În Spiritul Libertătii. Saracia Franciscana de Ieri Si de Azi

=== L ===

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI

DEX – Dicționarul explicativ al limbii române.

EARC – Editura Arhiepiscopiei romano-catolice.

FF – Izvoarele franciscane.

Fil − Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni.

Gen – Cartea Genezei.

GS − Gaudium et Spes, constituția pastorală a Conciliului al II-lea din Vatican, asupra Bisericii în lumea contemporană.

Mt – Evanghelia după sfântul Matei.

PC – Perfectae Caritatis, decretul asupra reînnoirii vieții religioase.

Rb. – Regula aprobată.

Rnb. – Regula neaprobată.

2Tes – A doua scrisoare a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni.

VC – Exortația apostolică post sinodală a papei Ioan Paul al II-lea, Vita Consecrata.

INTRODUCERE

PE URMELE UNEI ÎNTREBĂRI

Prezenta lucrare este rezultatul unei căutări care a fost stimulată în mod fundamental de două întrebări. Prima întrebare este redată în următorii termeni: mai poate fi propus în zilele noastre mesajul de sărăcie lansat de Francisc în urmă cu opt secole?

Strâns legat de aceasta se prezintă o altă întrebare: cum se identifică în mod concret sărăcia în Ordinul franciscan?

Înainte de a începe studiul și aprofundarea temei, mi-am dat seama cât de limitate și de dificile pot fi pistele de lansare într-o astfel de cercetare. Înainte de toate trebuie pusă bine în lumină semnificația „sărăciei”. A fost foarte important ca să îmi dau seama de complexitatea temei și să caut de a pune în lumină anumite aspecte cât se poate de evidente. În al doilea rând a apărut clar, mai ales legat de a doua întrebare, faptul că sub aparenta dorință de căutare a unui răspuns, de fapt se ascundea voința și dorința de a găsi răspunsuri deja pregătite în mintea mea. O astfel de perspectivă m-ar fi condus în mod inevitabil să exprim judecăți, să iau poziții pro sau contra, care de fapt se dovedeau a fi străine spiritului lui Francisc. De fapt dificultatea cea mai mare întâlnită în decursul acestui studiu a fost de a schimba pistele de plecare. A fost dificil de a abandona viziunea mea privind „sărăcia”, pentru a lăsa spațiu altei viziuni mai ample și indubitabil mai puțin reductibilă. A fost important de a căuta să înțeleg sărăcia trăită de Francisc, de a încerca să privesc cu ochii lui; cu ochii unui sărac, care a ajuns să se îndrăgostească de ea.

La sfârșit, pentru a realiza o lucrare cât se poate de științifică, a fost necesar să abandonez întrebările care păreau cam polemic formulate. Astfel s-a ajuns la o nouă întrebare care a trasat de altfel itinerariul lucrării noastre: care ar putea fi astăzi posibilele piste de aprofundare și reînnoire a sărăciei, rămănând fideli spiritului lui Francisc și actualelor „semne ale timpului”?

În primul capitol vom încerca să privim la sărăcia franciscană în contextul originilor. Prima parte va fi dedicată analizei ambientului socio-cultural în care s-a dezvoltat experiența lui Francisc. În a doua parte atenția noastră se va concentra asupra sărăciei trăite și interpretată de Sărăcuț. Ne vom lăsa ghidați de scrierile lui Francisc și de biografiile sale.

În capitolul central va fi înfruntat chinuitorul drum al instituționalizării. Scopul este acela de a înțelege dificultatea existentă în a traduce spiritul primitiv al instituției în contextele permanent noi și purtătoare de noi cerințe. După o analiză a trecerii de la intuiția lui Francisc la nașterea Ordinului și la primii săi ani de viață, vom încerca să vedem sub care formă și termeni a supraviețuit instituției carisma fondatorului. În a doua parte ne vom ocupa în mod mai direct de fizionomia schimbătoare a sărăciei.

Capitolul concluziv este dedicat „zilei de azi”, timpului nostru, ca moment favorabil pentru a face să strălucească carisma lui Francisc în toată frumusețea sa. După o scurtă privire asupra contextului cultural actual, ne vom pune o serie de întrebări care ne vor oferi diferite piste de aprofundare și „reînnoire” a sărăciei.

Va apărea foarte clar faptul cum fiecare capitol este împărțit în două secțiuni: prima cu caracter istoric, sociologic, iar a doua mai atentă față de tema sărăciei.

Porniți de la o întrebare, am ajuns la sfârșitul lucrării, lăsând spațiu altor întrebări. Mi s-a părut calea cea mai constructivă pentru a nu pretinde de a epuiza înțelegerea sărăciei și pentru a nu mă opri numai asupra „porțiuii de drum parcurse”, dar mai mult pentru a avea curajul de a „tinde dincolo”.

CAPITOLUL I

SĂRĂCIA ÎN FRANCISC DIN ASSISI

În acest capitol vom încerca să tratăm despre sărăcia pe care Francisc o înțelegea și pe care o trăia, însă înainte este bine să facem o analiză a contextului social, cultural și religios al acestei perioade pentru a înțelege mai bine alegerea pe care Francisc o face, aceea de a-L urma pe Cristos care a fost sărac.

1. Privire istorică

Secolele XII și XIII ni se prezintă ca o epocă în mișcare. Analiza a trei fenomene ne vor ajuta să înțelegem această afirmație; cruciadele înainte de toate (sub aspectul religios-politic); în al doilea rând dezvoltarea remarcabilă a clasei negustorești (din punct de vedere economic) și în fine, înmulțirea mișcărilor religioase ce aveau ca scop recuperarea sărăciei evanghelice ca stil de viață.

1.1. Cruciadele

În această mișcare, energiile și atenția papală sunt concentrate cu acelea ale majorității cavalerilor.

Cruciadele apar ca un laborator experimental cu care se construiește ideea de milites pro Deus. Cruciații, însemnați cu Vexillum Crucis, plecau în recucerire, în numele Bisericii, în Locurile Sfinte. Un element ce nu trebuie subestimat este faptul că, Cruciadele, au devenit un motiv de a căuta noi spații, mai cu seamă a unui spațiu interior; au devenit un spațiu de participare laicală la viața Bisericii. Poporul lui Dumnezeu care, în dubla piramidă medievală (temporală și eclezială) reprezenta baza, punctul cel mai de jos, găsește în Cruciade un mod al său de a participa la viața religioasă și în același timp politică1.

Și Francisc în tinerețea sa a nutrit visul cavaleresc, însă lupta sa pro Deo sa dovedit a fi de alt tip. Pelerinajul său câtre Cristos nu a fost acela a unui cavaler (dimpotrivă, va interzice fraților săi de a folosi calul pentru că este simbolul războiului), dar de minor dezarmat, iar locul sfânt unde îl putea întâlni pe Cristos a fost sărăcia. Adevărata recucerire a Locurilor Sfinte era cucerirea din partea săracului a propriei demnități.

Dincolo de valența religioasă și politică a Cruciadelor, pe noi ne interesează să subliniem cum prin intermediul lor, cu toate limitele dramatice pe care le cunoaște, a fost o lărgire de orizonturi și un schimb de culturi care în mod lent au pus în mișcare structura pahidermică a societății creștine medievale.

1.2. Dezvoltarea clasei negustorești

În timp ce raportul de vasalitate se diminua, creștea numărul țăranilor liberi care, luând în chirie terenurile lor, munceau nu numai pentru susținerea curților domnești, dar și pentru exportarea în orașele vecine a roadelor muncii lor.

Reînflorirea traficului și comerțului, circulația monedelor, răspândirea târgurilor și comerțurilor, i-au condus pe noii protagoniști de la viața socială la întreprinderea călătoriilor lungi. Asistăm la nașterea unor Burgenses, sau burghezi, de la „burg”, „cuvânt ce indică un conglomerat urban apărut în Evul Mediu în afara orașului vechi”2. Acestei categorii aparținea Pietro al lui Bernardone. Prin traficurile comerciale care, în ocazii particulare de frecvență, deveneau adesea pelerinaje, se ajunge la schimburi culturale și religioase.

Tânărul fiu al lui Pietro Bernardone, pe lângă visul de a deveni cavaler, vede deschizându-se larg posibilitatea de a deveni foarte bogat, de a călători mult, de a deveni protagonist. Încă o dată vedem stabilitatea piramidală a societății compromisă de noile categorii ce revendicau un loc activ în viața socială, iar când un edificiu este minat la temelie este destinat aproape mereu la distrugere.

Însăși Biserica era în declin. Imperiul creștin occidental era lovit la bază, iar această lovitură o va simții mult timp. Cu toate acestea, situațiile socio-politice a noilor clase apărute atingeau Biserica numai în mod marginal. Conștiința că puterea temporală trăia dintr-o lumină reflectată și că sabia dominației le era oferită din bunăvoința preaînaltului pontif, dădea Bisericii o oarecare nesiguranță de a mai fi încă punctul de referință, cleiul societății creștine. Opera de centralizare a puterii în mâinile papei inițiată de Grigore al VII-lea, a fost într-un mod strălucit continuată de Inocențiu al III-lea.

Ceea ce preocupă Biserica nu este numai schimbarea condițiilor politice, dar punerea în discuție a rolului său, consolidat în timp și în instituție divină, și din partea multor mișcări eretice. Erezia devine boldul în coasta Bisericii3.

1.3. Mișcările pauperistice și consecințele lor eretice

Unele mișcări pauperistice, cu toate că uneori se nășteau din albia Bisericii, sfârșeau adesea prin a deveni focare de revoltă eretică împotriva ierarhiei și a dogmelor. Izbucnirea ereziilor este fără dubiu legat de itineranța predicatorilor. Elementul demn de notat pentru a înțelege cum alegerea lui Francisc, privind nu numai sărăcia dar și itineranța, a fost un element care se integra în mentalitatea ce se năștea.

Vorbind de atâtea mișcări, vom lua în considerație și unele figuri izolate de predicatori care au semnat orizontul religios-cultural al timpului.

Către jumătatea secolului al XII-lea, într-o climă de profundă neliniște, alimentată și de descoperirea noilor spații vitale datorate cruciadelor și a traficurilor comerciale, se nasc noi cerințe spirituale, se reacomodează și își croiește drum în climă și ambient divers, acea tensiune reformatoare și moralizatoare de jos, care în secolul precedent s-a ridicat fie împotriva clerului simoniac, concubinar și feudalizat, fie împotriva bogaților și petrecăreților, în numele unei biserici libere cu amestecuri externe și mai aderent la preceptele evanghelice. Noile categorii apărute, protagoniști ai vieții sociale, simt că viața monahală (recunoscută din totdeauna ca civitas Dei și calea privilegiată, dacă nu unică, de salvare) nu mai este suficientă pentru a garanta stadiul de perfecțiune, și nu se mai recunosc în formele bisericii imperiale4. Aceste considerații ne permit să înțelegem cum unii au fost mișcați de voința de a distribui bunurile lor săracilor și de „a pelegrina predicând penitența”. Este cazul lui Pietro de Brüi, condamnat la arderea pe rug pentru faptul de a fi susținut inutilitatea mijlocirii ecleziale în anunțarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Împotriva ierarhiei se ridică și Henri de Toulouse, predicator itinerant în numele simplității evanghelice5.

Seria numelor poate continua însă, ne vom limita de a considera acele mișcări eretice care ne interesează mai mult pentru a urma itinerariul schimbării lui Francisc (dat fiind faptul că dezvoltarea lor în Franța le-a permis să intre în contact). „Francisc, fiul unui negustor bogat care schimba țesuturi cu sudul Franței, unde mișcarea religioasă a fost mult mai vivace, a auzit cu siguranță vorbindu-se de Valdo și de alți capi religioși”6, după cum se exprimă Leonardo Boff și, citându-l pe Grundmann, continuă: „Francisc și tovarășii lui provin din același ambient al lui Valdo”7.

Cu toate acestea, concretizarea cerințelor pauperistice și de reînnoire în Sărăcuț, va pierde trăsăturile eretice și va avea elemente noi. Însă pentru moment să ne limităm de a arunca o privire acestor mișcări.

Valdezii își trag numele de la Pietro Valdes, un comerciant care vânzând intreprinderea familiei, a început să pelegrineze predicând pocăința și trăind ca un sărac. Cu toate că nu a primit mandatul apostolic, decide totuși să predice. Zelul acestor „săraci din Lyon” era bun, mai mult ca exemplu din punct de vedere evanghelic; ei se simțeau cu adevărat ca niște miei în mijlocul lupilor. Însă toate acestea reprezentau o sfidare a lumii creștine și în primul rând ierarhiei și mănăstirii. Acesta a fost motivul pentru care au fost excomunicați de către Lucius III8. Timpurile, probabil, nu erau încă mature pentru a primi o astfel de cerință provocatoare de reînnoire și poate, o înțelegere greșită a acestora nu a permis „întâlnirea dintre noii penitenți și ierarhie”.

