânci duc la micșorarea rezistenței. Când se pleacă la vânătoare pe mai multe zile, să nu se uite a se lua și varga de curățit.
La închidere, pușca să nu fie forțată, ci, dacă opune rezistență, să se caute și să se înlăture cauza. Adeseori, este o bucată de frunză sau de coajă de arbore căzută în basculă.
Pentru reparare, pușca să nu fie încredințată decât unui specialist bun.
Dacă se constată vreun deranjament în timpul folosirii ei, pușca trebuie mai întâi descărcată și numai după aceea căutat defectul.
Când plouă sau ninge, se recomandă astuparea gurii țevii cu un capac de piele. Să nu se uite însă a-1 lua înainte de a se trage, altfel țevile se vor sparge.
Cele mai bune dispozitive de siguranță cu care fabrica a dotat pușca nu sunt de folos, dacă vânătorul nu le manipulează conștiincios. Cea mai bună măsură de siguranță este descărcarea puștii.
La curățirea puștii se recomandă respectarea următoarelor reguli:
Pușca se va curați bine, seara, în fiecare zi de vânătoare.
În orice pușcă, dar mai cu seamă în cele cu țevi ghintuite, varga de curățit se introduce pe la camera cartușului nici o dată pe la gura țevii.
Pentru înlăturarea reziduurilor de plumb ce se depun la puștile cu țevi netede, mai cu seamă în apropierea conului de racordare, se folosește peria de sârmă, fără însă a freca țeava prea mult.
După înlăturarea, cu ajutorul periei de sârmă, a scrumului rezultat din arderea pulberii, țeava se șterge și cu cârpa uscată și se unge în interior cu ulei de armă de bună calitate, fără însă a o năclăi. Se înțelege că se ung și părțile vizibile ale închizătorului și mecanismului de dare a focului, precum și orice altă parte metalică vizibilă a puștii.
După ce a fost unsă în interior, se montează și se unge și pe dinafară, pe toate părțile de metal.
Ștergerea și ungerea puștii este indispensabilă mai cu seamă după ploaie sau ninsoare, dar trebuie făcute și chiar după ce pușca a fost prinsă de țevi cu mâna transpirată. O pată de rugină pe țeava nu mai poate fi scoasă și strică estetica puștii.
Înainte de a trage, adică în dimineața zilei de vânătoare, se recomandă ștergerea uleiului din interiorul țevii, mai cu seamă la puștile ghintuite.
ECHIPAMENTUL DE VÂNĂTOARE
Îmbrăcămintea. Ceea ce interesează, în primul rând este comoditatea, ușurința la mișcări, culoare asemănătoare cu a mediului. Haina să fie largă în spate pentru a permite epolarea fără dificultate; pantalonii – golf sau pană, ca să nu împiedice îndoirea genunchilor; în nici un caz să nu fie strâmți. De mare importanță este culoarea care să nu contrasteze cu mediul înconjurător; vara – culoarea kaki sau verde; toamna, cenușie-brună, la fel cu frunza uscată sau coaja arborilor; iarna – una cenușie deschisă; o îmbrăcăminte cenușie-verzuie este satisfăcătoare pentru toate anotimpurile. O condiție de bază pentru reușita vânătorii prin apropiat este ca îmbrăcămintea să nu facă zgomot la atingere, deci, din acest punct de vedere, nu corespund hainele de doc care sună la atingerea de crengi, în schimb sunt apte cele de lână. Pentru cei ce vânează la sărite, acest considerent nu se ia în seamă. Paltonul lung stânjenește mersul și se încarcă de scaieți și de noroi. Bună este o scurtă, care să ajungă până la 10-15 cm deasupra genunchilor. Iarna, pe vânt rece, în câmp deschis, trebuie căutat orice mijloc de apărare contra pătrunderii vântului prin haine: căptușală de blană, izolare din material plastic, haină vătuită.
Pelerina cauciucată poate fi folosită doar la câmpie. Pentru persoanele care au de urcat pante și deci sunt expuse transpirației, pelerina nu este indicată, dimpotrivă constituie un pericol pentru sănătate. O astfel de pelerină, ușoară se recomandă să fie ținută în sacul de spate și folosită pe timp de ploaie, nu la mers, ci stând pe loc. Cei ce urcă la munte, primăvara și toamna pe timp călduros, să nu uite să pună în sacul de spate un pulover sau altă haină caldă, pentru orice eventualitate. Prin iarba udă, se îmbracă pantaloni cauciucați peste cei obișnuiți.
Încălțămintea depinde de regiunea unde se vânează și de anotimp. Ea trebuie să fie comodă și să nu permită pătrunderea apei. Ceea ce interesează din punct de vedere vânătoresc este să nu scârțâie și să aibă talpă de cauciuc, pentru a permite apropierea de vânat, fără a face zgomot. Vara, cauciucul are aderență și pe stâncă; iarna însă, pe gheață, alunecă, mai cu seamă dacă talpa este tocită. Pe astfel de vreme, la munte, sunt mai buni bocancii cu ținte, care prind și pe panta cu iarbă. Cizmele cauciucate sau bocancii cauciucați sunt de neînlocuit la baltă și pe noroi adânc, și foarte utili la vânătoarea pe arătură moale. Chiar la dealuri și munte, pe rouă sau după ploaie, cizmele sunt bune la mersul prin iarbă. în astfel de cazuri, pentru a feri de umezeală pantalonii de la cizme în sus, se obișnuiește a se îmbrăca, peste cizme și pantaloni obișnuiți, alți pantaloni largi, din material plastic și scurtați, încât să treacă numai cu puțin peste cizme. Se înțelege că pe vreme geroasă, bocancii sunt de preferat cizmelor de cauciuc. Oricare ar fi încălțămintea, trebuie încheiată astfel ca pământul, nisipul, pietricelele să nu intre în ea.
Pentru acoperitul capului, primăvara, vara și toamna cea mai bună este pălăria vânătorească, deoarece, pe de o parte apără de ploaie, iar pe de alta ferește ochii de razele piezișe ale soarelui, ceea ce ușurează atât observarea vânatului, cât și ochitul, în timpul iernii, capul se acoperă cu căciulă, care să protejeze și urechile.
Sacul de spate. Geanta. Vânătorii și personalul vânătoresc în activitatea de teren poartă geantă sau sac de spate. Fiecare din acestea are avantaje și dezavantaje. Geanta apără de ploaie condica de serviciu, cartușele și alimentele. Este și estetică, dar este neîncăpătoare pentru cel care pleacă la munte pentru mai multe zile și trebuie să ducă nu numai alimente mai multe, ci și îmbrăcăminte de rezervă. Pe lângă aceasta, cureaua apasă pieptul, îngreuiază respirația normală și deschiderea hainei la urcat, pe timp călduros. Când cel ce o poartă se apleacă pentru a lucra ceva, geanta îi alunecă înainte, stânjenindu-1 în mișcări. în nici un caz, geanta nu corespunde pentru cel ce activează la dealuri înalte și munte. Sacul de spate este încăpător, ușor de purtat, permite deschiderea hainei, nu împiedică mișcarea brațelor în timpul lucrului, dar are dezavantajul că nu apără așa de bine conținutul lor contra ploii. Corectivul poate fi găsit în învelirea obiectelor respective în pungi de material plastic, iar, pe timp de ploaie, pelerina poate fi îmbrăcată peste sacul de spate, acoperindu-1. în orice caz, cel puțin la munte, sacul de spate este de preferat genții. Personalul de vânătoare, de regulă, poartă sac de spate format mic.
Cartușiera și geanta de cartușe. Cartușiera are avantajul că dintre cele 20-25 cartușe pe care le conține, vânătorul poate scoate pe oricare, după mărimea alicelor de care are nevoie; prezintă însă și dezavantajul că strânge abdomenul, iar pe timp călduros este incomod de purtat. Geanta poate cuprinde un număr mai mare de cartușe, însă ele sunt amestecate și nu totdeauna vânătorul găsește pe cel de care are nevoie. Ca și cealaltă geantă, la orice aplecare, alunecă înainte.
Binoclul de vânătoare este o unealtă indispensabilă pentru vânătorul de cervide și capră neagră, iar pentru personalul de teren, este util indiferent de natura vânatului. Cu ajutorul lui se disting oamenii de la distanță mare. De aceea ar fi dorit ca întreg personalul de teren să fie dotat cu binocluri de mărimea 8 x 30. Dar serviciul pe care ni-1 face nu este numai vederea la distanță, ci și mai buna apreciere a vânatului pe luminozitate scăzută. Un bun binoclu trebuie să aibă două caracteristici: mărire și luminozitate.
Manșonul este mai practic decât mănușile, la vânătoarea cu gonași, unde trebuie să scoți mâinile repede pentru a epola. In lipsă, se pot folosi și mănuși, având însă degetul arătător de la mâna dreaptă tăiat pe jumătate, pentru a putea apăsa pe trăgaci.
Cuțitul de vânătoare este necesar vânătorului de vânat mare pentru jupuit, eviscerat, tăiat crengi pentru a se camufla sau a curați câmpul de tragere. Pentru personalul de teren, este o unealtă indispensabilă, tot timpul. Spre a putea tăia și oase mici la despicarea vânatului, este bine dacă are și un ferăstrău.
Alte accesorii. Din echipamentul vânătorului mai fac parte: scaunul de vânătoare, ciorchinarul, lanterna.
Obiecte care nu sunt numai pentru vânătoare ar fi: cutii de aluminiu pentru alimente, bidon pentru apă, medicamente felurite, în special contra răcelii și un pansament sterilizat.
Vânătoarea la munte, care durează mai multe zile, este o adevărată expediție, iar pentru ca vânătorul să se simtă bine, nu trebuie să-i lipsească nimic dintre obiectele necesare. întocmirea din timp a unei liste în acest scop este un lucru folositor.
NOȚIUNI DE CHINOLOGIE – FOLOSUL ADUS DE CÂINELE DE VÂNĂTOARE
Câinele este un foarte vechi auxiliar al omului, la vânătoare și cel mai credincios însoțitor al lui la această îndeletnicire. El aduce multiple foloase, atât înainte de focul de armă, cât și după ce acest foc a fost tras. Utilizarea câinelui în timpul vânătorii poate fi privită din trei puncte de vedere: al frumuseții și comodității vânătorii, al eticii vânătorești și al folosului economic.
Privită din punctul de vedere al frumuseții și comodității, se constată că vânătoarea individuală în teren cu vânat mic este mai aducătoare de satisfacții când vânătorul este întovărășit de un câine bine dresat; este mai puțin obositoare, deoarece cercetarea terenului o face câinele; mai fructuoasă, dat fiind că mirosului câinelui nu-i scapă piese care altfel nu ar fi descoperite; aretul, aportul delectează pe adevăratul vânător. în câmpia întinsă, fără pădure, un câine pontator străbate o suprafață mare de teren, descoperind orice piesă s-ar găsi aici. Scoaterea din vizuină a animalelor răpitoare cu păr nici nu ar fi posibilă fără câine. La vânătoarea de mistreți, practicată cu câini care nu urmăresc decât această specie de vânat, semnalarea prin lătrat a prezenței mistreților în goană, adaugă vânătorii un element de atracție, în comparație cu vânătoarea simplă, cu gonași. Câinele scoate vânatul din desișuri și mărăcini în care omul nu ar putea pătrunde, fără a-și deteriora îmbrăcămintea.
Sub raportul eticii vânătorești: vânătorul are datoria să caute vânatul rănit. Este o chestiune de etică vânătorească. Dar acest lucru el nu-1 poate face cu deplin succes decât cu ajutorul câinelui de vânătoare. într-adevăr, vânatul rănit se ascunde în desișul pădurii, în iarbă înaltă, în mărăcinișuri, suferă mult și după un timp, poate îndelungat, moare. Cu ajutorul câinelui, el poate fi găsit mai ușor.
Din punct de vedere economic. Vânatul nu cade, totdeauna, imediat după focul de pușcă; îndeosebi vânatul mare (cerb, căprior, mistreț) reușește să se îndepărteze la câteva sute sau chiar mii de metri și dacă nu este descoperit la timp, moare, ajungând să fie devorat de animalele dăunătoare. Cu ajutorul câinelui, acest vânat este urmărit, descoperit și adus în circuitul economic. La vânătoare în baltă, fără câine de aport, se pierde o mare parte a vânatului împușcat, acesta căzând în stuf. Numărul pieselor de vânat rănit este mare. Câinii pontatori ajută pe ocrotitorul de vânat să descopere cuiburile de fazani și potârniche din culturile de nutreț, putându-le astfel salva înainte de sosirea cositoarelor mecanice. Câinii de anumite rase, conduși de vânător, urmăresc, prind și ucid, fără să fie nevoie de foc de pușcă, pisicile hoinare de pe câmp, contribuind astfel la reducerea numărului dăunătorilor vânatului și, implicit, la sporirea producției de vânat.
Se poate spune deci că, fără câine, nu se poate concepe vânătoare adevărată. Din acest motiv, este necesară dezvoltarea chinologiei în țara noastră. Utilitatea câinelui trebuie dovedită în mod practic, posesorii de câini buni, căutând să le dezvolte gustul și apoi să inițieze pe vânătorii începători, stabilindu-se între ei raporturi de dascăl și elev.
DESCRIEREA PRINCIPALILOR CÂINI DE VÂNĂTOARE
CLASIFICARE. Cu privire la clasificarea câinilor de vânătoare, părerile specialiștilor sunt împărțite. Una din clasificări, pentru câinii ce ne interesează, este următoarea:
DESCRIEREA PRINCIPALILOR CÂINI DE VÂNĂTOARE
Regiuni corporale. Denumirea diferitelor părți ale corpului câinelui conform figură curs.
Vânătorul este bine să cunoască rasele de câini de vânătoare și întrebuințarea ce se dă fiecăreia.
Câini pontatori. Se numesc astfel din cauză că, atunci când simt vânatul în apropiere, se opresc, stau nemișcați într-o poziție anumită, după care vânătorul știe că au descoperit vânat. Se zice că „pontează".
Pointerul are talia între 52 și 64 cm la mascul și 50-60 cm la femelă. Este un câine specializat în căutarea vânatului mic, în special cu pene, pe câmpiile întinse, muncă în care nu este întrecut de nici o rasă. Are miros (nas) foarte fin, este rezistent la alergări, are o chetă largă, putând străbate o suprafață de teren în dreapta și stânga liniei pe care se mișcă vânătorul (100 + 100 m) și un aret ferm. Cercetează terenul cu viteză mare, ține botul sus, deoarece mirosul fin îi permite să prindă emanațiile vânatului, fără să fie obligat a apropia botul de pământ, cum fac alte rase cu simțul olfactiv mai slab. Serviciul pe care îl face vânătorului este de a descoperi vânatul și a ponta. Nu-i place să aporteze vânatul împușcat, iar aceasta este partea lui slabă pentru vânătorul care nu poate ține mai mulți câini. Pointerul este și trebuie privit ca un câine specializat.
Seterii au cam aceeași talie ca și pointerul, sunt tot câini specializați în căutarea vânatului mic, deci fac vânătorului cam aceleași servicii. Ceea ce îi deosebește de pointer este părul lung și mătăsos de pe corp, mai lung pe coadă, urechi și pe partea dinapoi a picioarelor. Deși sunt excelenți în câmpiile întinse, totuși pot fi folosiți, în oarecare măsură, și la pădure și baltă, fără însă a da același randament ca bracii. Cheta lor este largă, se mișcă în galop, cu botul sus, dar sunt mai puțin specializați decât pointerul, fiind apți și pentru vânătoarea de baltă și în pădure. Având părul lung, suferă mai mult de căldură decât pointerul, dar rezistă mai bine la ger și la stuf, fiind mai puțin expuși rănirii din cauza trestiei uscate.
Se întâlnesc trei rase de seteri, care se deosebesc între ei mai mult după culoare decât după mod de întrebuințare:
Seterul-alb (englezesc) are culoare de obicei albă, cu pete și pigmentații negre, portocalii, galbene, castanii. Talia masculului 56-62 cm, iar a femelei 53-58 cm.
Seterul-roșu (irlandez) este un câine foarte frumos, de culoare uniformă roșie-gălbuie, din care cauză este ținut adeseori drept câine de agrement, pierzându-și parte din aptitudinile de căutător și pontator al vânatului mic. Talia 55-65 cm la mascul și 54-60 cm la femelă. Folosit în pădure, toamna și primăvara la sitari, are dezavantajul că, având culoarea roșcată, este deosebit greu de fondul cam de aceeași culoare a frunzelor de stejar căzute sau încă pe crengi. Nu sunt admise pete; cel mult se tolerează pe piept.
Seterul-gordon (scoțian) este de culoare neagră având pe partea inferioară a cozii, pe cea a picioarelor, pe piept, bărbie și bot și deasupra ochilor păr de culoare roșcată-gălbuie, formând așa-numitele semne de foc. Este un câine frumos, robust, păcat că, după cât se cunoaște, nu există nici un exemplar de rasă pură. Masculul are talia de 59-64 cm, iar femela de 56-61 cm.
Toți cei patru câini amintiți sunt mari pontatori. Coada nu li se amputează.
Bracul-german este cam de aceeași mărime ca pointerul, în țara noastră sunt întâlnite două varietăți; bracul german cu părul scurt, care este și cel mai frecvent, și bracul german cu păr sârmos. Brac cu păr lung nu există în țara noastră. Cel cu păr scurt are părul de culoare castanie închisă, uniformă sau pe acest fond existând și pete sau pigmentații albe. Câteodată fondul este alb, iar petele și pigmentațiile brune, dar aceasta este culoare mai puțin dorită. Coada i se amputează. Bracul german cu păr sârmos se deosebește de bracul cu păr scurt prin natura părului: peste părul scurt și subțire, care formează stratul de jos, are peri lungi și aspri. Pe părțile laterale ale botului, pe arcade, pe partea posterioară a picioarelor și pe omoplați, părul este și mai lung. La aport în apă este avantajat de părul gras care prinde mai greu apa.
Spre deosebire de cei 4 mari pontatori descriși, bracul german este un câine cu aptitudini multiple, deci mai util pentru marea majoritate a vânătorilor. într-adevăr, are chetă și nas bun fără a fi la înălțimea marilor pontatori. în schimb, aportează foarte bine, caută vânatul mare pe urma de sânge, este agresiv față de răpitoare; este un câine universal. Bracul german cu păr sârmos are calități deosebite pentru vânătoarea în apă și este mai rezistent la intemperii, datorită părului său mai lung. Având în vedere calitățile multiple, bracii germani sunt cei mai răspândiți pontatori din țara noastră.
În literatură mai sunt amintite varietățile: bracul german de Weimar, bracul german cu păr ghimpos, bracul german cu păr lung.
Vijla-maghiară este un câine pontator asemănător ca mărime cu bracul german cu păr scurt. Culoarea îi este galbenă ca a franzelei, nu prezintă pete. Pontează și aportează bine, fără însă a avea toate calitățile bracului german.
Grifonul și pudel-pointerul prezintă, deocamdată, puțină importanță pentru țara noastră.
Câinii scotocitori. Spanielii sunt câini de talie mai mică decât pontatorii. Spanielul-springer are talia de 45 și 50 cm, iar spanielul cocker de 34 și 40 cm. În ce privește culoarea părului:
Spanielul-cocker poate fi unicolor: negru sau castaniu, sau multicolor: fondul alb cu pete negre sau castanii.
Spanielul-springer poate fi unicolor (roșu-castaniu închis, negru) sau multicolor (fond negru cu nuanțe castanii pe bot, piept, partea inferioară a picioarelor, partea inferioară a cozii). Fondul poate fi și alb sau roșu-castaniu.
Ca aptitudini, spanielii nu pontează, dar au însușiri care îi fac folositori pentru majoritatea vânătorilor: scotocesc prin desișuri, aportează foarte bine, pot fi folosiți și la vânatul acvatic, sunt agresivi față de răpitoare. La toate aceste calități se adaugă aceea că sunt de talie mică, deci pot fi ținuți și în cameră. Mai frecvent, la noi, este cocărul. Ambii sunt ținuți adesea și drept câini de agrement.
Scotocitorul german prezintă pentru noi importanță mai puțină, fiind mai rar.
Câini de hărțuială. Foxterierul este unul dintre câini de vânătoare cei mai cunoscuți și mai răspândiți.
Talia variază între 35^0 cm și rar depășește 10 kg greutate. Se caracterizează prin temperament vioi, mobilitate mare, rezistență la oboseală și intemperii, agresivitate și curaj față de răpitoare.
Este neascultător. Varietățile de la noi: cu păr scurt și aspru și cu păr sârmos. Culoarea alb cu unele pete negre și castanii. Foxterierul este un câine de vânătoare bine dotat și foarte folositor vânătorului profesionist. Sunt foarte folositori la combaterea dăunătorilor vânatului, în primul rând a celor de vizuină (vulpe, viezure și uneori pisică sălbatică), dar și a celor de suprafață (pisici hoinare). Sunt foarte utili și la goanele de mistreți, cât timp stratul de zăpadă nu le împiedică mersul. Fiind de talie mică, nu neliniștesc prin alergare cervidele. Sunt și auxiliari prețioși ai personalului de vânătoare.
Basetul este, de asemenea, un câine bine cunoscut, fiind răspândit atât în cercurile vânătorilor, cât și în acelea ale amatorilor de câini de cameră. Are picioare foarte scurte, fiind cel mai scund câine de vânătoare de la noi. Talia de 25-30 cm și greutatea de până la 10 kg. Există varietăți cu păr lung și scurt, păr sârmos sau ghimpos. La noi sunt mai cu seamă cu păr scurt, în două colorații castaniu-roșcat și negru cu semne castanii pe piept, pe bot, deasupra ochilor și pe picioare.
Temperament vioi, viteză redusă, mare mobilitate, rezistență la oboseală și intemperii, nas foarte bun. Principala însușire a basetului este la vizuină. Este un câine de vânătoare foarte util vânătorului profesionist.
Ca aptitudini, pe lângă calitățile foxterierului, și anume acela de câine de vizuină, de urmăritor a dăunătorilor la suprafață și de auxiliar la vânătoarea de mistreț (când nu este zăpadă mare), Basetul, având miros fin, poate fi obișnuit să urmărească vânatul rănit, deci să îndeplinească muncă de limier. Poate să scotocească în desișuri și să aporteze animalele accesibile taliei lui.
Airedaleterierul este un hărțuitor de talie mai mare (55-62 cm); deci nu este apt pentru muncă la vizuină. în schimb, tocmai datorită taliei mai mari, poate fi folosit la vânătoare de mistreți pe zăpadă mare, când mersul foxterierilor și baseților este îngreunat. Se susține că nu urmărește vânatul nerăpitor afară de mistreț.
Jagdterierul este un hărțuitor cu aptitudini multiple.
Câini pentru căutarea vânatului pe urma de sânge. Limierii sunt câini de talie relativ mare (cel hanoveran de 45 și 55 cm, iar cel bavarez de 40 și 50 cm). Culoarea părului este uniformă: roșie-brună, galbenă-brună și uneori cenușie-brună.
Sunt câini specializați în a găsi vânatul mare rănit, în special cervidele, mergând pe urma de sânge. Așa fiind, limierii sunt câini utilizați în terenurile cu vânat mare. Dat fiindcă în țara noastră efectivele de cervide cresc rapid și că în terenurile cu efectiv optim se va trece la recoltare intensă, limierii trebuie înmulțiți, dresați și folosiți.
CÂINELE DE VÂNĂTOARE CEL MAI POTRIVIT CERINȚELOR VÂNĂTORULUI
La alegerea câinilor de vânătoare trebuie să se țină seama de speciile de vânat existente, configurația terenului unde urmează a fi utilizat, aptitudinile rasei și serviciile pe care le aduce.
Serviciile pe care ni le face câinele interesează în primul rând, și numai în al doilea rând aspectul lui exterior. Dacă este posibil ca el să întrunească ambele condiții, este cu atât mai bine. Când este vorba de rase cu atitudini aproape identice, cum sunt seterii, poate interveni gustul vânătorului, alegând pe cel preferat după aspectul exterior.
Cel ce nu ține decât un singur câine, dar dorește să vâneze în teren variat (câmpie fără păduri, păduri, tufișuri eventual și baltă) va alege un câine cu aptitudini multiple. De folos poate fi sfatul unui cunoscător.
