Încă din cele mai vechi timpuri a existat o legătură indestructibilă între [619195]

Introducere

Încă din cele mai vechi timpuri a existat o legătură indestructibilă între
dreptate și pedeapsă. Pedeapsa a fost întotdeauna o constantă în fiecare
societate și în fiecare perioadă istorică. În prezent, privarea de libertate
este răspunsul la majoritatea fărădelegilor comise. Închisoarea, criticată
încă de la apariție deoarece nu este capabilă de a -și atinge obiectivele
stabilite, de prevenire și reeducare, rămâne un element esențial .
Deseori m -am întrebat care ar putea fi justificările pentru pedeapsă și
dacă acestea ar putea fi în măsură să facă suferința moral admisibilă,
suferință care în mod deliberat este impusă unei persoane ca vinovat
pentru că, indiferent de asprimea ei, d e scopurile spre care e direcționată,
pedeapsa voluntar provoacă suferință celui care o ispășește.
În general acțiunea de a pedepsi poate fi asociată cu numeroase
contexte, se poate vorbi despre pedepsire în mediul familiar, în mediul
școlar, religios, j uridic, etc. Ideea de sancțiune a fost mereu asociată cu
un comportament deviant și este percepută ca ceva inevitabil și necesar
pentru menținerea ordinii morale și sociale.
Această lucrare prezintă o sinteză a unor studii din literatura de
specialitate , vizând aspectele juridice și aspectele psihologice privind
detenția penitenciară și mediul penitenciar în ansamblul său. Scopul
lucrării este de a trage un semnal de alarmă în ceea ce privește
consecințele în toate formele sale, pe care limitarea spațial ă și afectivă a
libertății specifică mediului închis din cadrul penitenciarului, le pot avea
asupra psihicului uman atunci când sănătatea mintală nu este îndeajuns
de promovată și nu sunt implementate programe specifice de identificare
și intervenție pentr u prevenirea unor tulburări de ordin psihologic în
rândul deținuților.
Lucrarea este structurată în patru capitole în care am încercat să prezint
în primul rând aspectele și întreg procesul juridic privind mediul
penitenciar, făcând însă și un scurt istori c pentru a întelege cum a fost
percepută inchisoarea în fiecare societate și în al doilea rând impactul pe
care îl are mediul privativ asupra deținuților din punct de vedere
psihologic. În ultima parte a lucrării scopul meu a fost de a aduce la
cunoștiință o parte din cercetarea mea ca psiholog clinician în mediul
penitenciar și de a prezenta impactul pe care acest mediu îl are asupra
persoanelor private de libertate, conturat în tablouri clinice patologice și
nu numai.

Cupr ins:

Introducere ………………………………………………………………………..

Capitolul 1. SISTEMUL PENITENCIAR DIN ROMÂNIA…………

1.1 Incursiune în istoria penitenciarelor din România…………..
1.2 Organizarea și funcționarea pe nitenciarelor din România…
1.3 Evoluția și structura populației penitenciare…………………

Capitolul 2. MEDIUL PENITENCIAR ȘI PEDEAPSA PRIN PRIVARE DE
LIBERTATE…………………………………………………………….

2.1. Condițiile de detenție și Drepturile Omului……………….
2.2. Formele principale de privare de libertate……………….
2.2.1 Principiile sancțiunilor de drept penal…………………..
2.2.2 Pedepsele principale privative de libertate……………
2.2.3 Măsurile procesuale preventive privative de libertate…..
2.3. Formele auxiliare privative de libertate……………………..
2.4. Liberarea condiționată……………………………………………

Capitolul 3. ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND DETENȚIA
PENITENCIARĂ…………………………………………………………..

3.1. Efectele sociale,psihologice și somatice ale dete nției
penitenciare
3.2. Personalitatea persoanei private de libertate.
3.3. Tipologia infractorilor
3.4. Aplicații ale psihologiei clinice și psihoterapiei în mediul
penitenciar………………………………………………………………………

Capitolul 4. REZULTATE LE EVALUĂRII PSIHODIAGNOSTICE

4.1. Precizări despre eșantionul cercetări
4.2. Metode și tehnici folosite
4.2.1. Metoda biografică
4.2.2. Metoda observației
4.2.3. Metoda testelor
4.2.3.1. Chestionarul de screening și diagnostic
psihiatric PDSQ
4.2.3.2. Testul de inteligență nonverbală Raven
4.2.3.3. Inventarul de personalitate Freiburg
4.2.3.4. Inventarul d e anxietate Burns
4.2.3.5. Inventarul de depresie Beck
4.2.3.6. Diagrama de evaluare HARD
4.3 .Prezentarea cazurilor
4.3.1. Prezentare caz 1.
4.3.2. Prezentare caz 2.
4.3.3. Prezentare caz 3.
4.4. Rezultatele evaluării psihodiagnostice.
4.4.1. Fișa de evaluare a funcționării multinivelare
familale caz 1. V.O. 31 ani.
4.4.2. Fișa de evaluare a funcționării multinivelare
familale caz 2. K.C. 38 ani.

4.4.3. Fișa de evaluare a funcționării multinivelare
familale caz 3. M.A. 26 ani.

Concluzii………………………..

Bibliografie………………………….

Capitolul 1. SISTEMUL PENITENCIAR DIN ROMÂNIA

1.1 Incursiune în istoria penitenciarelor din România

În viziunea obișnuită, închisoarea este percepută ca fiind
neschimbată, apărută în același timp cu societatea.
Istoria atest ă existența închisorilor ca locuri în care cei care
nesocoteau legea erau ținuți ca formă de pedeapsă. În Antichitate,
penitenciarul semăna cu arestul preventiv din zilele noastre. Persoanele
erau închise până la finalizarea sentinței. Romanii a contribuit la
înființarea primelor închisori, care pe vremea aceea erau locuri în care se
desfășura munca silită precum cariere de piatră, saline, cariere de aur
sau mine. Cei condamnați și cei liberi munceau împreună în aceste locuri
atent supraveheați.
Persoanele care încălcau legea nu puteau fi judecați decât de
Guvernatorul provinciei, iar pedeapsa cu moartea putea fi dispusă doar
de Împărat.
”Judecătorii judecau după obiceiurile pământului, păstrate din
generație în generație, pedepsele fiind la buna chibzuință a lor. Judecata
se făcea fără multe formalități. Se asculta pâra ridicată contra acuzatului,
iar dacă acesta nu avea nimic de s pus pentru dezvinovăția lui, se
pronunța pedeapsa care se executa fără întârziere.”1
Credința spirituală a inspirat foarte mult sistemul juridic din
perioada medievală, astfel că, în Săptămâna Mare și în Ajunul
Crăciunului persoanele întemnițate și nejudecate erau eliberate.
Deasemenea, enoriașii care mergeau la slujbă Duminica aduceau

1 Grigore I Dianu, Istoria închisorilor din România, Studiu comparativ.Legi și obiceiuri,
București,Ed.Tipografia Curții Regale, 1902, pag. 2

alimente și haine pentru deținuți. Cu toate acestea, în Țara Românească,
cele mai aspre locuri de detenție erau Mănăstirile. ” Sub cuvânt că ei
trebuiau să facă rugăc iuni spre a se pocăi și a li se ierta greșelile, erau
duși într -o cameră ca să se închine la icoana Maicii Domnului. N -apucau
bine să -și sfârșească rugăciunea și pardoseala le fugea de sub picioare,
ei căzând într -o groapă adâncă și plină de cuțite tăioase , unde mureau,
zbătându -se în chinurile cele mai îngrozitoare.”2
Primele legislații penale românești cuprindeau pedepse
precum scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, bătaia în public,
spânzurătoarea, tăierea capului, arderea de vii, amenda, confisc area
averii, tăierea organului sexual sau tragerea în țeapă.
În secolul al XVIII – lea apare pedeapsa cu închisoarea. Durata
detenției crește, dar nu se renunță la tortura fizică. Fiecare închisoare
avea o cameră a torturii, prin care cei condamnaț i treceau pentru a
mărturisi faptele săvârșite.
Începând cu anul 1716 are loc reforma sistemelor punitive
feudale, un rol fundamental avându -l Nicolae Mavrocordat. Acesta a
prohibit dreptul pe are îl aveau călugării și preoții de a judeca și a pornit
construirea uneia dintre cele mai moderne mă năstiri – închisori din Europa,
mănăstirea Văcărești. Persoanele private de libertate din această
mănăstire erau aduși la slujbă frecvent și considerați ca fiind infirmi sau
cerșetori. Astfel, închisoarea monahală capătă un nou sens. Deși a fost
construită și gândită ca o închisoare, cu timpul s -a transformat într -o
mănăstire bogată unde era strânsă renta. Cel care a adus -o la scopul
inițial a fost Alexandru Ioan Cuza.
În anul 1762, nepotul lui Nicolae Mavrocordat și domnitorul Țării
Românești a rein trodus pedeapsa prin privare de libertate în mănăstire.
În anul 1831, închisorile capătă pentru prima dată un regulament
de funcționare. Sunt înlăturate pedeapsa cu moartea, tăierea membrelor,
confiscarea averilor și, dacă până atunci deținuții plă teau pentru cazarea
lor, de acum toate cheltuielile erau suportate de stat. Pedepsele
acceptate de regulement erau diminuarea porției de mâncare și lovirea cu
bâte în fața celorlalți deținuți. În această perioadă apare pentru prima
dată cazierul. Acesta er a eliberat celui care si -a ispășit pedeapsa, cu
obligația de a -l prezenta autorităților din locurile prin care treceau sau
voiau să se stabilească. Este propusă zidirea încăperilor din piatră,
pregătirea locurilor în care deținuții se pot plimba și se vorb ește de
împărțirea celulei în patru spații, unul pentru cei condamnați, unul pentru

2 Grigore I Dianu, Istoria închisorilor di n România, Studiu comparativ.Legi și obiceiuri,
București,Ed.Tipografia Curții Regale, 1902, pag. 17

cei care se afla în așteptarea sentinței, unul pentru femeile deja judecate,
iar al patrulea pentru cele aflate în cercetare.
Una dintre schimbările fundamentale pe care a adus -o reforma a
fost introducerea controlului lunar al celulelor făcut de procurorii Curții
Apelative cu scopul de a supraveghea starea de sănătate a deținuților în
urma căruia se întocmea un raport. Rapoartele obținute au condus la
propunerea alto r reforme.
În anul 1855, Grigore Ghica Vodă îl aduce pe Ferdinand Dodun de
Perrieres în Moldova numindu -l inspector general al închisorilor. Acesta a
formulat cele mai importante regulamente de funcționare a
penitenciarelor. Sub îndrumarea sa s -au co nstruit penitenciare pentru
minori, s -a interzis ca cineva să fie închis fără a avea în prealabil o
hotărâre judecătorească, s -au construit ateliere de creație în care deținuții
aveau posibilitatea de a învăța diferite meșteșuguri, de a crea diverse
obiect e pe care să le vândă, urmând ca o parte din bani să le revină lor.
Contribuția sa a condus la realizarea unui sistem judiciar autonom, fiind
înlăturată puterea pe care o aveau domnii, boierii sau preoții cu privire la
pedepsirea condamnaților. Ferdinand a considerat penitenciarul ca cea
mai importantă modalitate de a transforma societatea și oamenii săi și de
aceea, în subordinea sa închisoarea a urmărit nu neapărat diminuarea
infracțiunilor, ci însușirea lor într -o manieră asertivă.
Anul 1874 este a nul în care încetează reforma sistemului
penitenciar românesc. Odată cu acesta, sistemul penal medieval care a
dăinui vreme de 500 de ani este înlocuit de un sistem penal modern și
birocratic.
Modernitatea sistemului penal a constat în reorganizarea
închisorilor după principiile laice, biserica pierzând foarte multe din
sarcinile pe care le avea în perioada medievală. Atribuțiile preotului sau
călugărilor au fost preluate de către gardian.
Secolul XX a fost caracterizat spre deosebire de secolul p recedent,
de spiritul naționalismului și socialismului.
Legea penitenciarelor din 1929 a introdus mai multe tipuri de
penitenciare, ca de pildă penitenciare de recluziune, penitenciare
corecționale, cu ajutorul cărora s -a reușit reeducarea deținuților prin
acordarea lecțiilor de scris și citit, lecții de matematică, concerte, filme și
acces la bibliotecă. O altă îmbunătățire importantă a constat în
posibilitatea efectuării unor evaluări comportamentale al căror rezultat
poate conduce la diminuarea pede pselor sau liberarea condiționată.
Între perioada celui de -al Doilea Război Mondial și sfârșitul
regimului comunist, închisorile au trecut din subordinea Ministerului de
Justiție în subordinea Ministerului de Interne. Pedepsele din această

perioadă er au unele extrem de dure bazate pe spălarea creierului și
teroare. Sistemul penal și regimurile de penitenciare erau împregnate de
credințe ideologice. Singurele lecturi pe care deținuții aveau voie să le
citească erau cele în care erau prezentate victoriil e armatelor
democratice din Europa și Asia. Obligativitatea deținuților de a ieși la
muncă a condus la decesul unui număr impresionant de oameni,
majoritatea bătrâni sau bolnavi.
Numirea la putere al lui Nicolae Ceaușescu a generat un șir de
schimbări în regimul de detenție, odată cu adoptarea unei legi mai ușoare
de executare a pedepselor. S -au făcut restructurări în personalul
închisorilor, rămânând numai cei cu studii superioare. Se înființează
fabrici și intreprinderi a căror mână de lucru era form ată din deținuți,
producția la export crescând de circa șapte ori. În primii ani de conducere
a lui Ceaușescu, media anuală a arestaților era de 25.000, urmând ca în
următorii ani numărul să ajungă la 60.000. Pentru a întâmpina
supraaglomerarea închisorilo r se acordau decizii de grațiere la un interval
de doi, trei ani.
Apreciate ca fiind excesive pentru un sistem socialist, au fost
desființate mai mult de 60 % din penitenciare, funcționând doar 16. Lipsa
unor măsuri alternative a condus la creșterea infracționalității și implicit la
creșterea populației încarcerate. În consecință, s -au redeschis în
următorii ani un număr tot mai mare de locuri de detenție.
După revolta fără precedent din 1989 și înlăturarea comunismului,
noua conducere a țării d ecide dispunerea unui decret de grațiere pentru
câteva categorii de deținuți. Acest lucru a condus la o ripostă agresivă din
partea celorlalți deținuți care s -au considerat deținuți politici.
Criza din sistemul penitenciar a dus la schimbări importan te de
personal. Majoritatea securiștilor și secretarilor de partid au devenit
directori de pușcării.
Lipsa unei autorități superioare care să verifice constant
penitenciarele a permis crearea unui șir de hoții. Fiecare angajat avea
posibilitatea să fure atât cât încăpea în mașina sa personală.
Deasemenea furau banii care erau alocți pentru construirea unor noi
penitenciare.
Schimbarea Codului Penal, înăsprirea pedepselor și lipsa unor
sancțiuni neprivative de libertate, a stârnit un fenomen de
supraaglomerare a închisorilor.
Păstrarea legii numărul 23 din 1969 a făcut imposibilă orice
încercare reformatoare, cenzura rămânând legală, încarcerarea fără
avizul medicului, interzicerea unor practici religioase, transferarea de la

un penitenc iar la altul, lucruri ce au dus la îndepărtarea marcantă a
sistemului carceral de lumea civilizată.
Succesiv aderării țării noastre la Consiliul Europei, au apărut
primele controale ale autorităților superioare internaționale ale
Comitetului împotriva Torturii și Tratamentelor inumane, care au obligat
România să ia un șir de măsuri, precum traducerea și împărțirea
manualului ONU și PRI în toate penitenciarele, urmând ca toți deținuții să
fie informați asupra drepturilor pe care le au. ” În ciuda regula mentelor
internaționale care stipulau ca permisiile să fie acordate cât mai repede
cu putință, pentru a facilita reinserția deținuților în societate, în România,
o serie de decizii de limitare a acestora au făcut ca permisiile să fie
acordate doar în situa ții excepționale, pe motivul evitării unei întâlniri a
victimei cu infractorul. Cu toate că, la nivel declarativ se sprijină
contactele deținuților cu familia, sunt puse tot felul de obstacole în calea
lor, pe considerentul prevenirii evadărilor sau al spa țiilor inadecvate de
vizită.”3
” Duplicitatea a fost atitudinea care a caracterizat constant toate
administrațiile comuniste și post -comuniste, pe de -o parte un discurs
reformator, pe de altă parte, decizii abuzive și totalitare. Axat vreme
îndelungat ă pe represiune, sistemul penal pare imposibil de schimbat,
căci reformarea înseamnă de fapt dinamitarea lui, orice schimbare
cerând la rândul ei o altă serie de schimbări, până într -acolo încât
pușcăria ar dispărea din centrul mecanismului penal, și -ar re duce
considerabil dimensiunile și rolul de reglare a controlului social și ar
ajunge, ca în trecut, doar un azil al dezaxaților mental și sexual.”4

1.2 Organizarea și funcționarea penitenciarelor din
România

Penitenciarele sunt instituțiile publice subordonate
Administrației Naționale a Penitenciarelor, cu o mare însemnătate în
sistemul execuțional penal. ” Penitenciarele sunt unități care asigură
executarea pedepselor privative de libertate și a măsurii a restării
preventive, cu asigurarea intervenției recuperative în condiții care

3 Bruno Stefan, Istoria și reforma închisorilor românești, Revista Română de Sociologie, v. 17, 2006,
pag. 505
4 Bruno Stefan, Istoria și reforma închisorilor românești, Revista Română de Sociologie, v. 17, 2006,
pag. 505

garantează respectarea demnității umane, facilitând responsabilizarea și
reintegrarea în societate a persoanelor privative de libertate și contribuind
la creșterea gradului de si guranță a comunității, menținerea ordinii
publice și securității naționale.”5
Penitenciarele sunt înființate prin hotărâre de Guvern, iar
organizarea și funcționarea lor se fundamentează prin regulament
autorizat de Ministrul Justiției printr -un or din, care se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
Directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor
poate dispune formarea unor secții interioare sau exterioare în funcție de
regimurile de executare a pedepselor privati ve de libertate, categoriile de
persoane condamnate și exigențele de apărare a anumitor categorii de
deținuți. Prin urmare, prin hotărâre de Guvern și prin ordin dat de Ministrul
de Justiție, se pot institui penitenciare speciale precum penitenciare
pentru femei, penitenciare pentru minori și tineri sau penitenciare spitale.
Directorul general al ANP poate decide asupra inființării unor secții
speciale de arestare preventivă sau secții speciale pentru executarea
măsurilor educative privative de libertate.
Actualmente, sub conducerea ANP funcționează 34 de
penitenciare, două penitenciare pentru minori și tineri, penitenciar pentru
femei, șase penitenciare spital și două centre de reeducare.

