În România, până în urmă cu doar un deceniu, când a fost ratificată Convenția UNESCO din [622479]

CAPITOLUL I: REPERE TEORETICE ȘI METODOLOGICE

În România, până în urmă cu doar un deceniu, când a fost ratificată Convenția UNESCO din
2003 (v. Legea 410/2005), studiul culturii populare s -a efectuat cu precădere în instituții de
profil: institutele Academiei Române, muzee de profil și universități. S copurile demersurilor
științifice au fost multiple, dar toate vizau tezaurizarea valorilor: alcătuirea Atlasului Etnografic
Român și a tipologiilor poetice și muzicale ale folclorului românesc, precum și a marilor colecții
de etnografie și folclor, lucrări de sinteză – elaborate diacronic sau pe zone – privitoare la
arhitectura, ocupațiile, portul și meșteșugurile țărănești, alcătuirea colecțiilor muzeale naționale,
regionale și zonale. Prin urmare, poziția cercetătorului a fost una de outsider care nu pute a –
conform normelor deontologice – să se implice în procesul de transmitere, prezervare și
revitalizare a faptelor de cultură populară.
Însă odată cu apariția recomandărilor UNESCO, a redefinirii obiectului de studiu s -au
conturat diferit și sarcinile sp ecialiștilor, și cele ale purtătorilor acestor valori. Mai mult, prin
aderarea la aceste principii internaționale, România a trebuit să -și reevalueze moștenirea
culturală, să inventarieze atât elementele vii, cât și pe cele amenințate de simplificare,
uniformizare, transformare ireversibilă sau chiar dispariție și, evident, cu concursul specialiștilor,
să elaboreze strategii pe termen mediu și lung menite să le asigure viabilitatea și vizibilitatea
universală. Nu în ultimul rând, conceptele, teoriile, direc țiile de acțiune au suferit și ele
modificări. Odată cu includerea pe Lista Capodoperelor Patrimoniului Cultural Intangibil a
Ritualului Călușului (2005), devenită Lista Valorilor Reperezentative ale PCI, apoi, cu includerea
și a celorlaltor cinci (doina, colindatul, ceramica de Horezu, jocul fecioresc și meșteșugul
scoarțelor), s -au lansat o serie de provocări care nu i -au mai privit doar pe cercetători, ci și
comunitățile în care aceste valori se păstrează și se trannsmit, beneficiind de creatori și purtă tori
remarcabili. În mod firesc, și învățământul formal are roluri bine definite și extrem de importante
în sensul recuperării, păstrării, transmiterii, cultivării și promovării acestor valori care ne
reprezintă. Desigur că, pentru clasele gimnaziale, cuno așterea acestora contribuie la cultivarea
identității culturale, a mândriei de a fi român, iar mai apoi poate conduce la formarea unor
abilități minimale de investigare și tezaurizare a valorilor locale, ca parte integrantă a moștenirii
culturale tradițion ale.
În lucrarea de față mi -am propus să evaluez patrimoniul tradițional (imaterial, intangibil) al
localității mele natale, Comana, în care îmi desfășor și activitatea de profesoară de limba și

literatura română. Ulteriori, proiectul meu se va materializ a în elaborarea unei programe pentru
un curs opțional de reînvățare a tradiției.