Deoarece însușirile bune depind de rasă, iar ele se transmit prin ereditate, se recomandă stăruitor să nu se cumpere decât câini de rasă pură, având certificate de origine. După ce a fost procurat un câine îndeplinind această condiție, atunci, dacă este femelă trebuie să se vegheze, în continuare să nu se împerecheze decât cu masculul de rasă pur, având însă grijă să se evite consangvinizarea. Obținerea unei progenituri valoroase merită sacrificiul deplasării, chiar la distanță mare, pentru montă. în scopul evitării corcirii, se recomandă ținerea femelei într-un spațiu închis, mai cu seamă în perioada căldurilor.
Dar chiar la cățeii provenind din părinți de rasă pură, trebuie să se afle cum se comportă ei în munca de teren, deoarece serviciile pot varia chiar când este vorba de rasă curată.
Recomandăm:
Pentru câmpia întinsă, unde vânatul principal îl constituie păsările (potârnichi, prepelițe, rațe, sitari) este indicat, un mare pontator, în special un seter, mai cu seamă dacă există și vânat de baltă.
La câmpie și dealuri, cu vânat variat, în special iepuri, un câine cu aptitudini multiple – un brac – va fi cel mai potrivit. Bracii au avantajul de a și aporta bine.
Spanielii corespund pentru desișuri, unde munca de bază este scotocitul.
în terenurile populate cu cerbi, unde problema ce se pune vânătorului este de a urmări vânatul rănit, câini indicați sunt limierii specializați în căutarea vânatului după urma de sânge.
Pentru scoaterea vulpii din vizuină, ca și pentru viezuri și pisici sălbatice, se vor întrebuința foxterieri și baseți, care, pe zăpadă nu prea adâncă, pot fi folosiți și la mistreți. Ultimii fac și serviciul de a urmări cervidele după sânge, fără însă a se putea ridica la nivelul limierilor.
în fine, pentru vânătorii de profesie (paznici, pădurari), dacă sunt din regiunea de câmpie, indicați sunt prepelicarii universali (cu aptitudini multiple), iar la dealuri și munte – baseți sau foxterieri.
DESPRE DRESAJ
Câinele de vânătoare odată procurat, trebuie format pentru a presta în terenul de vânătoare serviciile ce se așteaptă de la el. Aceasta se realizează prin dresaj.
Rareori vânătorul va reuși să-și procure un câine gata dresat, și mai ales, bine dresat. De regulă, va trebui să și-1 dreseze el însuși. Deși această muncă nu este nici simplă nici ușoară, ea totuși nu trebuie să sperie pe cel ce vrea să o facă, deoarece reușita în diferitele faze ale dresajului aduce satisfacții, iar bucuria de a vâna, cu un câine format de vânătorul însuși, este mai mare.
Regulile de dresaj trebuie cunoscute și în cazul când vânătorul și-a procurat un câine bine dresat. Acesta pentru a ști cum trebuie să-1 folosescă și cum să vegheze ca dresajul să nu fie stricat prin însușirea unei deprinderi rele.
Dresajul trebuie făcut complet și conștiincios. Descrierea în mod amănunțit a modului cum trebuie efectuat dresajul ar depăși scopul și cadrul acestei lucrări. De aceea, în cele ce urmează, se va arăta numai în ce constă această muncă.
Dresajul câinelui de vânătoare cuprinde trei faze:
Educația, care se face când cățelul are vârsta între 3 și 6 luni. I se dă un nume și este învățat să-1 recunoască, să fie curat și disciplinat;
Dresajul de casă, care după unii se face între 5 și 7 luni, după alții între 6 și 12 luni, cuprinde executarea de către pontatori și scotocitori a unor comenzi date de dresor, dintre care se enumera: să vină când este chemat, să șadă, să facă jos să ia în gură anumite lucruri și să le lase când i se cere. Aceste comenzi servesc la învățarea lui să aporteze vânatul.
Venirea la chemare: când aude vocea sau fluierul stăpânului, câinele să vină imediat indiferent unde se găsește și chiar dacă ar fi simțit vânat în apropiere, pe care se pregătește să-1 ponteze. Câinele neascultător strică vânătoarea și enervează pe stăpân.
Când i se comandă să șadă, câinele trebuie să se așeze pe picioarele dinapoi și să stea nemișcat. Executarea întocmai a comenzii este utilă când vânătorul stă la pândă sau în țiitoare la vânătoare cu gonași, și nici o mișcare nu este permisă, deoarece ea ar compromite rezultatul vânătorii.
Daun derivă de la cuvântul englezesc down, care înseamnă jos. La auzul acestei comenzi, câinele trebuie să se așeze cu abdomenul la pământ, să-și lipească botul pe labele dinainte și să stea nemișcat, lipit de pământ. Este o mișcare importantă de disciplină, pe care trebuie să o execute, fără ezitare, indiferent de acțiunea în care ar fi angajat. La început, executarea se face la comanda dată cu vocea, dar, mai târziu, această mișcare trebuie să o execute și la focul de pușcă, la ridicarea mâinii sau a puștii.
Dresajul în teren, care se face la vârsta de 1-2 ani, are drept scop pregătirea câinelui să execute acele mișcări prin care el se face util, direct, cu ocazia practicării vânătorii.
Să cerceteze terenul, sistematic, fără să se depărteze prea mult de vânător; cu ajutorul mirosului fin să descopere vânatul și să pună pe vânător în situația de a putea trage.
După ce a descoperit (a simțit) vânatul, să „ponteze" (areteze).
În fine, după împușcătură, să aporteze vânatul.
Aretul sau pontatul înseamnă oprirea bruscă a câinelui și rămânerea lui în nemișcare, ca o statuie, atunci când, datorită mirosului lui fin, a simțit vânatul în apropiere. Prin această poziție caracteristică, el semnalează prezența vânatului și dă vânătorului posibilitatea să se apropie și să tragă, când vânatul va sări. Aretul se numește/era când câinele stă timp îndelungat în această poziție. Un câine bine dresat nu are voie să părăsescă această poziție de aret și să se apropie de vânat pentru a-1 stârni, decât la comandă; nu are voie să alerge după vânatul ce s-a ridicat. Prin dresaj se poate mări durata poziției de aret și se poate frâna înclinarea naturală a câinelui de a alerga după vânatul stârnit. Chetă înseamnă felul cum se mișcă pe teren câinele de vânătoare, cum caută vânatul pentru a-1 semnala stăpânului său. Este vorba aici de distanța de vânător, de viteză, de felul cum ține nasul, sus sau aproape de sol. Astfel, marii pontatori – pointerul și seterul – se depărtează mult de vânător (până la 100 m), ceea ce se numește chetă largă, se mișcă cu mare viteză, chiar în galop, țin nasul sus, deoarece, având mirosul foarte fin, nu sunt obligați să și-1 apropie de pământ pentru a prinde mirosul vânatului. Prepelicarii cu întrebuințare multiplă (cei universali) se mișcă mai aproape de vânător decât marii pontatori, mișcările lor în dreapta și în stânga au amplitudine mai mică (chetă strânsă), iar nasul îl apropie, adesea, de pământ, mirosul fiindu-le mai slab decât al marilor pontatori. Câinii scotocitori au cheta și mai strânsă. De altfel, la aceștia, cheta largă ar fi un defect, deoarece ei ar stârni numai vânatul, dacă acesta s-ar petrece la distanță mare, iar vânătorul n-ar mai avea posibilitatea să tragă. Cheta largă este un dezavantaj și în teren acoperit, deoarece câinele nu poate fi ținut sub ochi și dirijat. Din acest motiv, marii pontatori sunt cu adevărat utili numai în terenurile deschise.
Prepelicarii, fie ei pontatori sau scotocitori, au în firea lor înclinarea de a cerceta terenul și a căuta vânatul, dar este nevoie de dresaj pentru ca această pornire să fie dirijată spre o chetă corespunzătoare intereselor vânătorului.
Aportul. La comanda aport și numai la comandă, câinele trebuie să caute și să aducă în gură, așezându-se în poziția șezi, în fața vânătorului și predându-i vânatul împușcat. Nu este permis să strivească, nici măcar să strângă tare în gură vânatul și cu atât mai puțin să-1 morfolească. Câinii de întrebuințare multiplă, cum sunt bracii și scotocitorii, fac acest lucru cu plăcere, pe când pointerul și seterii numai la nevoie.
Câinii de hăituiala și limierii au nevoie de un dresaj special. Câinele, odată dresat, trebuie vegheat ca deprinderile învățate să fie păstrate și să nu i se strice dresajul.
ÎNTREȚINEREA ȘI ÎNGRIJIREA CÂINELUI DE VÂNĂTOARE
Câinele de vânătoare nu trebuie obișnuit cu temperatura ridicată, deoarece când este scos la vânătoare în teren, este expus răcelii. Din acest motiv, este preferabil să nu fie ținut în cameră, ci afară într-o cușcă anume făcută în acest scop care are două compartimente ce pot fi folosite în funcție de mersul vremii: o încăpere fără ușă, un fel de antreu, pentru timp călduros și alta închisă pentru vreme rece. Cușca are un acoperiș mobil și peretele frontal demontabil, ceea ce ușurează păstrarea curățeniei. Mărimea ei depinde de talia câinelui. Pereții cuștii sunt dubli, bine izolați contra curentului și pentru a păstra mai bine căldura din interiorul cuștii. în compartimentul deschis se pune așternut din paie, fân, sau, mai bine, foi de porumb, care trebuie schimbat în fiecare săptămână și la nevoie, tratat cu insecticid.
Atenție trebuie să se dea și curățeniei corporale. In fiecare zi câinele să fie șters cu o perie aspră, pentru a înlătura noroiul, praful și alte impurități din păr. Câinilor cu păr lung, în prealabil, li se descâlcește părul cu un pieptene rar. Lunar sau la două luni o dată este bine să li se facă baie. Tot zilnic li se șterg, cu vată sau cu o cârpă moale, ochii și urechile. Aceste măsuri de curățenie sunt necesare și după fiecare vânătoare, deoarece cu această ocazie se încarcă de scaieți, iar în ochi și urechi le intră semințe de buruieni.
Hrana câinelui trebuie să fie variată. Rația zilnică a unui câine de talie mijlocie este de circa 1000 g, având aproximativ 2 000 calorii și se compune din: 500 g carne de cal, 400 g mălai sau arpacaș, 100 g varză, cartofi (zarzavat) și 20 g sare. Pentru o cățea gestantă, în ultima lună, rația se majorează la circa 1 800 g. în fine, în timpul alăptării, rația zilnică se majorează cu încă 150 g pentru fiecare cățel alăptat.
Vânătorii care țin un singur câine, îl pot hrăni cu resturi de la bucătărie.
Hrana să fie proaspătă; cea veche, dar nealterată înainte de a fi servită, e bine să fie dată în clocot și apoi să se răcească la temperatură potrivită. Hrana se servește de două ori pe zi, la aceeași oră și la intervale de 10-12 ore. Apa se oferă cu ocazia fiecărei mese; ea trebuie să fie curată. După ce a băut, vasul se ridică, nelăsându-se peste zi pe teren.
Curățenia și dezinfectarea trebuie respectate atât în ce privește vasele cu hrană și apă, cât și mediul în care este ținut.
încheiem aceste sumare considerații asupra câinelui de vânătoare, cu un îndemn pentru răspândirea câinilor de rasă pură, pentru o cât mai largă întrebuințare a lor, pentru urmarea sfaturilor organelor chinologice centrale, care depun eforturi în scopul ridicării nivelului acestui sector, în care mai este mult de făcut.
METODE DE VÂNĂTOARE
Prin metode de vânătoare se înțelege modul cum procedează vânătorul la recoltarea vânatului, adică felul cum practică el vânătoarea: de unul singur sau împreună cu alți vânători (în colectiv); stând la pândă sau căutând să se apropie de vânat; cu câine sau fără câine de vânătoare.
Având în vedere aceste criterii, metodele practicate în prezent se pot clasifica astfel:
Metode individuale, prin care se înțeleg cele practicate de un singur vânător și la care nu se folosesc gonași. Au avantajul de a nu fi costisitoare și de a putea fi practicate fără a se ține cont de posibilitatea de participare a altor persoane. Se poate afirma că acest grup cuprinde metodele cele mai atractive și cele mai compatibile cu etica vânătorească.
Într-adevăr este mai frumos să vânezi cerbul la boncănit, căpriorul la chemătoare și sitarul la pânda de seară, decât iepurele la goană, cu o armată întreagă de vânători și gonași. Din rândul metodelor individuale fac parte:
pânda la toate speciile de cervide, mistreț, la rațe, gâște, sitari;
apropiatul (dibuitul) la cerb, căprior, lopătar, mistreț și capră neagră;
vânătoarea la chemătoare aplicată la cerb, căprior, vulpe, lup, rațe;
la sărite, la iepuri (când dispozițiile administrative permit), la potârnichi, fazani, sitari, prepelițe, folosind câinele sau nu.
Metodele aplicate de grupurile de vânători (colective) cuprind pe cele practicate în prezent, aproape în exclusivitate, la iepuri, mistreți, urși, apoi la fazani, sitari și alte specii. La iepuri și fazani se practică atât în pădure cât și la câmp; la mistreți, urși, sitari exclusiv în pădure. Necesită muncă de organizare, găsirea de gonași suficienți ca număr și calitate (la urși și mistreți) și cheltuieli mai mari. Vânătorul nu poate vâna atunci când ar dori, ci trebuie să se acomodeze posibilităților organizării.
Cele mai frecvente metode sunt:
Goana în pădure la: iepuri, mistreți, urși, lupi, vulpi, fazani, sitari.
Goana în câmp deschis la: iepuri, fazani, potârniche (când se permite).
Vânarea în cerc, practicată la iepuri.
REGULI GENERALE DE ORGANIZARE A UNEI VÂNĂTORI DE IEPURI FOLOSIND GONAȘI
Organizatorul unei vânători cu 10-20 participanți, cu pușcă și 20-40 gonași, are, în primul rând, o răspundere morală față de vânătorii care iau parte și una materială față de unitatea deținătoare a fondului (asociație sau ocol silvic). Nu este indiferent ce vânat se împușcă și cât rămâne pe teren. Ar însemna o gospodărire rea, să se atace stocul de reproducție; adăugăm aici că nu trebuie organizată vânătoare acolo unde este vânat puțin, deoarece nu vor fi mulțumiți nici vânătorii și nu se vor acoperi nici cheltuielile, dacă e vorba de vânătoare de valorificare. Deci, prima sarcină a celui chemat să organizeze o vânătoare este să se convingă dacă efectivul existent asigură reușita sau nu. La aceasta servesc nu numai informațiile furnizate de paznic, ci și constatările personale (sondajele) făcute, în prealabil de organizatorul însuși. O vânătoare nereușită duce la scăderea prestigiului organizatorului și a unității care deține fondul.
Cu 1-2 zile înainte de ziua hotărâtă pentru vânătoare, organizatorul însoțit de 2-3 persoane care îl vor ajuta în ziua respectivă și anume unul care conduce gonașii, altul care va aranja vânătorii în țiitori și eventual căruțașul, care va lua în primire vânatul (prezența acestuia nu este obligatorie), parcurg terenul și fixează locul fiecărui gonaș, direcția de unde vor veni gonașii, linia pe care vor sta vânătorii, ordinea de succesiune a goanelor, ca să nu se piardă timp cu mersul de la una la alta. Cu această ocazie, se măsoară cu pasul lungimea și lățimea fiecărei goane, pentru a ști la ce distanță să fie așezați vânătorii și gonașii. Astfel ușor se poate întâmpla să nu fie loc suficient pentru toți vânătorii sau să rămână o parte din goană fără vânători. Totul se desenează pe o schiță, care va fi foarte utilă în ziua vânătorii. Lungimea goanelor și distanța dintre vânători depinde de specia de vânat (dacă sunt sau nu și fazani), de relieful terenului (deal, vale, șes întins), de sol (uscat, noroios), de direcția vântului, de vegetație (pădure, vârstă și desimea ei, culturi agricole, arături adânci, semănături de grâu etc). Pentru iepuri, goanele vor avea lungimea de 300-400 m în arboret des și 500-800 m în arboret rar; la câmp deschis 800-1 000 m toamna, când încă mai sunt coceni și alte culturi nerecoltate și 1 000-1 500 m către sfârșitul sezonului, când terenul este dezgolit, vremea rece, vânatul deranjat. Distanța dintre vânători se fixează așa fel încât, pe de o parte ei să nu se stânjenească unii pe alții, iar pe de altă parte, dacă un iepure este scăpat de unul dintre vânători, să poată trage în el vecinul său. In pădurea deasă, distanța va fi 30-35 m, în cea rară de 40-45 m, la câmp aproximativ 60 m. În vânat nu se trage pe linie, ci sub unghi de 40-50°, deci distanța de tragere este mai mare decât jumătatea distanței dintre vânători. Urmările unei distanțe mai mari sunt: vânat rănit și pierdut, cartușe risipite și remușcări pentru vânătorul lacom. Distanța între gonași în teren acoperit să fie de 15-25 m la început de sezon și 20-35 m mai târziu când vânatul sare ușor.
Exprimăm aici convingerea că flancurile trebuie bine închise cu vânători și anume, în pădure pe distanța de 100-120 m, iar în câmp deschis pe 200-250 m. Se emite adesea părerea că trebuie să se lase și vânatului o șansă de scăpare, deci flancurile să fie lăsate fără pușcași. Considerăm greșită această părere, din motivul că iepurii ce ies la flanc, aproape de linia vânătorilor, sunt, de regulă, dintre cei răniți. Șansă de scăpare trebuie acordată iepurilor sănătoși și tot în aceștia să se pună speranța și când este vorba de stocul de reproducție.
De aceea se impune ca flancurile liniei de vânători să fie bine închise cu pușcași la aceeași distanță, nu mai mare ca pe linie, iar flancurile de gonași să fie lăsate fără pușcași. Trebuie luptat contra pierderilor prin rănire. Acestea sunt câteva puncte de reper la fixarea numărului de vânători și a mărimii goanelor.
Se programează atâtea goane cât se pot efectua într-o zi, de obicei 5-8 la câmp deschis sau 10-14 la pădure plus 2-3 de rezervă.
Vânătorii înscriși la cererea lor, pentru acea vânătoare, au datoria morală să participe sau să-și anunțe neparticiparea în timp util. Altfel creează greutăți organizatorului. Că nu se cade să vii la vânătoare neinvitat sau să aduci la vânătoare un invitat al tău, fără știrea și încuviințarea organizatorului, este un lucru elementar.
În ziua întocmirii planului vânătorii, organizatorul desemnează pe cel ce se va îngriji de angajarea gonașilor. Acesta va trebui să fie, cu numărul de gonași stabilit, în punctul de întâlnire și la ora fixată. De regulă, acesta răspunde și de căruța cu vânat. Este neplăcut și semn de rea organizare când la locul de adunare au sosit vânătorii înaintea gonașilor. De altfel gonașii trebuie să sosească pe teren cu circa o oră înaintea vânătorilor. în acest timp, cel ce va conduce linia de gonași, de obicei pădurar sau paznic, va face lista acestora, îi va numerota și instrui așa încât să lucreze organizat, să păstreze distanța și alinierea, să nu alerge prea tare, ci să meargă normal, înaintarea liniei de gonași cu viteză mare are neajunsul rămânerii în urmă a unora și adeseori ruperea lanțului gonașilor.
Vânătorilor li se fixează, în mod clar, ora și locul adunării.
În ziua vânătorii, conducerea o are o singură persoană: organizatorul. Nu se cade ca vânătorii să se amestece în organizare, iar dacă ar încerca să o facă, să nu li se permită acest lucru. Dacă planul vânătorii a fost bine făcut, atunci totul decurge în ordine. Nu trebuie să aibă loc nici o discuție, să nu existe nici o ezitare, ci totul să meargă potrivit planului. Dacă mersul vremii a făcut inaplicabil parte din plan (vânt defavorabil, teren desfundat), atunci organizatorul, împreună cu ajutoarele lui, vor căuta să adapteze planul la noua situație.
O dată vânătorii sosiți la locul de adunare, organizatorul va proceda astfel:
Numără vânătorii sosiți, ca să știe câte numere vor fi puse pentru tras sorții.
Verifică permisele de vânătoare.
Se face tragerea la sorți, apoi organizatorul înscrie într-un carnet numele vânătorilor în ordinea ieșirii la sorți.
– Se comunică vânătorilor regulile de vânătoare. Este preferabil din mai multe puncte de vedere (timp, temeinicie, eficacitate), ca aceste reguli să fie difuzate în scris, fiecărui vânător. Din aceste reguli de vânătoare nu vor lipsi cele referitoare la protecția muncii. Cu această ocazie se va semna, din acest punct de vedere, cu toți participanții un proces-verbal de protecția muncii.
Regulile principale sunt:
Pușca de vânătoare se încarcă numai după ce vânătorul și-a ocupat locul de vânătoare (țiitoarea), a trecut și ultimul vânător pe lângă el și se descarcă neapărat înainte de a părăsi acel loc; la punctul de adunare se vine cu pușca deschisă.
Înainte de a o încărca, pușca se verifică dacă nu are pe țeava vreun corp străin: pământ, zăpadă etc. care ar putea provoca spargerea țevii.
Așezați-vă aliniați bine cu vecinul, iar nu în zig-zag. Identificați cu precizie locul vecinului din dreapta și din stânga. Nu vă mișcați, nu fumați în țiitoare, căci speriați vânatul și enervați pe vecini.
Nu trageți decât după ce ați văzut clar vânatul, altfel s-ar putea să trageți într-un gonaș.
Nu trageți pe linia ocupată de vânători și nici sub un unghi mai mic de 45° față de această linie, deoarece riscați să răniți pe vecin.
Nu urmăriți vânatul peste linia de vânătoare cu pușca întinsă.
Când gonașii sunt la 120 m în pădure și 150 m în câmp deschis nu mai trageți înainte ci numai în spate.
Nu vă schimbați fără știrea vecinilor locul destinat pentru dvs. la începutul goanei și nu urmăriți vânatul rănit decât după terminarea goanei, deoarece riscați să fiți împușcat de vecin.
Nu trageți la distanță prea mare, fiindcă răniți vânatul, cauzând suferințe ce se pot evita și produceți pagube sub raport economic. Cât mai puține focuri greșite.
10. Nu vă amestecați în organizarea vânătorii. Rezervați criticile constructive la terminarea zilei de vânătoare.
Organizatorul comunică numărul de goane proiectate, în pădure și la câmp, precum și vânatul ce se poate împușca. Se arată și modul de colectare a vânatului împușcat.
în mod special trebuie să se pună accentul pe faptul ca să se tragă atenți și, în măsura posibilului, să se evite pierderile prin rănire.
La așezarea vânătorilor în standuri, se poate proceda în două feluri:
Sau sunt așezați în ordinea numerelor ieșite la sorți, însă la fiecare goană începând cu alt și alt număr (1, 3, 5, 7 etc. sau 1,4, 7, 10 etc).
Sau își schimbă vecinii la fiecare goană, folosind unele tabele care arată locul pe care îl va avea vânătorul la fiecare goană în acea zi. Folosirea tabelelor are avantajul, că dacă ai dat peste un vecin incomod, care îți strică ziua de vânătoare, ai ocazia să scapi de el. Cu acest sistem, rar se va întâmpla să fii vecin de două ori, în aceeași zi cu aceeași persoană. Se întocmește o fișă pentru fiecare vânător, în care se fixează locurile pe care acesta le va avea în cursul zilei. Această fișă care primește un număr curent este în același timp și biletul de tras la sorți. Procedeul acesta obligă să se marcheze toate locurile, în fiecare goană, punând atâtea tăblițe numerotate de la 1 până la sfârșit, câți vânători sunt. Operația se face, de obicei, în preseara zilei de vânătoare. Fiecare vânător se va opri la tăblița cu numărul indicat în fișă, deci aranjarea este mai simplă, ea făcându-se fără zgomot și pierdere de timp.
