În România, până în urmă cu doar un deceniu, când a fost ratificată Convenția UNESCO [622480]

CAPITOLUL I: REPERE TEORETICE ȘI METODOLOGICE

În România, până în urmă cu doar un deceniu, când a fost ratificată Convenția UNESCO
din 2003 (v. Legea 410/2005), studiul culturii populare s -a efectuat cu precădere în instituții
de profil: institutele Academiei Române, muzee de profil și universități. S copurile
demersurilor științifice au fost multiple, dar toate vizau tezaurizarea valorilor: alcătuirea
Atlasului Etnografic Român și a tipologiilor poetice și muzicale ale folclorului românesc,
precum și a marilor colecții de etnografie și folclor, lucrări de sinteză – elaborate diacronic
sau pe zone – privitoare la arhitectura, ocupațiile, portul și meșteșugurile țărănești, alcătuirea
colecțiilor muzeale naționale, regionale și zonale. Prin urmare, poziția cercetătorului a fost
una de outsider care nu pute a – conform normelor deontologice – să se implice în procesul de
transmitere, prezervare și revitalizare a faptelor de cultură populară.
Însă odată cu apariția recomandărilor UNESCO, a redefinirii obiectului de studiu s -au
conturat diferit și sarcinile sp ecialiștilor, și cele ale purtătorilor acestor valori. Mai mult, prin
aderarea la aceste principii internaționale, România a trebuit să -și reevalueze moștenirea
culturală, să inventarieze atât elementele vii, cât și pe cele amenințate de simplificare,
uniformizare, transformare ireversibilă sau chiar dispariție și, evident, cu concursul
specialiștilor, să elaboreze strategii pe termen mediu și lung menite să le asigure viabilitatea și
vizibilitatea universală. Nu în ultimul rând, conceptele, teoriile, direc țiile de acțiune au suferit
și ele modificări. Odată cu includerea pe Lista Capodoperelor Patrimoniului Cultural
Intangibil a Ritualului Călușului (2005), devenită Lista Valorilor Reperezentative ale PCI,
apoi, cu includerea și a celorlaltor cinci (doina, colindatul, ceramica de Horezu, jocul
fecioresc și meșteșugul scoarțelor), s -au lansat o serie de provocări care nu i -au mai privit
doar pe cercetători, ci și comunitățile în care aceste valori se păstrează și se trannsmit,
beneficiind de creatori și purtă tori remarcabili. În mod firesc, și învățământul formal are roluri
bine definite și extrem de importante în sensul recuperării, păstrării, transmiterii, cultivării și
promovării acestor valori care ne reprezintă. Desigur că, pentru clasele gimnaziale,
cuno așterea acestora contribuie la cultivarea identității culturale, a mândriei de a fi român, iar
mai apoi poate conduce la formarea unor abilități minimale de investigare și tezaurizare a
valorilor locale, ca parte integrantă a moștenirii culturale tradițion ale.
În lucrarea de față mi -am propus să evaluez patrimoniul tradițional (imaterial, intangibil)
al localității mele natale, Comana, în care îmi desfășor și activitatea de profesoară de limba și
literatura română. Ulteriori, proiectul meu se va materializ a în elaborarea unei programe
pentru un curs opțional de reînvățare a tradiției.

1.1. Concepte, definiții și terminologie (zonă, subzonă, microzonă, așezare)
1.2. Patrimoniul imaterial (legislație, definiții, asemănări și disocieri între acesta și cultura
populară în sine; inițiative românești de patrimonializare ca oportunitate a organizării unui
opțional)
1.3. Sursele de documentare
1.4. Metodele de studiu
a) documentare bibliografică
b) documentare în mediul virtual
c) evaluarea elementelor de patrimon iu imaterial (zonale și locale)

1.1. Concepte, definiții și terminologie

1.1.1. Cultura populară ca obiect de studiu

Termenii etnografie și etnologie care definesc principalele discipline au apărut în
secolul al XIX -lea; acestora li s -a adăugat folcloristica . Încă de la sfârșitul acestui veac
specialiștii au încercat o demarcație în ceea ce privește obiectului de studiul al fiecăreia dintre
cele două discipline. În 1846 J. W. Thoms crea termenul folk -lore pentru a desemna „știința
poporului” văzută ca un ansamblu d e antichități, de vestigii ale unor stadii străvechi ale
civilizației fiecărei națiuni. Termenul este ambiguu întrucât desemnează atât obiectul de
studiu, cât și disciplina care își propune să -l studieze, de aceea, în timp, s -au creat disocieri,
delimitări care au condus la conturarea mai multor discipline. În România, studiul creațiilor
orale a determinat apariția unui termen derivat – folcloristica – aceasta, la rândul ei, fiind
subdivizată în specializări în funcție de limbajul dominant: literar, muzical , coregrafic.
Cercetatorul francez M.Th.Gollier, în L’ethnographie et l’expansion civilatrice
(1905 , 6), stabilește următoarea deosebire între cele doua discipline: „Etnografia propriu -zisă,
asemenea tuturor științelor al că ror nume se termina cu -grafie , este o știință prin esență
concretă și descriptivă, studiind fenomenele umane la un loc determinat și într -o epocă
particulară. Etnologia, ca toate științele ce se termină în -logie , este o știință abstractă,
studiind relațiile care unesc fenomenele simil are în toate timpurile și în toate locurile.”
În România, în 1980, Romulus Vulcănescu: „ Etnologia se detașează acum ca o logie ,
adică o știință teoretică de fundamentare epistemologică și de sinteză integratoare, care
urmarește să descopere și să formulez e principii, relații intra – și interetnice și legi de
dezvoltare ale unităților sociale de tip etnic, în timp și spațiu, iar etnografia se menține ca o
grafie, adică o știintă de constatare a prezenței, frecvenței și difuziunii fenomenelor si faptelor
de civilizație și cultură etnică în baza observației, descrierii și clasificării tipologice […].
Etnologia consideră etnografia drept o parte constitutivă si inalienabilă a ei, care îndeplinește

un rol precis în economia cercetării ei științifice. Etnografia furnizează etnologiei cantitatea
necesară de materie primă pentru a fi prelucrată și, implicit, pentru a stabili legile de
dezvoltare ale comunităților etnice. Situația este similară pentru folcloristică și știința artei
populare, deoarece și aceste două discipline etnologice sunt știinte de constatare a prezenței,
frecvenței și difuziunii datelor, elementelor si faptelor de civilizație si cultură tradițională
populară, ale căror rezultate și materiale servesc și ele elaborărilor sintetice ale etnologiei.”
(Vulcănescu: 1980, 19).
Cercetătorii s -au preocupat – după instituționalizarea cercetării în domeniul culturii populare
– de definirea faptelor acesteia. Astfel , tot în deceniul al optulea al secolului XX, Mihai Pop
utiliza în studiul de sinteză Obiceiuri tradiționale românești următorii termeni și făcea
următoarele distincții:
*Obicei – „ansamblul manifestărilor folclorice legate de o anumită dată.” (Pop : 1976/1999,
33)
*Rit – element al obiceiului în care intervin reprezentări mitologice, plasate la nivelul
sacrului, în virtutea credințelor vechi ale mediilor folclorice (Pop : 1976/1999, 33-34). în unele
lucră ri de specialitate, rit e sinonim cu ritual
*Ceremonial – nivelul spectacular al unui obicei.
*Funcție rituală – medierea relației dintre uman ș i sacru prin intermediul ritualului.
*Datina – „datin a pare a fi termenul general popular pentru tot ce se practic a dupa anumite
reguli de demult”, având „un colorit arhaic” în limba literar a, în timp ce termenul obicei „este
curent în uzul general al limbii literare si a devenit termen tehnic în studiile de specialitate.”
* Tradiția – Ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc
istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau național e și care se transmit (prin viu grai) din
generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specific ă
(https://dexonli ne.ro/definitie/ )
* Conform cercetătorului N. Știucă – terenul – „nu e doar o realitate spațială ci și una cultural,
definită de anumite valori, dar și de anumite relații sociale pe care cercetătorul trebuie să și le
asume. Este, prin urmare, un spațiu geo -cultural ales in urma unei opțiuni creionată de
anumite dezide rate, o realitate paralelă căreia cercetătorul alege să i se supună cel puțin
parțial.”
*Document etnografic – este un concept mai recent care desemnează realitatea de teren
existentă independent de demersurile cercetărorilor, dar și înscrisul elaborat, re modelat de
cercetător în urma studiului din teren efectuat prin aplicarea metodelor și tehnicilor de
investigare,cu ajutorul carnetului de note, a reportofonului, a aparatului foto, a chestionarelor

(Bonte și Izard: 1999).
*Patrimoniu l cultural – sintagmă care apare astăzi mai ales în documentele UNESCO ,
înglobează valorile materiale – ca martori ai trecutului – și pe cele nonmateriale (creațiile
orale). Segmentul care ne va interesa în prezenta lucrare este cel al patrimoniul ui cultural
imaterial – definit în Convenția UNESCO din 2003 ca sumă a „practicilor, reprezentărilor,
expresiilor, cunoștințelor, abilităților – împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele și
spațiile culturale asociate acestora -, pe care comunitățile, grupurile și, în unele cazuri,
indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural. Acest patrimoniu cultural
imaterial, transmis din generație în generație, este recreat în permanență de comunități și
grupuri, în funcție de mediul lor, de interacțiunea cu natura și istoria lor, conferindu -le un
sentiment de identitate și continuitate și contribuind astfel la promovarea respectului față de
diversitatea culturală și creativitatea umană. ”
*Aria culturală – Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale (coord. Gilles Ferréol și
Guy Jucquois) o definește ca fiind „ un spațiu geografic social (un teritoriu) în cadrul căruia se
răspândesc și se face schimb de credințe, obiecte materiale, raporturi sociale, ritualuri și
sisteme de valori, modur i de viață împărtășite de indivizi provenind din aceeași cultură sau
din culturi diferite și care au anumite puncte comune […].” În Franța, între 1927 -1934, Arnold
van Gennep propunea conceptul de zonă folclorică , căutând astfel „eventuale coincidențe
între geografie și folclor.”
*Zona etnografică – (conform Dicțíonarului de etnologie al lui Romulus Vulcănescu ) –
reprezintă „ parte a unui teritoriu etnic, determinantă pentru fenomenele și faptele de
civilizație, care îndeplinește o funcțiune diferențial -specifică în contextul teritorial din care
face parte integrantă; 2. unitate de comportament etnic bazată pe forme particulare de
civilizație tradițională, proiectată într -un spațiu geografic determinat. […]
*Zonă folclorică – (conform Dicțíonarului de et nologie al lui Romulus Vulcănescu ) – „1.
parte dintr -un teritoriu determinantă pentru fenomenele sau faptele de folclor, care
îndeplinește o funcțiune diferențial -specifică în contextul teritorial din care face parte
integrantă; 2. unitate de comportament etnic bazată pe forme particulare de cultură
tradițională (literatură, muzică, coregrafie), proiectată într -un spațiu geografic limitat. În
compoziția unei z.f. intră elemente și aspecte de cultură populară contemporană, precum și
reminiscențe folclorice. Structura, funcțiunea, varietatea și corelațiile z.f. sunt adesea omologe
cu cele ale zonei etnografice și zonei de artă populară, cu care de altfel face corp comun în
contextul unei zone etnice.”
*Regiunea etnografică – (conform Dicțíonarului de etnologie al lui Romulus Vulcănescu )

unitate de comportament etnic, bazată pe forme generalizate de civilizație tradițională,
raportată la un spațiu geografic. În compoziția r.e. intră mai multe zone etnografice. R.e.
presupune relația ei cu zonele etnografice, ca dintre parte și întreg, dintre diversitate și unitate.
Teoretic se pot diferenția r.e. naturale pe care le numim tradiționale și r.e. artificiale pe care
le numim administrative . Din prima categ. Fac parte: r.e. care intră în componența unui stat
național cu zonele și subzonele lor etnografice și cele care intră în componența unei unități
ecologice cu o sferă mai amplă (reg. Baltică, mediteraneană, carpatică). Din a doua fac parte
cele stabilite convențional pe baza unor activități ergonomice (județe, plăși , provincii
imperiale etc) programate sau închipuite ca atare (zona balcanică). ”
*Subzona – subdiviziune a zonei etnografice (situată între zonă și microzonă) generatoare de
variante și subvariante din punct de vedere morfologic, stilistic și funcțional a elementelor de
cultură populară.
*Microzona – cuprinde grupuri de așezări plasate „în umbra” zonelor cu prestigiu conferit de
o identitate pregnant afirmată.

