În vizită la Bozovici [310984]

[anonimizat]

*

Pentru întreaga istorie a [anonimizat] 2018 [anonimizat].

Pentru Casa de Cultură a [anonimizat] 2018 am reușit să-l încununăm cu o [anonimizat]. Casa de Cultură a reușit să fie în acest an 2018 [anonimizat] a fost vreodată în istoria ei. [anonimizat], însă cu un gând sincer și deschis de a construi și de a [anonimizat]. Accentul principal a [anonimizat], prin șanse concrete de a [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], teatru, campanii eco și alte parteneriate. [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], și au reușit să epuizeze mai mereu toate biletele de acces.

Chiar dacă multe dintre aceste acțiuni enumerate au fost dedicate sau special organizate treptat pentru a sărbători anul Centenarului Marii Uniri a României, [anonimizat], [anonimizat], credinței și ambiției înaintașilor noștri. De aici, a apărut gândul de a realiza o antologie, un gând pe care am ales să-l [anonimizat]-l numim „O mie nouă sute optsprezece”, exact după anul în care tot un gând a [anonimizat] a acționa împreună, a devenit ulterior o realitate înfăptuită.

Antologia „O mie nouă sute optsprezece” am dorit să însemne și o [anonimizat], [anonimizat] a-și vedea o [anonimizat]-un proces de ambiție și perseverență. [anonimizat], [anonimizat]; [anonimizat]-o șansă de a proiecta o viziune sau o dorință a modului cum România am crede că ar arăta sau ar trebuie să arate; pe o secțiune în versuri și pe o [anonimizat], [anonimizat].

Comunitatea din Moldova Nouă a [anonimizat]. „O mie nouă sute optsprezece” e pentru România. Despre ei! Să-i privim cu încredere și să ne rugăm ca timpul să-i transforme în eroii propriilor povești cusute cu ață strălucitoare…

Director Casa de Cultură Moldova Nouă

(coordonator „O mie nouă sute optsprezece”)

Introducere

*

De ce o [anonimizat]? Deoarece, într-o [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], vrem să demonstrăm contrariul: că încă există elevi extraordinari, elevi interesați de frumusețe, de virtuți, îndrăgostiți de cărți, cuprinși de setea de cunoaștere, de a comunica, elevi care știu să se exprime și exprimă multe prin acțiunile lor.

În capitolele care urmează, veți face cunoștință cu elevi de diferite vârste, mai exact cu tot ceea ce înseamnă pentru aceștia dragostea de țară, de limbă, de popor. Fiecare dintre ei a încercat să exprime cât mai bine acest sentiment, sub diferite forme, prin intermediul cuvintelor sau al imaginilor.

Îmi permit să numesc această lucrare carte, pentru că elevii, ale căror lucrări se regăsesc aici, sunt adevărați scriitori. De la cel mai mic scriitor, de 10 ani, până la cel mai mare, de 18 ani, avem de învățat câte ceva extrem de important: să fim mai îngăduitori, mai buni unii cu alții, să ne respectăm atât pe noi, cât și țara în care locuim, că doar de noi depinde dacă viitorul ne va găsi fericiți, mulțumiți sau nu. Împreună le vom afla gândurile, regretele sau bucuria de a locui pe acest pământ considerat de unii sacru.

E ultracunoscut faptul că cei mici au fost, sunt și vor fi mereu sinceri. Acest fapt se va regăsi și aici: sinceritatea în varianta ei pură. Unii dintre ei sunt entuziasmați de locurile vizitate, de locul în care s-au născut sau de locul în care trăiesc, nedorind a schimba niciun aspect al orașului prezentat, fiind absolut perfect în viziunea lor. Alții au o altă viziune asupra țării, asupra orașelor care o alcătuiesc, prezentându-ne cu tristețe cazul unor părinți plecați „pentru un trai mai bun”.

Există și o altă categorie care ne proiectează într-un viitor tehnologizat, în care se fac descoperiri majore ce ne vor ușura munca și traiul. În același timp, mergând tot în viitor, vom găsi o țară neschimbată, neatinsă de roboți, androizi, mutanți sau extratereștri.

E plăcut să intri în lumea creată de acești copii, să observi puterea lor creatoare, să cunoști lumile, țara, orașele plăsmuite de elevii noștri.

Cu o gândire matură sau puerilă, pragmatică sau nu, toți au muncit în egală măsură, cu seriozitate, au scris și au rescris pagini întregi. Talentul unora este atât de evident, încât, atunci când citești, ai impresia că te afli în fața unei pagini a unui mare scriitor. Sunt texte pe care le veți reciti din dorința de a nu fi întrerupte, vrând ca viziunea lor, a copiilor, să devină realitate cândva. Unii au cochetat mereu cu scrisul, simțindu-se liberi prin intermediul scrisului, pe când ceilalți sunt la început de drum.

Nimic nu se compară cu entuziasmul lor atunci când observă că sunt apreciați, că munca lor nu e în van, că cineva le citește cu plăcere opera pentru care vor fi lăudați. Fiecare încurajare a însemnat enorm, a dus la o lucrare mai bună, mai atent scrisă.

Ei sunt viitorul nostru, deși nu o spun, ei știu deja, iar pentru aceasta se străduiesc și nu vor să dezamăgească. Cu toate că au viziuni diferite, toți și-au unit forțele, sentimentele și talentul pentru a oferi pagini memorabile pentru istoria țării și a comunității din care fac parte.

Prin urmare, noi avem obligația morală de a-i încuraja, de a le oferi tot sprijinul nostru pentru a nu se îndepărta, pentru a deveni adulți responsabili care iubesc istoria, țara, neamul românesc, familia, casa.

Fără îndoială că o asemenea lucrare nu poate fi scutită de insuficiențe sau eventuale omisiuni. Opriți-vă privirea asupra cuvintelor frumoase, scrise cu migală, cu iubire și sinceritate de către elevii școlii noastre…

Prof. Limba și literatura română – Liceul Tehnologic „Clisura Dunării” Moldova Nouă

(coordonator „O mie nouă sute optsprezece”)

Capitolul I

*

Explorând România

Prolog

Gânduri pentru neam

*

Când eram mai mică, obișnuiam să joc cu fratele meu, de fiecare dată când călătoream la drum lung cu mașina, trenul sau autobuzul, bine cunoscutul joc eu văd cu ochii mei…

Au trecut ceva ani, dar continui să-l joc încă, numai că mijlocul de transport în comun pe care-l folosesc se numește viață și drumul pe care călătoresc e tot în țara mea. Vorbesc metaforic. Sau poate nu…

Eu văd cu ochii mei o țară care poate mult, o țară în care poporul e mult mai deștept decât crede. Văd o țară cu adevărat frumoasă, care a dat lumii oameni valoroși, care a trecut prin războaie și a rămas în picioare. O țară care a știut să își facă dreptate, care are locuri de poveste, locuri cu poveste. Trebuie doar să începem să o admirăm la adevărata sa valoare. Oana Pellea are un citat foarte frumos, actual:

„Trebuie să reîncepem să iubim România, să reinventăm România pe care să o putem iubi și admira. Depinde de fiecare dintre noi!”

Te sfătuiesc, drag frate român, să nu rămâi pasiv la nevoile celui de lângă ține, să nu rămâi pasiv la nevoile țării, să îți faci datoria de cetățean român, să fii iubitor de patrie și apărător de frați.

Vă sfătuiesc, iubiți români, să nu mai blestemați întunericul, ci să aprindeți lumânări. E întuneric? Faceți voi lumină! E dezordine? Faceți voi ordine! Se fac nedreptăți? Fiți voi dreptatea!

Acum, când împlinești 100 de ani, România, să te gândești la adevăratele valori, la potențialul uriaș pe care îl ai, la natura spectaculoasă de care te bucuri. Să nu uiți că în vremurile grele și de restricție ai oferit eroi care au rămas în istoria planetară.

Îți doresc acum, în prag de Centenar, să ai puterea să devii propriul tău erou!

ANDREEA ROIBAN, 15 ani

Moldova Nouă – tăinuit de ape,

învelit de munți

*

Micuțul orășel, ascuns de impunătoarea Dunăre, zace în propria liniște asurzitoare de veacuri, în așteptarea vocii ce-l va face remarcat. Moldova Nouă, un nume ce nu spune prea multe, tăinuiește, în splendoarea sa, povestea secolelor mitice, în care ielele și spiritele zburdau necontenite prin imensitatea pădurilor, zidite parcă de jur împrejurul orașului.

Neînțeles, neascultat, dăinuie la poalele sfârșitului Carpaților, sărutând obraznic Dunărea, abia intrată în țară, ca un început al tuturor sfârșiturilor. O pancartă zdruncinată de vreme zace de-o parte a fiecărui drum ce te ghidează în profunzimea inimii orașului; un drum atât de rural încât te transpune în timpurile de mult asuprite de cenușă ale istoriei române. Rulând bucată cu bucată din realitatea datată pe hârtia întipărită în inimile concetățenilor, Moldova Nouă pretinde a fi un oraș răpit de timp.

Deși transfigurat la prima vedere, lăcașul de suflet al tuturor căutătorilor de liniște și pace, acest oraș fuzionează în a sa esență, mai mult decât pretinde. Cuprinde un amestec armonios al etniilor, al religiilor, dar cel mai important, al personalităților. Zece mii de suflete vii luminează orașul cu o energie nestingherită, pe când alte zeci de mii de suflete trecute în neființă îi spun povestea dincolo de lumea materială. Privit de departe, nu pare decât un alt orășel uitat de lume, care în curând se va stinge și va fi dat uitării. Trăind în el, cu el, simțindu-i vitalitatea cum ne curge prin vene, realizăm că nu este doar un alt loc așezat frumos pe hartă, ci un simbol al ființei noastre, un refugiu pentru cei născuți și crescuți aici.

Cuprins în sfera realității urbane, la care întreaga Românie râvnește atât de mult, orașul iscă o crăpătură și dă naștere unei complexe rezervații naturale, unde animalele nu sunt apreciate la adevărata lor valoare. Viperele cu corn sau broscuțele țestoase Herman își găsesc adăpost și trăiesc armonios în conformitate cu legile nescrise ale naturii.

Din punctul de vedere al infrastructurii, Moldova Nouă este un oraș simplu, care preferă să tindă spre adevăratele moravuri ale societății, contopindu-se perfect cu maiestuoasa Mamă Natură. Asupra primăriei, centru politic și social al orașului, veghează precum titanii patru brazi ce își poartă crengile până în înaltul cerului neexploatat și rădăcinile până în adâncul misterios al pământului neexplorat. Casa de Cultură este acompaniată de o dramatică salcie plângătoare, care pe acordurile evenimentelor susținute acolo, își pleacă liniștită frunzele. În spatele fiecărei case de pe drumul principal ce duce către cele menționate mai sus, bătrânul râu Boșneag își poartă încă hohotele, ascultând tămăduitor tainele localnicilor.

Unind parcă efemerul cu eternul, un soare nehotărât, răsare în fiecare zi din umbra multicoloră a dealurilor, idealizându-și povestea de dragoste cu luna, pe când se lasă absorbit, la apus, de apele mincinoase ale Dunării. Moment în care, faleza orașului orbește parcă, oglindind trăiri de-o viață în câteva clipe.

Mii de cuvinte nu ar fi îndeajuns pentru a descrie micuțul orășel de pe Clisură, el fiind silit la o existență neapreciată de lumea exterioară. Singur, neglijat și fără de respect primit, orașul Moldova Nouă, a fost, este și va rămâne, o nestemată neșlefuită, pierdută pe malurile Dunării…

AMBER ZASZLOFFY, 17 ani

Călătorie pe hoinara Dunăre

*

Ce ați spune de o călătorie alături de bătrâna Dunăre, care și-a croit drum printre stâncile mărețe și abrupte pentru a răzbi să cutreiere frumoasa noastră țară, România?

Hoinara Dunăre, venind tocmai din Germania, a făcut primii pași în țara noastră în localitatea Baziaș. Razele lungi și calde ale soarelui au întâmpinat-o încă de la intrarea în țară, iar de atunci au rămas nedespărțiți, îmbrățisând-o cu căldură.

Pentru a putea admira frumusețile create de Dunăre, te invit să îți petreci ziua pescuind, relaxându-te, ascultând cântarea apei acompaniată de cântecul păsărilor. În acest colț al țării, ziua se încheie cu o priveliște de neuitat, care îți transmite liniștea sufletească de care ai nevoie, iar soarele, care încearcă să se ascundă, lasă Dunărea în grija lunii și a stelelor.

La câțiva kilometri de intrare, Dunărea ne-a dat posibilitatea de a crea primul port din țară în localitatea Moldova Veche. Având potențial turistic, această zonă îți poate oferi prilejul de a admira peisajul, navigând pe Dunăre.

Fluviul și-a deschis brațele primind insula Ostrov, o insulă pe care te poți detașa de cotidian, intrând într-o oază sălbatică care adăpostește o varietate de viețuitoare a căror liniște este tulburată de alergatul cailor. Dacă ești pasionat de istorie, în vizită ta pe această insulă poți descoperi legenda mormântului lui Attila.

Legendele zonei nu se opresc pe această insulă ci, o altă legendă privește stânca Babacaia, situată pe partea dreaptă a fluviului, în paralel cu cetatea Ladislau. Dacă ești pasionat de drumeții, poți urca la Peștera Gaură cu Muscă, situată nu departe de cetate.

Această călătorie se îmbină cu istoria, astfel pe acest treseu se pot vizita siturile arheologice din jurul localității Gornea, precum și morile de apă de pe valea Sicheviței. De asemenea, se poate vizita mănăstirea Gornea. Zona este populată de etnii, de origine sârbă și cehă, etnii care păstrează tradiția și care doresc să o împărtășească călătorilor.

Continuând călătoria pe malul Dunării se poate observa portul Drencova și ruinele minei Cozla. Cetatea Tricule stă de veghe fostului sat Svinița, care a fost acoperit de apele reci ale Dunării. Mai jos, în dreptul localității Berzasca, nu poate trece neobservat satul de vacanță, unde poți petrece o noapte în căsuțele din lemn situate pe luciul apei.

Puternica Dunăre a reușit să erodeze stâncile, dând naștere Cazanelor Mari, Mici, zonă în care țărmurile sunt foarte apropiate.

Un alt obiectiv al Clisurii îl reprezintă râul Mraconia, deasupra căruia se înalță semeț chipul regelui Decebal sculptat de mâini iscusite în stâncă. De asemenea, în acea zona sunt organizate croaziere pe Dunăre și pe râul Mraconia, până la satul de vacanță cu același nume. Acest loc, datorită peisajului format din apele, munții și chipul conducătorului, le transmite turiștilor un sentiment de dragoste față de țară și le demonstrează că acest colț de țară are amprenta istoriei.

În călătoria ta pe Clisura Dunării, te poți opri la una dintre numeroasele pensiuni aflate pe malul fluviului în dreptul comunei Eșelnița, urmărind pașii repezi ai Dunării.

Dacă ai curiozitatea de a vedea cum este la o școală de canotaj, te poți opri la cea din Orșova, aceasta fiind o localitate din puținele de pe teritoriul țării care au șansa de a fi străbătute de Dunăre. Tot aici te poți plimba pe faleză, care, înconjurată de ambarcațiuni, te așteaptă la bordul lor să îți prezinte peisajul.

Dragă călătorule, nu te lăsa copleșit de frumusețiile văzute în Clisura Dunării și continuă să explorezi minunata noastră țară, care se află printre puținele țări cu o bogăție naturală aparte. Odată vizitată țara ta, poți începe să explorezi alte țări!

NATAȘA APALAGHIE, 14 ani

La pas prin Oltenia

*

România este o țară frumoasă, curată, primitoare, cu o istorie deosebită. E țara în care m-am născut și trăiesc. Sunt mândră de țara mea, deoarece are cele mai frumoase bogății: Munții Carpați, fluviul Dunărea, râurile Olt și Mureș, Câmpia Română și multe altele.

Locul cel mai îndrăgit de mine este Modova Nouă, un orășel situat pe malul Dunării, în județul Caraș-Severin. Pentru mine, această zonă de vis, unică în Europa, poate chiar și în întreaga lume, cunoscută și sub numele de Clisura Dunării, este colțul meu de rai, de care mă leagă multe clipe frumoase. Dunărea a legat generații la rând și sunt mândră că pășesc și eu acum pe urmele dacilor. Satele de pe Clisura Dunării sunt locuite de oameni deosebiți, ospitalieri, harnici și buni.

Dacă ești în căutarea unor zile odihnitoare, dacă ți-e greu să ții pasul cu stilul de viață prea grăbit, dacă ți-e dor de liniște, vizitează Clisura Dunării! Micile pensiuni apărute în ultimii ani pe malul Dunării oferă ospitalitate și meniuri îmbietoare. Obiectivele turistice de pe Clisura Dunării sunt: Cazanele Mari și Mici, care se întind pe aproape 9 km și sunt despărțite doar de Golful Dubova, loc unde Dunărea fierbe la propriu. Aici, apa este forțată să treacă printre munți, lățimea Dunării îngustându-se până la 180-250 de metri. Opera de artă de pe Dunăre este statuia lui Decebal, cea mai înaltă sculptură în stâncă din Europa, având 40 de metri.

Alături se găsește Tabula Traiana – mărturie a drumurilor romane. Un alt obiectiv care poate fi văzut pe Clisura Dunării este stânca Babacaia, cu legendele țesute în jurul ei, peștera Gaura cu Muscă, o peșteră care a furat în istorie oameni și animale. Sunt frumuseți pe care nu le găsim niciunde în Europa, cu oameni primitori unde, fie poți gusta un caș făcut proaspăt la stâna din vârful muntelui sau smântâna pemilor din satele cehești, fie te poți bucura de o dulceață de smochine.

România nu este frumoasă doar pentru geografia sa, ci și pentru obiceiurile, tradițiile și portul popular. Bunicii mei locuiesc într-un sat foarte frumos din zona Olteniei, numit Dobriceni, sat unde îmi petrec o parte din vacanțele de vară. Pentru oamenii de acolo tradițiile și obiceiurile sunt ceva aproape sacru. În sat există un muzeu înființat în anul 1870, în incinta școlii cu clasele I-VIII ,,Dumitru Popescu”, școală unde au învățat bunicii și părinții mei. Am fost foarte emoționată atunci când am vizitat muzeul. Acolo există o colecție de oase de mamut, bancnote, unelte din piatră, costume populare, cărți școlare vechi și o pinacotecă. În cartea de impresii din muzeu, marele pictor Sabin Bălașa a scris următoarele cuvinte:

,,Mare este satul în care te naști și mică este lumea pe care o colinzi. Uriași ne apar străbunii ce se îndepărtează în trecutul orizont din care am răsărit, purtând în inimi buna menire a poporului nostru. Datorăm totul izvorului”.

Pictorul Sabin Bălașa s-a născut și a trăit în satul Dobriceni, urmând cursurile primare și gimnaziale la această școală. Unul dintre tablourile sale, numit Copilăria, se găsește în incinta acestei școli, fiind o donație din partea pictorului.

Pentru oamenii din sat, tradițiile înseamnă o legătură cu trecutul. Pe ulițe, sărbătorile de peste an sunt adevărate spectacole vesele și colorate. Dansul Călușului, unul dintre cele mai vechi ritualuri păstrate în Oltenia, este legat de sărbătoarea Rusaliilor. Oamenii așteaptă cu bucurie călușarii, ca pe niște zei care bat pământul, să-l purifice, să îi vindece pe oamenii bolnavi. Sărbătoarea Paștelui este marcată în Oltenia de obiceiuri străvechi. În joia mare se face foc în fața casei, iar femeile aduc în jurul lui atâtea scaune câți bărbați sunt în casă. Pe scaune sunt așezate căni cu apă, iar deasupra se pun colăcei care se dau de pomană. În dimineața de Paște, după ce oamenii se întorc acasă cu lumânarea aprinsă, nu au voie să intre în casă până nu culeg din grădină iarbă verde pe care o așază pe scările casei.

Într-un sat apropiat de cel al bunicilor mei, numit Oboga, sătenii încă mai păstrează meșteșugul olăritului. Familii de olari dau viață pământului în cele mai frumoase forme, frumusețe pe care o împărtășesc tuturor celor care le calcă pragul.

Avem o țară binecuvântată, datorită frumuseților naturale existente: păduri, Dunăre, munți cu creste înalte, peșteri, cascade, obiective istorice, mănăstiri și multe altele. Toate acestea există, sunt lângă noi, fac parte din viața noastră de zi cu zi. Înainte de a merge să vizităm alte țări, este bine să vizităm țara noastră și să ne bucurăm sufletul cu frumusețile ei.

ANDREEA ȘTEFANIA DRĂGHICI, 13 ani

La pas prin Transilvania

*

România ascunde o istorie fabuloasă și o lume de basm. De ce să călătorești în altă țară, când poți să descoperi tainele trecutului propriului popor?  Să cunoști cultura celor care au luptat pentru că noi să trăim într-o lume în care ai dreptul să fii liber. Astfel, pășind prin locuri încărcate istoric simți cum renaști.

Nu cu mult timp în urmă, am călătorit in inima României, Transilvania, ținutul în care castelele stau mândre și ascund între pereții uriași secrete odată compromițătoare, fiind martore a unor lupte fabuloase ce au contribuit direct asupra României moderne, oferindu-ne o unitate unică de neam și de limbă.

Prima locație pe lista locurilor de neratat din România a fost Sighișoara, locul în care s-a născut Vlad Țepeș. Odată ajunsă acolo, simțeam cum pătrund într-o altă lume, parcă ruptă din trecut: drumuri pavate manual, în consecință imperfecte, străbat orașul în lung și lat. Casele colorate dau viață peisajului pitoresc, în timp ce turnuri uriașe împânzesc orașul. O mulțime de oameni priveau fascinați la frumusețea locului, entuziasmați să urce în faimosul Turn cu Ceas pentru a savura priveliștea dominată de o varietate de forme și culori, care urcă până în misterioșii munți. Centrul Sighișoarei era îmbelșugat de oameni vorbitori de diverse limbi aduse din colțuri ascunse ale lumii. Eram înconjurată de chipuri necunoscute, dar nu mă simțeam a fi printre străini.

Mergând ușor de-a lungul cărărilor pavate în stil medieval, simțeam o nerăbdare de a cunoaște locul și istoria sa. Astfel m-am îndreptat și eu spre atracția majoră a orașului: Turnul cu Ceas. În drumul meu spre bine cunoscutul obiectiv turistic am trecut pe lângă șiruri îndelungate de tarabe cu suveniruri și restaurante de mâncare tradițională ce umpleau împrejurarea cu o aromă ispititoare. Masivul turn de apărare era dotat cu un orologiu prevăzut cu statui din lemn, întruchipând zei păgâni. Monumentul arhitectural nu dezamăgește prin prestanță, dezvăluind munca dificilă depusă pentru construirea și decorarea unei astfel de clădiri. Interiorul este întregit cu scări ce conduc la punctul maxim de înălțime de la care puteai admira frumusețea orașului, fapt ce atrage majoritatea turiștilor.

Cum România este bine cunoscută pentru Dracula, așa numitul conducător cu sânge rece, castelul Bran era de neratat, următorul obiectiv pe lista de locuri fascinante din țară. Situat în apropierea Brașovului, castelul a fost construit inițial drept cetate de apărare, însă cruzimea nemăsurată a lui Vlad Țepeș i-a conferit un prestigiu aparte, deoarece castelul a fost folosit drept punct de plecare în invadarea Transilvaniei. Cetatea colosală cuprinde o imensă grădină exterioară și nenumărate camere, având la bază un mic sat țărănesc ce prezintă așezările oamenilor de rând din acea perioadă. Drumul spre castel era împânzit de oameni pierduți în magia locului. Înainte de a intra în castel mulțimea era ghidată pe un drum lăturalnic pentru a vedea vechile așezări ale slujitorilor. Casele în stil țărănesc confereau o atmosferă de epocă împrejurimii și mergând de-a lungul potecilor formate de trecerea constantă a oamenilor puteai simți o energie contagioasă dată de entuziasmul turiștilor de a cunoaște legenda ce a dus la formarea unei astfel de culturi.

În continuarea satului se afla o pantă ce urca până la imensa poartă a castelului. Interiorul în sine se prezenta sub forma unui labirint, în timp ce liniștea de pe holurile castelului creează o atmosferă stranie. Camerele odată locuite de mari figuri istorice te fac să te întrebi dacă aceștia și-au imaginat vreodată că astfel de străini vor merge liberi prin castel. Obiectele din camere, acum puse la expoziție, surprind atenția oferită detaliilor de către meșterii vremii pentru a da mediului ambient o atmosferă plăcută.