La așezarea vânătorilor după procedeul de la litera a (în ordinea numerelor ieșite la sorți), se recomandă vânătorilor a se așeza prin flanc câte unul în ordinea numerelor din goana respectivă, în acest fel, se evită strigătele, așteptările, greșelile. Distanța între o țiitoare și alta o măsoară cu pasul ajutorul organizatorului.
Plecarea gonașilor se face fie la semnalul dat de organizator, după așezarea vânătorilor, fie fără semnal, la terminarea așezării gonașilor, dacă potrivit terenului este clar că aceasta se produce mai târziu decât așezarea vânătorilor; nici un vânător nu are calitatea să dea semnalul de plecare, în afară de organizator.
La fiecare goană, când începe aranjarea vânătorilor în țiitori, organizatorul le comunică acestora direcția de unde vine goana și locul de adunare după terminarea ei. Cel ce conduce gonașii, comunică și el locul de adunare al acestora. Acest lucru este de mare folos, pe de o parte pentru a evita strigătele de chemare după goană, iar pe de altă parte pentru a nu se produce întârzieri, așteptând pe cei ce au mers în direcția greșită.
Este util ca după fiecare goană, responsabilul liniei de gonași să se prezinte organizatorului pentru eventuale comunicări. Căruța cu vânat, mașinile vânătorilor și oricare alte persoane decât vânătorii să nu stea în colțul său în apropierea liniei de vânătoare, ci la cel puțin 150 m de ultimul vânător.
Se recomandă vânătorilor și gonașilor ca în tot cursul zile de vânătoare să meargă, pe cât posibil, grupați, deoarece organizatorul nu poate începe înșirarea liniei de vânătoare la goana ce urmează decât dacă aceștia sunt toți prezenți după terminarea goanei precedente; de asemenea, nu poate face nici eventuale comunicări. Așteptând mult până se adună toți, se pierde timp.
La terminarea fiecărei goane, după ce vânătorii au sosit la locul de adunare și au predat organizatorului vânatul împușcat, acesta notează în carnet, la fiecare vânător, ce a împușcat, apoi confruntă totalul declarat, cu vânatul predat, și îl dă în primire căruțașului, care trebuie să aibă vehiculul pregătit cu prăjini pentru a putea atârna iepurii fără să se atingă unii de alții. înainte de fi puși în căruță, iepurilor li se stoarce urina.
La fiecare goană sau la terminarea zilei de vânătoare, în tot cursul lunii noiembrie, organizatorul sau o persoană competentă desemnată de el determină procentul de iepuri din acel an, cu scopul de a stabili sporul anual.
Deplasarea vânătorilor și gonașilor de la o goană la alta să se facă în liniște. Astfel stârnesc vânatul din goanele următoare.
în timpul mesei sau oricărui repaus, arma nu se reazămă de arbori, mașină etc. deoarece pe de o parte, căzând se poate vătăma, iar pe de alta, dacă din neatenție n-a fost descărcată, se pot produce nenorociri, descărcându-se prin cădere. Mai bine să fie atârnată de o cracă.
Pentru a se trage cu eficiență mai mare, se recomandă așezarea vânătorilor în așa fel încât cei începători sau cu tirul slab să fie intercalați între trăgătorii buni. Scopul este ca vânatul scăpat sau rănit să poată fi doborât de cei din a doua categorie. Se înțelege că acest lucru trebuie făcut discret, ca nimeni să nu se considere jignit. Eventual, la trasul sorților, se împart în două grupe, fără a li se spune scopul, apoi într-o pălărie se pun numerele cu soț din care vor trage cei buni, iar în alta numerele fără soț din care vor trage începătorii.
Vânătorii să urmărească ridicarea vânatului împușcat de ei și transportul lui până la locul de adunare și să-1 predea organizatorului. Fiecare declară drept vânat împușcat de el numai atâta cât a predat organizatorului.
În ce privește numărul de gonași, cu cât aceștia sunt mai deși cu atât este mai bine, dar numărul lor depinde și de considerente economice.
Conducătorul liniei de gonași, dacă are pușcă, să nu i se permită să tragă, deoarece în acest caz nu se va ocupa în suficientă măsură, de supravegherea gonașilor.
Înainte și în timpul goanei, gonașii să nu consume băuturi alcoolice, deoarece devin indisciplinați.
Pentru evitarea accidentelor, în căruțe sau mașini, urcarea se face cu arma descărcată și deschisă.
Când goanele se succed fără spațiu între ele, există riscul ca parte din vânatul goanelor să plece din cauza zgomotului făcut în goana precedentă. Vulpile aproape totdeauna vor pleca. De aceea se recomandă ca, atât la câmp deschis cât și la pădure, să se renunțe la unele goane, urmând ca acestea să fie vânate cu altă ocazie sau să nu fie vânate deloc.
Un câine bun aportor este de mare folos, mai ales la pădure, unde nu se poate urmări totdeauna unde a căzut vânatul rănit.
Se pune întrebarea dacă este bine ca gonașii să facă zgomot, adică să strige sau nu. La vânătorile din țara noastră, se face zgomot, dar în alte țări din Europa Centrală și parte din cele apusene – nu. Acolo, atât la goanele din pădure, cât și la cele de câmp deschis, se merge în liniște, neauzindu-se decât bubuitul armelor, bătutul tufelor cu ciomagul și zăpada scârțâind sub încălțămintea gonașilor. Nici un strigăt, nici o fluierătură. Când un vânat ar vrea să treacă printre gonași, ei caută să-1 întoarcă nu prin strigăte, ci prin mișcare în dreapta și în stânga. Avantajul acestui procedeu este că goanele vecine nu se resimt din cauza zgomotului. La noi, o astfel de vânătoare ar părea ciudată, din cauză că obiceiul de a face zgomot este înrădăcinat. Dar, indiferent dacă gonașii fac sau nu zgomot, ei trebuie să păstreze distanța între dânșii, să meargă aliniați, iar din 200 în 200 m la pădure și 400-400 m la câmp deschis, să se oprească și să se alinieze.
Făcând o clasificare a metodelor de vânătoare cu gonași, se constată că la goana în pădure și la cea de pe câmp deschis, vânătorii stau pe loc, iar gonașii caută să aducă vânatul spre vânător.
La metoda în cerc și la cea în fâșii mari, vânătorii și gonașii merg în aceeași linie.
Regulile și principiile generale descrise sunt aplicabile și la organizarea vânătorilor colective pentru urși, mistreți, fazani, sitari, ținându-se seama de caracteristicile și obiceiurile fiecărei specii, precum și de configurația terenului.
Metode speciale, în categoria cărora intră vânătoarea la vizuină cu câini hărțuitori pentru a scoate vulpea, viezurele sau pisica sălbatică și vânătoarea de corvide cu ajutorul bufniței pot fi considerate și mijloace de combatere a unor dăunători ai vânatului.
Tot din acest grup fac parte pânda la urs, lup, vulpe, folosind ca nadă, carnea. Pânda poate fi făcută fie dintr-un bordei amenajat în acest scop (lup, vulpe), fie din observator acoperit și închis (urs).
Șoimăritul este tot o metodă specială, practicată în alte țări, dar și acolo pe scară redusă, deoarece este costisitoare și cere mult timp pentru dresajul păsărilor de pradă. Nu avem cunoștință să fie practicată în prezent în țara noastră. Metoda constă în a dresa păsări de pradă: șoimi, ulii (porumbar sau păsărar) așa fel încât, dacă sunt lăsați să zboare liberi, să se întoarcă la îngrijitorul sau stăpânul lor, când sunt chemați. Vânătoarea se practică astfel: șoimarul stă de obicei pe cal și ține pasărea dresată pe mâna îmbrăcată într-o mănușă de piele tare și groasă prin care ghearele păsării răpitoare să nu poată străbate. După ce vânatul (fazan, potârniche, iepure, prepeliță) este stârnit de un prepelicar, se dă drumul șoimului ca să-1 urmărească și să-l prindă. De fapt, cel ce vânează este șoimul, iar așa-zisul vânător nu face altceva decât să asiste la lupta dintre răpitor și pradă. Dacă păsările în luptă se îndepărtează, vânătorul le urmărește călare. Spectacolul constă în a observa lupta dintre cele două păsări și, totodată, în a studia modul de comportare atât a răpitorului, cât și a victimei. Randamentul este scăzut.
În fosta URSS acvilele dresate erau folosite la combaterea lupilor din stepa fără păduri.
Alegerea metodei de vânătoare nu depinde numai de preferința vânătorului ci, în primul rând, de specia de vânat, de natura terenului și faza biologică din ciclul anual (boncănit, rotit etc). Unele specii pot fi vânate numai prin metode individuale (cocoșul de munte, cerbul), altele atât individual cât și colectiv (fazanul, sitarul, ursul), în fine, altele aproape numai colectiv (mistrețul).
Oricare ar fi metoda, succesul depinde de cunoașterea obiceiurilor vânatului și a terenului: locurile unde stă în diferite anotimpuri, trecătorile etc. De aceea, pentru obținerea unor rezultate bune, studiul biologiei speciilor de vânat este indispensabil.
OBICEIURI DUPĂ DOBORÂREA VÂNATULUI
În țările Europei Centrale, mai cu seamă în Austria și Germania, există unele obiceiuri la care vânătorii cunoscători nu renunță. Prin nerespectarea lor, li se pare că s-a răpit vânătorii unele din laturile ei frumoase. Ele se referă la ceea ce urmează după ce focul de armă a fost tras, iar vânatul a fost doborât. Țara noastră adeseori primește vânători din alte țări, în calitate de oaspeți. Este bine ca aceste obiceiuri să fie cunoscute de vânătorii noștri, dar, mai cu seamă, de personalul vânătoresc de teren pentru ca să le respecte atunci când este cazul. Nu au nimic de pierdut, ci numai de câștigat și vânătorii noștri, dacă le vor respecta și vor împărtăși începătorilor aceste obiceiuri care înnobilează vânătoarea. Unul dintre cei mai buni cunoscători ai acestor obiceiuri, consideră că respectarea rânduielilor vânătorești deosebește pe vânătorul care posedă cultură vânătorească, care înțelege frumusețea vânătorii, care a îndrăgit natura și creaturile ei, de acei vânători care aleargă numai după carne sau trofee.
Iată câteva dintre aceste obiceiuri, întâlnite la vânatul mare:
Locul unde a stat vânatul în momentul când s-a tras asupra lui se marchează prin înfigerea în acel punct, în poziție verticală, a unei ramuri de 35-40 cm. Această ramură, după obicei, trebuie să fie din următoarele specii: molid, brad, stejar, anin. Nu sunt admise ramurile de fag sau de specii exotice. Motivele nu sunt arătate. De asemenea, există obiceiul ca ramura să se rupă nu să se taie cu cuțitul și nici să nu se cojească. Respectarea obiceiului are importanță practică, deoarece se fixează locul de unde va începe urmărirea vânatului, dacă acesta nu a căzut pe loc. Marcarea locului cu această crenguță se face indiferent dacă în acel punct se văd sau nu urmele vânatului.
Dacă în punctul unde a stat vânatul când a primit împușcătura se văd urmele lui, deci se știe în ce direcție a fugit, atunci pe lângă crenguța înfiptă în pământ, se mai pune una cu vârful ascuțit în poziție culcată; dacă e vorba de un mascul, atunci se pune cu vârful ascuțit în direcția în care duc urmele lui, iar dacă este femelă atunci se pune invers (cu vârful de cetină în direcția în care a fugit). Pentru a preciza dacă este vorba de mascul sau femelă, se pune o crenguță mai mică în dosul celeilalte în poziție perpendiculară, aceasta însemnând că vânatul a fugit în sensul opus. Modul de marcare înseamnă că un cerb mascul a fugit spre stânga; sau o ciută a fugit spre stânga; în fine, dacă direcția în care a plecat vânatul este necunoscută, dar punctul unde a stat în momentul când a primit focul este stabilit, atunci se pun pe lângă ramura verticală, încă două crenguțe transversale cu vârfurile opuse.
Crenguța de luare în posesie a vânatului căzut. Vânatul cu copite – numai acesta – după ce a fost găsit, va fi culcat pe partea dreaptă, apoi i se va pune pe latura corpului o ramură îndreptată în felul următor: dacă este vorba de mascul atunci ramura se așază cu baza spre cap; dacă este femelă – invers, cu vârful crenguței spre cap. Crenguța pusă astfel e un semn că vânatul a fost găsit și luat în primire de vânătorul respectiv. Obiceiul datează probabil, de pe vremea când pe același teren vânau, concomitent, mai multe persoane. Vânatul astfel marcat însemna atunci că cel ce 1-a doborât este un vânător care are dreptul să vâneze în acel teren, iar nu braconier, deoarece aceștia nu procedează în acest mod.
În afară de crenguța care se pune pe corpul vânatului mare, se mai introduce în gura vânatului o ramură cu frunze verzi, așezată perpendicular pe direcția botului. În terminologia vânătorească această ramură poartă numele de ultima îmbucătură. Se procedează astfel numai cu masculii.
Vânătorului care a doborât vânat cu copite sau cocoș de munte, i se dă o ramură unsă cu sânge din piesa doborâtă. Însoțitorul vânătorului (pădurar, paznic) rupe o crenguță de 12-15 cm, din speciile de arbori arătate, o atinge de rana vânatului și, astfel, cu pete de sânge pe ea, o oferă vânătorului, pusă perpendicular pe lama cuțitului de vânătoare. Dacă nu are cuțit de vânătoare, o oferă pusă pe pălărie, dar niciodată din mâna goală. Cuțitul sau pălăria se țin de obicei în mâna stângă, aceasta fiind regula. O dată cu oferirea crenguței, însoțitorul îl felicită pe vânător. Acesta o ia, mulțumește, apoi pune crenguța la pălărie.
Obiceiul datează de peste 1000 ani și vrea să fie un semn de recunoaștere a vânătorului căruia i se datorește doborârea vânatului.
Dacă piesa respectivă n-a căzut pe loc, ci a trebuit să fie urmărită de către însoțitorul la vânătoare, atunci vânătorul rupe o părticică din crenguță și o oferă acelui ce a urmărit și găsit vânatul. Aceasta, ca un semn că și el a contribuit la reușită.
La vânătorile colective, unde se vânează cu însoțitori ca la cele individuale, cum este cazul la mistreți, crenguța este oferită vânătorului de către maistrul de vânătoare sau organizatorul vânătorii. Toate ramurile menționate trebuie să fie rupte cu mâna iar nu tăiate.
Așezarea vânatului împușcat (tabloul vânatului)
Vânătoarea trebuie să se dsfășoare în ordine. La terminarea fiecărei goane, vânatul împușcat adus de vânător se așază, în linie, culcat pe partea dreaptă. Dacă sunt piese multe, pe un rând se așază iepurii, pe altul fazanii etc. Tot a zecea piesă, începând de la stânga spre dreapta, se trage înainte cu o jumătate din lungimea ei, pentru a înlesni numărătoarea. După ce s-a luat în primire tot vânatul din goana respectivă și s-a confruntat cu declarațiile vânătorilor, se predă la căruța care adună vânatul.
Seara, când s-a încheiat ziua de vânătoare, este obiceiul ca tot vânatul recoltat în acea zi să fie aranjat într-un anumit fel pe care îl vom descrie aici.
La vânătorile de vânat mic, în rândul I se așază vulpile, începând de la dreapta spre stânga, apoi în continuare alte răpitoare, dacă ar fi (pisici sălbatice etc). Totdeauna vânatul răpitor se așază pe un rând aparte, deci nu se amestecă cu cel nerăpitor. Coada vulpilor se potrivește în unghi drept față de corp. în rândul II se pun iepurii, în al III-lea fazanii, separat cocoșii și separat făzănițele (dacă, voit sau nu, s-au împușcat și femele). În rândul IV potârnichile, sitarii, porumbeii și alt vânat cu pene, dacă este suficient de numeros pentru a forma un rând aparte. Altfel, se așază în continuarea rândului cu fazani. Și în acest caz, tot a zecea piesă, începând de la dreapta spre stânga (vânătorul fiind cu fața la vânat) se trage înainte cu jumătate din lungimea ei, pentru a înlesni numărarea (fig. 319). Se confruntă cu carnetul în care s-a notat vânatul împușcat. Recolta astfel aranjată se numește tabloul vânatului. Când totul este gata, vânătorii și gonașii se aliniază ca în figură, organizatorul vânătorii comunică rezultatul zilei. în alte țări se obișnuiește ca, la vânătorile mari, un număr de 3-4 gorniști să cânte câte o melodie specială pentru fiecare specie de vânat, împușcată în acea zi; ceremonia aceasta se desfășoară seara, la lumina faclelor. Și la noi s-ar putea face această ceremonie când se organizează vânători cu participanți din alte țări, care țin la astfel de obiceiuri.
La vănătorile cu goană la care se împușcă vânat mare, se realizează tabloul. La noi în țară numai mistreții se împușcă la goană. Pentru cazul însă când, în viitor, s-ar recurge la această metodă și la cerb cu scopul de a reduce efectivul, se specifică regulile de aranjare a tabloului:
În rândul I se pun cerbii, în ordinea descrescândă a mărimii lor, de la dreapta spre stânga, întâi taurii și pe urmă ciutele, în rândul II lopătarii, respectând aceleași reguli; în rândul III mistreții, în ordinea mărimii, indiferent de sex; în rândul IV căpriorii, întâi țapii, pe urmă femelele, tot în ordinea mărimii; în sfârșit, în rândul V se pune vânatul răpitor: lupi, râși, vulpi etc. în ordinea mărimii, dar pe specii.
La vănătorile mixte din păduri, unde se împușcă atât vânat mare cât și mic dacă numărul pieselor de vânat este redus, ex. 1 cerb, 2 căprioare, 2 mistreți, atunci nu se așază pe rânduri separate pe specii, ci toate pe un rând, respectând ordinea următoare: cerb, lopătar, mistreț, căprior, în rândul II se pun răpitoarele, singure în ordinea mărimii. Vânatul răpitor nu se amestecă cu cel nerăpitor, ci, chiar dacă ar fi o singură piesă, se va lăsa într-un rând separat; în rândul III se pun iepurii; în rândul IV fazanii și alt vânat cu pene nerăpitor.
Oricare ar fi felul de vânat aranjat sub formă de tablou, nu trebuie să se pășească peste rânduri. De aceea rândurile se fac distanțate la aproximativ 0,5-1 m, încât să se poată umbla printre ele. Obiceiul pare a avea la origine un scop practic; sărind peste rânduri, s-ar putea călca pe vânat, turtindu-l. O altă regulă de respectat la „tabloul vânatului", este ca piesele să nu se atingă între ele, în acest fel, se răcesc mai ușor.
Tabloul vânatului, este mai bine să aibă lungimea mai mare decât lățimea din motive de estetică.
Pentru a pune trofeul la adevărata lui valoare, se obișnuiește a se propti capul vânatului cu coarne cu o bucată de lemn, ca să stea în sus.
Un vânător, care ține la aceste obiceiuri, va considera că vânătorii din acea zi i-a lipsit ceva din farmecul ei dacă tradiția n-a fost respectată integral. De aceea, toate aceste obiceiuri trebuie cunoscute mai cu seamă de personalul vânătoresc și puse în aplicare când situația o cere.
Se consideră necuviință a sta călare pe vânatul împușcat, sau a face glume pe socoteala lui. Lupta între vânător și vânat a luat sfârșit, iar învingătorul trebuie să-și respecte adversarul învins.
Vânatul mare împușcat trebuie cântărit, în scopul de a aduna date cu privire la cunoașterea faunei noastre vânătorești. Cervidele, capra neagră și mistreții se cântăresc fără viscere, dar cu cap, trofeu și picioarele întregi. Dacă se cântărește cu capul tăiat, acest lucru trebuie menționat în datele statistice.
Semnale de vânătoare. În cursul practicării vânătorii, adeseori se simte nevoia să se dea semnale, la distanță de câteva sute de metri. De exemplu: la vănătorile colective de iepuri este necesar să se dea semnalul de plecare a gonașilor. În lipsă de corn, se suflă în țeava puștii, ceea ce nu este nici practic, nici estetic. La metodele de vânătoare în cerc și în fâșii mari, semnalele sunt aproape indispensabile. De asemenea, la chemarea câinelui de mistreți sau a limierului care a plecat să prindă vânatul rănit, dar s-a îndepărtat prea mult. În orice caz, semnalele de goană sunt nu numai practice, dar adaugă vânătorii un element interesant.
CONDIȚIONAREA ȘI VALORIFICAREA VÂNATULUI
La centrele de colectare a vânatului împușcat, adeseori sosește vânat alterat, deci care va trebui să fie aruncat, precum și piese degradate printr-o greșită condiționare; murdare de sânge sau de noroi, cu răni mari, cu părți de corp fără păr, a căror valoare scade. La atelierele de naturalizat vânat și de preparare a blănurilor, vânătorii trimit uneori piese defectuos jupuite și păstrate; blănuri de vulpe cărora le cade părul de pe coadă, deoarece aceasta nu a fost bine jupuită sau uscată; blănuri de urs cu părul căzut în apropiere de gheare, deoarece carnea nu a fost curățată și aceste părți nu au fost tratate cu sare suficientă. Din toate acestea rezultă pagube sub raport economic, deoarece prin clasarea unei piese de vânat la categoria a II-a în loc de categoria I-a, prețul obținut scade aproape la jumătate; piesele alterate se pierd în întregime; vânătorul, care ține la trofeu, va pierde o piesă de care îl leagă frumoase amintiri. De aceea, în cele ce urmează, se dau câteva îndrumări cu privire la modul cum trebuie să procedeze vânătorul amator sau de profesie, din momentul doborârii vânatului și până la valorificarea lui, prin consumarea în gospodăria proprie sau punerea în comerț.
EVISCERAREA ȘI AERISIREA
Carnea de vânat se alterează mai ușor decât cea a animalelor domestice, deoarece, adeseori împușcătura sparge intestinele sau vânatul pleacă rănit și este găsit cu întârziere. Aceste cauze de degradare nu există la carnea animalelor domestice. De aceea, la vânat, este necesar să fie luate o serie de măsuri de precauție. Dintre speciile de vânat, cele care se alterează mai repede sunt păsările și mistrețul.
Masculilor de cervide, capră neagră și mistreț li se scot testiculele, imediat după împușcare. Dacă acest lucru nu se face sau se întârzie cu efectuarea lui, carnea capătă un miros neplăcut, mai cu seamă în perioada reproducerii.
În afară de aceasta, este necesar să fie făcută eviscerarea, adică scoaterea tuturor organelor interne: stomac, intestine, inimă, plămâni, ficat, rinichi, splină și scurgerea sângelui. Prin aceasta se dă posibilitatea de răcire mai repede. Altfel, căldura din interiorul corpului poate duce la alterarea cărnii. Operația eviscerării se poate face fie în pădure, la locul împușcării, fie acasă la vânător sau la casa de vânătoare, dacă de la împușcare nu au trecut mai mult de 2-3 ore, iar temperatura aerului nu este ridicată. Acasă se poate lucra mai comod și nu se pierd organele interne comestibile. Dacă e vorba de căprior, capră neagră, ce se pot transporta în spate, transportul piesei neeviscerate are avantajul că nu se murdărește de sânge; în schimb, se duce o greutate în plus – viscerele. Eviscerarea în pădure este obligatorie pe timp călduros, sau când vânatul a fost împușcat în stomac sau intestine, precum și în cazul când vânatul a plecat rănit și a fost găsit mort, mai târziu. Eviscerarea este necesară și din motivul că viscerele, peritoneul, pleura și sângele rămase în corp, sunt cele care se alterează mai repede și apoi transmit alterarea și restului de carne.
