Inca O Zi Un Ultim Episod al Dramei de Plastic

Introducere

Motivație

Istoria brandului „LEGO”

Istoria animației

Tehnici ale animației

Istoria tehnicii stop-motion

Prezentarea Lucrării

Tema aleasă

Tehnicile alese de lucru

Partea video

Partea foto

Prezentarea personajelor

Scurtă incursiune în trecutul personajelor

Ilustrarea grafică a personajelor

Conținutul scurt metrajului

Trecutul corabiei și al personajelor

Prezentarea filmului realizat

Realizarea story-board-ului

Realizarea story-board-ului din fotografii ce vor ilustra așezarea obiectelor în cadru, pozițiile personajelor si așezarea surselor de lumină

Aspecte tehnice legate de realizarea lucrării

Iluminarea scenelor

Tipuri de lumini folosite (leduri, lămpi, becuri de diferite culori)

Folosirea eficienta a surselor de lumină pentru a da autenticitate scenelor

Crearea fundalurilor

Alegerea metodei potrivite pentru simularea background-ului.

Tehnici de comunicare a prim-planului cu decorurile alese

Catalogarea aparatelor și luminilor folosite

Concluzii

Păreri personale despre lucrul și „joaca” cu LEGO

Bibliografie

1.Introducere.

1.1 Motivație.

Nu am ales când să mă nasc, însă acest lucru s-a întâmplat pe vremea când Ceausescu încă era la putere, așa că, după cum știm cu toții, nu oricine avea acces la lucruri noi, iar prin asta mă refer la jucării. Și cu toate că după doi ani de la nașterea mea comunismul a căzut și cu toții aveam acces la orice ne doream, o altă piedică stătea în calea „fericirii mele” : situația financiară.

Cam de pe la 5 ani am descoperit jucăriile LEGO de care eram fascinat și cum am dat de înțeles, pe vremea aceea, părinții mei oricât de mult mi-aș fi dorit eu, nu își permiteau să îmi cumpere prea multe piese. Pentru că îmi plăceau atît demult, în loc să îmi cheltui banii pe dulciuri ca alți copii, porcușorul meu pușculiță, strângea tot mărunțișul și periodic se golea aducându-mi un nou set de jucării ce îmi umpleau inima de fericire.

Parcă îmi amintesc și acum emoția ce o aveam când deschideam punga nouă și dădeam frâu liber imaginației..și deși voi părea puțin lipsit de modestie, eram priceput, din mâinile mele ieșeau multe forme ce astăzi nu știu dacă aș mai fi capabil să le creez. Să nu mai spun de mândria ce o simțeam când îmi prezentam noua achiziție prietenilor mei din fata blocului.

Zilnic, eram pe rînd eroi de război, șoferi de curse, arhitecți, pirați sau căpitani de vas, jocul cu Lego dezvoltându-ne imaginația și făcându-ne capabili să „lucrăm” în echipă, să ne ajutăm împrumutându-ne ce aveam nevoie, ajutându-ne efectiv să devenim oameni. Deși pe atunci nu conștientizam aceste lucruri, acum „mare” fiind, îmi dau seama că timpul petrecut jucându-mă și construind fie cu părinții fie cu prietenii, nu a fost un timp pierdut deoarece mi-am creat o relație mult mai strânsă cu familia și am legat prietenii pe care încă le mai păstrez, de parcă magia jocului nu ne-ar lasă să uităm zilele copilăriei.

Anul acesta am descoperit că sunt mulți alții care îmi împărtășesc ideile, ba chiar este și un forum dedicat fanilor jucăriilor Lego de pe care îmi cumpăr piese noi și pe care am început să intru din ce în ce mai des, deoarece, am uitat sa precizez, că numai anul acesta mi-am cumpărat tot setul de pirați.

Odata cu noile achiziții mi-a venit și ideea să fac ceea ce îmi place, așa că o să îmbin utilul cu plăcutul și ca temă de licentă voi face o foto-animație cu pirați folosind corăbiile noi cumpărate de care mă simt la fel de mândru cum mă simțeam când eram mic.

1.2 Istoria brandului „LEGO”.

Lego reprezintă o firmă privată ce iși are sediul în Billund, Danemarca și promoveaza o linie de jucării fabricate de „Grupul Lego”. Lego se bazează pe formatul clasic, și anume cărămizi colorate din plastic și o serie de alte părti ce pot fi asamblate în diverse moduri; astăzi, compania alcătuită din aproximativ 8000 de angajați, distribuie în peste 130 de țări din Europa jocuri interactive pentru copii și materiale didactice, fiind a cincea producătoare din lume.

Viziunea și scopul Grupului Lego este de a inspira copiii, provocându-i să-și exploreze potențialul creator, oferindu-le o gamă cât mai largă și de înalta calitate de produse. Jocul cu piese lego, pe lângă faptul că este distractiv, mai poate fi numit și „învățarea prin joc” deoarece copii iși dezvoltă o serie de abilități ce le vor fi de folos în viitor. Prin creativitate, imaginație, îmbinarea culorilor și îndemânare, copii pot crea aproape orice, dorindu-și de fiecare dată să construiască ceva mult mai mare și mai dificil.

Tâmplarul Ole Kirk Christiansen, a pus bazele grupului în 1932 când a început să construiască în propriul atelier, jucării din lemn, însă abia în 1934 ajunge să se promoveze sub denumirea de astăzi. Numele „Lego” se trage din abreviarea a două cuvinte daneze, „leg godt” ce semnifică „joacă-te bine” însoțit de mottoul „numai perfect este îndeajuns de bine “ creat chiar de Ole Kirk Christiansen special pentru a-și încuraja angajații să pună accent pe calitate, o valoare în care credea.

