Incalzirea Globala Si Problemele de Securitate

Încălzirea globală și problemele securitare

CUPRINS

Introducere

Lista figurilor și a tabelelor

Capitolul 1. REPERE ÎN ISTORIA CLIMATULUI

1.1. Clima și transformările climatice

1.2. Istoria modificărilor climatice globale

1.3. Adaptabilitatea umană la schimbările condițiilor de mediu

Capitolul 2. ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ

2.1. Fenomenul fizic al încălzirii globale

2.2. Cauzele încălzirii globale

2.3. Efectele încălzirii globale

2.4. Punctul de vedere oficial

2.5. Ecuația modificărilor climatice

2.6. Modificările climatice din România

Capitolul 3. ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ ȘI PROBLEMELE SECURITARE

3.1. Riscul și vulnerabilitatea la schimbările climatice

3.2. Impactul încălzirii globale asupra securității locale, regionale și internaționale

3.3. Regiuni expuse conflictelor generate de încălzirea globală

Capitolul 4. SCENARII ALE ÎNCĂLZIRII GLOBALE

4.1. Percepția publică asupra încălzirii globale

4.2. Scenarii apocaliptice

4.3. Scenarii anti-încălzire

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Stabilitatea climatică globală a în care s-a dezvoltat civilizația umană în ultimii 10.000 de ani a permis mediului planetei să atingă o stare de echilibru sensibil, caracterizat, în principal, printr-o invariabilitate a concentrațiilor de gaze cu efect de seră din atmosferă. Totuși, de un secol încoace, odată cu începutul erei industriale, activitățile antropice au ca rezultat și ruperea violentă a acestui echilibru.

Fenomenele meteorologice neobișnuite, de multe ori extreme, din ultimii ani, precum canicula severă, furtunile și uraganele distrugătoare, inundațiile catastrofale etc, nu fac altceva decât să confirme că ordinea climatică a ultimilor zece de mii de ani este pe cale să se altereze grav. Comunitatea știintifică încearcă, pe baza a nenumărate modele matematice, să ajungă la o reprezentare cât mai completă și complexă a evoluției schimbărilor climatice.

Atâta timp cât este posibil ca omenirea să fie despărțită de un haos climatic de doar 4°C, într-o perspectivă ce poate să nu depășească următoarea sută de ani, așteptările populației față de știintă și de specialiștii în domeniu devin stringente. Ele poartă încărcătura responsabilității majore a asigurării succesiunii generațiilor și însăși existenței vieții pe Pământ.

Obiectivul lucrării de față urmărește sublinierea rolului pe care încălzirea globală, atât ca fenomen fizic, cât și ca subiect al relațiilor economice, politice și sociale, îl are asupra stabilității și securității locale, regionale și internaționale.

Ipoteza de lucru, a cărei validitate trebuie demonstrată, presupune că încălzirea globală, prin efectele ei negative în multiplele planuri ale vieții și activității umane, ridică serioase probleme privind securitatea comunităților aflate sub incidența acestui fenomen, dar și a țărilor care au dezvoltat relații cu acestea sau au asupra lor diverse interese, mai ales economice.

Motivația alegerii temei are la bază, în primul rând, interesul personal pentru acest subiect de actualitate, în contextul în care în abordările din cadrul comunităților științifice și ale diferitelor organisme internaționale, dar și cele din literatura și mass-media internațională, se află, nu de puține ori, pe poziții contradictorii, ceea ce face și mai dificilă formularea unor concluzii pertinente, în afara influenței intereselor, mai mult sau mai puțin transparente, ale diferiților actori puternici de pe scena mondială.

Lucrarea este structurată pe patru capitole, urmărind un algoritm adecvat nivelului de analiză privind tema abordată și impus de necesitatea raportării la conținutul ipotezei de lucru. Astfel, încălzirea globală este privită, mai întâi, ca un fenomen istoric, neașteptat, dar a cărui apariție în timp a suscitat interesul studierii ca proces fizic, separat de sfera socială, apoi, odată cu manifestarea primelor efecte negative asupra vieții umane, se impune și ca subiect al relațiilor și disputelor intracomunitare și internaționale.

În primul capitol se evidențiază reperele importante din cronologia transformărilor climatice la nivel global și aspectele privind adaptabilitatea umană la noile condiții de mediu de-a lungul istoriei.

În al doilea capitol se prezintă încălzirea globală sub aspectul procesului fizic, fiind subliniate atât cauzele, cât și efectele acestuia, susținute de rezultatele cercetărilor științifice, încercând depistarea și exprimarea unui punct de vedere cât mai autorizat în domeniul schimbărilor climatice.

Al treilea capitol este destinat analizei stricte a încălzirii globale din perspectiva problemelor securitare. După o rezentare a principalelor vulnerabilități ale comunităților umane la schimbările climatice, urmează analiza elementelor de impact asupra securității locale, regionale și internaționale. Vor fi evidențiați actorii principali ce contribuie la amplificarea fenomenului încălzirii globale, instituțiile și organismele responsabile, precum și măsurile de prevenire și ameliorare a acestui proces, cu implicațiile sociale, politice și economice aferente.

Al patrulea capitol își propune să sublinieze reacțiile și atitudinile omului privind existența și potențialul impact al încălzirii globale asupra vieții sale și a generațiilor următoare. În același timp, sunt prezentate câteva din scenariile construite de oamenii de știință în ultimele decenii (unele atingând chiar ridicolul din cauza previziunilor extreme), tocmai pentru a le putea asocia nivelului de seriozitate și răspundere cu care omenirea tratează un subiect care tinde să-i afecteze însăși existența.

Demersul metodologic, în vederea atingerii obiectivului lucrării, a cuprins următoarele etape:

Analiza încălzirii globale ca fenomen fizic, istoric și actual.

Sintetizarea aspectelor prin care se definește încălzirea globală ca generator de probleme grave la nivelul vieții sociale, economice și sănătății umane.

Identificarea principalelor elemente prin care se definește securitatea locală, regională și internațională.

Determinarea măsurii în care poate exista o influență între elementele menționate la punctele 2 și 3.

Stabilirea unei relații de cauzalitate, bazată pe nivelul de influență evidențiat la punctul 4.

Lista figurilor și a tabelelor

Figuri

Figura 1.1: Evoluția temperaturilor medii anuale în epoca industrializării. 9

Figura 2.1: Ponderea diferiților factori în forcingul radiativ în 2005. 15

Figura 2.2: Distribuția geografică a încălzirii în secolul al XXI-lea 20

Figura 2.3: Evoluția „găurii” din stratul de ozon (1979-2010) 21

Figura 2.4: Evoluția grosimii ghețarilor, în perioada 1960-2000 23

Figura 2.5: Creșterea nivelului mării în secolul al XX-lea. 24

Figura 2.6: Funcționarea termosifonului salin. 25

Figura 2.7: Schimbarea de temperatură rezultată în urma modelării matematice. 30

Tabele

Tabel 1.1: Creșterea temperaturii medii anuale față de media perioadei 1951 – 1980 10

Tabel 2.1: Influența gazelor de seră asupra variației temperaturii 16

Tabel 2.2: Potențialul de încălzire globală al GES 17

Capitolul 1. REPERE ÎN ISTORIA CLIMATULUI

1.1. Clima și transformările climatice

Într-o accepțiune larg răspândită, clima reprezină o sinteză statistică a evoluției zilnice, săptămânale, lunare sau anuale a vremii, raportată la perioade îndelungate de timp, precum și la o anumită zonă a globului – țară, regiune, continent – sau la întreaga planetă.

Dacă pentru omul obișnuit, clima înseamnă aproape exclusiv schimbările zilnice ale temperaturii aerului, presiunii atmosferice, intensității și direcției vântului, cantității de precipitații etc., sinteza statistică are rolul de a atribui climei un calificativ bine definit, având la bază prelucrări complexe ale unor date rezultate în urma observațiilor și măsurătorilor specifice. Acest calificativ imprimă unui loc, țări, regiuni sau continent caracteristicile apartenenței la o anume zonă climatică, iar cu ajutorul modelelor matematice se pot face supoziții privind dinamica, transformările, precum și anomaliile pe care clima le va înregistra pe perioade scurte sau mai îndelungate de timp.

Chiar dacă această statistică climatică nu intră în preocupările omului de rând, ale nespecialistului, acesta va memora și vehicula doar, ca pe niște repere esențiale, o serie de sintagme din a ceea ce mediatizează voci mai mult sau mai puțin autorizate sau bine intenționate: încălzirea globală, efectul de seră, subțierea stratului de ozon, deșertificarea etc. Astfel, simulările matematice se transformă, în mentalul colectiv supus asaltului mediatic zilnic, în evenimente care cu siguranță se vor petrece în următorii 10, 20 sau 50 de ani. De aici apare necesitatea ca opinia publică, în calitate de beneficiar al predicțiilor climatice, să înțeleagă caracterul orientativ al scenariilor construite în baza analizelor statistice.

Din punct de vedere științific, schimbarea climei înseamnă o transformare ireversibilă, pe termen îndelungat, a caracteristicilor ei de referință. Această schimbare generează modificări majore, dramatice sau favorabile pentru zona geografică în cauză și mediul ei de viață.

Spre deosebire de schimbarea climatică, variația naturală a climei semnifică modificarea potențial reversibilă a uneia sau a mai multor caracteristici ale acesteia. Variațiile naturale se clasifică în variații într-un sens, fie crescător, fie descrescător față de media de referință, numite și tendințe (de exemplu, tendința de răcire), și în variații ciclice, repetitive, numite și oscilații. O abatere semnificativă de la o succesiune oarecum regulată a fenomenelor definește anomalia climatică, având la bază, de regulă, cauze nedescoperite. Dacă anomalia înegistrează variații extreme, neobișnuite, avem de a face cu o criză climatică, ale cărei efecte pot fi catastrofale.

Atât în cazul schimbărilor climatice, cât și al variațiilor naturale ale climei este foarte importantă stabilirea scării temporale privind studiul variabilității fenomenelor, astfel încât rezultatele analizelor statistice să fie reprezentative în stabilirea predicțiilor climatice. În acest sens, nu poate fi prezisă o glaciațiune în urma a 15-20 de zile de temperaturi cu cateva grade sub media multianuală.

De-a lungul timpului, predicțiile climatice au gravitat în jurul a trei curente: răcirea climei, încălzirea climei, răcirea sau încălzirea climei. În prezent predomină supoziția unei încălziri globale a climei, destul de semnificativă.

Potrivit raportului IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change), secolul XXI va fi caracterizat, la nivel global, de:

o creștere a temperaturii medii cu 1,4°C – 5,8°C;

o creștere a cantității de precipitații cu 5 – 20%, cu importante variații regionale;

amplificarea fenomenelor climatice extreme.

Deși aceste trei predicții sunt susținute de analize statistice, ele rămân deocamdată la nivelul teoretic deoarece intră în contradicție cu elemente științifice din domeniu, care afirmă că o schimbare climatică are la bază cel puțin o modificare a unuia din factorii majori de influență:

radiația solară (unghiul și intensitatea acesteia asupra Pământului);

natura suprafeței subiacente (raportul dintre suprafața de apă și cea de uscat);

circulația generală a atmosferei.

Însă, până acum, nimeni nu a putut afirma că există posibilitatea ca unul dintre cei trei factori să se modifice esențial într-o perioada de timp determinată. Ca urmare, am putea trage concluzia că o schimbare majoră a climei la nivel global nu va aparține istoriei imediate, iar ceea ce se prezice cu destulă preocupare și îngrijorare să se încadreze în zona oscilațiilor sau variațiilor climatice.