La eviscerarea mamiferelor mari se procedează astfel: se așază animalul pe spate, sprijinindu-1 pe ambele părți cu bucăți de lemn, pietre etc. La cervide capul este îndoit spre spate, încât să se sprijine pe coarne. Cu cuțitul, se scot cei doi dinți canini ai cerbului și se păstrează ca trofeu. Dacă vânatul respectiv nu este destinat valorificării prin frigorifer la export, ci se desface pe plan local, se face o tăietură pe sub bărbie până la piept și se desprind esofagul și beregata pe toată lungimea tăieturii și în măsura posibilului și în adâncimea pieptului. Aceasta cu scopul de a putea fi scoase mai ușor viscerele prin tragerea lor spre coadă. Se retează atât esofagul cât și beregata sub bărbie, apoi esofagul se leagă la capăt cu o sfoară ca să nu curgă prin el conținutul stomacului, iar beregata se taie cât mai aproape de plămâni și se aruncă. Dacă e vorba de vânat ce se va expedia la frigorifer, atunci tăietura de la bărbie la piept, nu se mai face, ci doar se taie beregata și esofagul sub bărbie, făcând o tăietură transversală cât mai mică, apoi se caută a se desprinde acestea de gât, pe o lungime cât mai mare. După aceea, începând de la anus, se spintecă pielea până la furca pieptului, apoi se face o tăietură în peritoneu, cât să se introducă două degete, iar cu cuțitul se taie peritoneul, printre degete, până la furca pieptului, având grijă să nu se atingă intestinele. Se introduc mâinile pe lângă intestine și stomac și se separă de coaste, ca să se scoată mai ușor. Apoi, prin introducerea ambelor mâini adânc în cavitatea toracică, se prinde esofagul și restul de beregată și se trag ușor, înapoi, până ies cu totul, având grijă să nu se spargă intestinele și vezica urinară. Intestinul gros se scoate tăind carnea în jurul anusului până ce iese. Sângele adunat în interior se evacuează, ridicând corpul animalului până se scurge complet. Căpriorii, caprele negre și mistreții nu prea grei se ridică și se lasă cu picioarele dinainte pe o grindă sau pe o creangă, scurgerea de sânge fâcându-se astfel cu ușurință. Cerbii și animalele mai grele se ridică în sus până iese tot sângele. În interior, sângele care a mai rămas se șterge cu o cârpă uscată, Nu este permis a se spăla, a se șterge cu cârpă udă, nici a se freca în interior cu frunze, iarbă, urzici etc.
Se cântărește exact, se întocmește fișa de cântărire apoi la cervide și capră neagră se taie capul cu trofeul.
La mistreți, pentru a înlesni răcirea, se face câte o tăietură și sub picioarele dinainte, la subsuoară, pentru a permite circulația aerului spre cavitatea toracică. După aceea vânatul este pus la răcit.
Iepurii destinați a fi trimiși la frigorifer nu se eviscerează, ci se lasă întregi. Cei ce sunt reținuți de vânător pentru consumul personal, pot fi eviscerati cu ușurință când sunt calzi, în felul următor: deasupra rădăcinii cozii, pe abdomen, se face o tăietură în forma literei V, de circa 10 cm, apoi se prinde iepurele de gât și se scutură cu putere; intestinele ies repede. După aceea se taie intestinul gros, aproape de anus. Eviscerarea iepurilor destinați consumului personal este necesară pe timp călduros.
Iepurii ce nu se eviscerează imediat după împușcare se storc de urină, se înțeapă în stomac de 5-6 ori cu un ac mare având un mic cârlig la vârf, ca acul de croșetat pentru evacuarea gazelor, apoi se leagă de prăjini, în căruță.
Vânatul cu pene. Fazanii destinați livrării la frigorifer se lasă cu intestine. Celor pentru consumul intern, ca și vânatului cu pene mai mici decât fazanul, li se scot intestinele în felul următor: se introduce un cârlig de sârmă sau de lemn prin anus, se învârte de 2-3 ori, apoi se trage afară, încet, până ies toate intestinele. Păsările mai mari, ca: cocoși de munte, gâște, se eviscerează fâcându-li-se o tăietură de la anus la furca pieptului și scoțând apoi totul din interior.
Păsările se alterează mai repede decât mamiferele.
Eviscerarea unor mamifere și păsări care nu au carne comestibilă nu are nici un sens.
Dacă eviscerarea nu este posibilă, atunci se face, cel puțin aerisirea, prin deschiderea abdomenului; astfel se dă posibilitatea evacuării gazelor. Se pune o bucată de lemn sprijinită transversal pe marginea abdomenului ca să oprească ieșirea intestinelor. Dat fiindcă nici eviscerarea completă nu necesită mult mai mult timp, aerisirea se face rareori.
Răcirea vânatului. Pentru a preveni alterarea cărnii, vânatul împușcat trebuie pus să se răcească și în interior, până în cele mai adânci părți ale corpului. Răcirea este o operație de mare importanță, care însă, din păcate, adeseori este neglijată. Consecința este alterarea cărnii, deci pierderi din punct de vedere economic. Cei ce se grăbesc să expedieze, seara, imediat după împușcare, vânatul, în speranța că va ajunge mai repede la destinație și se va preveni alterarea, este bine să știe că și-ar atinge mai bine scopul, dacă ar lăsa vânatul să se răcească până dimineața și numai după aceea l-ar expedia. Carnea va rezista mai bine alterării, deși va ajunge mai târziu la frigorifer. Răcirea durează 6-14 ore, după mărimea animalului și temperatura aerului. Se procedează astfel:
Cervidele, capra neagră, mistreții, eviscerați, dacă nu sunt piese grele, se atârnă de o creangă, de picioarele dinapoi, așa ca să nu atingă pământul și să nu fie bătuți de razele soarelui. Și mai bine este să se caute o cameră răcoroasă, uscată, în care să nu pătrundă lumina directă a soarelui, dar să circule aerul. Se cere atenție ca după eviscerare, vânatul să fie ferit de muște. Coșul pieptului să fie deschis, sprijinit de două bețe.
Iepurii se pun în căruță, atârnați de picioarele dinapoi de o prăjină, fără să se atingă unii de alții. Este greșit să fie ținuți grămadă în căruță sau puși calzi, în raniță. Dacă răcirea peste noapte se face într-o cameră, este preferabilă una cu pardoseală de beton, bine aerisită, umbrită, iar iepurii se țin pe prăjini, sau culcați pe pardoseală, fără a se atinge unii de alții.
Fazanii se atârnă pe o prăjină, legați câte 2 cu o sfoară sau sârmă trecută prin nări. Potârnichile, prepelițele, porumbeii și sitarii se pot răci în ciorchinar, dar puși răsfirați. Rațele și alt vânat acvatic, în timpul vânătorii, se pun în barcă, răsfirate, iar acasă se lasă pe pardoseală, tot fără a se atinge între ele.
Când gospodinele pun carnea de vânat la fezandat, este bine ca aceasta să fie așezată pe un suport, bețe de lemn sau grătar așa încât aerul să circule și pe dedesubtul ei; să nu stea parțial în sânge sau apă.
Jupuirea condiționarea și păstrarea blănii diferă în funcție de animal.
La copitate, se procedează astfel: animalul trebuie așezat pe spate, ca la eviscerare. Dacă piesa respectivă este destinată naturalizării, atunci se jupoaie cu copite cu tot. Fie că este vorba de copitate, fie de mamifere răpitoare, înainte de jupuire, și chiar înainte de eviscerare, se măsoară anumite dimensiuni ale animalului de care preparatorul va avea nevoie pentru a da piesei respective dimensiuni apropiate de cele ale animalului viu.
Pentru jupuitul corect și pentru tratarea blănii, se dau următoarele detalii: după ce animalul a fost așezat cu picioarele în sus, se fac tăieturile. Nu se merge cu tăietura până la buză, deoarece aceasta va trebui jupuită „burduf, adică prin întoarcerea pe dos. Dacă s-ar despica până la buză, cusătura ce s-ar face la naturalizare ar fi vizibilă, iar piesa ar pierde din estetică. Se fac apoi tăieturile pe partea inferioară a picioarelor, începând de la copite. Se jupoaie pielea în jurul copitelor, în așa fel încât acestea să rămână legate de piele, dar curățite de carnea din jurul lor. Dacă animalul nu este destinat naturalizării, pielea se retează deasupra pintenilor, ușurând astfel jupuitul. Acum începem desprinderea (jupuirea) pielii, mai întâi pe picioare, apoi pe trunchi. La bot, jupuirea se face burduf. La cap, se jupoaie cu atenție în regiunea ochilor, buzelor, urechilor, pentru ca pielea să nu fie vătămată. La urechi, pielea se desprinde de cartilagii (zgârci), până la vârful urechii, dar se lasă totuși vârful să fie prins puțin de piele. La urechi, pielea se poate scoate introducând o pană de lemn între cartilagii și piele. în rest, ori de câte ori este posibil, se trage pielea de pe carne și se desprinde apăsând cu degetul sau pumnul între piele și carne fără a folosi cuțitul. La cervide și capră neagră acest lucru se face ușor. La mistreț și viezure este mai dificil, fiind necesar cuțitul. Se cere atenție, mai ales la buze, urechi, spre a nu se tăia rădăcina părului, fapt în urma căruia ar cădea părul, blana rămânând golașă. La vânatul cu coarne, pentru a putea jupui pielea de pe cap, este necesar să se facă tăieturi în jurul cilindrilor frontali, între acești cilindri și spate, atât cât este necesar pentru a scoate pielea peste coarne. La terminarea jupuitului, pielea rămâne întinsă pe pământ ca un covor. De pe craniu se înlătură carnea, ochii, creierul și limba, după care se lasă câteva ore în apă rece pentru a se scoate sângele, iar apoi se fierbe și se curăță de carne.
Oasele picioarelor se fierb și se curăță și ele.
Jupuirea ursului și viezurelui se face la fel ca la copitate, cu mențiunea că pielea se jupoaie cu gheare. Se curăță fiecare deget de carnea din jurul lui. La bot, pleoape, urechi, mustăți se cere atenție mare încât să nu lipsească nimic din piele. Toate ghearele trebuie să rămână la blană.
Pielea, indiferent de proveniența ei, trebuie curățată de carne și grăsime, apoi începe operația de conservare care are o deosebită importanță. Se întinde pielea cu partea cărnoasă în sus și apoi se freacă bine, peste tot, cu sare. în special se pune mai multă sare la gheare, respectiv la copite, la bot, urechi. Acestea sunt părțile de pe care părul cade mai repede, dacă sărarea și uscarea nu se face bine. După frecarea cu sare, pielea se înfășoară strâns sub formă de sul, începând de la bot, se leagă și se ține astfel 1-2 zile. La pieile groase sau cu multă grăsime, legătura se desface, se scutură și se pune altă sare, refăcând legătura. Cel mai bun lucru este însă de a trimite pielea sau blana, după frecare cu sare, cât mai curând la preparator. Unii autori recomandă ca, în loc de sare, pielea să fie frecată cu cenușă cernută. Nu am făcut această experiență, deci nu-i cunoaștem efectul.
La urs, râs, lup și pisică sălbatică, trofeul admis la competiții este craniul. Dar acesta, odată montat la blana preparată, nu va mai putea fi folosit ca atare, neputând fi măsurat. Din acest motiv, când este vorba de cranii mari care întrunesc condițiile de premiere se recomandă să se pună, în blana montată, un craniu de valoare mai mică, sau eventual un mulaj din material plastic, iar cel original să fie curățit de carne, albit după toate regulile și păstrat ca atare. De asemenea, nu este bine să fie naturalizate capete de cervide cu coarne mari, deoarece potrivit formulelor de evaluare, orice craniu trebuie cântărit, lucru ce nu mai este posibil la un craniu preparat în piele. La mistreț, colții de valoare se scot și se păstrează ca trofeu, iar în locul lor se pun colți mai mici sau falși. Capetele de capră neagră însă se pot prepara, deoarece elementele cerute de formulă se pot măsura și în acest fel, cu o mică dificultate la înălțimea coarnelor.
Preparatorului i se trimite nu numai blana sau pielea ci și craniul (cu excepția celor de valoare), precum și oasele picioarelor de la genunchi în jos.
Jupuirea vânatului răpitor cu blană se face sub formă de "burduf″, spre deosebire de speciile precedente la care jupuirea se efectuează sub formă de ″covor", spintecând pielea de-a lungul părții inferioare a corpului. Modul de jupuire este cel arătat. Se menționează numai următoarele:
Jupuirea se face mult mai ușor dacă animalul este cald.
Se jupoaie cu gheare cu tot. în acest scop, tăietura de-a lungul picioarelor începe de la mijlocul tălpii. Se scot toate oasele în afară de cele care țin ghearele. Se curăță bine de carne și grăsime.
Din coada vulpii, lupului, râsului, vidrei, nurcii se scoate osul, iar coada se spintecă, în linie dreaptă, de-a lungul pe partea inferioară și se desface ca să se usuce. Scoaterea osului din coadă se poate face mai ușor astfel: se taie o bucată de 20 cm dintr-o creangă și se despică la un capăt atât ca să poată intra în despicătură osul de la rădăcina cozii animalului respectiv. Se desprinde de pe os, de jur împrejur pielea de la rădăcina cozii, apoi pe restul lungimii ei se răsucește coada așa ca pielea să se desprindă. Cu despicătură bucății de lemn se prinde osul cozii la rădăcină și se trage cu putere spre vârf. Blana va ieși compet de pe os. După aceasta coada se va despica mai ușor decât cu osul în ea.
Se cere atenție ca să nu se vatăme pielea la pleoape, urechi, buze. Pentru a opri scurgerea de sânge și murdărirea pielii, se folosește rumeguș sau amidon.
La fel se jupoaie iepurele, cu deosebirea că se renunță la gheare.
Blănurile din categoria de mai sus nu se freacă cu sare sau altă substanță, ci doar se pun la uscat, pe scânduri anume confecționate în acest scop. Scândurile se fac de mărimi diferite, în funcție de animalele a căror blană urmează a fi uscată. Se dau la rindea, iar muchiile se netezesc, încât blănurile să alunece mai ușor.
Un astfel de șan se compune din două scânduri de circa 20 mm grosime și 50 mm lățime, unite la un capăt cu o balama. Pe dunga interioară, scândurile au câte un șănțuleț (uluc), prin care alunecă o pană de lemn. împingând pana mai sus sau mai jos, se poate lărgi sau îngusta scândura, după mărimea blănii.
Îndată după jupuire, blana se întinde pe scândură, cu părul înăuntru, fixându-se cu cuie botul atât la maxilarul superior cât și la cel inferior. Apoi se întinde și se fixează cu cuie și la partea inferioară, inclusiv picioarele dinapoi și coada, care trebuie desfăcută ca să se usuce bine. Dacă blana nu se întinde suficient, se zbârcește și pare mai mică decât este în realitate. Dacă se întinde prea mult, părul se rărește. Picioarelor dinainte, neavând loc pe scândură pentru a fi fixate cu cuie, li se desface blana și se întinde pe scândurele sau pe carton gros. Blana astfel întinsă se pune la uscat într-o cameră bine aerisită, răcoroasă, dar nu umedă. Nu se pune nici la soare, nici lângă foc.
După 1-3 zile, în funcție de grosimea pielii, se scoate de pe scândură, se întoarce și se pune din nou pe scândură cu părul în afară, pentru a se usca în continuare. Dacă se întârzie, blana se întărește, iar întoarcerea ei se face greu, eventual se și rupe. Dacă totuși blana s-a uscat prea tare se presează pe partea cărnoasă cu rumeguș umed, iar după ce s-a înmuiat ușor, se întoarce. Pentru a preveni asemenea complicații pielea se lasă să se usuce numai în proporție de 75%. După ce a fost întoarsă cu părul înafară, se curăță de sânge, noroi, scaeți și alte murdării, apoi se perie și se păstrează la adăpost de molii.
FORME DE VALORIFICARE A VÂNATULUI
În prezent, vânatul țării noastre este valorificat sub următoarele forme: Vânat împușcat. Cele trei specii de cervide, mistreții, iepurii, fazanii și câteodată și alte specii sunt colectate, păstrate în instalații frigorifice și apoi valorificate, pe piața internă și la export. Intră în această categorie numai vânatul ce se valorifică organizat (prin ocoale silvice sau asociații vânătorești), majoritatea recoltei rămânând vânătorilor pentru consumul personal.
Modul de condiționare, pentru ca vânatul să nu piardă din valoare la care se adaugă și unele condiții de calitate cerute de firmele importatoare, privind greutatea și modul de pregătire a vânatului a fost tratat la descrierea speciilor de vânat. în cele ce urmează vom face totuși unele precizări legate de modul cum trebuie valorificate carnea și pielea, astfel încât să nu se degradeze trofeele.
La mistreți livrarea în blană se face fără trofee, deci fără colți. Trofeul se cuvine vânătorului, deci botul mistreților masculi trebuie retezat pe o lungime corespunzătoare ca să nu se vatăme colții și predat vânătorului, chiar în cazul când este vorba de o valorificare la export. Așa cum cerbii pot fi livrați fără trofeu, așa pot fi livrați și mistreții.
La cervide livrarea se face fără cap, deci fără trofeu și cu picioarele tăiate de la genunchi pentru a fi mai ușoară manevrarea lor pe timpul transportului.
Blănurile și pieile constituie obiect de comerț separat de carnea vânatului împușcat.
Dăm câteva indicații privind condiționarea blănurilor și pieilor de vânat:
Blana de iepure constă din puf și spic. Puful este format din firele de păr scurte și subțiri, cu aspect mătăsos, moi la pipăit. Are culoare albă sau cenușie, după partea corpului de unde provine. Spicul îl constituie firele de păr mai lungi și mai goase, care depășesc puful și sunt colorate la rădăcină alb-cenușiu, la mijloc negru, iar la vârf maron. Spicul este mai închis pe spate decât pe restul corpului, mai deschis pe laturi și mai cu seamă pe abdomen. Cu cât părul este mai des și mai fin, cu atât blana este mai valoroasă. Așa sunt iepurii vânați în plină iarnă. Cele mai puțin valoroase sunt blănurile obținute vara, de la iepurii uciși de mașinile agricole, braconați sau morți din alte cauze. Cele din perioada de toamnă au caractere intermediare. în afară de lungimea și desimea părului, blănurile de toamnă se deosebesc de cele de iarnă prin aceea că în partea dinspre coadă și gât au o porțiune de culoare verzuie, ce se vede clar pe partea cărnoasă a blănii. Această porțiune verzuie lipsește la blănurile recoltate în plină iarnă, dar este cu atât mai întinsă cu cât recoltarea s-a făcut mai în vară. Acest lucru este bine să fie reținut, pentru cazul când unui organ de specialitate i s-ar cere să se pronunțe asupra perioadei din care provine o blană (procese de braconaj).
Se consideră defecte:
petele de sânge de pe partea păroasă;
tăieturile, rupturile și părțile lipsă din blană;
depilațiile (lipsa de păr) pe anumite porțiuni.
Cu cât aceste defecte sunt mai numeroase, cu atât blana va fi clasificată într-o categorie inferioară.
Alte prevederi ale normelor uzuale existente cu privire la piei și blănuri.
La viezure, hârciog (hamster) și iepure comun, nu este obligatorie jupuirea pielii de la genunchi în jos.
La viezure, iepuri, lupi, vulpi și râși nu este obligatorie jupuirea în formă de burduf, ci se poate face incizie pe partea abdomenului, de sub buză până la vârful cozii.
Pieile jupuite – covor se întind pe pereți de lemn sau pe panouri, cu partea cărnoasă în afară și se fixează cu cuie, la 2 cm de la margine. În lipsă de panouri, se pot întinde pe prăjini de lemn, frânghie, sârmă galvanizată, tot cu partea cărnoasă în afară, pusă așa fel încât să fie îndoite de-a lungul, simetric, adică îndoitura să fie la mijlocul pielii. Uscarea se face la umbră, în loc aerisit.
Curățirea de grăsime, sânge și alte impurități a părții piloase (cu păr) a blănurilor se realizează frecând părul cu rumeguș umezit în benzină. Praful din blană se scoate bătându-le cu o nuia subțire. Apoi părul va fi aranjat cu o perie moale.
Potrivit normelor actuale, conservarea prin sărare se face la cervide, capră neagră, mistreț, urs, viezure și lup.
Vânatul viu. Deși prinderea vânatului viu necesită cheltuieli relativ mari, totuși valorificarea sub această formă a vânatului mic este cea mai rentabilă. în prezent speciile căutate sunt iepurii, potârnichile și fazanii. Cervidele se cer rareori. Pentru grădini zoologice se mai cer râși, urși, pelicani etc, dar numărul acestora este mic. Exportul la iepurii vii poate fi o importantă sursă de venituri pentru unitățile vânătorești din regiunea de câmpie. Modul de prindere și ambalare este descris în cele ce urmează.
PRINDEREA VÂNATULUI VIU
Prinderea vânatului în stare vie este necesară în numeroase cazuri: export de vânat viu, populare de terenuri de vânătoare, împrospătare de sânge, marcare în scopuri științifice, vânzare către grădini zoologice etc. Oricare ar fi metoda de prindere, ea trebuie să asigure prinderea vânatului fără vătămări, să nu coste mult și să fie ușor de aplicat. în continuare se enumera câteva metode de prindere.
a. Capturarea de pui care încă nu se pot salva cu fuga sau prin zbor se aplică la căprior, cerb, lopătar și păsări. Metoda nu dă bune rezultate la capră neagră, deoarece iezii acesteia, în primele 2 săptămâni, caută să-și urmeze mama. De altfel și creșterea lor ulterioară în captivitate este anevoioasă.
b. În iernile grele, cu zăpadă mare, mai cu seamă spre sfârșitul lunii februarie, personalul de teren are ocazia să întâlnească în zăpada mare, cervide, mistreți, căprioare sleite de puteri, dar sănătoase. Dacă ele sunt prinse și apoi hrănite corespunzător, se refac și pot fi folosite pentru populari de terenuri sau în alt scop.
c.Prinderea vânatului cu prinzători cu curte.
d. Prinderea vânatului cu capcane, care funcționează pe principiul capcanelor ladă folosite la combaterea dăunătorilor cu păr. Se instalează sub acoperișul hrănitorilor de cervide de dimensiuni mari.
e. Prinderea vânatului cu ajutorul plaselor, este discutată, părerile fiind împărțite. Se folosesc plase confecționate din fire groase care să reziste căpriorilor și caprelor negre. Critica ce li se aduce este că animalele prinse se pot accidenta, fapt ce în parte este adevărat. Dar în terenurile cu densitate mare, unde ar fi necesară o reducere de efectiv, accidentarea nu constituie un dezavantaj prea mare, deoarece piesele respective vor fi sacrificate după regulile vânatului împușcat.
f. Fazanii și potârnichile se prind cu ajutorul coșurilor de nuiele sau de scânduri,eventual cu plase și „vârșe".
g. Puii de urs, lup, râs se pot prinde în culcuș.
h. Împușcarea cu proiectile conținând narcotic. Acesta, ajungând în corpul animalului, își face efectul narcotizant, animalul poate fi prins ușor. Metoda nu este simplă, deoarece narcoticul trebuie să fie dozat în așa fel încât să-și facă efectul în scurt timp, fără să provoace moartea animalului. Metoda aceasta o amintim numai, deoarece aplicarea ei depășește posibilitățile personalului nostru de teren, necesitând arme și proiectile speciale.
În ultimii ani, metoda s-a perfecționat și este specifică capturării prin tranchilizare a vânatului mare (cerb, urs, mistreț etc). întrucât presupune un anumit profesionalism, se lucrează cu ajutorul unei echipe de specialiști care rezolvă toate problemele tehnice (stabilirea dozei, injectarea tranchilizantului, resuscitarea etc). Prezintă totuși inconvenientul că substanța tranchilizantă nu poate fi injectată decât cu ajutorul unei arme lise din care se trage cu o singură încărcătură cu substanță activă, astfel că distanța maximă de acționare nu poate depăși câțiva zeci de metri (max. 40-50 m). Metoda se dovedește însă foarte utilă în țarcurile de creștere semiliberă a vânatului.
Se vor descrie principalele metode și mijloace de prindere.
PRINDEREA CERVIDELOR CU AJUTORUL CAPCANELOR CURTE
Prinzătoarea descrisă este destinată căpriorului, dar cu unele majorări de dimensiuni servește și pentru prinderea cerbului și lopătarului. Se compune din următoarele părți:
Curtea este o suprafață de teren de 0,3-0,7 ha închisă cu gard de 2,20-2,50 m înălțime. Cu cât suprafața este mai mare, cu atât este mai bine, deoarece vânatul se simte mai în siguranță aici, deci nu se teme să intre. Gardul poate fi din plasă de sârmă cu fire de 2-3 mm diametru, plus fire de sârmă lisă sau lemn (scândură, ulucă sau manele); forma curții poate fi pătrată, circulară sau de poligon.