Catarii (purii), de tendințe neo-gnostice, stabiliți în sudul Franței și în mod particular la Albi (de unde și termenul albingenzi), au suscitat o nouă atracție din partea poporului pentru critica justificată a bogăției și puterii Bisericii, a frivolității unor episcopi și preoți9. Măsurile adoptate de papi împotriva lor au fost foarte dure.

1.4. Săracii

Pe fondul considerațiilor privind mișcările pauperistice, rămâne de tratat un alt element semnificativ a societății secolelor XII și XIII, asupra căruia este bine de făcut câteva considerații. Vorbim de săraci, de câți se găseau într-o stare de mizerie nu datorită alegerii lor, dar din constrângeri, victime ale unui mecanism social nedrept.

Dar cine erau săracii în Evul Mediu? Este o întrebare la care trebuie să răspundem pentru a înțelege care termeni de asemănare folosea Francisc pentru a înțelege sărăcia.

Michel Mollat definește pe cel sărac ca pe acela care în mod permanent sau temporal se află într-o condiție de slăbiciune, de dependență, de umilință, marcat de lipsuri ─ diferită după epocă și societăți ─ a instrumentelor de putere și a considerațiilor sociale, ban, relația personală, capacitate de influență, putere, cultură, vigoare fizică, inteligență, libertate și demnitate personală. Săracul trăiește de pe o zi pe alta și nu are puterea de a se ridica fără ajutorul celorlalți. În această definiție intră toți frustrații, toți respinșii, toți marginalizații.

Această definiție nu este specifică unei perioade, unei arii geografice, unui ambient și nu exclude nici măcar pe aceia care pentru ideea ascetică sau mistică au abandonat lumea, sau pentru „consacrare” au ales de a trăi săraci în mijlocul săracilor10.

Luând în continuare ca referință opera lui Mollat vedem cum categoriile de săraci variază în funcție de epocă și societate. Cu toate acestea unele caracteristici apar constant (cel puțin pentru perioada în cauză): lipsuri igienico-sanitare, viață în edificiile publice sau semi-publice (porticuri sau piețe), vagabondajul cerșetorilor, etc.

Rezumativ și în mod terminologic clarificant în legătură cu aceasta mi se pare că aduce o contribuție Leonardo Boff în opera deja citată. Referința reflecției istoricului francez este clară:

săracul este definit mereu în raport cu faptul că nu există sărac și bogat în sine însuși. În sens economic, sărac (pauper) se opune bogatului (dives); în sens politic, sărac (minor, impotens) se opune celui puternic (potens, maior); în sens igienic, sărac (infirmus esuriens, famelicus, vulneratus, debilis) se distinge de sănătos (sanus); în sens cultural, sărac este analfabetul (imbecillis, simplex, idiota) în opoziție cu literatul ș.a. […]. Denumirea comună este: lipsitul care are nevoie de celălalt (persoană sau Dumnezeu) pentru a se ridica, la unul din nivelele stării sociale11.

O sărăcie înțeleasă astfel, care mai mult decât categorie socială inferior economică, ar părea slăbiciunea handicapaților psiho-fizic, este orizontul de referință a lui Francisc. Leprosul pe care în momentul crucial al vocației sale îl îmbrățișează este identitatea săracului din acel timp: infect, deformat, unul care trăiește la marginea societății și orașului, incapabil să se îngrijească de sine însuși.

În lepros (și în orice sărac) Francisc recunoaște un alter Christus și înțelege că a iubi pe Cristos înseamnă să te alături cauzei săracului, pentru că săracul este ca și Cristos, disprețuit și respins de oameni, fără aparență și frumusețe.

Înțeles astfel, săracul provoacă repulsie, și mai mult, nu este scutit de păcat. Și Francisc care „între toate ororile mizeriei umane, […] simțea repulsie instinctivă față de leproși”12, a decis să îmbrățișeze această condiție, și vede ceea ce i se părea amar „schimbându-se în dulceața sufletului și a trupului”13, deoarece săracul, dincolo de faptul că se aseamănă cu Isus, este iubit de Isus. Dacă pe de o parte modelul sărăciei lui Francisc derivă de la săracii acelui timp, pe de altă parte izvorul inspirației este viața însăși a lui Cristos: „…însuși Cel prea înalt mi-a arătat că trebuie să trăiesc după forma Evangheliei”14.

Trebuie să reținem că, această concepția despre sărăcie pe care o avea Francisc nu poate fi asemănată cu aceea atât de mult răspândită de mișcările pauperistice a anului 1200. Grupurile religioase care l-au precedat pe Francisc, vedeau exemplul sărăciei vieții lor în viața apostolilor și a comunității creștine primitive din Ierusalim. Francisc avea ca și idee predominantă viața lui Isus Cristos care l-a impresionat în mod particular prin sărăcia sa.

2. În scrieri

După acest excursus istoric, lucrarea noastră ne conduce acum la analizarea sărăciei după cum o înțelegea Francisc (în lumina lecturii Fonti Francescane).

2.1. Minoritas

Francisc citind Evanghelia cu mare atenție este impresionat de umilința lui Cristos care, a ales să se nască într-o peșteră și să moară pe cruce. Înjosirea lui Cristos îi descoperă că umilința este un element esențial al vieții creștine, și pentru aceasta el alege să fie minor. Prin aceasta el nu vrea altceva decât să-și exprime dorința de a se asemăna tot mai mult cu Salvatorul, și pentru aceasta s-a preocupat ca în regulă să menționeze acest element atât de important, numindu-i pe frați „minori”, după cum el dorea să fie15.

Citim în Rb: „Regula și viața fraților minori este aceasta, adică să observe Sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos”16. Mi se pare interesant de subliniat cum apelativul „minori”, deja prezent în regula din 1221 (cap. VII), și-a găsit locul aici la început. Toma de Celano povestește că, «în timp ce scriau în Regulă acele cuvinte: „Să fie minor”, Francisc exclamă imediat: „Vreau ca această fraternitate să se numească Ordinul Fraților Minori”. Cu adevărat erau „minori”, „supuși tuturor” și căutau ultimul loc…»(1Cel.)17.

Explicația pe care biograful o dă despre „minori” subliniază un aspect important din viața lui Francisc și a primilor însoțitori: umilința, a fi ultimii, supuși, la picioarele, pe ultimul loc. Nu poate fi uitat faptul că pentru Francisc sărăcia este inseparabilă de umilință (pentru că inseparabile erau sărăcia și umilința lui Cristos). „Ca și pelerini și străini în această lume servind (slujind) pe Dumnezeu în sărăcie și umilință să cerșească cu încredere”18, și mai departe: „Toți frații să caute de a urma umilința și sărăcia Domnului nostru Isus Cristos…”19.

Putem vedea deci, originea termenului „minor”, care derivă din latinescul minor.

Maiores în timpul lui Francisc erau toți aceia care posedau putere și bani, toți aceia care erau printre primii în societate și în Biserică, toți care cu ajutorul banilor puteau să elibereze moșiile. Francisc nu a ales de a sta cu aceștia. Însă „minoritatea” pe care Francisc vrea să o trăiască nu făcea referință nici măcar la minores din timpul său.

Francisc alege pentru el și pentru frații săi apelativul de „minori” pentru a indica voința sa de a împărți cu cei din urmă soarta lor, a acelora care nu aparțin nici măcar categoriilor sociale. Pentru a realiza acest lucru, Francisc ia ca punct de referință sărăcia exprimată de Evanghelie. Această alegere ne apare și mai revoluționară dacă ne gândim că într-o societate în care viața religioasă ocupa un „status” social privilegiat, frații minori se declasau în mod voit până la cel din urmă rang20.

Dincolo de termenul minor, categoria săracului mai are și înțelesul de parvulus și servulus. Termenul parvulus „prezintă o conotație morală sau volitivă mai specifică”21 (comparativ cu minor). „Sugerează sensul de incapacitate intrinsecă recunoscută la un lucru sau la o persoană, în sensul unei incapacități legată de vârstă sau dezvoltare intelectuală (prea mic, prea tânăr, pentru a face un lucru, imatur sau slab intelectual, slab cu duhul)”22.

Termenul servulus care apare de 13 ori în Scrieri este atribuit fraților în general: „Să fie minori și supuși tuturor”23.

2.2. Sărăcia și libertatea lui Cristos, fundamentul sărăciei lui Francisc

Ajunși în acest punct este bine să reluăm un aspect despre care am mai amintit: sărăcia evanghelică reprezentând fundamentul sărăciei franciscane.

În comentariul făcut la Regula Fraților Minori de către Clareno, el dorește să demonstreze cum „[…] regula franciscană se aseamănă cu Evanghelia, și cum viața fraților trebui să fie o imitare a lui Cristos, în timp ce Francisc este imitatorul lui Cristos […]”24

Este necesar deci, de a considera cum se configurează sărăcia lui Cristos, ce termen putem folosi atunci când vorbim despre Cristos ca și „sărac”. Există un pasaj din Scrisoarea către Filipeni care ne poate oferi o pistă de reflecție pentru a înțelege (pe cât este posibil) sărăcia lui Cristos: faimosul „Imn cristologic”. Citim următoarele:

5. Să aveți în voi aceleași sentimente care au fost în Cristos,

6. care cu toate că din natură Dumnezeu nu a considerat ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu,

7. ci s-a nimicit pe sine luând fire de rob, făcându-se asemenea oamenilor, în toate arătându-se ca un om

8. făcându-se ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce (Fil 2).

Să încercăm de a face câteva considerații. Vedem înainte de toate expresia versetului șase. Paul zice că Isus nu a considerat ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu. Fără să ne oprim pentru a face o exegeză a termenului, să subliniem ca pe o expresie semnificativă în mod literar „pradă”. În acest caz, semnificația versetului ar putea fi redată cu fraza: „nu a considerat egalitatea sa cu Dumnezeu ca pe ceva de care s-ar fi putut folosi în avantajul său: ca o ocazie de care să profite”. Primul aspect al sărăciei lui Cristos ne apare aici ca o nerevendicare a nici unui drept din partea lui Isus în baza condiției sale de Fiu al lui Dumnezeu. Isus nu s-a apropriat de propriul privilegiu, nu a vrut să țină pentru sine, dimpotrivă, a avut curajul să renunțe la apropierea sa cu Tatăl pentru a deveni om în îndepărtarea sa de Dumnezeu. Cristos a ales abandonarea de pe cruce pentru a experimenta abandonarea în care se află omul după păcat.

Pentru a se face om, Isus a acceptat de a îmbrățișa limita și de a experimenta acea finitudine pe care, cu toate că era Dumnezeu, nu o cunoștea. Dumnezeu, în Isus, a vrut să întărească creatura sa în condiția în care se află, și pentru a face acest lucru a trebuit să se „desprindă de sine” pentru a merge către om. Practic, Dumnezeu a trebuit să intre în logica devenirii. El s-a dezbrăcat pentru a se îmbrăca cu condiția servitorului și pentru ca să se asemene omului. În creație omul a fost făcut după imaginea asemănătoare a lui Dumnezeu. Odată cu păcatul, asemănarea s-a pierdut și pentru a o recupera Dumnezeu decide de a-și asuma forma umană. Pe deasupra dezbrăcarea totală se realizează pe cruce unde Isus experimentează absoluta îndepărtare de Dumnezeu. Evenimentul crucii, momentul culminant al kenosey lui Cristos ne prezintă semnificația profundă a golirii totale de acea demnitate de Fiu al lui Dumnezeu: a aduce salvarea omului din interiorul istoriei, a oferi speranță în situații de disperare, a da viață plecând de la un eveniment al morții. Este important deci, de a sublinia cum sărăcia lui Cristos nu este sfârșit sieși, dar finalizată prin întâlnirea cu omul în situația în care se află, pentru a-i oferi salvarea plecând de la acea condiție. Din această reflecție reiese și un aspect fundamental al sărăciei lui Cristos și care va caracteriza de asemenea sărăcia lui Francisc: sărăcia ca și condiție pozitivă, privind verbul a fii și nu a avea.25

Bogăția lui Isus este egalitatea sa cu Dumnezeu: și el renunță la privilegiile care derivă din aceasta pentru „a fi” într-un alt mod, egal omului, până acolo că permite întâlnirea dintre om și Dumnezeu. Cristos prin faptul că s-a făcut sărac l-a îmbogățit pe om. Și aceasta este condiția celui care vrea să-L urmeze: nu numai de a lăsa ceea ce posedă, dar de a vinde și de a da săracilor ceea ce a obținut.