Astfel de locuri încântătoare se află pe întregul teritoriu al României. Așadar, dacă vreodată ești cuprins de dorința unei călătorii de neuitat, nu ezita să vizitezi nenumăratele obiective turistice din țară, căci România nu va dezamăgi niciodată în privința acestui capitol!

IVANA BOJICI, 17 ani

La pas prin Moldova

*

În vara anului trecut, am fost împreună cu familia mea în zona Moldovei, locul natal al părinților mei, pentru a vizita împrejurimile.

Eram pentru prima oară în acel loc de vis, extrem de nerăbdător să cunosc tot ce ține de familia mea, de strămoșii mei. Am întâlnit locuri fascinante, locuri unice în această lume: mănăstirile Voroneț, Putna, Sucevița, Agapia, casa lui Ion Creangă și alte locuri care m-au marcat și m-au făcut mândru că sunt român, mândru că provin din acest colț de țară.

Mama avea câte o poveste, ca de obicei, despre fiecare loc, iar poveștile ei au trezit în mine sentimente nemaiîntâlnite, care te fac să te simți legat de trecut și stârnesc în tine un adevărat spirit patriotic, făcându-te mândru de ceea ce strămoșii noștri au reușit să clădească și totodată de ceea ce noi ar trebui să apreciem.

Moldova mai este numită Tărâmul mănăstirilor pe bună dreptate. Odată ajuns pe acele meleaguri, nu poți simți decât o liniște deplină care se așterne peste întreg ținutul. Mănăstirile din zona Moldovei au fost ridicate de către foștii domnitori ai țării, tocmai de aceea oamenii locului sunt atât de măreți atunci când duc povestea mai departe.

Orașul Bacău este locul natal al mamei mele și, totodată, un oraș plin de viață, fiind înconjurat de un peisaj care îți taie răsuflarea, de sate frumoase și oameni harnici, credincioși, care păstrează obiceiurile și tradițiile frumoase din bătrâni.

Împreună cu mama am mai bifat de pe lista obiectivelor turistice care merită vizitate: orașul Târgu Ocna, unde am vizitat Salina, Castelul Roșu de la Hemeiuș, Casa memorială „George Bacovia”, Palatul Știrbei din Dărmănești.

Mergând pe urmele lui Ion Creangă, în Humulești, județul Neamț, am aflat lucruri noi, atât despre scriitor, cât și despre istoria satului. Casa a fost declarată muzeu începând cu anul 2004. În apropierea casei memoriale se află parcul „Ion Creangă”, unde eu și fratele meu am putut observa personajele hazlii și îndrăgite din poveștile scriitorului.

Dacă tot am fost în județul Neamț, am trecut si pe la mănăstirea Văratec, despre care am aflat lucruri utile pentru cultura mea. Deși încerc să-mi mai amintesc ce era în jur, nu reușesc decât să obțin o imagine a unei mănăstiri înconjurată de multe alte biserici.

Mama mea, fiind o persoană foarte credincioasă, a preferat să vizităm și mănăstirea Voroneț. Aceasta era de-a dreptul superbă! În fiecare loc în care te uitai puteai fi surprins de pasajele din biblie pictate pe fațada mănăstirii, fiind completate de un albastru uimitor, care îți ducea gândul la albastrul cerurilor. Totul era minunat, parcă rupt din rai!

Vreau să mai menționez că tot aici am aflat că această culoare este unică, mănăstirea fiind cea care a dat și numele culorii: albastru de Voroneț.

Călătoria mea a fost scurtă, dar abia aștept să revin pe aceste meleaguri. Ceea ce am prezentat este o imagine fragmentară a acestei zone minunate. Recomand tuturor celor îndrăgostiți de călătorii să se oprească și în Moldova, deoarece cu siguranță nu vor regreta alegerea făcută!

MĂDĂLIN GABRIEL ZAHARIA, 13 ani

La pas prin Salina Turda

*

Era vacanța de vară. Eu și familia mea am decis să vizităm locuri din România. Unul dintre preferatele mele este Salina Turda.

La început, când am intrat in salină, am simțit un sentiment de teamă, dar și de bucurie în același timp, deoarece nu vizitasem un asemenea loc, sub pământ. La intrare era o cameră care semăna extrem de mult cu o peșteră, luminată de niște beculețe, unde puteai avea parte de o priveliște deosebită. Avea un balcon de unde se vedea un lac, jos de tot, aproximativ la 200 de metri adâncime. Erau mai multe camere care conțineau armuri și lucruri care nu se mai găsesc în zilele noastre.

După aceea, am mers pe un pod, unde am văzut o roată gigantică, într-un mic parc. Acolo erau foarte multe scări de coborât pentru a ajunge în acel parc. Nu era nimic special la el, doar câteva cărăușe și tobogane, desigur și acea roată.

În salină, pereții erau din sare, a fost foarte frig, chiar dacă era vară, oamenii stăteau cu gecile pe ei.

Apoi, a urmat cea mai frumoasă priveliște din toată salina, și anume lacul. Era de un albastru intens. Persoanele se îngrămădeau să prindă un loc în față pentru a vedea lacul.

Ne-am urcat în barcă și într-adevăr lacul părea mult mai frumos și mai larg, cu cât mergeam mai mult. Avea o adâncime mare de 50 m.

După plimbarea minunată cu barca, ne-am așezat pe o bancă, bucurându-ne de liniștea și atmosfera de acolo. Totul era magic! A fost cea mai frumoasă experiență pe care am trăit-o, totul era atât de curat și un aer așa proaspăt, că îți venea să nu mai pleci de acolo. Părea un vis devenit realitate.

Cu siguranță voi mai vizita Salina Turda și vara viitoare!

ALEXANDRA MARIA NĂSTASE, 12 ani

La pas prin Arieșeni

*

România ne uimește de fiecare dată cu frumusețile ei.

Pe noi ne-a interesat foarte tare satul de vacanță Vârtop din Arieșeni, cu munții înzestrați cu zăpadă cristalină. La poalele munților se puteau vedea schiori profesioniști cu talentul lor înnăscut, în timp ce pârtia de începători era plină ochi de grupuri și grupulețe. În perioada iernii, aceste locuri sunt vizitate de o puzderie de turiști. Din cerul albăstrui cădeau fulgi de nea parcă desprinși dintr-o poveste. Ducându-te mai adânc spre inima pădurii, puteai observa diferite specii de animale și păsări care linișteau sufletul de acolo.

Râul Arieș era acoperit de un strat subțire de gheață. Pe geamurile cabanei se formau minunatele flori de gheață. Drumurile înzăpezite alcătuiau o parte din acest peisaj magnific. După lăsarea serii, becurile luminau împrejurimea. Puteai vedea fiecare urmă lăsată de oameni și animale. Noaptea se putea vedea luna plină care lumina întregul cer plin de stele argintii.

În spatele cabanelor, se putea admira priveliștea brazilor care și-au schimbat rochiile verzi ca smaraldul cu cele din dantelă albă, iar ninsoarea care a căzut toată noaptea a ascuns orice urmă de tristețe specifică toamnei.

Nu puteai să îți iei nici măcar o clipă privirea. Atmosfera era liniștită. Te puteai arunca în zăpadă să faci îngeri. Totul era plăcut în jur, copiii jucându-se cu bulgări și construind oameni de zăpadă, despre care parcă spuneai că o să prindă viață.

Intrând într-un restaurant, puteai observa priveliștea și, în același timp, toată magia iernii…

NAOMI PAULA PĂTROI, 13 ani

RAUL LUPȘAN, 13 ani

LARISA TIANA DRAGOMIR, 12 ani

La pas prin Viscri

*

În România sunt o mulțime de locuri frumoase, care merită cu adevărat vizitate. Locul care m-a fascinat cel mai mult este satul Viscri, din județul Brașov. Poți să mergi în Viscri și de un milion de ori în viața asta, tot nu o să înceteze să te surprindă. Nu îți vei astâmpăra mirarea și, de oricâte ori ai merge acolo, tot nu o să-ți vină să crezi că poate exista atât de multă frumusețe într-un loc parcă uitat de lume.

După vizitarea satului Viscri am rămas plăcut surprinsă de cât de frumos și de primitor poate fi un sat atât de mic. Imediat cum intri în sat poți vedea localnici care stau pe băncuțe, în fața casei, și nu poți trece pe acolo fără să nu discuți cu aceștia. Casele sătenilor de acolo sunt micuțe, dar în același timp foarte primitoare și drăguțe.

Frumusețea satului este reprezentată atât de casele localnicilor, cât și de modul în care aceștia te primesc în sat și au dorința de a-ți arăta împrejurările. Dacă ai norocul să te prindă și un apus acolo, vei vedea câteva cete de vaci care merg agale către casă, dar care se opresc însă la fântâna satului pentru a-și potoli setea.

Priveliștea satului este una de vis și mi-aș dori să mai am încă o ocazie să vizitez acest sătuc, deoarece după vizitarea acestui loc, am rămas nu doar cu o amintire nemaipomenită, dar și cu sentimentul unei bucurii imense, că am cunoscut oameni diferiți, oameni cărora nu le pasă de felul cum arăți, ci doar de dorința de a-i cunoaște mai bine.

Satul Viscri este un loc conservat în medievalitate, care a reușit să își păstreze autenticitatea de-a lungul timpului și este unul dintre locurile puternic reprezentative ale tradiției pure românești. Acest sătuc este ca un cadru descris în poveștile fascinante ale lui Ion Creangă, deoarece totul pare doar un vis, dar, de fapt, este simplă realitate. Satul adăpostește una dintre cele mai spectaculoase biserici fortificate săsești. Intrând în ea, nu poți ieși decât mult mai curat sufletește, aceasta rămânându-ți o frumoasă amintire. Până și prințul Charles s-a îndrăgostit de această așezare și a cumpărat o proprietate aici, aducând mereu laude acestei mici așezări transilvănene, de aceea satul este considerat un loc de poveste.

Așadar, vizitând acest sat, pur și simplu spectaculos, susțin că România are locuri minunate, care încă nu au fost descoperite de cei interesați să viziteze, dar cel mai important lucru este că satul Viscri este cel mai potrivit loc pentru cei interesați să viziteze și să cunoască locuri nemaipomenite și nemaivăzute.

ANTONIA MARTINOVICI, 18 ani

La pas prin Sighișoara

*

Încă de când m-am născut, am vizitat o sumedenie de locuri, parcă rupte din rai, ori prin apropiere, ori prin depărtare. În apropiere de casa în care locuiesc își face loc, între granița dintre România și Serbia, albastra Dunăre, care sapă în munți de-a lungul defileului.

Mie, niciodată, nu mi-a plăcut să vizitez țări străine, deoarece am acasă, în România, tot ce-mi trebuie: câmpii roditoare cât vezi cu ochii, munți care ating pufoșii nori, ape de un albastru rar, tot felul de ascunzișuri ale haiducilor, cei care de demult stăpâneau pădurile, trecătorile din munți, abruptele podișuri, întunecatele peșteri, preafrumoasele maluri ale Dunării și preacuratele maluri ale Mării Negre.

Haiducii erau justițiarii celor nedreptățiți, asigurau hrana celor nevoiași, aveau grijă de minunatele păduri, fără de care nu puteau trăi, și preanumeroaselor animale care dădeau suflet pădurii și care împânzeau munții cu raritatea lor la nivel mondial.

Încă de demult, oamenii erau simpli. Locuiau în comunitățile în care se ajutau mereu, indiferent de cât de grea era problema de rezolvat, puneau mai mare preț pe caracter și nu pe foile care în ziua de azi, la nivel mondial, pot cumpăra orice, însă în realitate, pentru o mulțime de români, ele nu valorează mai nimic.

În mod clar, aerul curat nu poate lipsi, grație înverzitelor păduri pe care orice popor străin le-ar dori. Vizitatorii, în special străinii, vor să cunoască locurile în care parcă timpul a rămas pe loc, locurile unice în toată lumea, cu fructele, legumele, mașinăriile vechi de odinioară și caracterul specific țărănesc.

Un astfel de loc al meu preferat pe care l-am vizitat este Sighișoara. Atât orașul, cât și cetatea, m-au impresionat în cel mai frumos fel. Orașul era cât se poate de curat și frumos îngrijit, înconjurat de flori frumos colorate, în timp ce oamenii mi-au lăsat impresia că sunt educați și politicoși. Deși lumea s-a modernizat, am simțit că aerul medieval de acolo a rămas același.

Din punctul de vedere al gastronomiei, mâncarea a fost, de asemenea, cât se poate de gustoasă. De sărbători, de exemplu de Crăciun, românii sunt gazde cât se poate de bune, iubind să petreacă sfânta sărbătoare în număr cât mai mare la căldura focului, fiind cu sufletele deschise, dăruind cadouri unor oameni cu care viața a fost mai puțin darnică.

Mesajul meu pentru străini este să vină în România și s-o cunoască pe cât de bine posibil. Cu siguranță nu o să regrete!

ALEXIS CĂTĂLIN POPESCU, 13 ani

La pas prin Mamaia

*

România noastră este frumoasă și merită vizitată. Acesta a fost gândul meu când verișoara mea mi-a propus să mergem în vacanța de vară în stațiunea Mamaia. România este o țară de poveste și cred că oricine ar vrea să-i cunoască istoria și frumusețile naturale pe care le poartă această minunată țară.

Ajunsă la Mamaia, am fost impresionată de locurile fascinante pe care le deține. Deoarece vacanța la mare nu se reduce doar la șezlongul de pe plajă, stațiunea Mamaia este destinația ideală, oferind turiștilor o multitudine de posibilități de distracție.

Dacă ești împreună cu copiii, le poți oferi o zi plină de distracție, ducându-i la un parc acvatic care dispune de numeroase atracții precum: tobogane, tuburi, jacuzzi, colaci, plute, baldachine, piscine atât pentru adulți, copii, cât și pentru bebeluși.

Dacă iubești plimbările de seară, poți alege zonele Perla și Cazino, aici te vei bucura atât de grădinile special amenajate și de fântânile arteziene, cât și de spectacole și parade tematice în aer liber. Dacă ești tânăr și adori să te distrezi, poți alege cluburile de noapte ale stațiunii, care sunt renumite pentru efervescență și eleganță. Pentru a fi pe deplin impresionat, o plimbare cu telegondola ar fi cea mai potrivită, aceasta permițându-ți să admiri împrejurimile de la o înălțime de 50 de metri. Iar pentru a lua și acasă câte ceva, Satul de Vacanță este locul unde găsiți tarabe cu suveniruri.

Eu am fost impresionată de minunățiile stațiunii și nu numai, fiind plăcut surprinsă și de locurile pe care le-am văzut pe tot parcursul drumului.

Așadar, recomand să fie luată la pas România de fiecare dintre noi, pentru a învăța să ne apreciem și să ne prețuim mai mult țara. Doar așa vom fi conștienți de frumusețile pe care le deține, fiind o țară cu toate formele de relief. Putem alege unde ne dorim să mergem, o țară în care avem parte de toate anotimpurile, putând să ne bucurăm atât de verile călduroase, cât și de iernile geroase.

România este pentru noi un motiv de bucurie și de mândrie!

RALUCA SPOREA, 16 ani

La pas prin Sibiu

*

În vacanța de vară a anului 2018, am plecat la o mică întâlnire în orașul Sibiu împreună cu prietenii mei dintr-o organizație de voluntariat din care fac parte.

Evenimentul în sine a decurs frumos, dar ce l-a făcut cu adevărat minunat, a fost căldura specifică unei familii de care eu și prietenii mei am avut parte. Da, așa am fost primiți de locuitorii orașului Sibiu: ca o familie, o familie care era venită de departe și căreia i s-au acordat numeroase privilegii, aș putea spune. În momentul în care am ajuns în oraș, organizatorii și voluntarii de acolo ne-au pus pe primul loc și nu din cauza vreunei obligații primite de mai sus, ci pur și simplu acesta era stilul lor. Au vrut să ne facă să ne simțim bineveniți și pot spune că au reușit să ducă la capăt acest fapt. Ba mai mult, nu m-am simțit doar binevenită, m-am simțit ca acasă, oamenii au fost atât de sociabili și de calzi, încât am fost plăcut impresionată. Nu mă așteptam să fim primiți în acest fel și nici să leg numeroase prietenii cu așa multe persoane.

O importanță deosebită la crearea acestui sentiment a avut-o și frumosul oraș. A fost pentru prima dată când am vizitat Sibiul și pot să spun că am rămas plăcut surprinsă de acesta. Recunosc, la început nu aveam așteptări prea mari, dar mă bucur că m-am înșelat!

Este imposibil să mergi în Sibiu și să nu îndrăgești așa zisele case cu ochi, cum le spun eu. Da, sunt conștientă că sunt prezente numeroase clădiri mai atrăgătoare, dar pe mine m-au fascinat aceste căsuțe care mi se par pur și simplu irezistibile. Acest gen de case le-am văzut doar în acea zonă și ar reprezenta un motiv serios pentru care eu aș vrea să locuiesc acolo.

Un alt loc pe care l-am vizitat a fost Piața Mare, de asemenea un loc foarte impresionant, cu numeroase clădiri frumoase. În Piața Mare se află Turnul Sfatului, din vârful căruia poți vedea o parte din Sibiu. Aici chiar nu am cuvinte pentru a descrie cât de frumos este orașul văzut de sus, de la o asemenea înălțime. Poate un singur cuvânt: uluitor. Acesta este adjectivul care descrie cel mai bine respectiva priveliște.

Nu puteam să merg în Sibiu și să nu vizitez Podul Minciunilor, de asemenea, un alt loc minunat care trebuie neapărat vizitat în cazul în care se ajunge în Sibiu. Modelele de pe marginea podului mi s-au părut că se potrivesc perfect cu împrejurimile și mai ales cu structura clădirilor, ajutând astfel la oferirea acelui aspect pe care doar Sibiul îl are, care este specific lui.

Ultimul loc în care am fost se numea Muzeul Satului. Pot să spun că a fost wow! Am descoperit acolo numeroase case bătrânești, care mai de care mai frumoase și mai diferite decât precedentele. Peste tot în acest loc predomina liniștea și sentimentul de siguranță, o liniște mult așteptată de cei mai mulți dintre noi. Și nu era o liniște apăsătoare, care să te facă să vrei să vorbești doar ca să o acoperi. Nu! Era o liniște specifică acelui loc, ca și când a fost acolo mereu și așa va rămâne. O liniște pe care o poți îmbrățișa cu drag și despre care poți spune că te ajută să te relaxezi chiar și în cele mai tensionate momente.

Singurul regret pe care îl am despre această experiență este acela că timpul nu mi-a permis să vizitez mai multe locuri din oraș și chiar din împrejurimi. Dar cu siguranță mă voi întoarce și nu voi lăsa nici măcar un colțișor al acestui minunat loc să-mi scape printre degete.

Cine spunea că România nu are locuri frumoase de vizitat, cu siguranță dacă va ajunge în Sibiu își va schimba părerea. Și, real vorbind, nu doar în Sibiu! Numeroase astfel de locuri se află pe tot teritoriul acestei țări. Trebuie doar să știm să le scoatem mai mult în evidență și să ne mândrim cu ele, dar mai ales să le promovăm!

BIANCA CRISTEA, 17 ani

La pas prin Câmpulung Moldovenesc

*

Te-ai gândit vreodată la frumusețile unice pe care le ascunde România pe meleagurile ei? Ei bine, eu am avut ocazia să descopăr una dintre aceste frumuseți în regiunea Bucovinei, în apropierea orașului Câmpulung Moldovenesc, unde am vizitat satul natal al părinților mei.

Nu doar zona, dar și drumul în sine are o frumusețe aparte, natura din jur vibrând a mister, decorată cu culori deosebite, indiferent de anotimp sau de momentul zilei. De asemenea, înălțimea la care ne aflam oferea perspectivă dealurilor acoperite cu nori, mai ales dimineața, la răsăritul soarelui, când razele ajută la dezvoltarea unei cromatici aparte.

Odată ajunși la destinație, satul oferă un sentiment puternic de mândrie patriotică și de retrăire a istoriei, datorită așezărilor de acolo, care erau construite din lemn, având un aspect tradițional, cu modele simple, dar deosebite în felul lor.

Structura satului era una rarefiată, casele erau la o mare distanță unele de altele. Totuși, oamenii, având o credință puternică, și-au concentrat atenția și averea asupra lăcașelor sfinte, frumos redecorate, care te lăsau cu gura căscată prin icoanele, crucile și decorațiile făcute manual de săteni.

Persoanele cu care ne-am întâlnit erau foarte călduroase, primitoare, trezind în turiști un sentiment de încredere, de liniște sufletească, lăsându-mă cu impresia că ei îi considerau o parte din propria familie, având spirit ospitalier, tot timpul încercând să le facă șederea mai plăcută.

La plecare am simțit un impuls care mă împingea să revizitez acel sat, care mi-a trezit o căldură în suflet. Toți mi-au zâmbit la plecare, conturându-mi astfel o experiență de neuitat în acele câteva zile în care am stat acolo.

DANIELA VOLOȘENIUC, 16 ani

La pas prin Oradea și Cluj-Napoca

*

Deși poate nu știm să valorificăm frumusețile pe care le avem în țară, ar fi indicat măcar să profităm de ele cât încă se ascund sub ochii noștri.

Peisajele încântătoare care se întrezăresc pe meleagurile României au încercat să fie prezentate de-a lungul zecilor de ani în cadrul operelor literare, a numeroaselor poezii scrise dintr-o inimă caldă, plină de iubire față de locurile natale.

Referindu-mă aici strict la aceste versuri ale poeziei Testament de Tudor Arghezi, „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, îmi zboară gândul la trecutul zbuciumat pe care strămoșii noștri l-au avut, luptele pe care le-au purtat pentru ca țara noastră să ajungă la aspectul de astăzi.

Cu fiecare călătorie a mea pe pământul pe care îl numesc acasă, reușesc să mă deconectez de tehnologia care absoarbe orice privire și să mă conectez cu tot ceea ce sunt la creație și Creator. România este o țară mai mult decât binecuvântată, cu peisaje și locuri de care alte state duc lipsă.

România are nenumărate peisaje care îți taie respirația, locuri spectaculoase care îi atrag atât pe români, cât și pe străini, priveliști incredibile pentru cei care iubesc natura. Indiferent de cât de greu ar fi să ajungem la ele, din cauza drumurilor sau a faptului că sunt greu accesibile, din cauza timpului sau a perioadei din an, toate aceste locuri sunt un prilej de mândrie și de autocunoaștere pentru orice român.

Începând de la satele uitate de ochiul nostru, până la orașe renumite peste hotare, de la Moldoveanu care ne veghează de la 2544 de metri și până la cea mai joasă câmpie, de la Nord la Sud si de la Est la Vest, România s-a făcut cunoscută de-a lungul sutelor de ani prin invenții care au uimit lumea: Petrache Poenaru (stiloul), Ioan Cantacuzino (vaccinul antiholeric), Ana Aslan sau Henri Coandă sunt doar câțiva oameni simpli care ne fac să ne mândrim că suntem români.

Încă de când eram mică, mi-a plăcut să călătoresc. Locul în care mergeam era ultima mea problemă. Ceea ce mă acapara cu adevărat era doar ideea călătoritului în sine. Însă, odată cu trecerea timpului am realizat că țara în care am văzut primul apus de soare și în care am deschis ochii, bucurându-mă de răsărit, este mult mai frumoasă decât credeam eu.

Una dintre zonele care mi-au bucurat copilăria a fost Ardealul. Sau ca să fiu mai exactă, orașul Oradea și împrejurimile. Nu credeam vreodată că un oraș îți poate colora viața, te poate face să realizezi cât de norocos ești, ca om, să trăiești într-o astfel de țară care ascunde atâtea taine și frumuseți. Crescând în acea zonă, cu fiecare vară care trecea, ajungeam să descopăr noi detalii ale peisajelor și, mai important decât atât, de fiecare dată aflam ceva nou despre mine. Acesta este unul dintre avantajele călătoriilor, mai ales când suntem înconjurați de cadre și panorame cu frumuseți de nedescris.