În 1940 s-a extins pentru a produce jucării din plastic, iar în 1949 a început să producă bine cunoscutele cărămizi ce erau bazate pe modelul promovat în Anglia de catre Kiddicraft.

Acesta a examinat un eșantion al furnizorului britanic și a modificat proiectarea cărămizilor, construindu-le din acetat de celuloza cu ajutorul unei mașini achiziționate de firmă, ce turna materialul prin injecție. Cu toate că noile cărămizi sunt o evoluție a vechilor blocuri de lemn, ce pot fi unite și separate foarte ușor, la vremea aceea folosirea plasticului în loc de lemn nu a fost considerată de către consumatori și comercianți astfel, multe dintre noile jucării fiind returnate din cauza vânzărilor slabe.

În 1954 Godfred Kirk Christiansen, fiul tâmplarului, a devenit director manager al grupului Lego. Acesta a văzut potențialul firmei și dintr-o discuție cu un posibil cumpărător a avut o idee nouă; crearea jucăriilor să fie un sistem bine pus la punct. Deoarece cărămizile încă mai aveau unele probleme din punct de vedere tehnic, timp de cinci ani s-a căutat înlocuirea materialului de construcție, cărămida modernă fiind gata în data de 28 ianuarie 1958.

Datorită lui Godfred Kirk Christiansen, toate soiurile de piese fac parte dintr-un sistem universal. Chiar și peste ani, vechile piese, indiferent de scopul lor și de diferitele proiectări, rămân compatibile cu noile piese. Astfel cărămizile create în 1958 pot fi combinate foarte bine cu cărămizile create în 2010 așa cum și seturile Lego pentru copii sunt compatibile cu seturile pentru adolescenți.

Toate piesele Lego, cărămizi, grinzi, axe, pinioane și multe alte mini figuri sunt fabricate astfel încât să aiba o dimensiune precisă, sa fie rezistente, să nu se rupa și să aibă margini rotunjite pentru a nu zgâria. Piesele nu trebuie să se separe singure ci numai dacă cineva dorește asta, cerință necesară pentru stabilitatea construcțiilor, iar mișcările de lipire-separare trebuie să se poată face ușor, jocul fiind astfel mai plăcut.

Noile concepte și munca de dezvoltare are loc în sediul din Billund unde sunt angajați aproximativ 120 de designeri, dar și în sediile mai mici ale companiei din Marea Britanie, Spania, Germania și Japonia ce sunt însărcinate cu dezvoltarea de produse specifice piețelor unde sunt amplasate.

Perioada în care un nou produs este proiectat și dezvoltat este de 12 luni și are loc în trei etape. În prima etapă se analizează piața, se observă evoluția altor produse, se ține cont de ceea ce se cere. Aceasta se realizează prin contactul direct ce îl au designerii cu piața, unii fiind prezenți în magazinele de jucării în perioada sărbătorilor și a vacanțelor, alții făcând sondaje de opinie printre copii.

A doua etapă este cea de proiectare și dezvoltare a unui produs în funcție de rezultatele din prima etapă. Designerii, începând cu anul 2008 au început să foloseasca software de modelare 3D, cum ar fi Rhinocers 3D, pentru a genera desene CAD din schițe de design inițiale. Din designuri sunt făcute niște prototipuri cu ajutorul unei mașini de stereolitografie, ce sunt prezentate întregii echipe a proiectului pentru comentarii și pentru a fi testate de copii și părinți. Astfel în a treia etapă, dacă prototipul a trecut de perioada de verificare, v-a fi produs și distribuit în magazinele de jucării Lego.

De când a început să producă piesele din plastic până în ziua de astăzi, Grupul Lego a creat mii de seturi, fiecare având teme diferite, cum ar fi pirații, spațiul, roboții, orașul, dinozaurii, castele etc. Cel mai bine vândut joc Lego este Lego Mindstorms Robotics Invention System cu peste 1 milion de vânzări de la lansarea lui, însă la un moment dat, a existat o linie de Lego intitulată Galidor. Acesta nu conținea elementele tradiționale Lego, fiind astfel nefamiliar fanilor acestui joc. Acest set a fost retras de pe piață fiind considerat nepotrivit brandului Lego. Fiecare țara are o anume temă preferată. În ultimii 50 de ani teme precum Town, Space, Castle și Pirates sunt preferatele cumpărătorilor. În prezent, Lego City este preferatul numărul unu al fanilor. Alte best-sellere sunt Lego Star Wars, Bionicle, Lego Indiana Jones.

În ziua de astăzi seturile de jocuri Lego sunt prezente în majoritatea caselor, fiind o modalitate plăcută de a petrece timpul alături de copii, jocul fiind plăcut chiar și de părinți și bunici. Dovada este o statistică conform căreia anual sunt produse în jur de 19 miliarde de elemente Lego, din care 2,16 milioane sunt realizate pe oră, 36.000 de elemente sunt realizate pe minut.

1.3 Istoria animației.

Animația reprezintă afișarea rapidă a unei secvențe de imagini 2D sau 3D în diferite poziții ce are ca scop crearea iluziei de mișcare. Această iluzie optică se poate realiza datorită fenomenului de persistență a vederii, ce poate fi creat și demonstrat într-un număr mare de moduri. Există multe forme de prezentare a animației însă, cel mai des se poate vorbi despre animație ca despre un film sau un program video.

Exemple de încercări de a surprinde fenomenul de mișcare pot fi găsite încă din paleolitic, fiind reprezentat în picturile din peșteri în care animalele sunt ilustrate cu picioarele în poziții multiple încercând în mod clar să transmită percepția de mișcare.