Francisc însuși va insista ca fiecare frate „dacă vrea și poate în mod spiritual și fără obstacole să vândă toate lucrurile sale și să se preocupe de a distribui totul săracilor”6. Acest lucru trece mai întâi pe plan spiritual; a urma pe Cristos sărac înseamnă a pune binele fratelui înaintea binelui propriu, și de a-L imita pe Cristos care „nu a venit pentru a fi servit, dar pentru a servi” (Mt 20, 28).

Libertatea lui Cristos în a alege sărăcia se exprimă în dublul aspect: ca ne-alipire și ca disponibilitate, sau pentru a folosi un slogan curent, ca „libertate de la și libertate pentru”. Această atitudine se realizează constant în viața lui Isus și în experiența lui Francisc. Neatașarea lui Isus la egalitatea sa cu Dumnezeu, libertatea sa în fața acestui privilegiu, i-a oferit libertatea de a îmbrățișa condiția umană pentru a-l face pe om părtaș la viața divină. Acest „mod de a fi al lui Isus” se revelează constant în toată existența sa. El s-a simțit liber de legăturile de sânge: „Cine este mama mea și cine sunt frații mei?” (Mc 3,33); pentru a se numi mamă, frate și soră, fiecare om și fiecare femeie trebuie să împlinească voința sa. S-a simțit liber de apartenența la un pământ, teritoriu, neavând unde să-și plece capul, pentru a fi oriunde acasă s-a simțit liber de capacitatea (și dreptul) de a judeca pentru a putea oferi iertarea necondiționată, s-a simțit liber față de lege pentru a o putea împlini, s-a eliberat de a fi Dumnezeu pentru a fi om și liber, de a fi om pentru a iubi ca Dumnezeu. S-a eliberat de moarte pentru a oferi viață omului eliberându-l de moarte. Liber de prejudecăți pentru a-i putea întâlni pe toți: vameși, prostituate, hoți. Liber de propria voință pentru a putea împlini voia Tatălui; liber de propria libertate pentru ca să devină ascultător28.

Isus în fața lui Pilat va spune că a venit în lume pentru a da mărturie despre adevăr care este Cuvântul lui Dumnezeu: pentru a spune omului că Dumnezeu îl iubește și îl salvează de păcat și de moarte. Acesta este adevărul la care sunt chemați ucenicii lui Isus pentru a da mărturie și în care au fost consacrați, și acesta este adevărul care îi va face liberi. Un adevăr făcut din cruce, de golire, de absolută sărăcie. Aceasta este „trăirea după forma Sfintei Evanghelii”. Pe această linie va fi citită întreaga experiență a lui Francisc, care îl convinge să împartă existența lui Cristos în întregime, să aibă aceleași sentimente care au fost în el și de a completa în propriul trup pătimirile sale. O sărăcie care te conduce până acolo încât să poți afirma asemenea sfântul Paul: am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai sunt eu cel care trăiesc, dar Cristos trăiește în mine.

În acest spirit de libertate (libertatea fiului lui Dumnezeu în Cristos Isus), este posibilă o alegere de expropriere cum a fost aceea a lui Francisc, până acolo că totul: afecțiune, bunuri, știință, devin gunoi în comparație cu Cristos, ba mai mult pierderea poate fi considerată ca un câștig. Aceasta este libertatea pe care Francisc o cere fiilor săi, o libertate care îl recunoaște pe Cristos ca unicul bine de posedat și imitat. „În orice fel ți se va părea mai potrivit să placi Domnului prea înalt să îi urmezi pașii și sărăcia sa, să o faci cu binecuvântarea lui Dumnezeu și cu ascultarea mea” 29, scrie fratelui Leon. Duhul Sfânt, Duhul adevărului este acela care conduce libertatea omului la atingerea Adevărului.

De acum putem să privim mai îndeaproape alte aspecte ale sărăciei lui Francisc.

2.3. Banul: simbolul lăcomiei omului

Nici un alt concept nu a avut în istoria fraților minori o importanță asemănătoare aceluia de pecunie și de bani. Refuzarea categorică a folosirii banilor a avut un rol important în mișcările de reformă a Ordinului.

Alături de sărăcia, care consistă în a nu avea nimic propriu, este introdusă interzicerea folosirii banilor, pentru ca frații minori să tindă tot mai mult spre o perfecționare a sărăciei. Ca oricare alt concept central în viața unui Ordin, care respectă tradiția și fidelitatea față de Regulă, și interzicerea folosirii banilor avea puternice legături emoționale.

La aceasta se adaugă faptul că, această chestiune, privitor la bani, nu a fost niciodată, în Ordin, obiectul unei cercetări. În afara textelor Regulii este surprinzător faptul că nu se găsește alte scrieri ale Sfântului Francisc, care să vorbească despre interzicerea banilor.

Această interzicere de a primi bani și de a se folosi de ei este categorică din partea lui Francisc. În Rb normativa privitoare la interzicerea folosirii banilor apare de trei ori:

„Poruncesc în mod ferm tuturor fraților ca în nici un fel să nu primească bani sau pecunie în mod direct sau prin intermediul unei persoane…”30.

„…ca frații să nu primească în nici un fel bani sau pecunie”31.

„…să primească lucruri necesare trupului exceptând bani sau pecunie”32.

Dacă privim apoi la Rnb Francisc se lungește asupra interzicerii primirii și folosirii banilor și afirmă de-a dreptul :

„…nu trebuie să considerăm că utilitatea și valoarea averilor sau a banului sunt mai mari decât a pietrelor”33.

Iar în alt loc găsim:

„Și dacă vom găsi undeva bani să-i tratăm ca pe praful care este călcat în picioare pentru că este vanitatea vanităților și totul este vanitate”34.

Dar de ce fiul lui Pietro Bernardone nutrește o „ură sfântă” față de bani? Francisc, profet autentic, recunoaște valoarea sa simbolică, și în monedă este semnificată acea lume a sa pe care el vrea să o respingă. Pentru comercianți, și în general pentru toată burghezimea banul este considerat sângele, oxigenul fără de care este imposibilă funcționarea organismului social.

O astfel de perspectivă produce exploatare, capitalizarea banului în defavoarea acelora care în clasele mai modeste schimbau încă în natură. Ex-comerciantul vrea să se țină departe de logica acestei lumi. Există un alt aspect de luat în considerație: cine are bani are și o oarecare autosuficiență, poate cel puțin în parte, să ia inițiativa când și ce să cumpere, ca atare nu aparține categoriei săracilor, al acelora care au nevoie de ajutor (din partea oamenilor sau a lui Dumnezeu) pentru susținere35.

2.4. Munca și cerșitul

Mișcarea franciscană apare la începutul anului 1200, secolul orașelor în dezvoltare, a comerțurilor și a băncilor, când economia, bazată pe monedă și pe un incipient capitalism înlocuiesc vechia economie rurală de schimb. Puterea capitalului se alătură tot mai mult puterii de a poseda terenuri pentru ca prin această posedare să se ajungă la profit.

Dacă vom încerca să citim printre rânduri regula și biografiile, ne vom da seama că această practică era foarte dificilă pentru frați. Mulți dintre ei, și în mod special cei dintâi car i s-au alăturat lui Francisc, proveneau din familii nobile. Francisc intuind acest lucru, le dă înainte de toate exemplu și îi încurajează în a-L urma pe Cristos sărac și umil36.

Munca propusă de Francisc este aceea a unui scop mai înalt, împlinirea unei societăți vocaționale; Dumnezeu a încredințat omului această datorie, de a muncii, și deci, este împlinirea voinței lui Dumnezeu. În mod aparent vorbind despre muncă în raport cu sărăcia, se pare că se cade în contradicție. Cu referință mai ales la parametri sărăciei așa cum i-am prezentat mai înainte, săracul este și acela care nu reușește să-și garanteze supraviețuirea. De ce atunci Francisc, care alege sărăcia, insistă mult asupra muncii?

În Rb Citim următoarele;

„Acelor frați cărora Domnul le-a dat harul de a muncii, să muncească cu credință și devoțiune”37.

Înainte de toate, munca este un har; nu numai un dar pe care Dumnezeu îl face omului, dar și o condiție datorită căreia omul trebuie să dea laudă lui Dumnezeu. Munca este considerată ca har pentru că omul și toată activitatea sa sunt ridicate, chiar de la origini, la rangul de „dar gratuit a lui Dumnezeu”; pentru că ea este propusă în realitatea sa de stimulent și de cale pentru mântuirea omului. „…munca, reprezentând întreaga existență, trebuie să fie trăită cu acel duh de sărăcie care se naște din conștiința iubirii lui Dumnezeu, dar absolut de sine”38.

Cine primește totul de la Dumnezeu nu poate, dacă este capabil de a o împlini (dacă îi este oferit harul), să refuze munca. Francisc le amintește fraților avertismentul Sf. Paul: „Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce (2Tes. 3,10)”. Francisc cunoaște bine, încă din tinerețe, trudele muncii, importanța sa pentru trai, dar și riscurile sale. Fiul negustorului nu alege viața de sărăcie pentru a trăi pe spatele altora, dimpotrivă, el ca sărac, alege de a-și câștiga existența ca un sărac și fără scopul de a se îmbogăți. El insistă asupra importanței muncii și în testament o întărește: „Și eu munceam cu mâinile mele și vreau să muncesc, și toți ceilalți frați vreau să muncească în mod onest”39.

Dar dacă Francisc ține atât de mult ca frații să muncească, pentru care motiv cu același zel le cere ca să meargă la cerșit?

Cerșitul este fundamentul pentru munca franciscanului. Comunitatea franciscană este cerșetoare nu pentru faptul că refuză munca în toate expresiile sale de activitate umană, dar pentru faptul că, în raportul cu munca, se oferă prioritate dimensiunii teologico-pastorale, care pune în evidență proveniența și semnificația pe care aceasta o dă activității fiecărei persoane.

Francisc repeta adesea că adevăratul frate minor nu ar trebui să lase să treacă prea mult timp, fără să meargă pentru a cere pomană40.

Sărăcuțul cunoaște bine banul și munca, și știa că datorită acestor două, se putea ajunge la sclavie. Banul, semnul avidității, este în mod categoric respins de Francisc, chiar dacă este o recompensă dreaptă a muncii proprii, recompensă care trebuie să consiste, în schimb, în lucrurile necesare trupului, exceptând banul sau averea41.

Ceea ce îl preocupă pe Francisc este ca, munca în virtutea recompensei, să nu sustragă semnificația sa primă: adică posibilitatea oferită omului de a fi creator împreună cu Dumnezeu în istorie. Ceea ce cu compensația dată muncii proprii ar putea apărea riscul de a considera ca o cucerire personală și nu ca un dar al lui Dumnezeu. Pe deasupra nici necesarul nu poate fi cerut ca ceva ce li se cuvine de drept. Apoi dacă această compensație nu le este dată, atunci frații trebuie să recurgă cu umilință la liturghia Domnul. Pomana deci, este secundară față de muncă, este semnul că nu se muncește pentru a spori câștigul (cum făceau burghezii).

Cerșetoria este deci, o obligație-drept a fratelui minor care nu subminează, dimpotrivă cere celor care pot, cealaltă mare obligație, de a munci. Încă o dată este Cristos însuși care a împărțit truda cu oamenii.

2.5. Fără nimic propriu

Am ales încă un ultim element cheie pentru a încerca de a înțelege sărăcia lui Francisc: trăirea fără nimic propriu.

Această expresie a suscitat multe discuții fie din partea studioșilor, fie din partea celor care au ales să trăiască votul de sărăcie.

Ce înțelege Francisc prin expresia „fără nimic propriu”? Vom căuta ajutor în Izvoarele Franciscane.

În Rb putem citi:

„Frații să nu-și aproprieze nimic, nici casă, nici loc, nici un alt lucru. Ca și pelerini și străini în această lume, să slujească Domnului în sărăcie și umilință, să meargă pentru pomană cu încredere”42.

Și într-un alt loc în Izvoare găsim;

„Nici un lucru nu considerau ca pe o proprietate privată, însă cărțile și altele erau puse la dispoziția tuturor, după norma transmisă și observată de apostoli”43.

Aș putea spune ca și în cazul banului, privind proprietatea, Francisc respinge pentru ceea ce reprezintă ea. Proprietatea este indiciul unei oarecare autonomii în a dispune de ceea ce este propriu, și încurajează pretenția unei revendicări a ceea ce este posedat. Nici măcar în comunitate nu este permisă proprietatea, deoarece comunitatea este familia lui Cristos care va avea mereu grijă de a procura cele necesare, cât de numeroasă ar fi ea. A dori și a poseda o proprietate este echivalent cu a nu fi pe deplin sărac, pentru că „a trăi fără proprietate este a te abandona cu încredere Providenței, a accepta propria viață ca pe un dar, a te abandona în mâinile Tatălui”44. Trăirea fără nimic propriu, se pare că este o consecință a faptului de a fi sărac, dar nu se identifică ipso facto cu sărăcia. De fapt Francisc nu numai că interzice fraților orice apropriere. Dar le impune excluderea luxului din casele lor:

„Pentru aceasta îi îndemn pe frați să construiască căsuțe sărăcăciose, după modelul săracilor, și să locuiască în ele nu ca în casele proprii, dar ca în casele altora, ca și pelerini și străini ”45.