1.2. Patrimoniul imaterial – repere românești
În 1926, cu prilejul deschiderii cursului intitulat „Introducere în Etnografie și Folclor ”
la Universitatea din Cluj, profesorul clujean Romulus Vuia propunea o viziune globalizantă
care avea să se reflecte în chiar configurația Muzeului Transilvaniei: “Atât civilizația
materială, cât și cea spirituală sunt părți componente ale unui întreg bine definit: civilizație
rurală. E deci natural ca o singură știință să se ocupe cu această civilizație. Deosebirea ce se
face între aceste două părți e o tendință a specialistului, în realitate lucrurile formează un
întreg care trebuie studiat în complexitatea sa organică. ”
Crearea unei școli de folcloristică la Universitatea din București se datorează
savantului Ovid Densusianu care, în prelegerea sa de deschidere din 1909, intitulată
“Folclorul, cum tre buie înțeles”, impunea o serie de direcții pentru a pune pe baze științifice
studiul culturii populare. În acest sens, el considera că demersul folcloristic trebuie să aibă la
bază cunoașterea trecutului, o perspectivă sociologică asupra comunităților, int enții de
pătrundere a psihologiei populare, toate grefate pe o solidă, incontestabilă formație filologică
(apud Știucă: 2012, 128).
În anul 2005 România a ratificat Convenția privind salvgardarea patrimoniului cultural
imaterial de la Paris, prin Legea 410 angajându -se într -un amplu, coerent și complex demers
de inventariere, reevaluare, promovare și valorificare. Marea noutate a documentelor
UNESCO rezidă în redefinirea termenilor și în decuparea (tot pentru necesități metodologice)

a genurilor și speciilo r, dar mai ales în schimbarea de perspectivă a cercetării în domeniu.
Noua definiție dată culturii populare / folclorului tinde să acopere realități diverse de pe întreg
mapamondul surprinse în dinamica lor actuală; pe de altă parte, condiția cercetătorulu i este
una mai implicată, foarte aproape de cea a specialiștilor în resurse și strategii culturale pe care
o practică, spre exemplu, antropologii.
Conform documentului citat, patrimoniul cultural imaterial se manifestă în
următoarele domenii: a) tradiții și expresii orale incluzând limba ca vector al acestuia; b)
artele spectacolului; c) practici sociale, ritualuri și evenimente festive; d) cunoștințe și practici
referitoare la univers; e) tehnici legate de meșteșuguri tradiționale. /…/ Prin salvgardare se
înțeleg măsurile vizând asigurarea viabilității patrimoniului cultural imaterial cuprinzând
identificarea, documentarea, cercetarea, prezervarea, protecția și promovarea, punerea în
valoare, transmiterea, în special prin intermediul educației formale și nonformale, precum și
revitalizarea diferitelor aspecte ale acestui patrimoniu. ”
Specialiștii din toate instituțiile patrimoniale responsabile cu procesul de salvgardare
și-au unit eforturile în realizarea a două volume cuprinzând valorile patrimoniului i material,
ceea ce a presupus o etapă de actualizare a documentelor etnologice existente în arhive,
inclusiv a variantelor zonale și locale. Mai ales acest din urmă demers a fost necesar pentru
identificarea acelor valori susceptibile de a fi înscrise pe Li sta reprezentativă a patrimoniului
cultural imaterial al umanității. Astfel a fost posibil ca României să -i fie recunoscute 6 valori:
Ritualul Călușului (2005), Doina (2009), meșteșugul ceramicii de Horezu (2012), colindatul
în ceata masculină (2013), jocu l fecioresc din Transilvania (2015) și meșteșugul țesutului
scoarțelor (2016). În paralel, cercetătorii s -au implicat în derularea unui important program
UNESCO de identificare, încurajare și răsplătire a creatorilor populari, “Tezaure Umane Vii”.
Aceste eforturi susținute la nivel național trebuie să aibă corespondent în toate
comunitățile, prin urmare, scopul lucrării noastre este acela de a descoperi valori patrimoniale
în localitatea Comana și de a le confrunta cu documentele de teren înregistrate de -a lungul
timpului pentru ca patrimoniul imaterial să se constituie ca o disciplină opțională în curricula
de studii la clasele gimnaziale. Considerăm că, prin descoperirea, cunoașterea, înțelegerea și
preluarea tradițiilor, tânăra generație va fi conștientă de valoarea acestora și va contribui la
respectarea trecutului prin cultivarea lor.

1.3. Sursele de documentare
a) Documentare a bibliografică .
Întregul material etnofolcloric existent de -a lungul timpului, s -a constituit în
patrimoniu cultural național. Așadar, atât trecutul cât și prezentul contribuie la tezaurizarea
acestei bogății de o inestimabilă valoare. O parte a acestui parimoniu , constituind arhiva
documentar -istorică, se află deja în conservare după ce a fost mai întâi înregistrat , iar altă
parte reprezentată de arhiva vie, la fel de importantă , este deținută de realitatea înconjurătoare,
vie, curentă a culturii populare contemporane.
În vederea conceperii și redactării acestei lucrări a fost necesară studierea și analizarea
mai multor surse de docume ntare bibliografică, aparținând cu precădere arhivei documentar –
istorice. Astfel au fost consultate: Culegeri manuscrise aflate în colecțiile specializate ale
Bibliotecii Județene I.A.Bassa rabescu Giurgiu , Centrului de îndrumare și conservare a creației
populare – Giurgiu și Bibliotecii Academiei Române; Colecții sonore, audio ale unor persoane
particulare; Colecții de film și casete video ; Colecții de documente fotografice din diverse
timpuri; Colecții ale muzeelor închise sau în aer liber în care sunt conservate locuințe, obiecte
casnice, unelte și instalații tehnice, ceramică, artă populară etc.
De asemenea au fost studiate minuțios o multime de cărți, lucrări de specialitate existente
în literatură, în biblioteci instituționalizate sau particulare, aparținând celelor mai de seamă
etnologi români și străini incluși integral în bibliografia de la sfârșitul lucrării. Dintre aceștia
voi menționa într -o ordine aleatorie, câțiva dintre autorii fără de care această întreprindere în
cultura populară a spațiului Vlașca ar fi fost mult mai dificilă și mai săracă: Ion Ghinoiu;
Mihai Pop și Pavel Ruxăndo iu; Narcisa -Alexandra Știucă; Nicolae Constantinescu și
Alexandru Dobre/ Ioana -Ruxandra Fruntelată; Marie -Odile Geraud, Olivier Leservoisier și
Richard Pottier, Maria -Valeria Picu ș. a.
b) Arhiva vie .
Cercetarea manifestărilor etnofolclorice actuale, concrete, aflate în plină desfășurare
(fondul activ al folclorului) cărora le -au fost adăugate fenomene care deși dispărute astăzi din
uzanțe ( fondul pasiv ) se mai păstrează încă în memoria unor persoane mai în vârstă, au
condus la valorificarea și consemnarea lor în lucrarea de față. Explorarea și analizarea
patrimoniului cultural zonal existent, s -a făcut cu sprijinul și sub îndrumarea directă a
doamnei profesoare coordonator al lucrării, Narcisa -Alexandra Știucă de la catedra de
etnografie și f olclor a Universității București . În paralel, la înregistrarea datelor din teren a

contribuit și o echipă de studenți și masteranzi care, folosind metode și strategii specifice
disciplinei, au contribuit decisiv la completarea și înnobilarea documentară a acestui studiu.
c) Documentarea în mediul virtual .
În momentul de față, în societatea noastră, mare parte a cunoașterii umane este stocată pe
suport digital și devine disponibilă prin intermediul World Wide Web. Odată cu apariția
„bibliotecii fără ziduri”, percepția utilizatorilor asupra bibliotecii, dar și a bibliotecii asupra ei
însăși, s-a schimbat. Spre deosebire de biblioteca tradițională, biblioteca virtuală permite
utilizatorului să ajungă în timp util la publicațiile sau serviciile do rite. Mediul virtual creează
un mediu ubicuu, în care se integrează aplicații distribuite, formate și conținu turi diverse , iar
ca utilizator ai posibilitatea de a contribui prin participare directă la crearea de conținut, într –
un mod simplu și accesibil. Biblioteca a evoluat odată cu lumea, depășindu -și limitele fizice,
de la biblioteca „între ziduri”, la cea „virtuală” din Web -ul clasic, tinzând să se transforme în
portal al cunoașterii, deschis și flexibil. Fără îndoială că utilizarea acestei forme de a accesa
informații și documente a fost de un real folos, oferind posibilitatea studierii într -un mod mult
mai rapid și comod a unora dintre lucrările de interes. În funcție de domeniul accesat , multe
din informațiile publicate în mediul online pot constitu i adesea un izvor nesecat al
mapamondului . Această metodă de documentere prezintă însă la acest moment anumite
capcane care pot fi evitate numai dacă persoana care utilizează aceste surse este una avizată și
poate filtra și selecta corect informațiile prim ite. Cert este că acest tip de documentare a
devenit unul indispensabil prin varietatea și vastitatea resurselor oferite.
În vederea realizării obiectivelor propuse de tema lucrării și anume Cunoașterea și
evaluarea componentelor patrimoniului cultural zon al, am elaborat un plan conform căruia s –
au derulat următoarele următoarele activități:
În săptămâna 5 -11 decembrie 2016, echipa s -a deplasat în satele de pe raza comunei
Comana cu scopul desfăsurării unei anchete de scurtă durată (Știuca: 2007, 26). Studiul în
teren s -a făcut în conformitate cu etapele și metodele de cercetare consemnate în lucrarea
intitulată Cercetarea etnologică de teren, astăzi (Știuca: 2007 )
Această activitate a presupus îmbinarea mai multor metode de investigare
(comunicarea orală, observația, experiențele și înregistrarea imaginilor ) care au fost
completate de „consultarea izvoarelor scrise oficiale și personale (arhive, documente, jurnale
și corespondență) și a martorilor vizuali (monumente, clădiri, obiecte, fotografii, cas ete
video), toate aflate în custodia comunității (instituții și persoane)” (Știuca: 2007, 34). din
comuna Comana .
Culegerea informațiilor orale s-a desfășurat pe baza aplicării de chestionare

specializate închise (de la care se așteaptă doar răspunsuri a firmative sau negative) sau
deschise (cele de la care se așteaptă detalii explicative sau descriptive ), îmbinate cu dialogul
destins (convorbire,comentarii, mărturii și mărturisiri, relatări de fapte trăite) cu sătenii
dornici de evocarea evenimentelor de odinioară. De asemenea au fost utilizate ca metode de
studiu atât interviul (care facilitează comunicarea mai profundă între cercetă tor și cercetat)
non-directiv (încurajează discursul spontan și „ presupune din partea anchetatorului o
atitudine empatică indispensabilă pentru crearea unei relații de încredere și stimulare a
vorbirii” – conform Geraud, Leservoisier, Pottier: 2001, 41) și semi-directiv („constă în
acceptarea unei libertăți de vorbire cu exercitarea unui control asupra a ceea ce se spune” –
conform Geraud, Leservoisier, Pottier: 2001, 42) cât și conversația (bazată pe convorbiri
spontane sau programate ). Prin povestirea v ieții au fost reconstituite oral anumite tradiții și
obiceiuri ale culturii populare locale și zonale.
Faptele și elementele de cultură populară au fost supuse atât observației directe , cât și
recurgându -se la metode complementare precum înregistrarea audio sau statică (instantaneul
sau cadrul, portretul sau poza de tip etnografic descriptiv ).
Echipa a stabilit ca modalitate de completare și corijare a datelor culese, o revenire în
același teren, în săptămâna 20 -26 martie 2017, în vederea unor confruntări și completări a
rezultatelor.