5 Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare din 21.05.2012, art.1, alin.2

Un număr de nouă penitenciare sunt clasate a fi de m aximă siguranță,
cu regim închis, Aiud, Arad, București – Jilava, Craiova, Gherla, Iași,
Mărgineni, Poarta Albă.
Din sistemul penitenciar mai fac parte două centre de pregătire a
personalului, Centrul de formare și specializare a ofițerilor din ANP Ara d,
Școala Națională de Pregătire a Agenților de Penitenciare Târgu – Ocna,
Baza de Aprovizionare, Gospodărire și Reparații Jilava și Subunitatea de
Pază și Escortare Deținuți Transferați.
Serviciile din penitenciare sunt asemănătoare cu serviciile din alte
instituții. Acestea constau în pază și supraveghere, înregistrare
economică, tehnică, buget, servicii medicale, educative,
socio -psihologice. Cadrele sunt organizate în cadre de conducere, pază
și supraveghere și de specialitate. ” În cadrul penitenci arelor sunt
organizate și clar delimitate: sectorul de deținere, sectorul administrativ,
sectorul administrativ gospodăresc: sectorul de producție și alte spații
auxiliare. în sectorul administrativ se află comanda unității,
compartimentele ce coordonează paza, regimul, intervenția, transportul,
vizitele, evidența și informatica, activitatea socio -educativâ, logistica,
transporturi neoperative, producția bugetară, financiară, activitatea
medicală, organizarea religioasă, secretariat. în sectorul de deținere se
pot înființa, prin decizia directorului general al Administrației Naționale a
Penitenciarelor, secții interioare, unde se aplică regimuri diferite sau se
dețin diferite categorii de deținuți. Unele secții ale penitenciarului pot fi
exterioare, mai ales pentru scopuri productive, ori de regim semideschis
sau deschis. în acest sector se află camerele de deținere, birourile
supraveghetorilor, ale șefilor de secții, ale psihologilor, alte birouri, capela
sau biserica, bucătăria, spălătoria, frizeria, școala curțile de plimbare etc.
în sectorul de producție și sectoarele auxiliare ale penitenciarului se
găsesc amplasate depozitele de materiale, alimente, cazarmament,
echipament deținuți și bagajele acestora cu care au fost depuși, garajele
și mijloacele de tr ansport, centrala termică etc. ”6
Din punct de vedere al securității, clădirile au împrejur gard de zid
și sârmă ghimpată și o unică intrare cu filtru de control. Sistemul de bază
este continuu, dotat cu numeroase mijloace de observație. Imaginile
surprinse de camerele de luat vederi sunt redirecționate către dispecerat,
iar deplasarea în penitenciar se face în așa fel încât să fie înlăturate orice
oportunități de evadare a condamnaților.
Pentru garantarea unei optime funcționări și structuri a locului de
detenție, au loc controale și inspecții tematice și specializate realizate ori
din oficiu, ori ca răspuns la plângeri sau sesizări.

6 http://legeaz.net/monitorul -oficial -849-2016 /hg-756-2016 -organizare -functionare -atributii -anp

1.3 Evoluția și structura populației penitenciare

1.3.1 Evoluția persoanelor c ustodiate în perioada
2013 -2016

Anul

Total 31.12
Arestați
preventiv și
condamnați în
primă instanță
Condamnări
definitive
Internări în
centre de
detenție
Internări în
centre
educative
2013 33.434 3.447 29.812
2014 30.156 2.514 27.496 146
2015 28.334 2.453 25.055 52 304
2016 27.455 2.281 24.236 549 389

1.3.2 Structura persoanelor încarcerate în funcție de
regimurile de executare în anul 2016

Arest
preventiv
Regim
semideschis
Regim
deschis
Regim
închis
Regim de
maximă
siguranță
Centru
educativ
Centru de
detenție
2.230 10.158 4.034 7.534 1929 389 549

1.3.3 Structura pe categorii de vârstă a persoanelor
încarcerate la 31.12. 2016

14 – 18 ani
18 – 21 ani
22 – 30 ani
31 – 40 ani
41 – 60 ani
> 60 ani

407
1.248
8.092
8.715
8.128
865

1.3.4 Evoluția evadărilor și părăsirilor centrelor în
perioada 2013 – 2016

1.3.5 Procentul de recidivă în perioada 2013 -2016

45,78%
43 %
40,33%

38,27 %

2013 2014 2015 2016
Evadări 2 1 2 2
Părăsiri centre 2 1 2 2
Total 4 2 4 4

2013 2014 2015 2016

1.3.6 Situația liberărilor condiționate în perioada 2015 -2016

21.462 20.028

11.351
10.920 10.559

9.216

2015 2016

1.3.7 Întreruperi ale executării pedepsei în perioada 2013 -2016

2013
2014 2015 2016
Social 7 2 0 0
Medical 16 12 18 21
Graviditate sau
îngrijire copil 52 45 30 47

1.3.8 Evoluția participării persoanelor încarcerate la activitatea
de formare profesională în perioada 2013 – 2016

4.023

2.569

2.378

519

2013 20 14 2015 2016

Total 75 59 48 68

1.3.9 Participarea persoanelor încarcerate la activități
educative în anul 2016

1.4.0 Participarea persoanelor încarcerate la programele de
asistență psihologică

Autocunoaștere și dezvoltare personală 579 Alfabetizare 822
Educație pentru sănătate 2.261
Educație religioasă 2.399
Educație prin sport 1.612
Educație civică 2.250
Educație pentru viața de familie 979
Programe de informare 499
Programe minori și tineri 709
Hobby 577

Programe pentru persoanele cu afecțiuni psihice 189
Programe pentru persoanele toxicodependente 276
Programe pentru persoanele cu comportament agresiv 609
Managementul furiei 143
Managementul impulsivității 152

1.4.1 Participarea persoanelor încarcerate la programele de
asistență socială

Capitolul 2. MEDIUL PENITENCIAR ȘI PEDEAPSA PRIN PRIVARE
DE LIBERTATE

2.1 Condițiile de detenție și Drepturile Omului

Ca și proces social, Drepturile Omului își au sâmburele în Antichitate.
Cu toate acestea, primele afirmații cu privire la nevoia de a ține cont de Abilități parentale 303
Dezvoltarea și menținerea relației de suport 347
Prevenirea recidivei 401
Formarea abilităților sociale 571
Pregătire pentru liberare 6.086
Prevenție violență domestică 353

aceste drepturi au fost făcute în secolul al XVI II- lea în ” Cartea
Drepturilor Coloniilor Americane” și mai apoi în ”Declarația Drepturilor
Omului și ale cetățeanului ”, prin care, în data de 26 August 1789, în
timpul Revoluției Franceze, au fost puse bazele democrației moderne. Pe
de altă parte, ca și proces juridic, Drepturile Omului fac parte din sistemul
dreptului natural, care are la bază concepția cum că, individul, prin firea
sa, are oriunde și oricând drepturi independent oferite de către
comunitate și validate de dreptul natural. Dreptul natura l reprezintă teoria
conform căreia există o lege naturală generală rezultată din orânduiala
divină a Universului sau din caracteristica logică și socială a omenirii.
În civilizația europeană, între secolele XVII -XIX, ies la iveală primele
unelte juridice d e transcriere în prescripții legale a respectivelor drepturi și
libertăți fundamentale.
În data de 10 Decembrie 1948, este adoptată fără nicio opunere din
partea statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite, Declarația
Universală a Drepturilor Omului, reprezentând un ideal comun ce trebuie
dus la bun sfârșit pentru toți cetățenii, necontând sexul, rasa, limba,
religia, opinia politică, situația materială sau origine națională. Deoarece
această Declarație nu este un tratat internațional, nu poate crea o bligații
pentru state, deși are o însemnătate substanțială, prevederile sale fiind
cuprinse în Constituțiile și prevederile interne ale statelor. Apreciind ca
fiind indispensabil un act care să cuprindă și norme juridice, în perioada
1948 -1966 au loc negoc ieri privind nașterea unui astfel de document ,
negociere care are ca rezultat Carta Internațională a Drepturilor Omului.
Aceasta stabilea reguli privind ” autodeterminarea și dreptul la
independența popoarelor colonizate, lupta împotriva crimelor de războ i și
crimelor împotriva umanității, protecția persoanelor supuse unui regim de
detenție sau de închisoare, interzicerea torturii și a altor tratamente
analogice inumane, drepturile persoanelor cu deficiențe mintale și
handicapate, progresul și dezvoltarea în domeniul social, folosirea
progreselor înregistrate de știință și tehnica în interesul păcii și beneficiul
omenirii, drepturile politice ale femeii, lupta împotriva rasismului, intigării
la război, lupta împotriva terorismului și promovarea drepturilor omului ”7.
O altă formă de protecție și de garantare a Drepturilor Omului este
instituția numită Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Scopul acestei
instituții este de a apăra Drepturile Omului la nivel internațional și
regional,de a supraveghea respecta rea prevederilor Convenției
Europene a Drepturilor Omului.

7 Gh,Costachi, P. Zaharia – Dezvoltarea conceptului despre Drepturiloe Omului în epoca modernă și
contemporană, pag. 19

Începând cu anul 1994, România este stat parte la ”Convenția
Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și libertăților
fundamentale.”
Vorbind de o clasificare a drepturilor și libertăților funda mentale ,
Declarația Universală a Drepturilor Omului, împarte aceste drepturi și
libertăți în două mari tipuri principale și anume, drepturile și libertățiile
civile și politice și drepturile social -politice și culturale. Drepturile civile
garantează cetăț eanului personalitatea și originalitatea acestuia în raport
cu comunitatea și acestea sunt : dreptul la egalitatea în drepturi, dreptul
la viață, libertate și securitate, dreptul la inviolabilitatea vieții private,
dreptul la nume, etc. Drepturile politice oferă oportunitatea individului de a
participa activ la administrarea societății și a statului, îi conferă dreptul la
cetățenie, dreptul de a organiza mitinguri și de a participa la demonstrații,
dreptul de a alege și de a fi ales. Drepturile sociale gara ntează omului
protecție și bunăstare socială, dreptul la muncă, la un cămin. Cele
culturale permit individului să aleagă și să -și însușească propria
concepție spirituală. Aici vorbim despre dreptul la studii, la a folosi limba
maternă, precum și libertatea creației literare.
Raportându -ne la condițiile de detenție, articolul trei din Convenție
asigură fiecărui individ dreptul la demnitate și integritate fizică. Cu alte
cuvinte, este regelementată interzicerea supunerii la tortură, la pedepse
sau tratamente inumane sau degradante.
Faptul că aceste noțiuni nu sunt definite în cadrul Convenției, face ca
această sarcină să revină organelor de jurisdicție europeană, care împart
tratamentul inuman atât ca ” act care produce persoanei în cauză, în ochii
altora sau ai săi, o umilire sau o punere într -o situație de inferioritate ori
obligarea unei persoane să acționeze contra voinței și conștiinței sale,
care să atingă un minim de gravitate ”8, cât și ca ” acele acte prin care se
provoacă victimei leziuni sau vii sufe rințe fizice și morale, susceptibilee
de a-I produce puternice tulburări psihice.”9
Tortura este definită ca un tratament crud provocator de durere fizică
sau mentală.
Pentru ca un tratament sau o pedeapsă să fie interzisă prin
prevederile articolului trei din Convenție, acestea trebuie să satisfacă
două condiții însumate și anume, necesitatea ca tratamentul sau

8 R. Chiriță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului: comentarii și explicații, ediț ia 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2008, p. 97
9 C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului: comentariu pe articole, vol.I. Drepturi și
libertăți, Ed. All Beck, București, 2005, p. 200

pedeapsa să aibă un grad minim de gravitate și o conduită care să atragă
acel tratament sau pedeapsă. În cazul detenției, un exemplu care susține
această interdicție, îl reprezintă lovirea unei persoane aflate în mediul
privativ, fără ca acesta să manifeste un comportament violent.
Revenind la tortură, în anul 1987 este înființat Comitetul European
pentru Prevenirea torturii și a pedepselor sau tra tamenteloor inumane
sau degradante, cu menirea de a evalua tratamentul de care au parte
persoanele private de libertate în scopul aumentării protecției deținuților
împotriva torrturii și a tratamentelor și pedepselor inumane sau
degradante.
Vizitele Comite tului European pot avea loc în locurile în care se află
persoane private de libertate. Atribuțiile Comiteetului se întind peste zona
penitenciarelor, având acces în spitale de psihiatrie, căminele pentru
străini, zonele de detenție ale unităților militare sau în locurile în care
tinerii sunt privați de libertate pe cale administrativă sau judiciară.
Pe lângă funcția de protecție, Comitetul stabilește nivelul
suprapopulării închisorilor. Această problemă a condus,conform
rapoartelor efectuate la condiții de detenție inumane și degradante. Pe
lângă spațiul redus din celule, atenția Comitetului este atrasă și de lipsa
unor condiții minime precum accesul la lumina naturală, lipsa instalațiilor
sanitare corespunzătoare sau lipsa activităților în afara celulei.
În ceea ce privește țara noastră, convențiile care au inciddență în
acest sens, sunt Convenția Europeană a Drepturilor Omului confirmată
de România în data de 20 iunie 1994 și Convenția Europeană pentru
Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor I numane ori
Degradante,confirmată la data de patru octombrie 1994.
Ca și concluzie, conform jurisdicției CEDO și a rapoartelor
Comitetului, se poate observa faptul că, statele în general întâlnesc
probleme și neregularități în ceea ce privește condițiile de detenție.
Suprapopularea celulelor, lipsa spațiului recomandabil pentru deținuți,
lipsa dotărilor necesare, a igienei, accesul limitat al deținuților la
activitățile zilnice și nu în ultimul rând violența autorităților, fac ca
problema condițiilor de dete nție să fie departe de a fi rezolvată integral.

2.2 Formele principale de privare de libertate

Cunoscută încă din Antichitate și Evul Mediu, libertatea nu era
considerată un drept, ci o situație înțeleasă din punct de vedere social,
constrânsă prin concepții religioase, raportată la un monarh care era privit
ca însăși Divinitatea. Sfârșitul secolului al XVIII -lea aduce modificarea
statelor în forme de grupări între persoane cu țeluri și idealuri comune,
religia pierzând din importanță . Secolul următor vine în sprijinul ideii de
popor și libertate națională, fiind prohibită scavia și recunoscute
sindicatele și dreptul la vot.
În zilele noastre, libertatea a primit un caracter complex, fiind o stare
normală a indivizilor. Raportându -ne la legea fundamentală a țării noastre,
unicul mediu instituțional în care poate avea loc privarea de libertate îl
constituie desfășurarea activității judiciare de natură penală. Așadar,
conform Constituției, drepturile și libertățile pot fi limitate doar pr in puterea
legii și numai dacă acest lucru se impune. Această măsură este necesar
a fi aplicată proporțional cu circumstanța care a determinat -o, să nu aibă
caracter discriminator și să nu producă modificări dreptului sau libertății.
Însăși Declarația Univ ersală a Drepturilor Omului , prin articolului 29,
alineatul doi, ne spune că ” în exercitarea drepturilor și libertăților sale,
fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege,
exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a
drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale
moralei, ordinii publice ș bunăstării generale într -o societate democrată„10
Astfel, putem defini privarea de libertate ca fiind modalitatea
instituțională, cu for mă exclusiv penală, confirmată constituțional și
stabilită procesual, prin care se limitează exercițiull libertății individuale ca
libertate fundamentală.
Deși în reglementarea veche privarea de libertate era posibilă și în
urma proceselor civile prin înch isoarea contravențională, odată cu
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 108/ 2003, privarea de libertate a
primit un caracter exclusiv penal. Pe lângă acest caracter penal, privarea
de libertate are și un caracter absolut. Totuși, principiul proporțional ității
face ca privarea de libertate să nu poată aduce atimgere dreptului
fundamental. Spre exemplu, chiar și modurile sale excesive precum
detențiunea pe viață, poate fi absolvită prin grațiere, reparabilă în caz de
eroare judiciară și flexibilă prin libe rarea condiționată. Având în vedere

10 Declarația Drepturilor Omului, art.29 , alin 2

caracterul exclusiv penal, există două forme legale în care poate exista
privarea de libertate, una provizorie constituită din reținere și arestare
preventivă și una definitivă formată din sancțiunile penale privative de
libertate.

2.2.1 Principiile sancțiunilor de drept penal

Pornind de la definiția sancțiunii de drept penal, putem spune că
aceasta este una dintre instituțiile fundamentale ale dreptului penal,
reglementată și aplicată conform unor principii specifice, dar subordonate
totodată principiilor fundamentale a dreptului penal.
Literatura juridică vorbește de patru principii ale sancțiunilor de drept
penal și anume, principiul legalității sancțiuniloor de drept penal, principiul
revocabilității sanc țiunilor de drept penal, principiul individualizării
saancțiunilor și principiul personalității sancțiunilor de drept penal.
Principiul legalității sancțiunilor penale este consacrat de articolul doi
din Noul Cod penal, care spune că ”(1) legea penală prevede pedepsele
aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au
comis fapte prevăzute de legea penală; (2) Nu se poate aplica o
pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de
siguranță dacă aceasta nu era prevăz ută de legea penală la data când
fapta a fost săvârșită; (3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată în
afara limitelor generale ale acesteia.”11
Principiul revocabilității sancțiunilor de drept penal se referă la
remisibilitate, adică înlăturarea prin iertare și reparabilitate, adică
repararea consecințelor produse.
Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal este consacrat
de articolul 74, Noul Cod Penal, care spune că, ” Stabilirea duratei ori a
cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite
și cu priculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele
criterii:
a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele
folosite
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită

11 NCP, art 2, al in (1),)2),(3)

c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe
d) motivul săvârșirii și scopul urmărit
e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale
ale infractorului
f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal
g) nivelu l de educație, vârstă, stare de sănătate, situația familială și
socială ”12
Principiul personalității sancțiunilor penale presupune faptul că
aceste sancțiuni se stabilesc și sunt aplicate numai celor care au săvârșit
o faptă prevăzută de legea penală.
Ca o urmare a caracterului personal al sancțiunilor de drept penal,
în cazul de deces al făptuitorului, acestea nu sunt transmisibile altor
persoane.