Dacă i se dă forma de pătrat sau dreptunghi, atunci este mai bine ca să fie teșite colțurile, deoarece se micșorează pericolul izbirii vânatului de împrejmuire când ajunge la colțuri. În fiecare latură se face câte o poartă cu deschidere de 3-4 m, având unu sau două canate, care se închid alunecând pe șine cu ajutorul unor roți ca la vagoanele de marfă de la calea ferată. Esențial este ca porțiunea să alunece ușor. în acest scop se recomandă folosirea unor șine ușoare de cale ferată forestieră, care se așază pe teren cu o ușoară pantă în direcția închiderii. În loc de uși alunecătoare pe șine, se pot face și uși care să cadă în plan vertical, după sistemul capcanelor. La mijloc se contruiește o hrănitoare acoperită, în care la momentul potrivit se pune hrană care să atragă vânatul.
Pâlnia este un trapez cu baza mare de 6-8 m și baza mică de 0,5 m. Împrejmuirea ei are aceeași înălțime și este din același material ca și curtea.
Împrejmuirea curții și a pâlniei, precum și porțile se căptușesc cu coceni de porumb sau cu stuf, așa încât vânatul să nu vadă prin gard. Dacă nu s-ar face acest lucru, atunci căprioarele speriate, încercând să scape, s-ar izbi de plasa de sârmă rănindu-se grav.
Coridorul de prindere necesită o grijă deosebită în execuție. Se face de obicei din scânduri și are următoarele dimensiuni: lungimea 6-9 m, înălțimea 2 m și lățimea 0,5 m. Lățimea mică are rostul de a nu permite căpriorului să se întoarcă după ce a intrat în coridor, ci să fie obligat a înainta spre capăt. Este împărțit în compartimente de câte 1,50 m lungime prin uși alunecătoare ce se împing, orizontal, din afară. Fiecare compartiment este destinat unui căprior, iar ușa desparte un compartiment de altul.
Lada de transport a vânatului trebuie să aibă dimensiunile necesare încât vânatul să poată sta fie culcat, fie în picioare. Atât lada cât și capătul coridorului dinspre ladă se închid cu câte o ușă alunecătoare în plan vertical.
Acestei prinzători i se poate adăuga un observator înalt acoperit și bine închis, prevăzut cu un sistem de declanșare a porții, în momentul când vânatul a intrat în curte. El trebuie astfel așezat încât persoana din el să stea cu spatele la lumina lunii și cu fața spre curtea mare.
Pentru reușita acțiunii de prindere, deci de folosire cu randament a prinzătorii, o importanță deosebită are amplasarea ei în cuprinsul fondului de vânătoare.
O poiană de 0,5-1 ha, situată înr-o porțiune frecventată mult de vânat în timpul iernii este un loc bun pentru amplasarea prinzătorii. Solul poienii trebuie să fie fertil, apt pentru cultura plantelor căutate de căprioare. Lucrarea este rentabilă numai în terenurile bogate în vânat, unde există probabilitatea de a prinde un număr corespunzător de mare de căprioare, încât cheltuiala să poată fi amortizată.
Prinzătoarea se construiește primăvara devreme, pentru ca vânatul să se obișnuiască cu construcția până la iarna următoare, iar semănăturile făcute în curte să poată fi apărate de vânat cu ajutorul împrejmuirii.
MODUL DE FUNCȚIONARE A PRINZĂTORII
Primăvara, curtea va fi semănată cu plante căutate de căprior: varză-palmier, lucerna, napi, cultivate fiecare în parcele separate. Porțile se închid. Toamna, când hrana din pădure se împuținează, porțile se deschid, iar în hrănitoare se pune nutreț de cea mai bună calitate, ghindă, morcovi etc. Vânatul va paște la început lucerna crudă rămasă în urma coasei, iar mai târziu va consuma și din hrana suculentă și din ghinda pusă în hrănitori. Aici fiind hrană în permanență, vânatul va veni cu regularitate.
Prinderea se face, de obicei, iarna când lipsa de hrană este și mai mare, iar căutarea sursei de hrană din curte este oarecum obligatorie. În acest scop, se observă prin care poartă intră vânatul de obicei și se închide una din celelalte trei. După câteva zile, se mai închide una și dacă vânatul totuși intră în prinzătoare se mai închide și a treia. Când prinzătoarea este de formă pătrată și are 4 porți, până la urmă va rămâne deschisă o singură poartă, aceea prin care vânatul intră de regulă. Se mai așteaptă un timp până vânatul se obișnuiește să intre prin singura poartă rămasă deschisă. Se pregătesc lăzile de transport și hrana necesară pe durata transportului, iar poarta se adaptează cu un dispozitiv de închidere care să fie acționat de omul din observator, prin tragerea unei sârme. Se poate amenaja și un dispozitiv automat de închidere a porții, prin conducerea unei sârme de la poartă la hrănitoare și în jurul acesteia, așa încât atunci când una din căprioare se apropie de nutrețul din hrănitoare, să atingă sârma și prin aceasta să declanșeze închiderea porții.
Pentru introducerea căprioarelor în lada de transport se instalează doi oameni la poartă, în cea mai mare liniște, Alți 3-4 oameni se vor așeza pe laturi și prin mișcări ușoare vor căuta să mâne căprioarele să intre în pâlnie. Dacă acest lucru a reușit, atunci cei doi oameni închid poarta. Căprioarele sunt acum închise în pâlnie. După aceea ele trebuie să intre, una câte una, în coridorul de prindere, iar de aici în lada de transport. Se procedează și aici cu răbdare și fără zgomot. Altfel căpriorii se pot accidenta. Cu ajutorul ușilor alunecătoare laterale, închidem câte un căprior în fiecare compartiment, iar de aici, îi împingem cu un băț spre ladă. Ușile ce cad vertical de la capătul coridorului și de la ladă, înlesnesc închiderea. Finisarea lor se face cu grijă ca nu cumva vreun vârf de cui să rămână neîndoit și astfel să rănească vânatul ce se zbate. în ladă se pune hrană pe durata transportului: fân și napi sau morcovi. Transportul nu se face în camioane deschise, deoarece din cauza curentului, vânatul s-ar putea îmbolnăvi de pneuomonie.
Operația de conducere a vânatului din prinzătoare în lada de transport se începe dimineața, pentru a avea timp suficient pentru introducerea în lăzi și pentru expediere.
Prinzătoarea descrisă este destinată prinderii căpriorului. în mod asemănător se procedează și la prinderea cerbului și a cerbului lopătar cu deosebire că:
La cerb, curtea este mai mare, înălțimea împrejumuirii trebuie să fie de 2,50-2,70 m, iar coridorul să aibă lățimea de 1-1,20 m, încât să poată intra și cerbul cu coarne mari. Compartimentele au lungimea de 2 m. Coarnele cerbului se retează deasupra ramurii ochiului, inclusiv această ramură, după ce capul i-a fost legat cu frânghii.
La lopătar, dimensiunile prinzătorii sunt intermediare între cea pentru cerb și cea pentru căprior.
Cunoscută fiind calitatea bună a cerbilor din Carpații românești, ar fi posibil ca, în viitor, țara noastră să primească comenzi pentru vânat viu. în interesul păstrării bunului renume al țării noastre, dar și în interesul nostru comercial, este necesar să fie livrate animale sănătoase, viguroase, prinse din terenul liber, nu din parcuri sau din cele ținute în captivitate.
PRINDEREA IEPURILOR VII
Prinderea iepurilor vii se face cu ajutorul plaselor. Metoda se bazează pe obiceiul iepurelui de a nu încerca să sară peste obstacolul întâlnit în cale, ci de a căuta un loc, o deschidere, prin care să se strecoare.
Plasa de prins iepuri se compune din două rețele de 100-120 cm înălțime, având ochiuri pătrate cu latura de 30-40 cm făcute din sfoară de 5 mm. între aceste două rețele se pune a treia cu lățimea de 180-200 cm, cu ochiuri de 5×5 cm și confecționată din fire de 1-1,5 mm. în trecut plasa se confecționa din cânepă; acum se folosesc fibre sintetice, care îi asigură o durabilitate mai mare. Iepurele gonit spre plasă nu încearcă să sară peste plasa întinsă, deși ar putea sări cu ușurință peste înălțimea de un metru, ci se izbește de plasă, trece prin rețeaua cu ochiuri mari, dar se oprește în plasa ușoară, cu ochiuri mici, se încurcă în ea, formând un fel de pungă, de unde este scos imediat de omul care stă la pândă în fața plasei.
Plasa se așază într-o depresiune așa ca să nu fie observată de la distanță. O garnitură de prindere se compune de regulă din 40-50 bucăți panouri de câte 20 m lungime.
Pentru întinderea plasei se folosesc pari de 150-170 cm lungime, care se bat în pământ cu un mai, așa fel încât să formeze un fel de linie în zigzag, cu unghiuri de circa 60°. Marginile liniei cu plasă se prelungesc, la fiecare capăt, cu câte 2-3 panouri în partea de unde va veni goana. În fața plasei, la 15-20 m, se așează persoanele care au sarcina să scoată iepurii prinși în plasă și să-i pună în lăzi (prinzătorii). Ei trebuie să se culce la pământ, în dosul unor adăposturi de buruieni, coceni etc, care să le asigure camuflajul.
Succesul depinde în mare măsură, de locul unde este amplasată plasa. În acel punct trebuie să fie o densitate mare de efectiv, încât să se poată prinde într-o zi, în medie, cel puțin 30 iepuri, altfel lucrarea nu este rentabilă. De altfel înainte de a proiecta prinderea de iepuri vii, trebuie făcut un calcul de rentabilitate, având la bază prețul de vânzare și cheltuielile de prindere și transport până la baza de colectare.
Operația de prindere decurge astfel: gonașii se înșiră în formă de cerc în fața plasei. Se aplică, în mare măsură, regulile de la metoda de vânătoare în cerc. Lungimea goanei nu trebuie să fie prea mare, deoarece iepurii nu pot fi conduși pe distanță lungă, ei încercând să revină după o distanță oarecare, la locul lor obișnuit de trai. Pe teren moale și vreme caldă, distanța de la plasă la punctul extrem al liniei de gonași să fie de maximum 1500 m. Pe o distanță de 100-150 m de la capetele plasei, gonașii trebuie să fie mai deși, deoarece iepurii, când observă plasa, încearcă să scape pe la flancuri. Prinzătorii stau culcați cu capul spre goană, iar când observă că un iepure a trecut în spatele lor se ridică, îl scot din plasă și îl pun într-un sac sau într-o ladă. La nevoie fac și zgomot ca să silească iepurele să intre în plasă. Sacii trebuie să aibă țesătura rară pentru a înlesni respirația și să fie curați. Se recomandă ca într-un sac să fie pus un sigur iepure, deoarece punând mai mulți se rănesc între ei.
Deoarece, întinderea plasei necesită mult timp, este practic să se facă goană și din spatele plasei, în care caz, aripile se mută. Unde condițiile de teren permit, iar densitatea iepurilor este mare, se pot face chiar 4 goane cu o singură așezare de plasă.
În regiunile cu lemn puțin, unde parii se procură cu greutate, se recomandă confecționarea de pari cu armătură de fier la vârf și cu inel metalic la capătul unde se bate cu maiul. Acești pari au durată lungă și fac parte din garnitura plasei, însoțind-o oriunde va fi dusă.
Numărul de gonași variază între 80 și 90, oameni maturi, disciplinați. Dacă sunt în număr prea mic, iepurii scapă printre ei. Este preferabil să se pună accentul pe calitatea gonașilor, nu pe număr.
Valorificarea iepurilor în stare vie este rentabilă, când, folosind 80-90 gonași, se pot prinde de la 70 iepuri în sus (într-o zi, cel puțin 30).
Mulți iepuri mor până la baza de colectare și triere de la frontieră, din cauză că au fost răniți în timpul prinderii, prinzătorii aruncându-se asupra lor cu toată greutatea corpului. Cu cât persoanele însărcinate cu prinderea și manipularea iepurilor sunt mai cu experiență și mai conștiincioase, cu atât pierderile scad.
Lăzile în care se transportă iepurii să nu aibă vârfuri de cuie neîndoite sau alte proeminențe care ar putea cauza răni iepurilor ce se zbat.
Iepurele este o specie de vânat care nu suportă timp îndelungat, regimul de captivitate. De acest lucru trebuie să ținem cont la exportul de iepuri.
Deoarece, exportul se face în prezent, cu un raport de 1 mascul la 2 femele, se cere atenție la sortarea pe sexe. Pe durata transportului în lada respectivă se pune hrană: porumb știuleți și morcovi.
Trebuie cercetată pe teren starea sanitară a iepurilor pentru a nu livra iepuri bolnavi, mai ales cu boli infecțioase.
Condițiile de reușită aprinderii de iepuri vii sunt: buna amplasare a plasei, gonași :onștiincioși și suficienți și, în fine, prinzători care să lucreze cu promptitudine și atenție.
PRINDEREA FAZANILOR
Coșul de prins fazani se confecționează din nuiele sau din scânduri subțiri; el are formă de trunchi de piramidă cu laturile bazei de circa 70/70 cm. în poziție de prindere, se așază înclinat, susținut de o nuia flexibilă de salcie sau altă specie lemnoasă, care trece cu un capăt printr-o furcă și pe sub marginea coșului; celălalt capăt se introduce într-o pedală care stă ridicată de la pământ, ținută numai de nuia. Peste pedală se pune un știulete de porumb. Coșul funcționează astfel: când fazanul lovește cu ciocul știuletele de porumb sau calcă pe pedală, aceasta cade la pământ cu capătul din față, vârful nuielei scapă din orificiul cu care este prins, nuiaua care fixează coșul cade și ea, iar coșul ajunge la pământ, acoperind fazanul. Coșul trebuie să fie suficient de greu, ca fazanul să nu-l poată ridica în spate, dar nici prea greu, încât în cădere să strivească fazanul care ar sta la margine.
Avantajele coșului de prins fazani sunt simplitatea și costul redus; dezevantajele constau în aceea că el nu poate prinde decât un fazan o dată și că pentru a aduna un număr mare de fazani pentru reproducție sau pentru valorificare în stare vie, este necesar un număr mare de coșuri. Coșurile trebuie controlate continuu pentru a le pune din nou în stare de funcționare. Procedeul acesta, ca de altfel și cele ce vor fi descrise în continuare, dau rezultate numai iarna, pe zăpadă, când fazanii sunt nevoiți să vină la hrana pusă de om. în restul timpului, numărul de fazani ce pot fi prinși este mic. O altă regulă ce trebuie să fie respectată este de a așeza coșul pe teren încă din toamnă, pentru ca fazanul să se obișnuiască cu el; toamna coșul nu se așază în poziție de prindere, ci în una fixă (în furcă). Acest tip de capcană poate fi folosit oriunde, dar este mai indicat în terenurile cu densitate mică.
Capcana automată cu uși se compune dintr-un cadru de lemn cu baza de 2/2 m și înălțimea de 0,5 m. Deasupra are o rețea (plasă) de cânepă sau fibre sintetice cu ochi de 5/5 cm, iar pe margini bețe de lemn bătute cu cuie la 1 cm distanță, în fiecare latură are câte o ușă de circa 30/30 cm, foarte ușoară, încât să poată fi împinsă cu capul de un fazan. Ușa are balamale numai în partea superioară și este astfel montată încât să se deschidă numai înăuntru. Capcana funcționează astfel: cu o lună înainte de începerea prinderii, capcana se așază sub hrănitoarea de fazani, înăuntrul capcanei se pune hrană, ușile se leagă cu sfoară de acoperiș, încât fazanii să poată intra și ieși. Deoarece printre bețele de lemn care închid capcana, hrana se vede, fazanii vor fi atrași, ei vor intra și ieși după ce au mâncat. După ce s-au obișnuit cu hrana din capcană, lăsăm ușile aplecate sub un unghi de 45°, încât fazanul să fie obligat a ridica puțin cu spatele ușa, când intră. Din momentul când am hotărât să începem prinderea, lăsăm ușile în jos (închise). Fazanul obișnuit să intre pe ușă, o va împinge cu capul și va intra, dar nu va mai putea ieși. Astfel, fazanul rămâne prins. După el, pot veni și alții, încât cu aceeași capcană se pot prinde mai mulți fazani. Acest model este indicat pentru terenurile cu densitate mare, unde la o hrănitoare vin mulți fazani.
Capcana cu ramă și plasă este o construcție simplă: o ramă de scândură subțire, de 2/2 m și lată de circa 20 cm, care are deasupra plasă de cânepă sau de fibre sintetice cu ochi de 5/5 cm. Se așază sub hrănitoarea de fazani, cu mult înainte de momentul prinderii, pentru ca păsările să se obișnuiască cu ea. în față se sprijină cu un țăruș. Alături, la 20-30 m se amenajează o colibă în care să se poată ascunde persoana care efectuează prinderea. Țărușul se leagă cu un fir de sârmă care duce până la colibă.
De la colibă până la linia de vânătoare sau la cel mai apropiat drum se face o cărare care trebuie curat întreținută, încât circulația să se facă fără zgomot. Capcana funcționează astfel: când sub capcană s-au adunat mai mulți fazani, operatorul din colibă trage de sârmă, iar capcana cade peste fazani. Pentru ca fazanii să nu se accidenteze, se recomandă ca hrana să fie pusă la mijlocul capcanei. Când hrănitoarele sunt aprovizionate cu hrană la aceeși oră, nu trece mult după punerea hranei până ce fazanii vin în număr mare. Operatorul din colibă nu are mult de așteptat. Avantajul constă în simplitate; dezavantajul, în faptul că este nevoie de prezența unui om.
Pentru prinderea fazanilor se pot întrebuința și alte tipuri de capcane și anume plase din fire subțiri, întinse pe stâlpi de 6 m înălțime, precum și capcane – vârșe, dar ele sunt rareori folosite.
PRINDEREA POTÂRNICHILOR
Se face cu același tip de coș ca și cel folosit la fazani, cu capcana automată cu uși, dar aceasta din urmă numai acolo unde densitatea potârnichilor este mare. Ochiurile plasei trebuie să fie mai mici (4×4 cm).
Transportul fazanilor și potârnichilor capturate se face în coșuri de nuiele paralelipipedice a căror formă permite suprapunerea lor în vehiculul de transport. într-un astfel de coș se pun 4 fazani sau 8 potârnichi. Coșul are următoarele dimensiuni: lungimea 65 cm, lățimea 40 cm și înălțimea 25 cm.
VÂNZAREA CONTRA TAXE DE ÎMPUȘCARE
Vânzarea, contra taxe de împușcare, vânătorilor turiști din alte țări se practică în primul rând la cerbi și urși, apoi în mai mică măsură la căpriori, lopătari, mistreți și capre negre. Faptul că pentru un cerb taxa este de min. 1500 EURO, în schimbul căreia, vânătorul primește numai trofeul, carnea rămânând deținătorului terenului de vânătoare, face din aceasta cea mai rentabilă formă de valorificare pentru vânatul mare.
Este indicat pentru valorificare prin vânători străini și vânatul mic. Urmând exemplul unor țări vecine, s-ar putea organiza și la noi vânători colective, în special la fazani, destinându-se în acest scop, în mod permanent, câteva fonduri. Taxele pot fi astfel fixate încât toate cheltuielile de organizare a vânătorii să fie suportate de oaspeți, vânatul recoltat rămânând integral și gratuit deținătorului fondului. Oaspeții plătesc o taxă numai pentru că împușcă, deci se distrează, dar nu iau cu ei nici o piesă. Dacă totuși ar dori să o ia, o plătesc separat. Dacă același vânat ar fi recoltat prin vânători colective organizate în regie proprie, atunci scăzând vânatul ce se dă vânătorilor participanți și plata gonașilor, venitul rămas ar fi mult mai mic. Dezavantajul plecării trofeelor din țară, nu mai există în acest caz. Nici vânătorii n-ar fi privați de posibilitatea de a vâna, deoarece 1-2 fonduri într-un județ nu este prea mult.
Pe linia valorificării vânatului prin taxe percepute de la vânători din alte țări, s-au realizat progrese în ultimii 6-7 ani, dar suntem încă departe de nivelul la care am putea ajunge, având în vedere condițiile naturale ale țării. La organizarea și dezvoltarea acestei acțiuni trebuie să se țină seamă de experiența câștigată de țările vecine, dar mai ales de către Ungaria care are condiții mai proaste decât noi, dar care ne depășește cu mult în ce privește realizările din acest domeniu.
Mai sunt și alte căi de valorificare a vânatului, dar ponderea lor este mai mică: naturalizarea de vânat în scopuri didactice, colectarea coarnelor lepădate de cerbi și confecționarea de mobilă și alte obiecte artizanale etc.
DESPRE MODUL DE PREPARARE A TROFEELOR DE VÂNAT
DESPRE TROFEU. Pentru adevăratul vânător, trofeu este numai ceea ce a obținut el însuși prin vânătoare. O pereche de coarne de căprior constituie trofeu pentru cel ce a vânat acel animal; dar nu este trofeu pentru un cetățean amator, nevânător, care dorește să-și împodobească locuința și cumpără sau primește cadou coarne de căprior sau alt vânat. Nici pentru vânător nu este trofeu o pereche de coarne găsite pe teren, provenite de la un animal mort. Trofeul presupune acțiune, străduință, luptă și victorie pentru dobândirea lui. De aceea, un adevărat vânător nu va ține în colecția sa decât trofee, adică ceea ce a dobândit el prin vânătoare corectă. Trofee nu sunt numai coarnele; la cerb, trofee sunt și colții din maxilarul superior și părul de la gât; pentru capra neagră trofee sunt cornele și părul lung din lungul șirei spinării; penru mistreț colții și părul din coamă, pentru sitar o pană mică din fiecare aripă. Trofeu poate fi chiar o pasăre sau un animal întreg naturalizat etc.
Vânătorul trebuie să țină la trofeu, indiferent de valoarea lui. Mare sau mic, frumos sau anormal, pentru el este tot trofeu și amintire. A nu prețui trofeul înseamnă a avea un nivel scăzut de pregătire vânătorească.
De orice natură ar fi trofeul, el este o plăcută amintire a vânătorului, despre clipe petrecute în terenul de vânătoare. Este firesc deci, ca ele să fie preparate cât mai bine, acestea fiind și o prețuire pe care le-o acordă. Din păcate, din neglijență, dar de cele mai multe ori din neștiință, trofeele sunt greșit preparate și montate. Și mai grav este când, din această cauză, ele au pierdut din valoare ca obiecte pentru expozițiile de vânătoare.
În cele ce urmează, se vor da câteva îndrumări cu privire la modul de a prepara și monta, bine, principalele trofee de vânat.
TROFEELE DE CERB, CĂPRIOR ȘI LOPĂTAR
Dacă de la locul împușcării până la casa de vânătoare sau până acasă la vânători animalul este transportat cu trofeu cu tot, atunci se cere atenție ca, în cursul transportului, coarnele să nu se frece de roata căruței sau de alte părți ale căruței, deoarece li se pot aduce degradări. Același lucru se poate spune despre coarnele puse pe acoperișul sau în portbagajul mașinii. Când vânatul a căzut în locuri greu accesibile și nu poate fi transportat întreg, atunci se taie capul cu coarnele în modul următor: dacă vânătorul dorește să naturalizeze capul întreg, atunci se taie de la marginea pieptului, măsurându-se pe loc, circumferința lângă cap, la locul tăierii și la mijloc. Nu se recomandă acest fel de montare la trofeele de valoare, care după formula internațională ar intra în categorie de premiere, deoarece, neputând fi cântărite, nu pot intra în concurs. Pentru a putea jupui capetele cu coarne, se fac tăieturi în jurul coarnelor, apoi de-a-lungul cefei.
Dacă vânătorul dorește să prepare trofeul numai cu craniul curățit, atunci se procedează astfel: se taie pielea și carnea de jur împrejur, în dreptul primei vertebre, se răsucește capul, cu forță, cât mai mult posibil, căci în acest fel mușchii gâtului rămași încă netăiați se vor tăia mai ușor. La țapii împușcați în octombrie, nu se recomandă răsucirea capului prin prinderea coarnelor, deoarece ele fiind pe punctul de a fi lepădate, vânătorul poate rămâne cu ele în mână. Se taie complet gâtul în dreptul primei vertebre, fără a se vătăma craniul și se transportă la casa de vânătoare sau acasă la vânător. Nu se recomandă lăsarea trofeului în pădure, deoarece poate fi luat sau târât de răpitoare, dacă trofeul este mic (căprior). Trofeul de cerb poate fi transportat câțiva km dus în spate.