1.4. Metodele de studiu (evaluarea elementelor de patrimoniu imaterial (zonale și locale)

CAPITOLUL II
CIRCUMSCRIEREA TEORETICĂ A TEMEI

2.1 Coordonatele culturii populare
În ciuda u tilizării termenului ,,cultura” la tot pasul, î n cât mai multe circumstanțe
posibile, de către vorbitori de diverse categorii sociale (există astfel expresii utilizate in media
și nu numai, de tipul ,,lipsa culturii politice”, sau ,,dovada inculturii…”, publicații de
,,cultură”, emisiuni radio -TV de „cultură” etc.) , putem constata cu usurință că explicația
acestuia nu este facilă și la îndemâna oricui.
Astfel de -a lungul timpului au fot înregistrate lucrări precum cea a antropologilor
americani Alfred Krober și Clyde Kluckhohn intitulată Culture (A Critical Rewiew of Concept
and Definition -1952 ) în care au fost menționate 164 de definiții ale culturii, urmată de
cercetarea lui Abraham Moles (1974) care inventaria peste 200 de definiț ii. Evident că
lucrurile nu se opresc aici și că explicarea sintagmei ,,cultură populară” nu se pote face decât
prin raportarea sa la termenul de cultură în general.
Așadar, prima încercare de a defini cultura se pare că i -ar fi atribuită lui Edward B.
Tylor, antropolog de origine engleză care in anul 1871 scria: ,,Cultura (sau civilizația) este un
ansamblu complex care include cunoștințele, credințele, arta, morala, dreptul (legile),
obiceiurile, și toate celelalte aptitudini și deprinderi dobândite de om ca membru al socie tății”.
De nenumărate ori , încercările de a defini termenul de ,,cultură” conțin ce cuprinde cultura și
mai puțin ce este cultura .
Oricum un lucru se contur ează sigur : cultura este un fenomen social. Cultura ar putea
fi definită astfel ca un îndelung proc es de creație, de învațare și de transmitere a valorilor ce
apar permanent ca o consecință a adaptării omului la mediu, fenomen ce stă la baza
progresului însuși.
În Folclor literar românesc (1978), Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu menționau:
,,Creația umană p oate fi o creație de obiecte, care implică o anumită iscusință practică, sau
creație de valori, care implică major iscusința minții omenesti; valoarea înseamnă
înregistrarea unui progres evident în realizarea bunurilor materiale și spirituale. Omul primiti v
își confecționa unelte cioplind pietrele; când de la simpla cioplire el a trecut la șlefuirea lor, a
creat o nouă valoare: unealta confecționată prin șlefuire constituie un grad mai înalt de cultură
față de unealta confecționată prin cioplire. Deci valoa rea nu constă în confecționarea unui nou
obiect, ci în elaborarea unui nou model, mai evoluat și mai corespunzător cerințelor umane
[…].”
Studiile prezentate în lucrarea Noțiunile -cheie ale e tnologiei tradusă în limba română

în anul 2001 nu contrazic afirmațiile cercetătorilor români ci vin mai degrabă să le întărească
si eventual să le completeze: ,,Cultura constituie, evident, o formă de adaptare la mediul
natural – dar în nici un caz nu putem considera că ea este s trict prefigurată de mediu […] ”
(Geraud, Leservoisier, Pottier: 2001, 90-91).
Teoriile s usținători lor formelor culturale datorate determinismului rasial sau genetic
(Malinowski: 1968 , apud Geraud, Leservoisier, Pottier: 2001 ) au fost combătute cu ușurință
datorită existenței une i infinit e varietăți de culturi: ,,Ființele omenești se caracterizează,
desigur, prin constante biologice, dar care nu se arată decât sub forme culturale speciale: de
exemplu, foamea este o manifestare fiziologică. Totuși, modul in care este simțită, în care este
satisfăcută și chiar capacitatea de a -i rezista sunt eminamente culturale.”
Există așadar, manifestări culturale atât colective cât și individuale, după cum pentru actorii
sociali anumite fapte culturale sunt asimilate, interiorizate și automat manifestate adesea
inconștient, în cadrul activitătilor cotidiene. Pe scurt, „Cultura este numele colectiv pe care îl
dăm diverselor creații ale omului” (Krishna : 1956, 317).
Odată cu divizarea societății și apariția claselor sociale , putem observa și aduce în
discuți e apariția sintagmei cultură populară . Raportat la studiul acesteia în diacronie, putem
vorbi despre „ o cultură populară a antichității, a Evului Mediu sau a societății capitaliste”
(Constantinescu și Dobre: 2001 , 53).
În prezența unor asemenea s cindări în interiorul unui grup, crearea unei distincții tranșante
între cultura tradițională, de factură orală, aparținând păturilor necultivate și „cultura
evoluată ” (majoră, savantă) , aparținând păturilor aristocratice, era de neînlăturat. Se creează
astfel dih otomia cultură populară / cultură savantă (academică).
M. Pop și P. Ruxandoiu precizau că „ La primul congres internațional de etnologie
europeană (Paris, 1971), s -a încercat o precizare acestei opoziții, prin consemnarea aspectului
„negramaticalizat” al culturii orale, față de caracterul „gramaticalizat” al culturii scrise. S-a
concluzionat ulterior că „spre deosebire de cultura mediilor educate, școlite, academice, care
se caracterizează prin scris, este individuală, selectivă, inovatoare, originală, com plexă și
enigmatică sau echivocă, cultura populară vietuiște oral, este cuprinzătoare, anonimă,
tradițională, conformistă, simplă, explicită sau clară – nota bene – pentru cei din interiorul ei”
(Pop și Ruxăndoiu:1978, 46).
Descendentă a culturii primitiv e (cultura primilor oameni aparținând societăților non –
literare care nu cunoșteau scrisul ), cultura populară aparține grupurilor neștiutoare de carte
din societățile literare. Dezvoltarea culturii românești se pare că a pornit de la un stadiu mai
complex d enumit de etnografi, patriarhal care asimilase în cristalizarea sa elemente de cultură

orală dacică sau orientală.
Cultura populară beneficiază de același sistem structural (organizare internă, crearea,
primirea, transmiterea si păstrarea valorilor cultura le) ca și cultura în general. Există teorii
conform cărora conceptul de cultură populară poate fi cercetat vizând două aspecte diferite
dar aflate într -o strânsă inerdependență în varietatea formelor de manifestare.
Astfel cultura populară deține un segmen t spiritual care are o existență exclusiv orală,
se transmite de la o generație la alta prin viu grai și sălășluiește în conștiința poporului, căruia
i se opune un segment material concretizat în obiecte și în patternuri de a le confecționa. Deși
cele două segmente dețin trăsături comune referitoare la specificul etnic precum și la
armonizarea lor în cadrul unor ansambluri de manifestări (îmbinarea muzică -versuri -dans-
costum popular etc.), o delimitare a lor se impune, pentru ca metodele distincte de cercet are să
poată fi operante. Optimizarea studiului și cercetării culturii populare s -a produs odată cu
introducerea metodologiei ce vizează abordarea din punct de vedere patrimonial a
fenomenului în cauză.
Apariția conceptului de patrimoniu cultural a contrib uit la valorizarea autentică a
tezurului unei națiuni în vederea transmiterii lui, generațiilor viitoare. Patrimoniul cultural
este reprezentat pe de -o parte de patrimoniu l material mobil (conține obiecte cu valoare
istorică și culturală; cărți, tablouri, vase de ceramică, țesături, icoane, costume populare și
altele) și imobil (deține monumente istorice: clădiri vechi, biserici; ansambluri de clădiri:
cetăți, sate, mănăstiri, părți ale un or orașe), iar pe de altă parte s -a înregistrat existența
patrimoniului imaterial (obiceiuri, tradiții, meșteșuguri, diferite îndeletniciri, folclorul, limba
națională ).
Datorită faptului că, în ultimele decenii s -a pus tot mai mult accentul pe necesitate a
democratizării informației și a accesului necondiționat la valorile culturale ale umanității,
acestea trebuie să fie făctute cât mai vizibile și abordabile. Cunoașterea dinamicii
fenomenului cultural – cu posibilitatea actualizării lui – stă mai ales în sarcina stiințelor
etnologice pentru că ele beneficiază de metode, instrumente si tehnici de lucru care să indice
cât mai exact și corect stadiul de fapt al aspectelor supuse cercetării. Grație progresului
informatic oferit astăzi, toate disciplinele știi nțifice și -au construit un set propriu și variat de
instrumente de lucru care operează conform unei metodologii specifice, aplicabile numai în
urma acumulării unei cantități semnificative de material patrimonial. Interdisciplinaritatea
permite astăzi reeva luarea fenomenului folcloric și abordarea holistică a patrimoniului
cultural.

2.2 Rel ația cultură populară – folclor

La începutul secolului al XIX -lea pătrund ea în Europa, termenul englez folk-lore
(știința poporului și despre popor, cunoașterea poporului). Acest cuvânt a fost asimilat,
desemnâ nd o parte integrantă a culturii populare și anume segmentul spiritual păstrător a
tuturor creațiilor artistice populare: literare, muzicale, de artă plastică, obiceiurile și tradițiile
unei țări sau ale une i regiuni. De asemenea î ntr-o accepțiune complementară , termenul de
folclor desemnează stiința care se ocupă cu creațiile artistice populare, obiceiurile și tradițiile.
Conform https://dexonline.ro/def initie/folclor : – folclor este termen, de origine engleză,
născocit de arheologul W.J. Thoms, în 1846, derivând din folk „popor” și lore „știință,
înțelepciune”, deci, „știința, înțelepciunea poporului”. A fost adoptat, treptat, de toate
popoarele europene cu excepția germanilor care utilizează V olskunde și Völkerkunde,
Naturvölkerkunde „știința popoarelor [primitive]”. Italienii au păstrat mult timp
termenul demologie , iar grecii, laografie , însușindu -și denumirea englezească mai târziu.
La români, cuvântu l folclor a fost acceptat la sfârșitul secolului al XIX-lea (Hașdeu -1885, G.
Ionescu -Gion -1883, Iorga -1893) cu grafia folklore . Astăzi, termenul definește totalitatea
operelor de artă create de popor, având trăsături de conținut și formă specifice. Parte
integrantă a culturii naționale, folclorul reprezintă prima etapă a culturii spirituale, în care
se reflectă în chipul cel mai direct și mai sincer spiritualitatea unui popor, modalitățile de
simțire și gândire, concepțiile despre lume și societatea acestu ia. Folclorul cuprinde
manifestări artistice din domeniul literar ( folclor literar ), muzical ( folclor muzical ),
coreografie ( folclor coreografic ) și dramatic ( teatru folcloric ).
Conceptul de folclor nu întrunește consensul tuturor folcloriștilor. Unii înglobează în acest
termen întreaga cultură materială și spirituală a unui popor (alături de cele enunțate, ei
studiază etnografia și arta plastică).
Trăsăturile esențiale ale folclorului sunt : are caracter colectiv (,,deși creat inițial de un
individ, reprezentant al colectivității, produsul folcloric este preluat apoi de ceilalți membri
care au libertatea de a -l transforma ”), este anonim („creațiile nu sunt raportate la numele unui
autor individua l”), oral (transmiterea se face prin viu grai), accentuat tradițional (cercetează
tradițiile populare), sincretic (îmbinare a textului poetic cu melodia și dansul sau numai cu
melodia), funcțional („faptele de folclor pot avea mai multe funcțiuni care se delimitează in
rapor cu contextul în care apar”) și formalizat (presupune posibilitatea de remodelare a
textului la diferite nivele, în funcție de nevoile comunicarii artistice) (Pop și Ruxăndoiu: 1978,

78-92)
Creație deschisă, capabilă de „actualizare” în continuă variabilitate, devine
„contemporană” în fiecare epocă istorică, pentru a corespunde cerințelor și nivelului artistic –
cultural al oamenilor, păstrându -și totodată trăsăturile fundamentale. Marea diversitate de
genuri și specii este o consecință a vechimii și continuității poporului pe respectivul teritoriu
geografic.
Organic legat de viața materială și spirituală a poporului, folclorul românesc este reprezentat
prin mai multe categorii istorico -estetice, genuri diferite prin tematică, funcție, structură
muzicală și modalitate de execuție: 1) Genuri ocazionale : legate de datele calendarului
popular (ex. în folclorul românesc: colindul cu și fără măști, colindul copiilor, urarea în
formele ei variate – plugul mare, plugușor, pițărăii – vasilca, câ ntecul de stea, junii); de
muncă agrară și păstorească (caloianul, paparuda, lazărul, drăgaica, cununa, cântecul de
șezătoare și de clacă); de ciclu familial (cântece și versuri la naștere, la nuntă și la
înmormântare); 2) Genuri neocazionale : cântecul propriu -zis și doina (vocală și instr. ),
cântecul epic și balada, cântecul de joc și repertoriul de joc, folclorul copiilor.
Preluarea termenului de folclor a dat naștere in vocabularul limbii române la cuvinte
derivate precum: folclorist , adică specialis tul care colecționează și cercetează fenomenul sau
actul folcloric, și folcloristică – prezent în literatura domeniului – cuprinzând atât studiile cât și
colecțiile de folclor. De reținut este de asemenea faptul că folclorul, alături de etnografie și
etnologie, sunt permanent de actualitate și ele se circumscriu unei vaste familii a știițelor
etnologice.
Într-un curs publicat în 2001, cu titlul Etnografie si folclor românesc , Nicolae
Constantinescu si Alexandru Dobre propun urmatoarea clasificare (pe care o consideram cea
mai reprezentativa de pâna acum) a disciplinelor (si a subramurilor cuprinse în cadrul
acestora) care formeaza familia stiintelor etnologice:

„I. FOLCLORISTICA
1. FOLCLORISTICA LITERARĂ
a) literatura populară
b) folclorul literar
2. FOLCLORISTICA MUZICALĂ
a) muzica populară
b) folclorul muzical

3. FOLCLORISTICA COREGRAFICĂ
a) dansul popular
4. TEATRUL POPULAR
a) teatrul laic și rel igios
b) jocurile cu măști
c) teatrul de păpuși
5. ISTORIA FOLCLORULUI
6. ISTRORIA FOLCLORISTICII ȘI ETNOGRAFIEI
7. CRITICA FOLCLORISTICA ȘI ETNOGRAFICĂ
8. METODA DE CERCETARE ȘI CULEGERE
9. INSTRUMENTELE DE LUCRU
10. LITERATURA POPULARĂ – LITERATURA DE AUTOR, INDIVIDUALĂ:
a) literatura populară orală
b) literatura populara scrisă
c) „scriitorii” de basme si povești
d) basmul cult
e) lectura etnologică a textului literar
11. FOLCLORUL RURAL – FOLCLORUL URBAN
12. FOLCLORUL RELIGIOS – ETNOLOGIA RELIGIEI
II. ETNOGRAFIA
1. LOCUINȚA
2. AȘEZĂRI SI GOSPODĂRII
3. SATUL, VALEA, „ȚARA”
4. OCUP AȚII
5. MEȘTEȘUGURI
6. UNELTELE
7. INDUSTRIA CASNICĂ
8. INSTALAȚIILE TEHNICE
III. OBICEIURILE
1. OBICEIURI F AMILIALE
2. OBICEIURI CALENDARISTICE (cu dată fixă, cu data mobilă)
IV . RELAȚIILE SOCIALE
1. RUDENIA, NEAMUL, OBȘTEA
2. CUTUMA, DREPTUL CUTUMIAR

V . ARTA POPULARA
1. PORTUL TRADITIONAL
2. ARTELE APLICATE
3. ORNAMENTICA TRADITIONALĂ
VI. ARHITECTURA POPULARA
1. CONSTRUCȚII SI MOMUMENTE RELIGIOASE ȘI CI VILE
VII. „ȘTIINȚELE” POPULARE
1. ASTRONOMIA
2. METEOROLOGIA
3. METROLOGIA
4. CROMATICA
5. BOTANICA, ETNOBOTANICA
6. ZOOLOGIA, ETNOZOOLOGIA
7. MEDICINA POPULARĂ, ETNOMEDICINA
a) magia
8. IGIENA POPULARĂ
9. ALIMENTAȚIA
VIII. MITOLOGIA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ
1. MITUL PRIMITIV
2.MITUL FOLCLORIC
3.MITUL LITERAR
4.FIINȚE, PERSONAJE MITOLOGICE
IX. ETNOLOGIA
1. ETNOLOGIA CA ȘTIINȚĂ A FENOMENULUI ETNOFOLCLORIC
2. PERSPECTIVA ETNOLOGICĂ DE ABORDARE A CULTURII
POPULARE
3.RACORDAREA CERCETĂRII ROMÂNEȘTI LA CERINȚELE
EUROPENE ȘI NORD – AMERICANE
4. RAMURI: ETNOLOGIA URBANĂ, REGIONALĂ, JURIDICĂ
X. ANTROPOLOGIA
1. ANTROPOLOGIA SOCIALĂ
2. ANTROPOLOGIA CULTURALĂ
3. ANTROPOLOGIA FIZICĂ etc. ” (Constantinescu și Dobre: 2001 , 112 -114)

Într-o viziune actuală, noțiunea de f olclor apare explicată în cursul intitulat Cercetare a
etnologică de teren astăzi , Narcisa Știucă comentează astfel „cariera” făcută de termen de la
obiect de studiu definit drept „colecție de antichități” la segmentul dinamic de cultură, așa
cum este el perceput astăzi : „Folclor , iată, in fine, un termen cu care cititorul se poate soco ti
familiarizat întrucâ t, fie și la nivelul percepției comune, definește multitudinea de manifestări
tradiționale / populare / rurale, adică dans, muzică și creații verbale (basme și povestiri,
proverbe și ghicitori, povestiri cantate și poezie cu finalita te ceremonială și augurală). ”
(Știucă: 2007, 12).

2.3 Categoriile sincretic -funcționale ale folclorului românesc în contextul
culturii populare

Una dintre cele mai complexe trăsături ale culturii populare, sincretismul presupune
îmbinarea mai multor limbaje care conlucrează în realizarea actelor de folclor.
Conform precizărilor lui M. Pop și P. Ruxăndoiu în lucrarea Folclor literar românesc :
„[…] școala lingvistică de la Praga a folosit termenul de sincretism de funcț ii”, referindu -se la
pluralitatea de funcții a unui fapt de folclor, manifestate în concordanță cu contextul în care
apar. Spre exemplificare autorii apelează la poezia de ritual, descântecul care nu poate avea o
existență de sine stătătoare a mesajului (c a în cazul structurilor lirice și narative), deoarece
acesta implică obligatoriu prezența individului căruia i se adresează (situat în afara textului)
ce intră în contrast cu o ,,forță mobilă definită mitic și contextată.” (Pop și Ruxăndoiu: 1978,
92).
La aproape trei decenii distanță, cercetările specialiștilor în domeniu, respectiv N.
Constantinescu și I. R. Fruntelată evidențiază că: „[…] sincretismul de limbaje nu se reduce la
relația text -melodie, ci are în vedere și alte forme de expresie precum ges tica, mimica,
pantomima, modulația vocii la care bunii povestitori recurg în producerea formelor
narative (basme, legende, snoave) sau a celor cu caracter dramatic (teatrul popular, obiceiuri),
unde se adaugă elemente de recuzită, instrumente muzicale, piese de vestimentație etc. […].”
„[…] relaționarea faptelor de cultură populară cu cele ținând de cultura primitivă este
obligatorie pentru buna înțelegere a textelor de literatură orală și explică un alt tip de
sincretism specific folclorului – sincr etismul de coduri culturale. ” (Constantinescu și
Fruntelată, 2006: 52). Delimitarea categoriilor literaturii populare se face în raport cu
specificitatea mesajului folcloric care poate răspunde mai multor funcțiuni aservite

contextului în care se manifestă .
Astfel, criteriul funcțional , clasifică manifestă rile folclorice „ în două mari categorii: rituale și
nerituale . Aparțin folclorului ritual acele forme ale literaturii, muzicii, dansului popular care
apar exclusi v în cadrul unor obiceiuri, fie acestea (1) obiceiuri calendaristice sau de peste an,
grupate în cicluri, în jurul marilor sărbători (de Crăciun și Anul Nou – colinde, sorcova, jocuri
dramatice cu măști), sau obiceiuri sezoniere, legate de ocupațiile de bază ale românilor, de
muncile agricole sa u de calendarul pastoral; (2) obiceiuri legate de momentele esențiale ale
vieții – nașterea, căsătoria, moartea – (3) obiceiuri sau rituri de vindecare, ținând de magia
medicală sau de medicina populară (etnoiatrie). Aparțin folclorului neritual categorii literare
corespunzătoare genurilor literaturii artistice „de autor” – epicului și, respectiv liricului, în
delimitarea acestora intervenind un criteriu intern, acela al modului de realizare, în versuri sau
în proză: epica în proză (basmul, legenda, snoava) sau în versuri (cântecul epic propriu -zis,
balada familială, jurnalul oral) și lirica populară (în principiu, doar în versuri) – cântecul
propriu -zis, doina, strigătura, cânt ecul modern, cântecul de leagăn.” (Constantinescu și
Fruntelată: 2006, 45)
Pavel Ruxandoiu în sinteza Folclorul literar în contextul culturii populare române sti,
considera că: „ funcț ia nu poate fi privit ă singular, întrucât ea determin a structura producț iilor
populare, aceasta constituind al doilea crit eriu de delimitare. Fiecare func ție creeaz ă o
anumit ă structur ă, care îi asigur ă eficien ța. Deducem c ă o categorie folcloric ă având o func ție
specific ă, în mod obligatoriu are și o structur ă adecvat ă funcției.” (Ruxăndoiu: 2001, 182).
Structura circumscrie subiectele, temele, motivele si modalit atile de realizare artistic a. `
De asemenea, același autor introduce așa -numitele „categorii de tranziție” în care
include poezia colindelor religioase, poezia descântecelor , proverbele și zicătorile, ghicitorile.
,,După criteriul dependenței de context , manifestările folclorice pot fi: (1) strict
dependente de un context ritual ceremonial (obiceiurile calendaristice, obiceiurile vieții de
familie, riturile de vindecare); (2) independente de un context ritual ceremonial și strict
dependente de un context situațional (legenda, snoava, bancul, anecdota, gluma, strigătura la
joc, cântecul de leagăn, proverbul, zicătoarea, ghicitoarea, jocurile de copii, folclorul infantil)
și (3) independente de un context ritual ceremonial și relativ independente de un context
situațional (basmul, cântecul epic, cântecul liric, doina).” (Constantinescu și Fruntelată: 2006,
52-53).

2.4 Încadrarea etnografică ( caracteristicile gen erale ale zonei
etnografice Vlașca)

Unul dintre cei mai importanți etnografi r omâni, Tancred Bănățeanu, propunea în urmă
cu mai bine de trei decenii următoarea definiție a zonei etnografice: „O zonă etnografică se
poate forma din n motive socio -economico -istorice, cu diverse coordonate și condiționări.
Pentru determinarea zonei treb uie stabilite elementele etnografice, criteriile, parametrii care o
definesc și o caracterizează. În definirea unei zone, pe lângă identitatea morfologică,
funcțională și estetică a elementelor etnografice, pe lângă interacțiunea lor determinantă, se
cere implicată identitatea modului de viață, a concepției și graiului. Elementele tehnice,
economice, sociale și estetice și raporturile concord ante și interdependente dintre ele pun în
evidență regulile generale ale structurii etnice, conturează totalitatea et nică a unei colectivități
umane […]. Pentru perioada tradițională arhaică de cristalizare a fenomenelor etnografice
cultura populară zonală funcționa ca un sistem de interacțiune a tuturor elementelor. Dar, cu
timpul, unele se transformă, mai repede sau mai încet, unele elemente noi urmând a deveni și
ele tradiționale în viitor, și la un moment dat slăbește simbioza sincretică între toate
elementele definitorii ale zonei, aceasta transformându -se în alta, prin sciziune, contopire,
reformulare, îmbinare ” (Bănățeanu: 1985, 171-173).
Comuna Comana este situată în sudul Munteniei, în zona etnografică Vlașca care
aparține unui ansamblu mai extins ce cuprinde zona etnografică Teleorman cu care se
învecinează la vest si zona etnografică a Bărăganului cu c are se continuă către est.
Toate trei zonele menționate anterior, al căror hotar sudic îl face Dunărea, au caractere
etnografice comune în ceea ce privește împletirea segmentului material referitor la tipologia
așezărilor și a locuințelor, organizarea go spodăriilor, preferințele pentru anumite ocupații de
bază cu cel spiritual care vizează graiul comun utilizat precum și majoritatea obiceiurilor
reprezentative. Datorită aspectelor menționate, există în literatura de specialitate sintagme
precum „zona Vlaș ca-Ilfov”, „zona de sud -est” sau zona Vlașca -Teleorman ce configurează
regiunea la care s -a făcut referire. După alți autori ar exista și „zona Câmpia Dunării”,
expresie mai puțin consacrată în literatura de specialitate.
Ca amplasament administrativ actual, comuna Comana – alcătuită din cinci sate (Comana,
Vlad Țepeș, Budeni, Grădiștea și Falaștoaca) – aparține județului Giurgiu.
Localitate de câmpie, Comana se bucură de o anumită rezonanță în negura timpului – pe
de o parte oferită de existenț a Mănăstirii Comana, edificiu de patrimoniu ctitorită la jumătatea

secolului al XV – lea, de către Vlad Țepeș – iar pe de altă parte, considerată de -o potrivă
beneficiara unui pitoresc de un farmec aparte, conferit de pădurile (Parcul Natural Comana,
3614 hectare – rămășiță a vechiului codru al Vlăsiei) si apele (râului Neajlov cu afluentul său
Gurbanu, râului Argeș – actualmente graniță naturală ce separă satul Comana de satul
Falaștoaca) ce o înconjoară și o brăzdează anticipând bogăția, dar și îndeletni cirile
locuitorilor.
În concluzie specificitatea acestei zone etnografice se circumscrie atât unor aspecte
naturale cât și unora de ordin istoric.