Deși am crescut într-o regiune mai puțin cunoscută a țării, de mică mi-am dorit să fac această zonă cunoscută într-un fel sau altul. După 17 ani de viață și multă muncă, am ajuns să-mi împlinesc acest vis, urmând să povestesc despre următoarea locație fascinantă a României. Clujul este un oraș cunoscut peste granițe, datorită multitudinii de festivaluri pe care le găzduiește. În cadrul festivalului de teatru, membri și actori din țări precum Slovenia, Israel, Bulgaria și altele, s-au bucurat de țara noastră, fiind impresionați în special de frumusețea acestui oraș.

După 100 de ani de Românie Unită, nu pot să spun decât că sunt foarte copleșită de meleagurile natale, de țara care ține în palma sa atâta istorie, zbucium, dar în același timp, atâta splendoare și măiestrie. Nu uitați că, deși prezentul nu este chiar surâzător, viitorul îl putem schimba noi, cu ajutorul lui Dumnezeu! Români din toată lumea, haideți să nu pretindem că suntem altcineva, ci oriunde am merge, să ne mândrim că am crescut într-o țară atât de frumoasă!

MIRIAM NAOMI PĂUNOVICI, 18 ani

La pas prin Pojejena

*

– text redactat în grai bănățean –

Vă spun drept, așa locuri nu am văzut ge când m-o făcut pră mine muma. Șî pot să zâc că văzui gestule locuri frumoasă, da’ nișiunu ca satu meu. Bun, nu numa satu meu, ca șî sacele veșine, șî Orașu Nou, îs la fel ge frumoasă. Prima dată să vi-l prezânt. Satu ăsta despre care vreau să vă zâc să numeșce Pojănia șî îi, ge fapt, o comună, situată în sud-vestul țării, imediat lângă locul unge intră Dunărea-n România. Sâgur tre’ să șciț unge e Baziașu. Aișia îs șî români, șî sârbi, da’ șî două-tri familii ge unguri șî ge țâgani. Sâncem oameni cam puțâni, da’ gestui. Șî sâncem harniși șî buni – la suflet, zâc! Poace nu vreț să mă cregeț, da’ dacă veniț ași, vegeț că fiecare om îș lucră pământu șî are două-tri animale în ogradă, ca să nu șce toată zâua – bună zâua să să ducă să-ș cumpere ge-ale gurii. Șî nu zâc gijiaba așa… Să vigeț cum să-nțăleg veșinii întră ei, cum s-ajută la nevoie. Șî că tot vă zâc ge veșini, vreu să vă prezânt cum e la noi ge obișei. În fiecare duminică trăbă să geschigem fereștrile, ca să arace casa frumos când treșe lumea la bisarică, pentru că suncem oameni cregincioși șî cu frică ge Dumniezău. Eh, șî cum avem noi cășîle apropiace, păi șciț voi cum e să ai soba la drum? La op’ șeasuri am geșceptarea, că să dușe ori muma, ori maica, să geschidă fereștrile șî să întâlnesc cu câce o veșină, șî stau la poveșci două-tri șiasuri, ge nu mă mai satur ge gura lor, că stau fix sub ochecele meu. Șî când mă pun să mă culc la loc, când să hotărăsc ele să să-ntorcă în casă, iasă lumea gin bisarică, șî aud numa „bună zâua!” șî „poftă bună!”, șî îmi amincesc că nu mai pot să dorm, că trăbă să merg să mânc cu ai mei, șî iar îmi strîc somnu. Acuma, să revin la ale noașce. Măi, păi aț văzut voi Dunărie, câmpie, geal șî munce, toace la un loc? Vă spun io, așa șeva nu găsâț altungeva. Prima la mână, ne-o dat Dumniezău noroc ge pământuri bune, că tot omu are câce un hectar pe care să-l samene cum îi vre sufletu, cum v-am zâs geja. Șî nu numa atâta, da’ în fiecare an fașe să plouă șî să fie sășetă atâta cât trăbă ca să rogească recolcele la timp. Cât îi primăvara ge lungă vez cât ce țân ochii oamenii pră câmpuri cum pregăcesc pământu ca să-l samene, șî vara ne trezâm cu satu înconjurat cât îi el numa ge grâu șî ge cucuruz, ge fân șî ge trifoi. Șî șel mai frumos lucru îi să ce plimbi gintr-o parce într-alta șî să vez cum strălușeșce câmpu ge la auriu cucuruzului făcut, șî cum bace soarile în grăginile oaminilor. Pră mine, muma me mă luă totă vara să șăd cu ea pră geal, la noi în grăgină, ca să ne uităm cătră Dunăre, prăstă câmpuri, cum apune soarile. Șî, drept vă zâc, tare-i mulțămesc, că așa imajine frumoasă rar vez. Stăceam pră iarba verge șî proaspăt dată acolo-n loc, șî ne povesceam una cu alta gespre tăt felu, șî ne uitam cum apune soarile geasupra nostră, colorând șeru în portocală, șeva mai aprins ca focu, șî să reflecta șî în pănușâle uscace ge cucuruz gin fața nostră. Dunărea îș păstra vânăt-verzui, da odată cu apunerea soarilui să schimba șî ea, calmându-se, șî imediat cum să-nnopta, ieșau pescarii cu bărșile pră ea. Păcat că pră la sfârșâtu verii nu prea am mai avut timp să merjem să stăm acolo, că eram toț ocupaț cu suitu cucuruzului în pod. Pră zî, muma, cu tata, cu maica șî cu tata moș, merjeau la cules, iar până noapcea târzâu stăceam toț să gescărcăm remorca. Mie-mi plășea, că îmi aminceam ge când eram mai mică șî fășeam așelașî lucru, numa că mă mai loveam ge câce un dovlece, pră care zâlilii următore ni-l tăia maica șî ne prăja sămânțâle ge la el. Tare mi-i dor ge dovlețî ăia, numa auzi că acuma nu mai avem, că nu să mai fac ge la soluțîle cu care stropesc pr-acolo. Acuma, ge geal, șe să vă mai zâc? Vă dați sama că d-acolo să vege șî mai frumos satu. Îs unii oameni atâta ge norocoșî că au, ori Dunărea, ori gealu, imediat în spacele cășî, cum geschid poarta. Șî când ce duși să urși gealu, auzî cum fac omenii gălăjie în sat sau cum zbiară animalile că li-i fome, auzî clopocile vașilor or ale oilor șî caprelor care stau șî pasc, auzî cânii șiobanilor cum latră, auzî cum bace vântu lin. Numa șe treși ge râu șî repege dai ge un loc numa bun, încins, cu umbră, unge mai ai norocu, dacă fași linișce, să vezî vro vețuitoare pră care n-o vezî prea ges, că pră geal merji cu treabă ge obișei, nu să stai gijiaba. Da șî când prinzi momentu, parcă nu-ț mai vine a pleca, că la câtă linișce șî stare ge bine îț oferă locurile așelea, că ieșci numa tu cu codru șî cu mișile insecce care șuieră pră lângă cine, da’ n-are cum să nu-ț fie drag ge ele, când vezi că-s așa micuță șî au fiecare grija lor, la fel ca noi. Șî ce miri cum o făcut Dumniezău atâcea soiurile ge copași, care mai ge care mai frumoș șî mai geosăbiț, că nu șcii la care să ce uiț prima. Ge obișei, maica sau tata moș, când merg pră geal, culeg scoabe, ca să facă picniez sau șeai, că au gust bun șî mai sunt șî naturale șî sănătosă. Nu șciu câț gintră voi ajung să urșe la noi la munce, da io am norocu că bunișii mei au acolo sus în codru o colibă, încă ge când era tata meu fișior, pentru că acolo merjau să păzască oile câce o săptămână. Distanța nu-i mare, da drumul e difișil, așa că durează cam mult. Oricum, merită, că privelișcile îs minunace, iar aerul ăla proaspăt șî curat ce încântă. Mai întâi, trăbă să treși printr-un fel ge tuniel făcut gin tot felu ge plance agățătore, care arată ca intrarea într-o poviastă. După, ajunji să treși ge vro două ori prin râu șî pe lângă alce câceva colibe, da apoi ieșî ge tot gin sat. Ajungi la un drum curbat. Noi îi zîșem Moara babii, că pră vremuri era acolo o babă care avea o moară ge apă șî mășîna la ea pentru tot satu. Imediat după, mai merji câta șî ajunji într-un codru mic, unge vez mai mult scejari șî faji, da mai vez ge colo-colo șî câce un cei or un alun, că șciu că ne adușea maica alune d-ași, șî noi ne miram că mâncăm alune girect gin copac, nu ge la tărabă. Vine drumu normal, ge țară, iar apoi înșep pănțîle șî codru ges, ge brad șî pin șî molid. Mie-mi era frică mereu pr-acolo, că era umezală șî întuneric, iar ge-o parce a drumului erau copașii, iar ge șealaltă parce era prăpascia. Oricum, dacă treșeam prăstă frica asta șî admiram privelișcea, puceam observa cum codru ăsta ge conifere să îmbină cu clima șî cu luminozitacea, șî formau un cadru gesprins gin cărțî. Asta era ultima porțiune ge drum, că imidiat după șe ieșai, dăgeai ge colibă. Ge fapt, până să ajunji la colibă merjeai ge-a lungu ei, vegeai grăgina cu legume, livada șî șele două grăgini pră care trebuia să le treși ca să ajunji acasă. Acolo erai gesprins gin tot șe însamnă lume, că stăceai sângur în pustietace, dar atâta ge frumos era, că nu-ț mai venea să pleși. Coliba, normal, era totă gin lemn, cu două sobe șî cu pridvor, pră care când ieșeai, vigeai tot șe ce înconjura. Cum ieșeai gin colibă, ce lovea vergele viu, da șî șelălalce culori, dace ge florile ge lângă ea, împreună cu mirosu lor, îmbinată cu șea a strugurilor. Chiar dacă în spacele cășî era via șea mare, bunișii aveau câceva șpălire șî aiși, în curce, ca să le fie aprope când vor să mănânșe. În continuare, erau strungile oilor șî ale caprelor, grajdu, iar pestă drum era ieșîrea cătră grăgina cu legume, șî cătră valea în care pășceau caii șî în care ne jucam noi, că era cât vigeai cu ochii, șî era plină ge flori. Tot acolo să aflau șî clăile ge fân, da’ șî drumul pră care pornea tata moș când merjea cu oile la râu. A doua curce cupringea câțva meri șî peri, șî încă un pom mare, care țînea umbră pentru oi șî pentru capre, că acolo stăceau cât erau acasă. În orișe caz, locurile așelea erau geosăbice, că nu ce deranja nima. Erai înconjurat ge natură șî ge frumusața ei, șî ce fășea să ce gângeșci la șe minunățîi a creat Dumniezău pră Pământu ăsta. Șî șciț șe e păcat? Vremurile să schimbă, șî geja abia mai are cin să meargă colo. Vă daț sama prăstă șinzășî, o sută ge ani, șe va fi? Nimic! Va gispărea tot, iar noi nu vom mai ave șe să prețuim, că nu va mai sta nima să facă drumuri prin codru șî să construiască colibe! O să s-aleagă prafu ge tot, șî vor rămâne doar iconile, amintirile șî poveșcile șelor care au trecut pr-acolo. Bine ar fi să nu să întâmple la fel șî cu gealurile șî cu câmpiile, că atunși tare rău va fi pentru toț!

DARIA OLIVIA VERDEȚ, 15 ani

Capitolul II

**

România din viitor

Prolog

Viitor cu zâmbete

**

România. Soare, flori, zâmbete, un colț de rai parcă desprins din povești!

Ce poate fi mai frumos decât o lume în care totul este la superlativ? O lume în care părinții își plimbă copiii pe alei mărginite de flori, flori îngrijite de un roboțel simpatic care locuiește la capătul parcului.

La marginea orașelor se văd fabricile. E frumos să vezi oamenii zâmbind, venind de la muncă. E ușor acum. Munca grea a fost înlocuită de tehnologie.

Aerul este mai curat, mașinile sunt toate electrice și silențioase. E mult loc acum. Toate parcările sunt subterane, iar tramvaiele sunt suspendate. Distanțele nu mai sunt o problemă. Trenurile rapide circulă peste tot și în trei ore poți să ajungi la mare.

O mare atât de albastră și limpede, încât doar peștii mai fac diferența între apă și cer. Nu se mai văd munți de gunoaie, acum în locul lor sunt stații de reciclare. Nu se mai văd câmpii uscate și abandonate, acum sunt toate verzi și însuflețite.

Un bătrânel se simte rău. Nu-și mai face griji. Paramedicii ajung imediat, iar spitalele sunt toate dotate cu aparaturi de ultimă generație. Nimeni nu mai pleacă în străinătate la tratament. Din contră, e plin de străini care vin în România la tratament și nu numai.

Turiștii străini sunt la tot pasul. Locurile pitorești și ospitalitatea românilor sunt pe primul loc în lume. Soare, flori, zâmbete. Aceasta este România mea în viitor! O lume cu multă tehnologie, dar o tehnologie dominată de om și nu invers…

Așa că, dragi români, zâmbiți și aveți încredere! Viitorul ne surâde tuturor…

CONSUELA IVĂNUȚĂ, 16 ani

România anului 2118

**

Iată-mă aici, parcă rătăcită și pierdută printre mii și mii de gânduri, singură de aproximativ 40 de ani. Cum s-a petrecut, ce s-a petrecut în 2078, nici eu nu mai știu cu exactitate. Îmi amintesc doar o ultimă privire a marii mele iubiri, pierdută și ea, acum, undeva prin galaxie.

Totul a început prin alegerea mea prostească de a participa la un proiect numit ceva mai mult, prin care se presupunea că vom face teste și cercetări despre viața de pe alte planete… dar s-a ajuns ca noi să fim testele în sine. În primele cinci săptămâni, nu era nici urmă de îndoială că asemenea lucru este posibil.

Eu, împreună cu prietenul meu Josh, un tip înalt, cu ochii născuți parcă din noapte, un suflet cald și plin de duioșie, chiar de mai făcea el pe prostul uneori, aveam o relație ce s-a înfiripat cam pe la începutul doctoratului, deși ambii am făcut pasul acesta cam târziu. Eram amândoi foarte pricepuți în ceea ce făceam și, deși viețile noastre profesionale erau pe departe asemănătoare, am găsit un punct comun între finanțe și astrologie. Mereu mă surprindea faptul că putea citi în stele și-mi descria cum va avea să fie ziua mea, chiar de uneori îl mai înșelau pe el stelele și alinierea planetelor. Ne-am deschis o afacere, de pe spatele căreia am reușit să adunăm destui bănuți cât să ne construim o casă pe placul nostru. Mai apoi, proiectele și agențiile noastre au evoluat, ajungând ca prin anul 2044 să avem o agenție ce cuprindea 87% din statele de pe întregul glob. Pot spune că pentru amândoi totul a fost un parteneriat la început, o încercare de a inventa ceva nou și, iată că am reușit să realizăm nu doar un parteneriat grozav pe partea de afaceri, ci și o familie.

Când construcția casei a luat sfârșit, ne-am mutat împreună și așa am decis să ne căsătorim pe ascuns, într-un loc uitat de lume, doar noi și doi dintre cei mai buni prieteni, pentru a avea și martori, dar și o persoană care să efectueze ceremonia, să ne numească soț și soție. Totul a fost de vis! După minunata escapadă din Munții Bucegi, am ales să ne oficializăm relația în mijlocul României, deoarece eu, fiind româncă pur sânge, îmi doream foarte mult asta. Josh, deși are el un nume dubios de englezesc, vă vine să credeți sau nu, era și el român 100%, doar că părinții lui profesau limba engleză și s-au îndrăgostit de acest nume, urmând desigur ca primul lor fiu să fie numit astfel.

Au apărut tot felul de leacuri și operații pe piață, care prelungeau durata vieții. Nu mi-era neapărat să fac asta, dar situația m-a adus în punctul în care inima stătea să îmi cedeze. Deși nu eram foarte înaintată în vârstă, am hotărât împreună cu Josh să luăm amândoi leacul nemuririi, impropriu numit așa, pentru că îți prelungea viața doar cu 70 de ani din momentul în care alegeai să îl iei. Aducea într-adevăr și alte îmbunătățiri ale corpului, cum ar fi regenerarea tenului și o mai bună elasticitate a pielii. Mai pe scurt, îți prelungea viața și te și ajuta să arăți ca la 28, 29 de ani.

Având una dintre cele mai mari agenții din lume, eram invitați la tot felul de congrese internaționale și eram mereu la curent cu tot ceea ce se întâmplă. Astfel, într-o zi ni, s-a comunicat despre acest proiect minune, ce avea în vedere experimentarea vieților de pe alte planete. Am decis să încercăm, de ce nu, cum spunea bunica odată „încercarea moarte n-are”. Am fost repartizați fiecare pe câte un post. Eu făceam calcule și exerciții în ceea ce privește resursele, comunicarea și alte date importante, iar Josh calcula cele mai scurte distanțe și locuri, care puteau fi vizitate în cel mai scurt timp, chiar și imediat după lansarea marelui proiect. Într-o zi, fără a ști cu exactitate ce se petrece, am fost supuși unor teste, prin care ne erau puse la încercare abilitățile fizice și mintale. Neștiind că numărul voluntarilor este insuficient pentru o primă lansare, care urma să aibă loc peste cinci săptămâni, noi am acceptat aceste testări, crezând că sunt făcute pentru anumite situații de urgență, pentru precauție. Peste exact cinci săptămâni, am fost chemați la analize de sânge, dar în loc de analizele acestea ni s-a administrat, nu doar nouă, ci și altor programatori, un ser ce ne adormea pe loc. M-am trezit într-o sala imensă, intubată la niște aparate. Eram foarte amețită, iar în jurul meu erau alte 99 de fețe puțin cunoscute. Lângă mine era Josh, care era și el conectat la aparate. S-a uitat la mine, iar cu ochii înlăcrimați mi-a spus:

– Aici, draga mea, cred că se termină totul. Am fost păcăliți și ademeniți în această capcană, sper că vom reuși să îi învingem și să trecem peste asta, deși șansele sunt nule…

– Poftim?! Imposibil! Nu are ce să se sfârșească aici! Cum e posibil? Ce se petrece?!

Acestea au fost ultimele mele cuvinte, apoi am căzut într-un somn adânc și nu știu ce s-a întâmplat. M-am trezit cu un gust amar, într-un loc întunecat. Eram în drum spre Saturn, pe o nava imensă, lipsită de culoare, sumbră. Eram îmbrăcată într-un fel de costum galactic, iar pe gât aveam inserat un cod, care se presupunea a fi un CIP, prin care ne erau computerizate toate mișcările. Încercam cu disperare să îl găsesc pe Josh, dar nici urmă de el. Am întrebat căpitanul dacă are idee despre ce s-a întâmplat cu el și am primit un răspuns care m-a demoralizat total.

– Dacă nu e printre noi, draga mea, o fi rătăcit pe cealaltă nava, spre Marte. Mi-am spus că e imposibil, dar cu timpul m-am obișnuit cu ideea.

După 20 ani, am ajuns pe Saturn. Aici, mare surpriză, urme doar de praf și pulbere. Erau într-adevăr niște ruine, dar totul arăta ca după o imensă avalanșă, ca după un război intergalactic. Am inspectat fiecare loc ce mai părea că are urme de viață, însă în zadar. Așadar, ne-am îmbarcat și am plecat înapoi spre Pământ care, mai nou, era una dintre stațiile galactice, având legături super rapide cu Jupiter și Luna, care au devenit un fel de stațiuni de vacanță, dar în același timp și corpuri cerești ajutătoare pentru numărul de locuitori prea ridicat al planetei.

După alți 20 de ani, am aterizat din nou pe Pământ, într-un loc pustiu, unde eram așteptați, de data aceasta de mininave zburătoare, ci nu de un autobuz, cum eram obișnuită până să părăsesc atmosfera. Înainte de a ateriza, am avut acei fluturi în stomac, nu îmi venea să cred că sunt din nou aici, acasă. Cei trimiși pe Marte, nu se întorseseră încă. Nu mai știam nimic de Josh, de 40 de ani, îmi făceam tot felul de gânduri negre, iar starea mea sufletească o simțeam parcă rătăcită, atârnând pe marginea prăpastiei. Ne-am îmbarcat în mininave și am fost transportați către sediul organizației, unde urma să declarăm tot ce am văzut și am descoperit pe Saturn. Am predat dosarul ce cuprindea toate informațiile, iar în timpul acesta încercam să aflu răspunsuri la sute de întrebări. Desigur, nu am fost lămurită cu nimic, chiar am început să îmi pun și mai multe întrebări. După toate acestea, am fost îmbarcați din nou în mini navetele ce țineau locul mijloacelor de transport în comun și am fost trimiși toți acasă.

Ajunsă în România, am rămas complet nedumerită. Țara ce era până să plec eu cea din ce în ce mai puțin populată și rămasă parcă în urmă cu noutățile, era acum o țară super dezvoltată. Mă credeți sau nu, una din cele mai chic țări din întreaga lume. Clădirile erau înalte și existau mașini zburătoare la tot pasul. Din câte am înțeles dintr-un comunicat de presă, acum, România este în fruntea Europei, ba chiar, au ajuns conducătorii statelor vecine, la o înțelegere prin care, aceste șapte țări să nu mai fie despărțite de granițe, ci să formeze împreună un stat imens, care să ia amploare și să dețînă puterea. Se pare că au reușit, iar, mai mult de atât, au ales și să păstreze numele de România, deoarece era țară în jurul căreia erau așezate toate aceste șase state. Nu mi-a venit să cred că se poate evolua atât, în nici 100 de ani. Bine! Sunt 98, dar în doi ani s-au mai făcut o groază de schimbări majore…

Mă întorc în prezent, lăsând la o parte cele întâmplate în 2078. Astăzi, pe 17.09.2118, încă aștept răspunsuri. Deși am preluat activitatea agenției de una singură, încă mă întreb pe unde o rătăci Josh. Am ales să aștept și să mă ocup mai mult de afacere, mai ales acum că România este în continuare într-un proces de evoluție, chiar dacă nu înțeleg unde mai este loc de atâta evoluție. Au apărut chiar aparaturi în locul copacilor, care au preluat în totalitate nu doar forma, ci și funcțiile acestora. Păduri și copaci verzi se mai găsesc doar în locurile în care este sigură creșterea și nepoluarea acestora. Sistemul de depoluare a fost lansat chiar de aici, din țară noastră minunată, astfel că România a câștigat și mai mult teren și parteneri în afaceri. Animalele de companie au rămas aceleași creaturi pufoase și drăgălașe ca odinioară, însă speciile care erau cândva pe cale de dispariție, acum chiar au dispărut. De exemplu: capra neagră, floarea-de-colț, zimbrul, chiar și o mare parte din urșii ce bântuiau cândva tărâmurile românești, acum abia mai sunt zăriți.

Nu credeam vreodată că România va ajunge în punctul acesta. O fărâmă de speranță să fi avut pentru acest tărâm minunat. Însă, nu… dar, presimțirile mele au fost învinse de evoluție. Totul zboară sau este cel puțin suspendat, România este mult, mult mai mare și are o importanță mondială sesizabilă, devenind, între timp, alături de America și Rusia, una dintre cele mai mari puteri ale lumii. Închei prin a spune că România m-a lăsat mască și că nu îmi imaginăm o țară ca afară într-un interval de timp destul de scurt. Iubirea, dacă va întrebați, rezistă! Aștept cu nerăbdare clipa revederii, care va avea loc peste câteva zile, însă până atunci voi sta și voi admira cum din aproape nimic, tărâmurile românești au devenit aproape totul…

ALEXANDRA MUREȘAN, 18 ani

România în vis

*

„Pentru prima oară în România, un om a fost criogenat. Melissa, o adolescentă care a murit de cancer la plămâni, la vârsta de 16 ani, a fost înghețată cu ajutorul tehnicii criogenice, după ce mama sa a fost de acord să doneze științei corpul fiicei ei.”

– Cine sunt? am exclamat nedumerită. Simțeam o căldură în corp care mă făcea să cred că am ajuns în iad.

„- Melissa, tu ești un experiment reușit, dacă se poate spune așa. Ai fost primul om din România care a fost înghețat cu ajutorul tehnicii criogenice, acum 100 de ani”, se auzea dintr-un colț al laboratorului în care mă aflam.

A fost primul lucru pe care l-am auzit. Deși m-a tulburat, am reușit să mă pun pe picioare. După ce am părăsit acel laborator, aveam să cunosc o nouă lume. Totul era schimbat. Orașul? Plin de clădiri imense, iar străzile erau pline de mașinării ciudate. Mi-a luat ceva timp până mi-am dat seama că acelea erau, de fapt, noile mijloace de transport.