Ajuns la casa de vânătoare sau acasă, vânătorul trebuie să se hotărască asupra modului cum ar vrea să monteze trofeul pe placa de lemn: numai cu osul frontal, cu osul frontal și cel nazal sau cu craniul întreg, deoarece de acesta depinde modul cum va fi retezat craniul înainte de fierbere. Alegerea unei modalități sau a alteia depinde de gust. Se vor arăta avantajele și dezavantajele fiecăreia.
Numai cu osul frontal: ușor de montat și de curățat de praf, nu este expus deteriorării prin cădere așa de ușor ca cel cu osul nazal sau craniul întreg; trofeele mici sunt avantajate prin acest mod de montare. Trofeul nu este prea estetic; placa pe care se montează trofeul fiind mică, nu încape în dosul ei maxilarul inferior necesar pentru aprecierea vârstei.
Cu osul frontal și cel nazal scurt. Este cel mai frecvent mod de montare a trofeelor de căprior. Trofeul este estetic. De aceea la evaluarea lor, cu ocazia aplicării formulei C.I.C., când se stabilește greutatea, nu li se aplică nici spor, nici scădere. Acest mod de montare prezintă dezavantajul că osul nazal se rupe sau cade ușor și înmagazinează mai mult praf.
Cu craniul întreg. Craniul poate fi folosit pentru cercetări științifice, nelipsind nimic de la el; având maxilarul superior întreg, ne putem da seama, cu oarecare aproximație, de vârsta animalului, deși nu așa de exact ca după maxilarul inferior. Prezintă dezavantaje că la cădere, osul nazal se sparge ușor, înmagazinează praf mai mult, dezavantajează trofeele mici. Se potrivește numai trofeelor mari. Este modul de montare obișnuit la cerb și lopătar. Placa se găurește la mijloc pentru a face loc dinților.
Cu craniul retezat și osul nazal lung: se taie o parte din osul cranian și porțiunea cu dinții din maxilarul superior, deci mărimea porțiunii rămase este intermediară între modurile de montare descrise înainte. Deși este frecvent la cerb și lopătar totuși nu se recomandă, deoarece are dezevantajele craniului lăsat întreg, fără însă a prezenta avantajul existenței dinților din maxilarul superior, necesari în scop științific.
Pentru uz didactic, pentru muzee de vânătoare, pentru colecții științifice se poate utiliza montarea cu placa de lemn mult mai lungă, iar maxilarul inferior așezat sub osul nazal. Placa se găurește ca să intre dinții și vârfurile cutiei craniene. Nu este estetic, înmagazinează praf, în schimb se poate aprecia ușor trofeul în funcție de vârstă. Dintr-o privire putem cuprinde atât trofeul cât și maxilarul inferior, după care cunoaștem vârsta.
Alt mod de montare este având maxilarul inferior în față. Lăsarea maxilarului superior întreg are avantajul de a putea controla dacă maxilarul inferior aparține de fapt coarnelor respective. în acest scop, așezăm maxilarul inferior peste cel superior, cum ar sta în gura animalului și îl mișcăm în dreapta și stânga, așa cum rumegă animalul. Dacă dinții se potrivesc, înseamnă că este al acelui trofeu.
Se recomandă să se lase craniul mai mare, deoarece, la nevoie, se mai poate micșora cu o pilă; dacă este tăiat prea mic, nu se mai poate îndrepta. Oricare ar fi sistemul de montare, linia de tăiere ar trebui să fie la fel, la toate trofeele din colecție, fiindcă numai așa coarnele vor avea aceeași înclinare față de perete. Este inestetic ca unele coarne sa aibă un unghi mare pe verticală, iar altele unul mic. În fine, oricare ar fi sistemul de montare ales, craniul trebuie curățit de carne, extrasă limba, ochii, creierul. Acesta din urmă se poate scoate prin orificiul occipital cu o bucată de sârmă îndoită în formă de cârlig și lățită la vârf.
FIERBEREA ȘI CURĂȚIREA CRANIULUI
Craniul curățit de carne atât cât s-a putut, se pune într-un vas cu apă curată și rece, scufundându-l până la partea inferioară a rozetelor. Se ține astfel circa 24 ore pentru ca apa să scoată sângele ce a rămas în exteriorul și interiorul lui. Apa se schimbă până când nu se mai colorează. Dacă nu se face acest lucru, atunci apa când fierbe, se tulbură, sângele și eventuale murdării pătrund în osul craniului și îi dau o culoare nedorită. Este și mai bine dacă craniul se ține în apă mai mult de 24 ore. Uneori însă vânătorul grăbindu-se, nu-1 poate ține în apă rece decât de seara până dimineața. Durata mică poate fi compensată prin schimbarea deasă a apei. Craniul trebuie ținut sub cheie, în loc sigur.
După această curățire de sânge, se pune la fiert scufudându-l într-o oală sau căldare tot până la marginea inferioară a rozetelor. Pentru a preveni desfacerea oaselor, botul se leagă strâns cu sfoară sau sârmă glavanizată și numai după aceea se pune la fiert. De asemenea, când fierberea se face în aer liber, iar flăcările se ridică în jurul cazanului, se recomandă înfășurarea coarnelor în cârpe ude. în timpul fierberii, cârpele se mai umezesc din când în când. înfășurarea în cârpe este și mai necesară la coarnele de capră neagră, pentru a preveni topirea rășinii de pe ele.
Ca să se realizeze o adâncime potrivită, până sub rozete, coarnele se leagă de un băț pus transversal peste vas și se lasă atârnate în apă. Durata fierberii este de ½ – 1 oră la căprior, 1-1½ ore la cerb și 1/3-1 1/4 ore la lopătar, ținând cont și de vârstă; mai puțin la cel tânăr și mai mult la cel bătrân. Durata se scocotește din momentul când apa dă în clocot. Această durată de fierbere este numai orientativă; trebuie încercat mereu. Dacă se fierbe prea puțin, se va curați greu de carne; dacă se fierbe prea mult, cleiul ce leagă oasele craniului se topește, oasele se desfac, în special osul nazal, iar dinții cad. Cel mai devreme se desprinde carnea de pe osul frontal, cel nazal și de pe maxilarul inferior; cel mai greu se curăță cutia craniană, de aceea aceasta din urmă poate fi fiartă în continuare 1/4-1/2 oră, așezând coarnele paralel cu pământul la suprafața vasului, caz în care se va scufunda în apă numai partea ce trebuie fiartă.
Apa se completează în vas până aproape de gură. Se cere atenție ca nu cumva flăcările să ajungă la coarne. Spuma care se ridică la suprafață, în cursul fierberii, se înlătură mereu cu o lingură. Unii recomandă să se pună în apă sodă sau alte substanțe pentru albit. Socotim că nu e bine, deoarece se dizolvă cleiul ce leagă între ele diferite oase ale craniului. în plus, craniul capătă o culoare albă ca varul, care nu este așa de frumoasă ca cea naturală, a osului, asemănătoare cu a fildeșului.
După ce craniul s-a fiert îndeajuns, pregătim alături, un alt vas cu apă rece, curată. Scoatem craniul din vasul cu apa fiartă și îl punem imediat în cel cu apă rece, lăsându-1 aici să se răcească complet, adică ½ – 1 oră, după temperatura apei. Răcirea trebuie să se producă nu numai la suprafață, ci până la mijlocul craniului. Dacă nu se face acest lucru, atunci o parte din grăsimea care a ieșit din os și stă la suprafață, intră din nou în porii deschiși ai osului și-i dă o culoare pătată, neplăcută. Deci, mare atenție la răcirea completă a craniului. Mai întâi pregătim vasul cu apă rece și numai după aceea scoatem craniul din vasul în care a fiert. Este greșit să lăsăm craniul să se răcească în apa în care a fiert.
După răcire, craniul va fi curățit de carne, folosind un cuțit ascuțit nu prea tare; se scot resturile de creier, și se înlătură orice resturi de piele sau carne. Pentru o mai ușoară înlăturare a acestor rămășițe, se poate freca osul cu o perie aspră (de dușumele), apoi întreg craniul se spală în apă cu săpun. Altfel, în aceste resturi se încuibează insectele. Cu un clește cu cioc, se scot din cavitatea nazală corneții, deoarece în aceștia s-ar depozita praful. Se leagă cu o ață maxilarul inferior de cel superior și se pune la uscat la soare sau la lumină. îndată după scoaterea din apă, osul nu va fi alb, însă după uscare se albește în așa măsură, încât, dacă a fost corect fiert, nu mai necesită să fie albit prin alte mijloace. Unii recomandă frecarea craniului și a cilindrului frontal cu glaspapir, pentru a înlătura asperitățile. La început cu glaspapir mai dur, apoi cu altul mai fin. în acest fel, osul capătă un luciu frumos și reține praful mai puțin. La obținerea unei culori mai albe glaspapirul nu contribuie.
Dacă nu suntem mulțumiți de culoarea rezultată din fierbere și uscare, putem albi craniul în felul următor: se cumpără de la farmacie perhydrol în concentrație de 30-40%. Osul ce urmează a fi albit se acoperă cu un strat subțire de vată care apoi este udată cu perhydrol și lăsat la umbră până se usucă. Dacă craniul nu s-a albit suficient, operațiunea se repetă. Pentru a-1 albi și mai bine, ungem craniul cu un amestec ca smântână, format din praf de cretă și perhydrol. Operația se face cu o pensulă. Pentru ca amestecul să fie reținut mai bine pe os, acesta se înfășoară cu un tifon. Lăsăm până se usucă, apoi întreg craniul se spală de toate resturile și se pune din nou la uscat. Aplicând procedeul de mai sus, osul capătă o culoare albă ca fildeșul – culoarea naturală a osului.
Craniul astfel albit este gata pentru a fi montat pe placa de lemn. înainte de montare, coarnele și rozetele se curăță de pământ, resturi de coajă rezultate din frecare și orice altă murdărie, pentru a apare în culoarea lor naturală și pentru a se vedea clar perlajul și șanțurile lăsate de artere. Coarnele nu se vopsesc; cel mult se ung cu puțină ceară de albine pentru a căpăta lustru.
Unii recomandă punerea în apă rece și apoi fierberea craniului cu piele cu tot, adică nejupuit, aceasta pentru simplificarea treburilor. Părerea noastră este că nu e bine. Osul nu se curăță bine de sânge, iar la fierbere nu iese suficient de alb. Este mai indicat să fie jupuit. Din același motiv, nu este bine a lăsa capul cu coarne zile întregi nejupuit sau cu carnea pe el. Sângele pătrunde la suprafața osului.
Oricare ar fi sistemul de montare, se recomandă ca într-o colecție el să fie același; de asemenea, placa de lemn să aibă aceeași formă. Trebuie accentuat că oricare ar fi sistemul de montare, trebuie să se lase în dosul plăcii loc suficient pentru a așeza maxilarul inferior, nu numai cu molarii, ci și cu dinții incisivi. în acest scop se face în dos o scobitură. La sistemul de montare numai cu osul frontal, care necesită o placă mai mică, se lasă totuși loc suficient de mare pentru ca în dosul ei să încapă maxilarul inferior. Diferitele forme de plăci de lemn, sculptate sau simple, lustruite sau vopsite. Se pare însă că cele simple lustruite sunt de preferat, deoarece nu rețin praful. Plăci se pot face și din rondele eliptice din trunchi de arbore, cu coajă. Ca să nu crape când se usucă, se recomandă să fie fierte 2-3 ore, apoi puse să se usuce încet. Pentru a confecționa astfel de rondele, se alege un trunchi de arbore cu diametru potrivit cu mărimea craniului, apoi se taie rondela și se netezește cu rindeaua.
La fixarea craniului pe placa de lemn, de multe ori se fac greșeli, legând craniul cu sârmă trecută prin placă și răsucită în dosul plăcii. Cu ocazia expozițiilor, coarnele trebuie să fie luate de pe placă și cântărite, iar desfacerea sârmei și apoi legarea ei la loc, cere timp. De asemenea, este greșit a lipi cu clei craniul de placă. Vânătorul sau preparatorul de trofee profesionist trebuie să-și dea seama de aceste neajunsuri și în consecință să facă o montare corespunzătoare. Nu se recomandă nici să se bată cuie prin față și nici să se prindă craniul cu șuruburi vizibile din față. De aceea se recomandă următorul mod de fixare: coarnele de căprior și de lopătar se prind cu două holtzșuruburi trecute prin placă. Vârfurile lor trebuie să intre în cilindrii frontali sau în altă parte unde osul are grosime mare. Se pune craniul pe placă, iar cu burghiul se face o gaură prin spate, având diametrul ceva mai mic decât al șurubului. Coarnele de cerb fiind mult mai grele, nu se realizează o legătură destul de solidă numai cu holtzșuruburi, de aceea se recomandă o legătură cu o piesă metalică în forma literei U, care se trece prin orificiul existent în partea inferioară a craniului, iar capetele ei, trecute prin placa de lemn, se fixează cu piulițe. Legătura aceasta permite montarea și demontarea cu ușurință. Rostul manșonului este de a permite desfacerea piesei U în două bucăți, în scopul trecerii ei prin orificiul craniului.
Pe craniul montat pe placă, se pot desena cu tuș (nu cu cerneală) sub formă de monogramă, inițialele numelui vânătorului și se recomandă să se scrie locul și data vânării.
Împachetarea trofeului. Dacă, după ce a împușcat o piesă, vânătorul continuă să rămână în teren pentru vânătoare, trebuie luate măsuri de fierbere și curățire a trofeului, chiar pe loc în terenul de vânătoare și pregătirea lui pentru transport. Pentru ca, în cursul transportului, oasele craniului să nu se rupă, se înfășoară craniul și cilindrii frontali în hârtie curată (nu în ziare) și se leagă cu sfoară. Sub maxilare se pune o scândură care să fie cu 10-15 cm mai lungă decât craniul și să depășească botul cu această lungime, deoarece, dacă ar cădea, osul nazal să nu fie atins, ci trofeul să se sprijine în scândură. Peste hârtie se pune cetină sau mușchi uscat, eventual talaș sau fân, iar peste ele o pânză de sac. Apoi totul se leagă cu sfoară. Scopul așezării cetinei, talașului etc, este să amortizeze eventualele lovituri. Coamele nu trebuie înfășurate, ci numai craniul. Transportul trebuie să se facă cu mare atenție pentru a preveni deteriorarea trofeului prin lovire.
TROFEUL DE CAPRĂ NEAGRĂ
Craniul de capră neagră se fierbe, se curăță de came și se albește ca la cervide; se cere însă o atenție deosebită ca rășina de pe coame să nu se topească din cauza căldurii, iar culoarea naturală a coamelor să nu se schimbe. La capra neagră, înfășurarea coarnelor în cârpe ude pe durata fierberii, este și mai necesară decât la cervide. Se scufundă în apă până unde încep tecile coarnelor. Dacă se fierbe prea mult, osul nazal cade ușor. După fierbere și curățire se scot tecile de pe osul cilindric care le ține răsucindu-le și se curăță pielița. în locul ei se înfășoară hârtie apoi se pun tecile la loc. Scopul este ca prin uscarea pieliței, să nu se micșoreze diametrul tecii, știut fiind că circumferința tecii celei mai groase este unul din elementele ce se iau în considerare la evaluarea trofeelor de capră neagră.
Placa de lemn pe care se montează coarnele de capră neagră are o formă deosebită de aceea folosită la cervide. într-adevăr se știe că la capra neagră cornele au o poziție aproape în unghi de 90° față de osul frontal. în cazul când coarnele ar fi montate pe o placă simplă, la fel ca la cervide, atunci la punerea trofeu-
lui pe perete, coarnele ar lua o poziție orizontală și nu ar ieși în evidență mărimea și frumusețea lor. Din acest motiv, placa pentru capre negre are în partea inferioară o grosime mai mare decât în partea superioară, ceea ce dă coarnelor o poziție aproape de verticală.
Culoarea naturală a coarnelor de capră neagră nu este neagră ci cenușie închis-brună. Unii obișnuiesc să ungă coarnele cu ulei pentru a le da culoare închisă. La partea inferioară a tecilor se poate pune parafină, împiedicând astfel pătrunderea insectelor în interior. Această măsură este necesară, deoarece, uneori, carii rod coarnele, degradându-le. La capra neagră nu se păstrează maxilarul inferior, deoarece vârsta se apreciază ușor după inelele anuale de pe coarne.
Din părul lung de pe coama caprei negre, se fac decoruri (pene) pentru pălării.
TROFEUL DE MISTREȚ
La mistreț trofeul îl constituie colții din ambele maxilare. Tot trofeu este și părul lung din coamă, din care se fac pene pentru pălării. Pielea argăsită poate să fie și ea un trofeu, dar nu este des folosită în acest scop. Prepararea colților de mistreț se face astfel: craniul se jupoaie, apoi se pune la fiert timp de 1½-2 ore, socotite din momentul când apa a început să clocotească. După aceasta, colții se scot cu mâna din maxilar clătinându-i. Dinții din maxilarul inferior ies mai greu. Cei din maxilarul superior se scot ușor. Nici unii, nici alții nu trebuie forțați spre a nu se vătăma, orice ruptură la rădăcină și orice scurtare fiind în detrimentul numărului de puncte ce se acordă după formula C.I.C. Imediat după scoaterea din maxilar, colții se curăță în interior de nerv, iar în exterior de carne, până ce rămân curați. Deoarece, colții, puși în cameră, după un timp oarecare, pleznesc în fâșii și se depreciază, trebuie să li se adauge o substanță care să-i apere. în consecință, se toarnă în interiorul colților parafină fierbinte amestecată cu ceară de albine, așa încât să se umple întreg golul, apoi se lasă să se întărească. Pe dinafară, colții se ung cam de 4 ori pe an cu un ulei ce nu se volatilizează ușor, cum ar fi cel folosit la ungerea armelor. Totuși, cel mai sigur remediu contra pleznirii este de a lega colții strâns, în două locuri, spre capete, cu sârmă glavanizată subțire. Montarea pe placă de lemn a colților se poate face în diferite feluri însă, oricum s-ar face, trebuie să se țină cont că la expozițiile de vânătoare colții trebuie măsurați pe toată lungimea lor, deci montarea trebuie să permită această operație. Se procedează astfel: placa de lemn să aibă formă circulară sau mai bine eliptică, grosimea fiind de circa 3 cm. Se lustruiește în negru sau brun închis. Fiecare pereche de colți se fixează pe câte o bucată de lemn, lăsând între rădăcinile lor o distanță de 3-4 cm, fixând apoi capetele lor cu holtzșuruburi mici, după ce s-a făcut în placă o gaură cu burghiul. Se cere atenție la făcutul găurii și la strânsul cuiului, să nu pleznească. Peste ambele perechi de colți se pune o bucată de lemn sculptat în formă de frunze de stejar și potrivit, la partea inferioară, așa încât să prindă și să fixeze ambele perechi de colți. Această bucată de lemn-frunză se prinde cu un holtzșurub introdus prin spatele plăcii. Interesul este ca această bucată să acopere o porțiune cât mai mică din lungimea colților, deci mărimea lor să apară aproape în întregime. Scoțând holtzșurubul din spate, colții pot fi măsurați. Este greșit să se fixeze pe placă fiecare colț, cu câte 2 holșuruburi sau cuie, deoarece din cauza contractării pot plezni. De asemenea, este greșit să se lipească colții de placă cu clei sau să se fixeze cu ipsos. Nu se taie nimic din rădăcina colților, deoarece la cei din maxilarul inferior, pentru a-i evalua la expoziții, li se măsoară lungimea.
Este o greșeală să se naturalizeze mistreții cu colți mari sau să se prepare trofeul cu cap cu tot. în acest caz se pierd colții, deoarece neputându-li-se măsura lungimea, parte din ei fiind în maxilar, ei nu vor fi luați în considerare la expoziții. În caz de naturalizare a mistrețului întreg sau numai a capului, colții se scot, iar în locul lor se pun alții de valoare mai mică sau colți artificiali – din mulaj. Uneori, suntem nevoiți a tăia chiar în pădure partea din maxilar care cuprinde colții. La tăiere se cere mare atenție, deoarece jumătate sau chiar 70% din lungimea colților este în maxilar. Printr-o tăiere greșită, putem vătăma sau devaloriza colții. De aceea, tăierea se face mult în urma părții vizibile a colților, cu circa 20 cm la maxilarul inferior și cu circa 10 cm la cel superior.
PĂRUL DE CAPRĂ NEAGRĂ, CERB ȘI MISTREȚ – DECOR PENTRU PĂLĂRIE
Părul de capră neagră, cerb și mistreț, aranjat sub formă de moț constituie trofeu și se poartă la pălărie. Adevăratul vânător va purta astfel de podoabe numai de la vânatul împușcat de el.
Cel mai de valoare este moțul de capră neagră, confecționat din părul de iarnă de pe coamă. Trebuie avut în vedere însă că de la un țap abia se adună atâta păr cât să ajungă la o bucată de pană (decor). De regulă este necesar părul de la două animale. Se montează în două feluri: a) firele de același nivel și se poartă la pălărie pusă lateral; b) vârfurile firelor puse în arc de cerc și se poartă în partea din spate a pălăriei. Ultimul are avantajul că la margine se pot folosi și fire mai scurte. Purtat în ploaie, zăpadă sau soare puternic, se decolorează și se rupe. Nu este o podoabă de toate .: zilele. Confecționatul moțului îl poate face, la nevoie, și vânătorul, însă este recomandabil să fie dat unui meșter.
Părul de cerb provine din părul de la gât, din timpul boncănitului, și iarna, când are lungimea cea mai mare. Lungimea lui este mai mică decât a caprei negre. Deși nu este așa de sensibil la rupere ca cel de capră neagră, totuși expus umezelii și razelor solare, timp îndelungat, se rupe.
Părul de mistreț provine din coama vierului. Este mult mai rezistent la purtat decât al celorlalte două specii de vânat. Se poate monta în formă lată (turtită). La rădăcină se fixează cu clei. Se poate monta și în formă rotundă însă, în acest caz, pentru a avea vârfurile perilor mai îndepărtate unul de altul, se sucește într-un anumit fel. Și la această specie se recomandă ca preparatul să fie încredințat unui meșter.
Colții de cerb din maxilarul superior (caninii) constituie, de asemenea, un trofeu de preț. Totdeauna se păstrează perechi (cei doi colți ai aceluiași cerb). Cu cât au culoare mai închisă (brună), cu atât sunt mai valoroși. Din ei se fac ace de cravată, decor pentru pălărie, brățări. Montarea lor depășește posibilitățile vânătorului obișnuit, deci trebuie încredințată giuvaergiului.
RECOLTAREA ANIMALELOR DESTINATE NATURALIZĂRII
Pentru ca taxidermistul să poată să prepare o piesă în mod reușit, prima condiție este ca materialul (animalul trimis de vânător) să fie de bună calitate.
Păsările destinate naturalizării trebuie să îndeplinească următoarele condiții: penele să nu fie rupte sau încâlcite, sângele sau secrețiile să nu curgă și să murdărească penele și corpul păsării, să nu fi intrat în putrefacție. Pentru aceasta imediat după împușcare, se astupă nările, gâtlejul și anusul păsării cu vată, sau în lipsă, cu mușchi, câlți, cârpe, încât să se evite orice scurgere. Pe răni se presară amidon, rumeguș, iar în lipsă, nisip sau praf de pământ. Dacă există apă la îndemână se spală sângele de pe pene cu un tampon de vată, iar pentru uscarea penelor se presară amidon. Pasărea este lăsată să se răcească bine, apoi se înfășoară în hârtie curată și se leagă cu sfoară cel puțin în dreptul gâtului și în dreptul picioarelor. Se pune în raniță cu capul în jos și se transportă în așa fel încât penele cozii să nu se strice. în acest scop, se recomandă să se pună de-a lungul corpului păsării 2 bețe ceva mai lungi decât pasărea și să se lege cu sfoară. Și mai bine este dacă se împachetează și se atârnă de raniță, sau se duce în mână.