1.2. Istoria modificărilor climatice globale

Valorile temperaturilor medii globale au început să fie înregistrate din anul 1860, acestea reliefând de atunci o tendință de creștere aproape continuă. Acest lucru poate fi observat pe graficul de mai jos.

Figura 1.1: Evoluția temperaturilor medii anuale în epoca industrializării.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Încălzirea_globală

Anterioritatea acesteia asupra Pământului);

natura suprafeței subiacente (raportul dintre suprafața de apă și cea de uscat);

circulația generală a atmosferei.

Însă, până acum, nimeni nu a putut afirma că există posibilitatea ca unul dintre cei trei factori să se modifice esențial într-o perioada de timp determinată. Ca urmare, am putea trage concluzia că o schimbare majoră a climei la nivel global nu va aparține istoriei imediate, iar ceea ce se prezice cu destulă preocupare și îngrijorare să se încadreze în zona oscilațiilor sau variațiilor climatice.

1.2. Istoria modificărilor climatice globale

Valorile temperaturilor medii globale au început să fie înregistrate din anul 1860, acestea reliefând de atunci o tendință de creștere aproape continuă. Acest lucru poate fi observat pe graficul de mai jos.

Figura 1.1: Evoluția temperaturilor medii anuale în epoca industrializării.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Încălzirea_globală

Anterior anului 1860 nu au fost fost realizate măsurători directe, însă au putut fi făcute aprecieri privind temperatura pe baza analizei arborilor (determinarea inelelor de creștere care pot indica perioadele mai călduroase/reci sau a anilor mai ploioși/secetoși), precum și pe baza analizei grosimii ghețarilor.

De exemplu, în Evul Mediu, în urma studiilor efectuate de către cercetătorii în domeniu, s-a observat că a existat o perioadă caldă, în secolele al X-lea și al XI-lea, perioadă numită maximul medieval. Între anii 1550 și 1850 a urmat o răcire bruscă – mica eră glaciară, în care iernile au fost deosebit de reci, mai ales cea dintre anii 1708 – 1709.

Secolul XX a numărat 11 dintre cei mai călduroși ani, printre care, cei mai fierbinți 5 au fost: 1997, 1998, 2001, 2002 și 2003. În tabelul următor sunt redate creșterile temperaturilor medii anuale, la nivel global, față de media perioadei 1951-1980:

Tabel 1.1: Creșterea temperaturii medii anuale față de media perioadei 1951 – 1980

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Încălzirea_globală

Aceste extreme ale temperaturii din ultimele decenii au condus la o rată de creștere a temperaturii medii globale de 1,0°C pe secol.

Dar, oamenii dintotdeauna au acordat atenție modificărilor climatice, raportând la acestea efectele pe care le resimțeau în mod direct asupra vieții de zi cu zi. Desigur, nu au lipsit teoriile sau proiectele exagerate, de genul remodelării climei prin schimbarea cursurilor râurilor sau blocarea curenților marini sau oceanici, sau instalarea iernii nucleare.

Tema încălzirii globale ocupă centrul atenției începând din anii ’90, un rol important avându-l mărirea concentrației de gaze cu efect de seră ca urmare a intensificării activităților umane. Efectul de seră apare din cauza gazelor radiativ-active, transparente la radiația solară incidentă, dar care absorb radiația emisă de suprafața încălzită a Terrei și reemit o parte din ea, înapoi, în sistemul terestru.

În prezent, vaporii de apă reprezintă cel mai important gaz cu efect de seră de pe Pământ, cantitatea acestora fiind determinată de raportul dintre evaporație și precipitații. Celelalte gaze radiativ-active semnificative sunt dioxidul de carbon (CO2), metanul, oxidul de azot și compușii carbonului cu clorul și fluorul.

Cantițățile crescânde ale acestor gaze cu efect de seră, generate din ce în ce mai mult de activitățile umane, acționează asupra energiei provenite de la Soare și determină cât din această energie rămâne în geosistem, ca motor ce antrenează circulația atmosferei și a curenților oceanici.

Dacă în conformitate cu rata emisiei de gaze înregistrată la sfârșitul secolului al 19-lea, cantitatea de dioxid de carbon trebuia să se dubleze în următorii 3.000 de ani, în condițiile ratei actuale, perioada necesară dublării concentrației se reduce la o sută de ani. Nivelul din prezent al acestui gaz a crescut cu mai mult de 35% față de epoca preindustrială, iar cel al metanului s-a dublat.

Principalul efect al creșterii accelerate a concentrației gazelor cu efect de seră în constituie ridicarea temperaturii aerului la suprafața solului. În ultimele decenii, frecvența temperaturilor ridicate și a valurilor de caldură a crescut în cele mai multe regiuni ale planetei. Concomitent, temperatura apelor oceanice crește sistematic, determinând la rândul ei intensificarea evaporării și, implicit, a creșterii cantității de vapori de apă din atmosfera joasă și medie. Chiar dacă acest lucru, în mod normal, conduce la cantități de precipitații mai mari, inundații, furtuni, tornade, totuși, unele regiuni continentale și-au extins caracterul arid.

Totodată, în ultima sută de ani, a fost semnalată o reducere generală a volumului și extinderii ghețarilor continentali și a stratului de zapadă în emisfera nordică, o diminuare a gheții marine din regiunea arctică, precum și micșorarea ariei solului permanent înghețat (permafrostului). În cele din urmă, imaginea încălzirii globale a ultimului secol poate fi completată de creșterea nivelului oceanului planetar cu aproximativ 19-20 cm.

Cercetările efecuate asupra relației dintre temperatură atmosferică și concentrația de CO2, prin analize ce cuprind date referitoare la ultimii 400.000 de ani, indică o legătură strânsă între acești doi parametri. Accelerarea creșterii lor, însă, a început odată cu momentul în care omenirea a devenit din ce în ce mai dependentă de utilizarea combustibililor fosili pentru a obținerea căldurii și electricității, precum și pentru dezvoltarea transporturilor de mărfuri și persoane. Arderea a o tonă de carbon generează aproape 4 tone de dioxid de carbon. Însă trebuie remarcat faptul că nu numai arderea acestor combustibili degajă gaze cu efect de seră (CO2 și protoxid de azot, în principal), dar și extracția lor facilitează emisiile de CO2.

În ultimii ani, temperaturi peste medie au fost înregistrate pe toate continentele planetei, cu amplitudini mai mari în zonele cuprinse între 40-60° latitudine nordică. Această observație este susținută, în principal, de micșorarea volumului ghețarilor. Tendința evidentă de creștere a temperaturii se manifestă mai cu seamă în nord-vestul Atlanticului și la latitudinile medii ale Pacificului de Nord.

Argumentele încălzirii generale sunt evidențiate de rezultatele analizei profilelor de temperatură din atmosferă și de schimbările climatologice înregistrate la nivel global:

creșterea precipitațiilor în emisfera nordică, la altitudini mari, mai cu seamă în sezonul rece;

scăderea, în trepte, a precipitațiilor în zonele subtropicale și tropicale ale Africii și Indoneziei, după anul 1960;

creșterea nivelului global al mării, între 10 și 25 cm;

creșterea temperaturii în unele zone (Canada, Siberia, Alpi) cu mult mai mult decât media globală;

diminuarea substanțială a ghețarilor din Alpi, Anzi, Munții Stâncoși, dar și creșterea masivă a celor din Norvegia ca urmare a precipitațiilor abundente din timpul iernii.

1.3. Adaptabilitatea umană la schimbările condițiilor de mediu

Omenirea a înregistrat de-a lungul existenței sale numai perioade de mari răciri, însă niciodată încălzirile globale nu au depășit medii de 1 – 2° C. Dar creșterile estimate ale temperaturii pentru următorii o sută de ani, care se ridică până la 8° C, îi determină pe specialiști să prevadă consecințe globale catastrofale. Un exemplu relevant al unor astfel de consecințe, de după anul 1970, îl constituie triplarea energiei cicloanelor și mărirea de 5 ori a distrugerilor aferente, în condițiile creșterii temperaturii cu numai 0,6°C.

Ținând cont de ritmul extrem de rapid schimbărilor climatice, că ceea ce se desfășura în decursul a milioane de ani acum se poate întâmpla doar într-un secol, ipoteza că omul ar fi capabil întotdeauna să se adapteze modificărilor de mediu nu mai are temei.

Încă din Paleolitic, populațiile s-au adaptat, în principal, prin migrarea spre zone accesibile supraviețuirii din punct de vedere al climei. Dar această soluție ridică serioase probleme în viitorul apropiat, în condițiile în care populația nu mai numără cateva sute de mii de oameni, ci, așa după cum se estimează, aceasta poate atinge, chiar înainte de 2060, 9 miliarde de indivizi. Ca urmare, migrațiile în masă ar avea, în primul rând, impacte sociale greu de estimat, însă nu vor putea evita consecințele negative ale dereglărilor climatice.

Pe de altă parte, proiectele de adaptare la noile condiții se izbesc de alt adevăr, acela conform căruia civilizația umană, în ultimii 10.000 de ani au avut parte de o stabilitate climatică aproape perfectă, ceea ce i-a permis, pe lângă o evoluție armonioasă, un anume nivel natural constant al rezistenței și adaptabilității fizice și psihice la factorii de mediu. Prin urmare, este de așteptat o diminuare masivă a rezistenței omului la o eventuală schimbare accelerată a mediului natural.

Capitolul 2. ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ

2.1. Fenomenul fizic al încălzirii globale

Încălzirea globală este fenomenul de creștere continuă a temperaturilor medii ale atmosferei, înregistrate în imediata apropiere a solului, precum și a apei oceanelor, constatată în ultimele două secole, dar mai ales în ultimele decenii. Fenomene de încălzire la scară planetară au existat dintotdeauna în istoria Pământului, ele fiind asociate cu fenomenul cosmic de maximum solar, acestea alternând cu mici glaciațiuni terestre asociate cu fenomenul de minimum solar. În apropierea suprafeței Pământului, temperatura medie a aerului a crescut în ultimul secol cu 0,74 ±0,18 °C.

Dacă fenomenul de încălzire observat este unanim acceptat de oamenii de știință și de factorii de decizie, există diverse explicații asupra cauzelor procesului. Opinia dominantă este că încălzirea se datorează activității umane, în special prin eliberarea de dioxid de carbon în atmosferă prin arderea de combustibili fosili.

Teoria încălzirii globale datorată activității umane este contestată de unii oameni de știință și politicieni. Mai mult, există teoreticieni ai conspirației care cred că totul este doar un pretext al liderilor mondiali de a cere taxe împotriva poluării.

Încălzirea globală produce efecte considerabile în cele mai diferite domenii. Ea determină creșterea nivelului mării, extreme climatice, topirea ghețarilor, dispariția a numeroase specii de animale și plante și afectează sănătatea oamenilor.

2.2. Cauzele încălzirii globale

Clima planetei se modifică sub influența deplasării acestuia pe orbită în jurul Soarelui, din cauza erupțiilor vulcanice și datorită efectului de seră. Ponderea diverselor cauze ale încălzirii este în studiu, dar consensul cercetătorilor este că principala cauză este creșterea concentrației gazelor cu efect de seră, ca rezultat al activităților umane din epoca industrializării. Această pondere, înregistrată la nivelul anului 2005, este prezentată în Figura 2.1.