La aproape fiecare colț de stradă existau magazine care vindeau imprimante tridimensionale. Pentru că nu le-am înțeles rostul, am decis să intru și să întreb la ce folosesc. Eram șocată! Nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla în jurul meu. Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că fiecare om avea o astfel de imprimantă. Dar oare eu de ce nu am? Eu de ce nu consider necesară o astfel de imprimantă? Mda… poate pentru că eu nu aparțin acestei lumi? Sufletul meu avea cam 116 ani, iar trupul doar 16. Eu clar am rămas în urmă, dar nu mai există cale de întoarcere. Trebuie să mă obișnuiesc cu noua lume.

Mă plimbam pe străzile aglomerate și eram plăcut surprinsă să văd că oamenii încă mai merg pe jos. M-am bucurat, gândindu-mă că îmi vor povesti despre lumea din care provin, dar erau foarte distanți. Cu greu am reușit să aflu că răspunsurile la întrebările mele se găsesc într-o carte scrisă de un adolescent care își dorea ca oamenii din viitor să afle cât mai multe lucruri despre strămoșii lor.

Un alt lucru, care m-a surprins plăcut, a fost că oamenii încă mai citesc, până în momentul în care am primit cartea gratuit, care deși era scrisă de doi ani, nu a fost cumpărată de nimeni, eu fiind primul cumpărător.

M-am oprit pe o bancă și am început să citesc. Doamne, nu-mi venea să cred! Cu ajutorul imprimantelor tridimensionale oamenii își printează casele pe care le decorează după bunul plac. Asta explică uimirea vânzătoarei când am întrebat-o la ce folosesc acele imprimante.

Din cauza problemelor de sănătate pe care le-am avut, am reușit să termin doar opt clase. Dintotdeauna mi-am dorit să conduc un hotel, dar pentru asta aveam nevoie de studii. Am căutat în carte informații despre școlile din Sibiu, orașul în care mă aflam, și am rămas șocată când am aflat că nu există așa ceva.

– Cum? Nu există școală? Visul oricărui elev, nu? Tot ce trebuia să fac era să îmi printez cu ajutorul imprimantelor tridimensionale un hotel exact așa cum visasem. Am închis ochii și mă gândeam la toate detaliile. Deodată s-a auzit o voce:

„- Melissa, trezește-te! Trebuie să mergi la școală!”. Am răspuns cu greu, fiind buimacă de somn.

– Ce? Școală? Nu există așa ceva!

Când am deschis ochii am văzut-o pe mama.

– Draga mea, știu că acesta este visul oricărui copil, dar acest lucru e imposibil. Chiar și în 2118 există școală, la fel ca și în 2018, 1918… ! mi-a răspuns mama, ușor amuzată de afirmația mea.

Am privit pe geam și am realizat că totul a fost un vis frumos. Sunt în anul 2118, însă clădirile erau de dimensiuni medii, străzile erau pline de mașini obișnuite și de oameni care cel mai probabil merg la muncă, iar eu trebuie să merg la școală…

IVANA STEFANOVICI, 18 ani

România ocrotită

**

Numele meu este Ema. Acum, în anul 2118, lumea e din ce în ce mai rea! Oamenii merg la muncă, stau acasă. Adică nu fac nimic. Părinții nu mai rămân cu copiii; adolescenții stau doar în casă, pe holo chat, jucând tot felul de jocuri, dar nu unii cu alții, ci virtual. Pe bătrâni îi găsești doar în aziluri. Parcurile sunt goale. În marea aglomerație de la ora 08:00, oamenii sunt mereu grăbiți și stresați. Nu mai vezi niciun artist pe stradă. Pe scurt, lumea a devenit un loc deprimat.

Nu înțelegeam de unde atâta tristețe, așa că am căutat în bibliotecă și am găsit ceva despre un monstru grecesc, invizibil, care șoptea la urechea oamenilor lucruri ca să distrugă toată iubirea din lume. Știu că pare de necrezut, dar chiar auzisem o voce care îmi spunea să las cartea jos, că sunt doar povești. Apoi am zis:

– Doar povești! încercând să îndepărtez monstrul și chiar am reușit.

Am plecat la cea mai bună prietenă a mea, Elly, să-i spun ce s-a întâmplat.

– Ema, știi că sunt doar povești, nu?

– Da, da, însă ai văzut și tu în ce lume trăim! Nu era așa acum 200 de ani! Explic-o tu altfel, omule de știință!

– Să spunem că e adevărat ceea ce tocmai ai spus. Dar cum ar putea un monstru să ne șoptească ceva la ureche și să nu-l observăm?

Din nou, am auzit o voce care îmi spunea că Elly are dreptate. Era clar! Monstrul a rămas pe urmele mele. Fir-ar, trebuia să-i dau dreptate lui Elly, cu toate că nu avea dreptate!

Plecasem acasă și, din fericire, Jason era acolo. Jason e fratele meu mai mare și știam că el mă va crede. Și i-am povestit… M-a crezut, ceea ce era destul de șocant, având în vedere faptul că teoria mea era bazată pe o poveste. Am mers împreună la Elly. Știam că va crede ceea ce spun, pentru că Jason crede.

– O să folosesc aparatul tatei de detectare a creaturilor paranormale. Va fi amuzant!

Elly luase niște ochelari ciudați. Și-a pus ochelarii și a început să țipe. I-am împrumutat și am văzut un monstru care s-a apropiat de ea.

– Ema, nu-i a bună! spuse Jason speriat.

Deodată, am ajuns într-o arenă precum cele grecești. Monstrul avea fața neagră, doar că de data asta îl vedeam. S-a transformat într-un bărbat puternic, în armură, iar ochii lui te făceau să tremuri de frică.

– Înarmarea! țipase bărbatul.

– Atât ne-a fost. Dacă nu îmi băgam eu nasul, Jason și Elly nu ar mai fi fost în pericol. Eu i-am băgat în asta, eu trebuia să îi scot. Am luat o sabie și un scut, Jason a luat o suliță, iar Elly arcul și tolba cu săgeți. Noi trei mai jucaserăm jocuri video împreună. Știam strategii! Din câteva semne cu mâna, făcute de mine, ceilalți s-au pus pe poziții. Eu atacam din față, Elly din lateral, iar Jason din spate. Ne-a parat toate loviturile.

– Unu la unu! am spus.

Loveam cu sabia ca și cum m-aș fi născut să fac asta. Dar îmi para loviturile. Am înțeles care îi era punctul slab. Defectul lui, avantajul meu. Am sărit, am întins sabia și am lovit. S-a transformat în praf și a dispărut. Îl luasem prin surprindere.

Ne-am întors în Timișoara, în clădirile moderne, dotate cu tehnologie de ultimă generație. Lumea și-a revenit încetul cu încetul. Parcurile s-au umplut, azilurile s-au golit, familiile s-au unit, iar cel mai important e că am scăpat de monstru…

EMANUELA MARIA CHIRICESCU, 12 ani

Salvată de magie

**

Trăia odată o prințesă pe nume Beatrice. Ea locuia în castelul plutitor din București. Avea o familie foarte faimoasă datorită invențiilor: aparatul de teleportare, ceasul care citește gândurile, mașini zburătoare și multe altele. Într-o zi, Beatrice a primit o misiune să salveze România. Cineva furase piatra magică ce ține în viață această țară. Dar mai exista una de rezervă. Era tocmai în vârful Templului Dragonului. Așa că și-a făcut proviziile, a luat harta și s-au urcat în mașina zburătoare. Nu era singură, ci împreună cu Ana – prietena ei cea mai bună, Ella – zâna micuță și Max –câinele vorbitor. România dădea deja semne că nu e bine, oamenii au început să dispară, iar o parte din ea a devenit neagră. Prima locație în care au ajuns a fost Dâmbovița. Acolo, le-a dat niște arme pentru a putea supraviețui, apoi au pornit către Munții Carpați, având drept provizii multă hrană și apă. Merseră ce merseră cu mașina zburătoare și au găsit, în sfârșit, Templul Dragonului. Mașina zburătoare nu mai avea baterie, iar aparatul de teleportat se stricase. În cale le-a apărut un cal cu aripi, care le-a sugerat să-i ducă sus la Templu, doar dacă îl ajută să-si vindece aripa. – Mai am aici puțin sclipici magic! spuse Betty. – Uite, acum o să te vindeci. Într-adevăr, sclipiciul a avut efect, așa că i-a dus sus. Trebuiau să se grăbească, altfel România începea să-și piardă culoarea din ce în ce mai mult, iar oamenii să dispară. Ajunși acolo, chiar înainte de a pune mâna pe piatră, s-au izbit de dragon. – Stați calmi, am un plan! spuse Max. – Ella, du-te și cântă-i un cântecel la ureche, să adoarmă, cât timp eu îi distrag atenția. Tu, Betty, vei lua piatra împreună cu Ana. Așa au și făcut. Dragonul căzuse la pământ, dormind, iar piatra magică fusese recuperată. Drept răsplată, România a devenit mai bună, cu condiții avantajoase, loc unde oamenii săraci erau ajuțati, iar de bogăția ei se bucurau toți. – Mulțumesc că m-ați salvat! spuse România. Acum totul este mai frumos și mai minunat. Eu sunt o țară mai bună, plină de culoare datorită vouă, copii! Și astfel… România devenise una dintre cele mai frumoase și bogate țări din lume!

ALEXANDRA MARIA NĂSTASE, 12 ani

Scurtă istorie din viitor

**

Trenul trecea greu prin gările prăfuite, ca un vierme uriaș ce se poticnea sub greutatea miilor de oameni care se înghesuiau să prindă un loc, în speranța unei vieți mai bune. În urmă cu 50 de ani, din cauza schimbărilor climatice, milioane de oameni din India și Pakistan veniseră să înceapă o viață nouă în România, pustiită de plecările masive ale locuitorilor autohtoni în Occident pentru o viață mai bună. Conform principiului istoric că „un teritoriu rămas liber este imediat ocupat”, locuitorii din India și Pakistan, țări devastate de friguri groaznice și de musoni ce se transformaseră în uragane de mare intensitate, plecaseră în cea mai mare migrație din istoria lumii. Cum țările occidentale refuzau să primească afluxul de oameni, aceștia se opriseră în România, unde încercau să se adapteze noilor condiții.

Prima lor problemă a fost cu populația autohtonă îmbătrânită și ostilă, care în loc să fie înghițită de puhoiul migrator, având în ADN-ul lor experiența milenară a marilor năvăliri istorice, au reușit să convertească migratorii la traiul și obiceiurile locului. Pare ciudat că oameni de religii precum budismul sau islamismul trecuseră în mod benevol la religia ortodoxă. De fapt, o pseudo religie ortodoxă, care are infiltrate milioane de obiceiuri păgâne din vremuri ancestrale. Poveștile locale, povestite de babe cu autoritate, au făcut ca strigoii și vârcolacii autohtoni să fie mult mai importanți ca Allah sau Budha. Nu bănuiseră ei că atunci, când va cânta cocoșul a treia oară după miezul nopții, spirite rele se împrăștie și oamenii sunt salvați. Au aflat că ploaia poate fi invocată de niște copii dezbrăcați, iar Luna este sora astrului Soare.

Ahmed cumpărase un teren în Vaslui și cultiva viță-de-vie, gustând deseori din vinul licoros, deși religia musulmană îi interzicea acest lucru, promițându-i în schimb că se va bucura de vin atunci când va veni la Allah. Omul cu simț practic a ales să se bucure de licoare în timpul vieții și a hotărât să propovăduiască și altor semeni de-ai săi binefacerile miraculoase ale vinului. Mult mai greu a fost cu porcul considerat spurcat de religia musulmană, dar un preot ortodox i-a sfătuit că toate animalele sunt creația Domnului, au divinitatea în spiritul lor și nu există animale spurcate și animale pure. Este suficient să spui o rugăciune și animalul considerat impur, devine bun în fața Dumnezeului tău.

Într-o zi, Ahmed primi un e-mail de la un verișor ce se stabilise în Târgu Mureș, prin care îl anunța că urmează să-i facă o vizită la sfârșitul săptămânii.

„- Mama lui de ungur!”, gândi Ahmed și fața i se înnegură, fiind speriat de vizita verișorului.

Concluzia este una simplă: noii locuitori ai României preluaseră nu doar obiceiurile autohtonilor, ci și resentimentele istorice…

STEFAN PRAJA-DOLICI, 14 ani

România. Capitolul 2118

**

,,Viața mea nu a fost niciodată lipsită de ele. Erau mereu prezente. Mirosul îmbietor al coperților din piele, de pe care parcă puteai descifra tipurile de oameni ale căror mâini plăpânde le-au atins, îmi umple nările în fiecare moment. Imaginile paginilor cu litere frumos împodobite, pagini care poartă cu ele poveștile anilor și locurilor prin care au trecut, îmi traversează mintea mereu, făcându-mă să mă gândesc care va fi următoarea care îmi va intra în posesie. Poate au devenit o obsesie sau poate sunt, pur și simplu, plăcerile mele nevinovate. Ah, da… și ale tuturor oamenilor pe care îi cunosc, cel puțin! Mă întreb cum au ajuns să existe. Unii le numesc cărți, eu nu le pot numi altfel decât portaluri către alte lumi. Și pe cine nu ar fascina intrarea în alt univers numai prin citirea unor cuvinte, precum o incantație?”, se gândi Ivona în timp ce sorbea din cafeaua ei favorită, ținând în mână nu altceva decât o carte veche, care o fascina. Negreșit, aceste gânduri treceau mereu prin mintea fetei ce nu împlinise mai mult de 20 de primăveri. De unde venea adicția ei și a celorlalți oameni pentru cărți?

Ne aflăm în România anului 2118, de-a dreptul diferită de România anului 2018, un an care parcă nici n-a existat, precum întregul secol XXI. S-a evaporat de-a dreptul. Ne aflăm, mai exact, în Timișoara. În noua Timișoară…

Acum, să privim lucrurile din altă perspectivă, și anume aceea a celor care au trăit în anul 2018, un an al tehnologiei avansate. Cu toții ne-am fi așteptat ca peste un secol totul să devină computerizat, fiecare mișcare să fie controlată cibernetic și monitorizată atent. Ne-am fi așteptat ca mașinile zburătoare să fie deja o chestiune banală, ceva la ordinea zilei. Ochelarii cu raze X să fie noua modă, avându-i la orice pas. Nu e de mirare că aceste fenomene au avut loc în toate colțurile Terrei, cum era de așteptat. Un singur loc a fost ocolit de acest val al evoluției la nivelul tehnologiei. Acest loc este chiar iubita noastră țară, România.

Lucrurile, pe aici, stau total diferit. Plimbându-te pe străzile pietruite, pline de frunze arămii, simboluri ale toamnei care deja s-a instalat cum se cuvine, observi că oamenii sunt de-a dreptul cufundați în cărți și ajung să se lovească unii de alții, parcă vrăjiți de magia dintre coperțile cu acel miros specific plăcut. Cluburile de carte împânzesc străzile, predominante fiind în orașele mari, însuflețite de cei care vor să-și regăsească liniștea printre cești din porțelan pline ochi cu ciocolată caldă sau ceai și, bineînțeles, printre cărți. Bibliotecile sunt imense, cu nenumărate culori, pline de rafturi până la cer, asigurând că stocul nu se va epuiza niciodată. Străzile sunt pline cu mici cutii ale campaniilor cu schimburi de cărți sau pur și simplu ale oamenilor care își doresc să experimenteze genuri noi, iar aceste cărți dispar și apar altele cam la aproximativ cinci minute. Băncile din parcuri sunt nelipsite de câte-o carte, pe care te poți simți liber să o răsfoiești. Totul e atât de frumos și liniștit, dar totuși atât de misterios…

Este o zi frumoasă de joi, călduroasă, dar totuși norii sunt împrăștiați pe bolta cerului. Ivona este la facultate, cufundată în cărți, o activitate care o mai scoate din starea mai puțin plăcută în care se află, sorbind din ceva ce pare a fi ceai. Ea nu bea de obicei ceai, acest lucru însemnând că are să fie o zi cel puțin interesantă… – Vreau să scap odată de aici! bombăni ea, cu gândul la următoarea carte pe care o va alege azi din biblioteca pe care o frecventează zilnic.

– În afară de cărțile de aici, nimic nu-mi surâde! mai spuse.

După terminarea cursurilor, Ivona merse țintă spre bibliotecă. Locul ei retras, din colț, nu fusese luat de nimeni, așa că se îndreptă într-acolo, fără vreo ezitare. Trânti ghiozdanul greu pe scaunul putred din lemn, iar ceaiul, care încă se păstrase cald, ajunsese pe masa împânzită deja de volumele pe care colegii de la masa ei le citeau. Merse către rafturile imense, alese o categorie și își trecu degetele peste cotoarele cărților, alegând una la întâmplare. De data aceasta, alese o carte polițistă, în care protagonista era de vârsta ei. Își ocupă din nou locul și începuse să citească. Nu veți fi șocați să aflați că a stat acolo până s-a întunecat. Foamea o anunță că trebuie să se cam grăbească acasă, dar dacă nu exista acest impediment, ar mai fi stat până când ar fi fost nevoie de paznic pentru a o da afară.

Când ieși din bibliotecă, stelele erau deja pretutindeni. Felinarele erau împrăștiate peste toate trotuarele și străzile, pentru ca oamenii să poată citi și noaptea. Când Ivona deschise cartea ei, o picătură de ploaie căzu fix pe pagina cu numărul șapte, rândul șapte, pe al șaptelea cuvânt. – Asta are să însemne ceva… sută la sută! spuse Ivona ca pentru ea, nedumerită însă. Își continuă activitatea și toți oamenii făceau la fel. Ploaia încetă brusc. Ivona își ridică pentru o clipă capul din carte. Totul părea altfel, parcă timpul se oprise în loc. Oamenii erau cu totul absorbiți de lumile din mâinile lor. „Cum s-a ajuns aici? De ce doar noi suntem așa? De ce România n-a evoluat?” răsunau întrebările în mintea Ivonei.

Deodată, se surprinse alergând cât o țineau puterile. Trebuia să afle. Nu mai putea continua așa. La bibliotecă se întâlni cu paznicul, care nu o lăsa să treacă de ușa de la intrare, pentru că era târziu deja. Ea îl împinse și izbuti să treacă de el. Fugi spre sectorul cu numărul șapte, al șaptelea rând, la genul cu numărul șapte. Acolo o găsi. Cum de nu o văzuse până atunci? Era o carte prăfuită, uitată printre cărțile actuale, care erau citite în ziua de azi. „De ce nu a luat-o nimeni?” O aștepta pe Ivona. O luă, o deschise, iar din ea căzu un bilețel. Îl deschise și observă că nu era un bilețel, ci un articol dintr-un ziar. Titlul suna astfel: „Țepeș s-a săturat să tragă oameni în țeapă, așa că a trecut la device-uri!” Suna amuzat, așa că Ivona chicoti, auzindu-se ecoul în toată biblioteca. Chestia cu țepele nu era doar un mit, un act imaginar inventat de oameni pentru a speria copiii, făptuit de un domnitor mort de mult timp? Ei bine, conform articolului, se pare că nu. Acesta a fost găsit, în 2021, viu, nevătămat și în libertate, iar la domiciliul lui s-au făcut percheziții, descoperindu-se faptul de față. În acea perioadă, gazetele dispăruseră, iar device-urile au fost luate și trase-n țeapă, desigur, așa că știrea nu a luat amploare, pentru că, dacă ar fi fost publicat acest subiect, toată lumea ar fi știut despre noua ocupație a domnitorului, în special bunicul ei care era pasionat de ziare, știri și lucruri de genul acesta. Oamenii ar fi făcut tot posibilul să readucă dispozitivele smart înapoi, însă nu aveau niciun model existent pentru a-i ajuta. Acestea fiind spuse, oamenii și-au găsit o nouă alinare: cărțile; dar neavând mijloace de comunicare foarte dezvoltate pentru a face rost de device-uri din țările vecine, civilizația a readus ce a fost demult uitat. Într-un fel, viitorul a devenit trecut. Ivona a rămas în bibliotecă pentru a contempla la tot, până ce o rază de soare îi atinse vârful nasului. Când se trezi, încă era în șoc. Își luă catrafusele și plecă spre facultate, grăbită. – Așadar, am aflat. Nu credeam că o să se întâmple niciodată! Deși cu acestea putea schimba viitorul întregii Românii, preferă să țină totul pentru ea. E mai bine așa. Oamenii sunt fericiți! Nu ar trebui să se schimbe nimic…

LARISA PERIN-CUTEAN, 14 ani

România tehnologizată

**

Era o dimineață frumoasă. Soarele strălucea puternic, având un efect aproape orbitor asupra celor care încercau să-l privească. M-am trezit cu o dispoziție foarte bună, am sărit din patul meu, dând pătura la o parte, de parcă mă grăbeam să fac ceva anume. Mi se părea că uit ceva, dar nu reușeam să-mi dau seama ce!

Am tras draperiile vișinii ale geamului imens din camera mea, apoi l-am zărit pe Mark cu mașina lui zburătoare, albastră, cu un model de linii albe, ușor conturate pe elicea de deasupra capotei, zâmbindu-mi larg și făcându-mi cu mâna.

Mark era un băiat drăguț, apropiat de vârsta mea. E managerul unei firme de cauciucuri spațiale.

După ce l-am salutat, m-am uitat la ceas și mi-am amintit că astăzi trebuia ca eu și Marla să avem o zi ca între prietene, deoarece i-am promis că ne vom plimba prin oraș.

Am intrat în celula de schimb, iar după ce mi-am ales din garderoba mea o rochiță dintr-un material lejer și o pereche de teniși de la Space TY, o firmă de pantofi foarte cunoscută în spațiu, am fugit la bucătărie și am preparat o omletă cu salată și pâine. Mâncarea era făcută sub formă de pastille masticabile.

Danielle, robotul pentru curățenie, a întârziat puțin, așa că am lăsat un bilet cu cele necesare și, tastând în grabă parola de deschidere a liftului spatial, îmi verificam mesajele.

Am luat mașina zburătoare din parcarea uriașă, cu nave și motoare zburătoare, apoi am plecat. Marla și Mark mă așteptau în fața mallului. Marla mi-a spus că Mark și-a terminat programul mai devreme, așa că l-a invitat și pe el. Prin mall am decis să mergem cu star-geterul, o mașinărie zburătoare în care ne puteam pune cumpărăturile.

În acea zi, generatorul gravitației era oprit, deci a fost cea mai galaxy-tastică idee să luăm star-geterul. Am străbătut mallul spațial, am făcut cumpărături pentru celula mea de haine, și în timp ce Mark comanda niște capsule de pizza, am decis să mai iau și eu niște provizii.

Lumea din oraș e foarte activă. Deși e mijlocul săptămânii, traficul e infernal. Peste tot erau indivizi care călătoresc zburând, grăbiți mai tot timpul, nu reușesc să găsească timp măcar o clipă, să privească în jur. Parcul era plin de copilași care se jucau cu animăluțele lor android.

Între timp, natura se schimbase mult. După ce am ajuns acasă, am făcut un duș, apoi m-am așezat lângă fereastră pentru a mă uita la stele. Afară, nu mai era nimeni, poate doar câteva persoane care au ieșit mai târziu de la locul de muncă.

Danielle a intrat în cameră pentru a mă anunța că a terminat. După ce s-a dus să se reîncarce în tubul energetic, am oprit generatoarele, mai puțin pe cel al gravitației, am tras draperiile și am pornit sistemul de protecție al apartamentului meu.

Totul era acum tehnologizat. Doar asta-i România…

LAVINIA RUSU, 14 ani

Mintea timpului

**

Astăzi vom face o călătorie prin misterioasa mașină a timpului numită Minte. Vă rog să țineți închiși ochii și să apăsați butonul pe care scrie Porniți Imaginația! Nu deschideți ochii, căci, odată ce v-a rămas imaginația fără electricitate, când revine curentul, nu mai prindeți aceeași frecvență de două ori.

Am ajuns. Unde? N-am idee! Însă părea familiar. Desigur, era România, că doar nu am mers în China. Atâta că este, ei bine, mai tehnologizată însă asemănătoare cu o pădure tropicală. În ce sens? Într-un cuvânt, vegetație. De fapt, totul putea fi descris prin acest cuvânt: vegetație. Peste tot împrejur. Nu glumesc…

Pe blocuri creșteau liane, de sus până jos și în sens invers. Pârâurile păreau făurite de mama natură, iar eu priveam cu gura căscată un tobogan dintr-un întreg copac! Nu doar dintr-o scândură, ci dintr-un adevărat copac! Mai puteam vedea leagăne din liane și floare–bombă (noua denumire pentru tiri-bombă).