Acasă se pun pe răni, la ochi și nări, tampoane îmbibate în alcool. Se ferește pasărea de muște și se expediază cât mai curând la preparator. într-un bilet trimis preparatorului se arată în ce poziție urmează să fie montată: cu aripile lipite de corp, în zbor etc.
ÎNGRIJIREA TROFEELOR VECHI
Murdărirea sau deteriorarea trofeelor și a preparatelor în general poate fi cauzată de: praf, îngălbenirea și pătarea lor din cauza grăsimii ce iese din os și mutarea dintr-o locuință în alta.
Praful se înlătură cu o pensulă cu perii lungi, ca să pătrundă în toate cavitățile craniului și în placa de lemn sculptată. Trofeul nu se șterge cu cârpă, deoarece aceasta se agață în oase și le poate rupe. Petele de grăsime se scot, luând trofeul de pe placă și fierbându-110-15 minute, apoi albindu-1 cu perhydrol. Pentru a putea evita deteriorările craniului din cauza mutării, se împachetează numai craniul în talaș, fân, mușchi uscat, punându-i-se o scândură la bază. Coarnele pot fi lăsate libere, dacă transportul nu durează mult. Păsările, animalele întregi și capetele de mamifere se împachetează în lăzi. Pentru a preveni deteriorarea, piesele de mare valoare se păstrează în vitrine. Curățirea și împachetarea trebuie făcute de o persoană cu experiență.
În legătură cu păstrarea și tratarea trofeelor se mai fac următoarele mențiuni:
Este neindicată vopsirea coarnelor de cervide și folosirea oricărui alt mijloc de schimbare a culorii naturale. Formulele internaționale prevăd pentru astfel de abateri, penalizări (nu se acordă nici un punct pentru culoare).
Să nu se taie ramuri din trofeu pe motiv că cele două prăjini n-ar fi simetrice. Din păcate, astfel de greșeli au fost comise, în trecut, de persoane nepricepute.
Ori de câte ori este posibil, trofeele de cerb să fie lăsate cu maxilarul superior întreg. Dacă totuși se taie, lucrul inevitabil dacă o parte a craniului este sfărâmată, atunci să fie retezate cu o porțiune cât mai mare din osul frontal. Există în țara noastră trofee de cerb de mare valoare tăiate greșit, cu osul frontal atât de mic încât abia leagă cele couă coarne. Aceasta le-a scăzut considerabil valoarea.
Colții – armă a mistreților – să nu fie montați în armătură metalică la capăt, nici să fie introduși cu capătul gros în bucăți de coarne de cerb. La Expoziția Internațională de vânătoare de la Novi Sad din 1967, un trofeu românesc a pierdut din lungime din cauză că a fost montat în așa fel încât nu a fost posibilă măsurarea întregii lui lungimi. Avea capetele groase introduse într-o bucată de prăjină de cerb de lângă rozetă, iar scoaterea nu era posibilă fără a se deteriora.
Sperăm că îndrumările date mai sus cu privire la prepararea, montarea și păstrarea trofeelor de vânat vor putea servi trei scopuri:
vânătorii să știe să prețuiască trofeele, deci să le păstreze;
montarea să fie făcută estetic, încât deținătorului lor să-i facă plăcere a le privi; -prin felul cum sunt montate și păstrate, trofeele să nu aibă de pierdut când vor fi evaluate la expozițiile de vânătoare.
FORMULE PENTRU EVALUAREA TROFEELOR DE VÂNAT
Între trofeu, pe de o parte, mărimea și vigoarea animalului care le-a purtat pe de altă parte, este o strânsă legătură; de regulă, un vânat mare la corp, sănătos, viguros, va da și trofee mari și de formă regulată. în general, trofeul exprimă calitatea vânatului în teren. Se poate spune deci că trofeul este pentru vânător nu un scop în sine, ci un mijloc de exprimare a valorii vânatului din fondul de vânătoare. Dacă s-a depus, ani în șir, muncă pentru gospodărirea unui teren, prin hrană, selecție, reglarea densității, trofeul reprezintă fructul muncii de gospodărire și are o valoare cu atât mai mare pentru cel ce a îngrijit terenul și vânatul din el.
Expozițiile de vânătoare constituie un prilej de a face comparație între calitatea trofeelor din diferitele regiuni ale țării. Dar pentru aceasta este nevoie de criterii obiective de apreciere. în găsirea acestor criterii, se pot deosebi mai multe etape.
În primele trei decenii ale secolului nostru, cu ocazia organizării de expoziții, premiile erau acordate de comisii care apreciau vizual valoarea trofeelor. Dintre trofeele expuse scoteau pe cele mai mari și mai frumoase, clasificându-le în bune, mijlocii și mediocre (premiile I, II și III). Firește acest mod de lucru cuprindea o bază mare de subiectivism, cu toată dorința pe care ar fi avut-o membrii comisiei de a fi imparțiali. Se simțea deci nevoia unor criterii obiective.
încă dinainte de primul război mondial, au fost auzite voci prin care se cerea efectuarea de măsurători. S-au și făcut, dar ele s-au rezumat la lungimi și grosimi. Abia mai târziu s-a adăugat greutatea.
Prima consfătuire care a discutat necesitatea elaborării unor formule de evaluare a trofeelor a avut loc în Berlin la 5 februarie 1930. Rezultatul muncii comisiei respective a fost folosit la expoziția din vara anului 1930, organizată la Leipzig. încercări de a aduce îmbunătățiri formulelor elaborate atunci au fost făcute la Praga în mai 1937 și la Berlin în noiembrie 1937. S-au luat în această privință hotărâri și la adunarea generală a Consiliului Internațional de Vânătoare ținută la 7 noiembrie 1952 la Madrid, prin care formulele de la Berlin (1937) au fost confirmate, cu mici modificări. Sesiunea aceluiași Consiliu, ținută în anul 1955 la Copenhaga, a lucrat după aceleași principii. Fapt este că, în urma acestor eforturi care au durat aproape trei decenii, astăzi suntem în posesia unor formule aplicabile unei specii de vânat, în oricare parte a globului s-ar găsi ea. Grație formulelor, comparația între trofee se poate face, astăzi, după criterii obiective, fiind înlesnită astfel și acordarea premiilor.
Faptul că în prezent suntem în posesia unor formule emanate de la un organ internațional, constituie, indiscutabil, un progres. Trebuie relevat însă că în această privință nu s-a spus ultimul cuvânt, formulele fiind susceptibile de îmbunătățiri. Impreciziunile lor apar atunci când se analizează un mare număr de trofee de aceeași specie. Cu astfel de ocazii se ivesc situații pentru care formulele existente nu dau soluții. Ar mai fi îndreptări de făcut prevederilor actuale ale formulelor pentru coarnele de cerb, căprior și capră neagră. în principiu, părerea noastră este că ar trebui să se reducă numărul de puncte ce se acordă pentru frumusețe, ele fiind supuse aprecierii subiective, și să se dea pondere mai mare punctelor ce rezultă din masivitatea trofeului: lungime, volum și greutate, acestea fiind criterii obiective.
La fiecare specie de vânat ale cărei trofee formează obiectul evaluării, a fost redată formula în vigoare azi. Nu mai revenim asupra lor. Aici se menționează doar că măsurătorile se efectuează cu o ruletă de metal, banda având lățimea de circa 5 mm. Nu se recomandă folosirea ruletelor de pânză, deoarece, cu timpul, ele se întind și dau rezultate mai mici decât sunt în realitate. Rulete cu benzi mai late nu sunt admise de formulă, deoarece nu se pot aplica bine la curbura coarnelor și la porțiunile cu perlaj, dând, la circumferință, rezultate mai mari decât cele reale.
Măsurarea lungimii coarnelor se poate face cu precizie mai mare cu ajutorul unui instrument bazat pe înlocuirea ruletei cu un fir de oțel. La cerb, aceasta se folosește în special la lungimea prăjinii și a ramurii ochiului.
EXPOZIȚII DE VÂNĂTOARE, EXPUNERI DE TROFEE, MUZEE DE VÂNĂTOARE
Pentru sporirea efectivelor de vânat și buna gospodărire a patrimoniului cinegetic, este necesar sprijinul cetățenilor. Toți cei ce, sub o formă sau alta, au contingență cu gospodărirea vânatului trebuie lămuriți asupra foloaselor economice, recreative și estetice ale vânatului și asupra necesității de a ocroti vânatul și a păstra mediul în care trăiește. Aceasta poate fi realizată prin: expoziții de vânătoare și muzee. De asemenea, vânătorii trebuie să fie instruiți asupra modului de ocrotire, recoltare și punere în valoare, în mod rațional, a vânatului. Acest scop se poate ajunge prin expuneri (prezentări) anuale de trofee. în cele ce urmează, vor fi tratate aceste trei mijloace de educare.
EXPUNERILE (PREZENTĂRILE) DE TROFEE
Se adresează vânătorilor și celor ce lucrează ca salariați în sectorul de producție vânătorească și au ca scop documentarea, instruirea acestora prin scoaterea în evidență a ceea ce s-a făcut bine și ceea ce s-a făcut greșit deci ameliorarea modului de lucru.
Prezentările de trofee se organizează anual, în luna martie, când s-a încheiat un an cinegetic și cuprind trofeele dobândite în anul trecut. Numai pentru comparație, pot fi expuse și trofee mai vechi. In alte țări organizarea lor coincide cu adunările generale ale asociațiilor de vânătoare, când se face bilanțul activității de un an, în care intră și ducerea la îndeplinire a planului de recoltare a cervidelor, atât sub raport cantitativ, cât mai ales calitativ, adică dacă s-a scos din teren numărul necesar și planificat precum și categoriile prevăzute de regulile de selecționare. La asemenea expuneri anuale de trofee, sunt prezentate, în primul rând, coarne de cervide, dat fiindcă la selecția acestor specii omul poate interveni mai cu efect, dar pe lângă acestea se expun și trofee de mistreț, capră neagră, urs, lup, râs și pisică sălbatică.
Condițiile de reușită ale expunerilor de trofee sunt:
– Să fie prezentate toate trofeele din sezonul precedent, deoarece numai așa se poate trage o concluzie justă asupra calității. De obicei, unii vânători manifestă tendința de a nu prezenta trofeele recoltate greșit. Aceasta din cauza fricii de a nu fi puși într-o lumină nefavorabilă. Trebuie luptat împotriva manifestărilor de acest gen.
Pentru ca să se împiedice substituirea unui trofeu greșit recoltat cu altul corect obținut, dar mai vechi, se recomandă ca la toate trofeele expuse, unul din cilindrii frontali să fie găurit pe dos, făcându-se un semn de circa 6 mm diametru și 3-4 mm adâncime.
Înainte de așezarea pe pereți, toate trofeele trebuie analizate de o comisie de specialiști, care să se pronunțe, cu competență și obiectivitate, asupra vârstei, corectitudinii selecției și punctelor C.I.C. Orice concesie este în detrimentul succesului expunerii.
Pentru expunere se recomandă folosirea de panouri fixate pe pereți. Modul de aranjare depinde de speciile de vânat, de spațiul ce stă la dispoziție ca mărime și formă, precum și de simțul estetic și inspirația organizatorului. Trofeele mici (căprior, mistreț, capră neagră) se pot aranja astfel: dacă sunt puține, atunci cele premiabile în mijloc, distanțate de celelalte, iar în jurul lor, în semicerc sau cerc, restul. Și mai bine este dacă, la mijloc, se așază cele premiabile, la dreapta cele de recoltă însă nepre-miabile și – separat – cele de viitor deci greșit extrase; la stânga cele de selecție, puse pe vârste. Sub fiecare trofeu se pune numărul de ordine din catalog. Pentru ca să iasă și mai bine în evidență categoriile de calitate, se obișnuiește, ca plăcile de lemn pe care sunt montate trofeele să fie vopsite în culoarea medaliei ce s-ar cuveni: auriu, argintiu, în culoarea bronzului. Cele de recoltă, de viitor și de selecție să fie marcate cu semne deosebite; de exemplu: cu cerc roșu – cele de recoltă; verde – cele de viitor și galben – cele de selecție.
Problema spațiului nu se pune, deoarece pe un perete de 5 m lungime și 2,5 m înălțime se pot așeza toate trofeele de pe un an, dintr-un județ sau chiar dintr-o regiune cu puțin vânat mare. Excepție fac trofeele de cerb care cer un spațiu mai mare.
Ca rezultat al clasificării făcute de comisia de specialiști se întocmesc două tabele pentru fiecare specie: cuprinzând proveniența și clasele de vârstă și clasificarea trofeelor după calitate. Se calculează și procentele, acestea fiind cele mai bune mijloace de expunere a rezultatului ca și a comparației cu alți ani.
Sub raport teritorial, expunerile de trofee pot cuprinde materialul dintr-un fond de vânătoare cu vânat mult, un complex de fonduri, un ocol silvic, o asociație de vânătoare, sau un județ. Pe provincii sau pe țară, de obicei, se fac expoziții.
Tabelele amintite permit să se stabilească: dacă numeric, planul de recoltare s-a îndeplinit, dacă diferitele categorii sunt cele prevăzute; dacă s-au făcut greșeli și câte anume. Sub acest aspect, cu cât numărul de trofee din categoria a II-a (de viitor) este mai mic, cu atât este mai bine. Un criteriu obiectiv pentru fluctuațiile calitative de la an la an sau pentru comparația cu trofeele din alte regiuni este adunarea punctelor C.I.C. la coarnele din categoriile I a și a I b și calcularea mediilor, pe ani.
Pentru a stimula selecția corectă și a nu încuraja goana după trofee-vârf, se recomandă a se acorda premii și pentru selecția corectă și a nu se premia trofeele obținute înainte de vârsta optimă (10-13 ani la cerb, 8-10 ani la lopătar și 4-7 ani la căprior), chiar dacă ele ar întruni punctajul cerut pentru premiere.
Dat fiindcă, expunerile (prezentările) de trofee au un scop de documentare, de instruire, este indicat, să se adauge grafice, hărți, fotografii și orice alt material care ar completa documentarea. Se pot prezenta și coarne lepădate de cerb, lopătar, căprior, deoarece dacă ele sunt numeroase și variate pot constitui o dovadă a calității vânatului din teren, presupunând că la expunere n-au fost decât trofee puține care nu pot oglindi realitatea. La astfel de manifestări, cu caracter educativ, de instruire, piesele decorative trebuie să fie puține.
EXPOZIȚIILE DE VÂNĂTOARE
În timp ce expunerile (prezentările) de trofee se adresează numai specialiștilor, au scop de documentare și instruire, cuprind exponate provenind de pe un teritoriu relativ mic și se organizează la intervale scurte (anual) – expozițiile de vânătoare se adresează nu numai specialiștilor, ci și maselor de cetățeni și se organizează la intervale mai mari (circa 5 ani). Acestea se fac în scop de propagandă pentru ideea de ocrotire a vânatului, dar și de documentare, au caracter republican sau de regiune geografică, deci cuprind o suprafață mai mare și necesită un efort financiar și tehnic mai însemnat. Dată fiind influența hotărâtoare a mediului asupra existenței și prosperării vânatului, tendința ce se manifestă în ultimul timp este aceea de a prezenta, la expoziții, vânatul în mediul său natural, în diorame. Acestea trebuie să fie atractive, să exercite o influență favorabilă asupra vizitatorilor, să-i convingă de necesitatea sprijinirii muncii celor ce găspodăresc patrimoniul cinegetic, de valoare economică, recreativă și estetică a acestuia. Expozițiile vor cuprinde deci animale naturalizate, machete, hărți, grafice, fotografii, inscripții care să explice, să convingă. în același timp însă vor cuprinde și trofee, aranjate științific, evaluate exact, trecute într-un catalog, din care să se poată trage concluzii asupra fluctuațiilor calitative. Vor avea deci caracter mixt: de obținere a sprijinului maselor și de documentare.
Pentru asigurarea reușitei se recomandă:
a) Să se întocmească o tematică detaliată, în care să se prevadă calitativ și cantitativ, ce anume urmează a se expune. Ea depinde de spațiul (mărime, formă și poziție) ce stă la dispoziție, de materialul ce urmează a fi expus și de suma de care dispun organizatorii. în ultimul timp, la expozițiile de vânătoare este reprezentat și pescuitul cu undița. Așa fiind, expoziția va cuprinde două secții: vânătoare și pescuit. La expoziția de vânătoare ar trebui să fie reprezentate: armele de vânătoare din cele mai vechi timpuri și până azi, deci evoluția lor; metodele cu care s-a vânat și se vânează; nu trebuie să lipsească scoaterea în reliefa importanței vânătorii și vânatului sub raport economic, recreativ și estetic, speciile vânat importante, naturalizate sau -și mai bine – expuse în mediul lor natural, pe biotopuri, în grupuri biologice, diorame etc; măsuri pe care trebuie să le ia omul pentru apărarea vânatului, pentru godpodărirea lui rațională și, mai cu seamă, pentru apărarea mediului său de trai; punerea în valoare a vânatului așa fel încât potențialul lui biologic să nu fie slăbit; trofee de vânat de calitate bună, trofee rezultate din selecție corect efectuată și greșită. La toate acestea să se adauge schițe, grafice, hărți, fotografii, machete care să completeze exponatele și să lămurească problema. Imaginația organizatorului joacă un mare rol. Se obișnuiește ca la expoziții să ruleze filme cu subiect vânătoresc, să se țină conferințe, eventual discuții științifice, în care vânătorii din diferite țări să se cunoască între ei și să-și spună cuvântul în diferite probleme, să se închege relații de colaborare. Se fac și expuneri de pictură, sculptură, desene cu subiect vânătoresc-piscicol.
Sarcina organizării trebuie să fie încredințată celor mai buni specialiști, cu grijă de prestigiul țării și cu dragoste față de sectorul cinegetic.
O problemă de bază este organizarea. Colectivul însărcinat cu această muncă de răspundere trebuie să asigure buna păstrare și restituire către proprietarii lor, în termen, și fără vătămări, a exponatelor. Orice carență în această privință are ca urmare refuzul proprietarilor de trofee de a mai împrumuta, în viitor, material pentru expoziții, cum din păcate s-a întâmplat uneori. Garanția trebuie să fie nu numai morală, ci și materială.
La expozițiile naționale și regionale se expun atât trofee cu punctaj ridicat, cât și material de calitate inferioară, în măsura în care prezența acestuia exprimă o idee utilă; la cele internaționale însă se merge cu ce este mai bun, căci aici este vorba de competiție între țări.
Expozițiile, ca și prezentările de trofee, sunt și ocazii de a scoate la iveală trofee și alte exponate de valoare, necunoscute până atunci.
În ce privește aranjarea trofeelor în sala expoziției, se fac următoarele recomandări:
Coarnele de cerb și lopătar să fie așezate pe pereți pe un singur rând, partea lor inferioară fiind la circa 1,7 m de la pardoseală. Cele ce s-ar așeza deasupra acestuia nu se valorifică integral, coarnele apărând mai mici decât sunt în realitate. Ele servesc doar ca decor.
Coarnele de căprior se așază în grup aparte, de preferință pe un postament înclinat cu circa 30-35°, sub formă de pupitru; cele de capră neagră, tot în grup aparte, însă pe un postament orizontal. Atât unele cât și altele se așază la înălțimea ochilor vizitatorilor.
Colții de mistreț să fie montați pe plăci de culoare neagră sau brun închis și așezați în poziție verticală, dat fiindcă numai așa ies bine în evidență.
Blănurile de urs, lup, râs, pisică sălbatică, montate cu cranii false (cele originale fiind păstrate separat, ca trofee) se așază atârnate pe pereți sub coarnele de cerb sau în alt loc, așa fel încât capul și partea dinainte a blănii, până la picioarele anterioare, să stea pe podea.
Nu se recomandă așezarea trofeelor mici (căprior, capră neagră, mistreț) amestecate cu cele mari (cerb, lopătar), deoarece, pe de o parte, par mai mici decât sunt în realitate, iar pe de alta, fiind împrăștiate, nu se poate face comparație între ele.
Craniile de răpitoare se pot așeza pe mese sau pe etajere, pe un fond relativ închis (vișiniu, albastru, brun).
Sub grupurile biologice și la diorame se pun inscripții, cu explicațiile cuvenite; animalele naturalizate se etichetează cu numele popular și științific; sub coarne se pun numere, care să corespundă cu cele din catalog.
– Pereții să fie vopsiți în culoare deschisă sau acoperiți cu o pânză albă sau galbenă deschisă, deoarece, în acest fel, coarnele apar mai clar. Se recomandă ca, la expozițiile internaționale, panourile, pupitrele, etajerele etc. să fie pregătite de acasă, în funcție de forma și mărimea spațiului pus la dispoziție, încât acolo să fie doar montate. Totul trebuie gândit bine, din timp, aduse toate cele necesare, deoarece în țară străină este mai greu să-ți asiguri cele necesare.
MUZEE DE VÂNĂTOARE
Deosebirea fundamentală dintre expoziție și muzeu constă în caracterul temporar al expoziției și permanent al muzeului. Consecința acestui fapt este că în muzeu se pot aranja diorame cu caracter fix. De asemenea, efectul instructiv și de propagandă al muzeului este mai mare, el stând la dispoziția vizitatorilor în tot cursul anului.
Ca muzeul să-și atingă scopul, o primă condiție este amplasarea muzeului într-un punct al orașului, frecventat de locuitori, ușor accesibil. De asemenea, un loc suficient de încăpător.
Secțiile lui sunt cam aceleași ca și la expoziție, numai că trofeele sunt în număr mai mic, atât cât să exprime anumite idei. în schimb, machetele, grupurile biologice, hărțile și orice piese instructive trebuie să fie mai numeroase.
Și la aranjarea trofeelor pe pereți se pot aplica, în general, cele arătate pentru expoziții.
Muzeul, odată înființat permite colectarea pieselor rare, care în lipsa unui local, de regulă, se irosesc. Nu se recomandă însă să se adune în muzeu multe trofee, de preț, deoarece, în caz de incendiu, se pierd valori care nu se mai pot reface, cum s-a întâmplat în 1946, când a fost distrus de incendiu Muzeul de vânătoare din Parcul Libertății.
Un muzeu de vânătoare are ca scop de a educa, de a câștiga simpatii pentru fauna vânătorească, el fiind atât un mijloc de educare a marelui public, cât și de instruire a școlarilor, mai ales a celor ce au contingență în mai mare măsură cu vânătoarea și mediul de trai al vânatului. Valoarea lui se măsoară prin influența pe care o are asupra vizitatorilor.
După multe străduințe s-a reușit, în sfârșit, ca în anul 1996, să se reînnoade firul tradițieri muzeistice de factură vânătorească din România, prin înființarea Muzeului de vânătoare din Posada. Nu se cuvine uitat faptul că primul nostru Muzeu național de vânătoare a fost creat în anul 1931, fiind situat în parcul Carol I din Capitală. La vremea aceea, el reprezenta al doilea așezământ cultural de acest gen din Europa. Din păcate, după mai bine de un deceniu de funcționare, muzeul, împreună cu inestimabila colecție pe care o deținea a fost mistuit de flăcări.
Muzeul vânătorii de la Posada pune într-o lumină potrivită multitudinea exponatelor de factură cinegetică, de la impresionante colecții de trofee la opere de artă, obiecte cu specific vânătoresc și arme caracteristice diferitelor etape ale evoluției umane. Veritabile galerii de artă, sălile muzeului impresionează atât prin numărul exponatelor, cât și prin personalitatea distinctă a fiecărei piese, de la rămurișul de abanos și ivoriu al coarnelor de cerb comun și de lopătar, la vasta panoplie de pumnale încovoiate ale colților de mistreț sau la armonia, perlajul bogat și contrastul cromatic al coarnelor de căprior. Dintre prădători, se remarcă blănurile de lup, râs, pisică sălbatică și, mai cu seamă, de urs, oglindă a celor mai viguroase și mai numeroase populații ale acestor specii.
La Muzeul din Posada, aria vânătorii își găsește expresia superlativă, prin transfigurarea valorii vânatului românesc în emoție estetică și dimensiune culturală autentică.