Existența toponimului Comana, se pare a fi pentru prima dată precizat într -un înscris din
lucrarea intitulată Documente privind istoria României, B, XIII -XIV la pagina 132. Înscrisul
datează din anul 1462 de la Vlad Țepeș și s -a păstrat într -un rezumat redactat în martie 1797:
„[…] ca să fie hotarul de metoh pe calea Giurgiului până în calea Prundului până în calea
Mujdreanului în jos până în vale, și de acolo pe vale, ca să fie hotarul până unde se împreună
cu balta Comanei, drept în iezerul C âlniștei.” Săpăturile arheologice au identificat: „[…] sub
nivelul construcțiilor mânăstirești actuale, la aproximativ 1,50 metri adâncime, două perioade
de locuire: o perioadă neolitică și una medievală.” (Picu: 2001, 11)
Așadar, această zonă et nografică are atât un specific natural cât și unul conferit de istoria
locurilor. În acord cu rezultatele cercetărilor menționate de Sărbători și Obiceiuri (coord. Ion
Ghinoiu: 2009) referitoare la localități din județul Giurgiu supuse studiului (abrevieri le: Gr.1 –
reprezintă localitatea Băneasa situată la 21,5 km distanță, fată de Comana; Gr.4 – reprezintă
localitatea Gostinari situată la 10 km distanță, față de Comana; Gr.5 – reprezintă localitatea
Greaca situată la 23 km distanță, față de Comana) și pozi ționate oarecum în proximitatea
comunei Comana, s -au extras anumite aspecte referitoare la sărbători și obiceiuri
caracteristice zonei investigate:

9https://ro.scribd.com/document/44349914/Constantinescu -N-Si-Fruntelata -I-Lb-Si-Lit-Rom-
FOLCLOR; p.52. ASTA NU TREBUIE SĂ APARA AȘA! IA TITLUL ȘI TOT CE TREBUIE
DE PE COPERTĂ ȘI NU MAI SCRIE LINK!
Pavel Rux andoiu Folclorul literar în contextul culturii populare române sti, Editura „Grai si
Suflet – Cultura Na tional a”, Bucure sti, 2001
Tancred Bănățeanu – Prolegomene la o teorie a esteticii artei populare , București, Ed.
Minerva, 1985

CAPITOLUL III
EV ALUAREA PATRIMONIULUI LOCAL

3.1 Comana: repere monografice
3.1.1. Trecutul comunei Comana
Situată aproximativ la granița dintre Câmpia Română și Lunca Dunării, în estul
județului Giurgiu, la limita cu județul Ilfov, Comana este o comună formată din satele
Comana (reședință), B udeni, Falaștoaca , Grădiștea și Vlad Țepeș care o înconjoară . Satul
Comana este amplasat pe pe malul drept al râului Neajlov (denumit în anumite scrieri mai
vechi Câlniștea), care la rândul său primește pe acest teritoriu apele afluentului Gurbanu .
Din punct de vedere al coordonatelor geografice, localitatea Comana este străbătută de
meridianul de 44°10′ latitudine nordică și parale la de 26°09′ longitutine estică.
De asemenea prin Comana trece șoseaua națională DN5A , care o leagă atît de
localitatea Adunații -Copăceni (și de DN5 ) cât și de localiatea Hotarele (și de DN41 ).
Accesul către lumea modernă al Comanei s -a făcut începând cu anul 1869, an în care a
fost inaugurată prima cale ferată din Vechiul Regat. Stație CFR pe ruta Bucur esți – Giurgiu,
amplasată la aproximativ mijlocul distanței dintre cele două orașe, localitatea Comana suferă
un proces rapid de urbanizare datorat poziției sale geografice: 23 de km sud față de capitală.
După îndelungi transformări suferite pe parcursul istoriei sale, Comana deși aflată în plină
dezvoltare, pare astăzi a se plasa într -un moment de respiro, de relaxare, de așezare și de
reevaluare, atât în plan economic dar și istorico -cultural.
Oază de liniște și de recreare în apropierea Bucureștiului, Comana pășește actualmente
într-o nouă etapă a existenței sale, despre care numai istoria ulterioară va putea preciza dacă a
fost una benefică, pe măsura renumelui său, ori din contră, o etapă despre care nu se va putea
vorbi în acord cu rezonanța conferi tă de perioadele anterioare. Comana a existat dintotdeauna
în dependență cu cei trei vecini ai săi: pădurea, balta si râul.
Comuna Comana aparține prin Hotărîrea de Guvern nr. 2151 din decembrie 2004
Parcului Natural Comana. Decizia de constituire a parcul ui a fost adoptată în baza
documentației tehnice și științifice elaborate încă din anul 1954 de către Academia Românăîn
vederea delimitării și protejării a două arii de importanță floristică deosebită, respectiv
Rezervația Științifică de ghimpe (Ruscus acu leatus) și Rezervația Știinșifică de bujor (Paeonia

peregrina). Acestor două rezervații li s -a adăugat începând cu anul 2004 Balta Comana, ca
rezervație naturală și zonă de protecție avifaunistică.
Codrul secular si apele râului, dealurile îmbogățite de v ii, balta îmbrăcată în stuf și
pământurile mănoase din luncă, laolaltă, dau pitoresc si farmec locurilor acestora.
În ansamblul ei, Comana reprezintă un peisaj al silvostepelor, cu păduri de stejari,
zăvoaie dezvoltate pe lângă cursuri meandrate de ape, pă duri de luncă, peisaje lacustre/ bălți,
mlaștini și alte zone umede, sărături, zone cu vegetație stepică, pajiști, fânețe și pășuni.
Pădurea, odinioara parte a Codrului Vlasiei, acopera astazi 3614 hectare din suprafața
teritoriului comunei. „Din loc în loc, în pădure apar poieni pe care localnicii le numesc
suhaturi; unele de dimensiuni considerabile, așa cumeste cazul celor care formează vatra
satelor Dadilov (astăzi, Mihai Bravu) și Vlad Tepeș (odinioară, Gurbanu). ” (Picu: 2001,8)
Parcul Natural Comana , care este format din trei păduri: Călugăreni –
Fântânele , Oloaga – Grădinari și Padina Tătarului , ce acoperă aproximativ 500 de hectare.
Pădurea este dominantă de tei, alături de care cresc esențe diverse precum: arțarul ,
jugastrul , stejarul , carpen, brad, cer, ulm, și frasinul . Speciile protejate din această rezervație
sunt lăcrămioarele , ghimpele și bujorul de pădure . Pe lângă acestea, de o frumusețe
impresionantă sunt și brândușă galbenă (Crocus flavus) sau fră sinelul (Dictamnus albus)
Rezervația de bujori din pădurea Comana atrage anual sute de turiști la Sărbătoarea Bujorului,
organizată de autorități și de localnici.
Poienile însorite de o frumusețe aproape ireală sunt îmbrăcate de o vegetație pe cât de
varia tă pe atât de insolită, datorată fomei dar și coloristicii. Astfel aproximativ 1500 de specii
de plante (mierea ursului, merisor, măcriș etc., precum și plante agățătoare de pădure: viță
sălbatică, iederă albă, curpe) dintre care 70 pe cale de dispariție.
Fauna Parcului Natural Comana ascunde de asemenea o diversitate impresionantă de
la animalele specifice pădurii (căprioare, porci mistreți, vulpi, iepuri, pisici sălbatice, fazani,
bursuci), până la arealul caracteristic bălții (păsări, pești, reptile,mami fere, amfibieni etc.) .
Râul Neajlov are un bazin hidrografic de 3.660 kmp, cu altitudinea medie de 162 m și
debitul de 6,48 mc/s. Cursul râului Neajlov, străbate Parcul Natural Comana de la vest la est,
iar lunca acestuia are o mare însemnătate pentru cons ervarea diversității biologice, mai cu
seamă în zona Bălții Comana, unica microdeltă din Europa situată pe cursul inferior al acestui
râu. În acestă porțiune meandrată, situată intre Călugăreni și Comana, denumită și Delta
Neajlovului – brăzdată de numeroa se canale și brațe ce se unesc și se desprind intr -o manieră
în care doar natura o poate face, există suprafețe de pământcu fânețe care formează adevărate

insule, de dimensiuni variabile (ajungând până la o sută de hectare), numite grinduri: Grindul
Pietre nilor.
În concluzie, peisajul are o biodiversitate aparte, asemănător în zona bălții cu cel al
Deltei Dunării, specific regiunii de graniță dintre stepă și silvostepă.
Solul brun -roșcat de pădure este propice agriculturii. În baltă și in lunca inundabilă,
domină solurile aluvionare.
Clima este temperată (temperatura medie multianuală este pe la 11 grade C), uneori cu
ierni geroase, aspre datorate crivățului și veri secetoase.

Suprafata / Locuitori

Comana x locuitori x ha intravilan
Budeni x locuitori x ha intravilan
Falaștoaca x locuitori x ha intravilan
Gradiștea x locuitori x ha intravilan
Vlad Țepeș x locuitori x ha intravilan

3.1.2. Începuturile satului Comana

Dacă despre începuturile zidirii lăcaș ului de cult de la Comana există la un moment
dat anumite precizări despre când și cum a apărut satul cu același nume este și mai greu de
stabilit, având în vedere că accentul în înscrisurile vremii se punea asupra mănăstirii, satul,
chiar în eventualitate a existenței lui, trecând într -un plan secundar.
Dovezile care vin în sprijinul atestării primelor forme de existență a unor culturi umane în
perimetrul actual al localității sunt de ordin arheologic. Astfel in urma unor săpături efectuate
în perioada comu nistă (1970 -1971) la aproximativ 1,50 metri adâncime sub nivelul
construcțiilor mănăstirești s -au identificat două perioade de locuire: o perioadă neolitică și una
medievală.
Arheologii ajunseseră deja la concluzia că majoritatea așezărilor neolitice fuses eră
întemeiate pe văile râurilor sau pe malurile lacurilor așa că descoperirile de la Comana și din
zonele învecinate nu vin decât să întărească concluziilor cercetărilor de teren. „In stratul
neolitic au fost evidențiate fragmente ceramice, precum și unel te de os și de silex, încadrate
Culturii Vidra, descoperirea certificând în felul acesta cea mai veche perioada de locuire,
perioada delimitată cu certitudine in timp. ” (Picu: 2001,11) Pe raza comunei, incluse în lista
monumentelor istorice din județul Giurgiu ca monumente de interes local, sunt șase situri

arheologice: „situl de la Dealul Morții cu așezări din Epoca Bronzului Timpuriu ( cultura
Glina ) și neolitic (cultura Boian ); așezarea neolitică de la Valea lui Moș Ion , aparținând
acele iași culturi; situl de la Puțul Popii , cu o așezare similară și încă una aparținând culturii
Tei din Epoca Bronzului; așezare a neolitică (c ultura Boian) de la Valea Goii , toate patru în
zona satului Comana ; situl de la Dealul Oltenilor ; și situl de la Buturugile , ambele din zona
satului Vlad Țepeș. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Comana,_Giurgiu )
Așeză rii neolitice i se suprapune un strat de depuneri aluvionare de circa 0.50 m, ceea
ce atestă că zona a fost părăsită o perioada îndelungată, peste care revine, într -o continuitate
firească de viețuire, habitatul medieval.
Toponimul satului este foarte posibil să aibă legătur a cu o populație cumanică
sedentară sau aflată în trecere care și -a lăsat această amprentă asupra vetrei satului. Marele
Dicționar Geografic al României (vol.II) face următoarea precizare: „După Pecenegi, vin, pe
la anul 1065, Cumanii, cari, îngroziți de T ătarii ce înaintau sub conducerea lui Gingiscan, se
retrag în munți Carpați. De la dânșii, desigur, a(u) rămas în topică numirile: Comana,
Cîrlomănești, Begul, Bontul, […].” (Marele Dicționar Geografic al României : 1899, 117 )
Se presupune așadar că satul ar fi lu at naștere pe lângă mănăstire pe vechile sălașe ale
robilor mănăstirești care nu aveau forma administrativă a unei așezări.
Prima informație certă asupra locului la care se face referire la Balta Comanei,
mențiune înscrisă într -un document din 14 62 de la Vlad Țepeș și păstrată într -un rezumat
redactat în martie 1797:
,,[…] ca să fie hotarul de la metoh pe calea Giurgiului până la calea Prundului și din
calea Prundului până în calea Mujdreanului în jos până în vale, și de acolo pe vale, ca să fie
hotarul până unde se împreună cu balta Comanei, drept în iezerul Câlniștei.” (Picu: 2001, 13)
Această ipoteză ar explica de ce Comana nu ar apărea pe Harta Stolnicului Constantin
Cantacuzino întocmită între anii1694 -1699 și care cuprinde 33 de sate ale județului Vlașca.
Istoria începuturilor Comanei trebuie privită în ansamblul vieții dunărene. Importanța
strategică și economică a localităților de la Dunăre devine majoră în condițiile presiunii
turcești. În această conjunctură, domnitorul Mircea cel Bătrân întărește cetățile de la Dunăre,
iar în anul 1403 cetatea era funcțională, putându -se astfel presupune că în intervalul 1396 –
1403 cetatea din insulă a fost reparată. (Hurmuzaki -Densușianu, Documente privitoare la
istoria românilor , vol. I, part ea 2, București, 1890, doc. nr. DCLII, p. 824.)
Cetatea Giurgiului este cucerită de către turci în anul 1420 și transformată în raia
turcească. Hotarul acesteia se afla la 20 km de Comana, delimitare nerespectată strict din
cauza spolierii populației pentr u asigurarea cu provizii a garnizoanei. Acest hotar numit și