Figura 2.1: Ponderea diferiților factori în forcingul radiativ în 2005.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Încălzirea_globală

2.2.1. Poluarea aerului

Este cunoscut faptul că prin aer curat se definește o proporție constantă, în straturile atmosferice inferioare, ale gazelor componente: azot – 78,9%; oxigen – 20,94%; argon – 0,93%; dioxid de carbon – 0,03%, iar în cantități foarte mici – neon, kripton, xenon, heliu, hidrogen, ozon, precum și vapori de apă. Poluarea aerului apare atunci când se produce o impurificare a acestuia din cauza particulelor solide (aerosoli), gazelor, vaporilor de apă, particulelor radioactive, precum și a microorganismelor (bacterii, virusuri).

Gazul cu efectul de seră cel mai important, emis de activitățile antropice, este dioxidul de carbon. Creșterea alarmantă a concentrațiilor de dioxid de carbon din atmosferă se datorează, în proporție de peste 60%, arderii combustibililor fosili și utilizării improprii a suprafețelor de teren, în special prin despăduriri necontrolate.

Un efect de seră mai important decât al dioxidului de carbon îl produce metanul (o combinație a dioxidului de carbon), dar consecințele globale sunt mai reduse, având în vedere că și concentrațiile metanului din atmosferă sunt mai mici. Activitățile umane cu pondere însemnată în emisiile de metan sunt cele agricole, dar și cele de distribuție a gazului metan.

Ozonul este gazul care deține un rol important în protejarea suprafeței Pământului împotriva efectelor nocive ale radiațiilor solare ultravilete, prin concentația ridicată a moleculelor acestuia în stratul format la altitudini cuprinse între 15.000 și 25.000 m.

Stratul de ozon a început să fie deteriorat ca urmare a unor activități industriale generatoare de emisii de gaze peste limita normală.

Alte gaze cu pondere ridicată în poluarea aerului atmosferic și în amplificarea efectului de seră sunt:

oxidul de azot, a cărui concentrație este susținută de activitățile industriale, în special cele de producere a îngrășămintelor pe bază de azot;

compușii halogenați, emiși în atmosferă în urma utilizării freonilor (în instalațiile frigorifice) și hexafluorurii de sulf .

În tabelul de mai jos sunt prezentate gazele cu efect de seră și mărimea influenței acestora asupra variației temperaturii.

Tabel 2.1: Influența gazelor de seră asupra variației temperaturii

Sursa: Procar, Dan-Dumitru, Schimbări climatice și protecția atmosferei, Editura U.T. PRESS, Cluj-Napoca, 2009, p.29.

Un gaz cu efect de seră este considerat cu atât mai puternic cu cât are un potențial

de încălzire globală („Global Warming Potential„ – GWP) mai mare. Potențialul de încălzire globală este un indice definit ca fiind modificarea bilanțului radiativ cumulată între momentul prezent și un orizont de timp ales (de obicei 100 de ani), cauzată de o unitate de masă de gaz degajată acum, exprimată relativ la un gaz de referință, precum CO2. În tabelul 2.2. sunt sunt date exemple de gaze cu efect de seră și potențialele lor de încălzire globală.

Tabel 2.2: Potențialul de încălzire globală al GES

Sursa: Lavinia Andrei (coord.), Schimbările climatice – de la conștientizare la acțiune, Editura TERRA Mileniul III, București, 2004, p.13.

Notă: * Include efectele indirecte ale produției troposferice de ozon și ale producției

stratosferice de vapori de apă.

** Potențialul net de încălzire globală (inclusiv efectul indirect datorat reducerii

stratului de ozon).

2.2.2. Erupțiile vulcanice

Puritatea aerului este afectată de erupțiile vulcanice prin cenușile vulcanice care, împreună cu vaporii de apă, praful vulcanic și alte multe gaze, sunt expulzate în atmosferă, formând acei nori groși care pot pluti, purtați de curenții de aer, la mari distanțe față de vulcanul respectiv. Problema principală rezidă din faptul că pulberile emise au un timp de remanență în atmosferă ce poate ajunge la 2 ani, influențând bilanțul termic al atmosferei prin împiedicarea dispersiei energiei pe care planeta o radiază spre cosmos și amplificarea, în acest mod, a efectului de seră.

2.2.3. Eroziunea eoliană

Distrugerea vegetației din zonele secetoase ale globului facilitează expunerea solului la procesul de eroziune prin acțiunea vântului. Particulele ce formează scheletul mineral al solului sunt transformate în suspensii și menținute timp îndelungat în atmosferă, având aceleași influențe ca și în cazul pulberilor vulcanice.

Cele mai intense furtuni de praf se înregistrează pe continentul african, unde eroziunea eoliană atinge anual între 100 și 400 milioane tone, dar și în America de Nord, Asia și Europa.

2.2.4. Incendiile naturale

Fenomenul incendiilor naturale se manifestă mai ales în zona pădurilor tropicale, cu toate că factorul favorizant al producerii lor este scăderea umidității climatului sub pragul critic. Incendiile reprezintă o importantă sursă de poluare a atmosferei prin cantitățile de fum și cenușă emise.

Printre exemplele relevante de incendii naturale devastatoare poate fi enumerat cel din Indonezia și Malayesia, de la sfârșitul anului 1982, când focul a mistuit peste 3,5 milioane de hectare de pădure, sau cel din Coasta de Fildeș, care a distrus în 1983 o suprafață de aproape jumătate de milion de hectare de pădure.

Anii foarte secetoși au extins arealul acestui fenomen și spre zonele temperate, incendii puternice înregistrându-se și în Europa (Polonia și Franța, în 1992).

2.2.5. Defrișarea pădurilor

În menținerea echilibrului climatic, dar și ecologic, pădurile dețin rolul hotărâtor, în primul rând datorită capacității lor net superioare, ca ecosistem, de a se regenera. Stratul de resturi vegetale și animale din pădure este sursa principală de întoarcere a substanțelor minerale și organice în sol.

Intervențiile necontrolate ale omului în acest ecosistem, în scopul exploatării lemnului drept combustibil, pentru construcții sau în scop industrial, sau pentru transformarea suprafețelor în terenuri arabile, reduc substanțial pădurile planetei și expun, astfel, solurile la degradare prin eroziune.

La o primă analiză se poate spune că defrișarea pădurii îi lasă pe oamenii care trăiesc în ele fără adăpost și fără hrană, afectând sau distrugând un stil de viață neschimbat de mii de ani. Dar efectul cel mai grav al defrișării este impactul asupra climei globale.

Copacii, ca și alte plante verzi, absorb dioxidul de carbon și produc oxigen prin fotosinteză, în timp ce omul, animalele și alte viețiuitoare consumă oxigenul și emană dioxid de carbon. Defrișarea nu face altceva în acest sens decât să distrugă acest echilibru dintre oxigen și dioxidul de carbon.

Totodată, defrișările constituie o cauză premergătoare alunecărilor de teren. Printr-o pătrundere mai rapidă în sol a apelor din precipitații și o deplasare mult mai ușoară a materialelor pe pante din cazua lipsei rădăcinilor de arbori, se atinge un grad ridicat de instabilitate a solului, declanșându-se alunecările de teren.

2.3. Efectele încălzirii globale

Amplificarea exponențială, la nivel global, a presiunii activităților umane asupra sistemului climatic a determinat în ultimul secol o încălzire, fără precedent în ultimul mileniu, a atmosferei din apropierea suprafeței terestre. Păstrarea și în viitor a acestei tendințe conduce la acceptarea faptului că Pământul și omenirea se află într-un punct critic, ale cărui consecințe sunt dificil de estimat.

2.3.1. Creșterea temperaturilor

Câteva exemple sunt edificatoare în privința acestui parametru al încălzirii globale.

În anul 1998, Egiptul înregistrează cea mai caldă lună august, la Cairo, când temperaturile au atins 41°C. În același an, în iunie, Tibetul are parte de cea mai fierbinte lună din istorie, iar orașul Melbourne rezistă timp de 24 zile consecutive la temperaturi de peste 35°C.

Anul 1999 aduce un val de caniculă de 48.3°C în Chicago, omorând aproape 300 de oameni. În iulie 2000, un val de căldură se extinde din sud-estul Europei până în Caucaz, iar peste 75% din stațiile meteorologice din Bulgaria au măsurat cele mai mari temperaturi din ultimii 100 de ani .

Din 1991 până în 2004, una din stațiile meteorologice din interiorul Groenlandei a înregistrat o creștere a temperaturii de 6°C. În ceea ce privește Antarctica, aici temperatura a crescut, din 1945, cu 4,5°C.

În ultimii 30 de ani, Siberia se confruntă, în zona Yakutsk, cu efectele topirii permafrostului, în urma creșterii temperaturii medii cu peste 1,5°C.

O asemenea evoluție a creșterii temperaturii medii anuale nu este deloc încurajatoare mai ales pentru ultimele decenii ale secolului nostru. Harta din figura de mai jos reliefează o previziune a distribuției globale a temperaturilor pentru perioada 2070-2100, elaborată folosind modelul HadCM3 (Hadley Centre Coupled Model, versiunea 3, la Hadley Centre, în Australia), ținând cont de scenariile actuale privind creșterea economică și a emisiilor de gaze de seră.

Figura 2.2: Distribuția geografică a încălzirii în secolul al XXI-lea

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Încălzirea_globală

2.3.2. Afectarea sănătății populației

Organizația Mondială a Sănătății este preocupată de modul în care modificările climatice afectează starea de sănătate a populațiilor din diferte zone și regiuni ale planetei.

Studiile au demonstrat că în timpul valurilor de căldura are loc o creștere a mortalității, mai ales când acestea sunt însoțite și de un nivel ridicat al umidității aerului. Rata deceselor depășește cu mult media în marile aglomerații urbane.

Schimbările temperaturii aerului și a umezelii pot conduce la creșterea concentrației de particule solide poluante sau alergogene din aer, propice afecțiunilor respiratorii.

Organismele bilogice care răspândesc boli infecțioase sunt sensibile la schimbările climatice. Proliferarea microorganismelor facilitează transmiterea bolilor infecțioase, precum malaria și encefalita.

Creșterea temperaturilor globale afectează sănătatea oamenilor și indirect, prin deteriorarea condițiilor de viață, sociale și economice. Astfel, se modifică structura profesională a populației, distribuția veniturilor și se accentuează mobilitatea teritorială. Cele mai expuse zone sunt cele sărace, afectate de malnutriție și de diferite boli infecțioase și cele cu un acces diminuat la infrastructurile sociale.

2.3.3. Distrugerea stratului de ozon

Stratul de ozon (ozonosfera) este o zonă a stratosferei, cuprinsă între înălțimile de la 15 la 50 km și care conține 90% din ozonul care se găsește în atmosferă. Importanța lui rezidă din faptul că absoarbe aproximativ 97% – 99% din radiațiile ultraviolete de frecvență înaltă emise de Soare.

Ozonul ia naștere din oxigen, prin reacții fotochimice provocate de radiațiile solare. Moleculele obișnuite de oxigen, O2, scindează în atomi de oxigen, O. Aceștia se unesc cu moleculele de oxigen, formând ozonul, O3. În timp, ozonul se descompune din nou în oxigen obișnuit – O2 și atomi singulari de oxigen, O.

Datorită activităților antropice, stratul de ozon a început să se deterioreze, formând așa numitele „găuri”. În figura de mai jos este prezentată evoluția „găurii” din stratul de ozon de deasupra Antarcticii, în perioada 1979 -2010.