Nu putem vorbi despre „creatorul” artei animației deoarece există mai multe persoane ce au făcut proiecte cam în aceeași perioadă de timp, ce pot fi considerate diferite tipuri de animație. De exemplu Georges Méliès a descoperit efectele speciale de film, el fiind printre primii oameni care folosea animația cu tehnica sa, descoperită dintr-o întâmplare. El oprea aparatul de fotografiat pentru a schimba ceva în scenă continuând apoi sa ruleze filmul. Această idee a fost cunoscută mai târziu sub numele de animație stop-motion. Tehnica a descoperit-o în timp ce fotografia un autobuz aflat în mișcare și aparatul i s-a defectat, iar în timp ce fixa filmul, un dric tocmai trecea, rezultatul pozei fiind un autobuz transformat în dric. Méliès a fost doar unul dintre marii contribuabili ai animației în primii ani.

Cel mai vechi film publicitar stop-motion a fost un scurt metraj al lui Arthur Melbourne-Cooper numit „Matches: An appeal (1899)”. Dezvoltat de Bryant and May Matchsticks, implica o animație din chibrituri legate între ele ce scriau pe o tablă un îndemn, apel la acțiune patriotică.

Tehnici ale animației.

1. Animația tradițională: numită si animație desenată de mână, a fost procesul folosit pentru cele mai multe filme de animație al secolului XX. Cadrele animației tradiționale sunt fotografii ale desenelor de pe hârtie, iar pentru a crea iluzia de mișcare, fiecare desen diferă puțin de la primul la următorul. Astfel desenele „animatorilor” sunt trasate sau fotocopiate pe foi transparente acetate numite cels care sunt completate cu vopsele de culori si nuanțe potrivite pe partea opusă liniei de desen. Foile complete sunt fotografiate una cflat în mișcare și aparatul i s-a defectat, iar în timp ce fixa filmul, un dric tocmai trecea, rezultatul pozei fiind un autobuz transformat în dric. Méliès a fost doar unul dintre marii contribuabili ai animației în primii ani.

Cel mai vechi film publicitar stop-motion a fost un scurt metraj al lui Arthur Melbourne-Cooper numit „Matches: An appeal (1899)”. Dezvoltat de Bryant and May Matchsticks, implica o animație din chibrituri legate între ele ce scriau pe o tablă un îndemn, apel la acțiune patriotică.

Tehnici ale animației.

1. Animația tradițională: numită si animație desenată de mână, a fost procesul folosit pentru cele mai multe filme de animație al secolului XX. Cadrele animației tradiționale sunt fotografii ale desenelor de pe hârtie, iar pentru a crea iluzia de mișcare, fiecare desen diferă puțin de la primul la următorul. Astfel desenele „animatorilor” sunt trasate sau fotocopiate pe foi transparente acetate numite cels care sunt completate cu vopsele de culori si nuanțe potrivite pe partea opusă liniei de desen. Foile complete sunt fotografiate una câte una pe un fundal colorat. Un exemplu cunoscut de animație tradițională îl reprezintă Pinocchio.

Tipuri de animație tradițională:

a) Animația full: se referă la procesul de a produce animație tradițională de înaltă calitate care de obicei folosește desene și mișcări detaliate. Un exemplu este „Frumoasa și Bestia” realizat de studiourile Walt Disney.

b) Animația limitată : folosește mult mai puține detalii dar mai multe metode de mișcare și desene stilizate. Un exemplu ar fi Spongebob Squarepants  (USA, 1999).

c) Rotoscoping

d) Live-action/animation

2. Stop-motion.

3. Animații pe calculator

a) 2D : animațiile sunt create și editate utilizând grafice 2D bitmap și grafice 2D vectorial. Acestea includ automat si versiunile computerizate de tehnici ale animației tradiționale.

b) 3D : animațiile sunt modelate și manipulate de către animator după ce li s-a dat o structura digitală scheletică ce permite controlarea lor.

Tehnicile de animație sunt numeroase, oamenii din domeniu încercând mereu să descopere ceva nou, ceva ce să întreacă cu mult ceea ce există deja. Cu toate că acum aproape toate efectele speciale sunt create pe calculator, nu trebuie să uităm începuturile cinematografiei, mai neexperimentate și mai sărace în tehnologii de mare finețe și de oamenii ce au pus pasiune și efort pentru a crea ceea ce se folosește atât de des în zilele noastre.

Istoria tehnicii stop motion.

Stop motion reprezintă o tehincă a animației folosită pentru a face un obiect manipulat să pară că se mișcă pe cont propriu. Obiectul este mutat puțin câte puțin în timp ce este fotografiat dând astfel impresia că se mișcă singur, iar atunci când fotografiile sunt privite unele după altele, mișcările obiectului sunt cursive și par reale. Figurinele din lut sunt adesea utilizate pentru că se pot repoziționa foarte ușor, iar animațiile care folosesc aceste figurine se mai numesc si clay animation. Stop-motion are o lungă istorie în film, fiind adesea utilizată pentru a arăta obiectele mișcându-se ca prin magie. Prima aparație folosind această tehnică a fost cea a lui J.Stuart Blackton în The Humpty Dumpty Circus (1898), în care o jucărie, acrobați și animale prind viață.

Unul dintre primele filme de animație din lut a fost Modelling Extraordinary care a uimit publicul in 1912. Decembrie 1916 a adus pe ecrane prima serie din „Miracles in Mud” de Willie Hopkins, din 54 de episoade, dar și prima femeie animator, Helena Smith Dayton, care în 1917 a creat primul ei film Romeo and Juliet.

Din aceea perioadă până în present, multe nume și multe creații s-au făcut remarcate și au rămas în istorie, ajutând la evoluția efectivă a tehnicii și a creării unor lumi ficționale apărute pe marile ecrane.