Erau însă multe, mai multe ca frunzele din tobogan.

Întregul peisaj avea un aer de oraș pierdut, deși avea mașini zburătoare. Părea un peisaj din Indiana Jones: Orașul pierdut.

Apoi, am văzut-o! O casă uriașă și era numai a mea! Nu aveam cum s-o refuz. Avea numele meu scris cu litere turcoaz pe ușa de la intrare. Era mult turcoaz peste tot. Se pare că și în viitor îmi plăcea respectiva culoare!

Am intrat temător în casă. Era fantastic! Aveam un roboțel! Era cea mai drăguță chestiuță din univers! De fapt, cred că animalele mele de companie ar face o concurență serioasă. Atât de multe și atât de frumoase: pui de pisică (una persană și una siameză), câinii Saint-Bernard, Chow-Chow, Husky și un pui de Chihuahua.

Am decis pe loc să le dau nume: Gigantus, Toffe, Enormus, Teddy, Stargleze și Piticus.

Pe un piedestal stătea o plantă capcana de muște a lui Venus. Am decis să o numesc Jupiter.

Am fugit să descopăr camera mea. Era fabuloasă! Un televizor uriaș cât peretele, iar peretele era enorm.

Lângă televizor erau console Nintendo 64 Wii, Wii U și Nintendo Switch. Când eram pe punctul de a atinge prețioasele mele, m-am trezit la realitate…

Vă rog și pe voi să-mi urmați exemplul și să-mi răspundeți: ați vrea să trăiți în această Românie?

LUKA ADRIAN MIODRAG POPOVICI, 10 ani

Scrisoare din viitor

**

Hei! Sunt Casiana din viitor. Mă aflu în anul 2118. Îți trimit această scrisoare pentru a-ți spune cum e România peste o sută de ani.

Sunt sigură că ai crede că sunt tot felul de case și blocuri uriașe. Ei bine, nu e chiar așa. Sunt case destul de mari, colorate și majoritatea din lemn, dar și case simple din piatră. Blocurile sunt într-adevăr mari, dar mai simple din punct de vedere fizic.

Capitala e tot la București, un oraș foarte frumos . Acolo sunt tot felul de clădiri de vizitat precum muzee, galerii de artă și multe altele. În galeriile de artă sunt tot felul de capodopere, de la marii artiști români din vremurile noastre până la cei de nivel internațional.

Să îți povestesc și despre mașinile zburătoare. Mult așteptatele vehicule s-au lansat. Este mult mai ușor de circulat și este o experiență minunată să încerci una. Și, mai ales, este un stil de viață mult mai sănătos. Cât despre mâncare, nu s-au schimbat prea multe. Încă mai sunt sarmale. S-a deschis și o firmă de mâncare românească în toată lumea. Toți laudă mămăliga, sarmalele și ciorba noastră. Drapelul este la fel. Compus din minunatele culori: roșu, galben și albastru.

La capitolul tehnologie s-au inventat noi telefoane moderne, mult mai performante și mai bune. Chiar România a deschis o firmă de tehnologii de ultimă generație.

Școala este la fel, o instituție foarte importantă. Fiecare școală are o sală de odihnă în care, atât elevii, cât și profesorii, se pot relaxa înainte de începerea cursurilor.

Anual, țările concurează la Miss Education, loc în care un reprezentant al fiecărei țări concurează pentru premiul cel mare. România a câștigat prima la matematică, informatică, limbi străine, muzică, arte și educație fizică. Era să uit de istorie și geografie!

În anul 2100 au apărut unele dintre cele mai mari invenții create de om: roboții. Mie mi se par foarte practici. Aceștia fac mâncare, curat și separă obiecte. Există roboți speciali pentru fabrici și speciali pentru a învăța copiii la școală.

Aici, fiecare locuință are cel puțin un animal de companie. Poți alege dintre câini, pisici, hamsteri, papagali și dinozauri. Da, dinozauri! A fost găsit unul în anul 2099. Au fost domesticiți și, în prezent, este normal să ai unul în casă. Sunt foarte jucăuși și, în urma unor procese efectuate, mărimea lor rămâne cât a unui câine de mărime medie.

Viitorul tău / prezentul meu este foarte interesant. Când te-ai gândit că vor exista roboți și mașini zburătoare, aveai dreptate! Sunt lucruri noi și când le va descoperi lumea, va fi fascinant!

CASIANA TĂNASE, 12 ani

Suflet vechi în lumea nouă

**

Ziua 1, Brașov – ,,Nicăieri nu-i ca acasă”

Merg pe străzi noi. Totul e așa de schimbat acum. Nu mă pot ghida de una singură. Mă aflu pe o bancă din centrul Brașovului. Statui ale eroilor mă înconjoară și îmi țin companie, timp în care restul lumii este în continua agitație a noii ere. E răscolitor să îți privești bunica în stare de piatră. Ăsta e cazul meu, cel puțin! Ea a fost una dintre eroi. Nu am nicio idee cine i-a modelat trupul, dar trăsăturile faciale sunt așa bine puse, încât, uneori, simt că ar fi ea. Dar nu e…

Îmi scot puțin capul din nori, privesc în jur. Aceleași clădiri medievale, dar aduse la viață cu arhitectură modernă. Clădiri înalte și mult detaliate, de la acoperiș, la ferestre și uși. Însă clanțe simpliste, negre, ferestre lunguiețe și din sticlă colorată gri. Vopseaua este alta aproape la toate, în afară de o micuță căsuță, Bijuteria Brașovului, o casă de un albastru vibrant și trandafiri roz peste tot. Singurul lucru neatins de noua eră.

E o gură de aer proaspăt. Un deliciu de privit. Dar la cât de puși pe treabă sunt românii, nimeni nu pare să o aprecieze. În afară de mine, evident, care îmi liniștesc mintea admirându-i frumusețea complexă a unor ani străini mie. Trece o tânără prin fața mea. Piele albă, păr lung, brunet și mătăsos, „o adevărată româncă”, cum ar spune mama. Nu foarte înaltă, nu foarte scundă, cu trup nici prea slab, nici prea plin. Cred că noi, românii, mereu am văzut frumusețea atât în proporționalitate, cât și în naturalețe.

Ziua 2, Sighișoara – „Un oraș pierdut"

După un drum lung și greu, am reușit să ajung în Sighișoara. Numai ce m-am trezit în megahotelul unde sunt cazată, și am pornit radioul ca sunet de fundal. Un nou virus în țară, dar nu e primul oricum. Mă uit pe geam. Nu am cine știe ce vedere, doar o străduță îngustă tare și spatele blocului vecin. Din câte îmi zicea mama, Sighișoara era una dintre cele mai frumoase locații, datorită aspectului învechit și neatins. Păcat de mâna omului, care a distrus orașul. Totul e așa nou, renovat. Singurele urme sunt străzile înguste și pavate în același stil de ani buni și puținele locuințe vintage. Locuințe cumpărate de snobi cu gusturi rafinate… Am văzut, totuși, poze cu acest oraș și pot aproba ce a zis mama. Într-adevăr, aș fi adorat să mă plimb prin el. Dar, acum, o sută de ani mai târziu, nu e nimic special. Ce-i drept, protestele au contribuit la distrugere. Mii de oameni într-o singură locație au distrus tot ce aveau în cale. Țara a suferit, ce-i drept. S-a pierdut ceva frumos, a fost o învingere dulce-amară. Dar acea bombă lasă-n urmă radiații, presupun.

Ziua 3 – „Reflectăm”

Din nou, radioul ca sunet de fundal. Sunt înapoi la mine acasă, în birou. Am decis că e bine să îmi notez ideile până nu le pierd. Uneori îmi place să mă gândesc că, deși acesta este un jurnal privat, după ce o să mor, cineva îl va găsi și va deveni o carte care o să inspire. Evident, doar vise. Oricum, revenind… Am o oarecare neliniște de câte ori privesc pe geam. Încă sunt în Sighișoara. E ciudat că deși acest look e normal pentru noi, ne-am obișnuit toți deja, ideea, fărâma de imagine a ceea ce a fost odată, bântuie pavajul. Parcă te înfioară cumva posibilitatea altei existențe. Și lucrarea mâinii omului îmi provoacă dezgust. Mereu mă întrebam la orele de istorie, de ce noi, ca români, am distrus o țară cu atâta frumusețe. Relativ deprimant!

Mi-e dor de ce n-am apucat să văd, acum totul e așa… fără sentiment. Țara 90% modernă, oamenii mereu puși pe treabă. Treabă, treabă, treabă. De parcă suntem roboți.

… dar încă are acel aer de ospitalitate (n. r. – țara) și încă poate să ofere acea pace interioară, dacă o cauți bine. Beau ceai și îmi limpezesc gândirea, sunt gata de o nouă zi!

ABIGAIL ELISABETA MARIȘESCU, 15 ani

Tehnologiile viitorului

**

Eu văd viitorul omenirii ca o lume a tehnologiei recreată prin roboți, noi clădiri aproape suspendate, transporturi, locuri de muncă mai puține, datorită faptului că aparaturile, electrocasnicele, vor ajunge să lucreze singure, iar roboții pe care i-am menționat, vor lucra în locul nostru.

Au trecut 100 de ani de la Marea Unire a Țărilor Române, petrecută la Alba Iulia, fapt pentru care mă întreb ce va fi peste încă 100 de ani? Mă gândesc la un viitor mai bun, mai drept și mai accesibil pentru toată lumea. După cum spuneam, viitorul îl văd ca o lume a tehnologiei, o lume mai ușoară și mai frumoasă.

Sunt aproape sigură că vor apărea roboți creați ca un ajutor de nădejde, comandându-le ce să facă prin telecomenzi, senzori de mișcare, comenzi vocale, autentificare vizuală sau chiar senzori de miros. De exemplu, printr-o telecomandă poți avea toată casa sub control, de la cuptor și plită, la încălzire și aer condiționat. De asemenea, senzorii de mișcare pot ajuta enorm, putând fi becurile stinse când ești plecat și aprinse când ești acolo. La fel și comenzile vocale sunt foarte folositoare, având posibilitatea să pornești sau să oprești un electrocasnic. Autentificarea vizuală este, din nou, de mare ajutor. Un exemplu ar fi să deschizi ușile sau să îți hrănești animalul de companie. Și senzorii de miros pot fi folosiți, astfel, atunci când simt un miros neplăcut, poate exista un parfum care în respectiva situație înlocuiește mirosul urât cu unul plăcut.

Pe lângă roboți electrocasnici, mai sunt și cei construiți pe baza ideii omului, având forma unei persoane, o inteligență, precum și o voce artificială, fiind lipsiți de sensibilitate și format din metale. Unii sunt controlați de persoane, dar alții dețin o inteligență artificială, fiind programat să facă doar anumite lucruri. Am auzit de niște roboți ghizi, care se găsesc la fiecare monument și îți vorbesc despre el.

Datorită faptului că populația planetei Pământ crește din ce în ce mai mult, sunt convinsă că vor exista clădiri aproape suspendate, poate chiar plutitoare, care vor fi și ele locuite, deci vom locui și în aer, nu doar pe pământ. Îmi imaginez aceste locuințe aeriene ca având o priveliște superbă, cred că au în mare parte pereți de sticlă. Acesta este un avantaj cât de cât mare, dar la înălțime sunt și dezavantaje precum posibilitatea sporită de prăbușire la dezastrele naturale, cutremure, tornade. De asemenea, și traseul prin care ajungi acasă este altul, pot exista lifturi enorme sau transporturile aeriene mai sunt o soluție. Prin transporturi aeriene mă refer la mașini personale zburătoare, care au în plus față de mașinile din zilele noastre, aripi detașabile și pliabile, sub formă de uși și motoare ultraputernice care te țin în aer, cu aterizarea și decolarea de rachetă. La fel și autobuzele și tramvaiele, care sunt la fel ca mașinile, doar că mai încăpătoare și se opresc în stațiile aeriene, care sunt niște platforme la care ajungi cu un lift.

Pentru a te întreține ai nevoie de monede galactice, acestea fiind bancnotele din zilele noastre, cu care poți cumpăra necesarul pentru a trăi și chiar mai mult. Aceste monede galactice sunt obținute prin muncă, ceva neschimbat și care cred că va rămâne pentru totdeauna. Cu o tehnologie avansată, locurile de muncă sunt altele și mai împuținate, multe meserii fiind realizate de roboți, cum ar fi: bucătarul, doctorul de toate specialitățile, șoferul, cei care se ocupă de curățenie și multe altele.

Cu alte cuvinte, România în viitor, mai exact peste 100 de ani, va fi mult mai avansată decât este acum, intrând totodată într-o eră a tehnologiei prea înaintată pentru a o prezice în totalitate. Totuși, toate zbonurile formează un minunat viitor al lumii…

ARIANA LEOVEANU, 12 ani

România sub asaltul roboților

**

Pleoapele mi s-au deschis dintr-odată. O lumină puternică pătrunse prin pereții prăfuiți ai capsulei mele, prin care nu se mai putea distinge nimic, însă eu știam că nu eram singur. Simțeam asta! Am început să bat la fereastră și să strig cu toată puterea mea, însă nimeni nu a avut vreo tentativă să-mi răspundă. În final, am lovit cu putere sticla capsulei, care s-a spart în mii de bucăți. Un fior puternic mă cuprinse în următorul moment. Mișcările mele erau pline de ezitare. – Unde sunt? am strigat, în timp ce mă ridicam cu forțele mele proaspete, dar totuși greu de controlat. Din păcate, ecoul meu fu singurul care îmi răspunse. Pășesc ușor către ferestrele imense din fața mea, rămânând uimit la vederea strălucirii orbitoare a stelelor.

– Oh, Doamne! Nu mă aflu pe o planetă, mă aflu în spațiu!

Bătăile inimii mele creșteau din ce în ce mai tare. M-am întors și am văzut o mulțime de oameni, toți închiși în acele capsule. Mă simțeam atât de singur, chiar dacă eram înconjurat de aproximativ 1800 de suflete. Primul gând care mi-a venit în minte a fost să mă duc la căpitanul acestei nave și să aflu încotro e destinația. Plimbându-mă ușor prin această navă, zăresc o domnișoară întoarsă cu spatele, al cărei păr strălucea precum razele soarelui. Am rămas uimit! Avea corpul perfect pentru a fi adevărat.

– Domnișoară, îmi puteți spune unde mă aflu? Încotro ne îndreptăm? În următoarea secundă, ea se întoarse, iar chipul meu rămase încremenit la cele văzute. Ochii ei străluceau din cauza metalului din care erau fabricați. Gura ei se mișca atât de lent și mecanic, la fel ca și restul corpului, iar acest lucru mă speria cumplit. Ea îmi răspunsese deja la întrebare, dar eu eram prea concentrat la mișcările ei. – Nu vă supărați, mai puteți repeta ce ați spus? am adăugat eu cu vocea tremurândă, plină de spaimă.

– Mergem către România, țara din care te-am luat acum 100 de ani, David! Și, apropo, ne aflăm pe o navă de ultimă generație. – Poftim? Nu înțeleg nimic. De unde îmi știți numele? În ce an suntem de fapt? – – Bineînțeles că ți-l știu, ești unul dintre oamenii noștri. Ne aflăm în anul 2118. Ce e așa greu de crezut? Sunt șocat! Mintea mea este plină de întunecime și tristețe. Totul îmi este neclar. Alerg către bordul navei și realizez că aceasta nu avea niciun om, nici măcar un robot, care o conducea. Panica mă cuprinse din ce în ce mai tare. M-am așezat pe acea podea rece, neavând nicio idee despre ce aș putea să mai fac. Era o liniște profundă, până când a fost tulburată de lovitura navei cu Terra, întâmpinată de un cutremur de nedescris.

Vocea acelui robot, pe care eu îl consideram femeie, răsuna din nou în timpanele mele. Începusem să amețesc… – Trebuie să cobori aici! Experimentele s-au încheiat… – Despre ce experimente vorb… ? Nici nu am apucat să îmi termin propoziția, că ea deja plecase. Încercam să mă împac cu gândul că trebuie să îmi încep viața de la zero. Dar totuși… acești oameni vor rămâne aici pentru tot restul vieții lor? Mă simțeam foarte ciudat, trebuia să fac ceva în privința asta! Deodată, gândurile mele pline de disperare au fost tulburate de niște numere care se repetau la nesfârșit. 01-12-1918. 01-12-1918. 01-12-… – Ce se întâmplă?! am strigat. Totodată, aceste numere trebuiau să aibă legătură cu ceva. Ceva extrem de important. Totul începea să-mi fie mai clar. Ceața din mintea mea se evapora. România nu s-a putut articula temeinic, nici pe o suveranitate puternică, până când nu a reușit, în 1918, să aducă cu mare noroc și Basarabia, Transilvania cu Bucovina, Banatul, Crișana și Maramureșul la un loc. Acum începeam să-mi amintesc. Aceste numere nu pot fi, acum, altceva decât un cod, cod care ar putea schimba radical situația în care mă aflam. Mă apropii încet de panoul de control, pe care-l zărisem imediat după ce mi-am adunat forțele pentru a mă ridica din acel obiect, care acum îmi dădea fiori. Am deschis panoul și am început să tastez. Degetele mele nu aveau nici măcar destulă putere pentru a apăsa pe acele butoane neatinse de aproape un secol. Se putea vedea clar asta. Totuși, am izbutit. M-am întors cu spatele către panou. Într-o fracțiune de secundă, locul în care mă aflam acum era precum cadrul unui film SF pe care obișnuiam să-l văd prin 2018. Prezentul în care trăiam eu, vremurile de mult apuse pentru omenire. Nu mai era acela prezentul. Trebuia să mă obișnuiesc cu asta. Capacele capsulelor au făcut simultan un sunet pătrunzător, care aproape mi-a deteriorat auzul. Nu mă așteptam la asta. Oamenii cu trupurile amorțite, membrele trosnind, în a căror situație m-am aflat și eu acum o oră, dacă nu mă înșel, începeau să facă progrese. Noțiunea timpului îmi lipsea de multă vreme. – Nici măcar timpul nu mai e ce-a fost. Am 23 de ani, dar vorbesc ca un boșorog! am constatat eu, schițând un zâmbet, primul din acea zi. Miile de întrebări îmi acaparau gândurile. Nu știam încotro să-mi concentrez atenția. Unde? Când? Cum? Nu mai puteam face față. În următorul moment, am fost salvat de clopoțel. O alarmă asurzitoare răsuna pe toată suprafața navei, luminând totul într-un roșu sângeriu. – Trebuie să plecăm cât mai repede! Urmați-mă și vă voi face totul clar! Toți acei 1800 de oameni au început să mă urmeze, ca o adevărată armată. Pentru o clipă, m-am simțit invincibil. Lumea era a mea. România, scumpa mea țară, țara din care majoritatea oamenilor de pe-acum un secol căutau să plece într-un loc mai bun, precum păsările migratoare care își iau zborul spre țările calde, totuși era țara de care eu, împreună cu populația rămasă, nu ne puteam dezlipi. O țară atât de frumoasă, însă considerată inferioară; o țară atât de bogată, însă considerată săracă; o țară plină de atâția oameni valoroși, însă considerată fără potențial. Trist, drept să spun. Cu toate acestea, tot ce puteam distinge erau zgârie-nori, obiecte zburătoare, roboți de toate formele și diverse mașinării împrăștiate peste tot. Nici urmă de suflare de om. Atât de mult să se fi schimbat România, acea țară mică și neînsemnată pentru unii? Am fost răpiți din țara noastră acum 100 de ani și, din câte am înțeles, s-au făcut diferite experimente pe noi. Din moment ce suntem încă în viață, după ce am ieșit ‘prematur’ din acele capsule. Întrebarea mea este: De ce am fost chiar noi aleși? Ce suntem în afară de niște muritori de rând? Îi înțelegeam, erau nedumeriți. Privirile lor inspirau frică. Erau pierduți. Deodată, privirile noastre se îndreptară în sus, spre nava în care am călătorit noi în tot acest timp. Cu toate că nu am avut când și de ce să ne atașăm de acel loc, parcă era ruptă o parte din noi. Acum eram clandestini în propria țară, pe propriile meleaguri, chiar dacă eram singurele ființe umane, reale, rămase în viață. – Nu e acesta adevărul! Ne minți! Și, dacă chiar e, tu de unde știi. Ai fost și ești ca și noi! spuse unul dintre ei, apucând-mă de încheietura mâinii. Mâneca lui ruptă coborî până la cot, iar pe încheietura lui erau gravate numere, într-un font ciudat. – Tu, vino aici! Și așa au început să vină către mine, unul câte unul, cu ambele mâini întinse. Numerele erau pretutindeni. – De ce v-au inscripționat mâinile? Cum ați ajuns așa? – N-avem idee, pur și simplu, în prima zi ne-au spus ce parte din cifru avem pe mână. – Ce cifru? N-am mai apucat să primesc răspunsuri; o bombă nucleară ne întrerupse. Am tresărit, surprinși, iar apoi am început să ne croim drum printre dărâmăturile monumentelor naționale ale Bucureștiului.

Tot ce vedeam în jur erau metal, lacăte și pământ. Eram la 20 de metri sub pământ. – Cifrul corespunde acestor lacăte. Toți se află aici, am ajuns unde trebuie! – Vrei să spui că toți oamenii din țară sunt îngropați la 20 de metri sub pământ? – Nu cred că ai aflat, chiar așa! – Atunci ce mai așteptăm, să o luăm din loc! N-am mai zăbovit nicio clipă. I-am aliniat și am plecat în căutarea locului unde trebuie introdus cifrul. După vreo 45 de minute de căutare, am reușit să-l găsesc. Era mult mai ascuns decât cel de pe navă. Fiecare își striga numărul, în ordine. – A funcționaaaaat! se auzi țipătul meu de fericire, împreună cu milioanele de strigăte ale populației. Norii de praf erau imenși. Totul era ireal. 18 milioane de oameni înghesuiți în Bucureștiul subteran. – Am reușit! România e din nou România! Toți victorioși, cu hainele sfâșiate, ne făceam loc unii printre alții, ghidați de lumina zilei. – Sigur suntem în țara noastră? spuse unul dintre oamenii care n-au mai respirat aer curat de un secol. – Poți fi sigur de asta. Țara și-a revenit la normal, totul începea să înflorească din nou. Orașele au fost reconstituite, monumentele au fost reabilitate, specia umană a început să se înmulțească, iar totul a căpătat din nou viață. – Fii stăpân pe tine însuți și vei stăpâni lumea!

LARISA PERIN-CUTEAN, 14 ani

LARISA STEFÁNIA CHELARU, 13 ani

Patrie, te iubesc!

**

Încă din cele mai vechi timpuri, poporul român a fost cinstit, harnic, fruntaș, datorită strămoșilor noștri, dacii și romanii. Prin contribuția ambelor forțe au rezultat românii. Până în secolul al XXI-lea, starea României a fost una foarte bună, însă, în final, această stare s-a dizolvat din cauza comunismului. În prezent, traiul oamenilor este decent, făcând referire la oamenii care nu au un statut social foarte bogat, dar totuși se descurcă. Pe viitor, eu mi-aș dori o țară complet schimbată din toate punctele de vedere. Dacă aș avea posibilitatea de a o face, prima dată aș dori să îmbunătațesc traiul de zi cu zi al tuturor oamenilor. Din cauza acestuia, majoritatea românilor pleacă în străinătate pentru a-și câștiga existența, lăsându-și familia, țara, toate amintirile și prietenii în urmă.

În timp, eu aș vedea România mai atrăgătoare decât în zilele noastre. Văd o țară frumoasă, în care nu mai există visuri, ci numai realizări, unde fiecare cetățean să știe limita sa, să fie respectat, ajutat și important. O Românie în care decizia poporului să fie mai importantă decât vorbele unui singur om și în care opinia fiecăruia să fie respectată. În viitor, nimeni nu va mai dirija cetățenii după plac, ci va exista pace, siguranță și iubire între semeni. Toate problemele sociale vor dispărea. Chiar și un copil visător va avea posibilități enorme de a realiza ceea ce își dorește. Va fi o lume creată de noi, unde educația, respectul și prietenia vor fi principalele valori.