Figura 2.3: Evoluția „găurii” din stratul de ozon (1979-2010)

Distrugerea stratului de ozon, pe lângă afectarea plantelor și vieții acvatice, are consecințe directe tot asupra sănătății oamenilor. Diminuarea cu un procent a concentrației de ozon din atmosfera superioară determină o creștere cu 2% a cantității de radiații ultraviolete care ajunge pe suprafața terestră. O asemenea radiație induce, la rândul ei, o creștere cu 3% a cazurilor de cancer de piele și, implicit, o creștere a mortalității cauzate de afecțiuni maligne ale pielii.

2.3.4. Topirea ghețarilor

În ultimele trei decenii, o mare parte a ghețarilor continentali din zonele calde și-au diminuat volumul în mod îngrijorător. O continuare a acestui ritm de topire încă 20-30 de ani riscă să pună în pericol mai mult de o treime din populația globului.

Importanța acestor ghețari rezidă din faptul că ei constituie cea mai mare concentrare de gheață, după calotele glaciare, înmagazinând apa care alimentează în timpul verii sistemele hidrografice ale unora dintre cele mai populate zone ale planetei.

Spre exemplu, ținând cont de ratele actuale de topire, doua treimi din ghețarii Chinei pot dispărea până în anul 2060, iar până în 2100 vor dispărea cu totul. Topirea ghețarilor himalayeni va afecta șapte dintre cele mai mari fluvii ale lumii: Brahmaputra, Gange, Huang He, Indus, Mekong, Salween și Yangtze, în bazinul cărora trăiesc peste două miliarde de oameni.

Nici calotele glaciare din Antarctica și Oceanul Arctic nu se bucură de stabilitate și previziuni optimiste. Aproape 3.000 de kilometri pătrați de gheață s-au rupt din calotele Antarcticii între martie 1998 și martie 1999, iar la începutul lui 2002, peste 3.000 de kilometri pătrați din calota Larsen B s-au dezintegrat în doar 35 de zile. La polul opus, începând din 1978, la fiecare 10 ani, suprafața acoperită permanent cu gheață a Oceanului Arctic scade cu aproximativ 7% .

Cercetătorii americani, în urma observațiilor efectuate cu ajutorul submarinelor asupra gheții arctice, în perioada 2005-2006, au ajuns la concluzia că grosimea acesteia scăzuse cu până la 40% în unele zone (estimându-se o scădere totală medie de 18-20%), față de perioadele precedente.

Graficul din figura următoare prezintă o evoluție a grosimii medii a ghețarilor, pe baza măsurători regulate ce au fost făcute, începând din anul 1950, de către Serviciul Mondial de Urmărire a Ghețarilor (World Glacier Monitoring Service –WGMS).

Figura 2.4: Evoluția grosimii ghețarilor, în perioada 1960-2000

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Încălzirea_globală

2.3.5. Cresterea nivelului oceanului planetar

Ridicarea nivelului Oceanului Planetar este una din cele mai importante consecințe ale fenomenului încălzirii globale. Cauzele imediate care determină creșterea acestui nivel sunt aportul tot mai mare de apă rezultată, în principal, din topirea calotelor glaciare, ghețarilor montani și zăpezilor din regiunile polare, precum și mărirea volumului apelor oceanice prin încălzire (expansiunea termică).

Figura 2.4 marchează evoluția nivelului apelor Oceanului Planetar de-a lungul secolului trecut.

Figura 2.5: Creșterea nivelului mării în secolul al XX-lea.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Încălzirea_globală

Creșterea treptată a nivelului apelor oceanice se resimte mai ales pe țărmurile joase, unde se înregistrează și o creștere a vulnerabilității față de furtuni și de valurile generate de acestea, determinând intensificarea proceselor de abraziune marină, retragerea coastelor și acoperirea cu apă a suprafețelor de teren adiacente.

Încălzirea globală a apelor oceanului planetar se resimte, în special, până la adâncimea de 300 m, rata actuală de creștere a temperaturii fiind de 0,04° C la fiecare 10 ani.

2.3.6. Oprirea termosifonului salin

Termosifonul salin, numit și motorul termosalin, reprezintă fenomenul prin care apele oceanelor circulă dintr-o zonă în alta a globului. Această circulație începe din nordul Oceanului Atlantic, când apele reci și cu concentrație mare de sare se lasă în jos și circulă de-a lungul continentelor America de Nord, America de Sud și Antarctica, până în oceanele Indian și Pacific, unde se încălzesc și se ridică la suprafață, urmând un traseu în sens invers, împinse și de curenții de aer din atmosferă.

Datorită acestor mișcări ale apelor, o cantitate mare de căldură ajunge de la Ecuator în nordul Europei, influențând clima. Clima de aici devine, astfel, mai caldă decât cea a altor regiuni de la aceeași latitudine (de exemplu în Siberia, unde clima este mult mai rece decât în celelalte regiuni de la latitudini comparabile). Prin topirea calotelor polare, în apele reci din această regiune ajunge o cantitate mare de apă dulce, rece, cu densitate mai mică decât a apei sărate. Acest fapt poate conduce la perturbarea circulației curenților reci și calzi ai Motorului Termosalin. Drept urmare, o cantitate mai mare de apă rece va stagna lângă coastele nordice determinând o răcire puternică a climei acestora.

Figura 2.6: Funcționarea termosifonului salin.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Încălzirea_globală

2.3.7. Distrugerea habitatelor și dispariția unor specii

Încălzirea globală a climei influențează, deopotrivă, fiziologia plantelor și animalelor, distribuția lor în anumite areale, precum și fenologia și mecanismele de adaptare. Aspectele legate de adaptare includ reacții diferențiate ale speciilor și ale ecosistemelor față de condițiile de mediu modificate. Unele ecosisteme, cum sunt cele din regiunile semiaride, cele din regiunile costiere și cele acvatice sunt deosebit de vulnerabile și există perspectivele unor consecințe grave ale încălzirii globale.

Pentru a se putea salva, speciile trebuie să se adaptaze acestor schimbări de mediu sau să migreze odată cu zonele climatice. Speciile care nu se pot adapta sau nu pot să migreze, riscă să dispară din cauza schimbărilor climatice din habitatul lor obișnuit. De exemplu, speciile din zonele montane nu vor avea unde să se mute în zone mai înalte și mai reci.

Printre animalele amenințate de schimbările climatice se află: foca artică, balena ucigașă, albatrosul, pinguinul imperial, ursul polar și multe altele, mai puțin cunoscute.

2.3.7. Fenomene climatice extreme

Încălzirea climei determină o accelerare a evaporației apei, atât a celei de pe suprafața continentelor, cât și a oceanelor, urmată de creșterea în ansamblu a cantităților de precipitații și o dinamizare a ciclului hidrologic, în unele regiuni, dar și de o diminuare a precipitațiilor, în alte zone ale planetei.

Toate aceste dezechilibre stau la baza apariției și intensificării fenomenelor extreme, cum ar fi inudațiile și secetele. Intensitatea furtunilor tropicale a crescut semnificativ în ultimele patru decenii, frecvența și forța lor fiind asociate științific cu încălzirea temperaturii de la suprafața apei.

Numărului furtunilor tropicale de mare intensitate și a supertaifunuirilor din Asia de Est s-a dublat din anii '70 până în anii '90, viteza maximă a vântului trecând de foarte multe ori 285 km/h. Majoritatea acestor furtuni au caracter de dezastru, iar numărul victimelor și volumul pagubelor materiale sunt uriașe.

2.4. Punctul de vedere oficial

Sintagma încălzire globală nu înseamnă numai o creștere a temperaturii medii, ci și modificări ale principalelor aspecte ale vremii: tipurile de vânt și răspândirea acestora, cantitatea și tipul precipitațiilor, tipul și frecvența fenomenelor meteorologice extreme.

Lângă sensibilitatea sistemului natural la schimbările climei se adaugă și cea a sistemului socio-economic, iar amploarea și viteza modificărilor climatice prognozate sunt un real risc pentru stabilitatea și durabilitatea acestor sisteme.

Până în prezent, cercetătorii nu s-au pus de acord asupra rapidității acestor schimbări, însă un lucru este evident și unanim acceptat: ecosistemele, flora, fauna și oamenii sunt capabili să se adapteze doar modificărilor de mediu care se petrec de-a lungul unor perioade foarte mari de timp. Dacă procesul de încălzire își va menține ritmul actual, lumea va intra intr-o perioadă de schimbări climatice fără precedent în istoria omenirii.

Estimările privind creșterea temperaturii medii globale, bazate pe modele mai recente de analiză, stabilesc că rata de creștere ar putea fi mai mare de 2°C, așa cum sugera raportul IPCC din 1995.

Cercetătorii afirmă că regiunile globului nu vor fi afectate în mod egal. Ei prevăd că încălzirea va fi mai accentuată în zonele polare decât în cele ecuatoriale. De asemenea, prognozele arată că în interiorul continentelor se va produce o încălzire mai puternică decât în zonele de coastă. În acest context se presupune că în prima parte a secolului XXI se vor topi în mod accelerat ghețarii din Alpi, jumătate dintre aceștia dispărând până în 2035.

Topirea ghețarilor și a calotei glaciare, din cauza încălzirii globale, va determina o creștere a nivelului mării, în medie, cu 5 cm la fiecare 10 ani. Acest lucru va expune zonele costiere, unde trăiește peste jumătate din populația planetei, la inundații, eroziune, dar și la fenomene meteorologice extreme.

Din cauza creșterii temperaturii, schimbările climatice viitoare vor accelera și extinderea deșerturilor, prin scăderea precipitațiilor în zonele în cauză. Totuși, consecințele la nivel regional nu pot fi încă prevăzute cu o precizie destul de mare. În unele zone ale globului, oamenii suferă deja de lipsa acută a apei, însă acest fenomen va fi cu siguranță intensificat de clima viitoare, mai ales prin extinderea lui către alte regiuni.

În urma semnalării tuturor acestor motive serioase de ingrijorare și creșterii gradului de conștientizare la nivel științific, dar și politic si public asupra problematicii schimbărilor climatice, la Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, ia ființă Convenția – cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice (UNFCCC), prin semnarea ei de catre 154 de state.

Convenția stabilește cadrul oficial și legal internațional – un set de principii pentru aproape toate țările implicate. Se acceptă unanim faptul că schimbările climatice reprezintă o problemă primordială și, în prezent, responsabilitatea este în primul rând a țărilor industrializate. UNFCCC a intrat în vigoare în martie 1994, după ratificarea de către 50 de semnatari și 181 de state. Obiectivul fundamental al acestei Convenții îl constituie stabilizarea concentrațiilor de gaze cu efect de seră, în atmosferă, la un nivel care să prevină interferența antropogenică periculoasă cu sistemul climatic.

Convenția presupune, în principal, angajamentul tuturor părților de a
formula, implementa, publica și aduce la zi, în mod regulat, programele naționale sau regionale, conținând măsuri de limitare a schimbărilor climatice și de facilitare a adaptării corespunzătoare la schimbările climatice, precum și de a promova și coopera în dezvoltarea, aplicarea și difuzarea problematicii schimbărilor climatice, inclusiv a transferului de tehnologii, practici și procese, educație, instruire și conștientizare publică.

Politicile și măsurile concrete, specifice țărilor dezvoltate dar și celor în curs de dezvoltare, au fost cuprinse în cunoscuta „Anexa 1” a documentului semnat în 1992.