ASPECTE ECONOMICE ALE ACTIVITĂȚII CINEGETICE
Nota caracteristică a vânătorii a fost tot timpul aceea de aducătoare de venituri, fie materiale (carne, piei, blănuri), fie pecuniare (autorizații de vânătoare, de filmare, de fotografiere etc.) sau, mai concis exprimat, a constituit tot timpul o sursă generatoare de valori care se încadrează în categoria resurselor naturale utile pentru om și societate. Din acest considerent mult timp s-a vorbit despre o economia a vânatului, termen ce era inclus în noțiunea mai largă de economie forestieră.
Dacă vom analiza locul vânătorii ca resursă naturală, conform grupării convenționale ce s-a adoptat în ultimul timp, respectiv în resurse neregenerabile și resurse regenerabile, atunci evident aceasta se încadrează în cea de a doua categorie.
Având în vedere calitatea vânatului de a fi material biologic viu, aflat într-o permanentă evoluție ontogenetică, există posibilitatea asigurării continuității activității an de an datorită refacerii resursei. Permanent planează însă și riscul distrugerii bazei productive, prin aplicarea unor metode de gospodărire neadecvate, fie prin ignoranță, fie din dorința obținerii unor profituri mari și imediate, mărind irațional veniturile și exagerând diminuarea cheltuielilor alocate pazei și ocrotirii animalelor. Iată de ce se impune adoptarea unor principii de gospodărire a vânatului, care să asigure un echilibru permanent între dualismul celor două caracteristici definitorii ale activității ce aparțin: una de domeniul biologiei și cealaltă de domeniul economiei. Aceste două caracteristici se întâlnesc prin intermediul activității antropice în domeniul sferei intereselor sociale.
În zona de interferență a biologiei cu economia, sub influența intereselor sociale, se realizează o fâșie ce reprezintă optimul din toate punctele de vedere și care de aceea poate fi numit „optim bioeconomic".
Privind problema numai prin prisma economică, îmbunătățirea activității ar trebui realizată prin minimalizarea cheltuielilor și prin maximalizarea veniturilor, având în vedere, că în principiu, profitul este dat de diferența între venituri și cheltuieli. Dar, ținând cont de aspectele biologice care nu pot fi ignorate, va trebui să se analizeze cu mult discernământ, atât natura cheltuielilor și veniturilor avute în vedere, cât și limita până la care se poate opera cu acești indicatori. Altfel spus va trebui ca în permanență să păstrăm acel echilibru dinamic între biologic și economic, care să se mențină pe plan vertical al diametrului cercului reprezentând sfera intereselor sociale.
Dacă în domeniul economic aprecierea calității intervențiilor noastre se poate constata cu ajutorul indicatorilor economici cunoscuți și deveniți uzuali în această activitate, în ce privește biologia, problema este mai complicată. Un indicator de sinteză (și probabil unicul) al calității intervenției noastre în activitatea cinegetică, este nivelul efectivelor reale comparativ cu efectivele optime calculate, dar care trebuie să recunoaștem, este afectat de eroarea generată de dificultatea stabilirii celor două elemente (efectivele optime și reale).
Lipsa în acest domeniu a unor indicatori calitativi și cantitativi de sinteză, specifici activității cinegetice, face deosebit de dificilă realizarea unei analize competente și reale, iată de ce având în vedere această situație este necesar, ca în cele ce urmează să încercăm stabilirea unor astfel de indicatori.
Invocând lipsa unor indicatori de sinteză nu ne referim însă în primul rând la biotop – asupra căruia putem sau nu să acționăm și dacă da, cu efecte mai mici sau mai mari – ci ne gândim la un sistem prin intermediul căruia să poată fi apreciată calitatea intervenției „gospodarului" pe linia realizării dezideratelor propuse sau impuse, și cu ajutorul cărora să se poată constata poziția față de țelurile avute în vedere.
în principiu ne gândim la trei categorii de indicatori:
– Indicatori cantitativi;
– Indicatori calitativi;
– Indicatori valorici.
1 – Indicatori cantitativi
Indicatorii cantitativi, după cum și numele o arată, ne dau imaginea volumului realizărilor sau activității. Pentru că producția cinegetică este legată de suprafață, propunem ca indicatorii cantitativi să exprime cuantumul activității pe suprafață.
Numărul de piese de vânat recoltat ce revin la 100 ha fond de vânătoare ne arată posibilitățile reale pe care terenul le oferă în ce privește exercitarea vânătorii. Valoarea acestui indicator ar putea fi contestată cu motivația că numărul de piese ce se pot recolta este stabilit prin cota de împușcare. Argumentul este valabil, dar trebuie precizat că nu se realizează întotdeauna numărul de piese prevăzute prin planul de recoltare. Desigur există o motivație subiectivă (lipsă de preocupare, incompetență etc), dar excluzând această alternativă, pot fi și cauze obiective legate de structura vegetației și orografia terenului, care fac foarte dificilă recoltarea vânatului, deși acesta există, iar structura și mărimea populației sunt în măsură să asigure numărul calculat prin cota atribuită.
Cantitatea de carne de vânat împușcat ce revine la 100 ha fond de vânătoare.
Numărul de piei și blănuri, ce rezultă îndeosebi din acțiunea de combatere a dăunătorilor, raportat la 100 ha fond de vânătoare. Trebuie precizat că o valoare ridicată a acestui indicator nu întotdeauna atestă un nivel calitativ superior al mijloacelor de gospodărire vânătorească a terenului, ci poate confirma exact situația inversă. Dar rămâne un indicator valoros, atât din punct de vedere economic, cât și biologic, și este invocat frecvent atunci când se apreciază nivelul ocrotirii vânatului.
2 – Indicatorii calitativi
Indicatorii calitativi ne pot ajuta în formarea unei imagini a activității cinegetice în ambele domenii, atât biologic, cât și economic. Valoarea biologică constând în nivelul valorii cinegetice a trofeelor ce se obțin, iar valoarea economică, din valoarea pecuniară ce decurge din calitatea cinegetică a pieselor respective.
3 – Indicatorii valorici
Indicatorii valorici ne oferă o imagine a productivității economice a fondurilor de vânătoare. Deși în această categorie pot fi imaginați mai mulți indicatori, noi vom avea în vedere în principal trei, care pot fi considerați de bază, și din care se pot deduce și alții, funcție de exigența investigației ce se urmărește:
Desigur acești indicatori ne dau o imagine reală a situației numai dacă sunt respectate anumite condiții cum ar fi: stabilirea corectă a efectivelor optime și a celor existente în teren, o corectă operare a cheltuielilor și veniturilor și, nu în ultimul rând, realizarea integrală a planului de împușcare aprobat.
În încheierea aspectelor economice ale activității de vânătoare vom reveni în câteva cuvinte la noțiunea de economie a vânatului (amintită la început) pentru a o analiza în contextul actual al avântului înregistrat de către conceptul de ecologie și protecție a mediului natural.
Conceptul de economie a vânatului nu afectează cu nimic ideea de protecție a faunei sălbatice, în sensul că dând o mai mare atenție aspectului economic nu diminuăm importanța ce se acordă laturii biologice a activității de vânătoare. Am putea afirma că lucrurile stau chiar invers, în sensul că dând importanță aspectului economic, urmărind realizarea unor profituri cât mai mari de pe urma fondurilor de vânătoare, se poate asigura o bază materială sigură pentru desfășurarea acțiunilor și măsurilor de ocrotire și protecție a vieții sălbatice, în general, și a faunei de interes vânătoresc, în special. Cu alte cuvinte, activitatea de vânătoare se poate autofinanța, situație care pe lângă faptul că îi crește prestigiul, poate să-i permită și o mai bună dezvoltare de perspectivă. Totul este însă ca sumele provenite din venituri realizate la vânătoare să rămână în cadrul activității și să nu devină surse de finanțare pentru alte domenii cu motivația că vânătoarea nu este o activitate economică. Vânătoarea a fost, este și va fi o activitate economică și încă una profitabilă, numai să-i fie gospodărite resursele în mod corespunzător, prin manageri corecți și pricepuți sau, mai corect, prin profesioniști.
Parafrazând pe un mare scriitor român putem spune că este necesar să facem activitate cinegetică și nu pseudo-cinegetică.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A VÂNĂTORII
Pentru a avea o imagine cât mai reală asupra administrației cinegetice românești, considerăm oportum a face o scurtă retrospectivă din primii ani ai preluării puterii de către Partidul Comunist și până în prezent.
După naționalizarea din 1947, cam la 5 ani, a venit și rândul activității de vânătoare ca să fie organizată pe principii „socialiste". Pentru aceasta s-a emis Decretul 76/1953.
La administrarea, ocrotirea și punerea în valoare a vânatului din fosta R.S.R., conform prevederilor acestui act normativ, cât și al altor reglementări elaborate pe baza lui, contribuiau trei organe de specialitate:
M.A.S., Departamentul Silviculturii.
Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi (A.G.V.P.S.)
Institutul de Cercetări, Studii și Proiectări Silvice.
Acestea erau sprijinite în acțiunea de gospodărire a vânatului de către organele M.A.I., Ministerul Justiției, Consiliile populare.
Departamentul Silviculturii era organ de Stat care răspundea în fața Conducerii de „Partid și de Stat" de gospodărirea vânatului de pe întreg teritoriul țării, indiferent de unitatea (instituția) care îl avea în folosință. O suprafață de circa 8 milioane ha, care constituiau gospodării vânătorești speciale (G.V.S.-uri) era administrată de Departamentul Silviculturii în mod direct, iar restul de circa 14,6 milioane ha erau date în folosința Asociației Generale a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din R.S.R., Institutului de Cercetări Silvice – ca terenuri experimentale și Școlilor silvice – ca terenuri didactice. Organele Departamentului Silviculturii exercitau controlul asupra modului cum erau aduse la îndeplinire prevederile din contractele de dare în folosință și asupra modului de folosire în scop de cercetare științifică sau activitate didactică. Art. 3 al Decretului nr. 76/1953, cu privire la economia vânatului, definea astfel sarcinile referitoare la gospodărirea vânatului:
Organul de Stat însărcinat cu ocrotirea, înmulțirea, colonizarea, recoltarea, valorificarea vânatului și a peștilor din apele de munte, în vederea îndeplinirii sarcinii de plan, cu reglementarea exercitării dreptului de vânătoare și a celui de pescuit în apele de munte, precum și cu aplicarea Decretului de față, este Ministerul Gospodăriei Silvice.
De asemenea, va îndruma activitatea de cercetări științifice prin Institutul de Cercetări Silvice și va forma cadrele necesare în sectorul vânătorii și pescuitului în apele de munte".
Ca urmare a acestor sarcini, Departamentul Silviculturii lua parte la întocmirea de legi, regulamente, hotărâri ale Consiliului de Miniștri privind ocrotirea și punerea în valoare a vânatului de pe întreg teritoriul vânătoresc al țării. Prin ordine ale ministrului, se luau măsuri de reglementarea vânătorii, în special cu privire la data începerii și încheierii perioadelor de vânătoare și la punerea sub protecție totală sau parțială a unor fonduri de vânat cu efectiv redus.
O sarcină de bază a Departamentului Silviculturii era de a veghea la aplicarea pe teren a măsurilor de ocrotire a vânatului și de reglementare a practicării vânătorii, sarcină de care depindea, în mare măsură, prosperitatea economiei așa-zise vânătorești. Urmărea, în primul rând, aplicarea clauzelor contractelor privind darea în folosință a fondurilor de vânătoare către Asociațiile vânătorești și de oprire sau cel puțin limitarea abaterilor de la lege cu ocazia practicării vânătorii.
Ca organ, pentru ducerea la îndeplinire a sarcinilor cinegetice, Departamentul Silviculturii avea în centrală o Direcție a Economiei Vânatului, care se ocupa de gospodărirea vânatului și piscicultura în apele de munte. în exterior, la Inspectoratele silvice județene, în cadrul serviciului tehnic, exista și personal de specialitate vânătorească. în legătură nemijlocită cu terenul, erau ocoalele silvice, cu personalul lor, oamenii direct de teren fiind așa-zișii „pădurari de vânătoare".
Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din R.S.R. era organul vânătorilor și al pescarilor sportivi. Ea funcționa pe bază de Statut, era organizație obștească și persoană juridică. Scopul acestei asociații era definit de Art. 3 din Statutul ei:
„… organizează membrii vânători și pescari în asociații și filiale și îi pregătește, pentru exercitarea acestor sporturi; cultivă în rândul membrilor dragostea față de natură și de bogățiile vânătorești și piscicole ale patriei noastre; ia măsuri pentru creșterea productivității fondurilor de vânat și bazinelor piscicole aflate în folosința sa, precum și pentru combaterea factorilor dăunători vânatului, pentru ocrotirea, înmulțirea, colonizarea, recoltarea și valorificarea rațională a vânatului…"
Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi avea atribuții de organizare a vânătorilor și pescarilor sportivi, de gospodărire a terenurilor de vânătoare și fondurilor de pescuit luate în folosință și de crearea condițiilor pentru practicarea vânătorii și pescuitului. Prin unitățile sale exterioare, ea avea în folosință circa 14,6 milioane ha teren de vânătoare, adică 65% din teritoriul vânătoresc al țării.
Organele centrale ale A.G.V.P.S. erau:
Conferința pe țară;.
Consiliul A.G.V.P.S;.
Comitetul executiv.
Organele exterioare ale A.G.V.P.S. erau Asociațiile județene de vânătoare și pescuit sportiv, conduse de consilii care aveau în frunte un președinte. în cadrul asociațiilor județene existau filiale de vânătoare și pescuit sportiv. Pe teren, aceste asociații aveau tehnicieni și paznici de vânătoare și pescuit.
Filialele erau conduse de un comitet din sânul căruia se alegea un președinte.
Institutul de Cercetări, Studii și Proiectări Silvice, pendinte de Departamentul Silviculturii, efectua cercetări științifice cu caracter aplicativ pentru sectorul cinegetic. în acest scop exista o secție care, pe lângă teme de cercetare privind vânatul, elabora și teme de salmonicultură și produse accesorii ale pădurii.
În exterior, Institutul avea Stațiuni și terenuri experimentale (Ștefănești-București, Tulcea, Timișoara și Mihăești). Cu începere din anul 1957, cercetarea științifică cinegetică a luat o mare dezvoltare, multe din rezultatele obținute fiind aplicate cu succes în producție.
În anul 1976 (5 noiembrie), Decretul 76/1953 a fost abrogat prin Art. 43 al Legii 26/1976, care 1-a înlocuit, devenind un act normativ ce reglementa economia vânatului și vânătoarea în România.
Motivele modificării decretului 76/1953 se pot deduce din expunerea de motive la Legea 26/1976, unde se fac următoarele precizări:
(3) Gospodărirea vânatului se realizează într-o concepție unitară și trebuie să conducă la creșterea ponderii acestuia în economia națională, prin asigurarea unor efective optime de vânat, sporirea continuă a potențialului biologic și productiv, popularea cu noi specii și ridicarea continuă a productivității fondurilor de vânătoare.
(4) De asemenea, ținând seama de modificarea condițiilor de existență a animalelor sălbatice, gospodărirea vânatului impune stabilirea unor măsuri speciale de ocrotire, în concordanță cu activitățile economice ce se desfășoară pe terenuri ce cuprind fonduri de vânătoare.
(6) Importanța economiei vânatului în dezvoltarea unitară a economiei naționale, face necesară existența unor norme generale obligatorii care să conducă la întărirea ordinii și disciplinei în acest sector de activitate".
Sarcinile referitoare la gospodărirea vânatului sunt posibile prin Art 6 din Legea 26/1976, precizându-se cum că: „Ministerul Silviculturii înfăptuiește politica partidului
(2) în acest scop, în cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, se înființează un organism distinct, specializat în domeniul cinegetic, cu structuri proprii în teritoriu^
Aceste organisme au fost constituite și ele sunt intitulate:
Direcția vânătoare și salmonicultură;
Oficiile cinegetice teritoriale.
Legea vânătorii mai prevede prin Art. 9 și înființarea unui Consiliu Național de Vânătoare care s-ar dori a fi un organism de avizare și consultare în domeniul cinegetic, pe lângă autoritatea publică centrală, care răspunde de silvicultură.
Atribuirea dreptului de gestionare a fondurilor de vânătoare, în sensul Legii 103/1996, se face de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură pe termen de minimum 10 ani, conform prevederilor Art. 12. în aliniatul 3 al aceluiași articol 12 (modificat prin ordonanța de urgență nr. 69/6 iunie 2000) se mai precizează:
„Fondul cinegetic al României delimitat în fonduri de vânătoare, se atribuie după cum urmează:
25% unitățile Regiei Naționale a Pădurilor;
73% organizațiilor vânătorești legal constituite din România;
2% unităților de învățământ și cercetare științifică cu profil cinegetic din România sau care constituie rezervații de genofond cinegetic".
Cu mențiunea că nu dorim să ne implicăm a face aprecieri asupra conținutului și oportunității noii legi a vânătorii (103/1996) trebuie totuși să precizăm că în măsura în care fondul funciar va fi restituit „in integrum" foștilor deținători, probabil că textul actualei legi, va mai suporta modificări, sau s-ar putea să fie modificată legea în esență datorită unui alt mod de abordare a „dreptului de vânătoare". Deși noua lege a vânătorii nu abordează problema „dreptului de vânătoare", trebuie să înțelegem că prin prevederile Art. 7 acesta aparține statului prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Apreciem ca fiind utilă pentru cititor abordarea succintă a aspectului juridic al dreptului de vânătoare în perspectiva mai mult decât probabilă a refacerii integrale a privatizării fondului funciar din România contemporană.
Considerăm problematica dreptului de vânătoare ca făcând parte din conceptele ce nu pot fi ignorate atunci când se dorește o reglementare reală a activității practice de vânătoare și gospodărire unitară a fondului de vânătoare. Din aceste considerente vom aborda în cele ce urmează problematica dreptului de vânătoare în viziunea unuia dintre cei mai reputați specialiști în acest domeniu, recurgând la prezentarea câtorva citate din lucrarea Istoria vânătoarei și a dreptului de vânătoare – 1940, scrisă de prof. dr. Gh. Nedici, fost Consilier la înalta curte de casație și justiție, fost Membru al Institutului de științe al Românei:
Se înțelege prin „Drept de vânătoare" totalitatea normelor de drept care statornicesc, din toate punctele de vedere, condițiunile în care se poate practica vânătoarea ca activitate omenească precum și toate consecințele acestei activități.
Orice „ Drept" are un obiect. La prima vedere s 'ar părea că obiectul Dreptului vânătoresc este vânatul – bineînțeles vânatul viu – adică orice animal care prin firea sa trăiește liber în Natură și care de obicei este vânat de către om.
… vânatul nu poate fi obiectul Dreptului de vânătoare, veritabilul obiect al acestuia fiind un drept incorporai, anume dreptul de a vâna, adică dreptul de a îndeplini anumite acte cu caracter personal, tinzând spre un scop principal: căutarea, urmărirea și uciderea vânatului, cum și spre unele scopuri secundare ca: ocrotirea, îngrijirea și creșterea lui, care ajută la atingerea scopului principal.
Iată deci o concluzie bizară dar adevărată: contrar oricărui raționament logic deductibil (din definiția dată de reputatul autor), rezultă că vânatul nu poate fi obiectul dreptului de vânătoare; motivația este dată tot de către prof. dr. Gh. Nedici, în aceeași lucrare citată anterior, unde spune textual: Pentru ca vânatul să poată constitui obiectul Dreptului vânatoresc, trebuie să admitem o dominare prealabilă a vânatului, sau cel puțin posibilitatea materială continuă de a dispune oricând de el, ceea ce evident nu este cazul cu vânatul liber, căci de multe ori se poate să nu găsim pe terenul nostru vânatul pe care îl știm și pe care contăm, sau dacă îl găsim nu-l nimerim totdeauna, ba vânatul poate chiar să treacă – chiar trece de multe ori — de pe terenul nostru pe terenul altuia. Juridicește deci, vânatul viu liber nu poate fi. socotit ca aparținând cuiva fiind așadar un bun al nimănui (res nullius). Cu alte cuvinte, între vânat, vânătoare și dreptul de proprietate al pământului, în general, și al pădurii, în particular, nu există nici un fel de legătură. Aceste afirmații sunt susținute fără nici un echivoc nu numai de jurisdicția tradițională europeană, ci și de reglementările românești actuale, atât prin legile cu caracter general (Codul civil) cât și prin cele speciale (Legea fondului cinegetic și a protecției vânatului – 103/1996). Pentru o cât mai corectă edificare a celor interesați, facem precizarea că în Codul civil la Art. 477 se menționează: Toate averile vacante și fără stăpâni… sunt de domeniul public, iar la Art. 646 se mai precizează: Bunurile fără stăpân sunt ale statului. Concluzia firească care se desprinde punând față în față apartenența juridică a vânatului ca res nullius (bun al nimănui) cu prevederile codului civil și în speță cu Art. 646, dar și cu Art. 477, rezultă că vânatul viu liber, aparține statului. De fapt și Legea 103/1996 menționează în mod expres la Art. 1(2). Vânatul este bun public de interes național, iar la Art. 7(1) se afirmă textual: Administrarea fondului cinegetic al României se realizează de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Pentru a evita orice posibilitate de confuzie, vom explica ce este fondul cinegetic tot printr-un citat din Legea 103/1996, mai precis Art. 1 —Animalele sălbatice de interes vânatoresc, denumite în prezenta lege vânat împreună cu binomurile (?!) acestora, constituie fondul cinegetic al României.
În final ne putem pune la modul retoric întrebarea: Aceasta este unica posibilitate de reglementare legală a dreptului de vânătoare? Ei bine, categoric nu. Există numeroase țări europene care au găsit și alte soluții funcție de nivelul lor de cultură, civilizație și tradiție. Considerăm însă că la noi, atâta timp cât nu este rezolvată de facto problema dreptului de proprietate, în general, și a celui asupra bunurilor funciare, în special, a intra pe problematica reglementării pe alte principii a dreptului de vânătoare ar aduce prejudicii și nu facilități în soluționarea obiectivelor urmărite în acest domeniu.
În încheierea capitolului privind organizarea administrativă a vânătorii nu poate fi ignorată problema cea mai importantă din acest domeniu și anume: specialistul, adică omul de bază care aplică direct în teren reglementările legale cu privire la vânătoare și gospodărirea vânatului. Este vorba deci despre omul care are în primire, în gestiune, fondul de vânătoare. Acesta a fost și mai este: paznicul de vânătoare sau pădurarul de vânătoare. Practica a dovedit că acolo unde el există, este bine pregătit și lucrează cu profesionalism, rezultatele se văd și ele se concretizează prin vânat numeros și de bună calitate. Din păcate însă în ultimul timp astfel de oameni se găsesc din ce în ce mai greu datorită faptului că cei ajunși la vârsta pensionării ies din sistem, iar alții pregătiți care să-i înlocuiască nu prea mai sunt. Lipsa lor este determinată de două cauze. Prima este numărul tot mai mic de tineri pasionați de această îndeletnicire, iar cea de-a doua sistemul neperformant de pregătire a viitorilor specialiști în acest domeniu. Încercări privind soluționarea problemei specialiștilor în domeniul vânătorii au mai fost, dar nu toate au dat însă rezultatele scontate. în prezent se pare că lucrurile au luat-o pe un făgaș bun prin înființarea Colegiului cinegetic în cadrul Universității Transilvania din Brașov. Problema care rămâne însă în continuare este aceea că absolvenții acestui colegiu, care este o școală superioară, nu sunt angajați pentru a lucra în domeniul lor de specialitate. Ar trebui ca pe fiecare fond de vânătoare să fie angajat un astfel de absolvent. Organele de resort ale statului investite cu responsabilități în acest domeniu, ar trebui să analizeze dacă nu este oportun să fie generalizat sistemul acreditat de către Regia Națională a Pădurilor prin înființarea posturilor de maiștri de vânătoare, funcție pe care ar putea să o îndeplinească absolvenții Colegiului cinegetic. Poate este cazul ca în mileniul trei, gestionarii titulari ai fondurilor de vânătoare să fie oameni cu pregătire superioară, pasionați și cu o bună pregătire practică.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Inceputul Si Evolutia Vanatorii (ID: 121599)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.