Cu toate acestea sunt anumite lucruri pentru care Francisc optează ca frații să aibă; instrumente de muncă, îmbrăcăminte etc. Să ne oprim un pic asupra îmbrăcăminții. Hainele trebuiau să fie umile și reprezentau substituirea hainei luxoase oferite săracilor. Ceea ce este important este faptul că Francisc și frații săi nu doreau mai mult. Acele haine reprezentau strictul necesar, însă ei erau gata de a ceda hainele lor celui care era mai sărac.

Însoțitorilor săi repeta adesea: „Să vă păziți fiii mei de a nu abandona niciodată acest loc. Dacă ve-ți fi alungați dintr-o parte, să reintrați pe cealaltă parte, pentru că acest loc este cu adevărat sfânt și este locuința lui Dumnezeu”46.

Îmi place să mă gândesc, fără însă să doresc de a da o interpretare teologică atitudini lui Francisc, că el cu aceste cuvinte ar fi vrut să spună fraților săi: „să nu abandonați niciodată sărăcia, originile voastre; să căutați, constrânși fiind de a fugi, să vă întoarceți cu orice preț”. Este doar o părere personală care exprimă mi se pare, ceea ce am adunat, reflectând asupra experienței de la Porțiuncula: aproape ca o invitație simbolică de a se reîntoarce mereu la propriile origini (care sunt în Cristos). Este important de a ști de unde se pleacă pentru a putea înțelege unde se dorește de a se ajunge.

Acest lucru este tocmai pentru a încerca de a căuta noi orizonturi de interpretare a sărăciei franciscane, căci am plecat de la rădăcinile sale și ne îndreptăm spre analizarea dezvoltării istorice.

CAPITOLUL II

DE LA FRANCISC LA FRANCISCANISM

…voi face numeroasă descendența ta ca stelele cerului și ca nisipul mării… Gen 22,17.

1. De la intuiție la instituție

În această primă parte vom lua în considerație înainte de toate experiența lui Francisc, descoperirea planului lui Dumnezeu pentru el. Voi trece apoi să tratez câteva linii istorice parcurgând drumul care începe de la primii frați către nașterea Ordinului și la primele reforme.

1.1. Intuiția

Este bine de clarificat imediat că termenul „intuiție” nu este prezent în Izvoarele franciscane pentru a desemna momentul inițial al aventurii lui Francisc. Dicționarul Franciscan vorbește mai mult de „vocație”, de „inspirație”47. Să încercăm să definim termenul. Ne vom ajuta de derivarea latină a termenului. Verbul intueor prezintă o serie variată de semnificații. Atenția noastră se va opri în mod particular asupra a două semnificații: „a scruta (a cerceta cu atenție)” și „a privi cu uimire”48. De ce tocmai acestea două ne vom întreba? Pentru că mi se par indicativele unui discernământ în legătură cu o chemare.

Uimirea este sentimentul unei surprize, suscitată de ceva extraordinar și neașteptat. Este stupoarea care captează persoana în fața unui eveniment (chiar religios) neprevăzut, necalculat și incalculabil.

Uimirea este atitudinea tipică a aceluia care face o experiență de Dumnezeu (ne gândim la Moise în fața tufișului arzând; la Maria după cuvintele adresate de câtre înger; la Elisabeta când a primit vizita Fecioarei Maria; la Ioan Botezătorul în fața lui Isus în Iordan). Se poate observa că ceea ce se întâmplă iese din schemele și calculele preconcepute. Această experiență de stupoare, uimire, dă naștere unei întrebări, o nevoie de a înțelege, a unui discernământ49.

Se poate observa că începem de a scruta, adică de a observa cu atenție, căutând de a înțelege sau de a descoperi ceva.

Dacă dorim să mergem în căutarea intuiției lui Francisc, trebuie să mergem pe urmele unei întrebări, a unei nevoi de a înțelege planul lui Dumnezeu pentru viața sa.

Ajunși în acest punct suntem nevoiți de a face câteva distincții. Este necesar să distingem între intuiția lui Francisc asupra experienței sale personale și intuiția privind activitatea primilor însoțitori.

Dar care este momentul esențial în care Francisc descoperă chemarea lui Dumnezeu?

Francisc „ascultă” evenimentele și se lasă întrebat de ele. Într-o zi la Spoleto îi cere lui Dumnezeu: Ce vrei ca eu să fac, o Doamne?

Totul este încă foarte vag, obscur. Mai departe, există un Cuvânt care erupe în viața tânărului și care poate să reprezinte momentul esențial al intuiției lui Francisc. Toma de Celano povestește că în timp ce era la S. Damiano, crucifixul i-a adresat cuvintele: „Francisc – îi zice strigându-l pe nume – mergi, repară casa mea care, după cum vezi, este toată în ruină”50. Biograful subliniază imediat cum Francisc este „cutremurat și plin de uimire”51; a făcut o experiență de Dumnezeu.

Două elemente introduc această povestire pe raza relatărilor despre vocație:

– chemarea pe nume (Francisc este abordat în realitatea sa cea mai intimă; ca Avram, Moise, etc.);

– misiunea: mergi…(în sintonie încă o dată cu vocația patriarhilor, a profeților…).

Orizontul acestei misiuni nu este clar în întregime, un văl de mister o învăluie. Este intuiția inițială în care un proiect este deja format în mod complet, în timp ce totul este încă în câmpul posibilului. Mergând mai departe, contururile acelei misiuni vor deveni mai clare, chiar dacă în mod paradoxal, mai complexe și mai misterioase. Francisc (mai mult sau mai puțin conștient) se simte chemat în Biserică din voința expresă a lui Cristos. În Biserică el alege ultimul loc. Deci, în context eclezial, dincolo de cel social, în care este citită sărăcia lui Francisc, ea este configurată ca sărăcie evanghelică primă, și mai mult, sărăcie sociologică52.

Este un element de luat în considerație pentru a înțelege cum se schimbă fizionomia eclezială, și numărul fraților corespunde mai mult unei noi înțelegeri a sărăciei.

1.2. Primii tovarăși

Intuiția lui Francisc devine și mai clară în continuare.

Într-o zi pe când asculta cu atenție Liturghia Apostolilor, a auzit recitându-se pasajul Evangheliei în care Cristos trimițând ucenicii săi să predice, le oferă forma vieții evanghelice, zicând;

Să nu aveți cu voi nici aur, nici argint, nici bani; să nu luați cu voi desagă în călătorie, nici două tunici, nici sandale, nici baston.

Auzind acestea, înțelese, și imediat, plin de nespusă bucurie, exclamă; „Aceasta doresc, aceasta vreau cu toată inima!”.

Își scoase sandalele din picioare; lăsă bastonul; blestemă desaga și banul și, mulțumit cu o singură tunică, aruncă cintura și o înlocui cu o funie și pune toată preocuparea sa în a descoperi cum să realizeze cât mai bine cuvintele auzite și să le adapteze întru-totul la regula sfințeniei, dictată apostolilor53.

Imitând perfecțiunea evanghelică și invitând pe ceilalți la pocăință, Francisc a găsit felul său de a-L urma pe Cristos. Entuziasmul său a contagiat pe mulți și Dumnezeu îi dă primii tovarăși.

Când ei vrând să lase totul pentru a i se alătura, Francisc le spune: „Faceți ca mine!”. În momentul în care Bernard vrea să știe cum să abandoneze lumea, Sărăcuțul exclamă: „Un astfel de sfat trebuie să îl cerem de la Dumnezeu”. Răspunsul le vine din Evanghelie:

La prima deschidere a Evangheliei găsește scris pasajul care spune: „Dacă vrei să fi perfect, mergi, vinde tot ce ai și dă săracilor”.

La a doua: „Să nu luați nimic cu voi în călătorie”.

La a treia: „Cine vrea să vină după mine, să se lepede sine, să-și i-a crucea și să mă urmeze”.

Aceasta – zise Sfântul – este viața și regula noastră și a acelora care vor să se unească nouă. Mergi, deci, dacă vrei să fi perfect, și fă după cum ai auzit”54.

A treia întâlnire a lui Francisc cu Cuvântul lui Dumnezeu, ar putea să indice o descoperire a Evangheliei și a evangheliștilor care s-a dezvoltat pentru mai multe săptămâni, poate pentru mai multe luni. Un lung și progresiv drum de discernământ. Ceea ce contează este această întâlnire cu un text care exprimă atât de bine ceea ce el percepe în mod confuz, tot ce se maturiza lent în sufletul său, și a cărei dezvăluire, azi, este cu adevărat ca o primă clipă, care te scufundă de bucurie.

Ascultând acest text, nu știu dacă Francisc era singur sau în compania primilor frați, este dificil de spus, cert este faptul că acest moment reprezintă nașterea intuiției franciscane55.

Dar ce spune Francisc despre sine însuși?

„Și după ce Domnul mi-a dat frați, nimeni nu-mi arăta ce trebuie să fac; dar însuși Cel Preaînalt mi-a revelat că trebuie să trăiesc după forma Sfintei Evanghelii”56.

Dându-i frați, Dumnezeu îl chiamă pe Francisc la o nouă aventură. Putem afirma, în mod paradoxal, că franciscanismul nu este o „afacere” a lui Francisc, dar o operă a lui Dumnezeu. După cum odată Ihwh l-a ales pe Avram pentru a forma un popor, tot astfel acum l-a ales pe Francisc pentru a face să răsară o „mică turmă” care să reînnoiască Biserica sa. Francisc este depășit de însuși visul său. Vocația sa nu-i aparține, este în mâinile lui Dumnezeu. Sărăcuțul intuiește că vocația, chemarea sa nu mai este o treabă personală. Acum trebuie să se gândească la aceia pe care Dumnezeu i-a dat, trebui să planifice un drum de viață comunitară. El însuși afirmă; „Și eu cu puține cuvinte și în mod simplu am scris, și domnul Papă mi-a confirmat-o”57.

Asistăm la nașterea instituției. Este semnificativ că verbul latin de la care derivă instituție (instituo) are ca prim înțeles „a planta înăuntru”. De fapt, cerând aprobare de la papă pentru propria fraternitate, Francisc o plantează în interiorul Bisericii.

Cu cei dintâi însoțitori, puțini la număr, pentru Francisc este încă posibil să trăiască Evanghelia, dar în curând lucrurile se vor schimba. El însuși a primit de la Dumnezeu promisiunea că va avea numeroși fii: „…El ne va da o mulțime numeroasă și ne va răspândi până la marginile lumii”58. Pentru aceasta, toată viața sa se dezvoltă între două sentimente profunde, însă profund contrastate. Pe de o parte bucuria că mulți bărbați și femei vin să se unească lui și vor să trăiască această unică experiență religioasă; pe de alt parte o senzație de rătăcire și de tristețe mereu mai accentuate, pentru faptul că mulțimea nu poate să se unească într-un mod mai perfect cu asprimea drumului și cu perfecțiunea evanghelică.

Această prevedere este atât de amară încât exclamă: “Ah, dacă ar veni, zic, să vină ziua în care lumea văzând că frații minori sunt atât de puțini, să aibă stimă pentru numărul lor mic”59.

Probabil Francisc a preferat puțini frați care să trăiască într-o sărăcie desăvărșită, însă, ca un adevărat sărac ce era, a experimentat exproprierea și de propriile intenții și a primit planul lui Dumnezeu care la condus pe cărări noi.

1.3. Creșterea numărului fraților

Putem vedea prin intermediul unor date, rapida evoluție a Ordinului.

În 1217 în decursul Capitolului, sunt trimiși primi frați dincolo de Albi. Elia cu câțiva tovarăși ajunge în Siria, în timp se Pacifico se duce în Franța.

În 1219 în Capitolul “rugojinelor” (probabil), sunt organizate noi expediții în Germania, Franța, Anglia, Spania și Maroc, și în iunie însuși Francisc se îmbarcă pentru Egipt. La zece ani aproximativ de la aprobarea orală a primitivei forme de viață, la Capitol, numărul fraților atingea deja cifra de 50000.

Este necesar de a scoate în evidență faptul că nu este vorba de o simplă răspăndire care transplantează viața de la Porțiuncula, dar de un început al unui nou drum și mai diversificat, ce va avea consecințe ireversibile pentru întreg Ordinul. Vom arunca o privire asupra consecințelor în intenția de a înțelege sărăcia, în a doua parte a capitolului.