2.2.2 Pedepsele principale privative de libertate

Vechiul Cod Penal definea pedeapsa penală ca fiind o ” măsură de
constrângere și un mijloc de reeducare a consamnatului cu scopul
prevenirii săvârșiri altor infracțiuni.”13
Pedeapsa penală se caracterizează ca fiind cea mai dură măsură
stabilită și ap licată de legea penală, cu caracter public, care restrânge
drepturile și libertățile vinovatului. Poate fi aplicată sub formă fizică
precum privațiunea de libertate , sub formă morală și materială.
Pedepsele principale privative de libertate sunt detențiun ea pe viață și
închisoarea.
Conform articolului 56, Noul Cod Penal, detențiunea pe
viață ”constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată și se
execută potrivit legii privind executarea pedepselor.”14Deși nu are o
perioadă determinată, detențiu nea pe viață nu are caracter absolut,
întrucât, așa cum precizează articolul 57 din Noul Cod Penal ” Dacă la

12 NCP, art.74
13 Cod Penal, art. 52
14 Noul Cod Penal, art. 56

data pronunțării hotărârii de condamnare, inculpatul a împlinit vârsta de
60 de ani, în locul detențiunii pe viață, I se aplică pedeapsa închisorii pe
timp de 30 de ani și pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe
durata ei maximă.”15Deasemenea, articolul 58 din Noul Cod Penal arată
că ”în cazul în care cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață poate
fi înlocuită cu pedeapsa închisorii p e timp de 30 de ani și pedeapsa
interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă, dacă a avut o
bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral
obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul
când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească și a
făcut progrese constante și evidente în vederea reintegrării sociale.”16
În România , conform ANP, există cinci cazuri de detențiune pe viață
pentru infracțiunea de omor și omor calific at.
Pedeapsa închisorii este și ea o pedeapsă principală. În cadrul
acesteia, privarea de libertate se face prin desprinderea condamnatului
din mediul normal de viață și situarea lui într -un mediu închis caracterizat
printr -un sistem de viață și muncă impu s. Această privare de libertate se
face pe o perioadă anume de timp, ținându -se cont de principiul
individualizării pedepselor. Așadar, se va ține cont de dispozițiile Noului
Cod Penal, de limitele de pedeapsă, de nivelul de pericol social al faptei,
de pe rsoana făptuitorului și de împrejurările atenuante sau agravante.
Totalitatea regulilor privind executarea pedepselor privative de
libertate poartă denumirea de regimuri de executare. Regimul de
executare este stabilit de către o comisie formată din direc torul
penitenciarului, șeful serviciului sau biroului de educație sau asisența
psihosocială, comisie care își desfășoară activitatea, de obicei, o dată pe
săptămână. Decizia de stabilire a regimului de executare se comunică
condamnatului împreună cu mențio narea căii de atac existente și a
termenului de exercitare a acesteia.
Conform articolului 19 din Legea 275/2006, regimurile de executare
se clasifică în regimul de maximă siguranță, regimul închis, regimul
semideschis și regimul deschis.
Regimul de maxim ă siguranță este aplicat persoanelor condamnate
la detențiunea pe viață și acelor care au de executat o pedeapsă mai
mare de 15 ani sau reprezintă un risc crescut pentru siguranța
penitenciarului. Acest regim nu se aplică însă, bărbațiilor cu vârsta de

15 Noul Cod penal, art. 57
16 Noul Cod Penal, art.58

peste 60 de ani, femeilor care au împlinit 55 de ani, femeilor însărcinate
sau celor care au în grijă un copil cu vârsta până într -un an, minorilor,
persoanelor cu grad unu de invaliditate
Regimul închis se aplică condamnaților cu pedeapsa mai mare de
cinci a ni, dar care nu depășește 15 ani.
Regimul semideschis se aplică la o pedeapsă mai mare de un an,
dar mai mică de cinci ani.
Regimul deschis se aplică celor condamnați la o pedeapsă de cel
mult un an.

2.2.3 Măsurile procesuale preventive privative d e libertate

Rolul măsurilor procesuale privative de libertate este acela de a
preveni sau a înlătura pericolele care pot apărea în desfășurarea
procesului penal cu scopul de a împiedica aflarea adevărului.
Cu privire la privarea de libertate vom vorbi despre reținere, arestul
la domiciliu și arestarea preventivă.
Reținerea este dispusă numai de către procuror și organul de
cercetare penală. Este cea mai ușoară formă preventivă, fiind singura pe
care organul de urmărire penală o poate aplica. Reținerea are loc doar în
faza de urmărire penală pe o durată de cel mult 24 de ore. Față de
celelalte măsuri preventive, măsura reținerii poate fi luată și față de
suspect.
Conform articolului 209, al in (6) Noul Cod de procedură penală ”
înainte de audiere organul de cercetare penală ori procurorul este obligat
să aducă la cunoștiință suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi
asistat de un avocat ales ori numit din oficiu și dreptul de a nu f ace nicio
declarație, cu excepția furnizării de informații referitoare la identitatea sa,
atrăgându -I atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.”17

17 N.C.P.P, art 209

Reținerea se va dispune printr -o ordonanță în care sunt incluse
motivele care au condus la lu area măsurii, precum și ziua și ora la care
reținerea începe și se termină. Un exemplar al acesteia se va da
suspectului sau inculpatului, acesta având posibilitatea ca până la
expiraare să formuleze o plângere la procurorul care supraveghează
urmărirea pe nală.
Arestarea preventivă este măsura privativă de libertate dispusă de
judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară
sau de instanța de judecată și constă în închiderea inculpatului în locuri
special amenajate pentru cei priv ați de libertate. Pentru a fi dispusă,
măsura arestării preventive trebuie să întrunească anumite condiții
precum existența probelor, atât directe cât și indirecte,din care să reiasă
suspiciunea că inculpatul a comis o infracțiune. Noul Cod de Procedură
Penală relevă faptul că această măsură poate fi dispusă indiferent de
infracțiunea săvârșită, ținându -se cont însă de principiul proporționalității.
O altă condiție constă în lipsa unei cauze care ar împiedica punerea îm
mișcare sau exercitarea acțiunii pena le. Aceste cauze, conform articolului
16, Noul Cod de Procedură Penală sunt : ”fapta nu există, fapta nu este
prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută
de lege, nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea, există o
cauză justificativă sau de neimputabilitate, lipsește plângerea prealabilă,
autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție
prevăzută de lege, a intervenit amnistia sau prescripția, decesul
suspectului sau inculpatului, a fost retrasă plâ ngerea prealabilă, în cazul
infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală,
a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile
legii, există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege, există autoritate
de lucru judecat, a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat potrivit
legii.”18
O altă condiție este aceea conform căreia, nu este de ajuns ca
urmărirea penală să fie începută față de suspect, aceasta putând fi
dispusă numai față de inculpat. Dease menea, este necesar să existe
conform articolului 223, alin (1) din Noul Cod de Procedură Penală
următoarele cazuri:
a) inculpatul a fugit ori s -a ascuns, în scopul de a se sustrage de la
urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură
pentru astfel de acte;

18 N.C.P.P ,art 16

b) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea
infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să
ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o
altă persoană să aibă un astfel de comportament;
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau
încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a
acțiunii penale împotriva sa, inculp atul a săvârșit cu intenție o nouă
infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.”19
Arestul la domiciliu este măsura procesuală preventivă consacrată
de articolul 221, Noul Cod de Procedură Penală, și constă în obligația
inculpatului de a nu părăsi imobilul în care trăiește, pe o perioadă
determinată, fără acordul organului judiciar. Imobilul poate fi părăsit
pentru prezentarea în fața organelor judiciare. Durata arestului la
domiciliu este de cel mult 30 de zile, dar poate fi prelungit în caz de
nevoie, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.

2.3 Formele auxi liare privative de libertate

Formele auxiliare privative de libertate reprezintă modurile în care
privarea de libertate are rol de efect secundar al altei activități judiciare,
întâlnite în cazul mandatului de aducere și în cazul efectuării experti zei
psihiatrice obligatorii.
Mandatul de aducere reprezintă actul procedural ce consistă
într-un ordin emis de organul de urmărire penală sau instanța de judecată,
cu scopul de aducere în fața acestora a unei persoane, care, deși a fost
citată nu se prezintă la termenul stabilit, prezența sa fiind necesară.În
cazul inculpatului sau învinuitului, dacă organul de urmărire penală sau
instanța de judecată consideră că această măsură este necesară, poate
fi adus cu mandat chiar dacă citația nu a fost trimi să. Privarea de libertate

19 N.C.P.P ,art 223,alin (1)

are loc în momentul în care persoana menționată în mandat este găsită și
prezentată în fața organelor judiciare și se termină după audierea
acesteia. Mandatul de aducere se poate concluziona prin reținere sau
arestare preventivă.
Expertiza, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, este
o ”cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert, la cererea unui organ
de jurisdicție sau de urmărire penală ori a părților asupra unei situații a
cărei lămuriri interesează solu ționarea cauzei.”20Deși expertizele sunt cu
caracter facultativ, în situații speciale au caracter obligatoriu, însă nu
toate expertizele obligatorii se concluzionează cu o privare de libertate.
Expertiza obligatorie care implică și modificarea libertății pe rsoanei este
cea psihiatrică. Expertiza medico -legală psihiatrică, conform Noului Cod
de Procedură Penală, este obligatorie în cazul infracțiunilor săvârșite de
minori cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării
copilului nou -născut de către mamă. Aceasta se va efectua pentru a
lămuri suspiciunile organului de judecată sau instanța de judecată cu
privire la starea psihică a suspectului sau inculpatului în timpul comiterii
infracțiunii, după ce în prealabil, se obține acordul în sc ris al persoanei în
cauză. Atunci când suspectul sau inculpatul refuză să se prezinte pentru
expertiza medico -legală psihiatrică, procurorul sau judecătorul de drepturi
și libertăți poate emite un mandat de aducere pentru ca acea expertiză să
aibă loc.
În cazul expertizei, privarea de libertate are loc în momentul în care
procurorul cere luarea măsurii internării nevoluntare pentru maxim 30 de
zile. Atunci când internarea nevoluntarea este admisă, se va face
încheierea de către judecătorul de drepturi și li bertăți care va cuprinde
datele de identificare ale persoanei, fapta de care este acuzat, încadrarea
juridică, motivele pentru care este pus la îndoială discernământul și
durata internării. Deși împotriva încheierii emisă de judecător se poate
formula o co ntestație în termen de 24 de ore de la pronunțare, aceasta nu
poate suspenda executarea.

20 DEX

2.4 Liberarea condiționată

Liberarea condiționată face parte din dreptul român începând cu
anul 1874, odată cu intrarea în vigoare a Legii de organizare a
închisorilor.
În Codul Penal din anul 1936, liberarea condiționată reprezenta
ultimul nivel al executării pedepsei închisorii. În anul 1950, liberarea
condiționată este înlocuită cu liberarea înainte de termen, având ca bază
munca prestată și buna conduită a condamnatului.
În Noul Cod de Procedură Penală, liberarea condiționată este
reglementată prin articolul 587. Conform acestuia, liberarea este dispusă
de către judecătoria în a cărei rază se află locul de deținere. Cererea sau
propunerea de liberare condiționată poate fi reînoită după un termen de
cel mult un an, în cazul în care se constată că nu sunt împlinite toate
condițiile pentru ca aceasta să se realizeze. Aceste condiții sunt
reglementate prin articolul 99 ș i articolul 100 Noul Cod Penal privind
liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață și în cazul pedepsei
închisorii.
În cazul detențiunii pe viață, liberarea condițonată se dispune
atunci când sunt executați 20 de ani de detențiune, când exi stă o
conduită exemplară pe tot parcursul executării, când obligațiile civile sunt
îndeplinite și nu în ultimul rând, atunci când instanța este convinsă de
faptul că persoana condamnată este capabilă de reinserție socială.
Începând cu data liberării condiț ionate, față de persoana condamnată se
vor lua măsuri de supraveghere pe durată de 10 ani.
În cazul pedepsei cu închisoarea, liberarea condiționată poate fi
dispusă atunci când regimul de detenție este unul semideschis sau
deschis, când sunt satisfă cute pe deplin îndatoririle civile fixate prin
decizia de condamnare. Deasemenea, este necesar ca persoana
condamnată să fi executat cel puțin două treimi din pedeapsă, atunci
când aceasta nu depășește 10 ani și cel puțin trei pătrimi în cazul
pedepsei mai mari de 10 ani.
Pentru persoanele condamnate care au împlinit vârsta de 60 de
ani, liberarea condiționată se dispune atunci când este executată

jumătate din pedeapsă, pentru pedepsele mai mici de 10 ani, iar pentru
pedepsele mai mari de 10 ani este necesară executarea a cel puțin două
treimi din pedeapsă.
La fel ca și în cazul detențiunii pe viață, în cazul pedepsei cu
închisoarea, liberarea condiționată implică pentru persoana condamnată
măsuri de supraveghere și obligații.
În situația în care pedeapsa remanentă este de doi ani sau mai
mare, măsurile de supraveghere constau în prezentarea persoanei
condamnate la serviciul de probațiune, la termenul fixat, aducerea la
cunoștiintă a oricărei schimbări de domiciliu, permit erea vizitelor
persoanelor responsabile cu supravegherea, precum și prezentarea
oricăror informații și documente care să ateste existența sa. Cu privire la
obligații, persoana condamnată este obligată, conform dispozițiilor
instanței, la frecventarea unor cursuri de pregătire profesională sau
educațională, a unor programe de reinserție socială, la nepărăsirea
României. Deasemenea este interzis persoanei de a deține sau a folosi
diferite categorii de arme, sau de a vorbi cu victima sau familia acestuia.
Obligațiile pot înceta în momentul în care instanța consideră că nu mai
este necesară aplicarea acestora.
Atunci când, cu rea voință, persoana condamnată încalcă măsurile de
supraveghere sau obligațiile, instanța poate revoca liberarea, persoana
condamnată urm ând a executa restul de pedeapsă.
Liberarea condiționată se anulează în momentul în care este
descoperită o altă infracțiune comisă înainte de acordarea liberării și
astfel se aplică hotărârile relative la concursul de infracțiuni recidivă sau
plural itate intermediară. În situația în care nu se dispune revocarea sau
anularea liberării condiționate, sau nu este prezentă nicio altă infracțiune
comisă până la terminarea termenului de supravegere, pedeapsa este
apreciată ca fiind executată

Capitolul 3. ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND DETENȚIA
PENITENCIARĂ

3.1 Efectele sociale,psihologice și somatice ale detenției
penitenciare

Potrivit societății, criminalitatea este privită ca factorul care
deze chilibrează buna funcționare a acesteia și aduce grave daune
asupra intereselor cetățenilor. Cei care nesocotesc normele acestei
societăți sunt calificați și pedepsiți în consecință prin privare de libertate.
Privarea de libertate reprezintă măsura prin care un individ este
reținut pentru un anumit timp, prin forța coercitivă a statului, într -un spațiu
limitat, fără dreptul de a -l abandona.
Omul, funcționând social, are nevoie de compania altor oameni
pentru a forma și a menține diferite tipuri de relații, familiale, de prietenie,
de iubire sau de servici. Schimbarea mediului de viață aduce cu sine
numeroase repercursiuni atât vieții sociale cât si a celei psihice. Limitarea
atât de spațiu cât și de timp a libertății, modifică dezvoltarea normal ă a
personalității, efectele constând în apariția și intensificarea unor dereglări
psihice, psihosociale și somatice. Ansamblul de relații impersonale,
regimul strict și imperativ, cadrul închis și preocupările placide, aduc
deținutului afronturi ale depli nătății sale ca ființă umană.
Atunci când persoana privată de libertate se află pentru prima
dată în această circumstanță și nu numai, șocul din punct de vedere
cognitiv și al personalității este unul zguduitor, dând naștere și
statornicind comporta mente diferite față de cele manifestate anterior, în
cadrul liber.
Din punct de vedere al limitării spațiului, diminuarea circumferinței
de mișcare conduce la generarea unor porniri ereditare de teritorialitate.
Apare conduita de ocrotire a propriulu i spațiu demonstrată printr -o
excesivă înverșunare în apărarea spațiului personal. Acest
comportament este specific ființelor umane și se manifestă și în viața
cotidiană, însă, aceste porniri se constată rar întrucât, în condiții normale
de viață, persoana învață să -și controleze imboldurile violente stârnite de
existența, în unele momente ale unor grupuri de persoane percepute ca
invadatori ai spațiului personal. Nu același lucru se întâmplă și în mediul
închis, în cazul nostru la penitenciar, unde se obse rvă foarte des
comportamente agresive semnificative generate de renunțarea la spațiul
propriu de culcare, de alimentare, la obiectele de uz personal și în
general la renunțarea la comoditatea pe care viața din afara gratiilor o
oferă.

Parvenirea persoanei în penitenciar nu este un act de voință, ci este
o pedeapsă aplicată pentru nesocotirea unor reglui sociale, morale și
juridice. Modalitatea în care această pedeapsă este percepută diferă de
la individ la individ. Unii dintre aceștia pot accepta mai ușor n oile condiții
de viață și, în general, în această categorie intră persoanele cu o calitate
a vieții precară și recidiviștii. În cealaltă categorie intră persoanele care
văd această pedeapsă invers proproțională cu gravitatea faptei și pentru
care, privarea de libertate este percepută ca o injustiție. În consecință,
deținutul va avea un comportament ostil, răzbunător, caracterizat de
puternice sentimente de victimizare.
În 1940, criminologul Donald Clemmer explica procesul de
prizonizare ca fiind fenomenul prin care persoana privată de libertate intră
în contact și empatizează cu ceilalți deținuți, acceptând și împărțind
aceleași opinii în ceea ce privește mediul închis, viața trăită în celulă și
întreaga societate. Consecințele acestei aderări la ideile și punctele de
vedere ale majorității sunt preluarea și asumarea unui comportament
potrivnic față de autoritatea închisorii, față de societate, realizarea de
alianțe cu ceilalți deținuți, pentru a se simți parte dintr -un întreg.
Prizoniarea, conform profesor ului Stanton Wheeler, reprezintă prima
etapă din viața unei persoane aflate în închisoare, etapă în care se
încearcă asumarea rolului de captiv, de victimă a societății. A doua etapă
este reprezentată de desprizonizare, în care deținutul va adopta un
compo rtament opus celui din prima etapă și anume, unul de dorit, potrivit,
acceptat de societate. Această schimbare se datorează apropierii
momentului liberării, deținutul fiind conștient de faptul că o conduită
corespunzătoare poate diminua durata detenției.
Făcând o comparație între izolarea fizică, psihică și psiho -socială
survenită în alte contexte și cea survenită în urma unei pedepse penale
cu închisoarea, vom vedea numeroasele deosebiri atât cantitative cât și
calitative.
Privind latura cantitativă, în cazul închisorii, privarea de libertate
poate fi dispusă atât pe intervale mai mari, cât și pe intervale mai mici de
timp, intervale care reprezintă principalul factor de stres pentru
persoanele încarcerate. Cercetările făcute arată că mai mult de 85 %
dintre persoanele închise consideră că pedeapsa și implicit durata ei este
incorectă, chiar și după ispășirea unei părți semnificative din condamnare.
Un alt factor de stres este și neputința deținutului de a sugestiona în
vreun fel micșorarea pedepsei.
Din p unct de vedere al laturii calitative, privarea de libertate în cazul
închisorii generează o serie de trăiri psihice care îmbracă formele unor
conduite violente atât față de ceilalți deținuți cât și față de propria
persoană.