La prima conferință a părților, de la Berlin, în 1995, s-a decis că angajamentele din „Anexa 1” trebuie revizuite. După doi ani de negocieri a fost adoptat Protocolul de la Kyoto, în decembrie 1997. Conferința de la Kyoto a fost evenimentul cel mai mare și cu cel mai mare impact asupra problematicii de mediu, de după Summit-ul de la Rio de Janeiro.

Realizarea ce mai de seamă a Protocolului este definirea unor constrângeri legale și cuantificate a emisiilor de gaze cu efect de seră, pentru fiecare țară industrializată. Angajamentele însumează o reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, în perioada 2008-2012, cu 5,2% față de emisiile din anul 1990.

2.5. Ecuația modificărilor climatice

Fizicianul și matematicianul James A. Marusek a publicat în septembrie 2003 relația matematică dintre variația temperaturii medii globale anuale și principalii factori care o influențează, reușind astfel să prezinte un model sugestiv de înțelegere a acțiunii factorilor naturali asupra schimbărilor climatice:

Tg = f (Esi, Em, 1/Fcr, 1/Fscp, Im, Ih, Cco2, 1/Cso2, 1/Ht)

unde:

Tg : temperatura medie globală anuală;

Esi : energia radiației solare;

Em : energia magmatică ce traversează scoarța terestră dinspre mantaua vâscoasă;

Fcr : energia radiațiilor cosmice;

Fscp : energia particulelor vântului solar care ating atmosfera;

Im : intensitatea magnetosferei (câmpul magnetic exterior și câmpul magnetic interior);

Ih : intensitatea heliopauzei (câmpul magnetic al Soarelui);

Cco2 : concentrația de gaze cu efect de seră care favorizează încălzire globală (CO2, etc.);

Cso2 : concentrația de gaze cu efect de seră, aerosoli care favorizează răcire globală (SO2, etc.);

Ht : factor de transport și autoreglare termohidrică în oceane și atmosferă.

Ponderea cea mai importantă în influențarea schimbărilor climatice o are Soarele. Se poate observa că nu mai puțin de 3 tipuri de variabilități din cele menționate în ecuație sunt determinate de activitatea solară și anume: energia radianței solare totală, care este ciclică și determină răciri sau încălziri globale ușoare, energia particulelor vântului solar, care ating atmosfera care asemenea radiațiilor cosmice produc efect de răcire a atmosferei și intensitatea heliopauzei (câmpul magnetic al Soarelui), care favorizează creșterea sau scăderea numărului de particule cosmice care ating atmosfera terestră.

Un alt factor de influență îl constituie energia magmei, care se acumulează în dorsalele oceanice și vulcanii activi, favorizând creșterea temperaturii apei și a aerului.

Câmpul magnetic planetar, în special componenta externă, numită și magnetosferă, are o influență asupra intensității și lungimii de undă a radiațiilor cosmice și a tipurilor de particule încărcate electric care sunt ejectate de vântul solar. Interacțiunea acestor particule și radiații cu atmosfera terestră are un rol determinant în apariția norilor, care reprezintă un mecanism de reglare termică. Ținând cont de faptul că Pământul trece printr-o perioadă temporară de scădere a intensității câmpului magnetic, această variabilă devine tot mai importantă.

În ceea ce privește influența gazelor cu efect de seră, chiar dacă nu este decisivă și majoritară, trebuie să fie luate în considerare componentele care produc încălzire, precum vapori de apă, CO2, NO2, CH4 etc, respectiv răcire, precum SO2, SO3, praf și cenușă vulcanică, nori, etc. Conform celor prezentate până acum, dacă vaporii de apă sunt 95% din întreaga cantitate de gaze cu efect de seră, iar din cele 3% de CO2 rămase, omul contribuie cu doar a 10-a parte, este ușor de înțeles faptul că influența acestor gaze este determinată de un echilibru natural dintre variabilitatea concetrațiilor acestora.

Un ultim factor, suficient de important, îl reprezintă circulația oceanică și atmosferică, sistemul natural de termoreglare folosit de microorganismele marine (descoperit de Bill Hamilton) care are un rol determinant asupra modului în care natura își gestionează energia calorică recepționată din toate sursele.

Pentru a exemplifica o corelație între diferiții factori care pot conduce la modificarea temperaturii s-au creat modele matematice cu ajutorul cărora să se evidențieze creșterea de temperatură înregistrată în ultima perioadă de timp.

În figura 2.7 este prezentat un astfel de model matematic al schimbării temperaturii sub influența gazelor cu efect de seră, a activității solare, a modificării stratului de ozon și a emisiilor de bioxid de sulf, în comparație cu valorile reale, măsurate în perioada 1900 -1990.

Figura 2.7: Schimbarea de temperatură rezultată în urma modelării matematice.

2.6. Modificările climatice din România

Clima țării noastre este una temperat-continentală, cu 4 anotimpuri, caracteristicile sale fiind influențate atât de poziția sa pe globul pământesc și pe continent, cât și de conformația reliefului.

Manifestarea încălzirii globale pe teritoriul României este diferențiată. Analiza datelor înregistrate în secolul trecut indică o crestere a temperaturii medii anuale cu 0,3˚C, la nivelul întregii țări. Creșterea este mai pronunțată în jumătatea estică (0,8˚C), în timp ce, în regiunea intracarpatică, încalzirea este, în general nesemnificativă. Din punct de vedere sezonier, creșteri termice semnificative s-au observat mai ales iarna și vara, tendințele atingând valori de aproape 2˚C.

De asemnea, analizele pluviometrice, pentru secolul XX, arată o tendință de scădere a cantităților de precipitații anuale, cu precădere în centrul țării.

Modelările matematice realizate pentru teritoriul Romaniei (precum cele obținute cu ajutorul programului COSMIC, elaborat de Global Climate Change Research Environmental Group din Palo Ato, statul California, SUA), estimează că în anul 2100, temperaturile medii lunare vor fi mai ridicate decât în prezent, mai ales în timpul iernii. În ceea ce privește precipitațiile medii lunare, acestea vor înregistra creșteri mai ales toamna (cu excepția lunii septembrie), iarna și primăvara, în timp ce lunile de vară vor fi aproximativ la fel de umede ca și astăzi.

Așadar, modelele numerice analizate până acum prevăd că schimbările preconizate de specialiști, pentru secolul XXI, vor afecta din plin Romania.

Zonele cele mai afectate de schimbările climatice vor fi în primul rând cele situate la altitudini sub 500 m (adică circa 68% din teritoriul țării). Astfel, prin creșterea cu 3°C a temperaturii medii a aerului pe teritoriul României se prognozează că Dobrogea, sudul Moldovei, vestul Ardealului, Banatul, sudul Olteniei și o bună parte din sudul Câmpiei Române, adică peste 30% din țară, vor fi supuse unui proces de deșertificare și restul de circa 38% unui proces de aridizare accentuată. Acest proces va cuprinde în continuare toate câmpiile României, până la 85% din suprafața dealurilor și aproape 20% din munții de la altitudini mai joase.

Scenariile specialiștilor români arată că țara noastră se va confrunta cu creșterea temperaturii medii anuale, inundații, secetă și deșertificări. Este posibil ca, odată cu ridicarea nivelului Oceanului Planetar, nivelul Mării Negre să crească cu până la 5 metri, ceea ce a face ca unele zone însemnate ale României să fie acoperite, în totalitate sau parțial, de ape.

Importante vor fi și efectele încălzirii globale asupra sănătății populației. Se estimează creșterea, pe termen scurt, a numărului de decese și acutizarea unor afecțiuni cronice, în special cele cardiovasculare și respiratorii, dar și a celor cutanate, endocrine sau cu impact asupra sănătății psihice . Zonele cele mai afectate de valurile de caldură vor fi mai ales cele urbane, cu spații verzi diminuate, cu construcții din beton și asfaltul străzilor care absorb intens radiația solară.

Capitolul 3. ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ ȘI PROBLEMELE SECURITARE

3.1. Riscul și vulnerabilitatea la schimbările climatice

Schimbările în mediul natural, ca urmare a încălzirii climei, afectează în mod profund resursele naturale și mijloacele de existență a populației umane. Impactul se amplifică dacă această stare de lucruri declanșează instabilitate și conflicte, prin procesul de deplasare și migrație a colectivităților umane în scopul căutării unor condiții de mediu mai bune. Analiza unor astfel de riscuri se concretizează în ceea ce este cunoscut sub denumirea de vulnerabilitate a colectivităților la schimbările climatice.

O analiză a schimbării fenomenelor climatice, în general, și a încălzirii globale, în special, din perspectiva impactului negativ, impune, mai întâi, clarificarea semnificației unor termeni. Pană în prezent, nici pe plan mondial și nici în Romania, nu există o terminologie unanim acceptată în ceea ce privește definirea fenomenelor climatice.

Până nu demult, terminologia utilizată se baza, în principiu, pe definițiile existente în diferite dicționare cu recunoaștere internațională. De exemplu, dintre termenii utilizați, literatura de specialitate anglo-saxonă prefera termenul de “hazarde naturale”, iar cea franceză folosea mai ales noțiunile de „dezastre” și „catastrofe”.

Hazardul (H) reprezintă un eveniment amenințător sau probabilitatea de apariție, într-o regiune și într-o perioadă dată, a unui fenomen natural cu potențial distructiv: pagube materiale, daune aduse mediului înconjurător, victime umane.

Din perspectiva hazardelor, aceste fenomene distructive sunt rezultatul acțiunilor extreme ale unor factori endogeni sau exogeni, în urma cărora rezultă pierderi umane, distrugeri de structuri realizate și utilizate de om și o serioasă perturbare a activităților economice.

În consecință, se poate afirma că hazardul implică dezordine, nedeterminare, imprevizibilitate, prin declanșarea unor energii cu scopul de a se ajunge la o nouă stare de echilibru în evoluția sistemelor naturale.

Dezastrul natural, în general, este definit ca fiind o gravă întrerupere a funcționării unei societăți, care cauzează pierderi umane, materiale și de mediu, pe care societatea respectivă nu le poate depăși cu resurse proprii.

Vulnerabilitatea (V) înseamnă gradul de pierderi (între 0 și 100%), rezultate din capacitatea potențială a unui fenomen de a produce victime și pagube materiale, gradul de vulnerabilitate depinzând de nivelul de dezvoltare socio-economică al zonei in cauză.

Riscul este definit ca numărul posibil de pierderi de vieți omenești și răniți, dar și ca nivel al pagubelor materiale de orice fel, înregistrate în timpul unei perioade de referință și într-o regiune dată, ca urmare a producerii unui fenomen natural particular. Cercetătorii au ajuns la concluzia că există trei forme potențiale ale riscului: riscul specific, elementele supuse riscului și riscul total.

Riscul specific (Rs) reprezintă gradul de pierderi umane/pagube materiale așteptat și se calculează ca produs între vulnerabilitate (V) și hazardul natural (H):

Rs = V · H

Elementele supuse riscului (E) cuprind populația, toate clădirile și construcțiile civile, activitățile economice, serviciile publice și unitățile aferente, precum și infrastructura expuse riscului, într-o anumită zonă specificată.

Riscul total (Rt) este definit prin nivelul așteptat de pierderi de vieți omenești și de persoane rănite, precum și cel al pagubelor materiale, ca urmare unui fenomen natural. Se calculează cu ajutorul formulei:

Rt = E · Rs

Vulnerabilitatea oamenilor la expunerea lor la posibile schimbări climatice este determinată atât afectarea sistemelor naturale, cât și de caracteristicile sistemelor sociale, politice și economice cărora aceștia le aparțin la un moment dat.