Dar de ce experiența lui Francisc și a însoțitorilor săi găsește un consens larg din partea poporului și a ierarhiei? Vom căuta ajutor în câteva texte. Iriarte se exprimă astfel:

În interiorul creștinătății nu era loc pentru cei care nu profesau credința ortodoxă. Dincolo de granițele creștinătății erau necredincioșii; a converti era sinonim cu a cuceri, cum se întâmpla în localitățile baltice care erau ocupate de ordinile militare în secolul XIII. Însă necredincioșii prin excelență erau sarazinii, celălalt bloc social și religios. Crucea și Semiluna erau învățăturile a două lumi care se opuneau și se excludeau reciproc61.

Când Francisc își face apariția cu programul său de pace, ideea creștinătății atingea culmile formulării sale sub papa Inocențiu III; mai mult de un secol de cruciadă a servit la conexiunea celor două blocuri și la întărirea lor în antagonismul lor, dar și la cunoaștere prin schimbul lor. Sărăcuțul, intuind sentimentul poporului creștin, mai ales al acelui popor de țărani și negustori, înțelese că trebuie să fie un alt limbaj diferit de cel al confruntărilor armate între popoare care cred în același Dumnezeu Preaînalt. De fapt cruciada militară începea să piardă din popularitate62.

La această reflecție se adaugă Feliciano Olgiati (chiar dacă el se referă în mod explicit la experiența misionară):

Acțiunea misionară franciscană se naște deci, ca o cruciadă pacifică, de conciliere și împăcare, care nu poate fi realizată dacă înainte nu este trăită această pacificare și această libertate a oricărei căutări, a propriilor interese din interior, după cum invita Francisc. Aceștia sunt misionarii franciscani, înainte ca Biserica să descopere imensa armonie, și dacă aceasta servește ca și ambasador, adesea claritatea primului impuls era împiedicată de alte așteptări63.

Dar papa, pentru care motiv a primit acest grup nou de frați contravenind la interdicția Conciliului Lateran IV ?

Nu este întâmplător, chiar dacă poate părea straniu, că inițiativa lui Francisc a știut să realizeze o convergență neașteptată și pentru mulți de neînțeles între impulsul idealist al Sărăcuțului și dinamismul organizativ al lui Inocențiu III.

Una și cealaltă cu toate că foarte diverse în temperament, concordau într-o viziune profund realistă a problemei Bisericii acelor timpuri: era necesar ca de fiecare parte să fie voință, și împreună prudența, pentru a căuta în diferite împrejurări să anunțe Vestea cea Bună săracilor.

Inocențiu III vrea să supună orice lucru primatului „puterii” spirituale, personificată în succesorul lui Petru. El crede în capacitatea răscumpărătoare a Scripturilor.

Francisc de Assisi, în schimb, cunoscând valoarea pur instrumentală și tranzitorie a puterii, laică sau eclezială, acceptă funcția istorică și utilitatea practică, însă vrea să încerce experiența renunțării instrumentelor puterii.64

S-au întâlnit deci, în Biserică, doi oameni drepți la momentul potrivit: unul deasupra, pe culmea puterii, doritor ca un astfel de rol să-i fie recunoscut și să fie în mod unanim respectat; celălalt jos de tot, fără nici o putere, doritor să asculte de cei în care (întâi în papă) vedea pe Fiul lui Dumnezeu. Fiecare ocupă câte un loc care nu se suprapun între ele, ba mai mult, se intercalau în mod splendid65.

1.4. Dacă bobul de grâu nu moare…

Francisc, pentru a păstra virtutea sfintei umilințe, la câțiva ani de la convertirea sa, a renunțat într-unul din Capitole, în prezența tuturor, la oficiul de conducere a Ordinului și o încredințează lui Petru de Cattani de care, de acum înainte trebuia să asculte el împreună cu frații săi.

Francisc se ridică, și cu mâinile și ochii ridicați spre cer: O, Doamne, – se rugă – îți încredințez familia, care până acum tu mi-ai încredințat-o. Iar acum neputând să mai am grijă datorită infirmității pe care tu o cunoști, prea dulce Doamne, o încredințez miniștrilor.

Din acel moment a rămas supus până la moarte, comportându-se mai umil decât oricare alt frate66.

A fost din umilință, după cum ne spune Toma de Celano, că Francisc a renunțat la conducerea Ordinului? Din cauza infirmității, după cuvintele sfântului? Poate datorită ambelor motivații. Însă oricare ar fi fost motivația profundă, dimensiunile lui Francisc reprezintă unul dintre momentele – cheie a evoluției Ordinului: aceea în care opera scapă creatorului său, pentru a trăi de unul singur67.

Promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o lui Francisc, că-i va da „fii”, după cum odinioară lui Avram pe Isac, acum îi sunt ceruți înapoi. Dacă la începutul vocației, lui Francisc i s-a cerut să renunțe la trecutul propriu acum i se cere de a renunța la propriile vise pentru viitor.

Drumul exproprierii continuă. Din acest moment până la moarte el va avea îndatorirea de ghid spiritual. Dar la moartea fondatorului, Ordinul va trăi chinul adaptării idealului eroic la posibilitățile timpului și la extraordinara sa răspândire68.

1.5. Reformele

Pe când era încă în viață Francisc, și mai ales după moartea sa, în interiorul ordinului au avut loc dureroase lupte. Susținătorii sărăciei în mod strict de la origini, Observanții se opuneau unei tendințe mai moderate.

Aceia care preferau contemplația, erau în opoziție cu cei care priveau cu un ochi și la viața activă.

Vom aminti rapid acele lupte apărute odată cu această reformă.

Grupul primilor însoțitori ai lui Francisc, zeloși în a observa în mod integral Regula, privitor la respectul sărăciei, reprezintă poate exemplul cel mai natural de fidelitate față de idealul Sărăcuțului.

De la acest grup, cu toate acestea, s-a dezvoltat în următoarele generații grupul spiritualilor. Ei au ținut cât mai sus idealul sărăciei evanghelice, a eremitajului, a predicării apostolice; cu toate acestea, contrar spiritului franciscan, au respins ascultarea față de Scaunul Apostolic.

În 1368 câțiva frați au obținut de la Capitol permisiunea de a se retrage pentru a trăi în mod mai strâns față de Regulă.

Observanța (acesta este numele pe care l-au luat definitiv) obțin de la Ordin comisari proprii și apoi vicari, generali și provinciali, și se răspândește de la Umbria către Marche și către Toscana, în timp ce se întărește și celălalt al Observanților de dincolo de munți.

Bernardin de Siena, printre observanți (aparținând încă Ordinului), a luptat cu toate puterile pentru a împiedica dezlipirea care, cu toate acestea, a fost decretată la 31 mai 1517 de către Leon al X-lea. Observanții au primit denumirea de Ordo Fratrum Minorum Sancti Francisci, iar ceilalți au primit denumirea de Ordo Fratrum Minorum Conventualium.

În 1518 a început o altă mișcare, denumită a riguroasei observanțe. Cea mai importantă dintre reformele franciscane ar fi aceea a Fraților Minori Capucini, desprinși de Observanți în 1525 și aprobați de Clement al VII-lea în 1528, iar în 1619 au devenit complet autonomi69.

Am trecut în revistă câteva reforme interne ale Ordinului, mai reprezentative. Aceste reforme au luat naștere din dorința de a observa, de a fi cât mai fideli Regulii; cu toate acestea, dacă pe de o parte au avut marele merit de a împiedica franciscanismul să se transforme în obișnuință sclerozată de cealaltă parte au creat diviziuni dureroase contrare spiritului de reconciliere și de pace a fondatorului. Cu toate acestea, reformele reprezintă rodul libertății profunde în primirea și trăirea sărăciei evanghelice pe care fiii lui Francisc au moștenit-o de la fondator.

2. Sărăcia: O moștenire dificilă

În această a doua parte a capitolului vom încerca să vedem cum s-a transformat modul de a înțelege sărăcia și concretizarea sa în relație cu noile cerințe (exigențe), care au marcat viața Ordinului

2.1. Accesul la studii

Dar de ce Francisc interzice fraților să studieze? În ciuda acestui fapt, în Testament el afirmă: „trebuie să-i onorăm și să-i respectăm pe toți teologii și pe aceia care anunță Cuvântul divin, ca pe aceia care ne dau duhul și viața”70. Atunci ce anume îi creează probele lui Francisc privitor la studii? Giovani Jorgensen ne relatează: „… el înțelegea că studiile ar fi avut un scop practic și ar fi trebuit să servească predicării Cuvântului divin. Pentru aceasta credea că nu ar fi nevoie de multe cărți; în rugăciune se învață mai bine să atingi și să miști inima”71. În rest Francisc era pe deplin convins că cea mai bună predică este exemplul.

Să vedem un pasaj luat din Speculum Perfectionis care ne ajută să înțelegem mai bine ce gândea Francisc despre știință.

Unui novice, care cerea permisiunea să aibă o psaltire, Francisc spune, luând ca asemănare pe aceia care relatează faptele marilor eroi: „Și printre noi sunt mulți care, citind și predicând operele săvârșite de sfinți, vor să primească onoare și laudă”. Pentru că novicele nu înțelegea, câteva zile după, Francisc, interpelat din nou, zise: «„Vezi, dacă ai fi avut psaltirea, ai fi râvnit să ai breviarul. Odată obținut breviarul, te-ai fi așezat la catedră ca un prelat solemn și ai fi poruncit fratelui tău: „Adu-mi breviarul!”»72.

Iată de ce se preocupa Francisc. El se temea că studiul face să se piardă spiritul umilinței și al sărăciei. Francisc nu acceptă studiul cum de altfel nu acceptă nici banul și proprietatea care împiedică de a fi mici în fața lui Dumnezeu, de a aștepta totul de la El, să fii dependent de El. O știință ca scop în sine asigură și umple de mândrie. Cine cunoaște multe lucruri riscă mai ușor de a pretinde privilegii, lucru care nu este conform spiritului de umilință.

Raportul corect cu știința îl ilustrează Sărăcuțul în faimosul bilet câtre Anton de Padova: „Am plăcerea ca tu să predai sacra teologie fraților, numai că în astfel de ocazii, să nu stingi spiritul sfintei rugăciuni și a devoțiunii, cum este scris în Regulă”73. Mai mult decât orice lucru trebuie să se dea laudă lui Dumnezeu, și totul (case, îmbrăcăminte, muncă, studiu) sunt pentru ai da slavă lui.

Cu toate acestea, sunt de luat în considerație două elemente. Înainte de toate să nu se uite că, la moartea lui Francisc, ordinul a trebuit să facă referință la scrierile fondatorului pentru a interpreta mesajul său în relație cu noile exigențe. Numeroși frați au fost angajați în studiu și în cercetare până acolo că au înțeles mai bine spiritul Sărăcuțului. Studiul deci, a devenit tot mai necesar pentru o clarificare mai mare a Izvoarelor.

În al doilea rând trebuie ținut cont că din dorința lui Francisc, frații erau în serviciul Bisericii: „Domnul ne-a chemat pentru a reînsufleți credința, trimițându-ne în ajutorul prelaților și clericilor sfintei mame Biserici”. Și Biserica s-a servit de ajutorul nostru pentru opera sa de evanghelizare până acolo că a combătut pe eretici74.

2.2. Clericalizarea

În Capitolul din 1239, după mărturia lui Salimbene, s-a auzit ecoul unei revendicări a clericilor, care susțineau că nu ocupă locul pe care îl merită75.

Sub generalatul lui Elia s-au adoptat o serie de prevederi de ordin juridic, printre care una în particular a avut un rol decisiv în viața Ordinului: „…s-a decis fără șovăială de a-i elimina pe clerici de la funcția de ministru, de custode și de guardian…”76.

Drumul clericalizării continuă. Mulți frați au deveni episcopi și cardinali și cu fratele Girolamo d’Ascoli, Niccolo V, Ordinul a „ocupat” Scaunul Pontifical.

Cum s-au îndepărtat de origini, când Francisc și însoțitorii săi se închinau în fața papei și pentru nimic în lume nu ar fi dorit să ocupe locul său!

Odată cardinalul de Ostia, care cerea de la el și de la Sfântul Dominic de a consimți ca frații mai dotați în doctrină și în exemplul bun să fie ordinați episcopi, Francisc răspunse:

„Domnule, frații mei tocmai pentru aceasta au fost numiți Minori, pentru a nu pretinde de a deveni majori. Însuși numele îi învață ca să rămână supuși și să calce pe urmele umanității lui Cristos, pentru a fi la sfârșit înălțați mai mult decât alții în rândul Sfinților. Dacă vreți – continuă – ca să aducă rod Bisericii lui Dumnezeu, mențineți-i și păstrați-i în starea vocației lor, și țineți-i supuși chiar și împotriva voinței lor…”77.