În comparație cu izolarea accidentală, în condiția de detenție,
privarea de libertate implică anularea propriei personalități prin
imperativitatea de a purta ținuta de deținut, fapt ce împiedică crearea unei
diferențe individuale.
Procesul de alterare și pierdere a propriei identități are loc în primul
rând din cauza barierelor pe care mediul penitenciar reușește să le ridice
între deținut și lumea externă.
În afara penitenciarului, o persoană îndeplinește în mod normal
diverse roluri în funcție de activit ățile pe care le desfășoară și de mediile
în care se află, închisoarea în schimb, elimină orice rol pe care deținutul
l-a avut precedent. Imposibilitatea de a îndeplini diverse roluri în societate,
pentru individ reprezintă una dintre cele mai importante c auze care
generează alterarea Eului, a personaltății, prezentând astfel o marcantă
lipsă de stimă de sine.
Lipsa intimității, coabitarea forțată cu ceilalți deținuți sunt trăite ca un
fel de contaminare fizică, atât de intens încât mulți deținuți dezvoltă
comportamente semnificative obsesionale privind curățenia. Pe lângă
impactul fizic, există și sentimentul de invadare a propriei persoane din
punct de vedere psihic, sentiment ce apare în momentul percheziției
corporale și a celulei. În multe cazuri modal itatea în care se desfășoară
această percheziție este una violentă, fiind percepută ca o violare a
propriei personalități.
Afectivitatea, care este una din nevoile primordiale ale unei ființe,
este suprimată de lipsa de libertate, cu urmări uneori dramatic e.
Închisoarea nu influențează doar relațiile afective intime, ci toate celelalte
relații sociale și afective întrucât, principiul după care funcționează
regimul detenției este acela al izolamentului total și deci, pierderea
contactului cu lumea exterioară . Ca urmare, izolarea și singurătatea sunt
puternic relaționate cu depresia, anxietatea și ostilitatea interpersonală.
Separarea forțată de familie, separarea afectivă și în general separarea
de realitatea externă nu pot decât să deterioreze ulterior condi ția
persoanei închise deoarece raporturile avute anterior încarcerării se
degradează, sau cele care rămân se transformă în raporturi de excesivă
posesivitate sau dependență. Izolarea provoacă dificultatea de a menține
relațiile sociale cu mediul exterior, multe prietenii se pierd, iar legăturile
de familie sunt puse la grele încercări de a se menține la distanță.
Deținutul, trăind departe de familia sa își crează propria realitate care nu
mai coincide cu principiile de viață a celor dragi. Se întâmplă deseo ri, ca
în momentul revenirii în familie, persoana să nu găsească niciun sprijin
din partea lor atunci când este nevoită sa vorbească despre experiența
sa. Acest lucru se întâmplă deoarece schimbarea personalități provocată
de detenție generează conflicte ș i tensiuni în nucleul familial.

Din punct de vedere somatic, închisoarea favorizează apariția unor
simptome fizice semnificative. Lipsa condițiilor de igienă, lipsa odihnei, a
hranei, lipsa luminii naturale produc efecte uneori dezastruoase și
ireversibil e asupra corpului. În mediul privativ , corpul este supus unui
sistem format din constrângeri și privațiuni,obligații și restricții. Conform
lui S.Bock, toate studiile care au fost făcute asupra stimulărilor senzoriale
au arătat ca acestea sunt indispensab ile la orice vârstă pentru
dezvoltarea și menținerea personalității, constituind o nevoie primară.
Lipsa senzorială și emotivă provoacă persoanei grave prejudicii fizice și
psihice, iar dusă la extrem poate provoca moartea. Prin urmare, corpul
nostru are n evoie pentru a supraviețui de raporturi fizice și emoționale.
La sfârșitul anilor 1980 au fost făcute cercetări privind problemele și
disconfortul pe care o persoană le are în primul an de detenție. S -a
descoperit că aproximativ un sfert din deținuții afl ați la începutul pedepsei
acuzau amețeli intense și pierderea vizibilă a echilibrului, simptome ce
pot fi asociate adaptării la un spațiu nou, închis, fără cale de ieșire.
Deasemenea toate celelalte simțuri sunt afectate. De pildă, din cauza
mirosului înch is, pregnant din celule, 30 % din deținuți au acuzat
imposibilitatea de a mai simții alte mirosuri. Percepția vizuală este
distorsionată datorită condițiilor de iluminare pregare și câmpul vizual
restrâns. Auzul, în schimb, devine din ce în ce mai acut. De ținuții au parte
constant de zgomotele grave făcute de către gardieni atunci când sunt
chemați la apel sau zgomotele cheilor care deschid și închid ușile
celulelor. Ca un mecanism de apărare, uneori poate apărea surditatea.
Mai mult decât atât, percepția t actilă se diminuează din cauza privării
intrării în contact cu diverse materiale precul sticlă sau metal și mai ales
din cauza lipsei contactului fizic. În cazul privării de libertate, simțul tactil
nu trebuie privit doar ca unul dintre cele cinci simțuri care aparțin ființei
umane, ci mai degrabă trebuie privit ca prima modalitate de a intra în
contact cu ceilalți pentru a stabilii relații. Din păcate, tactilul este lipsit de
stimuli, sau atunci când există se produc în mod violent.
Majoritatea deținuțilo r, în primul an de detenție vorbesc despre
astenie, despre o senzație de slăbiciune, lipsă de concentare,
incapacitate decizională, goluri de memorie și chiar dificultate de a -și
aminti diverse lucruri. Deasemenea sunt prezente senzații de căldură și
frig, tulburări ale tranzitului intestinal cauzate fie de lipsa de mișcare, fie
de refuzul de a împărții toaletele.
Cu privire la riscul suicidar, suicidul reprezintă deseori cauza cea
mai comună a survenirii morții în penitenciar. Suicidul în general
constitu ie o gravă problemă de sănătate. Conform Organizației Mondiale
a Sănătății, o tentativă de suicid are loc aproximativ la fiecare trei
secunde, iar suicidul complet are loc în fiecare minut. Cauzele sunt foarte
complexe. Unele presoane prezintă o vulnerabil itate crescută spre

comiterea suicidului atunci când întâlnesc evenimente de viață dificile sau
alte situații stresante. Dificultățile în prevenirea suicidului constau în a
identifica persoanele cele mai vulnerabile, circumstanțele în care această
vulnerab ilitate prinde contur și se manifestă și în final, intervenția propriu
zisă. În acest sens, cercetătorii au distins un număr semnificativ de factori,
care interacționând între ei cresc riscul de suicid. Acești factori pot fi
socio -culturali, tulburări psih iatrice, factori biologici și factori genetici.
Referitor la mediul carceral, un studiu făcut în Austria a identificat patru
factori individuali și unul de mediu care conduc la suicid în rândul
deținuților. Factorii individuali sunt reprezentați de numărul tentativelor de
suicid, diagnosticul psihiatric, tratamentul psihofarmacologic luat în timpul
detenției și indicele ridicat de violență al faptei pentru care este închis.
Factorul de mediu îl reprezintă cazarea într -o celulă izolată.
Închisoriile sunt lo curi în care se întâlnesc grupuri vulnerabile și
implicit cele mai expuse riscului, precum tineri, persoane cu tulburări
mintale, persoane izolate social, cu probleme de abuz de substanțe și
persoane cu antecedente de comportament suicidar. Impactul psihol ogic
al arestului, crizele de abstinență ale toxicodependeților, conștientizarea
unei condamnări lungi sau stresul cotidian al vieții în închisoare sunt
factori de risc extrem de ridicat.
În anumite închisorii au fost inițiate programe de prevenire al
suicidului, iar în unele țări au fost chiar stabilite reglementări naționale
pentru această prevenire.
Un prim pas spre diminuarea numărului de sinucideri printre deținuți
este acela de a crea un profil cu scopul de a descoperi, de a identifica
situațiile sau grupurile expuse la acest risc. Unul dintre profile are în
vedere deținuții aflați în așteptarea verdictului. În acest caz, persoanele
încarcerate sunt în general bărbați cu vârsta cuprinsă între 20 și 30 de ani,
necăsătoriți, la prima pedeapsă, închiși p entru fapte minore și de multe
ori toxicodependenți.
De obicei, în momentul arestării persoanele se află sub influența
substanțelor, iar suicidul este comis în primele ore de încarcerare. Un alt
moment critic pentru deținuții aflați în așteptarea verdictu lui îl reprezintă
orele dinaintea audierii, mai ales când sunt prevăzute hotărâri de
condamnare și sentințe dure. Cercetările au demonstrat că o mare parte
dintre suiciduri au loc cu trei zile înainte de o audiență. Mai mult decât
atât, după două luni de d etenție apare epuizarea psihică numită Burn -out.
Sindromul Burn -out este o stare de extenuare fizică, psihică și
emoțională apărută în urma gradului de stres prelungit și se manifestă
prin tulburări de somn, tulburări ale tranzitului intestinal, diminuarea a
capacității de concentrare și dialog.

În comparație cu persoanele aflate în așteptarea hotărârii de
condamnare, cele deja condamnate care comit suicidul au o vârstă
cuprinsă între 35 și 45 de ani, sunt condamnați pentru fapte grave și
decid să -și ia via ța după un anumit număr de ani petrecuți în închisoare.
Suicidul poate apărea din cauza conflictelor cu alți deținuți sau cu
autoritatea închisorii, conflictele în familie, separări sau chestiuni legale
precum o audiență pierdută sau neacceptarea cererii d e liberare
condiționată.
Încarcerarea reprezintă pierderea libertății, a familiei și al suportului
social, apare frica de necunoscut, de posibilele violențe psihice și sexuale,
incertitudinea legată de viitor, disconfortul psihic și sentimentele de
vinovăț ie pentru fapta comisă. Cu timpul închisoarea aduce cu sine stres
suplimentar precum conflict cu instituția, victimizarea, frustrări și epuizare
fizică și psihică. În consecință, rata suicidului crește în raport cu durata
pedepsei.
Din punct de vedere situ ațional, metoda de suicid cea mai des
folosită este spânzurătoarea. Multe sinucideri au loc în momentul în care
deținuții sunt singuri în celulă, noaptea sau la sfârșitul săptămânii.
Din punct de vedeere psihosocial, ceea ce au în comun deținuții care
comi t sinuciderea este lipsa raportului familial și social, comportamentele
suicidare precedente, tulburări emoționale și psihiatrice. Mai mult decât
atât, independent de orice factor de stres sau vulnerabilitate,
sentimentele dominante comune sunt cele de dis perare, de neputința de
a vedea viitorul și de pierdere a controlului asupra propriei vieți.Astfel,
suicidul este perceput ca singura cale de ieșire dintr -o condiție lipsită de
speranță.
Privitor la procesul de prevenție, toate închisoriile ar trebui să ai bă o
strategie de prevenire a suicidului. O componentă importantă al
programului de prevenție este pregătirea personalului închisorii în acest
sens. Personalul sanitar, psihiatrii, psihologii care lucrează în mediul
carceral, au o dificultate în a prevenii o sinucidere, deoarece, de cele mai
multe ori, aceasta se întâmplă în timpul nopții sau la sfârșit de săptămână
întrucât în aceste perioade controlul gardienilor este mai rar. De aceea,
aceste evenimente trebuie sa fie prevenite în primul rând de agenți, care
odată pregătiți în acest sens, ar reuși să fie mai atenți la deținuții pe care
îi au în custodie. Agenții sunt de multe ori singurele figuri disponibile 24
din 24 de ore. Pregătirea ar trebui să aibă în vedere diferite teme, precum
motivele pentru car e închisoarea duce la comportamente suicidare,
factorii predispozanți, perioadele de risc, tentativele sau sinuciderile
propriu -zise care au avut loc în interiorul instituției, precum și tehnici de
prim ajutor. Implementarea unui program de screening făcut noilor
deținuți este un alt pas important. Screeningul reprezintă o analiză inițială,

care constă în utilizarea unor tehnici și procedee având ca țel
identificarea ipotetică a unei boli, tulburări sau a unor determinanți de risc.
Acest screening se poate face urmând o listă de întrebări care ajută la
evaluarea riscului. Evaluarea trebuie să aibă în vedere dacă deținutul
este în stare de intoxicare cu substanțe sau a avut în trecut episoade de
abuz, dacă prezintă sentimente de disperare sau frică în ceea ce privește
viitorul, semne de depresie precum plâns, incapacitate de dialog, gânduri
suicidare, diagnostic psihiatric anterior și tratament specific. Pe lângă
screening trebuie utilizată și metoda observației. O observare adecvată a
deținuților cu risc suic idar este fundamentală în timpul schimburilor de
noapte. Gradul de observare trebuie să fie adaptat la nivelul de risc.
Pentru deținuții cu un grad ridicat de risc suicidar, supravegherea trebuie
să fie continuă. Pentru cei care crează suspiciuni, dar care nu
verbalizează intenția comiterii unei sinucideri, este necesară
supravegherea la intervale de 10 – 15 minute. Totuși, având în vedere că
o tentativă de suicid prin spânzurare are nevoie de doar două minute
pentru a provoca daune cerebrale permanente și d e cinci, șase minute
pentru a fi letală, chiar și într -un interval de 10 – 15 minute, intervenția
personalului poate fi ineficace.
Deținuții cu tulburări psihiatrice care prezintă un risc crescut de suicid
trebuie tratați în consecință. Odată ce persoana închisă a fost identificată
ca potențial sinucigaș, este necesară o evaluarea amănunțită și tratament
psihiatric.
În cazul unei tentative, personalul trebuie să fie pregătit pentru a
acorda de urgență primul ajutor înaintea ajutorului de specialitate.
În concluzie, chiar dacă de multe ori nu este posibil să se prevadă cu
precizie când sau dacă un deținut va comite o sinucidere, agenții,
personalul sanitar și cel psihiatric trebuie să fie pregătiți în a identifica
deținuții aflați în criză, în a identifica factorii de risc implicați și mai ales în
a trata eventualele porniri care ar conduce la suicid. Cu toate că este greu,
multe cazuri de suicid în închisoare pot fi prevenite prin implementarea
unor programe de prevenție cu scopul de a diminua sistematic nu mărul
lor.

3.2 Personalitatea persoanei private de libertate.

Personalitatea reprezintă un ansamblu de caracteristici prin care o
persoană este fie inclusă într -o categorie de persoane cu aceleași însușiri,
fie se distinge de ceilalți. Teoriile personalității definesc personalitatea din
punct de vedere ale instincte lor, scopurilor și trebuințelor individului.
Din perspectiva psihanalitică, personalitatea umană este compusă
din Sine, Eu și Supraeu. Sinele este responsabil de satisfacerea
dorințelor și a instinctelor. Când aceste dorințe sunt reprimate apare
frustrarea care dă naștere agresivității. Eul, spre deosebire de Sine,
controlează și gestionează realitatea. Supraeul are rolul de a cenzura
cererile Eului și al Sinelui, reprezentând normele sociale și morale.
Din punct de vedere psihometric, formele pe rsonalității sunt
extraversiunea, nevroza și psihoza. Extraversiunea este specifică
persoanelor dinamice, sociale, impulsive, nevroza este specifică
persoanelor cu așteptări nerealiste, fără capacitate de relaționare, iar
psihoza înseamnă izolare, nerespec tarea normelor morale și empatie
diminuată.
Criminologic, personalitatea persoanei private de libertate cuprinde
aspecte psiho -sociale și aspecte juridico -penale și reprezintă totalitatea
caracteristicilor biopsihologice tipice persoanei care cu vinov ăție comite o
faptă penală. Până în momentul în care persoana este privată de
libertate,aceasta este numită infractor. Personalitatea infractorului,
conform lui Jean Pinatel, are în componență labilitatea, agresivitatea,
indiferența afectivă și egoismul. F ăcând o cercetare asupra
comportamentului infracțional, același autor indică faptul că infractorul nu
are nicio reținere în înfăptuirea acțiunii ca rezultat al lipsei empatiei, al
incapacității de organizare, al neputinței de a depăși obstacolele care
intervin în calea faptei sale criminale. Răceala afectivă, agresivitatea
marcantă, incapacitatea de relaționare fac ca acesta să poată comite cu
ușurintă acte de cruzime.
Psihologia judiciară studiază personalitatea infractorului din punct
de vedere clini c, paraclinic, neurofiziopatologic, sociologic, medico -legal
și biogenetic. Sub aspect clinic, se încearcă construirea antecedentelor
personale și patologice, paraclinic, prin investigații specifice se verifică
diagnosticul clinic. Neuropatologia caută să explice relația dintre
comportamentul agresiv și condițiile biopsihologice care dau naștere
acestei conduite. Obiectivele sociologice constau în reconstruirea
schemei personalității infractorului și modalitatea de încadrarea în mediul
social. Cu ajutorul m edicinii legale se reușește concluzionarea asupra
stării de conștiință și discernământ. Biogenetic se pleacă de la premisa că
personalitatea se formează ereditar. Cesare Lombroso spune că
dezechilibrarea vieții psihice a infractorului are loc în momentul î n care
apar disfuncționalități al sitemului biopsihic precum diminuarea inhibiției,
impulsivitate, intoleranță la stres, agresivitate, disfuncționalități datorate