Un exemplu din anii 80 ar fi The Terminator în regia lui James Cameron care este unul dintre cele mai de succes filme în care efectul de real al unui personaj „ireal” a fost generat de animația de tip stop-motion neexistând nici un altfel de șmecherie tehnică, nicio inovație, nici un artificiu vizual în plus. Toată impresia de autenticitate a robotului a fost creată cu ajutorul vechii tehnologii.

Cei ce consideră că acest procedeu este vechi și ține de istoria filmului, se înșeală, căci animația de tip stop motion și-a depășit de foarte multă vreme condiția de „tehnologie de muzeu” și a devenit o nouă formă de artă vizuală.

De exemplu, numai în 2009 au apărut două filme ce au avut succes create prin aceeași tehnică și anume Coraline care este prima animație stop-motion filmată cu meticulozitate direct în High Definition 3D și Fantastic Mr.Fox.

2. Prezentarea Lucrării.

2.1 Tema Aleasă.

Pentru realizarea lucrării de licență, la partea video, am ales să realizez un scurt metraj ce se va numi ,,Încă o zi…”, iar pentru partea foto, am să realizez niște afișe de prezentare, și story-boardul filmului.

Tehnicile de lucru.

Partea Video

Am ales ca realizarea scurt metrajului să fie efectuată prin tehnica foto-animației, folosind piese și personaje de LEGO.

Tema și subiectul alese, sunt Pirații secolului XIX, în lungile lor călătorii după aur.

Partea Foto

Partea foto va conține:

Două afișe pentru promovarea filmului

Story-boardul

2.2 Prezentarea personajelor.

Toate personajele din scurt metrajul „Încă o zi…”, sunt fictive. Au fost create cu un simț al echilibrului între bine și rău, haos și ordine, moralitate și nebunie. Povestea lor se întinde pe o perioadă foarte lungă de timp, și într-un spațiu foarte vast. În acest film este arătată doar o mică parte din aventurile lor, dar o parte foarte semnificativă; un ultim episod al vieții lor pe mare.

Deși bricul Miraj nu are un echipaj numeros, oamenii de la bordul lui diferă foarte mult ca personalitate, ca educație și ca mediu de proveniență. Avem la bord oameni buni, oameni care s-au adaptat situației, și oameni care prin esența lor sunt răi. Însă în ciuda tuturor diferențelor, conviețuiesc într-un spațiu restraîns fără incidente notabile. Reușesc acest lucru în mare parte, datorită căpitanului, ce găsește mereu să le dea de lucru, și îi scoate mereu victorioși. În plus toate bogațiile pe care le strâng îi țin uniți, caci unde este belșug, nu mai rămâne loc pentru certuri.

Mircea Lungu și Alexander

Mircea Lungu, este unicul fiu al unei familii burgheze din Constanța. Încă de mic, parinții lui se asigură că primește cea mai bună educație posibilă. La vârsta de 10 ani deja vorbește fluent două limbi străine, la 16 ani operele lui Mozart nu mai au secrete, iar la 18 ani părinții îl trimit la Hamburg, în Germania, pentru a face Academia Marină. Acolo îl întâlnește pe Alexander, care era de aceeași varstă cu el, originar din România, dar crescut în Germania.

Cei doi devin prieteni și colegi foarte buni. După absolvire, călătoresc în România, căci în statul Român era foarte mare nevoie de oameni ca ei, pentru dezvoltarea influenței maritime. Ajunși acolo, amândoi sunt acceptați ca și căpitani, Mircea pe proaspătul bric Miraj, iar Alexander pe o corabie mai veche.

După câteva zile de negociere cu autoritățile portului Constanța, Alexander este desemnat secundul corabiei Miraj, rămânând alături de prietenul său.

După ani de marinărie, condițiile de muncă la care erau supuși devin de nesuportat. Mircea luă decizia de a întoarce roata, și alege drumul pirateriei. Își lasă oamenii să aleagă, și alături de el rămân doar secundul și bucătarul Vasile.

Datorită educației primite ani la rând, el reușește să își conducă cu măiestrie oamenii, și ajunge unde alții înaintea lui nu răzbisera.

Vasile Roșu

Vasile Roșu este unul din primii oameni ce au pus piciorul pe puntea corabiei Miraj, în 1826, imediat după lansarea ei la apă.

Vasile, tânăr bărbat, om de la munte, a lăsat în urmă casa părinteasca și stâna din Carpați plecând la Constanța să își facă un rost în viață. Acolo s-a îmbarcat la bordul corabiei Miraj ca bucătar, în speranța că v-a face carieră în marină. Se face plăcut de toți cei din jur, fiind un om dintr-o bucată, sincer și chibzuit. Având un caracter simplu se mulțumește cu postul de bucătar, ajungând să îi placă. Pune suflet în ceea ce face și este apreciat de toți mateloții pentru bunătățile ce reușește să le pună pe masă.

La vremea când Mircea hotărăște să treacă de cealaltă parte a legii, Vasile alege să îi rămână alături, considerând corabia casa lui, iar echipajul o a doua familie. În multele jafuri ce vor fi comise de „Miraj” , în majoritatea cazurilor, Vasile alege să rămână sub punte, căci este un om cu frică de Dumnezeu, iar furtul și crima sunt două lucruri pe care se jurase să nu le infăptuiască. Însă odată cu trecerea anilor, începe sa tolereze furtul, plănuind să strânga o mică avere, să își găsească o nevastă și să înceapă o nouă viață în inima Carpaților. Vasile Roșu este și va rămâne singurul din echipajul piraților ce nu va ucide un alt om.