În mod conștient sau mai puțin, Francisc a lăsat un mesaj clar fraților săi: „oriunde vă găsiți în Biserică, chiar și în ierarhie, să alegeți mereu ultimul loc”78.

Dumnezeu, pentru a reconstrui casa sa, a plecat de jos și acum era intenția sa de a ajunge în vârf.

2.3. Lupta pentru sărăcie

În fața numărului mare de docți care intrau în Ordin și a clericalizării, puse spontan o întrebare: a fost păzit spiritul sărăciei? În mod aparent se pare că intervine un abis între sărăcia înțeleasă și practicată de Francisc și noul stil de viață a Ordinului. Faptul apare și mai evident dacă mergem să citim un pasaj din Izvoare în care Francisc își exprimă părerea cu privire la sărăcie:

„Eu capitolul sărăciei îl înțeleg, așa cum sună literal cuvintele Sfintei Evanghelii și a Regulii; adică frații să nu aibă nimic și nu trebuie să aibă nimic în afară de tunica cu funia și sandalele, și aceia care sunt constrânși de necesitate pot să poarte încălțăminte, cum este scris în Regulă”79. Cu toate acestea, am văzut cum, din diferite motive, radicalitatea originii a trebuit să se adapteze mereu noilor exigențe.

În capitolul următor vom încerca de a individualiza o cale de aprofundare pentru zilele noastre. Însă acum, să încercăm să răspundem la întrebarea care ne-am pus-o și care în fond, exprimă o altă mare întrebare: intuiția a fost înlocuită sau continuă să supraviețuiască în și pentru instituție?

Theophile Desbonnets vede supraviețuirea intuiției pentru instituție în faptul că franciscanii nu au încetat niciodată de a înțelege minunatul Cântec al creaturilor80.

Ordinul apare ca un mod de a trăi idealul lui Francisc. Ca atare, putem afirma că intuiția lui Francisc supraviețuiește procesului de instituționalizare. Datorită spiritului exprimat de cuvintele Sărăcuțului spre sfârșitul vieții: „Eu mi-am făcut partea, pe a voastră, Cristos vă va învăța”81.

Pe de o parte pentru fiecare frate, trăirea idealului lui Francisc, acela de a fi pe ultimul loc, înseamnă a găsi modul personal de a trăi urmarea lui Cristos; pe de altă parte, întreaga fraternitate este chemată să adopte un stil de viață conformă cu Evanghelia. Acest lucru indică marele respect pe care Francisc la avut pentru libertatea fiilor săi, și responsabilitatea pe care aceștia o au în a se folosi de ea.

Încă un element mi se pare important de subliniat înainte de a conclude: nu trebuie să ne oprim privirea asupra lui Francisc, dar împreună cu el să ne îndreptăm atenția câtre Cristos. Un proverb indian spune că; „Dacă un înțelept arată cu un deget luna, prostul se uită la deget și nu la lună”.

Ascultând ceea ce Francisc sugerează inimii, pare a fi un avertisment din partea sa: „Mergeți pe străzile pe care vi le indică Domnul, dar dacă vreți să mergeți cu mine, este necesar să pășim încet, foarte încet, potrivit cu pasul celor din urmă, oriunde și oricine ar fi ei”. Se poate observa din aceasta câtă sensibilitate și dragoste avea Sărăcuțul față de confrații săi, atent la necesitățile și nevoile lor. Este adevărat faptul că Francisc le oferă fraților ca și sfat spiritual, încredințarea în mâinile Tatălui toate grijile și preocupările lor; „…partea voastră vă va învăța Cel Preaînalt”, însă acest lucru o spunea pentru ca frați să fie atenți de a nu pune voința lor înaintea voinței lui Dumnezeu.

CAPITOLUL III

ASTĂZI: CE FEL DE SĂRĂCIE ESTE POSIBILĂ

1. Contextul cultural

În această primă parte să aruncăm o privire la contextul socio-cultural al epocii noastre, luând în considerație câteva forme noi de sărăcie.

1.1. Săracii de astăzi

Astăzi se vorbește des, uneori greșit, despre săraci. Dar cine sunt astăzi săracii?

Mi se pare un mod interesant de a-l înțelege pe sărac, mai ales atunci când acesta este definit nu în raport cu categoria de a avea (acela care are sau nu are ceva), dar dintr-o perspectivă relațională, atent la a fi (acela care este; marginalizat îngenuncheat din cauza cerșitului și umilit și mai mult datorită fricii)2. Acesta este săracul înțeles de Francisc. El a înțeles sărăcia înainte de toate ca un mod de a fi (însuși termenul minor este o confirmare). Pentru Francisc a fi sărac însemna a avea puțin, și mai mult, a fi un număr mic. Plecând de la o viziune a sărăciei (constrângere, suferință) centrată pe a fi și nu pe a avea, rezultă în mod fundamental de a încerca să înțelegem valoarea, semnificația și fundamentul unei sărăcii libere, oferită, cum a fost aceia a lui Francisc3. Unei astfel de propuneri, mă interesează să subliniez o realitate care stă la baza oricărei diferențe sociale; disprețul demnității persoanei. Înainte ca orice om să fie sărac, este persoană. Se configurează așadar ca sărăcie toate realitățile în care omului nu-i este recunoscută demnitatea, aceea de a fi persoană umană și fiu al lui Dumnezeu. Săracul se găsește astfel exclus, marginalizat.

Să vedem acum ce forme poate îmbrăca sărăcia în zilele noastre și vom începe mai întâi cu acea sărăcie pe care se pune foarte mult accentul.

1.2. Sărăcia economică

În termeni economici prin convenție este definită o familie cu doi membri a cărei cheltuială lunară pentru consum este inferioară sau egală în medie pe persoană. Dacă ne gândim apoi la săracii din așa-zisa „lume a treia”, tabloul prezintă cu siguranță culori mai obscure. Însă cum se întâmplă deseori, „mors tua vita mea”: tot astfel sărăcia multora este indispensabilă pentru bogăția acelora care la număr sunt mai puțini. Dacă ne gândim la Africa unde sărăcia este la ea acasă, locuitorii acestei țări trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi4. Și astăzi, ca și pe timpul lui Francisc, sunt bogați și săraci, poate s-au schimbat doar produsele comerțului, titlurile nobiliare, gradele militare și tipul armelor.

1.3. Sărăcia socială

Studiile de psihologie socială contribuie la evidențierea „categoriilor sociale”, abandonate la marginea trăirii comune, care întrupează o soartă de „identitate negativă” de care omul contemporan fuge precum medievalul de sărac (mai ales dacă este lepros). Toxico-dependenții, prostituatele, pușcăriașii, bolile SIDA, dar și bătrânii, handicapații, copiii abandonați, reprezintă categoriile social-sărace ale comunităților noastre înstărite. Pe spatele medaliei vom găsi desigur social-bogații: aceia care se bucură de privilegii datorită status-ului social pe care îl dețin, datorită numelui pe care îl poartă, datorită cercului de cunoștințe, datorită posibilității pe care o au de a li se face auzită vocea: …datorită pupitrului la care se află5.

1.4. Sărăcia culturală

Mi se pare ciudat să se vorbească de sărăcie culturală în era comunicațiilor. Și cu toate acestea răspândirea tehnologiei științifice a condus la o sărăcire a orizontului cultural în interiorul căruia trăim. Este o realitate pe care a prezentat-o Conciliul într-un fel profețind: „…există pericolul ca omul, încrezându-se prea mult în descoperirile actuale, să se gândească numai la el și să nu mai caute lucrurile mai înalte (GS)”.

Sociologii și istoricii sunt de acord că astăzi este întâlnită o lipsă accentuată a memoriei istorice din partea noilor generații. Sărăcia culturală se prezintă și în incapacitatea de a citi evenimentele, în lipsa de autonomie în alegerile fie politice, fie sociale.

Apoi, în fața noilor mijloace de comunicare socială este evident că, la o privire mai amplă, mai globală, o largă fâșie a populației mondiale rămâne la marginile acestui univers multimedieval. Globalizarea, atât a informației cât și a economiei, nu a atins totalitatea persoanelor, dimpotrivă, a mărit diferența bogat-sărac, nord-sud…6.

1.5. Sărăcia psihologică

Un dat evident care reiese din studiile psihologice contemporane este o colectivă criză de identitate, care ar putea conduce la pierderea memoriei de care vorbeam mai înainte.

Lipsa identității este un fenomen generalizat care apare încă la primii ani de viață, în care copilul se găsește deseori, din păcate, introdus într-un „arbore genealogic” atribuit lipsei de stabilitate familiară, până la vârsta adultă. Acest lucru este confirmat și de amânările alegerilor importante pentru viață, fragmentarea raporturilor, pierderea generală a sensului existenței, confuzia între bunurile de consum și valori. Acest gol se prezintă poate, ca una dintre cele mai mari sărăcii a omului modern, care îl derutează, bine exploatată de cel care știe să ofere substituiri de valori de semnificație.

1.6. Sărăcia spirituală

Unei generale pierderi de valori și de referințe etice, pare că se opune un interes viu și crescând pentru sfera sacrului.

Acest element este legat de o îndepărtare răsunătoare de religie în caracterul său instituțional. Se poate vorbi de „sacru, nu de religie”.

Într-o climă de spiritualitate vagă, prevalează un atașament panteitisc de tipar gnostic care reproduce o doctrină de auto-salvare care de secole (cuprinsă fiind și epoca lui Francisc) pune o oarecare alternativă unei religiozități în parte prea dogmatice.

Această sărăcie spirituală conduce la îngroșarea rândurilor adepților noilor mișcări religioase. Business-ul a atins și sfera sacrului.

Însă dincolo de aceasta ne interesează de a aduna unele aspecte a acestei sărăcii care indică o lipsă: dar încă o dată, nu în ordinea nevoilor materiale, ci în sfera exigențelor afectiv-spirituale.

Căutarea aparenței, nevoia de a simți căldura unei comunități.

Căutarea unor răspunsuri, a soluțiilor ușoare și concrete.

Căutarea integrității, a armoniei cu sine însuși, cu toată cultura, cu societatea, cu cosmosul.

Necesitatea de a fi recunoscut ca „persoană”, de a ieși din „masă”, din număr.

Căutarea transcendenței, setea spirituală, de semnificație, a sensului existenței7.

O astfel de sărăcie spirituală denotă puternica nevoie a omului de astăzi, de a întâlni fața paternă a unui Dumnezeu care să fie Iubire, care să caute, să-l strige pe nume, care să-l ajute să regăsească sensul propriei vieți, care să-i ofere iertare și împăcare. Aceasta este o sfidare care nu este indiferentă și care este lansată Bisericii.

1.7. Să citim semnele timpului

Aceste sărăcii interpelează urgent Biserica și viața consacrată, atât cât aparține indiscutabil vieții și sfințeniei Bisericii, ca participare la această chemare88.

Fiii lui Francisc nu pot să nu respecte cererile de ajutor din partea Bisericii. Tema specifică pe care o dezbatem, ne invită să culegem într-un mod cu totul particular, la care franciscanii sunt invitați de a dezvolta misiunea lor în Biserică. Ei sunt minori și astfel trebuie să se prezinte în orice circumstanță s-ar afla. Sărăcia, după cum am văzut că o înțelegea Francisc, nu apare azi, la o privire chiar atentă, atât de clară în viața Ordinului. Mi se pare că această viziune nu ne va ajuta în încercarea noastră de a descoperi noi orizonturi ale sărăciei.

Este foarte frecventă întrebarea pesimiștilor: „Unde vom ajunge?” Nu va fi în plus întrebarea pe care ne-o putem pune: „De unde să începem?” Aceasta cred că ar fi cea mai bună perspectivă de unde putem să plecăm.

2. Să reîncepem…

Ne așteaptă acum dificila încercare de a contura câteva itinerarii posibile spre o înțelegere reînnoită a sărăciei franciscane astăzi.

Câtre sfârșitul vieții sale, Francisc îi invita pe frați să ia noi inițiative: „Să începem, deoarece până acum am făcut puțin, sau nu am adus nici un profit”(1Cel. 103)89.

2.1. …de la legătura dintre literă și spirit

Mi se pare esențial de a lua în considerație care ar putea fi cele două posibile riscuri în abordarea temei sărăciei.

Pe de o parte se riscă de a ne lipi prea tare de litera Regulii, uitând spiritul care o însuflețește. Câteodată, în încercarea de a observa în mod rigid indicațiile născute în contexte istorice bine precizate, există pretenția de a se dorii încadrarea cercului, căzând într-un juridicism anacronistic departe de însăși voința fondatorului. Se aseamănă un pic acelor aristotelici care, vrând să adopte metoda maestrului, luau în sens literal ceea ce el a spus secolele trecute. Este imposibil, precum afirmă Javier Garrido, de a percepe diferența dintre observarea literară, care duce la un juridicism formal […] și observarea spirituală, care liberându-se de literă crează un proiect coerent și profetic a sărăciei, fidelă lui Francisc90.