eredității biologice. În consecință, comportamentul deviant nu este nativ,
ci este înnăscută schema psihică care conduce la comiterea de acte
criminale. Viața psihică este strâns legată de cea fiziologică. Procesele
fiziologice sunt influențate de tulburările sistemului chimic al persoanei.
Spre exemplu, disfuncționalitățile sistemului glandular p recum tulburările
glandei tiroide, pituitare sau suprarenale duc la alterarea
comportamentului.
În mediul carceral parvin două tipuri de condamnați, cei care
recunosc și își asumă vinovăția și cei care neagă orice implicare în fapta
care I -a adus în spatel e gratiilor. De aceea în acest ambient închis apar
fluctuații mai mici sau mai mari de personalitate. Acest lucru se datorează
mai multor factori psihici precum caracter, temperament, inteligență, și
reactivitate emoțională.
Caracterul este setul de caract eristici individuale și dispoziții psihice
care deosebesc un individ. Acesta poate fi definit ca mod constant și
obișnuit de a interacționa, sinteza tendințelor afective care conduc spre
reacțiile directe ale subiectului la condițiile mediului în care trăi ește.
Trăsăturile de caracter sunt influențate de temperament și există mai
multe tipuri de caracter. Este vorba despre tipul armonios, în care
persoana se adaptează ușor la mediu, este pozitivă, respectă exigențele
sociale, tipul conflictual în raport cu societatea, caracterizat prin
impulsivitate, egocentrism, supraapreciere, tipul conflictual intern, înclinat
spre nevroze și stări patologice semnificative, cu incapacitate de
relaționare și tipul influențabil caracteristic persoanei dependente de
grupul s ocial, fără inițitive.
Temperamentul reprezintă o serie de aspecte congenitale și nu
mediate de cultură și este explicația directă a caracteristicilor înnăscute
individuale. Rezistența la stres, la situații nefavorabile, capacitatea de
relaxare, irascibili tatea sau calmul, impulsivitatea sau capacitatea de
autocontrol, toate acestea fac parte din temperament. Accentuarea în
mod disfuncțional al uneia din aceste însușiri provoacă de cele mai multe
ori reacții negative precum egocentrism, invidie, răutate, ag resivitate ,
care în contact cu alții factori criminogeni pot genera acte criminale.
Tipologia personalități din punct de vedere al temperamentului conține
patru tipuri de temperament și anume, tipul coleric reprezentat de
persoana puternică, energică, cu inclinații asupra agresivității, tipul
sangvinic specific persoanei active, în echilibru cu emoțiile sale, impulsiv,
tipul flegmativ caracterizat de calmitate, liniște, rabdare și de obicei
indiferență pentru mediul încojurător, iar ultimul tip este cel me lancolic
tipic persoanei emotive, prudente, sensibile și dependente de grupul din
care face parte.
Inteligența, în esență, înseamnă capacitatea de a rezolva
probleme ,ceea ce înseamnă capacitatea de a gândi folosind procese

logice, de a stabili conexiuni, de a fi flexibil, capacitatea verbală
combinată cu o competență socială bună. Comportamentul deviant si
ceea ce derivă de aici sunt influențate de mediul înconjurător, dar în mare
măsură actele criminale sunt strâns legate de capacitatea de gândire, de
analiză a consecințelor a persoanei care înfăpuiește un asemenea act. O
cercetare asupra nivelului inteligenței a relevat faptul că 25 % din
persoanele aflate în detenție au o inteligență de limită, iar 35 % prezintă
deficiență mintală ușoară.
Reactivitatea emoțională se referă la modul în care o persoană
reușeste să recunoască, să accepte și să acționeze conform emoțiilor
sale. Aceasta este în strânsă legătura cu inteligența emoțională, cu cât
inteligența este redusă, cu atât apare efectul astenic, dezorgan izator al
emoțiilor asupra comportamentului, predispoziția la tulburări nevrotice și
psihotice, instabilitate emoțională, anxietate crescută.

3.3 Tipologia infractorilor

Abordarea criminologică și socială a cercetărilor p rivind devianța
a fost aceea de a analiza atât din punct de vedere cantitativ, spre
exemplu numărul de infracțiuni comise într -o anumită perioadă de timp,
tipologic, social, cât și din punct de vedere al caracteristicilor de
personalitate a infractorilor ș i conexiunile dintre ele și contextul
socio -familial, de origine, cetățenie, nivel de educație, condiție sau
vârstă.
Infractorul constituie o clasă socială specială, cu o vastă pluritate
comportamentală. De aceea o clasificare a infractorilor este di ficil de
efectuat. Ca idee generală, prin tipologie se înțelege un ansamblu de
caracteristici proprii ale unui grup social. În prezent, criminologia vorbește
despre 10 tipologii de infractori și anume, infractorul agresiv, infractorul
achizitiv, infractoru l caracterial, infractorul sexual, infractorul ocazional,
infractorul profesional, infractorul recidivist, infractorul ideologic,
infractorul debil mintal și infractorul alienat.
Infractorul agresiv se definește prin impulsivitate, reactivitate
emoțio nală puternică, episoade maniacale, agresivitate fizică și verbală

cu consecințe deosebite asupra sa ca individ și asupra societății. Este
infractorul încarcerat pentru tentativă de omor, vătămare corporală sau
lovituri cauzatoare de moarte.
Infractor ul achizitiv este infractorul care poate comite cu ușurință
infracțiuni precum tâlhărie, înșelăciune, evaziune fiscală sau furt. Este
pregnantă dorința de îmbogățire prin orice mijloace.
Infractorul caracterial are deseori conflicte cu societatea dato rită
incapacității sale de organizare, a egocentrismului, a lipsei de stabilitate
afectivă și comportamentală. Infracțiunile comise cel mai frecvent sunt
furtul, distrugerea prin incendiere, omor sau viol.
Infractorul sexual este infractorul cu o dezi nhibiție marcantă în
îndeplinirea impulsurilor instantanee. Caracteristice acestei tipologii sunt
lipsa autocontrolului, impuls sexual și devieri de la acesta, agresivitate,
violență, lipsa moralității și chiar sadism. Sadismul se manifestă atât fizic
prin bătaie, tortură, cât și moral prin umilință și sfidare.
Infractorul ocazional este condus de factorii externi sau personali,
împrejurările speciale favorizând infracțiunea. Una din caracteristicile
tipice acestui infractor este că nu recidivează.
Infractorul profesional este cel care are ca singur izvor de trai
infracțiunea. Scopul principal este procurarea de mijloace financiare dar
nu prin violență. Acesta se imparte în două categorii, infractorul
profesional pasiv și activ. Infractorul prof esional pasiv este cel cu un
intelect redus, fără pregătire școlară și profesională, incapacitate de
rezolvare a problemelor cotidiene și extrem de ușor influențabil.
Infractorul activ este caracterizat de un nivel de inteligență crescut,
dinamism, capacit ate foarte bună de organizare, insensibilitate,
egocentrism și perversitate. Este mereu pregătit pentru arest, ca și cum
acest lucru este parte integrantă din viața sa.
Infractorul recidivist are tendința de a distorsiona realitate, este
impulsiv, comite i nfracțiuni din obișnuință, este opoziționist și are un nivel
de inteligență mediu sau scăzut.
Infractorul ideologic este de regulă infractorul cu ideologii politice,
sociale sau economice specifice, care în dorința sa de a face bine
celorlalți comite infra cțiuni.
Infractorul debil mintal este lipsit de capacitate de autocontrol, de
compasiune și asertivitate. Cu cât tulburările capacității mintale sunt mai
accentuate, cu atât periculozitatea acestuia crește.
Infractorul alienat se caracterizează printr -o st ructură de
personalitate deviantă, tulburări cognitive și afective grave, cu dese
episoade maniacale în urma cărora comite infracțiuni fără motiv. Această

categorie se împarte în funcție de tulburarea de care suferă în infractor
schizofrenic, maniaco – depresiv, paranoic, alcoolic sau toxicoman. Lipsa
controlului de sine și lipsa conștientizării bolii, îl face pe acesta
iresponsabil și scutit de răspundere penală.
O altă clasificare a tipologiilor de infractori, de data aceasta în
mediul privativ de liberta te sunt, infractorul înveterat, infractorul
primejdios, infractorul dificil și deținutul pe termen lung.
Infractorul înveterat se caracterizează prin predispoziție spre
tulburări nevrotice și psihotice, agresivitate continuuă, fără
conștientizarea consecin țelor.
Infractorul primejdios este cel care atrage suspiciuni în ceea ce
privește starea de sănătate mintală, datorită gravității și numărului
infracțiunilor.
Infractorul dificil este infractorul care are dificultăți în adaptarea sa la
condițiile de detenț ie cu tot ce implică acestea.
Deținutul pe termen lung este cel condamnat la o pedeapsă de lungă
durată, pedeapsă considerată de societate ca singura cale pentru
stigmatizarea asemenelor fapte.

3.4 Aplicații ale psihologiei clinice și psihot erapiei în
mediul penitenciar

Psihologia clinică este una dintre zonele comune de cercetare și
de intervenție profesională a psihologie i al cărei domeniu de aplicare se
referă la problemele de adaptare, tulburări de comportament, stări și
condiții de disconfort și suferință, în scopul de a evalua și a trata cu
mijloace psihologice specifice pentru a facilita și a sprijini bunăstarea și
dezvoltarea cognitiv ă, emoțional ă și relațional ă. Profesia de psiholog cu
drept de liberă practică este reglementată p rin Codul Deontologic al
psihologului care indică și reglează acțiunile pe care psihologul le
efectuează independent de situațiile și împrejurările în care se află.
Organizația Mondială a Sănătății oferă câteva indicații în ceea ce
privește specificitatea serviciilor psihologice din mediul privativ de
libertate. În primul rând, evaluarea și intervenția psihologică ar trebui să

fie parte integrantă din serviciile de sănătate pe care cei privați de
libertate le primesc în mediul penitenciar. În al doilea rând , propagarea
conceptului de sănătate mentală în penitenciare trebuie să se facă
constant, întrucât pornind de la ideea că țelul final al sistemului
penitenciar este acela de reinserție a persoanei în societate, o bună
stare de sanătate mentală sporește șa nsa unei optime reintegrări în
colectivitate și diminuează riscul unei recidive.
Intervenția psihologică adecvată în scopul ameliorării sănătății
psihice poate aduce beneficii atât pentru deținuți, cât și pentru instituție.
Avantajele pe care serviciile ps ihologice le poate aduce persoanelor
încarcerate sunt dezvoltarea echilibrului emoțional și fizic, dezvoltarea
abilităților sociale, creșterea stimei de sine, eliminarea gândurilor
automate distorsionate, a convingerilor dezaptative și diminuarea
probabili tății de a dezvolta tulburări mentale. Pentru penitenciar
beneficiile constau în îmbunătățirea relațiilor dintre deținuți și angajați,
diminuarea numărului de violențe și chiar conscripția mai ușoară și pe
termen lung a angajaților.
Pentru ca evaluarea și intervenția psihologică să fie posibile, este
nevoie de consimțământul informat al deținutului, Acesta înseamnă
înștiințarea individului verbal și scris, într -un limbaj comun și ușor de
înțeles asupra modalității în care se va desfășura evaluarea , a scopu lui
urmărit și a beneficiilor. Acordul trebuie să fie liber și nu primit ca rezultat
al vreunei constrângeri.
Deși Codul Deontologic al profesiei de psiholog vorbește despre
confidențialitate ca element fundamental în construirea relației psiholog
pacient, în mediul penitenciar uneori este imperios informarea
personalului angajat al închisorii despre eventualele riscuri pentru
prevenirea rănirii altui deținut sau a propriei persoane, sau informarea
familiei cu privire la evoluția tratamentului.
Evaluarea ps ihologică are ca rezultat final psihodiagnosticul. Acesta
urmărește identificarea factorilor psihologici relevanți pentru sănătate sau
boală. Metodele și tehnicile utilizate pentru cunoașterea acestori factori
sunt metoda observației, metoda biografică, me toda expunerii, interviul
clinic și metoda testelor.
Metoda observației este una dintre cele mai vechi metode de
cercetare, folosită nu numai în psihologie. Este frecvent utilizată
deoarece este cel mai ușor de aplicat din punct de vedere tehnic și nu
nece sită o aparatură sofisticat. Ca metodă de cercetare a psihologiei,
observația constă în urmărirea atentă, intenționată și înregistrarea exactă,
sistematică a diferitelor manifestări ale comportamentului individului, ca și
a contextului situațional unde ace sta se produce, în scopul sesizării unor
aspecte esențiale ale vieții psihice. Este necesar ca observația să se

realizeze pe baza unui plan dinainte stabilit, în care să se menționeze
obiectivul urmărit, aspectul, latura sau comportamentul vizat. Vor fi
precizate cu claritate tipurile de observații folosite și condițiile de loc, timp,
durată, de înregistrare a manifestărilor subiectului, aparatura folosită
pentru înregistrare, elaborarea unui plan riguros al observației. Pentru a
se evita omisiunile sau dis torsiunile este foarte important ca observațiile
să se noteze dacă este posibil chiar în timpul activității, dacă nu, imediat
după încheierea activității.
Metoda biografică se bazează pe culegerea a cât mai multor
informații cu privire la trecutul subiect ului, evenimente reprezentative
întâmplate în cursul vieții, oferirea de detalii ale activității de zi cu zi,
semnificația pe care acesta o acordă relațiilor, preocupările, interesele
persoanei. Toate aceste date ajută la cunoșterea istoricului personal,
necesară conturării profilului personalității sale. Reconstituirea istoriei
personale prin relatarea verbală, reprezintă un avantaj major în ceea ce
privește autenticitatea datelor colectate, drept urmare putem aprecia că
metoda biografică este deosebit d e importantă pentru autenticitatea
materialului oferit de persoană.
Metoda expunerii este o metodă a terapiei cognitiv comportamentală,
care are ca scop modificarea acelor comportamente respondente,
declanșate de un stimul țintă. Metoda constă în întrerupe rea legăturii
dintre stimulul fobic și reacția condiționată, anxioasă, prin inhibiția de
stingere. Intervenția presupune expunerea repetată a clientului la stimulul
de care se teme și lăsarea acestuia să experimenteze simptomele
anxioase până când apar e inhibiția de stingere. Cu alte cuvinte, dacă
stimulul fobic nu este urmat de stimulul necondiționat, acesta nu mai
determină apariția răspunsului condiționat. Nivelul de anxietate se reduce
treptat în cursul ședinței de expunere. Pe măsura expunerii timp
îndelungat, reacția anxioasă se va diminua în raport cu reacția puternică
de la început. Pentru aplicarea acestei tehnici, terapeutul trebuie să
analizeze, în amănunt comportamentul clientului, pentru a identifica toate
acele situații care induc starea de anxietate. După conceperea listei cu
situațiile care cresc nivelul de anxietate, se va face o ierarhizare,
începând cu situațiile cele mai puțin anxiogene. Expunerea în imaginar
presupune crearea unui scenariu pe care terapeutul îl va prezenta
subiectului . Acesta este invitat să își imaginze că se află în situația
socială care induce anxietatea și să prezinte cum s -ar comporta, ce ar
simți și cum ar gândi.
Interviul clinic are două obiective: unul diagnostic (identificarea
simptomelor, clarificarea și analiza acestora, cunoasterea și înțelegerea
functionării psihologice) și unul terapeutic (permite crearea unei bune
relații între clinician și pacient și orienteaza strategia terapeutică).

Pentru descrierea și întelegerea activității și funcționării psiho logice a
persoanei clinicianul foloseste inforrmații care se referă la:
1. manifestari obiective, vizibile – comportamente care sunt direct
observate, înregistrate și măsurate (de la comportamente complexe până
la gesturi simple sau manifestări subtile prin ca re se exprimă emoțiile).
2. manifestări subiective, senzații, imagini, gânduri care sunt
produsul activității mentale a subiectului și care ii sunt accesibile
doar lui. Aceste manifestări pot fi descrise de pacient în timpul
interviului și pot face obiectu l interpretării clinicianului.
Interviul clinic poate fi liber, semistructurat sau nestructurat. Obiectivul
principal al interviului este acela de a înțelege clientul în globalitatea și
unicitatea lui, de aceea toate informațiile pe care le obține în cursu l
interviului capătă sens doar raportate la condițiile de viață, istoria
personală, situația actuală, așteptări, modul de funcționare psihică, etc. În
al doilea rand, el implică din partea clinicianului mobilizarea în cel mai
înalt grad a capacității sale empatice, fără de care înțelegerea pacientului
ar fi imposibilă. Este o abordare individualizată, prin care se caută
comportamentele sau simptomele mai neobișnuite, mai insolite precum și
unele elemente precise.
Metoda testelor este metoda prin care se uti lizează testele
psihologice. Testul psihologic măsoară obiectiv și standardizat o serie de
comportamente ale unui individ în raport cu societatea. Testele sunt
utlizate în vederea obținerii unor informații precise, măsurabile, cu care
se pot culege date cu privire la anumite caracteristici psihice. Pentru a
deveni instrumente de diagnosticare psihică, testele trebuie să fie
etalonate, o caracteristică foarte importantă ce presupune, înainte de a
deveni instrumente psihologice, studii complicate și desfășura te pe
termen lung. Respectivul etalon este stabilit pe un număr reprezentativ de
oameni cărora li s -a calculat media de performanță, după aplicarea
testului. Această caracteristică ne oferă posibilitatea să aflăm
performanțele unui subiect în raport cu eta lonul, cât de mult se
îndepărtează de medie și în ce sens, dar și dacă este peste medie
performanța unui individ.
Intervenția psihologică urmărește nivelul cognitv, comportamental și
psihofiziologic al factorilor psihologici implicați. Astfel de intervenți i pot
prevenii apariția tulburărilor mentale în rândul persoanelor private de
libertate și în cele mai multe cazuri au ca rezultat dezvoltarea abilităților
de relaționare, de comunicare, de rezolvare de probleme și de
autocunoaștere.
La nivel de cogniție s e încearcă modificarea felului în care persoana
percepe realitatea și disfuncționalitatea cu care o semnifică. În mediul
penitenciar apar gândurile automate disfuncționale precum amplificarea

părților nefavorabile ale unui eveniment, etichetarea ” sunt un ratat”,
prezicerea ”viața mea nu se va îmbunătății niciodată”,
auto-desconsiderarea ” nu merit nimic bun în viața mea” și gândirea
dihotomică exprimată prin totul sau nimic. În acest caz se încearcă o
restructurare a gândirii prin tehnici precum folosirea întrebărilor directe,
folosirea imagerieri dirijată în care deținutul este pus, în funcție de starea
pe care o are, să -și imagineze un moment din trecut în care acea stare a
apărut și gândurile pe care le -a avut înainte, folosirea balanței
costuri -benefici i a gândurilor negative și tehnica rezolvării de probleme
prin care deținutul este învățat cum să identifice și să reacționeze la
întâmpinarea unei probleme, să găsească soluții alternative, să ia în
considerare consecințele și să fie capabil să ia o deciz ie.
La nivel comportamental se are în vedere întărirea pozitivă sub
formă de recompense simbolice după efectuarea unui comportament
prestabilit. Din păcate într -un mediu închis este dificil restructurarea
comportamentului din cauza restricțiilor și limităr ii specifice închisorii.
La nivel psihofiziologic, deținuții sunt învățați tehnici de relaxare utile
în auto -controlul furiei și a anxietății.