Lumea, în prezent, a atins un grad imens de dezvoltare. Acest lucru mă face să cred că, în viitor, toată tehnologia va evolua, ajungând la invenții nemaipomenite. În viziunea mea, în viitor vor apărea clădiri cu mii de etaje, o lume digitală și chiar o mașină a timpului. Toată civilizația se va ajuta reciproc și va evolua frumos. Gândindu-mă mai bine, pot spune că mie mi-ar plăcea să fie o lume de basm. Totul ar fi plin de viață, cu copii ce zburdă pe câmpii, cu flori multicolore și frumos înmiresmate, cu fluturi și cu gâze ce să ne ureze un ,,Bună dimineața!’’ în fiecare zi, cu noi invenții ce ne vor face viața mai ușoară. De poluare nici să nu se mai pună problema, fiindcă nu va mai exista acest termen. Din păcate, în prezent, se întâmplă alte lucruri, dar, totuși, pentru toate există o rezolvare. Putem avea o lume a viitorului mai bună, atâta timp cât ne dăm seama cât de gravă este situația în momentul de față și încercăm să ne reparăm greșelile încetul cu încetul.

În final, eu cred că ne putem schimba pe noi, dar putem schimba și țara, încercând să fim mai buni și având răbdare unii cu ceilalți.

BOGDAN ANDREI PREDA, 13 ani

România-n drumul spre evoluție

*

Europa a avansat în toți acești ani din foarte multe puncte de vedere: cultural, politic, economic, dar odată cu ea și țările componente. România, o țară care s-a confruntat cu multe schimbări majore de-a lungul deceniilor, are un viitor promițător, dacă noi, locuitorii, avem bunăvoința să împingem țara către un potențial maxim.

În viitor, România are nevoie de multe resurse și, în special, de un mod de a aborda educația și învățământul diferit. În ceea ce privește viitorul, România va avea parte de un învățământ total schimbat. Școlile vor fi mult mai avansate din punct de vedere arhitectural, clădirile școlilor având un aspect mult mai plăcut, fiind mult mai spațioase și dotate cu echipament tehnologic, care să-i ajute pe elevi. Totodată, și cadrele didactice vor fi schimbate, în mare parte cu privire la atitudinea lor sau, dacă gândim și mai departe, vor fi înlocuite cu roboți foarte deștepți sau chiar calculatoare foarte avansate, care vor prezenta materiale video și, astfel, vor aborda o nouă cale de predare. Totul în viitor este strâns legat de tehnologie și de ușurința cu care omul poate obține informații fără intervenția sa.

De asemenea, peste decenii, lucrurile vor sta diferit și în domeniul politic, domeniu ce aduce multe nemulțumiri, în zilele de astăzi. Corupția, o boală grea cu care se confruntă și s-a confruntat mereu România, va ajunge la cel mai mic nivel. Sau aproape inexistentă…

Țara va fi guvernată de popor și de deciziile lui puse sub forma unui vot, dat și de un om capabil, cu studii înalte și principii la fel de înalte, care va verifica de fiecare dată dacă afacerea poporului este una corectă și merită aprobată. Chiar dacă atribuțiile acestui om seamănă cu cele ale unui președinte, în viitor, românii vor renunța treptat la acest termen și, totodată, la această ideologie. Partidele nu vor mai exista și vocea poporului va avea un impact mult mai mare asupra conducerii țării.

Pe de altă parte, bogăția cea mai de preț a României va rămâne natura, un adevărat rai al bogățiilor naturale, al unor priveliști nemaipomenite și al multor colțuri de poveste precum lanțul spectaculos de munți, Marea Neagră și chiar câmpiile aurite. Toate aceste lucruri vor fi în viitor valorificate și turismul va renaște. Totul va începe cu dezvoltarea stațiunilor de la malul mării, care se vor uni și vor alcătui o singură stațiune, devenind principala stațiune din zona Balcanică. Turismul va crește și din punct de vedere cultural, muzeele dominând. Aceste aspecte se nasc prin modelarea românilor, care în viitor vor înțelege și vor pune preț pe tot ce ține de bogățiile țării. Totodată, unul dintre marile puncte turistice de interes va fi Clisura Dunării, situată de-a lungul malului nordic al Dunării.

România va avea un viitor promițător, devenind un loc unde domină pacea, unde oamenii trăiesc în liniște, unde cultura lor este bine păstrată și individualizată. Viitorul acestei țări devine unul înfloritor, ce va avea la bază o cultură bine dezvoltată, ce merită a fi pusă în valoare.

MIRUNA BIDA, 16 ani

România anului 3018

*

România, cea care avea plaiurile colorate, o istorie nemaipomenită și multe alte lucruri incredibile, a rămas și în anul 3018 la fel de superbă.

Roboți? Extratereștri? Numai SF-uri și în zilele de astăzi. Într-adevăr, există roboți, dar nu roboți cu drept de cetățean sau cu sentimente, ca să pot spune așa experimente eșuate. Am început cu subiectul tehnologie, deoarece toată lumea a fost convinsă că în viitor vom fi controlați de roboți și multe alte lucruri înfricoșătoare, dar iată că asta e doar o concepție total greșită.

România a devenit o rezervație, un muzeu. Fiind aleasă ca una dintre cele mai bogate țări din Europa, aceasta a fost redenumită Străvechiul Aur Natural. Încă este locuită, dar doar de familia regală sau de cei cărora adevăratul sânge românesc le curge prin vene. Un adevărat muzeu interesant, plin de mister și amintiri nemuritoare a ajuns iubita noastră Românie. Acum ca niciodată, România este o țară atât de apreciată de către străini. Roșul, galbenul și albastrul luminează în toată lumea de faimoasa zi de 1 Decembrie. Aceste culori înfășurate în glorie au rămas și astăzi un adevărat simbol pentru: libertare -albastrul cerului, dreptate – galbenul ogoarelor și frăție – roșul sângelui.

Diferitele minunății pe care le avem în țară sau obiective turistice au rămas intacte, deoarece acestea sunt extrem de valoroase. Mănăstirile noastre, cu arhitecturi deosebite și încărcate de istorie, încă aduc o mulțime de turiști. Aceste mănăstiri pline de sentimente, veșnic triumfătoare, au rămas un adevărat simbol al credinței și cinstirii noastre, atât față de sfinți, cât și față de cei care în trecut au biruit și luptat pe plaiurile noastre. Multe castele și cetăți încă aduc mândrie pentru români. Învăluite în legende și povestiri, acestea încă ne amintesc de cei care odată au condus și ne-au asigurat o țară independentă.

Litoralul românesc a rămas la fel de uimitor, Marea Neagră fiind de o culoare deosebită, un albastru intens precum cerul unei nopți senine de septembrie.

Lanțul muntos ce străbăte țara noastră sau munții Carpați au rămas un adevărat cufăr al naturii. La fel de semeți, încă străpung plapuma de nori, creând un peisaj complet emoționant.

Bucureștiul, considerat și pe vremuri, dar și acum, una dintre bijuteriile Europei, este renumit pentru clădiri, străzi, monumente și pentru arhitectura lor ingenioasă și unică. Capitala luminii și-a păstrat strălucirea, farmecul și misterul alcătuit din numeroasele legende urbane care cutreiera străzile acestui oraș. Casa Poporului, Arcul de Triumf, parcurile, muzeele, râul Dâmbovița și multe alte embleme sau locuri reprezentative dau viață Bucureștiului.

Nu în ultimul rând, Dunărea străbate România cu aceeași vigoare, fiind sufletul naturii ce se scurge prin țara noastră. Aceasta a rămas un simbol al iertării, apele ei purificând în continuare teritoriul nostru.

Tradițiile și obiceiurile sunt bine păstrate, acestea încă fiind practicate în zilele de sărbătoare, în toate zonele din țara noastră. Maramureșul încă a rămas o zonă ce îți taie răsuflarea, cu aceleași case strămoșești pline de culoare, veselie și obiceiuri specifice acestei zone.

Nu aș putea descrie în cuvinte și fraze frumusețea țării noastre rămasă și în ziua de astăzi. România a ajuns așa, pentru că oamenii au fost cuprinși de speranță, credință și, de-a lungul generațiilor, aceștia au contribuit la salvarea și creșterea țării noastre.

Orice s-ar întâmpla, sunt mândră că m-am născut româncă!

ADINA MARIA TIUGAN, 15 ani

Jurnal de călătorie

**

18.06.2118 – Urăsc alarma asta. E ca și cum mă întrerupe din cele mai importante clipe ale vieții mele. Mă trezesc, am avionul la ora 10:00. Destinația? România. Părinții mei mi-au povestit mereu despre cum era România în trecut, ceea ce probabil știu de la bunicii mei. Ultima dată când am fost acolo? Acum 10 ani. Nu realizam eu atât de multe pe atunci, însă de data aceasta am bagajul pregătit pentru cele mai frumoase amintiri din țara despre care am auzit atâtea lucruri bune.

ZIUA 1

Destinația pe care mi-am ales-o nu este una atât de centrală. Prefer să descopăr mai mult natura și liniștea pe care numai o locație dunăreană mi-o poate oferi. Nu am văzut niciodată Dunărea, decât în poze. Pare fantasticul naturii, iar Metropola Banato-Dunăreană pare să-mi satisfacă toate așteptările cu care am venit atât de nerăbdătoare. Mă cazez la hotel și îmi fixez obiectivele pe care vreau să le vizitez în următoarele zece zile. Aici, oamenii se axează foarte mult pe tot ce îi înconjoară. În fața fiecărei case, există un mic spațiu verde cu flori și pomi fructiferi de care chiar proprietarii au grijă. Istoria locului nu este atât de palpitantă pe cât de fantastic este acest loc acum. Din câte mi-au povetit ai mei, înainte era un mic

orășel și alte câteva sate ce îl înconjurau. Este uimitor cât se poate dezvolta o zonă pe toate planurile într-o sută de ani.

ZIUA 2

Am luat micul dejun la restaurantul din hotel. Exact cum m-am așteptat. Aici mâncarea este delicioasă. Astăzi vreau să văd împrejurimile. La recepția hotelului există un ghid digital cu obiectivele turistice și mijloacele de transport cu care poți ajunge la fiecare. Cazații beneficiază de o mașină care să-i ducă unde vor, însă eu prefer să închiriez o bicicletă de vizavi și să descopăr de una singură frumusețile acestui oraș. Bine, însoțită de telefon, care acum îmi e ghid. Am ajuns la muzeul Vechea Clisură. Am stat ceva până m-am înregistrat online, dar recunosc că a meritat. Erau tot felul de obiecte care se foloseau înainte, pietre prețioase găsite în aceste pământuri și povești ale statuii lui Decebal, stânca Babacaia, care se află chiar în largul Dunării și pozele însoțite de părerile turiștilor încântați de tot ce le oferă aici natura, atașate pe un perete de sticlă, pe care erau liberi toți turiștii să se însemneze. În centrul orașului, erau tot felul de căsuțe amenajate cu obiecte tradiționale, costume populare, suveniruri și multă, multă mâncare. Toate îmbiate de aroma florilor. Se țineau mereu astfel de târguri. Din câte am auzit, iarna sunt cele mai frumoase: cu colinde, spectacole, locuri amenajate pentru copii, ceaiuri calde și zâmbete din partea tuturor. Eu am venit în perioada târgului de primăvară și atât de potrivită mi-a fost inițiativa, căci mie îmi plac la nebunie florile.

ZIUA 3

Mi-am început ziua la fel de entuziasmată, ca în oricare altă vacanță. Astăzi am hotărât să mă deplasez cu metroul, deoarece turiștii spun că este o experiență încântătoare. Am mai mers cu metroul, însă acesta era mult mai diferit. O încântare, cum ar spune alții! Va ajunge din clipă în clipă, cel puțin așa îmi arată ceasul digital pe care l-am primit la intrare, marcă a acestui oraș, din câte am înțeles. Cuprinde mijloacele de transport și, cel mai important, cum te taxează ele. Am fost uimită să văd că aici mai există unii oameni care preferă să plătească cash, însă mijloacele de transport sunt facilitate cu opțiunea card, binecuvântarea pentru turiști. Am ajuns la teatrul orașului, care poartă numele de Teatrul Bănățean. Numele nu pare atât de atractiv pe cât arată această imensă construcție. Cu elemente desprinse din lumea fantastică, exteriorul aduce cu un palat adus de pe timpuri. Încântată de ceea ce îmi vedeau ochii, eram nerăbdătoare să pășesc înăuntru, interiorul, așa cum m-am așteptat, tăindu-mi suflarea. Mi-am luat bilet online la o nouă piesă de teatru. Trebuia doar să ajung la aparatul căruia i-am inserat codul primit pe e-mail, care mi-a oferit în schimb biletul. Am asistat cu gura până la urechi la prestație, era o comedie. O comedie foarte bună, așa cum nu am mai văzut de ceva timp. Ieșind din teatru, în parcul din stânga era în desfășurare un spectacol de-al unui artist local. Avea o voce groaznică, recunosc, dar lângă acesta era un afiș cu locația următorului lui spectacol, care chiar părea interesantă. Am căutat pe Google și, ce să vezi, era un cartier caracterizat de artă stradală. Părea în contrast cu ce m-a delectat locul acesta până acum, fiecare aspect, deși cuprins de tehnologie, păstrându-și vechile povești pe care le-am aflat de-a lungul copilăriei mele.

ZIUA 4

Conform celor aflate la ieșirea din teatru, astăzi vreau să descopăr acest loc la care mi-a tot fugit gândul aseară. Nu că aș fi vreo pasionată de astfel de activități stradale care puteau fi acolo, însă sunt pasionată de pictură și cred că acele mâzgălituri de pe pereți înseamnă mult mai mult decât vor artiștii să arate. Mi-am luat deliciosul mic dejun care, cu siguranță, îmi va lipsi în urma plecării mele, și am luat Uber-ul spre locație. Ajunsă aici, am admirat fiecare operă de pe pereți și am fost uimită să descopăr că toate chiar aveau sens și o structură foarte complexă. În urma pozelor făcute cu aparatul meu, am înaintat pe o străduță care îmi indica faptul că voi ajunge în Skate Park. Eram uimită să văd că în zona aceasta se practicau astfel de activități la un asemenea nivel, însă am rămas privind fascinată toate demonstrațiile copiilor de nici zece ani. Mi-au spus că vor participa la un concurs național care va avea loc într-o zonă mult mai dezvoltată, în capitala acestei țări numită București. Am auzit și eu multe despre aceasta, de fapt apare în toate sondajele făcute pe internet cu Top locuri de vizitat, însă eu am preferat să vin în acest loc mult mai liniștit, încă necuprins de nebunia din zilele noastre. Fiind ora 19:00 am hotărât să mănânc la un restaurant numit La Măria. Părinții mei mi-au amintit odată despre un astfel de restaurant și despre mâncarea lui delicioasă. Am mâncat un preparat foarte bun, cu carne de pui și cartofi făcuți la cuptor, alături de un sos roșu străin mie, însă extraordinar de bun. Nu m-am putut abține și le-am cerut rețeta sosului la final, abia după ce mi-am mâncat papanașii, din câte îmi amintesc că se numeau. Un desert uimitor!

ZIUA 5

Un obiectiv pe care mi l-am fixat la plecarea mea spre România a fost să călătoresc pe Dunăre. Aici se practicau foarte des astfel de activități, la fiecare două zile plecând un vaporaș spre țara învecinată numită Serbia. Mi-am vizitat rudele de aici acum ceva timp și știu să vorbesc și limba locului, în zona aceasta din România fiind foarte mulți oameni de naționalitate sârbă. Astfel, am ajuns în port și am fost fascinată să văd că oamenii își serveau prânzul în restaurantul subacvatic renovat de puțin timp. Probabil de asta nu auzisem nimic de el! M-am grăbit să intru, însă localul era plin. Mi-am făcut o rezervare pentru cină și mi-am continuat călătoria cu vaporul. Acesta nu numai că era o graniță, insă ne-a plimbat si de-a lungul Clisurii, lăsându-ne să ne delectăm cu peisajul minunat, căruia i-am făcut o mulțime de poze cu care s-o fac geloasă pe mama. Am ajuns și peste graniță, făcându-mi câteva cumpărături. De data aceasta, am călătorit în interiorul vaporului, deoarece afară se făcuse frig, alături de un pahar de vin care mă pregătea pentru cina cea mult așteptată. Am cinat, urmărind apa si peștișorii care nu întârziau să se plimbe pe lângă pereții din sticlă, dar care m-au înspăimântat la început, recunosc. Am servit un delicios crap la grătar, asezonat cu niște cartofi bine condimentați. Nu înțeleg de ce nu se scrie despre această țară că servește cea mai bună mâncare! Cu siguranță că odată ajunsă acasă, voi face un articol despre acest fapt. Ar trebui ca toate calitățile acestei țări să fie scoase la înaintare, cu toții fiind nevoiți să învețe de la acești păstrători de tradiție.

ZIUA 6

În hotel este o zarvă mare. Nelămurită de ceea ce se petrece, am sunat la recepție și mi s-a comunicat că astăzi este ziua de naștere a proprietarei Alina. Recepționera mi-a mai spus ca proprietarei i-ar face mare plăcere să participăm cu toții la aniversarea care se va ține în sala de evenimente a hotelului. La început, am fost nesigură în privința a ce voi face, însă mi-am amintit ce rochie frumoasă mi-am achiziționat ieri și chiar voiam să văd cum arăta o petrecere în zilele acestea în România. Din câte mi-a povestit bunica, pe vremea ei erau chefuri cu muzică bună, hore și mâncare cât cuprinde, printre care se regăseau și renumitele sarmale. Mama tot obișnuiește să facă la fiecare aniversare sarmale, însă eu voiam să le gust aici. Am plecat în oraș să-i cumpăr doamnei un coș cu trandafiri roșii. Aflasem de la recepționeră că sunt preferații ei, iar asta m-a făcut să nu mai stau pe gânduri în privința cadoului pentru aceasta. Venind și seara cea mare, în urma delectării pe care am avut-o cu Thomas Hardy, m-am pregătit cum se cuvine și am coborât în sala de evenimente. Era o atmosferă prielnică oricărui fel de distracție. Am felicitat-o pe properietară, care chiar nu arăta că ar fi împlinit patruzeci de ani, iar aceasta m-a poftit la una din mesele decorate cu fețe din mătase, împodobite cu motive roșii, pe fiecare masă fiind așezate flori roșii. Desigur, doamna Alina îmbrăcată într-o splendidă rochie roșie. Nu mă informase prost recepționera. Am învățat câteva dansuri și chiar dacă era altfel, m-am bucurat împreună cu toți oamenii care radiau cu zâmbete largi, emanând voia bună pe care o avea fiecare. Am ajuns în cameră încă buimăcită de muzica și modul în care se învârteau toți invitații, parcă într-un dans al fericirii.

ZIUA 7

Afară este o căldură infernală, iar cea mai bună veste pe care am primit-o în această dimineață a fost excursia pe care o face hotelul la renumita insulă Ostrov situată pe Dunăre. Înainte era un loc pustiu, pe care doar caii sălbatici îl mai însuflețeau, însă acum acesta este ocupat de un imens parc acvatic, însoțit de o plajă cu nisip fin, bărcuțe pentru plimbat pe valurile Dunării, restaurante cu specific pescăresc, dar și locuri pentru înnoptarea acolo. Ajunsă aici, acest loc era chiar mai mare decât părea în poze. După ce mi-am testat limitele pe toate invențiile acelea pe care doar un om le poate gândi, mi-am odihnit sufletul pe o terasă unde am savurat o înghețată foarte bună, făcută chiar de oamenii de acolo. Mi-am închiriat un loc de stat pe plajă, iar în momentul în care m-am întins și, deși auzeam în continuare țipetele de bucurie ale copiilor și discuțiile adulților, acompaniate de diferite instrumente muzicale de la fiecare terasă, toate se pierdeau în adierea vântului cald și în mirosul atât de specific al Dunării. Un loc pe cât de extravagant, pe atât de liniștitor. Cred că am adormit ceva timp acolo, urmând să intru în apă. Era ireal de caldă si plăcută, parcă m-aș fi aflat pe o plajă din Thailanda, iar aici nu exagerez. Într-adevăr, nu am fost niciodată acolo, însă sentimentul de liniște pe care îl simțeam aici, în Dunărea din România, mă ducea exact cu gândul la toate impresiile pe care le-am citit despre Thailanda. La finalul zilei am cinat, stoarsă de puteri, la restaurantul de pe plajă, admirând apusul de peste Dunăre.

ZIUA 8

În topul celor mai întreținute locații studențești se află căminul din București, alăturat universității Oxsten. Pentru faptul că am locuit trei ani într-un cămin studențesc care s-a ridicat peste nivelul așteptărilor mele, acesta chiar îmi stârnise curiozitatea. Atât de renumit, încât în timpul verii se făceau vizite pentru oamenii curioși dacă merită să-și lase aici copiii. Deși planul meu inițial nu era să părăsesc metropola frumoasă, care m-a găzduit timp de șase zile și mi-a oferit cele mai frumoase trăiri, am plecat la un drum de aproximativ cinci ore cu trenul. A fost o încântare să trec prin toate câmpiile pline de copaci înfloriți, deasupra tuturor apelor atât de pure si agitate, văzând multe case încă țărănești, probabil părăsite, care se mai țineau în câteva scânduri. Am văzut apusul de peste văi, scăldându-mi fața cu lumina sa îmbietoare. Mă întreb oare câte astfel de trăiri îți mai pot oferi aceste locuri, natura aceasta absorbitantă care încununează cu adevărat România? Nu cred că mai există pe undeva un respect atât de mare pentru natură cum este aici. Oamenii pe cât de dezvoltatori și puternici industrial sunt, își aleg locurile unde să se remarce, neafectând natura așa cum este afectată în alte locuri. Țara aceasta chiar îți dă impresia că este condusă de minunile naturii. În călătoria mea cu trenul, am văzut însă și câteva familii care încă nu intraseră în civilizație, ceea ce mi s-a părut strigător la cer. Oameni care deși, poate, beneificiau de electricitate, îți puteai da seama că nu erau oamenii pe care i-am întâlnit până acum în România. După doza de energie pe care am primit-o din partea naturii, am ajuns în capitală. O aglomerație copleșitoare, specifică orașelor din America. Clădiri ireal de înalte, înconjurate numai de sticlă. Lumini unde vedeai cu ochii, care îți călăuzeau parcă drumul spre centrul infinit al orașului. Infinit pentru că fiecare clădire semăna cu cealaltă, fiecare stradă, fiecare autovehicul, fiecare om. Am înaintat spre hotelul la care îmi făcusem rezervare online, iar priveliștea avută de pe balconul de sticlă, îmi înfățișa Palatul Parlamentului, înconjurat de luminile stradale, dar și de cele cerești.

ZIUA 9

După ce m-am plimbat prin oraș, am făcut cumpărături pentru toată familia și am încercat să cuprind toate frumusețile acestui oraș într-o singură zi. Sosise ora vizitei căminului. Când am văzut clădirea care îmi era înfățișată, aș fi spus că mai degrabă era un hotel pentru oamenii înstăriți, iar de pe atunci începusem să înțeleg de ce e atât de renumit. Recepția era compusă dintr-un restaurant în nuanțe foarte liniștitoare de albastru. Clădirea fiind compusă din cinci nivele, cuprindea apartamente moderne pentru elevi, un amfiteatru, restaurante cu specific diferit, sală de fitness, cinema, sală de karaoke, de dansuri moderne, iar la ultimul etaj era un imens SkyBar care înfățișa nuanțele delicate ale cerului, cu perne mari, colorate, pe care studenții lecturau, însoțiți de o băutură naturală făcută la bar. Într-adevăr, se merita să-ți lași aici copilul, iar eu începusem să regret că nu locuiesc aici. În plus, fiecare apartament era facilitat cu un fel de geam oblic, pe care puteai să stai în perfectă siguranță și să admiri cerul. Pentru majoritatea studenților era o și mai mare încântare cititul în astfel de circumstanțe. Am ajuns înapoi în hotelul meu, dar înainte de asta m-am oprit la o tejghea care servea prăjitură cu ciocolată de casă. Nu numai că mirosea dumnezeiesc, dar am auzit și povești de la mama mea că este cea mai bună prajitură. Astfel, m-am așezat pe fotoliul comod de pe balcon, înfășurată într-o plapumă moale, și mi-am continuat lectura romantică, savurându-mi prăjitura.