În cealaltă extremă, există pericolul de a cădea într-o interpretare prea spirituală a Regulii până acolo că se poate pierde implicarea practică, și de a face din sărăcie o chestiune spirituală. Mi se pare că trebuie să se plece de la o poziție de „echilibru” între literă și spirit.

A reveni la sărăcia franciscană astăzi, înseamnă în mod inevitabil de a ne întoarce cu privirea la origini, după cum ne invită și Conciliul: „Reînnoirea vieții religioase comportă reîntoarcerea continuă la izvoarele oricărei forme de viață creștină și la spiritul primitiv ale institutelor…(PC)”. Modelul mai corect pentru a ne pune în relație cu tema, ne este sugerat tocmai de Conciliu și de însuși Francisc: fidelitatea creativă față de Regula care, în ultimă instanță, înseamnă fidelitate față de Evanghelie și fidelitate propriului timp, cu invitația de a citi „semnele”. Fidelitate față de Dumnezeu și față de om, în sfârșit după spiritul întregului Conciliu.

Este important ca în acest drum să ținem cont că o „fidelitate” să nu ia locul celeilalte. Spiritul lui Francisc avea o semnificație profundă pentru contemporanii săi și înțeles bine de aceștia. A se îmbrăca în sac, de a trăi în colibe, de a cere pomană, erau semne că, puse în contextul cultural din secolele XII și XIII, aveau o puternică valență simbolică și exprimau solidaritate cu aceia care trăiau în acele condiții. Aceste semne sunt numai externe și este posibil de interpretat dacă destinatarii au această capacitate.

Odată cu schimbarea circumstanțelor, unele semne necesită să fie schimbate. Însă ceea ce trebuie să rămână intact este mesajul de transmis. În transmiterea mesajului evanghelic nu se modifică limbajul, dar limba în care este transmis. În transmiterea mesajului franciscan, care de fapt este mesajul evanghelic este important să se rămână fideli spiritului, și de a ști să găsim limbajul comprehensibil. După cum apostolii și evangheliștii au găsit modul lor personal de a-L comunica pe Cristos popoarelor și culturilor diverse fără a-i modifica imaginea, tot astfel fiecare discipol al lui Francisc este chemat să scoată la iveală propria creativitate, exprimând spiritul de minoritas pe care l-a moștenit de la fondator.

2.2. …de la valoarea simbolică a sărăciei

Un alt punct asupra căruia este necesar să se facă lumină se referă la valoarea simbolică a sărăciei.

Pentru a înțelege ce vrea să se spună prin „valoarea simbolică” a sărăciei este necesar să facem unele considerații care nu sunt legate în mod direct de temă.

Am amintit deja cum viața consacrată reprezintă un dar al lui Cristos oferit Bisericii sale. Prin alegerea de a trăi în sărăcie, (în castitate și ascultare), sacramentele îl prezintă în Biserică pe Cristos sărac, (cast și ascultător) și reprezintă o mediere vizibilă.

În acest sens deci, putem vorbi de „valoare simbolică” a sărăciei: prin faptul că ea este mediere vizibilă a sărăciei lui Cristos trăită ca și kenosis, ca un abandon total în Dumnezeu și în iubirea fraților91.

Mi se pare că trebuie „să reîncepem” de a considera sărăcia după valoarea sa simbolică, pentru că a fost transformată într-o chestiune prea rațională și negativă, întărită în termeni de a nu-avea, a nu-poseda, când de fapt are o importanță primară dimensiunea pozitivă, relațională2.

Descoperirea sărăciei ca simbol a sărăciei lui Cristos, se naște din dorința de a face prezentă și vie astăzi în lume sărăcia sa. Sărăcia franciscană din punct de vedere evanghelic se prezintă ca o prelungire a kenosei lui Isus. La sfârșitul apariției pascale El lasă ucenicilor săi o siguranță: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii (Mt. 28,20)”. „A fi cu” nu indică doar amintirea sau susținerea morală, dar participarea, împărtășirea vieții. În limbajul comun două persoane „sunt împreună” când se iubesc și între ei este o legătură specială. Dacă Isus este cu noi, noi suntem cu El. Sărăcia franciscană, expresia sărăciei lui Cristos devine astfel sacrament al actului său suprem de iubire.

Acum vom încerca să vedem, prin intermediul câtorva categorii, cu ce termeni sărăcia franciscană reprezintă simbolul sărăciei lui Cristos.

Vom lua în considerație înainte de toate sărăcia ca libertate. Vorbind despre libertatea lui Cristos avem deja prezentă în minte pe cea precedentă pusă în lumină după cum ea asumă o dublă semnificație: pe de o parte exprimă ne-atașarea față de persoane, situații, nume, roluri, lucruri, pe de altă parte se prezintă ca disponibilitate de a primi salvarea oferită de Dumnezeu și de a risca pentru ca altul să o poată întâlni. A fi sărac în acest sens înseamnă a fi liber pentru a putea elibera. De aici reiese înainte de toate, libertatea fiilor lui Dumnezeu, care ascultă de Duhul Adevărului oferit de Cristos fiecărui om, și care va conduce la adevărul ce ne face liberi. A fi săraci în categoria libertății semnifică înainte de toate a fi docili în a asculta de acțiunea Duhului, care cu toate că este unul oferă daruri diferite93.

Alegând de a fi săraci ca și Cristos, fiind solidari cu oamenii, se alege perspectiva crucii, a deveni dar în amintirea Lui, pentru a face viu și prezent în istorie. Sacrificiul său, înfăptuit odată pentru toți pentru răscumpărarea noastră, este vizibil prin sacrificiul acelora care îmbrățișează sărăcia sa.

A înțelege valoarea simbolică a sărăciei însemnă și a privi la sărăcie ca iertare și împăcare. Pentru a realiza acest lucru este necesar să intrăm în optica falimentului, a înfrângerii. Cine alege, ca și Cristos, de a oferi iertare și pune orice dorință în a despăgubi; renunță de a valida gândirea sa, chiar dacă este corectă; învață că pacea se naște din inimă, o inimă care nu caută răzbunare, dar așteaptă de la Dumnezeu adevărata dreptate, o inimă care a ales să realizeze în sine pacea pentru a indica lumii calea care trebuie parcursă.

A trăi o sărăcie care este capabilă să exprime iertare și împăcare, înseamnă a pleca de la o optică care nu judecă, de la acceptarea limitelor proprii și a altuia, acceptarea propriei nevoi de a fi răscumpărați, pentru a împărți necesitatea răscumpărării fiecărui om, înseamnă a oferi sacrificiul propriu pentru a împăca omul cu sine însuși, istoria proprie, propriul timp, omul cu oamenii, vindecând rupturile care s-au creat între ei; omul cu natura, omul cu Dumnezeu, amintind tuturor pe care îi întâlnim că, în Cristos, Dumnezeu a învins orice moarte a trupului, a duhului, a afectivității, a speranței94.

Încheind această reflecție asupra valorii simbolice a sărăciei, aș vrea să arunc o privire la originea termenului „simbol”. În grecește verbul symbalein înseamnă „a pune împreună” și, în forma intranzitivă, „a se întâlni”. Este opusul verbului dyabalein: „a despărți”5. Mi se pare interesant pentru că ne oferă un impuls de reflecție semnificativă; a recupera valoarea simbolică a sărăciei vrea să spună, a înțelege sărăcia ca fiind capabilă de a purifica, de a face să întâlnească, în felul în care Cristos a întâlnit persoana lor, pe alții, pe Dumnezeu, lucrurile. Este întâlnirea definitivă dintre Dumnezeu și om, întâlnirea crucială care a anulat abisul de separare existent între cei doi și s-a realizat pe cruce. A descoperi săracii în acești termeni înseamnă a ne descoperi răstigniți pentru viața altora, sacramente vii ale iubirii sale6.

2.3. …de la valoarea profetico-escatologică a sărăciei

Invitația lui Isus în cele patru Evanghelii, de a nu poseda nici aur și nici argint, a nu strânge comori, a ne abandona Providenței, a citi semnele timpului, este introdus în contextul discursurilor asupra venirii Împărăției97. Sărăcia franciscană, tocmai pentru că este expresia sărăciei evanghelice, se configurează nu ca o dimensiune transcendentă, legată de faptul că există sărăcie.

Contrar, ea se prezintă ca o situație definitivă, tocmai pentru că această condiție de „sărac” este idealul pentru a primi Împărăția lui Dumnezeu.

Francisc nu a răsturnat structurile sociale, nu a încercat să abolească sărăcia. El și-a dat seama că a deveni sărac, a nu fi deasupra celorlalți, a te pune în ultimul loc (ca cel invitat în noaptea banchetului; banchetul reprezentând tocmai realitatea escatologică), era condiția indispensabilă pentru a realiza Împărăția lui Dumnezeu8.

Dar ce este Împărăția lui Dumnezeu? În Evanghelii, când Isus vorbește despre venirea Împărăției lui Dumnezeu folosește două expresii. Pe de o parte îl invită pe auditoriu la convertire pentru că Împărăția lui Dumnezeu este aproape, pe de altă parte amintește; „Împărăția lui Dumnezeu este între voi”. Anunțarea Împărăției în dubla dimensiune, prezentă și viitoare, este tema centrală a predicilor lui Isus.

Pentru Isus Împărăția indică timpul mântuirii, instaurarea prieteniei dintre Dumnezeu și om în dimensiunea sa definitivă. Dar cine sunt destinatarii Împărăției? „Săracilor le este predicată Vestea cea Bună”. Pentru adversarii lui Isus săracii sunt vameșii și prostituatele, cei care încalcă legea: discipolii lui Isus, care în Evanghelie sunt prezentați ca minori, simpli, sunt oameni inculți și necredincioși, a căror ignoranță religioasă și comportamentul lor moral, împiedică accederea la mântuire.

Dar care este Vestea cea Bună anunțată săracilor? Că timpul mântuirii s-a înfăptuit deja, ca și ofertă de comuniune. În acest sens pot fi înțelese toate cuvintele cu privire la Împărăție. Tatăl milostiv care reprimește, după o lungă așteptare, fiul care s-a îndepărtat: femeia care mătură cu grijă casa pentru a găsi moneda pierdută: păstorul care merge în căutarea oi pierdute: samariteanul milostiv care are milă de un necunoscut.

Aceste parabole ne prezintă toate o întâlnire, o apropiere, o re-apropiere. Când Isus anunță săracilor că Împărăția lui Dumnezeu aparține lor („Fericiți cei săraci cu Duhul, pentru că a lor este împărăția cerurilor”, și „Fericiți voi săracilor, pentru că a voastră este Împărăția lui Dumnezeu”), vrea să le anunțe că în sfârșit au fost anulate toate distanțele, au fost vindecate toate rănile. Însă pentru a ne lăsa găsiți în mizeria noastră este necesar să ne recunoaștem nevoiași pentru a ne face apropiații celor respinși, este necesar să abandonăm prejudecățile și să recunoaștem în ei pe Cristos însuși.

Este „sărăcia cu duhul” care ne permite să ne deschidem inima la anunțul lui Isus, supoziția pentru sărăcia materială. Sunt cele două fețe ale aceleiași medalii care se cer reciproc; una nu poate exista fără cealaltă9.

A reîncepe de la o sărăcie care să fie profeția Împărăției divine, să fie angajare pentru realizarea comunității de fericiți, de oameni care întrupează duhul fericirilor; după forma exprimată de Matei („Fericiți cei săraci cu duhul…, fericiți aceia care flămânzesc și însetează după dreptate…”).

Ne putem da seama cum familia franciscană, în duhul originilor sale, întrupa în mod profund idealul evanghelic. A re-înțelege o sărăcie capabilă de a fi profeția împărăției, înseamnă a reface legăturile cu Cristos, și de a deveni capabili să asumăm situațiile săracilor, de a le anunța o mântuire deja înfăptuită în Cristos, de a oferi o imagine transparentă a feței lui Dumnezeu. A vorbi în numele lui Dumnezeu înseamnă în ultimă instanță a vorbi în numele săracului refuzând de a fi portavocea unei logici de putere, de compromis. A fi profeți înseamnă a proclama cu propria viață mesajul pe care îl aducem; vorbind săracilor săraci fiind, după exemplul sărăciei lui Cristos.

Este necesar să descoperim o sărăcie în fața căreia lumea să se simtă provocată, capabilă de a suscita întrebări și de a face să răsară în inima fiecărui om dorința profundă de Dumnezeu, o sărăcie care să-l invite pe om de a privi dincolo00.