Capitolul 4. REZULTATELE EVALUĂRII PSIHODIAGNOSTICE

4.1 Precizări despre eșantionul cercetării

Șocul încarcerării, interacțiunea cu mediul penitenciar au un
impact deosebit asupra vieții și conduitei unei persoane. Schimbarea
mediului de viață, limitarea atât de spațiu cât și de timp a libertății,
modifică dezvoltarea normală a personalității, efectele constând în
apariția și intensificarea unor dereglări psihice, psihosociale și somatice.
De aceea am ales în cercetarea mea ca și psiholog clinician cu drept de
liberă practică trei subi ecți de gen masculin aflați în penitenciar, pe care
I-am evaluat folosind aceleași instrumente de psihodiagnostic.

4.2 Metode și tehnici folosite

4.2.1 Metoda biografică

Este metoda care se bazează pe culegerea a cât mai multor informații
cu privire la trecutul subiectului, evenimente reprezentative întâmplate în
cursul vieții, oferirea de detalii ale activității de zi cu zi, semnificația pe
care acesta o acordă relațiil or, preocupările și interesele persoanei.

4.2.2 Metoda observației

Constă în urmărirea atentă, intenționată și înregistrarea exactă,
sistematică a diferitelor manifestări ale comportamentului individului, ca și
a contextului situațional unde acesta se produce, în scopul sesizării unor
aspecte esențiale ale vieții psihice.

4.2.3 Metoda testelor

” Testele sunt instrumente de evaluare a capacităților sau trăsăturilor
psihice individuale, trăsături care antrenează cunoștinț e sau capacități și
pun în evidență structura și valoarea acestora.”21Metoda testelor este
metoda prin care se utilizează testele psihologice. Testul psihologic
măsoară obiectiv și standardizat o serie de comportamente ale unui
individ în raport cu societat ea. Testele sunt utlizate în vederea obținerii
unor informații precise, măsurabile, cu care se pot culege date cu privire
la anumite caracteristici psihice.

4.2.3.1 Chestionarul de screening și diagnostic psihiatric
PDSQ

PDSQ este primul chestionar de autoevaluare creat pentru evaluarea
simptomelor specifice mai multor tulburări clinice precum tulburarea
depresivă majoră, tulburarea de stres posttraumatic, bulimie/ alimentație
compulsivă , tulburarea de panică, tulburări psihotice, agorafobia, fobia
socială, abuzul/ dependența de alcool, abuzul/ dependența de substanțe,
tulburarea de anxietate generalizată, tulburarea de somatizare și
ipohondria. Scorul total obținut poate fi folosit ca o măsură globală a
psihopatologiei.

4.2.3.2 Testul de inteligență nonverbală Raven

Matricele progresive standard, test nonverbal de evaluare a
inteligenței generale, au fost concepute de J. Raven în 1936, revizuit
ulterior în 1947 și 1956. Testul c uprinde 60 de probleme împărțite în 5
serii (A, B, C, D, E) a câte 12 exerciții („matrici”) fiecare. Seriile testului
cuprind diferite figuri și grupuri de figuri, așezate într -o succesiune logică.

21 Ursula Schiopu, Introducere în psihodiagnostic, ed. Fund ației Humanitas, 2002, pag 72

Din fiecare matrice lipsește o porțiune care trebuie compl etată prin
alegerea fragmentului potrivit, din cele șase sau opt variante desenate
dedesubtul său. Alegerea se face ținând seama de regula de organizare
a elementelor din matricea respectivă, regula fiind diferită de la o imagine
la alta. Dintre variantele de răspuns desenate sub fiecare matrice, doar o
singură imagine completează corect matricea.
Fiecare serie începe cu probleme mai ușoare, gradul de dificultate
crescând treptat până la sfârșitul ei.
Conform autorului probei, testul presupune capacitatea de a înțelege
relațiile logice dintre elementele care compun fiecare matrice, fapt ce
solicită gândirea logică. Este vorba de solicitări legate de capacitatea de
restructurare mintală a informației, ceea ce impune mobilitate mintală și
transferul informați ei și schemelor de gândire învățate în timpul
parcurgerii testului.

4.2.3.3 Inventarul de personalitate Freiburg

Inventarul de personalitate Freiburg elaborat de H. Selg, Y.
Fahrenberg și R. Hempel este un chestionar multifazic construit prin
combinarea unui sistem psihologic clasic și unul extras din nosologia
psihiatrică. El se poate utiliza atât în domeniul clinic cât și în cel neclinic.
Prin dimensiunile sale și parametrii pe care -i vizează, testul
evidențiază atât aspecte ale personalități i normale, cât și aspecte
patologice. Totuși, este construit astfel încât să poată diagnostica, în
primul rând, persoanele sănătoase, fără tulburări psihosomatice. Numai
scorurile mari la scalele clinice justifică atenția specială făță de subiecții în
cauz ă, pentru a li se recomanda un examen de strictă specialitate.
Testul de personalitate FPI conține 212 itemi grupați în nouă scale la
care, pentru a obține o imagine cât mai complet ă a personalității celui
investigat, autorii au mai adăugat încă tre scale suplimentare. Astfel,
testul FPI pune în evidență, prin cele 12 scale de care dispune, tot atâtea
însușiri de personalitate și anume: Nervozitate, Agresivitate, Depresie,
Excitabiliate, Sociabilitate, Calm, Tendință de dominare, Inhibiție, Fire
deschisă, E xtraversie – Introversie, Labilitate emoțională și Masculinitate –
Feminitate.

4.2.3.4 Inventarul de anxietate Burns

Chestionarul este alcătuit din 34 de itemi, grupați pe trei subscale, și
anume: trăiri anxioase, idei anxioase și simptome psihosom atice asociate
anxietății. Însumarea scorurilor parțiale ale celor trei subscale evidențiază
absența anxietății sau gradul de anxietate al persoanei

4.2.3.5 Inventarul de depresie Beck

Acest instrument psihologic este unul din cele mai utilizate
instrumente psihologice la nivel internațional. Poate sta la baza
activităților clinice de tip psihodiagnostic clinic sau monitorizarea evoluției
clientului și, mai poate fi utilizat în cercetări de anvergură care
investighează depresiile clinice și/subclinice.
A fost creat de către Aaron T. Beck în același timp cu modelul cognitiv
al depresiei. Este un instrument de autoevaluare alcătuit din 21 de itemi,
construit să măsoare severitatea simptomatologiei depresive la adulți și
adolescenți cu vârs ta peste 13 ani.
Itemii sunt constituiți sub formă de afirmații, fiecare item fiind evaluat
în patru grade de severitate, de la 0 (absent) la 3 (foarte sever), fiecărui
grad corespunzându -i o întrebare iar subiectul este invitat să aleagă acea
întrebare a cărui răspuns i se potrivește cel mai bine. Aceasta înseamnă
că inventarul Beck conține un total de 84 întrebări. Cele 21 simptome au
fost alese din simptomatologia comună a tulburărilor depresive și din
literatura psihiatrică: dispoziția depresivă, pesim ismul, sentimentul
eșecului, lipsa de satisfacție, sentimentele de vinovăție, sentimentul
pedepsei, auto -dezgustul, autoacuzarea, dorințele auto -punitive,plânsul
facil, iritabilitate, tendințele la retragere socială, nehotărârea, modificarea
imaginii de si ne, dificultăți în muncă/scăderea randamentului muncii,
tulburări de somn, fatigabilitate, pierderea apetitului, pierderea în greutate,
preocupări somatice, pierderea libidoului.

4.2.3.6 Diagrama de evaluare a depresiei și anxietății –
HARD

Diagrama HARD este indicată în cazul persoanelor în dificultate, dar
nediagnosticate psihiatric, cu ajutorul ei evaluându -se sensul în care este
organizată tensiunea afectivă și int ensitatea acesteia. Devierile de la
“normal” în contextul acestei probe (ca și al altora similare) se referă la
modificarea în diverse grade a modalităților obișnuite de a fi ale
subiectului, caracteristice înainte de declanșarea stării sale de suferință.
Cei patru factori în funcție de care se apreciază nivelul depresiei și
anxietății sunt: dispoziția, angoasa, lentoarea și pericolul, fiecare compus
din trei subfactori. Aceștia descriu ansambluri de trăiri specifice grupate
în câte patru trepte de intens itate.
Factorul dispoziție (H) este rezultatul subfactorilor: tristețe, dezinteres,
apetit. Factorul angoasă (A) este rezultatul subfactorilor: anxietate psihică,
anxietate somatică, insomnie. Factorul lentoare (R) este rezultatul
subfactorilor: oboseală , concentrare, atitudine. Factorul pericol (D) este
rezultatul subfactorilor: devalorizare, idei suicidare, idei delirante.

4.3 Prezentarea cazurilor

4.3.1 Prezentare caz 1

V.O, bărbat, în vârstă de 31 de ani, studii medii, căsătorit, închis
pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe pentru o perioadă de trei ani.
La momentul evaluării, deținutul prezenta o tulburare anxios – depresivă
de intensitate medie.

4.3.2 Prezentare caz 2

K.C, bărbat, în vârstă de 38 ani, studii medii, necăsătorit, închis
pentru infracțiunea sprijinire unui grup infracțional organizat constituit în

scopul săvârșirii infracțiunii de proxenetism și complicitate la proxenetism,
pe o perioadă de cinci ani. L a momentul evaluării deținutul era
diagnosticat cu tulburare de conduită, formă cu debut în adoleșcență.

4.3.3 Prezentare caz 3

M.A, bărbat, în vârstă de 26 de ani, studii superioare, necăsătorit,
închis pentru infracțiunea de conducer e sub influența alcoolului, pe o
perioadă de trei ani. La momentul evaluării, deținutul prezenta o tulburare
anxios – depresivă de intensitate severă.

4.4 Rezultatele evaluării psihodiagnostice

4.4.1 Fișa de evaluare a fu ncționării multinivelare familale

Caz 1 V.O, 31 ani

1. Contextul de viață și relațional:

A.Structura familiei:
V.O, 31 ani, în relație cu partenera de viață de 13 ani, relație oficializată
în urmă cu opt ani, are un copil în vârstă de patru ani jumătate. Înainte de
încarcerare locuia cu familia extinsă într -un apartament obținut în urma
unei licitații. În momentul evaluării, V.O a efectuat o pedeapsă de un an și
trei luni.

B. Statutul membrilor:
Deținutul are studii medii, până în momentul arestului era angajat ca
bodyguard într -un club de noapte, loc de muncă care de -a lungul timpului
a generat foarte multe conflicte atât cu familia de origine cât și cu soția sa.
Înainte de încarcerare, starea financiară a familiei era bună, V. O fiind cel
care aducea cei mai mulți bani. Soția lucrează part -time într -o croitorie,
restul timpului ocupându -l cu creșterea copilului.

C. Tipuri de relație existente în familie:
Înainte de a fi privat de libertate, relațiile dintre cei doi soți era u
conflictuale. Granițele erau semi permeabile. Actualmente, granițele
dintre ei sunt rigide ca urmare a faptului că, V.O. a pierdut încrederea
soției întrucât acestal i -a ascuns faptul că urmează să fie anchetat într -un
dosar penal infracțiunea de lovire sau alte violențe nu în calitate de
martor așa cum știa soția. Izolarea spațio -afectivă s -a produs în mod
firesc, ca urmare a încarcerării.

D. Probleme existente în familie:
Ca urmare a celor menționate, relația este caracterizată de izolare atât
din punct de vedere spațial cât și emoțional. Programul de lucru al soției
si timpul alocat creșterii și educării copilului nu îi permite soției vizitele
dese în penitenciar. Puținele întâlniri sunt caracterizate de agresivitate
verbală și manifestare vehement ă a nemulțumirilor ei. Deasemenea
deținutul nu se bucură nici de sprijinul familiei de origine, aceștia
reproșându -i mereu faptul că le -a produs o mare rușine și dezamăgire.

E. Modalități de soluționare a conflictelor:
Ca urmare a distanței fizice dintre ei și a timpului extrem de limitat
petrecut împreună cu soția sa, V.O manifestă incapacitatea de a găsi
modalități de soluționare a problemelor cu care se confruntă.

F. Atitudinea membrilor familiei față de familie/niveluri de implicare/rolul
în cadrul familal:
Având în vedere situația, niciun membru al familiei nu manifestă implicare
în sprijinirea și înțelegerea deținutului. Soția refuză să aducă copilul la
vizită deoarece acesta nu are cunoștiințe cu privire la noul statut al tatălui
său, iar părinții au o atitudine ostilă. Bunica maternă este singura ca
dorește sa -l viziteze, dar din pricina vârstei înaintate și a afecțiunilor
specifice are dificultăți în a duce la îndeplinire acest lucru, singura
modalitate de contact între ei fiind prin intermediul telefonului.

H. Alte date relevante privind contextul de viață:
V.O se naște și trăiește într -o familie organizată, tradițională, cu o
ierarhie clară în care fiecare membru știe ce are de făcut și de cine să
asculte. Rolul tatălui este bine definit, este perceput ca fiind autoritatea
supremă în casă, iar mama deoarece nu are un loc de muncă, o carieră
profesională, a fost cea care s -a implicat mai mult în creșterea și
educarea sa. Tatăl, fost sportiv de performanță și campion național la box,
îl înscrie p e V.O la vârsta de 12 ani în clubul sportiv din localitate pentru a
urma antrenamentele de box unde rămâne până la vârsta de 18 de ani.
Renunțarea la sportul de performanță coincide cu întâlnirea cu actula
soție și aduce cu sine o mare dezamăgire a familie i care generează
numeroase conflicte carcacterizate de agresivitate verbală, uneori chiar
fizice, răceală afectivă între deținut și tatăl său. Părinții nu sunt de acord
cu oficializarea relației și o învinovățesc pe viitoarea noră pentru decizia
luată de f iul lor. Manifestând un comportament ostil, tatăl refuză să
participe la nuntă. După patru ani jumătate de la nuntă apare pe lume
primul și singurul copil al cuplului, moment în care relația dintre V.O și
tatăl său se ameliorează. Deși la început soția a f ost de acord ca V.O să
lucreze ca bodyguard, după apariția copilului aceasta și -a schimbat
radical comportamentul, punând presiuni pentru găsirea unui alt loc de
muncă, motivând că pericolul este mult prea mare. Astfel apar tensiunile
în cuplu cu repercurs iuni atât în funcționalitatea familiei cât și în
randamentul pe care V.O îl dădea la locul de muncă. Încapacitatea
deținutului de a delimita viața de familie de viața profesională, de
gestionare a furiei a dus la comiterea infracțiunii de lovire împotriva unui
client al clubului, fapt ce a atras după sine condamnarea.

2. Dimensiunea cognitivă

A. Sistemul de credințe al familiei:
Familia este condusă de raționamente disfuncționale. Gândirea este
bazată pe scheme preexistente ceea ce produce distorsiuni în
interpretarea intențiilor, calitățiilor sau conduitelor celuilalt. V.O se
confruntă cu stări de auto -desconsiderare ” familia mă tratează urât
pentru nici nu merit altceva ”, gândire în termeni de totul sau nimic ” nu
contează nimic din ceea ce am făcu t până acum”, convingeri
dezaptative ” faptul că am ajuns aici înseamnă că sunt o persoană slabă
și nu merit să fiu fericit”, ”voi reuși să fiu acceptat de familie doar dacă voi
fi perfect”.

3. Dimensiunea comportamentală

A. Tipuri de comportamente predominant e:
Agresivitate verbală, pedeapsă, blamare

B. Comportamentul în relații:
După încarcerare, relațiile în care este implicat au fost limitate la câțiva
prieteni care, oricât de aproape și -ar dori să -i fie, nu îl pot ajuta în
rezolvarea problemelor sale.

C. Modul în care își semnifică/ motivează comportamentul:
Contradicții, pedeapsă, proasta gestionare a problemelor cu care se
confruntă, convingeri eronate asupra a ceea ce i se întâmplă, nevoia de
comunicare, nevoia de atenție.

D. Comportamente pe care do rește să le schimbe:
V.O declară că după ce își va ispăși restul de pedeapsă se va dedica
exclusiv vieții de familie, va renunța la a mai folosi forța indiferent de
situație și are de gând să urmeze un program de terapie individuală
pentru gestionarea agre sivității și a furiei.

4. Dimensiunea emoțională

A. Capacitatea de a -și recunoaște și exprima emoțiile:
V.O își recunoaște și își verbalizează cu ușurință emoțiile negative, dar
nu are capacitatea de a accesa și genera emoțiile pozitive în folosul
rezolvării de probleme.

B. Tipuri de blocaje emoționale:
Inhibiție, agresivitate verbală, furie, jenă social ă, frustrări, lipsa de
relaxare. V.O pune inhibiția pe seama anilor de sport pe care i -a făcut,
boxul fiind un sport în care” nu ai voie să -ți arăți sentimentele pentru că
dacă o faci, adversarul va știi care sunt slăbiciunile tale și te va învinge.”

C. Echilibru afectiv ( oscilații / anxietate / depresie / ciclotimie ):
V.O prezintă dezechilibru afectiv , prezentând o simptomatologie anxios
depresivă de intensitate medie.

5. Dimensiunea somatică

A. Funcționarea somatică globală / existența unor condiț ii medicale sau
afecțiuni invalidante,stare generală de sănătate:
Stare de sănătate generală bună, fără afecțiuni heredocolaterale
declarate.

B. Atitudinea față de corp și modul acestuia de funcționare ( acceptare /
respingere / îngrijire / ținută ):
V.O prezintă o capacitate bună de autoîngrijire și de acceptare a
propriului corp

C. Somatizări:
Dureri lombare, palpitații, tulburări de somn, senzații de căldură – frig ivite
în momentul în care apar gândurile automate distorsionate

D. Capacitatea de a atinge starea de relaxare / capacitate de a identifica
tensiunile din corp:
Capacitate de relaxare mult diminuată sau inexistentă.

6. Date obținute din tehnicile și metodele de evaluare specifice

A. Ce s-a aplicat:
În timpul evaluării am aplicat metoda observației ,interviul clinic,
chestionarul de screening și diagnostic psihiatric PDSQ, i nventarul de
personalitate Freiburg , inventarul de anxietate Burns, inventarul de
depresie Beck, diagrama de evaluare a anxietății și depresiei HARD și
Matricil e progresive Raven.