Drumul Banului reprezenta granița dintre Țara Românească și raiaua turcească a
Giurgiului, delimitat în anul 1544 de către domnitorul Mircea Ciobanul împreună cu
banul Teodosie (de aici numele).
Bogățiile țării în această perioadă se scurgeau prin Giurgiu către Constantinopol.
Existau astfel , conform Anuarului de geografie și antropogeografie , anul al II -lea: 1910 –
1911 , două drumuri comerciale importante:
1) drumul Marotinului sau al Olacului (drumu l Poștei) care trecea prin Oinacu,
Marotin (sau Frasinul de azi), Băneasa, Pietrele, Comana ; În 1960 Călin St. Ion,
atunci în vârstă de 80 de ani releta despre drumul Olacului: „[…] făcea legătura
între București și Giurgiu […] trecea pe la noi […] a cum nu se mai circulă pe el,
dar în 1940 era încă neplantat: acum e plantat și s -a pierdut în pădure.” (apud
Picu: 2001, 15)
2) și drumul Șerpăteștiului, care trecea prin Căratu, Frătești, Daia și Vadul
Călugărenilor – cea mai scurtă legătură dintre Dunăre ș i orașul București.
Denumirea acestui drum are legătură probabil cu satul Șerpătești, veche așezare,
acum dispărută care era situat în ținutul de jos al Codrului Vlăsiei, astăzi
reprezentat de satele Frătești și Daia, ce erau în acele vremuri două cătune
grupate ca gardă a satului Șerpătești.
Se pare că așezământul de la Comana prin care trecea un drum de tranzit atât de
important a fost fie fortificat, fie reconstruit succesiv de către Vlad Tepeș (secolul
al XV -lea) și de către Radu Șerban (secolul al XVI -lea) în intenția de a proteja
zona, drum ul către capitală de pericolul otoman.
În 1505 Radu cel Mare menționa în înscrisuri despre hotarul Comanei și drumul
Comanei .
Numele localității va fi amintit ulterior într -un episod sângeros din timpul
războiului Ruso -Turc. Sub autoritatea lui Pârvu Cantacuzino, susținut de mica
boierime, și cărora li se alăturaseră după unele înscrisuri 4000 de voluntari, 2000 de
arnăuți și 1000 de cazaci aflați sub conducerea maiorului Karazin urma să atace raiaua
Giurgiu în intenția de a o elibera de sub ocupație o toma nă. Armata turcă află de acest
plan de la iscoade și iese în întâmpinare, întâlnirea petrecându -se la Comana. În lupta
cunoscută sub numele de „Bătaia Mare” Pârvu Cantacuzino și toți ai săi vor fi înfrânți,
turcii retrăgându -se victorioși către Giurgiu : „ La 1765, sub Domnia lui Grigorie V odă
Ghica, avu loc aci o luptă intre Turcii, ce veneau din Giurgiu și Cazacii, comandați de
colonelul rus Nazarie; acesta neputând ține piept Turcilor, s'a închis în mănăstirea Comana. Pe

câmpul între Comana și Grădișt ea, oastea turcească, în număr de 1500 oameni, a atacat pe
Nazarie și a dat o luptă mare în pădurea ce este pe hotarul Grădiștei, ce se zice Bătaia -Mare,
unde s'a găsit în dese rânduri pinteni, suliți și scări de șea, urme ale luptei de atunci.” (Marele
Dicționar Geografic al României: 1899, 571 )
Pacea de la Kuciuk Kainargi, din 1774 va obliga Poarta sub recomandările rușilor să
ofere Principatelor Române „vechile privilegii”. Așadar, Comana ca miile de localități care
au avut o evoluție similară în întreag a zonă, va apărea în actele vremii ca o localitate bine
structurată abia începând cu secolul al XIX -lea. În această perioadă, în Câmpia Dunării au
loc mișcări ale populație generate pe de -o parte de consecințele războiului ruso -turc, iar
pe de altă parte d e pacea de la Adrianopol. Contextul istoric va favoriza deplasarea a
numeroși țărani bulgari care -și vor părăsi meleagurile natale, refugiindu -se în Țara
Românească. Înscrisurile vremii precizează că, printr -un document emis în 1830 de
Kiseleff, „[…] proprietarii erau obligați să dea fiecărui colonist așezat pe moșia sa 400
stânjeni la câmpie și 300 stânjeni în regiunile de deal și munte, pentru loc de casă și
grădină. ” (Picu: 2001, 71)
Creșterea populației se va face simțită și la Comana prin apariția un or noi
așezări pe lăngă mănăstire. Un grup numeros de bejenari porniți din sudul Dunării se
va așeza chiar vizavi de mănăstire, form ând un cătun numit mai târziu „ în sârbi”.
Interesant este faptul că, deși aceștia au sfârșit prin a fi asimilați, denumirea acelei zone
a satului Comana este utilizată și astăzi.
Sunt indicii că satul în ansamblul său actual ar fi fost structurat mai târziu, de -a
lungul timpului suferind oarece strămutări. În sprijinul confirmării aceastei ipoteze vin
toponimele și onomastica care atestă existența familiilor Colibășanu (posibil veniți din
satul Colibași), Ciocoveanu (cu referire la comuna Ciocoveni -Oltenița) sau „Ulița
Dărăștenilor”(face trimitere către localitatea Dărăști). Dar fenomenul migrațional
determinat în mare parte de coordonatele istorice și de cele geografice (câmpia roditoare
poate oferi mult mai multe surse de hrană decât zonele sărace de munte) se pare că ar fi
fost și mai extins, urmașii anumitor familii precum Pădureanu, Trifescu, Bidirgiu
confiirmând obârșia lo r transilvăneană. Documentele Comanei au dispărut în vremea
domnitorilor fanarioți și a epidemiei de ciumă din 1813.
Dintr -un document de la 1831 al Adunării Obștești a Țării Românești reiese că la
acea dată existau în Comana 45 de familii de contribuabili (țărani stabiliți aici) și 7
„nedajdici”(posibil călugări ai mănăstirii scutiți de dări). În acest document nu apăreau

înregistrați țiganii robi întrucât nu plăteau capitația. Ei vor fi integrați ulterior, mărind
spectaculos numărul de locuitori abia după anul 1847, anul emancipării țiganilor robi
mănăstirești și mai apoi în urma reformelor lui Cuza (secularizarea averilor
mănăstirești dată în anul 1863 și reforma agrară din 1864 – care prevedea
împroprietărirea).
Conform autoarei volumului Contribuții la monografia comunei și mănăstirii
Comana (Picu : 2001,73): „ La Comana împrop rietărirea se face din pământul moșiei Vatra
Mănăstirii Comana, fiind împrop rietărite 186 de familii cu 468 hectare” (posibil din fosta
moșie mănăstirească).

3.1.3 . Satul în perioa da antebelică
La sfârșitul secolului al XIX -lea, comuna făcea parte din plasa Câlniștea a județului
Vlașca și era formată din satele Budeni -Comana, Falaștoaca și Vla d Țepeș (sau Gurbanul
afiliat în1879), având în total 2574 de locuitori. Existau în comună o moară cu aburi, o fabrică
de vinars („cogniac”) , patru biserici și două școli – una cu 34 de elevi (dintre care 12 fete) la
Comana, și una cu 40 de elevi (dintre care 6 fete) la Falaștoaca. La acea vreme, pe teritoriul
actual al comunei mai funcționa în aceeași plasă și comuna Grădiștea, cu satele Grădiștea de
Jos și Grădiștea de Sus, având o populație de 1064 de locuitori, o biserică zidită în 1658 de
Bunea Grădișteanu și o școală mixtă cu 31 de elevi: „ In 1886 comuna a fost populată de 2574
locuitori, formând 774 familii. Sunt 464 contribuabili. Budgetul comunei în 1886, a fost de
15313 lei, la venit uri si de 9300 lei, la cheltueli. În această comună sunt 4 biserici, deservite
de 2 preoți si 8 dascăli; 2 școli, una în Falaștoaca și a doua în Comana, ambele mixte. Au
urmat, în 1888: l a școala din Comana 22 băeți si 12 fete; la cea din Falaștoaca, 34 băeți și 6
fete. Vii sunt în întindere de 51 hect., 50 arii. În întreaga comună s'au împroprietărit din
diferite sate 361 loc. însurăței și s'a dat la 5 școli și lor o suprafață totală de 1860 hectare. Este
o moară de foc și un atelier de reparațiuni. În c om, este o fabrică de cogniac, ce se fabricä din
vinurile de la Greaca, din cele din jurul comunei și mai cu seamă din cele de la Pruntul -Belu.
Străini sunt mulți, mai cu seamă Greci și Evrei. Sârbi și Bulgari sunt puț ini. In 1876 s'a făcut
o încercare de arendașul mosiei, de a canaliza o parte din mlaștinele Câlniștei, strângâ nd apele
într'un șanț de recepție; prin aceasta s'a dat culturei o suprafață de peste 500 pogoane pământ
ce până atunci era acoperită cu bălți. Căi de comunicaț ie sunt: l inia ferată Bucureș ti-Giurgiu,
care are stația Comana chiar în marginea satului, pe coasta văei Gurbanului și cam la gura el
pe această proprietate merge linia ferată pe o distanță de 18 kil., adică din hotarul Grădiștea la