2.4. …de la o sărăcie globală

Astăzi foarte des sunt întâlnite afirmațiile de tipul; „Pentru occidentali, în epoca noastră, adevărata sărăcie este aceea afectivă”, sau „Adevărata sărăcie este de a nu poseda nimic din ceea ce se folosește”.

Este clar că diferitele contexte culturale oferă parametri diferiți de sărăcie; „Nu are nici un sens să-l numești sărac pe un pigmeu din pădurea centrală a Africii pentru faptul că nu are o cămașă”101. Cu toate acestea, fundamentul sărăciei franciscane este Evanghelia, iar mesajul evanghelic este universal. Este necesar deci, de a încerca să înțelegem sărăcia în totalitatea sa.

Cred că drumul pentru a înțelege sărăcia globală este de a pleca din nou de la Cristos și de la sărăcia sa, după categoriile (de libertate, solidaritate, iertare, împăcare, neatașare, disponibilitate) pe care le-am văzut mai înainte.

Sărăcia lui Cristos se configurează ca un mod de a fi, ca o situație existențială; nu este legată de circumstanțe, până acolo că Isus poate să primească cu egală bucurie exproprierea văduvei sărace care dă tot ceea ce posedă, și aceea a lui Zaheu care, bogat, restituie împătrit celui păgubit. Atât de liber era în sărăcie încât, poate accepta risipa parfumului vărsat pe picioarele lui. În acel moment, în fața femeii, sărăcia însemna pentru Isus a accepta gestul de convertire, reînnodarea unei relații rupte. El de sărac ce era, putea privi cu iubire pe orice persoană, indiferent de starea socială (orbul, samariteanca, Natanael, Pilat, tâlharul…).

Cu toate acestea, El a ales și o sărăcie vizibilă, materială; se naște ca un străin, moare de o moarte dezonorantă, trăiește o viață săracă. El știe că sărac fiind poate să se apropie de toți, în special de săraci, în condiția cea mai autentică de împărtășire. Sărăcia lui Isus de la întrupare până la moarte este pentru a întâlni pe om.

Este imposibil să definim în Isus, marginea dintre sărăcia materială și cea spirituală. În Cristos duhul și trupul trăiesc împăcați, și recuperarea unei sărăcii simbolice, am văzut deja, deschide calea unificării02.

Trebuie să căutăm deci, să recuperăm o sărăcie a întregului câmp care să strălucească din întreaga ființă, care să devină obișnuință de a trăi cotidianul, o sărăcie materială care să devină mijlocitoarea vizibilă a sărăciei spirituale.

2.5. …de la lucrurile mărunte

Din acest moment trebuie să căutăm un punct de plecare care să fie posibil, eventual să începem un drum de reînnoire a sărăciei la lumina celor spuse până acum.

Să ne gândim, de exemplu, la redimensionarea comunităților. Uneori structurile riscă de a nu facilita întâlnirile. Prea multe formalități descurajează și, uneori, sfârșesc prin obstacularea relațiilor.

O comunitate mică își poate permite un stil de viață familiar, mai puțin angajantă. Ne putem întreba: „Ce diferență este, de exemplu, între o clădire franciscană și o clădire a unui alt Ordin, având aceleași dimensiuni și aspect?”. Din aceasta se poate vedea minoritatea?.

Spre sfârșitul anilor '70, Rahner afirma: „…în asentimentul lumii, Ordinelor religioase nu mai sunt după cum erau cel puțin unele Ordine în Evul Mediu, între adevărații săraci”, și continuând: „…un Ordin cu adevărat bogat nu poate avea membrii cu adevărat săraci”03.

Care ar fi oare calea posibilă pentru a recupera, chiar și la nivel de structură, o sărăcie mai comprehensibilă ochilor lumii?

În ceea ce privește munca, ar prinde bine întrebarea asupra semnificației pe care munca o asumă astăzi. Ne putem întreba pe ce anume se bazează munca, care este fundamentul și pentru care scop a dorit-o Dumnezeu pentru om; de ce Francisc insistă atât de mult ca frații săi să muncească? Cum să oferim lumii mărturia unei munci care nu este sclavie dar serviciu.

De o importanță particulară reprezintă cuvintele Sfântului Părinte adresate consacraților în îndemnul post sinodal Vita consecrata. El afirmă: „…tinerii nu vor să fie amăgiți, venind la voi ei vor să vadă ceea ce nu văd în altă parte (VC)”.

Până în acest punct am tratat ceea ce mi s-a părut mai semnificativ și poate chiar cele mai cruciale întrebări privind problema sărăciei. Indubitabil rămân alte puncte, însă lucrarea de față nu pretinde altceva; nici de a epuiza întrebările și nici de a oferi multe răspunsuri. Din Evanghelii și din Biserică sărăcia franciscană moștenește natura sa cea mai profundă; a fi mister, și deci, niciodată înțeleasă pe deplin. Poate este și pentru faptul că nu s-a înțeles întocmai mesajul evanghelic, și pentru că nu s-a înțeles mesajul lui Francisc. Poate că acesta este motivul pentru care intuiția lui Francisc a supraviețuit după moartea sa și trăiește astăzi în fii săi. Mesajul său ajunge la noi precum lumina stelelor care de mult sunt stinse. Există un astăzi, precum un ieri și încă un mâine, un moment favorabil în care carisma lui Francisc poate să strălucească în toată splendoarea sa.

CONCLUZIE

SĂ CONTINUĂM DRUMUL ÎNCEPUT

Să încercăm de a parcurge drumul străbătut încercând de a culege sintetic ceea ce a ieșit la suprafață din reflecțiile noastre.

Am pornit la drum aruncând o privire la origini. Din analizele contextului istoric în care a trăit Francisc am scos în evidență cum secolele XII și XIII ni se prezintă în mod particular ca o „epocă în mișcare”.

Cruciadele, dezvoltarea clasei negustorești, mișcările pauperistice, au contribuit la punerea în mișcare a societății creștine medievale. Francisc a știut să culeagă puternica nevoie de reînnoire, mai ales din punct de vedere spiritual, introducând-o în albia Bisericii, evitând astfel de a cădea în erezie, după cum se întâmpla adesea. Alegerea sa de „a urma gol pe Cristos gol”, nu era un element nou în epoca sa, alții au parcurs acea stradă. Parametrii sărăciei au fost oferiți lui Francisc de contextul social în care trăia, însă rădăcinile ei erau scufundate în Evanghelie. Analiza sărăciei, dezvoltată în lumina unor idei centrale, ne-a condus să vedem, prin intermediul lecturării scrierilor din Izvoarele Franciscane, cum Francisc o interpretează în mod concret.

În aceste reflecții am văzut că a ieșit la suprafață într-un mod particular conceptul de minoritas ca opțiune pentru ultimul loc și pentru ultimii, dar mai mult de atât ca o conformare la Cristos sărac.

Pasajul următor ne-a ajutat să observăm dificilul drum al instituționalizării. În mod succesiv, când în timpul aprobării, din partea papei, a formei de viață a primilor frați, se realizează implantatio Ordinis în Biserică, drumul Ordinului franciscan a legat în mod indisolubil destinele sale pentru că, din voința însăși a lui Francisc, era chemat să le servească. Sărăcia din acel moment, s-a modificat mereu. Se poate gândi că intuiția a fost descălțată de instituție. În realitate, la o privire mai atentă, ne putem da seama că nu este așa.

Care este atunci moștenirea profundă pe care Francisc a lăsat-o fiilor săi și care a supraviețuit instituției? Mi se pare că poate fi identificată prin conceptul de minoritas. A te face dar altora printr-un act de iubire gratuită, căutarea ultimului loc, „a făcut partea sa”: fiilor săi le rămâne să descopere care este pentru ei ultimul loc, „partea lor”, pe care numai Cristos poate să le arate.

Dificila moștenire lăsată de Francisc fraților săi: a ști să citim „semnele timpurilor” rămănând credincioși Evangheliei și fără să trădeze spiritul originilor.

Faza concluzivă a lucrării deschide privirea câtre astăzi. Complexitatea orizontului cultural și nenumărata gamă de noi sărăcii, obstaculează mai puternic reflecția asupra sărăciei franciscane de astăzi. S-a încercat deschiderea unor piste de aprofundare, considerând că ar fi util de a relua anumite aspecte:

Legătura literă-spirit, spre exemplu, căutând de a nu cădea într-un stil juridicism formal și cu timpul să culegem spiritul literei.

Valoarea simbolică a sărăciei, înțeleasă ca și capacitate a sa de a fi mijlocitoare vizibilă a sărăciei lui Cristos, de la care și-a tras origine și hrană.

Valoarea profetico-escatologică a sărăciei: a fi anticipare a Împărăție cerurilor, unde nu va fi monopol dar împărțire a bunurilor, și unde privirea va fi constant îndreptată spre Dumnezeu.

Dimensiunea globală a sărăciei, fără a scinda diferitele aspecte (material, afectiv, etc.) și înțelegând-o într-o dimensiune relațională, ca un mod de a fi, de a se pune, de a comunica.

O sărăcie care să restabilească relația corectă cu Dumnezeu, cu sine însuși, cu alții, cu lucrurile…

În ultimă instanță s-a căutat câteva sugestii concrete pentru a înțelege sărăcia franciscană, contextualizând-o.

Drumul parcurs a condus la deschiderea noilor orizonturi pentru sărăcia franciscană și la descoperirea părților sale pozitive, mai mult ca un mod de a fi decât de a nu a avea.

După cum am afirmat, sărăcia este în mod fundamental mister, niciodată epuizată în înțelegerea sa (mereu în drum spre…), însă rămâne ca și idee centrală spusele Sfântului Francisc, că între lume și frați există un pact: „Când frații se vor îndepărta de sărăcie, lumea se va îndepărta de ei […]. Dar dacă vor rămâne îmbrățișați de doamna mea sărăcie, lumea îi va hrăni, pentru că au fost dați lumii pentru salvarea sa” (2Cel.,70; FF 386). Deci într-un dialog deschis și inteligent cu lumea, frații vor trebui să continue drumul spre descoperirea unei sărăcii mereu noi, care să „răspundă” exigențelor acestor timpuri.

Drumul va fi lung fără nici un dubiu, însă împreună este desigur mai ușor.

BIBLIOGRAFIE

Aa.Vv., Dicționarul latin-român, Științifică, București 1962.

, Dizionario franciscano, Movimento Franciscano Assisi, Messaggero, Padova 1983.

Accrocca F. – Clareno A., Seguire Cristo povero e crocifisso, Messaggero 1994.

Bianchi E., – O. Lelli, Dizionario illustrato della lingua latina, Le Monnier, Firenze 1974.

Bobin Ch., Francesco e l’infinitamente piccolo, San Paolo, Cinisello Balsamo (Milano) 1994.

Boff L., „Francesco d’Assisi: una alternativa umana e cristiana,

Cittadella, Assisi 1988.

Ciotti L., „Una chiesa dei poveri o una chiesa povera?”, în Credere oggi 18 (5/1998) n. 107.

De Rosa G., Età Medievale, Minerva Italica, Bergamo 1990.

Desbonnets Th., Dalla intuizione alla instituțione, EBF, Milano 1986.

Iriarte L., Vocațione francescana. Sintezi degli ideali di San Francesco e di Santa Chiara, Casale Monferrato 1987.

Flood D. – Calogeras A., Dalla parte dei poveri, Introduzione alla vita francescana, Messaggero 1992.

Garrido J., La forma di vita francescana eri e oggi, Messaggero 1987.

Ilieș A. A., Curs pregătit pentru uzul studenților, Institutul Teologic Franciscan, Roman 2000.

JoergensEN G., San Francesco d’Assisi, Porziuncola, Assisi 1983

La BIBBIA di GERUSALEMME, Dehoniane, Bologna, 1997.

Lortz J., Storia della Chiesa in prospettiva di storia delle idee, vol. I Antichità e Medioevo, Paoline, Cinisello Balsamo 1987.

Mastragostino B., „Sono povere dodici famiglie ogni cento”, în Avvenire, 15 Luglio 1999.

Mollat M., „La povertà di Francesco: opzione cristiana e sociale”, în Concilium XVII (1981) n. 9.

Montorsi G. B., Francesco d’Assisi maestro di vita, Messaggero, Padova 1983.

Nicolesi S., Medioevo francescano, Borla, Città di Castello 1983

Olgiati F., Spiritualita della vita francescana, EBF, Milano 1990.

Rhaner K., Teologia della povertà, Paoline, Roma 1967.

Rotzetter A. – Matura T., Vivere il Vangelo, Francesco d’Assisi ieri e oggi, Movimento Francescano, Assisi 1983.

Scrierile Sfântului Francisc de Assisi, Colecția revistei ARCA 1994.

Sfântul Francisc din Assisi, Scrieri, Deisis, Sibiu 1997.

.