B. Concluziile procesului de evaluare:
V.O a completat scala PDSQ fără dificultăți. Scorul obținut a fost de 7,
corespunzător unei cote standard de 35T. Prin urmare, numărul de
simptome psihiatrice înregistrate în cazul lui a fost cu mult sub numărul
înregistrat de majoritatea persoanelor care solicită tratament psihiatric.
Rezultatele deținutului nu depășesc punctele de secțiune pentru niciuna
din subscalele PDSQ, dar s -a constat prezența unui cumul de simptome
înregistrate la subscal a de Tulburare de anxietate generalizată. Itemii la
care a răspuns afirmativ au fost în principal cei legați de îngrijorare,
dificultăți de concentrare. Nu a oferit răspunsuri afirmative la niciunul din
itemii critici ai PDSQ.
Inventarul de personalitate F reiburg relevă la scala Nervozitate un scor
de 11 puncte, ceea ce înseamnă valoare brută scăzută, în limitele
normalității care semnifică manifestări psihosomatice minore sau
accidentale, rezonanță emoțională moderată însoțită de reacții somatice

în limite normale. La scala Agresivitate s -a obținut un punctaj de 10
puncte (valoare brută ridicată) și indică predispoziție spre acte de
agresiune fizică sau verblă. Comportamental denotă impulsivitate
nestăpânită, neliniște și imaturitate emoțională. Scala Depre sie are un
punctaj de 25 de puncte (valoare brută ridicată) si se caracterizează prin
stări frecvente și accentuate de proastă dispoziție generală, putere de
concentrare redusă asupra realității imediate, persoana fiind preocupată
de propriile probleme căr ora nu le găsește însă soluții adecvate de
rezolvare, complexe de inferioritate datorate problemelor asupra cărora
meditează mult și ineficient fără însă a acționa. Scala Excitabilitate relevă
un scor de 19, ( valoare brută ridicată) subiectul având stări de iritabilitate,
tensiune, toleranță redusă la frustrare, se supără și se înfurie cu ușurință
devenind amenințătoare . Scala Sociabilitate are o valoare brută scăzută,
V.O obținând un scor de 7 puncte, scor care exprimă dorința redusă de
contacte interpe rsonale, preferința pentru solitudine sau pentru un cerc
redus de cunoștințe și prieteni. Valoarea brută scăzută la scala Calm, 3
puncte, și indică iritabilitate, susceptibilitate, decepție și supărare.
Persoanele care prezintă valori scăzute la această sc ală iau lucrurile prea
în serios, sunt mereu îngrijorate, tensionate, pesimiste. Ele pot fi cu
ușurință descurajate, decepționate, deranjate, lezate sau puse într -o
situație penibilă. Valoarea brută ridicată, 15 puncte, obținute la scala
Tendința de domina re denotă o concepție egocentrică și capacitate de
a-și impune interesul propriu, suspiciune și neîncredere față de ceilalți,
gândire autoritar -conformistă și rigiditate în acceptarea opiniilor celorlalți,
judecăți morale convenționale. La scala Inhibiție, V.O a obținut un punctaj
de 13 puncte, ceea ce îl plasează în tabelul de valori brute ridicate și
exprimă timiditate, inhibiție în relațiile cu alții, mai ales în colectivitate,
mergând până la incapacitate de a stabili contacte și comportament
normal în situațiile de relaționare. Scorul obținut la scala Fire deschisă, 7
puncte este un scor aflat în limite normale și exprimă recunoașterea facilă
de către persoană a unor defecte și slăbiciuni gneral umane. Scala
Extraversie – Introversie are un punctaj de 7 puncte, este o valoare brută
scăzută care indică nesociabilitate, necomunicativitate, spirit puțin
întreprinzător. La scala Labilitate emoțională V.O a obținut un scor de 22
de puncte care indică dispoziție oscilantă sau proastă dispoziție, tristețe
sau s tări preponderent depresive, vulnerabilitate și iritabilitate la frustrare,
tensiune interioară permanentă. Ultima scală are un punctaj de 10 puncte
ceea ce evidențiază o atitudine rezervată, timiditate, inhibiție, dispoziție
abătută, descurajare și deznăd ejde, lipsă de optimism, neîncredere în
sine, neplăceri fizice și tulburări psihosomatice generale.
V.O a obținut la scala de depresie Beck un scor de 19/39 p. ceea ce se
încadrează la o depresie de intensitate medie. Stare ce se caracterizează
prin trece rea de la normal la patologic, modificările care apar sunt
resimțite la mai multe niveluri: modificări somatice , preocupare excesivă

în legătură cu sănătatea fizică, tulburările de somn, pesimism și diferite
sentimente și acuze personale pe care subiectul și le atribuie
( sentimente de vinovăție ,de eșec sau pedeapsă). Scorurile cu punctaj
maxim au apărut la itemii legați de insatisfacție, devalorizare,pierderea
interesului pentru orice tip de activități și fatigabilitate, dificultăți în luarea
deciziilor.
Inventarul de anxietate Burns a relevat un scor total de 48 / 99 p. ceea ce
indică prezența unei simptomatologii de anxietate severă. Trăirile
anxioase au scoruri semnificative în ceea ce privește neliniștea,
nervozitatea, îngrijorarea. Scoruri mai mici au avut itemii cu privire la
agitația comportamentală, teama nefondată că sieși sau cuiva apropiat i
se va întâmpla ceva rău și sentimentul de stranietate a lumii exterioare.
Ideile anxioase cu scoruri maxime apar în ceea ce privește dificultățile de
conce ntrare, pierderea ritmului în activitate și îngrijorarea excesivă
generată de jena socială cu privire la angoasa de a nu corespunde
așteptărilor , temerea că se va face de râs în public sau că nu va face față
unor situații cotidiene. Scorurile semnificativ e apar în ceea ce privește
temerea că este la limită și își poate pierde controlul, că poate face ceva
necugetat.
Scorarea Matriciilor Raven încadrează nivelul de inteligență la o
inteligență medie.
La scorarea digramei HARD scorul de 32/72 p. încadrează t ulburările
într-un tablou clinic de tulburări discrete. În ceea ce privește factorul
dispoziție, subfactorul dezinteres are un scor ridicat urmat de un scor
ridicat în ceea ce privește scăderea apetitului.Tristețea este exprimată
prin proastă dispoziție, d escurajare, atitudine depresivă, sentiment
pregnant de disperare exprimate atât atitudinal cât și verbal.
Dezinteresul relevă senzația de reducere a interesului pentru lumea
înconjurătoare, și prin diminuarea capacității de a reacționa emoțional în
concor danță cu circumstanțele.
Ca și formă grafică apare inhibiția depresivă, cu indice suicidar
scăzut( Fig 1)

Fig. 1

7. Interviul semiologic de bază

Vestimentația: ordonată
Starea de igienă: corespunzătoare
Faciesul: depresiv, anxios, necaracteristic
Privirea: tristă, detașată, anxioasă, ostilă
Mimică: imobilă
Contactul verbal și dialogul: negativism verbal, dialog dificil
Atitudinea: preocupată, negativistă, agresivă
Mersul: încetinit
Conștiința: nemodificată cu orien tare temporală, spațială, auto și
allopsihică nemodificate
Atenția: ușor modificată. Tulburări cantitative: scăderea volumului,
scăderea mobilității
Memoria: nemodificată

Percepția: nemodificată
Gândirea: ușor modificată. Tulburări de formă: incoerență
Intelectul: nemodificat
Limbajul vorbit: modificat. Tulburări de formă: ritm încetinit, tonalitate
afectivă ( tristețe, furie)
Limbajul scris: nemodificat
Afectivitate : modificată. Tulburări cantitative: anxietate,labilitate și
ambivalență afectivă

4.4.2 Fișa de evaluare a funcționării multinivelare familale
Caz 2, K.C, 38 ani

1. Contextul de viață și relațional:

A.Structura familiei:
Deținutul K.C, în vârstă de 38 ani, necăsătorit, dar într -o relație de
concubinaj cu o femeie, părinții au decedați în urma unui accident rutier
când subiectul avea 13 ani. De creșterea și educația sa s -au ocupat
bunicii materni și o mătușă.

B. Statutul membrilor:
După moartea părinților K.C a fost dat în plasament bunicilor materni.
Subiectul relatează că a avut o copilărie fericită deoarece bunicii dorind
ca acesta să nu simtă în nicun fel lipsa părinților permisivitatea lor a fost
foarte mare. Fiind niște oameni simpli, fără studii, nu au reușit să -i insufle
deținutului dragostea pe ntru școală, astfel că, acesta a avut dificultăți de
adaptare în mediul școlar, bunicii fiind chemați periodic pentru problemele
create de K.C atât colegilor, cât și profesorilor. Deținutul își amintește un

episod în care a adus la școală o pisică pe care a omorât -o în fața
colegilor, moment care a coincis cu prima sa vizită la psihologul școlii
ceea ce a atras după el transferarea la o altă școală din localitate. Din
cauza problemelor cauzate bunicilor, este luat de o mătușă la care a
locuit până la vârsta de 18 ani. Subiectul povestește că mătușa era o
persoană foarte exigentă, motiv pentru care atunci când a plecat, pentru
a se răzbuna I -a spart mătușii parbrizul mașinii. În prezent are o relație de
concubinaj cu o femeie care este și ea încarcerată și pa rte din dosarul
penal.

C. Tipuri de relație existente în familie:
Deținutul relatează ca relația cu bunicii este una în continuare conflictuală,
aproape inexistentă, cu toate acestea le este recunoscător pentru ajutorul
acordat. Relația cu concubina est e una armonioasă în ciuda izolării
spațiale.

D. Probleme existente în familie:
Înainte de încarcerare deținutul povestește un episod în care, din cauza
lipsei de bani datorată eșecurilor repetate de a avea un loc de muncă
stabil a apelat la mătușa sa î n scopul obținerii de banii. Refuzul acesteia a
generat un conflict aprins, cu violențe fizice, în urma căruia a fost internat
într-o clinică de psihiatrie și diagnosticat cu tulburare de conduită.
Atitudinea deținutului în momentul povestirii este una det așată, relaxată,
atitudine specifică acestei tulburări. După externare, deținutul a continuat
să o amenințe pe mătușa sa considerând -o singura vinovată pentru tot ce
i se întâmplă.

E. Modalități de soluționare a conflictelor:
Deținutul consideră că nu es te el cel care trebuie să soluționeze
conflictele întrucât nu sunt generate de el. Lipsa remușcărilor atât pentru

conflictul cu familia, cât și pentru fapta în urma căreia este închis este
evidentă în relatările sale.

2. Dimensiunea cognitivă

A. Siste mul de credințe al familiei:
K.O își aduce aminte de tatăl său ca un om autoritar, violent atât fizic cât
și verbal față de el și de soție. De mama sa vorbește ca despre o
persoană care a meritat să fie agresată întrucât era o persoană slabă și
incapace de a-și impune punctul de vedere. Insensibilitatea și
afectivitatea deficitară iese la suprafață atunci când vorbește despre
relația cu bunicii și cu mătușa sa. Familia neavând reguli clare de
funcționare și granițe bine stabilite a generat incapaitatea deți nutului de a
învăța că regulile atât morale cât și sociale trebuiesc respectate.

3. Dimensiunea comportamentală

A. Tipuri de comportamente predominante:
Agresivitate verbală, răceală afectivă, blamare, lipsa empatiei, lipsă de
preocupare pentru performanța la serviciu sau în alte activități importante.

B. Comportamentul în relații:
Afectivitate superficială, după încarcerare, relațiile în care este implicat au
fost limitate. Păstrează legătura doar cu concubina.

C. Modul în care își semnifică/ motivează comportamentul:
Lipsa remușcărilor, subiectul prezintă o lipsă generală de îngrijorare
privind consecințele negative ale acțiunilor sale.

D. Comportamente pe care dorește să le schimbe:
K.C declară că nu consideră că are motiv să se implice într -un pro ces de
schimbare, întrucât nu este el cauza situației în care se află. În pofida
nemulțumirilor verbalizate, își dorește să meargă acasă, însă nu din
motive afectiv -emoționale, ci pentru confortul personal.

4. Dimensiunea emoțională

A. Capacitatea de a -și recunoaște și exprima emoțiile:
Deținutul întâmpină dificultăți în a recepta sentimentele altora și ale
propriei persoane ceea ce îl face să aibă comportamente agresive
spontane.

B. Tipuri de blocaje emoționale:
Detașare, afectivitate deficitară, agresivitate verbală, culpabilizarea
celorlalți, furie.

C. Echilibru afectiv ( oscilații / anxietate / depresie / ciclotimie ):
K.C prezintă dezechilibru afectiv și simptomatologie anxios -depresivă.

5. Dimensiunea somatică

A. Funcționarea somatică g lobală / existența unor condiții medicale sau
afecțiuni invalidante,stare generală de sănătate:
Stare generală de sănătate bună, fără antecedente heredocolaterale
declarate.

B. Atitudinea față de corp și modul acestuia de funcționare ( acceptare /
respin gere / îngrijire / ținută ):
Capacitate bună de autoîngrijire și de acceptare a propriului corp .

C. Somatizări:
K.C nu prezintă somatizări declarate.

6. Date obținute din tehnicile și metodele de evaluare specifice

A. Ce s -a aplicat:
În timpul e valuării am aplicat metoda observației ,interviul clinic,
chestionarul de screening și diagnostic psihiatric PDSQ, i nventarul de
personalitate Freiburg , inventarul de anxietate Burns, inventarul de
depresie Beck, diagrama de evaluare a anxietății și depres iei HARD și
Matricile progresive Raven.

B. Concluziile procesului de evaluare:
Deținutul K.C a completat scala PDSQ fără dificultăți. Rezultatul obținut a
fost de trei puncte, corespunzând unei cote standard de 34 T. Prin
urmare numărul de simptome psih iatrice înregistrate în cazul lui a fost cu
mult sub numărul înregistrat de majoritatea persoanelor care solicită
tratament psihiatric. Interviul ulterior a furnizat informații compatibile cu
rezultatele scalei PDSQ. Lipsa simptomatologiei propusă de chest ionar
este tipică persoanelor diagnosticate anterior cu tulburarea de conduită.
Inventarul de personalitate Freiburg relevă la scala Nervozitate un scor
de patru puncte, ceea ce înseamnă valoare brută scăzută, în limitele
normalității care semnifică manife stări psihosomatice minore sau
accidentale, la scala Agresivitate s -a obținut un punctaj de 22 puncte
(valoare brută ridicată) și indică predispoziție spre acte de agresiune
fizică sau verblă. Comportamental denotă impulsivitate nestăpânită, K:C
reacționea ză afectiv într -o manieră brutală față de oameni, animale și
universul obiectual. Comportamental, subiectul este impulsiv, nestăpânit,
sadic uneori, se bucură de răul altora, face glume grosolane sau lipsite de
sens . Scala Depresie are un punctaj de șapte de puncte (valoare brută

scăzută) și semnifică o dispoziție echilibrată, relaxare, optimism, griji
puține, capacitate de concentrare și stăpânire de sine, mulțumire de
propria soartă chiar dacă se află într -un penitenciar. Scala Excitabilitate
relevă un sc or de 18 puncte, ( valoare brută ridicată) subiectul având stări
de iritabilitate, tensiune, toleranță redusă la frustrare, se supără și se
înfurie cu ușurință devenind amenințătoare. Persoanele care obțin valori
ridicate la această scală sunt irascibile, se supără și se înfurie cu ușurință
devenind amenințătoare și dispun de afecte violente pe care și le inhibă
prea puțin. Scala Sociabilitate are o valoare brută crescută, K.C obținând
un scor de 24 de puncte, ceea ce înseamnă vioiciune, spirit intreprinzăt or,
activism. La scala Calm deținutul a obținut 11 puncte ceea ce indică
încredere în sine, capacitatea de a nu se abate de la ”drumul” și
obiectivele fixate. Valoarea brută ridicată, 20 de puncte, obținute la scala
Tendința de dominare indică o concepție egocentrică și capacitate de a -și
impune interesul propriu, gândire autoritar -conformistă și rigiditate în
acceptarea opiniilor celorlalți. La scala Inhibiție, K.C a obținut un punctaj
de două puncte, indicând dezinvoltură, siguranță de sine, independența
față de alte persoane, hotărâre și capacitate de contacte sociale,
disponibilitate pentru acțiune. Scorul obținut la scala Fire deschisă este
de 13 puncte ceea ce denotă o atitudine dezinvoltă, fără inhibiții, care în
cazul tulburării de conduită poate gen era comportamente și reacții
agresive spontane, mai ales în mediul penitenciar. Scala Extraversie –
Introversie are un scor de 21 de puncte indicând o extraversia absolută
care poate atinge labilitatea, agitația verbo -motorie, inconstanța și
inconsistența -superficialitatea, demonstrativitatea.La scala Masculinitate –
Feminitate K.C a obținut un scor de 23 care semnifică capacitatea
subiectului de a -și afirma comportamentul activ, conștiința de sine, forța
de a se impune, însă activismul maxim poate trece ușo r în hiperactivism,
într-un activism intrusiv și chiar agresiv la adresa celorlalți, care nu pot
ține un ritm asemănător.
La scala de depresie Beck deținutul K.C a obținut un scor de 4/63 puncte,
scor ce indică absența depresiei. De cele mai multe ori, în mediul
penitenciar absența depresiei poate însemna negarea sau
nerecunoașterea problemelor.
La scala de anxietate Burns subiectul a obținut un scor de 7/99 puncte,
rezultat ce indică un nivel de anxietate la limită, scoruri maxime având
legătură cu starea de tensiune, de încordare.
La testul de inteligență nonverbală Raven a obținut un QI 68, ceea ce
indică o deficiență mintală ușoară însemnând o deficiență globală care
vizează întreaga personalitate a individului: organizare, structură,
dezvoltare intele ctuală, psihomotrică, afectivă, comportamentală.

La scorarea digramei HARD(Fig.1) scorul de 8/72 p. încadrează
tulburările într -un tablou clinic de tulburări discrete. Forma grafică nu
relevă tulburări semnificative, iar riscul suicidar este inexistent.

Fig.2

7. Interviul semiologic de bază

Vestimentația: ordonată
Starea de igienă: corespunzătoare
Faciesul: necaracteristic
Privirea: normală,
Mimică: imobilă
Contactul verbal și dialo gul: spontan, ușor
Atitudinea: cooperantă, ironică, simulatoare
Mersul: normal
Conștiința: nemodificată cu orientare temporală, spațială, auto și
allopsihică nemodificate
Atenția: ușor modificată. Tulburări cantitative: scăderea volumului,
scăderea mobi lității

Memoria: nemodificată
Percepția: nemodificată
Gândirea: ușor modificată. Tulburări de formă: incoerență
Intelectul: sub limita normalității
Limbajul vorbit: nemodificat.
Limbajul scris: nemodificat
Afectivitate : modificată. Tulburări cantitative: labilitate și ambivalență
afectivă.

4.4.3 Fișa de evaluare a funcționării multinivelare familale

Caz 3, M.A, 26 ani

1. Contextul de viață și relațional:

A.Structura familiei:
M.A, în vârstă de 26 de ani, studii superioare, necăsătorit, locuiește cu
familia de origine într -un cartier rezidențial. Înainte de încarcerare lucra la
firma tatălui său ca arhitect.