ZIUA 10

Ultima zi am hotărât să mi-o petrec hoinărind prin țară până la metropola mea dragă, unde aveam plecarea din aeroport. Urmărind mijloacele de transport, am decis să fac câteva ocolișuri și să descopăr alte minunății ale acestei țări. Singurul aspect pe care nu mi l-am calculat a fost timpul. Da, timpul! Dacă nu ar trebui să mă întorc la serviciu, mi-aș petrece aici toată vara, însă, luând legătura cu superiorii mei, mi-am permis încă o zi de concediu. Am plecat din capitală, calculându-mi fiecare mijloc de transport. Astfel, începând cu ora 08:00 am vizitat Castelul Peleș, de care am rămas complet surprinsă, făcând poze la fiecare colțișor și achiziționând suveniruri cât cuprinde. Am ajuns și la Cetatea Râșnov, plasată pe un deal, demnă de imaginile din filme. Seara m-a găsit îndreptându-mă spre Castelul Corvinilor, unde intrarea pe un pod m-a fascinat din prima, ziua mea încheindu-se la un hotel din Deva. A doua zi, dis-de-dimineață, am vizitat Rezervația de Zimbri, unde i-am hrănit și am aflat multe informații despre aceste creaturi frumoase. M-am plimbat prin Parcul Național Retezat și am admirat, din nou, supremația naturii, călătoria mea sfârșindu-se cu una dintre cele mai frumoase cascade din lume, cascada Bigăr.

Acum, iată-mă aici, planificând o următoare călătorie spre țara mea de suflet…

DIANA IVANA VLAICI, 16 ani

Printre mii de galaxii

**

Bun venit în viitor! Unde? În Reșița anului 2118, mai exact. E incredibil cât de mult s-a schimbat acest oraș în ultimii 100 de ani. Au apărut câteva mașini zburătoare, încă se mai lucrează la siguranța lor, dar oricum avem mașini foarte bine dezvoltate, postul Radio Reșița s-a desființat, din păcate, deoarece au dispărut toate radiourile, în schimb avem ochelari conectați la internet, pe care-i poți controla cu puterea minții, telefoanele nu mai sunt smart, sunt de-a dreptul inteligente, ceasuri hologramă și roboți care se plimbă printre noi, toate astea la ordinea zilei.

S-au făcut de asemenea multe descoperiri și în lumea științei tot cu ajutorul unui reșițean care dorește să rămână anonim în aceste povești, și anume s-au descoperit trei planete noi: Aquatina – planeta care este alcătuită doar din apă, Soleil-Sun – planeta formată din foc și lumină și Terrumm – cea mai apropiată de Pământ, având în componența ei elemente comune Pământului, cum ar fi apă, pământ, soare și satelit propriu, însă vegetația fiind foarte redusă, oxigenul aproape inexistent, care pe deasupra conține și substanță toxică numită Sulforium, încă o enigmă pentru chimiști. În consecință, viața acolo ar fi imposibilă, iar extratereștrii au fost scoși din ecuație, fiind considerați demult doar un basm pentru copii.

„Mare pas în lumea științei: NASA a trimis pe planeta Terrum o echipă de astronauți pentru mai multe investigații” – Reportajul Ameliei Cornea, pentru Reșița Online.

– Ce părere ai despre asta, Anatol? zise Elian.

– Cred că nu vor găsi nimic, dar cine sunt eu să mă opun marii companii NASA?

– Așa e, ești doar un detectiv. Eu tot sper că mai există viață pe alte planete, de ce suntem așa egoiști să credem că suntem singuri și că tot universul ne aparține?!

– Eu zic să aprofundăm cazul lui Filipp Muntean și să lăsăm povestea asta de-o parte. Sau crezi că l-au răpit extratereștrii?

– Nu e exclus, având în vedere că nu sunt găsite indicii la locul în care Filipp a fost văzut ultima dată.

– Ce indicii ai vrea să găsești în urma unui hotel abandonat acum vreo 80 de ani? Poate a vrut să ia o pauză, așa cum ar trebui să facem și noi în weekend. Ce zici de parașutism?

– Nici gând!

Elian Gliga și Anatol Domnescu sunt doi dintre cei mai buni detectivi reșițeni, dar și cei mai buni prieteni, crescând de mici împreună și completându-se foarte bine, chiar dacă au firi total diferite. Elian este un visător, pasionat de univers și de paranormal, copilăros și foarte comod, având 26 de ani, pe când Anatol este un tip realist, serios, cu o inteligență sclipitoare, și pasionat de sporturi extreme, având 27 de ani. Cei doi se află-n antiteză, dar extremele se atrag, având și o foarte bună potrivire de nume, Anatol însemnând răsărit, iar Elian soare.

– Nu pot să cred că fac asta! zise Elian.

– Suntem doar la 3000 de metri deasupra pământului.

– Doar la 3000 de metri? Îți bați joc de mine?!

– Nu o să pățești nimic, pur și simplu tragi de ața parașutei și se va deschide, nimic mai simplu.

– Și dacă nu se deschide?

– Ai fost un prieten bun! zise Anatol râzând. La 3 sărim!

– Eu nu fac asta!

– Cine spune că poți să alegi? și îl împinge pe Elian din elicopter, apoi sări și el.

– O să-mi plătești pentru asta, pun extratereștrii pe tine!

– Păcat că nu există!

– Anatol… aaa, cred că mergem pe o traiectorie greșită!

– Nu era în plan să ajungem deasupra ruinelor hotelului Rogge.

– Ce ne facem acum? Eu ți-am zis că nu vreau să mă bag în chestii d-astea. Din cauza ta o să murim!

– Fii atent și ține-te bine, intrăm prin acoperiș!

– Eu închid ochii, nu pot să-mi văd sfârșitul așa!

E întuneric, mirosul închis aproape că-i sufocă pe amândoi, norii imenși de praf le îngreunează vederea, furând și ultima licărire de lumină din hotel.

– Suntem vii? întrebă Elian.

– Așa se pare!

– Aici nu e hotelul în care se presupune că a dispărut Filipp?

– Ba da, e chiar el!

– Dacă tot suntem aici, hai să mai căutăm indicii, ochiul uman e mai bine dezvoltat decât cel bionic, adică roboții pentru investigații nu sunt la fel de buni precum detectivii.

– Putem căuta ani de zile, nu o să găsești nimic, în afară de mese prăfuite și lifturi defecte.

Se făcuse deja târziu, era aproape miezul nopții, Elian plecase acasă să se odihnească, iar Anatol spuse că rămâne să contempleze ce tocmai s-a întâmplat. Se așeză pe scările prafuite și trase adânc aer în piept, își dădu seama că nu a fost cea mai bună alegere să facă asta, deoarece aerul îmbibat cu mucegai îi umplu plămânii până la refuz și îi provocă o tuse puternică. Deodată, simți cum corpul începu să-i plutească în aer, își ridicase capul și privi prin tavanul inexistent cum o lumină străvezie orbitoare se apropia de el. De fapt, ce nu știa Anatol era că el se apropia de lumină.

– Sunt legat de mâini și de picioare. Mă trezi lumina orbitoare. Îmi e frică! Ajutor! Ajutor! Ajutor!

– Hei, liniștește-te!

Îmi deschid ochii și realizez că a fost un vis, sunt într-o cameră primitoare, așezat pe un pat confortabil, mă doare puțin capul. Nimic anormal. Ah, și un extraterestru e lângă mine.

– Bună! Numele meu este Mics! Îmi pare bine să te cunosc!

– … unde sunt? Cine ești? Ce caut aici?

-Ți-am spus, eu sunt Mics, ești în spațiu. Oh, sunt atât de încântat să te cunosc! Cum te numești?

– Anatol…

– Oh, ai un nume foarte frumos, știi că înseamnă răsărit?

– Da… știu. Totuși ai putea să fii mai clar cu mine?

– Stai liniștit, ești la loc sigur, undeva în spațiu, dar la loc sigur, mă bucur că nu ești prea speriat, așa cum a fost Filipp. Trebuie să-ți fac cunoștință cu el, e un tip foarte tare de pe Pământ! Și cu astronauții, ei bine… ei sunt pedepsiți acum, au cam călcat-o pe nervi pe regină și sunt închiși în niște celule, de altfel foarte confortabile, primesc apă și mâncare, deci, nu le e tocmai rău.

– Filipp? E aici?

– Da, îl cunoști?

– Să zicem…

Stăteam și analizam totul în jur, nu puteam crede că totul e real, stăteam cu un extraterestru lângă mine, totuși, extratereștrii nu sunt așa cum ni-i imaginam noi, nu sunt fapturi verzi cu ochii ieșiți din orbite sau prea ciudați pentru legile fizicii. Mics e un extraterestru destul de simpatic, e foarte alb la ten, ochii sunt într-adevăr mari, dar foarte frumoși, de un albastru hipnotizant, îmbrăcat într-un costum care aduce a tinichea, un fel de combinație între un robot și un cavaler medieval.

– Te așteaptă regina în sala tronului!

– Acum, parcă aș fi într-o poveste… sala tronului, regina.

M-a condus printr-un coridor slab luminat și foarte simplu, uși pe ambele părți, fiecare având câte un nume pe ea. Am încercat să descifrez ce se afla pe uși, dar îmi era imposibil, poate din cauză că eram bulversat de tot ce mi se întâmplase. Însă una singura mi-a atras atenția, pe ea scria Filipp, am vrut să intru acolo, dar ceva mă oprea, poate frica de regină sau teama de situația în care se afla el, deși nu cred că poate fi tratat prea rău.

– Unde a dispărut omul ăsta?! Nu mă poate lăsa singur acum când avem atâtea de făcut! Claude, știi ceva de el?

– Absolut nimic!

(Claude era un robot-servitoare, care de trei ani se afla în posesia familiei Gliga).

– Cred că-și bate joc de mine, nu răspunde la telefon de două zile!

– Poate e la bunica lui, știi că-i place să-și petreacă timpul acolo când e stresat!

– Ai dreptate, o să merg azi la bunica Adora. Nu am vizitat-o nici eu de ceva timp.

Am ajuns în cartierul francez, la periferia orașului, acolo unde locuiește bunica lui Anatol, care, de altfel, este și bunica mea de suflet. Deschid porțile vopsite în alb și o caut pe Adora în curtea din fața casei. Realizez că e exact ca în copilărie, gazonul verde bine întreținut, o mulțime de trandafiri care răspândesc un miros specific acestei case și groapa cu nisip. Nici înfățișarea casei nu s-a schimbat deloc. Continui să o caut în curtea din spate. O găsesc în final așezată la o măsuță, cu o ceașcă de cafea în mână și ascultând o casetă la radio, cred că e singura din oraș, chiar din lume, care mai are un radio.

– Elian, ce bucurie să te văd. E și Anatol cu tine?

– Bunică Adora, îmi pare bine să te văd!

– Ce mai faci? Cum mai ești?

– Păi, eu destul de bine… cred.

– Anatol cum mai e, pe unde mai umblă?

– De asta mă aflu aici, nu dau de el de două zile, mă gândeam că poate e la dumneata, parcă a intrat în pământ!

– Sau l-au răpit extratereștrii…

– Poftim?!

– Ah, nimic dragule.

– Am de gând să rămân la tine câteva zile, te-ar deranja? Vreau să-mi mai amintesc de copilărie!

– Ce fericită sunt, în sfârșit nu mai sunt singură, stai dragule cât dorești!

Ajuns în sala tronului, o lumină puternică îmi inundă ochii și îmi provocă o semiorbire. Ciudate creaturi extratereștrii ăștia. Mai întâi un hol slab luminat, iar acum parcă soarele s-a mutat în această încăpere.

– Bun venit printre noi! Numele meu e Ayline și sunt regina acestei planete. Planeta Terrum.

– Eu… eu sunt Anatol și aș vrea să aflu cu ce scop am fost adus aici.

– Hmmm, ești îndrăzneț! Probabil că știi faptul că NASA a trimis astronauți pe această planetă, iar apoi a declarat că nu mai există viață aici. Au mințit că aerul e contaminat, că e imposibil de trăit aici. Vreau să cunoască lumea adevărul!

– Și pentru asta răpiți oameni, așa la întâmplare?

– Nu la întâmplare… Ești nepotul Adorei. Ea e prietena noastră veche, am cunoscut-o în anul 2100, pe malul râului Bârzava. Se plimba seară de seară cu tine și noi coboram mereu seara pe pământ ca să privim stelele de pe malul râului. Ea ne-a descoperit și de atunci comunicăm prin radioul ei. De ce crezi că nu-l aruncă încă?

– Nu, nu… asta nu se poate. E prea de tot!

– Dacă nu mă crezi o putem contacta chiar acum!

– Știu și eu… e în vârstă, s-ar speria să afle că iubitul ei nepot e undeva în spațiu, singur, speriat…

– Nu ești singur! zâmbi ea. Atunci am observat cât poate fi de frumoasă. Părul negru și lung, ochii negri, pielea atât de albă, buzele roșii ca sângele. Purta o rochie lungă cu trenă, de culoare verde, o femeie așa frumoasă… nu ai zice că e extraterestru. Apoi i-am zărit tentaculele.

– Mă tot întreb de ce nu arunci radioul acesta și nu-ți cumperi un laptop sau un televizor mai nou?

– Oh, dragule, cu radioul acesta pot călători în spațiu și timp, să vorbesc cu prietenii mei vechi… sunt lucruri pe care nu le poți înțelege.

– Eu cred că înțeleg!

– Da?

– Da! Prietenii tăi vechi sunt cântăreții ăia ursuzi, bătrâni, care au fost faimoși acum vreo sută de ani!

– Ah… da, văd că înțelegi, nu știu de ce m-am îndoit de tine.

– Bunică, știu că Anatol e cel deștept dintre noi doi, dar nici eu nu sunt tocmai prost!

– Că tot veni vorba, a mai sunat?

– Nu, niciun semn, încă.

După întâlnirea cu Ayline, am fost lăsat să revin în camera mea ca să mă pot odihni. Nu prea am putut dormi, se pare că Moș Ene nu trece și pe planeta asta. Am rămas cu ochii ațintiți în tavanul verde și am realizat mai apoi că toate lucrurile sunt verzi. Se pare că descoperirea aceasta mi-a solicitat destul de mult creierul, așa că am adormit în final. I-am visat pe bunica, pe Elian, pe mama, toți erau îngrijorați, îmi era dor de ei, de Pământ.

În final, mă trezi o voce. Era Mics:

– Ești chemat la masă!

Am luat cina cu Ailyne, Mics și Filipp. Nu am prea vorbit deloc, mâncarea a fost surprinzător de bună. Nu era diferită față de mâncarea de pe Pământ. După cină, am fost invitat la o plimbare în grădina palatului. Într-adevăr, nu era prea multă vegetație aici. Câțiva copaci ici-colo, niște flori care semănau cu trandafirii și alte câteva tipuri de plante.

– Nu e prea fascinant pe aici!

– Așa e, vântul nu bate, nu plouă niciodată, soarele luminează slab, totul e monoton, dar existăm, chiar și în asemenea condiții.

– Oh, e bine, nu vă arde soarele, nu trebuie să suportați ploaia, e perfect!

– N-aș zice, dar noi nu avem noapte pe Terrum, e mereu zi. Nu avem stele…

– Nu-mi place întunericul, mă tem de el sincer, chiar și la anii aceștia!

– Ce făpturi de neînțeles sunteți voi, oamenii!

– De ce spui asta?

– Sunteți ființe atât de indiferente. Urâți când bate vântul, dar ați da orice ca la sfârșitul vieții o adiere să vă mângâie obrazul. Urâți când soarele arde dogoritor, dar în ultimele clipe ați da orice ca măcar o rază de soare să vă lumineze întunericul. În loc să dansați în ploaie, bolborosiți o înjurătură și deschideți umbrelele. Supărați pe Dumnezeu pentru vremea urâtă, dar la final de viață ați da orice pentru o ploaie, o ploaie care să vă spele păcatele. Vă temeți de noapte, pentru că sunteți fixați pe întunericul ei, în loc să ridicați capul din telefoane să priviți stelele și luna. Oh, elemente de preț ale creației, cu ce scop faceți umbră acelui pământ?

– Îți spun sincer, nu m-am gândit la asta până acum, ai multă dreptate…

Sunt deja de două zile cu bunica Adora și mă simt fantastic. Femeia asta gătește genial! Dacă Anatol ar ști că mănâncă Elian acum mâncarea noastră preferată, pe scaunul lui preferat, sigur ar muri de ciudă. Mă întreb pe unde o umbla derbedeul ăsta. Eu sunt îngrijorat sincer, dar nu las să se vadă, Adora e bătrână, iar Anatol fie că vreau, fie că nu, rămâne nepotul ei preferat, nu vreau să-mi imaginez ce e în sufletul ei. Așa că încerc să par cât mai vesel. Azi o să joc cu ea remi, e un joc foarte vechi, dar încă se mai joacă. Țin minte că în serile de vară ieșeam toți trei în grădină și jucam împreună acest joc. Acum, când stau să mă gândesc, chiar îmi lipsește Anatol.

– Gata și plăcinta, Elian! Cât de mult vrei să-ți tai?

– O vreau pe toată!

După plimbarea din grădină, concepția mea față de Terra s-a schimbat ireversibil și categoric în bine, în foarte bine. Mi-am dat, într-adevăr, seama cât de mult îmi lipsește și orașul meu, îmi e dor de Elian, să vizitez cu el muzeul locomotivelor cu abur, pe care-l vizitam și când eram mici, doar că acum e un muzeu adevărat, fiind acoperit cu un acoperiș și înconjurat de patru pereți. Îmi e dor și de bunica Adora, de mama, de tata… de toți ai mei. Oh, aș vrea să vorbesc cu ei! Dar stai! Ayline a zis ceva de un radio…

– Mics! Mics!

– Da, aici sunt!

– Du-mă la Ayline!

– Care e graba?

– Nu-ți pot explica acum.

Am ajuns în sala în care era ea:

– Ailyne, vreau să vorbesc cu bunica! Ai zis că poți, nu?

– Desigur.

Și porni aparatul….

Era seara. O seară de vară. Greierii cântau, aerul era cald, stăteam cu bunica în curte și beam amândoi ceai rece. Ne gândeam la Anatol, ne aminteam de copilărie.

– Mai ții minte când îi era frică să meargă singur la baie?

– Daaa, îi era teamă de Babaduc. (așa îl numea pe monstrul său imaginar)

– Și acum e curajos…

Deodată, radioul începu să scoată niște sunete ciudate… niște bâzâituri. Adora se schimbă la față:

– N-a mai dat un semn de mulți ani…

– Cine, bunico?!

– Ailyine aici!

– Ba nu, Anatol!

Din nou bâzâituri, niște cuvinte de nedeslușit. N-am mai avut răbdare și am strigat.

– Anatol, unde ești? Vino acasă, ești într-un radio? Ce faci, omule?!

Din nou, bâz, bâz, bâz „sunt în spațiu”.

Și s-a închis.

Ailyne m-a ajutat să iau legătura cu Elian, aparatul începu să pornească.

– Nu l-am mai folosit de mult, poate fi defect…

Au început să se audă niște sunete ciudate, niște bâzâituri, iar apoi Ayline a rostit un salut, m-am băgat și eu, apoi l-am auzit pe Elian. Mă întreba disperat unde sunt, am apucat să-i spun că sunt în spațiu și brusc aparatul se opri.

– Oh, știam eu că e defect, zise Ayline dezamăgită.

– Nu e nimic, măcar știu de mine acum.

– Ce ai zice de piscină?

– Poftim?

– Ce ai zice să facem o baie-n piscină?

– Sunt de acord.

Am pornit spre piscină, am mers prima dată prin curtea palatului, apoi într-o grădină mai frumoasă ca restul peisajului, iar mai apoi am zărit imensa piscină:

– Vă mărturisesc că nici Pământul în toată splendoarea lui nu are o asemenea piscină. Mi-e greu să o descriu, dar pot să spun că e superbă, e mare, în toate sensurile, fluturi zboară deasupra, împrejurul ei numai flori, probabil aici au fost aduse toate florile de pe Terrum. Am mai observat lângă piscină un alt obiect care aduce a radio.

– Ce e acesta? Alt aparat care poate lua legătura cu Pământul sau care prin undele lui electromagnetice poate trece prin timp, sau poate comunica cu morții. Sau…

– E pur și simplu un radio, prostuțule, la care ascult muzică.

– Ah, da? am întrebat eu dezamăgit de simplitatea acestui obiect…

– Da, mereu ascult piesa mea preferata… „Între mii de galaxii”.

Și a început să fredoneze:

„Între mii de galaxii, există un loc doar al meu,

Deși rătăcesc azi prin spațiu, știu că voi găsi locul meu”.

– Mda, ciudată piesă, îmi spusesem în gând, căci nu doream cu niciun chip să o supăr pe Ayline. Îmi dădusem tricoul jos și am intrat în apă. Mă bucuram, mă simțeam liber, am aruncat o privire către ea… mă privea, mă privea cu ochii ei atât de negri și de limpezi, încât se reflectau stelele nopții în ei, chiar dacă afară era zi.

– Nu pot să cred, bunică Adora, că în tot acest timp tu știai de existența lor și nu ai împărtășit asta cu noi.

– Îmi pare atât de rău, credeam că nu mă veți crede.

– Știi cât m-am chinuit să-l conving pe tăntălăul de Anatol. Și totul fără niciun rezultat…

– Oh, da, e fire realistă, de mic era așa…

– Nu ți-e dor de el?

– Oh, ba da, mai ales că-n ultima vreme trecea foarte rar pe la mine…

– Știi… era mai mereu ocupat…

– Mă mai întreb dacă ține la mine, știi că l-am crescut de mic, adică v-am crescut… dar poate a uitat că mai exist…

– Nici gând, vă iubește. Adică vă iubim. Nicio șansă să te uităm, ești bucuria copilăriei noastre…

– Dragule, nici nu-ți închipui câtă fericire mi-ai adus în suflet… ce zici de niște cornulețe?

– Aș putea refuza?

– Ai putea…

– Dar nu o fac… am spus eu zâmbind fericit, că pregătește cornulețe. Sunt un gurmand!

Am făcut multe de când am ajuns aici pe Terrumm. Singurul lucru pe care nu l-am făcut a fost parașutismul. Nu pot să cred că și lui Ayline îi place.

Îmi începusem bine ziua, când mă trezesc la ușa mea cu Ayline si Mics, echipați din cap până-n picioare…

– Ce faceți?

– Vrei să spui ce vom face, zise Mics…

– Parașutism, adaugă Ayline.

– Nu, în niciun caz nu mă va mai convinge cineva să fac asta, de la ultimul accident, am început să-l urăsc.

– Haide, o să fie distractiv, avem toate măsurile necesare, nu-ți face griji, pe bune!

Și… iată-mă din nou urcat într-o navă spațială mai mică, folosită drept elicopter, cu inima făcută ghem, deasupra unui lanț de clădiri ruinate. Am avut un sentiment de déjà vu…

– Sari, au strigat, apoi m-au împins….

Ce a urmat după nu-mi era străin. Același loc întunecat, același miros închis, același praf care-mi invada plămânii…

Am eșuat din nou…

– Anatol, Anatol, hei, mă auzi? suna în capul meu aceasta întrebare, mă dureau toate, deschid ochii.

Prima oară zăresc camera de spital în care mă aflu. Deja îmi dădusem seama că eram la Spitalul Județean din Reșița.

Îl văd pe Elian care se aplecă uimit spre mine, dar vesel că deschid ochii…

– Elian, Elian, n-o să-ți vină să crezi! Extratereștrii chiar există, am fost pe Terrumm, Elian, e atât de frumos acolo…

– Da, da, da! A spus doctorul că ai suferit o lovitură puternică la cap…

– Elian, de ce nu mă crezi?

– Prostii, Anatol, eu cred în ei, dar tu, tu nici să-i vezi nu crezi…

Și conversația noastră ar fi ajuns să se transforme în ceartă, dacă nu ar fi intrat bunica în salon…

– Oh, dragul meu… și mă săruta tot, ți-am zis că parașutismul e periculos. Nu asculți niciodată!

– Dar cum am ajuns aici?

– Nu mai ții minte? zise Elian.

– Deloc…

– Cum așa?

– Păi am aterizat în ruinele hotelului, te-ai lovit rău la cap și ai leșinat, ai stat în comă vreo două zile, ne-am îngrijorat rău…

– Dar am vorbit cu voi prin radio, v-am zis că sunt în spațiu…

– Oh, dragul de tine, zise bunica Adora, chiar te-ai lovit rău la cap. Azi la ora două te externează, vei veni la mine și te voi răsfăța cum o făceam când erai mic.