Vulnerabilitatea vizează atât expunerea la condițiile climatice modificate, cât și capacitatea colectivităților expuse de a se adapta noilor condiții. Așa cum regiunile globului sunt expuse în mod diferit la schimbările climatice, și indivizii dintr-o anumită colectivitate pot fi unii mai vulnerabili decât alții, chiar dacă expunerea este aceeași.

Părerile analiștilor schimbărilor climatice și impactului acestora asupra regiunilor vulnerabile se coagulează în jurul a trei teorii principale:

impactul schimbărilor climatice asupra unor regiuni vulnerabile va genera condiții de sărăcie și migrări importante ale populației (este cazul, în primul rând, al statelor insulare care vor deveni de nelocuit din cauza creșterii nivelului mării și intensificării furtunelor și cicloanelor);

mișcările de masă ale populațiilor vor avea loc mai ales în provinciile țărilor în curs de dezvoltare, care sunt incapabile să înfrunte secetele recurente și penuria alimentară;

migrațiile determinate de schimbările climatice vor genera grave probleme în planul securității internaționale în cursul deceniilor viitoare.

Încălzirea globală intră în categoria fenomenelor climatice de risc de foarte lungă durată, ținând cont de acoperirea unor intervale de timp de ordinul deceniilor, secolelor sau chiar mileniilor.

3.2. Impactul încălzirii globale asupra securității locale, regionale și internaționale

Fenomenul încălzirii globale are un impact puternic și direct asupra securității locale, regionale și internaționale, prin efectele pe care le determină, care deja se fac simțite, în planul social, politic, economic, de mediu, dar și militar.

Reacțiile forurilor internaționale față de riscurile generate de încălzirea globală nu au întârziat să apară. În primul rând, ONU și Consiliul de Securitate al ONU au lansat apeluri de urgență, începând cu anul 2007, și au convocat dezbateri privind implicațiile schimbărilor climatice asupra securității internaționale.

În același an, 2007, Înaltul Reprezentant și Comisia Europeană sunt invitați de către Consiliul European să prezinte un raport comun asupra consecințelor schimbărilor climatice pentru securitatea internațională, în cadrul reuniunii sale din primăvara lui 2008.

Potrivit rapoartelor Grupului interguvernamental de experți privind evoluția climatului, o creștere scăpată de sub control a temperaturii globale medii (de peste 2°C), va genera grave riscuri, cu situații imprevizibile și ireversibile, fără precedent, în termeni de securitate internațională.

Schimbările climatice sunt considerate, în cel mai bun caz, ca un factor care multiplică amenințările și care agravează tendințele, tensiunile și instabilitatea existente. Provocarea principală constă în faptul că schimbările climatice reprezintă o sarcină suplimentară pentru statele și regiunile deja instabile și amenințate de conflicte.

Uniunea Europeană manifestă o poziție unică în ceea ce privește abordarea impactului încălzirii globale asupra securității internaționale, ținând cont de rolul său determinant în politica globală în domeniul climei, precum și de gama largă de instrumente pe care le are la dispoziție.

Strategia europeană de securitate a identificat legătura dintre încălzirea globală și concurența pentru resurse naturale.

Încălzirea globală va afecta profund economia și agricultura multor țări, în special pe cea a țărilor în dezvoltare, mai ales din cauza secetei persistente și a fenomenelor meteorologice extreme. În aceste împrejurări vor fi afectate și mecanismele de împărțire a resurselor, se va ajunge la exacerbarea tensiunilor existente și chiar la declanșarea altora noi. Nu poate fi ignorată nici posibilitatea ca schimbările climatice să diminueze stabilitatea politică și economică și fie necesară găsirea imediată a metodelor și mijloacelor eficiente pentru a face față unei asemenea situații.

Riscurile generate de încălzirea globală nu au doar o dimensiune umanitară, ci și una politică și de securitate, cu influență directă asupra intereselor naționale, regionale, dar și internaționale.

Efectele încălzirii globale, resimțite pregnant și în prezent – seceta îndelungată, topirea ghețarilor și a calotelor glaciare, extinderea și intensificarea fenomenele meteorologice extreme – sunt tot atâtea potențiale generatoare de conflicte, care să amenințe stabilitatea și securitatea locală, regională și internațională. Principalele forme de conflict provocate de încălzirea globală sunt prezentate în continuare.

3.2.1. Conflicte generate de insuficiența resurselor

La baza acestui tip de conflicte se află, în primul rând, reducerea rezervelor alimentare, ca urmare a diminuării suprafețelor de teren arabil, precum și micșorarea stocurilor de pește. Scăderea producției agricole va provoca un anumit grad de insecuritate alimentară în țările mai puțin dezvoltate, sau va agrava această insecuritate printr-o explozie de prețuri nesustenabile pentru produsele alimentare.

Lipsa acută de apă, la rândul ei, este susceptibilă de a provoca tensiuni în cadrul comunităților, prin pierderi economice majore, inclusiv în țările dezvoltate.

Mai mult, asocierea accesului la resursele din ce în ce mai diminuate, în special a celor energetice, cu puterea politică, nu face altceva decât să alimenteze multe dintre conflictele actuale și să deschidă calea unora noi.

3.2.2. Pierderi economice și risc ridicat pentru orașele de coastă

Zonele costiere sunt locuite circa o cincime din populația globului, iar o politică neadecvată în domeniul încălzirii globale ar putea să implice pierderi estimate anuale de 20% din PIB-ul mondial, sau chiar mai mult.

Creșterea nivelului apei mării și creșterea ariei și intensității fenomenelor meteorlogice extreme și acatastrofelor naturale constituie o amenințare reală pentru marile orașe și infrastructurile lor logistice, cum ar fi construcțiile și instalațiile portuare, dar și a rețelele de transport rutier și feroviar construite pe țărmuri.

Cele mai expuse acestui risc sunt coastele orientale ale Chinei și Indiei, Caraibe și America Centrală. Multiplicarea catastrofelor naturale și, implicit, a crizelor umanitare vor exercita o presiune crescândă asupra resurselor țărilor care acordă ajutoare și efectuează operațiuni de urgență în zonele calamitate.

3.2.3. Pierderi teritoriale și litigii frontaliere.

Inundarea permanentă a largi suprafețe de zonă costieră, prevăzută a se petrece în decursul secolului actual, va antrena dispariția chiar în întregime a unor comunități sau țări insulare. În acest context litigiile privind granițele terestre sau maritime, precum și drepturile teritoriale ale diferitelor state se vor agrava. Astfel, este foarte probabil ca să fie invocată revizuirea dreptului internațional în ceea ce privește reglementarea litigiilor teritoriale și frontaliere.

Un alt potențial conflict important privind dreptul internațional poate apărea în jurul concurenței pentru pentru accesul la resursele energetice situate în regiunile polare, a căror exploatare va fi facilitată de încălzirea climatică, prin topirea calotei de gheață.

Nu în ultimul rând, deșertificarea se poate afla la originea unui cerc vicios ce include degradarea, migrațiile și conflictele teritoriale și frontaliere, amenințând stabilitatea socială, economică și politică, la nivel național, regional, dar și internațional.

3.2.4. Migrații cauzate de factorii de mediu.

La nivel planetar, există unele țări extrem de vulnerabile la fenomenul încălzirii globale și cer deja ca migrațiile datorate schimbărilor factorilor ambientali să fie recunoscute și acceptate de organismele internaționale.

Potrivit analizelor ONU, până în 2020, migranții „ambientali” vor număra milioane de indivizi. Dar aceste migrații ar putea să se concretizeze și printr-o creștere a numărului de conflicte, atât în regiunile de tranzit, cât și în cele de destinație. În categoria regiunilor de destinație se înscrie și Europa, care trebuie să se aștepte la o creștere importantă a presiunilor migratorii în viitorul apropiat.

3.2.5. Situații de fragilitate și radicalizare.

Incapacitatea unor administrații statale de a răspunde nevoilor esențiale ale populațiilor lor sau de a le proteja împotriva riscurilor induse de încălzirea globală ar putea să genereze frustrări profunde și tensiuni între diferite grupuri, separate pe criterii etnice, religioase sau de altă natură, precum și o radicalizare politică.

În concluzie, încălzirea globală are potențialul să consolideze în mod sensibil instabilitatea statelor aflate în dificultate sau eșuate, solicitând la extrem capacitatea deja mult diminuată a guvernelor de a face față provocărilor cu care se confruntă.

3.2.6. Tensiuni legate de controlul resurselor energetice.

Concurența acerbă pentru accesul la resursele energetice importante și controlul lor reprezintă o cauză majoră a instabilității și insecurității. În plus, dat fiind faptul că o mare parte a rezervelor mondiale de hidrocarburi se află în regiuni vulnerabile la consecințele fenomenului încălzirii globale și că cele mai multe state producătoare de petrol și gaze se confruntă deja cu importante probleme economice, sociale și demografice, această instabilitate tinde să atingă cote alarmante.

Opțiunea utilizării la scală mai largă e energiei nucleare pentru producția de energie ar putea da naștere unor noi ingrijorări privind proliferarea, în contextul în care regimul de neproliferare este deja supus presiunii. Pe de altă parte, pe măsură ce regiunile bogate în resurse, dar inaccesibile până acum, devin accesibile datorită efectelor încălzirii globale, lupta pentru controlul resursele energetice se va intensifica.

3.2.7. Presiuni asupra guvernării internaționale.

Cu cât capacitatea comunității internaționale de a se confrunta cu fenomenul încălzirii globale va fi depășită de consecințele acestui fenomen, cu siguranță vor apărea din ce în ce mai mult, în rândul populațiilor afectate, resentimente privind principalii responsabili ai schimbărilor climatice. Rezultatul amplificării acestor resentimente se va concretiza în tensiuni politice la nivel național, regional și mondial.

Structura de securitate internațională, expusă deja tensiunilor, va cunoaște și în anii următori presiuni din ce în ce mai mari. Lupta împotriva efectelor negative ale încălzirii globale trebuie să fie una comună, țările, organizațiile regionale și internaționale trebuind să-și unească și concerteze eforturile în atingerea obiectivelor.

3.3. Regiuni expuse conflictelor generate de încălzirea globală

Încălzirea globală alimentează pericolele asupra securității și stabilității în numeroase regiuni ale lumii, sporind presiunile deja existente. Unele dintre regiunile cele mai vulnerabile la încălzirea globală se numără și printre vecinii Uniunii Europene, cum ar fi cele din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, ca urmare presiunea exercitată de migrație la frontierele Uniunii, precum și instabilitatea și conflictele politice vor putea crește in viitor, având un impact semnificativ asupra populațiilor europene.

În continuare sunt prezentate principalele riscuri cu care se confruntă aceste regiuni și care le fac susceptibile de a fi generatoare de insecuritate.

Africa

Africa de Nord și Sahelul sunt cele mai expuse la efectele încălzirii globale, prin creșterea secetelor și deficitul de apă, dar și prin utilizarea excesivă a pământului. Rezultatele directe vor fi reprezentate de degradarea solurilor și pierderea a ¾ din terenul arabil.

La rândul său, Delta Nilului este amenințată cu dispariția a peste 15% din terenul arabil în deceniile următoare, din cauza creșterii nivelului mării și a salinizării zonelor agricole, fenomen ce poate afecta, până la jumătatea acestui secol, circa 5 milioane de persoane.