Frații Șarpe

Petrică Șarpe, zis și „Cobra”, și Gelu Șarpe, poreclit „Vipera”, erau teroarea orașului Sulina. Furau, vindeau, furau din nou ce au vândut și ocazional erau asasini. Tot ce înseamnă „a încălca legea” în statul Român, ei deja făcuseră pâna la vârsta de 21 de ani, când au ucis prima dată. Abandonați de părinți la 2 ani, ei sunt găsiți și crescuți cu greu de un cerșetor al orașului Sulina, de la care învață meșteșugul supraviețuirii din mai nimic. Dupa 7 ani, „tatăl” lor adoptiv este prins și arestat în timp ce încerca să fure mâncare pentru ei. Aceea a fost ultima zi în care cei doi l-au mai văzut.

Jumătate de an rămân pe cont propriu, pâna când sunt luați sub aripă de o bandă de hoți. În câțiva ani învață tot ce e de știut despre furtișaguri, comerț, despre cum să eviți să fi prins, despre viață. Învață atât de bine încât rămân ultimii tâlhari din acea bandă ce nu au fost capturați. În câțiva ani își fac un nume temut în acea parte a țării și totul le mergea bine. După ce au început să folosească otravă pe săbii, au căpătat porecle ce denumesc șerpi veninoși.

Cheia succesului lor, consta în faptul că erau frați gemeni și de nedespărțit. Împărțeau totul, și chiar în vremurile când erau singuri pe lume, nu erau cu adevărat singuri. Se îmbrăcau și arătau la fel, fapt ce le permitea să fie în două locuri deodată.

Într-o încăierare cu oamenii legii, „Cobra” pierde un ochi din cauza unei răni de pumnal ce sa infectat, iar fratele său își lasă barbă. Din acel moment nu vor mai fi niciodată identici.

În 1832 se îmbarcă amândoi la bordul navei Miraj cu dorința de a deveni cunoscuți și peste mări. Deși o mare parte a vieții lor au comis doar fărădelegi, au acumulat un foarte dezvoltat simț al umorului, ceea ce se reflectă într-un mod pozitiv asupra echipajului.

Roșcovanul

Roșcovanul a fost recrutat încă din primul drum, sub pavilion negru al corabiei Miraj, pe țărmurile Turciei la Marea Neagră. Înainte de a fi pirat pe mare, el era un pirat al uscatului, ocupându-se cu răpirea copiilor și femeilor tinere din satele de pe malul mării și vânzarea lor ca sclavi. Nu se dădea în lături nici de la ocazionale crime și furtișaguri, dacă riscul nu era prea mare bineînțeles.

Apariția corabiei Miraj pe coasta turcească se nimeri într-un moment foarte prielnic pentru el. Era încolțit din toate părțile de oamenii legii, toate ascunzătorile îi fuseseră descoperite și norocul nu mai era de partea lui. Atunci a aflat din ultimele sale resurse de încredere despre Miraj și despre natura corabiei. Nu a stat nici un moment pe gânduri prezentându-se căpitanului și explicându-i situația sa. Pentru o suma considerabilă de bani, Mircea fu de acord să îl scape de ștreang și ridică ancora depărtându-se de coastele Turciei.

După câteva săptămâni pe mare, Roșcovanul decide că viața de pirat i se potrivește, iar cu acordul căpitanului începe o nouă viață fărădelegi, pe ape de această dată, la bordul navei. Roșcovanul e un bărbat înfumurat și plin de sine, din această cauză nu a fost plăcut de echipaj la început. Alexander, secundul, chiar îl sfătuiește pe căpitan să îl debarce cu prima ocazie. Însă Roșcovanul știe să se facă plăcut când e nevoie și în puțin timp se obișnuiseră toți cu el. Peste câteva luni nici nu își mai aminteau că îi purtaseră pică vreodată.

Nimeni nu știa numele lui adevărat, și nimeni din echipaj nu îl va ști vreodată. Trecutul lui înainte de Miraj era încețoșat, însă zvonurile spun că odată era o bandă care jefuia și pustia satele Turciei, din care a mai rămas un singur om, cel mai lacom, ce și-a omorât mișelește partenerii. Acel om este presupus a fi Roșcovanul.

Maurul

Maurul este ultimul om ce a fost recrutat în echipajul corabiei, undeva în anul 1837, în timpul unei expediții de-a lungul coastei de vest a Africii. O întamplare fericită a făcut ca Mircea și pirații lui să atace un sat de canibali chiar când aceștia se pregăteau să îl mănânce pe maur. Echipajul nu a găsit comorile mult așteptate, ci doar un biet african legat și vopsit ceremonial, pregătit pentru tăiere. Drept răsplata pentru salvarea lui miraculoasă, maurul și-a dăruit restul vieții căpitanului, după cum dictau obiceiurile strămoșilor săi. Cum nimeni din echipaj nu ar fi reușit vreodată să îi pronunțe numele adevărat, ,,Maurul” rămâne singurul fel în care era strigat.

Pentru început fu învățat să bată cuie, să taie cu ferăstrăul și să cârpeasca corabia după fiecare bătălie. Apoi Vasile Roșu îl luă sub aripa lui, la bucătărie, devenind ajutor de bucătar. Mare fu surpriza lui Mircea când descoperi talentul Maurului de orientare noaptea, după stele, aptitudine moștenită de la tatăl său.

După ce se deprinse cu limba română, maurul îi povesti căpitanului despre viața lui. El se născunse undeva la aproximativ o sută de mile de coasta vestică a Africii, și era al 6-lea frate dintr-o famile cu 8 băieți și 3 fete. Fusese capturat de canibali în timpul testului de bărbăție pe care orice băiat în vârstă de 22 de ani trebuie să îl treacă, test ce constă într-un pelerinaj până la malul oceanului. Dacă supraviețuia era considerat bărbat în tribul său și avea dreptul la o femeie. Însă a avut ghinionul să fie capturat de canibali.