29 kil. până în hotarul Băneasa la 47 kil., u rmând Valea -Gurbanului și trecând pe lâ ngă satele
Comana și Vlad -Tepeș. Aici este un pod de fer peste apa C âlniștei. Mai sunt șosele în spre
Falaștoaca și Budeni fără legătură între ele; apoi ș oseaua Budeni -Comana. Pe această
proprietate trec văil e: Gurban ul, Militarul, a Puțului și a Dadilovului.
Comana, cătun, pendinte de comuna Comana, pl. Cîlniștea, județul Vlașca, situat pe
proprietatea statului Comana. Aci s'au împroprietărit în 1864, un număr de 186 locuitori ,
dându-li-se 468 hect. În acest cătun es te stația Comana, a liniei ferate Giurgiu -București.
Tot aci este mănăstirea Comana, care servea de biserică de mir, cu hramul Sf. Nicolae și
deservită de 1 preot și 2 dascăli. În localul mănăstirii este instalată o școală mixtă, compusă
din 4 clase, la ca re, in 1888, au urmat 22 băeti și 12 fete. Comana, stație, jud. Vlasca, pl.
Câlniștea, căt. Comana, pe lini a Bucureș ti-Giurgiu, pusă în circulație la 1 Noembrie 1869. Se
află între stațiile (4.7 kil.) si Băneasa (18.1 kil.). Înălțimea d'asupra nivelului mă rii de 40m,88.
Venitul acestei staț ii, pe anul 1896, a fost de 69 .382 lei, 25 bani. Comana, mănăstire, pe coasta
dreapt ă a apei Câlniștea, în comuna Comana, plasa Câ lniștea, jud. Vlașca. […]. De la 1862, de
când s'au secularizat averile mănăstirești, nic i o reparație nu s'a făcut localului ce înconjură
mănăstirea, așa că acum se găsește în ruine. În ele locuește, într'o aripă arendașul moșiei
Comana; î n cea -l'altă este (sic!) școala ș i locuinț a învățătoarei. Mănăstirea servă de biserică de
mir comunei, ca re a reparat -o acum câți -va ani.” (Marele Dicționar Geografic al României:
1899, 570 -571)
Creștera numărului de locuitori, dezvoltarea agriculturii și instituirea sistemului de
arenzi în bani vor conduce către o evoluție a satelor de câmpie. Perioada 1864 -1894 aduce
stabilitate și creștere economică în zonă datorită apariției pieței interne și implicit a
intensificării comerțului.
Saltul spectaculos către emanciparea localității se face începând cu anul 1869, an ce a
marcat inaugurarea căii ferate București (Filaret) – Giurgiu, permițând atât comănenilor , cît și
locuitorilor din satele limitrofe comercializarea produselor agricole, a lemnului, a stufului și a
altor produse autohtone, transformând ireversibil destinul Comanei ce devine astfel un mic
centru de interes zonal. Accesul vizitatorilor sau a local nicilor către orașele București și
Giurgiu devine facil, contribuind substanțial la realizare schimbului de mărfuri.
Dar impunerea noului continuă și anii 1885 -1886 aduc la Comana un serviciu de
observații meteorologice iar în locația cunoscută în prezent numele de „Conacul de la Budeni”
(casă ridicată la sfârșitul secolului al XIX -lea de Mihail Kogălniceanu) se organizează ,,o
crescătorie model pentru creșterea gândacilor de mătase în mod sistematic”. (Marele
Dicționar Geografic al României: 1899, 43)

În Registrul Parohial din anul 1894 al Arhivei bisericii Comana se precizează că: „[…]
după afirmați a lui Voicu Florescu, fost șef de gară 25 de ani, la sfârșitul secolului al XIX -lea
se transportau pe calea ferată din Comana, în fiecare an, 3 – 4 vagoane d e grâu și 3- 4 vagoane
de porumb, venitul anual al stației ridicându -se în 1896 la suma de 69 .382 lei”, sumă
menționată anterior și de Marele Dicționar Geografic al României.
Localitatea ia amploare și , din spusele localnicilor mai în vârstă , putem afla că existau
cârciumi, hanuri, prăvălii, manufacturi și o stație de reparat mașini agricole.
Ca întodeauna însă dezvoltarea economică atrage de la sine atât transformări pe
diverse planuri , cât și alterarea satului tradițional românesc de factură agrară. Pătrunderea
elementelor urbane în viața cotidiană a comunității viciază esențele unei culturi rurale
tradiționale, marcate din greu de transformările impuse de diacronie. Apropierea cu pași
repezi a vieții satelor din Muntenia de secolul al XX -lea surprinde Comana în plină prefacere,
pregătindu -se să devină o suburbie bucureșteană: obiectele vestimentare tradiționale vor fi
înlocuite de haine noi „de la București”, obiceiurile populare își vo r pierde treptat prestigiul și
funcționalitatea, iar participarea la hora satului – eveniment major, odinioară – va fi substituită
de plimbările la gară.
La începutul secolului al XX -lea, în anul 1903 moșia Vatra mănăstirii Comana (intrată
în administrația Ministerului Domeniilor – după secularizare) este scoasă la licitație spre
arendare. O asociație a țăranilor din Comana „vor reuși să încheie contractul, pe numele a doi
societari mandatari, pe o perioadă de 10 ani; din 1904 în 1 914, plătindu -se o arendă de 56. 010
lei anual”. (Picu: 2001, 83) Pe fondul nemulțumirilor țărănești , la 5 mai 1905 administrația
este înlocuită d e un nou consiliu de conducere: „Ion Niculescu, Niculae Rădoi, Sava Roșca și
cenzorii Ilie Angelescu, C.D. Verzeanu, Ion Constantinescu ș i Tănase Ionescu .” (Picu: 2001,
83) Perfecționarea sistemului de exploatare a pământului aduce venituri substanțiale ce
conduc la apariția unor noi societăți de tipul: ,,bănci populare, Cooperativa de producție
aprovizionare și desfacere – Șerban Voevod, magazin de consum și Cooperativa de exploatere
forestieră Cerbul.” (Picu: 2001, 85)
În anul 1907, aripa stângă a mănăstirii unde activează școala satului, va f i renovată. În
fosta casă a lui Mihail Kogălniceanu se va î nființa o școală de agricultură. Comana devine
centru administrativ, transformându -se în reședință de plasă. Marile răscoale țărănești au
evitat zona Comanei deoarece pe raza comunei și în vecinătăți nu au ființat mari
proprietăți, preponderent existând micul propietar.
Deși se remarcă vă dit prosperitatea obștii atât prin rentabilizarea moșiei , cât și prin
exploaterea suprafețelor mai puțin propice agriculturii (exploatarea bălții Comana prin

activități de pescuit, recoltarea stufului și a papurei, arendarea ierbii din grinduri ciobanilor
etc.), în anul 1914, la expirarea contractului de arendă , pe fondul incertitunilo r cre ate de
apropierea războiului, acesta nu va fi reînnoit.
3.1.4 . Comana interbelică
Perioada 1914 -1944 va reprezenta o etapă ne agră în istoria Românie i în ansamblu,
evenime ntele răsfrângându -se deo potrivă și asupra localităților dunărene. Cutremurul
evenimentelor premergătoare intrării României în război va destructura din temelii,
tradiționalul, idilicul, patriarhalul, o rândui ală care -și așezase valorile spirituale și mate riale
cu foarte multă trudă pe un făgaș al normalității.
Plasarea localității Comana între granița la Dunăre și București – punct de maxim
interes în viziunea dușmanilor – o vulnerabilizează și o implică totodată direct în focul
evenimentelor. Intrarea Rom âniei în război la 16 august 1916, supune localitatea la toate
barbariile survenite ca o consecință a acestor evenimente. În noiembrie 1916, bulgarii ocupă
orașul Giurgiu înaintând către București. La C omana se vor muta principalele i nstituții ale
judetulu i: prefectură, primărie și spital. Evenimentele apocaliptic e ale războiului arunc ă în
derizoriu viața a mii de români: Însemnările olografe ale învătătorului Țiculescu (din satul
Vlad -Tepeș) surprind această atmosferă : „ […] în satele din jur încep să se audă tunurile […];
Femeile stăteau ascunse în gropi și în podurile caselor, bătrânii și copiii priveau neputincioși
jaful. Preotul a fost torturat […].”
Populația va fi spoliată în urma deciziei de rechiziționare a „obiectelor de aramă,
saltele de lâ nă, cuverturi, cearșafuri, blănuri, rufărie, șervete, arme, sticle și tot ce se găsea la –
ndemână și ar fi putut fi folosit în Germania.” (Picu: 2001, 92)
„Primarul comunei Comana trimite în 18 martie 1918 administratorului plășii
următorul proces -verbal: […] Subsemnatul primar al comunei Comana județul Vlașca, având
în vedere ordinul domnului administrator al plășii Călugăreni urmat de comunicarea domnului
Ludwig, ofițer de administrație din etapa 299, prin care ne -a impus să -i dăm de urgență două
cearș afuri , fiindu -i necesare domnului ofițer, am umblat din casă in casă si nu am găsit nici un
cearșaf si nici pe la pravăliile din aceasta comună nu este nic i un fel de material de cearșaf . Și
o altă adresă emisă de ace eași primărie î n 5 iunie 1918: […] co nform or dinului dumneavoastră
nr.1839, am onoare a vă comunica că în această comună nu mai avem nici un fel de mobilier,
deoarece s -a rechiziționat zilnic pentru domnii ofițeri. De aceea nu avem de unde procura
mobilier pentru locuințele celor doi ofițeri […]”.(Picu: 2001, 93 -94)
Lipsa hranei, a î mbrăcămintei și apariția mizeriei au drept consecință răspândirea
epidemiei de vari olă. Luptătorii din 1916 -1918, î n marea lor majoritate , au fost î ngropați în

gropi comune și odată cu trecerea timpului,
acești eroi au fost dați uitării. Podul de cale
ferată de peste Argeș a fost dinamitat în anul
1918 de către tr upele in vadatoare aflate în
retragere.
După război, sătenii încercă să se
întoarcă la vechile activitați. În 1922 vor fi
împropietări te 106 familii din moșia Vatra
Mânăstirii Comana.
Începând cu anul 1923 se înregistrează
în următorii 10 ani, o evoluție permanentă
atingându -se astfe l maximul dezvoltării
interbelice. În acest an, conform registrelor de
impozitare de pe întreaga comună existau:
442 bovine, 258 cabaline, 149 bivolițe, 620
oi, 71 capre, 635 porci.
Anuarul SOCEC al României Mari 1924 –
1925 conține , referitor la organizații și afaceri
desfășurate la Comana , următorele precizări:

(vezi imaginea alăturată) →

Se pare că per ioada 1931 -1933 a fost într -o mare măsură cea mai înfloritoare etapă a
comunei Comana, standardul economic al acelor vremuri fiind fără concurență până în zilele
noastre. Conform documentelor aflate în arhiva P rimăriei Comana, în momentul precizat
anterior , Comana avea „2090 de locuitori dintre care 450 contribuabili, 16 meseriași, 51
funcționari, 19 comarcianți. Existau în comună Banca P opulară Stejarul , Cooper ativa
Agricolă Comana, Cooperati va Agricolă F orestieră Cerbul , Societatea de Vânătoare
Rândunica , Pepiniera Ocolului Silvic, Ocolul S ilvic, Oficiul PTTR, un d ispensar, o farmacie
(înființată la 1922 de farmacista Maria Vișan; clădirea a fost și naționalizată la 1953 și
renovată de urmași după retrocedările de după 1990 – aceasta existând și astăzi), u n medic

(doctorul D umitru Nanca, extrem de dedicat, a functionat 40 de ani ), o mo așă, un agent
sanitar, un cămin cultural, o bibliotecă, o gră diniță de copii, o școală primară cu 5 clase și 60
de copii, două mor i, două cojocării, două magazine de col oniale , o fabrică de ulei, o frizerie, 6
măcelării, o boiangerie, un depozit de petrol, trei cizmării, opt croitorii, trei magazine de
manufactură, patru cârciumi, un restaurant, un depozit de băuturi, trei cazane de țuic ă, o
mașină de lână, un depozit de cherestea, o zarzavagerie, o tinichigerie, un depozit de cereale,
două brutării, o cafenea, o simigerie, un atelier de tâmplărie și un atelier de fierărie” (Picu:
2001,100)
Portul bărbătesc al localnicilor până către anii 1920 -1930 era alcătuit din cămăși lungi
și ample din pânză de in sau bumbac, cusute cu flori. Peste acestea, în anotimpul rece
îmbrăcau ipingele (mantale) din dimie (aba) împodobite cu găitane. Pantalonii denumiți
nădragi erau tot din aba, largi, gen șalvari și se legau cu brăcinar în tal ie. În picioare, bărbații
purtau ciorapi de lâna sau obiele peste care încălțau bocanci de piele sau opinci, iar pe cap
puneau căciuli din blană de miel. Cămașa femeilor semăna cu cea a bărbaților, iar pe de –
asupra aveau fuste largi din lână, tort sau bumb ac. Iarna, îmbrăcau scurteici din postav sau
cojoace de miel. Pe cap, vârstnicele purtau basmale închise la culoare, iar cele tinere se
deosebeau fiindcă alegeau culori deschise. Încălțau cizme, pantofi sau opinci. Vara atât
bărbații, cât și femeile și cop iii umblau desculți.
Contaminarea elementelor de cultură rurală cu cele urbane avea să fie simțită, ca în
toate așezările rurale dezvoltate plasate în proximitatea marilor orașe . Tradiția păstrată cu greu
de bătrânii satelor începe să se clatine sub greuta tea preocupărilor cotidiene noi ; apar
negustori, samsari, activități speculative.
Abdicarea regelui Carol al II -lea și preluarea conducerii de către mareșalul Ion
Antonescu, asasinarea lui prim -ministrului Armand Călinescu pe 21 septembrie 1939 , a lui
Virgil Madgearu (asasinat pe 27 noiembrie 1940 în pădurea Snagov ) și a lui Nicolae Iorga (la
27 noiembrie 1940 în Strejnic , județul Pr ahova ) vestesc vremurile tulburi ce aveau să vină. A l
doilea război mondial sparge cu brutalitate un echilibru fragil reclădit cu mare greutate. Satele
României își mai plângeau încă fii i dispăruți în P rimul Război M ondial. Deși spre deosebire
de acesta, linia frontului nu trecea direct pe la Comana, ordinele de încorporare, restricțiile și
rechizițiile nu întârzie să apară. Bombardamentele din 1943 și 1944 asupra C apitalei vor
determina evacuarea bucureștenilor și migrarea lor către zonele rurale. Ca și în celălalt război,
parte a instituțiilor județul ui Vlașca au fost strămutate la Comana.