Nici sudul Africii nu este ferit de seceta care provoacă diminuarea substanțială a recoltelor, ceea ce duce la insecuritatea alimentară a milioane de locuitori.

Migrația de tranzit a locuitorilor din regiunile africane pentru a ajunge în Europa, din cauza resurselor alimentare, s-ar putea intensifica.

Totodată, Africa se așteaptă și la efectele negative ale încălzirii globale asupra sănătății umane, în special ca urmare a răspândirii bolilor cu transmitere vectorială, contribuind semnificativ la agravarea tensiunilor.

Orientul Mijlociu

Tensiunile existente în Orientul Mijlociu, pe domeniul accesului la apă, se vor intensifica, ținând cont de faptul că aproape două treimi din populația acestei zone este dependentă de surse din afara granițelor. Aceste tensiuni vor accentua instabilitatea politică, cu efecte negative în primul rând asupra securității energetice a Europei.

Reduceri importante ale alimentarii cu apă vor înregistra Israelul, cu circa 60% în decursul acestui secol, dar și Turcia, Irakul, Siria și Arabia Saudită. Efectul preconizat este micșorarea semnificativă a productivității culturilor agricole, periclitând astfel stabilitatea într-o zonă strategică pentru interesele europene.

Asia de Sud

Principala amenințare a acestei regiuni este creșterea nivelului mării, ce poate afecta habitatul a milioane de persoane. Tensiunile privind apa și pierderea producțiilor agricole vor expune populația Asiei la înfometare, dar și proliferării bolilor infecțioase.

La acest risc se adaugă altele două, la fel de semnificative: schimbările musonice și reducerea apei topite din ghețarii Himalayeni, care vor afecta sute de milioane de persoane.

Și în acest caz, conflictele privind resursele rămase la dispoziție si migrația scăpată de sub control vor genera instabilitate într-o regiune importantă din punct de vedere economic pentru Europa.

Asia Centrală

Asemeni Asiei de Sud, Asia Centrală se confruntă și ea cu creșterea deficitului de apă, care reprezintă atât o resursă vitală pentru agricultură, cât și una strategică pentru producerea electricității. Aici, încălzirea globală a determinat topirea a o treime din suprafața ghețarilor din Tadjikistan, precum și dispariția completă a peste o mie de ghețari din Kârgâzstan.

Lipsa apei reprezintă, astfel, un potențial suplimentar însemnat de conflict într-o regiune în care dezvoltarea strategică, politică si economică au o influență directă sau indirectă asupra preocupărilor Uniunii Europene.

America Latină si zona Caraibilor

Zonele cu ariditate ridicată a ale Americii Latină cunosc consecințele negative privind securitatea alimentară, în urma deșertificării terenurilor arabile, scăderii producției agricole și efectivelor de animale.

Modificările regimurilor de precipitații și topirea completă a ghețarilor, mai cu seamă a celor din Anzi, vor afecta în mod esențial volumul de apă disponibilă pentru consumul casnic, agricultură și producerea de energie.

Statele din zona Caraibilor și a Golfului Mexic se confruntă din ce în ce mai des cu uragane devastatoare. Încălzirea globală va intensifica aceste fenomene, provocând în același timp tensiuni politice și sociale.

Arctica

Puterile lumii privesc topirea rapidă a calotelor glaciare datorată încălzirii globale, în primul rând, ca pe o oportunitate privind deschiderea de noi căi de navigație și rute comerciale internaționale, dar mai ales din perspectiva creșterii accesibilității la resurse uriașe de hidrocarburi. Acest lucru modifică dinamica geo-strategică a regiunii arctice, putând avea efecte grave asupra stabilității internaționale și asupra intereselor Uniunii Europene, în materie de securitate.

Revendicările teritoriale și accesul diferitelor țări la noile rute comerciale impun dezbateri din ce în ce mai ample între statele interesate a-și apăra interesele în zonă. Acest lucru constituie o provocare și pentru Europa în a-și exprima poziția în relațiile cu partenerii cheie, precum Rusia.

Capitolul 4. SCENARII ALE ÎNCĂLZIRII GLOBALE

4.1. Percepția publică asupra încălzirii globale

Studiile de psihologie subliniază, în general, reacții mai degrabă apatice ale omului în fața riscului încălzirii globale, deși consecințele acestui fenomen ar putea fi catastrofale. O argumentație imediată al acestui tip de abordare poate fi pusă pe seama incapacității creierului uman de a răspunde la amenințări naturale, acesta fiind mult mai receptiv la amenințări intenționale, care au la baza voința umană (războaie, acte de terorism etc).

În același context psihologic, mai pot fi identificate încă trei motive pentru care omul, deși supus rațiunii, nu intră în alertă sub amenințarea încălzirii globale:

nu este atinsă sensibilitatea morală a persoanei;

amenințarea vizează viitorul îndepărtat, din care persoana speră să fie exclusă;

lentoarea producerii fenomenului, care probabil induce încrederea în posibilitatea adaptării la noile condiții sau în capacitatea organismelor responsabile de a lua măsurile de prevenire și stopare a schimbărilor climatice.

Se dovedește astfel, că detașarea și indiferența generațiilor actuale față de responsabilitățile ecologice globale se manifestă aproape unanim.

De-a lungul timpului, oamenii de știință, cercetătorii în domeniul evoluției mediului, dar și mass media au încercat să conștientizeze și să sensibilizeze statele, organismele internaționale și populația lumii asupra efectelor negative ale schimbărilor climatice. În acest sens au fost create diverse scenarii ale evoluției planetei sub influența încălzirii globale, unele dintre acestea atingând episoade apocaliptice.

4.2. Scenarii apocaliptice

4.2.1. Scenariul Pentagonului

În octombrie 2003, Pentagonul elaborează un raport despre schimbările climatice violente și implicațiile lor asupra securității Statelor Unite și nu numai. Raportul are la bază un studiu amplu efectuat de specialiștii acestei instituții.

Aceștia au colaborat cu experți renumiți în domeniul schimbărilor climatice, punându-se de acord asupra interpretărilor scenariului. Oamenii de știință sprijină raportul, dar sugerează că ceea ce se menționează în scenariu s-ar putea întâmpla numai în câteva regiuni, și nu nivel global, iar magnitudinea evenimentelor ar putea fi mult mai mică.

Considerând secolul XXI ca fiind o etapă semnificativă a încălzirii globale, iar prima presupunere a raportului este că majoritatea statelor lumii vor fi capabile să facă față efectelor încălzirii globale. Această încălzire globală produce o încetinire relativă a curentului oceanic termosalin care, la rândul ei, ar putea creează condiții climatice mai aspre pe timp de iarnă, reducerea umidității solului și vânturi mult mai intense în anumite regiuni ale globului.

Însă, odată ce temperatura va depăși un anumit prag, pot lua naștere brusc condiții meteorologice adverse, determinând schimbări persistente în circulația atmosferică. Acest lucru poate provoca în alte regiuni ale planetei scăderi ale temperaturii cu 3 – 5,5° C doar într-un singur deceniu.

Ca urmare, o a doua presupunere a raportului, ca alternativă la scenariul încălzirii globale lente, o reprezintă un scenariu al schimbărilor climatice abrupte, caracterizat prin următoarele condiții:

temperaturile medii anuale scad, cu până la 3°C, în Asia și America de Nord și cu până la 3,3°C, în nordul Europei;

temperaturile medii anuale cresc, cu până la 2,2°C , în Australia, America de Sud și sudul Africii;

seceta persistă în regiuni agricole importante, dar și în zonele unde există resurse importante de apă pentru zonele intens populate din Europa și estul Americii de Nord;

furtunile și vânturile se intensifică iarna, amplificând impactul schimbărilor în Europa de vest și nordul Pacificului, prin manifestarea viscolelor puternice.

Schimbările climatice abrupte pot afecta grav echilibrul geopolitic, generând probleme sociale, conflicte civile și chiar războaie, mai ales din cauza constrângerilor privind resursele esențiale:

criza alimentară, ca urmare a diminuării producției agricole la nivel mondial;

disponibilitatea și calitatea scăzută a apei potabile în regiunile importante, datorită fenomenelor frecvente de inundații și secetă;

oprirea accesului la resursele de energie, în principal din lipsa ploilor.

În aceste condiții, este de așteptat ca națiunile care dispun de resursele necesare unui trai decent să ridice fortărețe virtuale în jurul lor, păstrând resursele numai pentru ele însele, în timp ce națiunile mai puțin norocoase, mai ales cele aflate în dispute mai vechi cu vecinii lor, pot crea conflicte pentru accesul la hrană, apă potabilă și energie.

Simulările pe baza modelelor prezumptive estimează că încălzirea globală și schimbările de mediu aferente ar putea apărea simultan în mai multe regiuni agricole importante de pe întregul glob, în următorii 15-30 ani. Această perioadă este acceptabilă din punctul de vedere al capacității de adaptare a societății la schimbările climatice.

Dar aproape jumătate de miliard de oameni trăiesc deja în regiuni uscate, subtropicale, mai sărace economic. Pentru ei schimbările climatice și efectele lor reprezintă o reală amenințare privind stabilitatea și securitatea politică, economică și socială, țărilor respective nedispunând de resursele și capacitățile necesare pentru a se adapta rapid la condiții climatice mai aspre. Disperarea oamenilor din aceste regiuni ar favoriza fenomene de imigrare în masă în zone, precum Statele Unite sau Europa, care au resursele necesare adaptării.

4.2.2. „Moarte fierbinte” sau glaciațiune?

În prima jumătate a secolului trecut, toate ipotezele privind schimbările climatice erau luate în seamă, scenariile acoperind întreaga gamă de posibilități: fie un echilibru între încălzirea și răcirea globală, fie numai încălzirea sau numai răcirea. Au urmat apoi o serie de scenarii cu dramatice, adaptate la criza generală a epocii ce era generată de confruntarea dintre cele două blocuri militare, NATO și Tratatul de la Varșovia, cu apogeul în amenințarea nucleară.

Prin anii `70, apar două scenarii privind evoluția viitoare a climei globale, diametral opuse, dar ambele puternic argumentate și susținute.

Unul dintre scenarii are la bază încălzirea globală, provocată de emisiile de gaze cu efect de seră, în primul rând bioxidul de carbon, iar în al doilea rând alți compuși, precum metanul și protoxidul de azot. Acești compuși interceptează radiația calorică terestră, nepermițând decât unei mici părți din ea să ajungă în spațiu, iar consecința directă fiind creșterea temperaturii în atmosfera joasă.

Marea responsabilitate o are combustia hidrocarburilor, care a crescut exponențial în ultimul secol. Sectorul energetic, industria și transporturile sunt cele mai poluante domenii ale activității umane, urmate de încălzirea casnică, menajeră și de agricultură, ultima fiind responsabilă de emisii de metan și protoxid de azot.

Sintagma "Moartea fierbinte" (The Heat Death), asociată scenariului catastrofal al încălzirii globale, a fost luată în considerare de unii specialiști în domeniu, menționați de Gordon Rattray Taylor în cartea sa „The Doomsday Book” (Cartea Apocalipsei), apărută în 1970 și având un impact publicistic important. Principalele previziuni ale „Morții fierbinți”, potrivit acestor așa-ziși specialiști, erau:

încălzirea, pe termen scurt, a temperaturii medii cu 10°C până la 20° C;

în 26 de ani, temperatura la poli va deveni la fel precum cea normală de la tropice, în timp ce zonele tropicale ar înceta să fie locuite de oameni, iar cea mai mare parte a peștilor oceanici vor dispărea;

în 70 de ani, după unii, sau 150 de ani, după alții, planeta nu va mai avea condiții de mediu pentru niciun fel de viețuitoare.