Maurul era doar un băiat în ochii echipajului, însă toți îl îndrăgiseră căci era ascultător și dornic să învețe obiceiurile lor, oricând gata să demonstreze oamenilor că e mai mult decât un biet african ghinionist. Singurul lucru ce îl ceruse de la căpitan era permisiunea de a își vopsi fața ca cei din tribul său, pentru a nu duce dorul Africii, și ocazional să fumeze din ierburile ce le aduse cu el.

2.3 Conținutul scurt metrajului.

Scurt metrajul „Încă o zi…” reprezintă un ultim episod din viața și aventurile lui Mircea Lungu, căpitanul corabiei de pirați „Miraj”.

Trecutul corabiei și al personajelor.

Miraj este o navă sveltă cu două catarge din clasa bricurilor, iar construcția ei a fost începută în 1825 pe șantierul naval Constanța. În 1826 a fost livrată statului român care a dat-o imediat în uz pentru a suplimenta traficul comercial dintre țările cu deschidere la Marea Neagră și Marea Mediterană.

Căpitanul corabiei era Mircea Lungu, un tânăr de 28 ani, român de origine, proaspăt absolvent al Academiei Maritime din Hamburg, Germania. Secundul acestuia era un fost coleg și bun prieten, Alexander. Între 1826 și 1830 Miraj străbate de zeci de ori ruta Marea Neagră – Marea Mediterană aducând mult profit României, însă după 1830 căpitanului i se impun drumuri din ce în ce mai lungi , ajungând foarte des în Atlantic.

Uneori treceau luni întregi până la un popas și, deși plata rămăsese aceeași, condițiile se înăspriseră, iar statul ignora cu desăvârșire cererile căpitanului. În 1832 Miraj renunță la fanionul României trecând de cealaltă parte a legii. Din vechiul echipaj doar Alexander și Vasile Roșu, fostul și actualul bucătar rămân alături de căpitan. Cu banii strânși până atunci, Mircea achiziționează tunuri și arme pentru corabie, provizii pentru câteva luni de zile, apoi pleacă în căutarea unui echipaj.

Pe frații Șarpe îi recrutează din portul Sulina, unde se ocupau cu diverse furtișaguri, ba chiar erau și asasini plătiți ocazional. Roșcovanul se ocupa de comerțul cu sclavi, copii și tinere femei din sate sărace, pe care îi vindea în porturile din Turcia. El a acceptat să facă parte din echipaj deoarece oamenii legii puseseră un preț mare pe capul său și Miraj era singura lui scăpare la acea vreme. Maurul a fost salvat de Mircea din ghearele canibalilor de pe coastele Africii, devenind întâi ajutor de bucătar, apoi navigatorul corabiei pe timp de noapte, datorită talentului său de a se orienta după poziția și mișcarea stelelor.

Odată constituit echipajul, aceștia au pornit în căutarea comorilor și aventurilor. După mulți ani petrecuți pe mare ca pirați, oamenii își priveau căpitanul ca pe un zeu ce le-a oferit șansa de a trăi cum își doreau, corabia fiind mai mereu plină de bogății, iar totul le mergea cum plănuiseră. Deveniseră stăpânii mărilor, toți se fereau de ei și nici o autoritate nu reușise să le dea de urmă. La bord erau strânse atât de multe comori încât le-ar fi ajuns cât pentru 100 de vieți și era timpul să se retragă din lumea neagră a mărilor. Deși hotărâseră acest lucru, un ultim zvon îi pusese pe gânduri.

În ultimul lor jaf găsiseră un manuscris vechi, un fel de jurnal de bord, în care erau notate multe povești și hărți desenate. Într-una din povești se spunea că undeva între extremitatea de jos a Americii de Sud și partea sudică a Africii se află un lanț de insule necunoscut de alți oameni în ale căror peșteri erau ascunse cufere cu diamante și munți de aur. Era o aventură ce nu o puteau rata, așa că în ziua de 28 ianuarie 1840, corabia Miraj ridică pânzele dintr-un mic golf, de pe coasta sudică a Mării Mediterane cu direcția Oceanului Atlantic, partea sudică mai exact, la bord având doar mâncare, apă și rom.

Prezentarea filmului realizat.

180 de zile mai încolo, mai exact în data de 28 iulie, echipajul nu găsise încă ceea ce căuta. Cu proviziile pe terminate, toți erau demoralizați, iar nervii lor clocoteau sub punte. Mircea era conștient că nu se mai putea baza decât pe secundul său și se întreba mereu căt își va mai putea controla echipajul, căci știa ce vorbesc oamenii sub punte, știa că situația nu stă chiar bine, dar mai ales știa că zilele lui de căpitan se apropie de sfârșit dacă norocul nu îi va surâde.

Roșcovanul era cel mai înrăit și mai revoltat, mereu își ieșea din fire și avea gânduri negre, demoralizându-i și pe ceilalți. Singurul care mai calma spiritele și vorbea de vremurile bune era Alexander, omul de încredere al căpitanului, care nu l-ar fi trădat sub nicio formă.

Noaptea se lasă peste ei, Mircea stătea calm și admira stelele, Roșcovanul însă, ajuns la ultima picătură de răbdare, urcă pe punte, se strecură în spatele căpitanului și apăsă trăgaciul, împușcându-l mișelește pe Mircea.

Zorii zilei găsiră corabia în doliu, cu un căpitan mort și un matelot spânzurat de catarg.

În acest scurt episod din viața echipajului corabiei Miraj, este prezentat apogeul câtorva ani petrecuți împreună la bordul vasului. Acești oameni au avut la dispoziție 8 ani pentru a își etala și împărtăși personalitațile între ei. Opt ani, în prezența constantă a succesului totul a mers strună pentru echipaj. Acum când se anunță sfârșitul, ies la iveală adevăratele fețe, adevărații oameni din spatele „piraților”.