Stau la masă, în grădina din spate a bunicii, e seară. Bunica Adora pregătește un chec cu vișine, vântul adie, e o adiere caldă, ulterior am aflat că am și piciorul rupt, așa că sunt cu el în gips. Pe masă, am limonada mea și radioul bunicii, încă mai cântă ce-i dictează caseta. Mă uit către cer și văd stelele, sunt recunoscător, nu am mai continuat discuțiile despre spațiu cu ai mei, oricum nu mă vor crede. Dacă stau acum bine să mă gândesc, nici eu nu mă cred…

Deodată, aud la radio o melodie cunoscută…

„Printre mii de galaxii, există un loc al meu”

… mă uit din nou spre cer și o văd, îmi face cu ochiul.

– Gata checul, imediat vă servesc!

ANDREEA ROIBAN, 16 ani

Capitolul III

***

România în versuri

Dulce, dulce Românie

***

Dulce, dulce Românie

Cât de dragă-mi ești tu mie,

Cu câmpii și munți și dealuri

Și pe Dunăre cu valuri.

Și din tot ce am văzut,

Cel mai mult, tu, mi-ai plăcut.

Ce să mai spun despre tine?

Ești frumoasă și mi-e bine.

Românie, țara mea!

Eu, cum te-aș putea uita?

Țara-n care m-am născut

Și în care am crescut.

LUCA EMANUEL ȚUNDREA, 10 ani

Dorință

***

România, țara mea

Ești o țară minunată!

„La mulți ani!”  îți spun acum,

Să știi, cânt cu lumea toată!

Unii spun că ești poluată

Și foarte neîngrijită,

Dar eu spun că ești frumoasă,

Tu ești țara mea iubită!

Totuși, astăzi, te-aș ruga

S-o aduci pe mama mea

Să lucreze-n țara sa

Și nu în Austria…

EDITH STIGHELBAUER, 10 ani

Limba română

***

Limba noastră-i grai de aur,

Ce pe buze-ți-aduce miere,

Diamant ce stă-ntre stele,

Un buchet de viorele.

Limba noastră cea străveche,

Ce prin lupte fu pierdută

Și de domnitori strigată

Spre a lor armată.

Limba noastră-i ca un astru,

Ca și-un prinț pe-un cal măiastru,

Cea mai frumoasă moștenire,

Ce-o recitim cu iubire.

Limba noastră-i mult iubită,

De români ea prețuită

Fulg de nea precum o stea

Asta-i limba mea!

FABIAN ILIE CRENICEANU, 12 ani

Gânduri de Centenar

***

Ești țara mea frumoasă,

Ești plaiul meu cu flori.

Mulți îți spun acasă,

Mulți alții-ți poartă dor.

Prea mulți ani ai pătimit,

Război și cotropire…

Un secol s-a împlinit,

De la marea ta Unire.

O sută de ani s-au scurs

Și mulți te-au vrut ruine,

Hoți, dictatori nu te-au răpus

Și n-au sfârșit prea bine.

Ești țara ce ascunde

Peisaje, bogății.

Nu mai găsesc niciunde

Așa minunății.

Aduci pe față zâmbet

Și în anul centenar

Îți urăm toți din suflet,

Românie, „La mulți ani!”

ADRIAN MARIAN ARGHIR, 12 ani

Pe pământul strămoșesc

***

Vechi palate ridicate

De strămoșii noștri toate

Astea-s locurile-n care

Roadele ne prind culoare.

Vechi hambare părăsite

Și pământuri nemuncite

Toate or să prindă viață

Prin a bunicilor povață.

Peste tot unde privești

Falnice minuni găsești

Unde printr-un sat uitat

Cântă vioara neîncetat.

Talente și bogății

Aici poți descoperi.

România se numește

Chiar cu forma ei de pește!

GEORGIANA MUNTEAN, 18 ani

Spune-le!

***

Prețuiește România

Unde ți-ai lăsat mândria!

Adu-ți aminte de-a ei ie

Dulce, dulce Românie!

De plaiuri și istorie, spune

Oriunde ai merge-n lume.

Români, oameni frumoși

Cu suflet, mărinimoși.

ANDREEA BOLOHAN, 16 ani

Iubire românească

***

Românie, Românie!

Care a îmbrățișat o Mare Unire,

Tu te-ai menținut un secol întreg

De atunci, din trecut

Până acum, în prezent.

Toți te-au admirat și te admiră,

Românie, Românie!

Cu frumoasa bogăție:

Cu alaiul tău de flori

Și cu crengile vâlvoi,

Cu verde-a ta câmpie

Și cu strugurii în vie,

Cu râurile curgătoare

Și cu Dunărea încântătoare,

Cu munții tăi Carpați,

Cei frumoși și cei înalți!

Ești a noastră

Și ne ești dragă,

Tu, iubire românească

Nu te-am da pe-o lume-ntreagă!

DARIA ELISA CÎRPEAN, 13 ani

ANDREEA ȘTEFANIA DRĂGHICI, 13 ani

ARIANA LEOVEANU, 12 ani

Mândria noastră

***

România-i țara mea,

România-i iubirea mea,

România-i a mea țară,

De o frumusețe rară!

Ea este chiar mama mea,

Ea este și casa mea.

Ea este familia mea,

Ea îmi este patria!

Tatăl meu a fost ostaș,

Să lupte pentru Făgăraș.

Tatăl meu n-a fost un laș,

A luptat pentru oraș!

Dunărea-i mândria noastră

Ca și la Parâng pe coastă.

București e capitala

Ce ne și mândrește țara!

ALEX LUIS ISTUDOR, 13 ani

Ei, vânzătorii de neam și țară

***

Străbunul străbunului meu

Luptat-a cu hoarde străine,

Să nu calce pământul cel sfânt

Cei care n-au gânduri de bine.

Străbunul meu își caută hotarul,

Își caută pădurile frumoase!

Și lacrimile lui fierbinți,

Săpat-au dâre nemiloase.

Se-aude plânsul celor ce-au luptat

Să fie România „DODOLOAȚĂ”!

Dar cum sunt lacomi și avari,

Ei vând și vând din pământul nostru sfânt.

Ei ne-au vândut demult la ruși!

Acum, ne vând câte puțin

La toți cei care-au vrut să ne ocupe

Atunci, când străbunii erau de neînvins!

E bună gazdă românul

Și cheamă la masă pe-oricine!

Pe orice om nevoiaș

Dar nu pe cel cu gânduri haine!

Am cântat nu prea de mult

Hai, deșteaptă-te, române!

Și să curățăm ogorul

Să fie liber poporul!

Iarba rea însă n-am smuls

Și-a rămas pe ici, pe colo

Și s-au înmulțit în ani

Multe fapte de dușmani.

Hai, deșteaptă-te, române,

Căci din nou limba română

În cuvinte mici apune

Hai să dăm mână cu mână!

Să nu-l uităm pe Ion Arion,

Venit tocmai din satul Agriș,

Acest prim martir al Unirii

Murit-a-npușcat în gara Teiuș.

Deși sunt mic, văd multe ce nu-mi plac!

Și nu-mi place cum suntem mințiți!

Mințiți că vom trăi mai bine

Dar… unde? Când? Și mai ales cine?!

Acum, aici unde noi eram frați

Și adunam revoltele bogate,

Iar din pământ scoteam alese bogății

Acum? Suntem cu frunțile plecate!

Cu frunțile plecate dar mâinile întinse,

Conducătorii noștri, acum, au alte griji!

Să-și facă multe-averi în țară și nu numai

Să stea ai lor urmași fără de griji!

Zilnic văd cum pădurile noastre

Tăiate sunt și duse la străini!

Și-atunci, de ce conducătorii noștri

Trec și privesc nepăsători?!

Noi ne iubim străbunii ce-au pierit

Să țină pentru noi o Românie Mare!

Și-i vom purta în suflet și în gând,

Păzind cu trupul nostru hotarul și pământul sfânt.

ALEXIS CĂTĂLIN POPESCU, 13 ani

România, te iubesc!

***

România, țară mare,

Înfăptuită din trei țărișoare.

România, țară dulce,

De aici nu m-aș mai duce!

Dunărea cea albastră,

Ne străbate țara noastră.

Munți, dealuri și câmpii,

Le vedem din zori de zi.

Roșu, galben și albastru,

Tricolorul e măiastru!

Roșu, sângele înseamnă,

Ce-a fost vărsat pentru popor,

Ca azi să fim o țară de seamă,

Și la fel și-n viitor!

Galben e spicul de grâu,

Albastru e culoarea cerului,

Și-n încheiere reamintesc,

Românie, te iubesc!

CASIANA TĂNASE, 12 ani

Frumoasă-i România

***

M-am îndrăgostit de-un vis,

O țară, un paradis.

Ne oferă tot ce ne-am putea dori,

Ne face pofta inimii.

Așa că, hai, prieten drag,

Să ne oprim la umbra unui fag,

Să sorbim din priviri

Un tărâm de amintiri!

Și, of, ce dor îmi e de-atunci, când

Fără niciun fel de gând

Mergem pe frumoasele câmpii,

Printre lalele mii și mii.

Și mă îmbibam de mirosul lor.

Și admiram frumusețea florilor

Și soarele îmi amintea…

Frumoasă-i România, da!

ABIGAIL ELISABETA MARIȘESCU, 15 ani

Loc de poveste

***

România mea

Frumoasă este ea!

Un loc de poveste,

Câmpii, dealuri și munți

Aici își doresc să ajungă mulți!

O țară bogată,

În suflet păstrată,

Cu portul românesc…

Eu, dulce Românie,

Pe tine te iubesc!

Și vreau să îți șoptesc,

De tine să îmi amintesc

Și mereu am să vorbesc

Cu mândrie-n suflet,

Că aici am învățat să trăiesc

Și cel mai important

Să știu să iubesc!

ALEXANDRA SCRIJA, 18 ani

Dragă Românie

***

Dragă Românie, sumbru ți-e viitorul,

Au plecat oamenii buni ce și-au îndrăgit poporul…

Nu ești tu de vină, scumpă țărișoară!

Ai fost odată cea mai strălucită țară…

Din tot ce-a mai rămas, reparăm ce mai putem.

Să avem nepoții mândri, am luptat din răsputeri.

Viață și prosperitate, asta vrem noi cel mai mult!

Nu hoții și îndoieli… Noi am vrea dreptate,

Aerul ce-l respirăm să aibă miros de libertate.

Iubita noastră țară, noi luptăm cu tine.

Recuperarea bogăției n-o lăsăm de azi pe mâine.

Am avut mândrii o mie și-unde nu s-a mai văzut

Doar aici în țara noastră plină de neprevăzut.

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?”

Cu brațele deschise mă întorc la tine,

Unde am familia să m-alinte, unde pot să visez tricolor.

DEIAN BOGDANOVICI, 14 ani

Țară strămoșească

***

Mă uit la țara mea cea strămoșească

Și sper mereu să strălucească

Așa cum a fost lăsată

De daci și de romani

Ca flacăra cea vie

Aprinsă peste ani.

Cu sufletul mărit

Mă uit la a mea țară,

În veacuri neclintit-a ei mare comoară,

Ce dăinuie cald

În sufletele noaste

Ca universul falnic

Înconjurat de astre.

ALEXANDRA NICOLICI, 15 ani

Urare

***

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”

Fiii-ți să rămână aproape de glie,

Aproape de vatra noastră strămoșească,

Nu să plece-n lume, traiul să-l cerșească.

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”

Fiicile să-și crească pruncii cu mândrie,

Pieptul tău să fie o mână cerească

Pentru iubitorii de limbă românească.

ALEXANDRA IANCULOVICI, 15 ani

Cinste României

***

Țara noastră, România,

Noi cu toții o iubim!

Și de când suntem pe lume,

Învățăm s-o prețuim!

România mea e mândră,

Pe cer păsările-i cântă

Glasul lor răsună-n cor,

Pe deasupra norilor!

Oriunde-am fi,

Oriunde ne-am afla,

Pe cele trei culori preasfinte

Române, păstrează-le-n inima ta!

Noi, români adevărați,

Ne iubim țara și pe-ai noștri frați

Cinstim eroii și-ntregul neam

Acum în anul Centenar!

ROBERT PAȚACHIA, 14 ani

Jos pălăria pentru România!

***

România? O țară frumoasă,

Chiar de uneori, cu dor, ea ne apasă…

Ca și-n al nostru imn

Prin noi curge sânge latin.

I-avem pe Eminescu, Minulescu și Arghezi,

Care ne-au învățat despre luceafăr, iubire și țară.

Ei sunt comori abstracte,

Luminează viața,

Cum luminează soarele

Pământul dimineața.

Pentru ei și pentru tine

Tot cu dor și mulțumire,

Azi, în prag de ziua ta,

Lasă-mă să-ți spun așa:

Jos pălăria

Pentru România,

Dulce țara-mea!

ANDI APOSTOL, 14 ani

Mai presus

***

Mai presus de iubirea de natură,

Mai presus de iubirea de bani,

Mai presus de iubirea de ani

E iubirea de țară.

Mai presus de respectul de sine,

Mai presus de respectul de voi,

Mai presus de respectul de soi,

E respectul de steag, de eroi.

Mai presus de urări de sănătate,

Mai presus de urări de noroc,

Mai presus de-așteptări și dreptate

E respectul, iubirea, urarea;

De pace, de iubire, de unitate.

E îndemnul pentru noi, pentru voi

Ca popor ce-a învins mari dureri

Să rămânem uniți de poveri,

Să răbdăm, să schimbăm, să acționăm,

Să iubim și să iertăm!

IOAN CHRISTIAN ROIBAN, 13 ani

Mândru că-s român

***

Românul nu piere

El face și face…

Munca de-o viață

La plug se cunoaște.

Românul s-a născut poet

Și, prin imaginație, complet!

A riscat și-a stat drept

Dorindu-și să fie perfect.

Omul? Locul îl sfințește

Și-n tihna Domnului trăiește!

Cu fața spre cer o spun

Mândru mi-s că sunt român!

BILIANA IOVANOVICI, 18 ani

A noastră țară

***

România-i țara noastră,

Patriotism, iubire, frăție, o familie suntem noi,

Cu toții trăim sub steagul românesc

Iar, Patria Mamă, eu o iubesc.

Asta-i țara noastră,

Plină cu tradiții bătrânești,

Cu mândrie ne amintim,

Le descriem în detaliu,

Cu gânduri blânde,

Simțim și spunem..

Poți vedea Marea Neagră,

Poți auzi Dunărea,

Poți escalada Munții Carpați,

Și poți să te bucuri,

De toată priveliștea încântătoare,

Mireasma amețitoare

Și de zonele culturale.

Ale mele cuvinte nu sunt de ajuns…

Țara noastră, poporul nostru,

Patria noastră!

Se află aici,

Nu altundeva,

Deoarece România este și va rămâne

Veșnic țara mea.

ANDREA PULBERE, 13 ani

România, raiul sfânt

***

Țară minunată, Raiul sfânt de Sus

Ne-a unit o dată, Preaiubit Iisus.

Țară fericită care ne-ai promis

Este mai slăvită decât orice vis.

Țară luminoasă, unde-n veci vom fi

Este mai frumoasă decât pot gândi.

Țară iubitoare, unde vrem să fim

Ca pe-o-mbrățișare dulce o dorim.

Țara primăverii, ce ne-aștepți în tine

Dorul revederii arde până-n mine.

Pașii mi-i așteaptă-n zări nestrăbătute,

Treaptă după treaptă, să le sui mai iute.

Dulci făgăduințe, țineți-ne-ntruna

Dragostea fierbinte, așteptând cununa,

Țineți-vă starea trează-n gând și-n fapte,

Până la strigarea Miezului de Noapte.

Țară mult dorită, paradis nespus,

Dă-ne-o fericită, Prea iubit Iisus!

Țară minunată, fă s-o moștenim,

Fața-Ți adorată, veșnic s-o privim!

ANDREI LUCIAN CĂTA, 13 ani

Româneasca-mpărăție

***

În 2018 sărbătorim

100 de ani de la Marea Unire!

Oh, românească-mpărăție,

E freamat mare, azi, aici, în poezie…

Căci, de când ne-am născut

Și până când noi vom muri,

Pe pământul românesc, sufletul ni-l vom jertfi!

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

Țara mea de glorii, țara mea de dor?”

Se-nvăța odată, se simțea mai bine

Acum, însă, astăzi, toate-s de decor…

„Mult e dulce și frumoasă

Limba ce-o vorbim,

Altă limbă-armonioasă

Ca ea, nu găsim!

Românașul o iubește

Ca sufletul său,

Vorbiți, scrieți românește,

Pentru Dumnezeu!”

Mesaj transmis, recepționat,

Vă promit că am s-o fac!

Acum vreau să-i amintim

Pe cei ce ne-au croit un drum.

Să le transmitem că mai știm

A noastră țară s-o iubim!

Ioan Cuza, Mihai Viteazul…

Decebal, Traian, Vlad Țepeș…

Coșbuc, Hasdeu și Eminescu…

Păunescu, Văcărescu…

Mulți eroi de-a lungul vremii

Au luptat și-au apărat,

Să iubim a noastră țară

Pe noi, toți ne-au învățat!

Strămoșii noștri-au suferit

Și au luptat și s-au jertfit

Și-au apărat acest pământ

Și-au vărsat sângele cel sfânt!

Așa că-n an de Centenar, români,

Sărbătoriți și vă iubiți,

Apreciați și prețuiți

Tot ce-am primit,

Și tot ce-am moștenit!

ROBERT PAȚACHIA, 14 ani

Unde drumul mă va duce

***

Dacă stai și-o studiezi,

Ajungi să te minunezi!

România s-o iubești

Pentru câte le găsești.

Tradiții și obiceiuri,

Românii? Tot cu milieuri,

Cu cocii pentru transport

Locul 1 la confort!

Când românii-au sărbători

Casa? Răsună din zori!

Că s-adună bucuroși

Și sunt foarte numeroși.

România, draga mea,

Te iubesc, ești țara mea!

Unde drumul mă va duce…

Port drapelul ca pe cruce!

ALEXANDRA DIMITROVICI, 16 ani

Țara mea

***

Țara mea e tot ce sunt

O floare pe-acest pământ,

Ce-nflorește zi de zi

Dătător de bucurii.

Însă-mi zic: e România,

Țara sufletului meu.

Îmi aduce bucuria,

Vreau să stau aici mereu!

MIRELA ROIBAN, 16 ani

Ție-ți mulțumim!

***

Țara noastră-i România,

Cu aceasta ne mândrim!

Ea ne-aduce o speranță

Să putem să o slăvim!

Românie, țară dragă,

Cu meleaguri creștinești,

Tu ne dai roadele toate,

Cu ele ne mulțumești!

Limba ta ne este dragă,

Noi prin tine învățăm

Să fim oameni înțelepți,

S-avem minte de poeți!

Noi, aici, trăim ca frații,

Ne-ajutăm și ne iubim,

Însă tu ne-nînveți ce-i viața,

Și tot ție-ți mulțumim!

MARIA PLOPU, 16 ani

ANTONIA MITROFAN, 16 ani

De ziua ta

***

Oricât ai căuta-n lumea mare

Nu există țară-n zare

Mai frumoasă și mai vie

Decât a noastră, dragă, Românie!

Patimile noastre-ți sunt în față

Ia de la noi tot ce-ți face pe plac ție

Că-n dar ne-ai oferit de toate:

Bogăție, iubire și libertate.

Of, Românie, țara mea de suflet

De ziua ta îți cânt și dansez

Căci dacă n-ai fi fost tu

Aveam motiv să mă-ntristez!

ALEXANDRA BONDAR, 15 ani

Îmbrăcată-n ie

***

Mă plimb prin vie

Îmbrăcată-n ie

Așteptând să vie

Ziua ta, a mea Românie!

Să te sărbătoresc

Și să-ți povestesc

Că sunt mulți ca mine

Îmbrăcați în ie

Ce au luptat cu vitejie, pentru tine

Țară de dor, țară frumoasă

Pe care noi, mereu, te-am numit acasă!

ALEXANDRA SCRIJA, 18 ani

Revelație

***

româncă sunt

eram aici

credeam

că știu

am deschis ochii

din pustiu

am văzut

cum se despică

roșu

bleu

și-un strop din Soare.

ANDREEA BOLOHAN, 16 ani

Capitolul IV

****

România în culori

Prolog

****

În paralel cu realizarea acestui volum, pentru celebrarea Centenarului Marii Uniri, la Casa de Cultură Moldova Nouă am dorit organizarea unei expoziții care să aibă ca temă simbolurile țării noastre, așa cum ele sunt considerate și văzute prin ochii elevilor de diferite vârste. În sprijinul ideii, peste 100 de lucrări au ajuns la noi în decurs de o lună de zile. Aici, important de precizat mai e faptul că această provocare lansată a trebuit dusă la împlinire utilizând doar culorile tricolorului românesc, fie toate, fie cel puțin una, plus evidentele alb și negru. Ulterior, întrucât am considerat că expoziția merită amintită într-un loc frumos, că eforturile și rezultatele copiiilor care, culmea, nu sunt specializați profilului Arte, dar care cred în muncă și-n pasiune, sunt demne de toate aprecierile, am decis ca acest capitol să regăsească sub denumirea România în culori, câteva dintre lucrările lor. Suntem recunoscători tuturor celor care au contribuit și, în egală măsură, le mulțumim, pentru că, din mâna lor, au dat viață celor trei culori falnic imprimate în sufletul fiecărui iubitor de țară!

Director Casa de Cultură Moldova Nouă

(coordonator „O mie nouă sute optsprezece”)

Români în straie populare

ANDREA PULBERE, 13 ani

Ateneul Român

STEPHAN BURTESCU, 8 ani

Poarta sărutului

NICOLAS OANCEA, 8 ani

Coloana Infinitului

SUZANA NOVACOVICI, 11 ani

Transfăgărășanu

EMANUELA MARIA CHIRICESCU, 12 ani

Lupul dacic

GEORGE TORAN, 16 ani

Decebalus Rex

NADIN CÂLNICEAN, 12 ani

Contele Dracula

DIANA IVANA VLAICI, 16 ani

Port popular românesc

MIRIAM NAOMI PĂUNOVICI, 18 ani

Uniți sub tricolor

RAISA BOTEA, 9 ani

Încheiere

*

Viitorul se clădește de azi, nu de mâine!

România… țara natală, ce inevitabil a cimentat adânc în sufletele noastre valori culturale deosebite, care nu pot fi regăsite în niciun alt loc străin. Fie că recunoaștem în mod public și cu mândrie sau procesăm ideea în subconștient, același sânge de român ne curge prin vene, ceea ce ar trebui să însemne preocupare și devotament, nu rivalitate, manifestate în mod egal pentru a ne ridica țara în rândurile fruntașilor europeni sau chiar mondiali.

Încă de la o vârstă fragedă ni se insuflă necesitatea unei educații, ce mai apoi, de-a lungul anilor, este eclipsată de posibilitățile din Occident și așa-zisa lor formare intelectuală și spirituală avansată. Ca urmare, multe valori, potențial românesc net superior, ce prezintă aspirații considerate greu de atins în țară, se înstrăinează încercându-și norocul pe meleagurile străine. De aici, pleacă marea problemă în privința dezvoltării interne, fie ea socială ori economică.

Consider că viitorul prinde contur pornind de la acțiunile actuale, oportunități ce se ivesc pentru a da uitării eșecurile și neajunsurile trecutului. Schimbarea nu trebuie amânată!

În România pe care mi-o doresc, prăpastia dintre generații trebuie acoperită, neglijată, idealul constând în colaborarea celor două, îmbinându-se ulterior concepte benefice stabilite de comun acord și firesc, puse în aplicare.

Pentru un moment, dacă românii ar gândi unitar, dacă ar analiza imaginea de ansamblu, lăsând la o parte individualismul, un viitor strălucit ar lua naștere.

România trebuie să fie o mare echipă! Și potențial există! Este un fapt cunoscut că normele societății trebuie să evolueze în funcție de necesități, căci oamenii constrânși nu se vor potrivi niciodată tiparului, ceea ce aduce nemulțumire și frustrări, fiind astfel imperioasă o cale amiabilă, armonioasă și promițătoare de ascensiune. Din punct de vedere etic, având la bază acest principiu, situația ar putea fi catalogată drept prosperă și pacifistă.

Orice metode, care ne înrolează țara și cetățenii ei într-un proces de perfecționare care se fructifică, trebuie admise și puse în practică. Viitorul României depinde de noi, de alegerile pe care le facem și de deciziile noastre.

Cea mai eficientă metodă de a-ți ghici viitorul este de a-l crea…

LORENA VITAN, 16 ani