Al doilea scenariu argumentează răcirea globală. Pe scurt, atmosfera, pe lângă gazele cu efecte de seră, este poluată cu particule foarte fine, solide sau lichide (aerosoli), de genul pulberilor industriale, agricole sau provenind din transporturile rutiere, din exploatările de suprafață a cărbunilor și minereurilor, dar și din emisii de dioxid de sulf și oxizi de azot. Aerosolii formează nuclee de condensare pentru vaporii de apă ducând la formarea norilor, care la rândul lor opresc radiația solară să ajungă la suprafața Pământului, iar rezultatul nu poate fi decât scăderea bruscă a temperaturii.

Acest scenariu părea să aibă probabilitatea unei desfășurări mai rapide. Cu un deficit de căldură de 1,5°C în 1970, apoi de 4°C în 1975, în 1980 trebuia să ne aflăm deja într-o nouă era glaciară.

Dacă în anii ‘70 omenirea era deja sortită dispariției, astăzi putem constata, cu o oarecare ironie, că nici unul din scenariile extreme nu s-a verificat. Acest lucru ar trebui să determine oamenii de știință să manifeste multă prudență în a emite previziuni al căror temei e doar unul emoțional.

Începând cu 1990, odată cu dezvoltarea tehnologiilor mai avansate, se lărgește evantaiul previziunilor pe tema încălzirii globale, având drept scop imediat sporirea gradului de neliniște. Modelele de evoluție sunt mai prudente, astfel media de creștere a temperaturii globale fiind cuprinsă între 1,5°C și 6°C, de astăzi până în 2100. La fel și gama efectelor încălzirii este diversificată.

Totuși, există unele voci care susțin că în cincizeci de ani vom fi guvernați de o „climă-catastrofă”, iar preocuparea principală a omenirii va fi de a se apăra cât mai eficient de furia naturii. Din cauza căldurii, vegetația și animalele vor migra în emisfera nordică. În același ton, în ianuarie 2004, revista Nature prezenta într-un articol pericolul dispariției pe termen scurt, până în 2050, a peste un milion de specii de animale și plante.

Unul dintre efecte catastrofale ale acestui scenariu ar fi dispariția completă a ghețurilor, ceea ce ar determina o creștere a Oceanului Planetar, estimată la 70 de metri. Astfel Olanda, Parisul, Londra, New York-ul, precum și majoritatea regiunilor costiere populate ale planetei nu ar mai exista.

Scenariul se demonstrează din nou a fi unul de science-fiction, neexistând argumente științifice pentru a-l susține, cel puțin pentru viitorul apropiat. Majoritatea estimărilor nu prevăd o creștere mai mare de 0,5 m a nivelului Oceanului Planetar până în anul 2100.

Se dovedește, astfel, că inundația la nivel planetar, cu sau fără suport științific, a fost, de la Potopul biblic încoace, și va rămâne una dintre cele mai pregnante scene ale imaginarului catastrofic.

4.3. Scenarii anti-încălzire

Chiar dacă sunt mai puțin mediatizate, părerile celor care critică teoria conform căreia încălzirea globală accentuate este imputabilă activităților umane se fac totuși auzite. În esență, aceștia susțin că modelele actuale ale încălzirii globale sunt construite pe evoluții prea recente ale climei, iar rezultatele analizelor statistice nu-și pot extinde valabilitatea pe perioade îndelungate în viitor.

Mai mult, concluziile acestor analize nu evidențiază nimic extraordinar în comparație cu variațiile erelor geologice, un exemplu fiind al creșterii estimate a temperaturii medii în ultimul secol, cu doar 0,6°C. Dar ce este mai important: nu s-a putut demonstra existența un model coerent al concordanței dintre evoluția încălzirii globale și creșterea emisiilor de gaze cu efect de seră. Deși încălzirea începe în jurul anului 1850, nivelul emisiilor de gaze de atunci era destul de modest. Când nivelul emisiilor intră pe o curbă ascendentă (1940-1945), temperatura medie înregistrează oscilații importante, chiar cu faze de răcire accentuată.

Un mare semn de întrebare ridică și rigoarea înregistrărilor meteorologice. Dincolo de faptul că tehnologia de acum un secol nu se compară cu cea din prezent în privința fiabilității măsurătorilor, condiția necesară pentru a obține rezultate statistice viabile ar fi ca acestea să cuprindă, complet și uniform, întreg globul. Acest lucru nu se realizează atâta timp cât, de exemplu, continentele sunt mult mai bine observate decât oceanele, iar țările dezvoltate dispun de mult mai multe stații meteorologice decât țările sărace.

Toate aceste imprecizii și neajunsuri îi determină pe criticii încălzirii globale să afirme că modificările temperaturii actuale, ca și cele constatate în alte epoci ale istoriei, ar putea fi influențate în cea mai mare măsură de variațiile naturale și cosmice și că nu există, în mod obligatoriu, un raport cauză-efect între creșterea concentrației de gaze cu efect de seră din atmosferă (în special CO2) și creșterea temperaturii medii.

În plus, unii oameni de știință sunt dispuși să inverseze cauzalitatea, demonstrând că tocmai încălzirea ar determina creșterea concentrației de CO2 în atmosferă, prin faptul că, apa devenită mai caldă, absoarbe o cantitate mai mică de gaz carbonic.

Concluzia adepților acestor teorii este că încălzirea nu trebuie tratată în termeni globali, pentru că de fapt, clima evoluează diferit, într-un mod contradictoriu, și uneori destul de derutant, de la o regiune la alta. Responsabilitatea umană în încălzirea planetei nu este atât de evidentă pe cât suntem tentați să credem, însăși încălzirea neimpunându-se ca o certitudine. Scenariile ar trebui să se bazeze și pe modele alternative, ținând cont de instabilitățile meteorologice pregnante și de comportamentele regionale și sezoniere contrastante ale vremii, dar fără a excede limita parametrilor climatici normali.

Concluzii

Încălzirea globală are potențialul de a uni, dar mai ales de a dezbina comunitatea internațională. Până în prezent, dezbaterile internaționale, negocierile și politicile legate de încălzirea globală datorată activității umane au coagulat anumite state în spatele interesului normativ de a reduce emisiile poluante, au dus la semnarea unor acorduri și au creat noi relații transnaționale bazate pe capital, tehnologie și suport. Dar, în același timp, schimbarea climatică a accentuat liniile de separație existente între state.

La negocieri, statele aflate în curs de dezvoltare s-au situat pe o poziții divergente față de ale statelor dezvoltate, realitatea însă ne sugerează că țările aflate în curs de dezvoltare și în special cele mai mari, vor trebui să participe la eforturile de stopare a încălzirii globale, pentru a evita amenințările pe care acest fenomen le alimentează.

Statele dezvoltate trebuie să înceteze a acorda prioritate intereselor economice imediate și să demonstreze că au disponibilitatea de a aloca resurse obiectivelor naționale legate de încălzirea globală, dar și pentru ajutorul acordat statelor aflate în curs de dezvoltare. Acestea din urmă, la rândul lor, nu trebuie să se considere doar victime ale schimbării climatice, ci și întreprinzători ai unor acțiuni urgente și coerente în lupta comună împotriva încălzirii globale.

Împactul încălzirii globale asupra stabilității și securității naționale, regionale și internaționale nu reprezintă o problemă doar a viitorului mai mult sau mai puțin îndepărtat, ci și una a prezentului. Efectele creșterii temperaturii medii globale se manifestă deja în cea mai mare parte a planetei și, chiar dacă se vor obține rezultate substanțiale în privința reducerii de emisii de gaze cu efect de seră în următorii ani, organismele internaționale responsabile trebuie să ia în calcul faptul că anumite schimbări climatice au avut loc.

În contextul în care puterile economice au interese și puncte de vedere divergente, singura cale de a se ajunge la un acord o reprezintă, în continuare, negocierea. Uniunea Europeană s-a evidențiat prin rolul de lider al negocierilor la nivel internațional privind schimbările climatice, dar și prin susținerea politicilor naționale în domeniul climei și al energiei. Însă măsurile luate de UE nu sunt suficiente. Marii emițători de gaze cu efect de seră și economiile emergente trebuie, de asemenea, să se angajeze și să participe la realizarea unui acord privind încălzirea globală, sub egida ONU.

Un asemenea acord, în viziunea UE, trebuie să eficientizeze parteneriatul cu Statele Unite, China și India, dar și să consolideze pe termen lung a relației cu Rusia. Recomandările acordului ar trebui să fie completate prin studii suplimentare, urmate de planuri de acțiune coerente, care să vizeze abordarea clară și eficientă a impactului schimbărilor climatice asupra stabilității și securității internaționale.

O primă măsură în abordarea impactului încălzirii globale ar trebui să fie analiza resurselor și capacităților Uniunii Europene în acest domeniu, urmată de stabilirea metodelor și procedeelor de prevenție, precum și de creșterea capabilității de intervenție promptă și eficientă în situații deosebite, de tipul catastrofelor sau conflictelor.

Un plan de acțiune coerent ar trebui să cuprindă, în principal:

Dezvoltarea capacităților de cercetare, analiză, monitorizare și alertă timpurie ale UE. Monitorizarea și alerta timpurie se referă la situațiile de instabilitate și insecuritate națională ca urmare a tensiunilor generate de:

accesul la resurse și de furnizarea de energie;

constrângerile legate de mediu și cele de natură socio-economică;

amenințările la adresa infrastructurilor critice și a activelor economice;

conflictele frontaliere și miscările migratorii potențiale.

Optimizarea planificării și dezvoltarea capacităților UE și ale statelor membre în utilizarea mijloacelor privind gestionarea crizelor și intervenția în caz de dezastre provocate de schimbările climatice.

Un acord la nivel global, inițiat și promovat de UE, trebuie să includă acțiuni ale tuturor țărilor privind atât atenuarea efectelor încălzirii globale, cât și adaptarea la noile condiții de mediu.

Sporirea atenției asupra riscurilor de securitate și instabilitate legate de încălzirea globală și abordarea în cadrul organismelor internaționale (ONU, G8 etc) a subiectului privind necesitatea stabilirii unor norme de drept internațional în acest domeniu.

Întărirea cooperării internaționale cu scopul descoperirii și monitorizării amenințărilor la adresa securității legate de încălzirea globală, precum și al dezvoltării capacităților de prevenire, pregătire și diminuare a efectelor.

Elaborarea unor politici europene în domeniul migrației, în colaborare cu toate organismele internaționale, ținând cont de presiunea migratorie generată de schimbarea condițiilor de mediu.

Elaborarea unei politici coerente a UE pentru regiunea arctică, luând în considerare evoluția geo-strategică a acestei zone și a intereselor Rusiei, cu accent pe accesul la resurse și dezvoltarea noilor rute de navigație.

Analiza științifică a implicațiilor încălzirii globale, în materie de securitate și stabilitate, în cadrul dialogului cu țări terțe și organisme internaționale, inclusiv prin punerea de acord asupra scenariilor.

Ipotezei urmărită în această lucrare s-a dovedit a fi validată, fiind demonstrată existența unei legături de determinare între amenințările reprezentate de încălzirea globală și menținerea securității locale, regionale și internaționale. În același timp, validarea ipotezei confirmă realizarea obiectivului lucrării.

Bibliografie

Bibliografie