B. Statutul membrilor:
M.A, 26 de ani, este singurul copil al familiei. Părinții sunt proprietarii
unei firme prospere de construcții la care subiectul este angajat după
terminarea facultății. Situația financiară a deținutului înainte de arest era
una care îi oferea foarte mari satisfacții. La puțin timp după încarcerare
tatăl este internat de urgență în urma unui atac de cord.

C. Tipuri de relație existente în familie:
Izolare afectivă, sistem închis în care fiecare dintre e i îndeplinește, pe
rând, rolul celui care face obiectul conflictului și al criticilor. În ceea ce îl
privește pe tată, acesta nu a fost implicat în nici un fel în creșterea și
educarea fiului și, ca urmare, nu a existat niciodată o relație între el și M.A.
Singura relație existentă a fost cea de ordin financiar. Relația cu mama se
caracterizează prin hiperprotecție din partea acesteia. Atitudinea
manifestată este una ostilă, însă și teatrală, ei ținând la imaginea lor de
familie model în social.

D. Probleme existente în familie:
Deținutul are un model familial în care numai tatăl este cel care ia decizii,
iar mama este submisivă și acceptatoare. Odată cu încarcerarea sa,
relațiile dintre el și mamă sunt unele distante, caracterizate de blamare și
reproșuri i ar M.A simte că nu mai are sprijinul nimănui, nici financiar nici
afectiv. Dorința mamei de a păstra aparențele în fața societății generează
izolare afectivă și spațială, vizitându -l doar o dată pe lună.

E. Modalități de soluționare a conflictelor:
M.A re latează că nu este capabil să găsească modalitatea de soluționare
a conflictelor dintre el și familie din cauza limitării libertății specifică
mediului penitenciar. Subiectul precizează că prima zi petrecută în
închisoare a fost prima zi departe de familia sa în 26 de ani.

F. Atitudinea membrilor familiei față de familie/niveluri de implicare/rolul
în cadrul familal:
Tatăl la una dintre puținele vizite la care a participat și -a manifestat
vehement dezamăgirea, folosind cuvinte de dispreț atât la adresa fiului
cât și la adresa soției, caracterizând -o ca unica vinovată pentru
comportamentul băiatului. Implicarea tatălui în creșterea și educarea lui
M.A a existat doar la nivel material, implicarea afectivă lipsind cu
desăvârșire. Granițele între părinți sun t unele rigide, comunicarea este
superficială și ține doar de problemele administrative ale firmei.

H. Alte date relevante privind contextul de viață:

În primul an de facultate M.A intră pentru prima dată în contact cu viața
de noapte, alcoolul, curse il egale de mașini. Deși la început această viață
ia părut una interesantă și plină de distracții, în anul trei de facultate
problemele cu alcoolul erau destul de accentuate. Situația financiară îi
permitea să consume cantități mari de alcool de câte ori avea ocazia.
Deși a conștientizat problema și a cerut ajutor mamei sale, aceasta a
preferat să evite acest subiect de teama de a nu se afla în cercul de
prieteni, lucru ce ar fi putut păta imaginea de familie model în social și
imaginea firmei. Reușind cu greu să absolvească facultate, tatăl său, la
insistențele mamei de al știi aproape de casă, îl angajează la firmă, dar
nu pierde niciodată ocazia de a -l umilii cu apelative de genul ” baiatu
mamii”, ” noroc cu mine că altfel a -I fii un nimeni”. A urmat e terap ie
individuală în urma căreia a reușit să întrerupă consumul de alcool, dar în
urma unei dispute cu iubita sa a recidivat, consumând împreună cu niște
prietenii într -un bar o sticlă de wisky. În starea euforică provocată de
alcool se hotărăște să părăseasc ă barul și se indreaptă spre casă cu
mașina personală. Este oprit de poliție și în urma probelor biologice I se
intocmește dosar penal și este încarcerat pe o perioadă de trei ani.

2. Dimensiunea cognitivă

A. Sistemul de credințe al familiei:
M.A este c ondus de raționamente disfuncționale , precum
suprageneralizare ( ” tata critică orice lucru pe care îl fac” ), filtrul mintal
( „degeaba am încercat să -i explic mamei prblema mea, că nu vrea să
înțeleagă”), saltul la concluzii ( „n -o să fiu capabil să mai fac nimic în viața
mea”), etichetarea ( „sunt cantitate neglijabilă în casa aia, nu pasă
niciunuia de dorințele mele” – referitor la părinți), personalizarea,
catastrofalizarea și afirmațiile cu „trebuie”.

3. Dimensiunea comportamentală

A. Tipuri de com portamente predominante:
Jena socială, agitație, neliniște, îngrijorare, teamă, automutilare

B. Comportamentul în relații:

Ostilitate în raport cu tatăl, blamare, agresivitate verbală

C. Modul în care își semnifică/ motivează comportamentul:
Contradicț ii, pedeapsă , proasta gestionare a problemelor,convingeri
eronate asupra a ceea ce li se întâmplă, nevoia de comunicare, nevoia
de atenție.

D. Comportamente pe care dorește să le schimbe:
M.A. vrea să aibă o relație bună cu tpărinții, cu care să poată comunica
fără a mai fi criticat permanent, să nu se mai simtă neglijat de tată în
favoarea afacerii , își dorește să simtă că este cel puțin la fel de important
ca bunăstarea financiară a familie. M.A relatează că parvenirea în
penitenciar este cea mai mare pedeapsă pe care a primit -o vreodată și că
își dorește să nu mai ajungă niciodată în situația asta.

4. Dimensiunea emoțională

A. Capacitatea de a -și recunoaște și exprima emoțiile:
M.A își recunoaște și își verbalizează cu ușurință emoțiile negative , iar
sentimentul de straneitate a lumii exterioare este foarte pregnant.

B. Tipuri de blocaje emoționale:
Inhibiție, furie, jena socială, lips ă de relaxare, comunicare ineficientă,
frustrări.

C. Echilibru afectiv ( oscilații / anxietat e / depresie / ciclotimie ):
Deținutul prezintă dezechilibru afectiv și simptomatolgie
anxios -depresivă.

5. Dimensiunea somatică

A. Funcționarea somatică globală / existența unor condiții medicale sau
afecțiuni invalidante,stare generală de sănătat e:
Stare generală de sănătate bună. Afecțiuni heredocolaterale: problemele
cardiace ale tatălui.

B. Atitudinea față de corp și modul acestuia de funcționare ( acceptare /
respingere / îngrijire / ținută ):
Capacitate bună de autoîngrijire, dar apare alte rarea sentimentului de
corporalitate ( ” propriul corp îmi este străin” )

C. Somatizări:
Deținutul vorbește despre bătăi accelerate și puternice ale inimii,
înțepături în zona extremităților, disconfort în zona epigastrică, stări de
insomnie, senzații de cășdură și axfisie, dificultăți la înghițire.

D. Capacitatea de a atinge starea de relaxare / capacitate de a identifica
tensiunile din corp:
Capacitate de relaxare diminuată. Nu acordă suficientă atenție
elementelor senzoriale, manifestând compor tamentele aferente.

6. Date obținute din tehnicile și metodele de evaluare specifice

A. Ce s -a aplicat:
În timpul evaluării am aplicat metoda observației, interviul clinic,
chestionarul de screening și diagnostic psihiatric PDSQ, i nventarul de

personali tate Freiburg , inventarul de anxietate Burns, inventarul de
depresie Beck, diagrama de evaluare a anxietății și depresiei HARD și
Matricile progresive Raven.

B. Concluziile procesului de evaluare:
Deținutul are dificultăți în a completa chestionarul PDSQ din cauza lipsei
de concentrare, cerând în mai multe rânduri clarificări în ceea ce privește
enunțul întrebărilor. Scorul obținut este de 36 de puncte, respectiv o cotă
standard de 50T, prin urmare subiectul a înregistrat aproximativ același
număr de simp tome psihice ca majoritatea persoanelor consultate în
clinicile de psihiatrie. A înregistrat simptome în diferite arii inclusiv
tulburare depresivă majoră, tulburare de panică, dependență și alcool.
Scorurile au depășit pragul de secțiune, obținând punctaj e critice pentru
itemii corespunzători tendinței de suicid, tulburărilor psihotice și
consumului de alcool. În timpul interviului suplimentar legat de
răspunsurile la itemii critici, deținutul mărturisește că a fost victima unei
agresiuni sexuale în penite nciar pe care însă nu a relatat -o cadrelor de
teama unei noi confruntări. Dificultățile de concentrare, sentimentul de
vinovăție, stima de sine scăzută și dorințele legate de sinucidere se pot
datora luptelor interne epuizante referitoare la această situaț ie.
La Inventarul de personalitate Freiburg a obținut un scor de 16 puncte la
scala Nervozitate ceea ce pune în evidență o tensiune nervoasă
exprimată în plan somatic, modificarea funcțiilor fiziologice pot avea ca și
consecință organizarea în tablouri pat ologice. Scala Agresivitate are un
scor de 5, scor care este încadrat în valorile aflate în limita normalității și
indică înclinare redusă spre agresiune și comportare stabilă și controlată.
Valoarea critică a scalei Depresie, 25 de puncte, indică stări fr ecvente și
accentuate de proastă dispoziție generală (uneori chiar depresive), stări
tensionale, dispoziție pesimistă. Subiecții cu valori ridicate sunt persoane
în general prost dispuse, fără vitalitate, epuizabile, în parte iritabile – în
parte apatice. Subiecții se mai caracterizează prin: anxietate (sentimentul
unui pericol iminent dar nedefinit, care planează amenințător asupra lor
sau asupra celor apropiați); singurătate (pe care deși o conștientizează și
o resimt în mod negativ, nu o pot depăși, sau față de care se resemnează
acceptând -o în mod deliberat); putere de concentrare redusă asupra
realității imediate (persoana fiind preocupată de propriile probleme cărora
nu le găsește însă soluții adecvate de rezolvare, chinuită de gânduri
inutile; complex e de inferioritate (datorate veșnicelor probleme asupra
cărora meditează mult și ineficient fără însă a acționa). Pe fondul
acestora persoana poate manifesta reproșuri și sentimente de
culpabilitate, autoacuzare și autoagresiune. La scala Excitabilitate
subiectul a obținut 7 puncte, valoare în limita normalității care indică
impulsivitate redusă și apatie. Valoarea scalei Sociabilitate este o valoare

aflată la limita normalității 12 puncte, subiectul manifestă comunicativitate
și promptitudine în replici, capacitate de a stabilii prietenii și relații și de
a le întreține. Scala Calm are un scor de șase puncte, ceea ce relevă o
valoare brută scăzută care indică iritabilitate, susceptibilitate, decepție și
supărare. Persoanele care prezintă valori scăzute la această scală iau
lucrurile prea în serios, sunt mereu îngrijorate, tensionate, pesimiste. Ele
pot fi cu ușurință descurajate, decepționate, deranjate, lezate sau puse
într-o situație penibilă. La scala Inhibiție deținutul a obținut un scor de 10
puncte, o valoare aflată aproape de limita inferioară ceea ce denotă o
putere de acțiune redusă, nesiguranță în luarea unor hotărâri, trac și
neplăceri fizice înaintea anumitor situații, emoții însoțite de tulburări
vegetative. Scala Labilitate Emoțională are un sc or de 21 de puncte
încadrat într -o valoare brută ridicată și dispoziție oscilantă sau proastă
dispoziție, tristețe sau stări preponderent depresive, vulnerabilitate și
iritabilitate la frustrare, tensiune interioară permanentă. Deținutul este
îngrijorat, lipsit de energie, cu tendință spre meditație inutilă și reverie,
trăind intens sentimente de vinovăție. În timpul interviului deținutul
precizează că toate trăirile negative s -au accentuat pe parcursul
detenției.
Deținutul a obținut la scala de depresie B eck un scor de 33/39 p. ceea ce
se încadrează la o depresie de intensitate severă, stare ce se
caracterizează prin trecerea de la normal la patologic. Scorurile cu
punctaj maxim au apărut la itemii legați de tristețe, devalorizare, dificultăți
de concentra re, vinovăție, autoacuzare și autoagresiune.
M.A. prezintă o anxietate de intensitate extremă, având un scor total de
78/99 de puncte. La subscala trăiri anxioase , răspunde că f oarte des are
teama că ceva rău se va întâmpla, că este în pericol. Are des sen timente
de neliniște, îngrijorare, stări de panică, agitație, stare de gol sufletesc,
alterarea sentimentului de corporalitate. Subiectul răspunde că uneori se
simte „ca un pachet de nervi” și „ca pierdut în spațiu”. La această
subscală, subiectul a obținu t 13 puncte. La subscala idei anxioase M.A.
răspunde că foarte des simte că -și poate pierde controlul, că poate face
ceva necugetat, are teamă de atacuri de inimă, îi este teamă de moarte,
prezintă frică de singurătate și că s -ar putea întâmpla ceva grav. Are des
impresia că cei din jur vorbesc despre el, îi este teamă că se va face de
râs, că va fi criticat sau dezaprobat. Spune că uneori gândurile se succed
rapid, în ritm obositor pentru subiect, are frica de a ceda nervos, îi este
teamă să nu leșine din cauza încordării psihice puternice. La această
subscală subiectul a realizat 23 de puncte. La subscala simptome
psihosomatice, răspunde că foarte des are palpitații, simte amorțeli ale
extremitaților, disconfort stomacal cu tulburări digestive, prezintă t ensiune
musculară, senzație de frig, dificultăți de respirație, oboseală, lipsă de
energie. La această subscală subiectul a realizat 42 de puncte.

Răspunsurile subscalei simptomelor psihosomatice relevă faptul că
statutul său de persoană privată de liberta te afectează subiectul în foarte
mare măsură. Un aspect important al acestei subscale este numărul
majoritar al răspunsurilor apreciate cu „foarte des”, urmat de răspunsuri
apreciate cu „des”. Nu lipsit de importanță este faptul că la această
subscală, M.A nu are niciun răspuns apreciat cu „uneori” sau „niciodată”.
La testul Raven de inteligență nonverbală a obținut un IQ de 105 ceea ce
înseamnă o inteligență normală, medie ridicată.
La scorarea digramei HARD scorul de 60/72 p. încadrează tulburările
într-un tablou clinic de intensitate severă. În ceea ce privește factorul
dispoziție, subfactorul tristețe are un scor maxim urmat de un scor
semnificativ în ceea ce privește dezinteresul, apoi de scăderea
apetitului.Tristețea este exprimată prin proastă dispozi ție, descurajare,
atitudine depresivă, sentiment pregnant de disperare exprimate atât
atitudinal cât și verbal. Dezinteresul relevă senzația de reducere a
interesului pentru lumea înconjurătoare, pentru activitățiile care în mod
normal îi generau plăcere ș i prin diminuarea capacității de a reacționa
emoțional în concordanță cu circumstanțele. Punctajul maxim de la
factorul angoasă este obținut la subfactorul anxietate psihică exprimată
prin anxietate majoră persistentă. Factorul lentoare relevă un punctaj
maxim în ceea ce privește subfactorul oboseală – dificultatea de a se
pune în mișcare, de a iniția activități și ritmul lent de execuție și finalizare
a acestora. Tot aici apare și incapacitatea de concentrare, dificultăți de
menținere a atenției, mimică , limbaj și mers ușor încetinite. În ceea ce
privește factorul pericol, autodevalorizarea este semnificativă, exprimată
prin idei de culpabilizare, inferioritate și remușcări. Ca și formă grafică,
apare inhibiția depresivă, cu indice suicidar scăzut ( Fig.3 ).

Fig. 3

7. Interviul semiologic de bază

Vestimentația: dezordonată.
Starea de igienă: corespunzătoare.
Faciesul: depresiv, anxios, încruntat.
Privirea: tristă, în gol, absentă.
Contactul verbal și dialogul: dificil, negativism verbal.
Atitudinea: cooperantă, negativistă, suspicioasă, lamentativă, preocupată,
retrasă.
Mersul: dificil, nesigur, cu pași mici.
Atenția: modificată. Tulburări cantitative: scăderea volumului, scăderea
mobilității și distributivității.

Concluzii:

Statul recunoaște drepturile inviolabile ale ființei umane, punând la
baza sistemului juridic respectul pentru persoană, nu numai ca individ ci
și ca o componentă a societății.
Articolul trei din Convenția Europeană a Drepturi lor Omului stabilește
că ” nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante.” Se evidențiază astfel un proces de
transformare a funcționalității penitenciarului dintr -o instituție de custodie
și izolare, într -o instituție care trebuie să încurajeze resocializarea
deținutului, un tratament adecvat și păstrarea legăturii cu mediul extern.
Mai mult decât atât, este necesară crearea preventivă de motivații pentru
a menține un comportament social corect și a pune în apl icare
instrumentele care vizează responsabilizarea și conștientizarea
consecințelor propriei fapte. Prin urmare, împreună cu ideologia
drepturilor persoanelor private de libertate, trebuie să vorbim și despre
obligațiile acestora.
Reeducarea este una di ntre obligațiile celui ce a comis infracțiunea
care trebuie să aibă oportunitatea de a transforma pedeapsa într -o
recompensă. Este vorba despre o obligație etică, constituțională și o
aspirație a întregii societăți prin care poate fi evitat riscul ca dețin utul,
odată ce ispășește pedeapsa, să se transforme într -un individ mult mai
periculos.
Pe lângă factorul social, mediul penitenciar are și implicații de ordin
psihologic. Odată cu parvenirea în penitenciar, au loc o serie de
modificări, în primul rând d e identitate. Aceste modificări au efecte directe
asupra personalității deținutului. De cele mai multe ori în închisoare ajung
persoane cu tulburări comportamentale, cu dificultăți de adaptare,
provenite din familii dezorganizate, cu povești de viață dific ile. Într -un
cadru adecvat și cu un personal bine înstruit, aceste persoane trebuie să
fie ajutate, tratate, educate, având în vedere că, probabil în perioada
adoleșcenței lor nimeni nu i -a învățat însemnătatea legalității și a
onestității.
De fapt, imp ortanța penitenciarului nu constă în situarea persoanelor
într-o celulă și odată închisă ușa aruncată cheia, ci scopul lui este de a
oferi o a doua șansă persoanelor care au greșit.
Întrebându -ne pe noi și întrebându -i pe ei ce i -a determinat să
greșească și cum putem face împreună să îndreptăm asta, va aduce noi
perspective cu siguranță pozitive atât pentru ei cât și pentru societate.
Eficacitatea pedepsei este dovedită prin recuperarea deținutului în
afara penitenciarului, dar până atunci identificarea, p revenirea și

tratamentul adecvat al tablourile clinice patologice ce pot apărea în cursul
detenției trebuie să fie reperele principale pentru fiecare penitenciar.