Unii nu vor apuca lumina zorilor, dar câțiva vor trăi încă o zi…

2.4 Realizarea Story-board-ului.

Story-boardul reprezintă o serie de imagini, niște previzualizări, în care sunt ilustrate scene dintr-un film, piesă de teatru etc. În aceste ilustrații este reprezentată viziunea asupra felului în care vor arăta cadrele respective, din ce unghi vor fi filmate, ce obiecte și personaje vor apărea și în unele cazuri, ce cheie de lumini va fi folosită. Rolul story-board-ului este de a oferi o previzualizare, înainte de a se trece la producție, ușurând considerabil procesul de creare a materialului.

exemplu de story-board

Story-boardul poate fi desenat, realizat în softuri sau, în cazul acestui film, realizat din fotografii, iar cadrele animate respectă cu exactitate ilustrațiile create. De la lumini, pană la unghiuri de filmare și obiectele din cadru, filmul va respecta story-boardul în totalitate.

Pentru o mai bună înțelegere a poveștii și a raportului timp/dialog/acțiune, am introdus în story-board și liniile de dialog ale tuturor personajelor.

3. Aspecte tehnice legate de realizarea lucrării.

3.1 Iluminarea scenelor.

În scurt metrajul „Încă o zi…” sunt folosite doar două decoruri: puntea corabiei și interiorul unde dorm membrii echipajului. Pentru punte vor fi folosite trei tipuri de iluminare, ce vor simula lumina dimineții, a dupamiezii și a nopții. Pentru interior nu va fi folosită decât o singură cheie de lumini.

Tipuri de lumini folosite.

Datorită faptului că toate decorurile sunt miniaturizate, folosirea surselor de lumină mari (reflectoare, lămpi), este limitată doar la scenele de exterior, pentru interior fiind folosite led-uri și lanterne de mică putere, unde este cazul.

Folosirea eficientă a surselor de lumină.

Primele scene ale filmului se petrec la orele dimineții, chiar înainte să apară soarele la orizont, în acele momente lumina ambientală este foarte difuză, cu umbre moi, aproape insesizabile, deoarece soarele ca și sursă de lumină directă, nu este prezent încă, lumina fiind degajată, în mod aproape egal, de toată suprafața cerului. Pentru a reproduce acest tip de lumină, am așezat un spot luminos la aproximativ 1 metru distanță de scenetă, la o înalțime de circa 2 metri, îndreptat spre tavan, în acest fel, am obținut o suprafața mare de difuzie rezultând o lumină moale și nu prea puternică, în toată cameră. Dupa mici corecții de culoare în soft, am reușit să reproduc atmosfera cromatică a unei dimineți.

Pentru scenele dupamiezii, am utilizat aceeași sursă de lumină, bătând direct asupra corabiei de la o distanță de 2 metri. De această dată lumina nu mai era difuzată de nimic, iar spotul folosit fiind o sursă de lumină punctiformă, reușesc astfel să redau lumina ce o aruncă soarele dupamiezii, puternică și cu umbre dure.

În scenele de noapte, am folosit monitorul ca lumină contre-jour, iar pentru a da detaliu personajelor am folosit o lanternă pe bază de led-uri așezată la o distanță mare pentru a reduce din puterea ei.

Decorul interior este luminat doar de un LED de mică putere, simulând lumina unui felinar. Pentru a reuși să obțin un nivel de luminozitate acceptabil al imaginilor, am folosit timpi de expunere de peste 5 secunde.

3.2 Crearea fundalurilor.

Fiind un scurt metraj cu pirați, acțiunea se petrece pe mare, fundalurile fiind imagini surprinse în largul oceanului, în diferite momente ale zilei, prelucrate în soft pentru o mai bună redare a atmosferei și o mai bună calitate.

Alegerea metodei potrivite pentru simularea background-ului.

În realizarea acestui scurt metraj, am avut mai multe opțiuni de a introduce în film background-urile specifice temei alese. Prima variantă a fost lucrul cu Chroma key. Ceea ce însemna că toate scenele vor avea ca background o suprafață de o singură culoare, preferabil un albastru sau verde intens. Apoi acea culoare aleasă ca fundal v-a fi înlocuită în soft cu imaginile alese pentru fundal. Inițial am folosit un material textil, dar îndeajunsul lui constă în faptul că este foarte greu să fie așezat perfect plan, rezultând apariția de umbre și schimbări de luminiozitate nedorite. Drept conseciință, separarea acțiunii de fundal nu mai poate fi efectuată optim. O altă variantă a fost să folosesc ca fundal albastru un monitor LCD afișând acea culoare. Uniformitatea culorii planului secund era perfectă acum și introducerea unei imagini pe fundal se realiza destul de bine. Însă decorurile fiind miniaturizate, fotografierea este efectuată în modul macro, de aici rezultând o foarte mică profunzime de câmp, lucru ce făcea ca separarea să fie parțial bună, deoarece obiectele aflate chiar și cu 2 centimetri mai în spate de zona focalizată apar defocalizate. Cum închiderea diafragmei pentru a mări profunzimea nu era posibilă din cauza surselor de lumină slabe, am hotărât sa renunț la Chroma Key.

Următoarea posibilitate era folosirea unor imagini imprimate pe hârtie sau carton, ca fundal, însă chiar și luminate corespunzător, par artificiale.

A treia metodă este folosirea monitorului LCD ca fundal, dar de această dată cu imaginile alese afișate pe el. Această tehnică este foarte eficientă deoarece fundalul are puterea cromatica și luminoasă necesară, fără imperfecțiunile de mai înainte, nemaifiind necesară prelucrarea în soft a chromei. Acum avem corabia pe care se desfășoară acțiunea în aceeași poză cu fundalul ajuns la forma dorită, fără intervenția softului.

Tehnici de comunicare a prim-planului cu decorurile alese.

Deși folosirea monitorului ca fundal e cea mai bună metodă în cazul filmului meu, uneori luminiozitatea ce o emană nu reușește să se apropie de nivelul la care sunt iluminate scenele. În astfel de cazuri se poate recurge la una din următoarele metode:

– depărtarea sursei de lumină de scenetă până la egalarea intensității luminoase emanate de monitor, cu cea a primului plan;

– creșterea luminozității monitorului din soft, până la valoarea dorită;

– prelucrarea imaginilor în soft până la obținerea unui echilibru.

Prim-plan prea luminat în raport cu fundalul

3.3 Catalogarea aparatelor si

luminilor folosite.

La fotografierea scenelor a fost folosit un aparat Canon 1000D cu obiectivul kit 18-55 mm.

Pentru a evita schimbarea poziției aparatului față de cadre, au fost folosite, în funcție de situație, următoarele trepiede:

Lumina principală în majoritatea cazurilor a fost un reflector cu halogen de 200W

Pentru lumina de contur din cadrele de noapte, am folosit o lanternă cu LED-uri.

Iluminarea cabinei echipajului a fost realizată cu un singur LED de acest tip:

4. Concluzii.

Păreri personale despre

lucrul și „joaca” cu LEGO.

Am investit un număr mare de ore în realizarea acestui scurt-metraj, dar a meritat pe deplin căci sunt mulțumit de rezultatul final.

Dacă joaca cu lego poate fi extrem de plăcută și relaxantă, munca cu scopul realizării unui produs video cu aceste jucarii este o adevărată provocare, o provocare ce mi-a încercat din greu nervii, răbdarea și îndemânarea. Este extrem de dificil și minuțios să „animezi” cu obiecte atât de mici, este aproape imposibil să nu comiți greșeli, să miști un element prea mult, să dărâmi ceva și să nu reușești să găsești poziția inițială a obiectului, uneori piesele nu se potrivesc foarte bine, alte ori membrele personajelor se mișcau prea greu pentru a ieși o animație cursiva. De multe ori membrii echipajului au avut prostul obicei de a se pierde, rezultând timp pierdut căutându-i.

După ce am reușit să trec peste toate inconvenientele „bucăților de plastic”, am întâlnit următoarea problemă: decorul era foarte sensibil la orice schimbare de lumină, de exemplu, dacă colegul de cameră stătea la laptop și viziona un film, scenele mai luminoase din acel film se reflectau în fotografiile mele, deși pe lângă luminile folosite de mine exista și lumina ambientală a zilei iar ecranul laptopului nu era niciodată îndreptat direct spre spațiul meu de lucru. Din aceste cauze, în film au rezultat mici variații de luminozitate, care din fericire nu sunt foarte deranjante.

La final, când bucățile de animație sunt adunate și puse cap la cap, și filmul începe să prindă formă, toți nervii și toate frustrările adunate pe parcursul zilelor muncite dispar, fiind înlocuite de satisfacție și mulțumire de sine.

Deși a fost greu, nu vreau ca aceasta să fie singura și ultima animație cu lego creată de mine, deja idei pentru un următor film sunt, iar cu ajutorul experienței acumulate în acest scurt metraj, sunt sigur că multe din problemele întâlnite le voi evita cu ușurință, și voi organiza mult mai eficient etapele de lucru.

Așa cum am precizat în introducere, primul meu set de Lego l-am avut la vârsta de 5 ani. La început îmi plăcea să le privesc, să le analizez forma și culoarea, apoi să le aliniez folosind diferite criterii. Cu timpul mi-am dezvoltat creativitatea, am învățat să le proporționez, să formez turnuri înalte, diferite forme ce îmi treceau prin minte până am ajuns la nivelul la care eram capabil să creez structuri, orașe și peisaje din viața de zi cu zi.

Pe lângă imaginația de care și astăzi mă folosesc, cărămizile m-au ajutat să devin comunicativ ăi prietenos, întâi întărindu-mi legătura cu sora mea mai mică și cu părinții mei, care la început ne ajutau la construit. Apoi cu băieții din fața blocului cu care înainte nu îndrăzneam să vorbesc din cauza timidității.

Bineînțeles că la început nici părinții mei, nici eu nu ne-am fi gândit ca niște piese din plastic pot fi atât de utile în creșterea unui copil, însă acum îmi pot da seama că sunt de un real folos și le recomand tuturor familiilor ce au copii, chiar și de 3 – 4 ani.

Seturile mele preferate au fost cele cu pirați și cele cu trenuri cu toate că pe vremea când eram copil nu am avut decât un exemplar din fiecare. Acum la vârsta de 22 ani mi-am împlinit visele copilăriei și mi-am cumpărat aproape toate corăbiile din setul cu pirați pe care le voi folosi pentru a-mi realiza tema licenței și o parte din cel cu trenuri.

Mulți consideră pasiunea mea, puerilă, însă pe mine mă face fericit, și stiu că în continuare îmi voi da banii pe seturi de Lego, cu care într-o zi se vor juca și copii mei.

Bibliografie.

Bibliografie.

Ovidiu Drugă – Dr.Horea Murgu, „Elemente de gramatică a limbajului audiovizual”, Editura Fundației PRO, 2002

http://www.lego.com/

http://en.wikipedia.org/wiki/Lego

http://gizmodo.com/5019797/everything-you-always-wanted-to-know-about-lego

http://entertainment.howstuffworks.com/lego.htm

http://www.brickfilms.com/

http://joshuamosley.com/UPenn/courses/Ani/AnimationHistory.html

http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_animation

http://en.wikipedia.org/wiki/Stop_motion

http://www.cinemarx.ro/stiri-cinema/evolutia-animatiei-stop-motion/

Home