Din păcate, sfârșitul războiului pentru România nu a atras de la sine reluarea
vieții de acolo de unde fusese curmată. Surparea spirituală a țăranului avea să fie
adân cită ca o consecinșă nefastă a războiului, destabilizându -i existența următoarelor
veacuri.

3.1.5. Satul postbelic
Reforma agrară de după al doilea Război M ondial (1945) împroprietărește comănenii
pe raza localităților vecine întrucât lotul propriu de pământ se epuizase. Următorul pas a fost
trecerea la forma colectivă de proprietate prin apariția în Comana a două întovarășiri agricole
(1952 și 1957). În 1961 satul era colectivizat complet. Culturile predominante sunt cele de
grâu, porumb, floarea -soare lui, orz și ovăz. În zonele mlăștinoase se intoduce cultura orezului.
De asemenea vechile îndeletniciri privind plantarea legumelor sunt reluate. Aducătoare de
venit pare a fi și cultivarea florilor, activitate cu care sătenii s -au ocupat în mare măsură pâ nă
după anii 1990 , când această a devenit neprofitabilă d in cauza invadării pieței cu produse
străine la prețuri concurențiale.
După reorganizări administrative succesive, în anul 1968, comuna Comana arondată
județului Ilfov , va primi ca sate adiacente Bud eni, Falaștoaca, Grădiștea și Vlad Tepeș. Pe
raza comunei se vor înființa trei CAP -uri (numite inițial GAP -gospodărie agricolă de
producție): Comana (împreună cu Budeni) avea 1587 hectare teren arabil, Grădiștea (laolaltă
cu Falaștoaca) deținea 1746 hectar e și Vlad -Țepeș cu1083 hectare. Pentru foarte mulți dintre
locuitorii Comanei, colectivizarea nu a fost chi ar o dorință, unii dintre ei regăsindu -se înscriși
în CAP chiar fără a solicita lucrul acesta.
După anul 1970 existau în comun ă o primărie, 5 grădini țe cu 7 educatoare și 170 de
copii, 5 școli cu 1031 elevi și 55 cadre didactice, 5 cămine culturale, 5 biblioteci școlare, o
bibliotecă comunală, 3 dispensare, o farmacie (la Comana), o brutărie (la Comana), o
cooperativă de credit la Grădiștea, o moară cu valțuri (la Vlad Tepeș), un depozit de
combustibil, un depozit de colectare a ambalajelor, două unități PTTR și 22 unitați
comerciale.
Meseriile practicate de către localnici, fie pe raza comunei, fie din punct de vedere al
ocupării ca forță de muncă: 4 t âmplari, 145 cărămidari, 3 rotari, 13 croitori, 30 sobari, 4
tinichigii, 18 mecanici, 300 conducători auto, 8 dulgheri, 12 fierari, 7 cizmari, 8 cojocari,
dintr -un total de 9 498 locuitori ai comunei.
Comuna Comana deținea în perioada respectivă 3.322 de g ospodării, iar cei 9. 498
locuitori se regăseau astfel:

Comana 2.453 locuitori;
Budeni 1 383 locuitori;
Falaștoaca 1 368 locuitori;
Grădiștea 1 909 locuitori;
Vlad Țepeș 2 385locuitori.
În perioada comunistă, locuitorii comunei , în marea lor majoritate, au migrat către oraș
în căutarea unui loc de muncă în fabricile b ucureștene. Impactul noului mediu nu i -a lăsat
indiferenți pe locuitorii satelor, aceștia aducând curând în localitățile de origine inf luențele
citadine. Toate cele cinci sate ale comunei (Comana, Vlad Țepeș, Grădiștea, Falaștoaca,
Budeni) au avut aproximativ aceeași so artă, diferențele fiind totuși date de accesul direct sau
indirect la calea ferată. Mai exact, dintre cele cinc sate, doa r în Grădiștea, Comana și Vlad
Țepeș erau stații CFR. Locuitorii satului Budeni (aflat la 4km distantă), navetiști către
București, se deplasau până la Comana cu bicicletele de unde luau trenul spre capitală. Sătenii
din Falaștoaca aveau de străbătut un dr um ceva mai lung ( 4 km) până la stația Grădiștea , de
unde puteau lua trenul. Datorit ă amplasamentului geografic și ocupatiei de bază a locuitorilor
(cultivarea pământului) , Falaștoaca a rămas până in zilele noastre o localitate mai puțin
afectată de influe nțele orașului.
Domnul Dumitru Roman, în vârstă de 92 de ani, fost primar al com unei între 1968 –
1978 și vice primar între 1978 -1985 își amintește: „[…] am făcut șoseaua din1969 până în
1971, cu fonduri locale și de stat [ …] în 1975 s -au fă cut trotuare pe toate uli țele satului Vlad
Țepeș, am făcut școala cu etaj din Comana și școli noi în fiecare sat […].”
De asemenea au fost efectuate lucrări de îmbunătățiri funciare care au vizat revărsarea
apelor râurilor Argeș și Neajlov de -a lungul lu ncilor, transformându -le în terenuri inundabile.
În acest sens s -au construit diguri de pământ, cel mai important legând DJ411 Comana de
punctul numit Broșteni al satului Falaștoaca.
Poluarea râurilor de pe raza comunei cu petrol de la punctele de extracți e situate în
amonte a avut consecințe grave aupra faunei și florei acvatice, diverse specii dispărând cu
desăvârșire. Nefinalizarea lucrărilor Canalului Dunăre – București (1986 -1989) a reprezentat
în final un rău necesar pentru refacerea Deltei Neajlovulu i ce fusese secată d in cauza
săpăturilor executate la confluența celor două râuri. Pentru refacerea ecoclimatului acestei
zone umede, a treia ca importanță de la noi din țară, după Delta Dunării și Balta Brăilei, în
anii 2010 s -a construit un dig -baraj car e a condus la o creștere importantă a speciilor protejate.
Despre fața hâdă a ultimei perioade comuniste nu știu dacă a sosit încă momentul
pentru a putea vorbi deschis, fără resentimentele ce ar putea altera încercarea unei analize ce

s-ar vrea într -o mare măsură obiectivă. Privațiunile anilor 80 -90, raționalizarea hranei, a
energiei electrice, frigul și mizeria ultimilor ani au zguduit din temelii viața oamenilor în
general dar cu precădere a populației rurale, condamnate să aștepte ore în șir, în frig so sirea
pâinii ce se distribuia doar pe cartelă î n funcție de numărul membrilor din familie.
Sărbătorile tradiționale și religioase fuseseră adesea shimonosite grotesc pentru a putea
reprezenta în final adulația fa ță de conducătorii mult iubiți. Într -o aseme nea conjunctură,
Bătrânul Crăciun devenise titanicul Moș Gerilă aducător de pace și mai ales de prosperitate.
Sărbătorile Pascale rămăseseră doar o sintagmă pe care românii și -o rosteau doar în gând ,
îngroziți de spaima că cineva i -ar putea auzi. Cu presiu nile sistemulu i comunist nu era de
joacă iar î nchisorile politice nu era doar o simplă sperietoare .
Dar fructul oprit e fructul dorit! Rural ul s-a conservat ascuns , mocnit în fiecare
gospodărie țărănească , oricât de alterată ar fi fost ea de diverse și diverse conjuncturi. Se pare
că oamenii satelor poartă cu ei din generație în generație cultura spiritului popular ca pe un
marcaj genetic al speciei. În fundul sufletului lor, oamenii acesția vor dori perman ent să
respire aerul curat de la sat, să se întâlnescă cu foșnetul pădurii, să asculte susurul răului, să
umble vara desculți pe p ământul fierbinte, vor aprecia î mbrăcămintea ușoară din fire naturale,
mâncarea gustoasă, tradițională și pâinea de casă scoas ă din cuptor. Vor ști să meargă la
biserică de sărbători și să se bucure cu ai lor, indiferenți în esența lor la tentațiile și
contraoferta mediului citadin. În căutarea sinelui, oricât ar rătăci și ar experimenta, omul
născut și crescut la sat va purta cu el – mai mult sau mai puțin conștient – valorile unui mediu
tot mai mult supus transformărilor de orice fel.

3.1.6. S atele arondate

BUDENI
Satul Budeni a apărut în documentele vremii încă din secolul al XV -lea dar o referire
sigură o face Radu Voevod î n 1526 apoi Mihai Viteazul la 1597 care întărește în înscrisurile
vremii existența satului.xpicu 150
Ion Brezoianu se pare că a intrat în posesia documentelor Comanei, înaintea dispariției
acestora , și astfel a putut preciza că Budenii (proprietate a lui M atei Basarab) a devenit sat al
mănăstirii Comana după 1654. Legenda spune că toponimul Budeni ar fi legat de o babă pe
nume Buda care s -ar fi așezat undeva în vatra actualului sat, fugită fiind din Grădiștea.

În urma secularizării averilor mănăstirești, satul trece sub tutela Comanei iar ulterior
conform actului de împropietărire ia naștere satul ce va dăinui până astăzi. Așadar primesc
pământ 120 de familii pe o suprafață de 385 hectare. Prima biserică de cărămidă a fost
construită în anul 1882.
Marele o m de stat Mihail Kogălniceanu care la sfâr șitul secolului al XIX -lea, dup ă
secularizare, a arendat moșia M ănăstirii Comana, ridică la intrarea în satul Budeni, pe dealul
din partea dr eaptă, un conac boieresc unde ulterior va organiza o crescătorie sistemat izată de
viermi de mătase. Animat de dorința de a dezvolta zona , se va preocupa de plantarea duzilor a
căror frunză era necesară ca hrană pentru aceștia .
Conform precizărilor din Marele Dicționar Geografic al României, 1899 , pagina 43:
„Budeni, cătun, pen dinte de com. Comana, plasa Câlnistei, judetul Vlașca, situată pe coasta
dreaptă a apei Câ lniștea, proprietatea Vetrei -Mănăstirei -Comana.
Acest cătun este situat pe loc mlăștinos, provenit din vărsăturile Câlniștei. Este mult
vânat de apă cum: sitari, raț e, lișițe, etc.
In 1864 s'a împroprietărit aci 120 locuitori foști clăcași, luând o suprafață de 385 hect.
Aci este o biserică de zid, făcută în 1882, deservită de 1 preot cântăreț; ține de parohia
Comana, de care este departe de 3 kil.
La marginea de E. a satului, pe coastă, este o vilă, fostă a decedatului M.
Kogălniceanu, care fusese arendașul moșier Vatra -Mănăstirei -Comana; azi este proprietatea
familiei decedatului Em. Grădișteanu. Se scoate multă trestie din bățile și zmârcurile
Câlniștei, trestie ca re servă locuitorilor pentru acoperirea caselor.
Se cresc și gândaci de mătase. În 1885 a fost în vilă o crescătorie model pentru
creșterea gândacilor de mătase în mod sistematic. În acest cătun sunt 3 hect. cu vii. Cătunul
acesta este aproape de stația d rumului de fier de la Comana de 3 kil., iar de halta de la
Grădiștea de 5 kil. Trupul de moșie, până a nu fi fost încorporat cu Vatra -Mănăstirei -Comana
și până a nu fi dat pământ foștilor clăcași avea suprafața de 954 hect. Sunt 3 cârciumi .”
Evoluția satul ui Budeni a fost mai lentă și anevoioasă din cauza legăturilor mai puțin
lesnicioase cu lumea orașului. Din anul 1926 până în 1950, Budeni are administrație
comunală proprie. Începând cu anul 1950 va deveni structură a satului Comana.
În 1919 se înființeaz ă în casa bătrânească a familiei Stan, prima școală a satului. Din
anul 1963, populația școlară a crescut și a fost necesară construirea unui nou local. Căminul
cultural al satului va funcționa în sediul vechii primării.
Perioada comunistă a fost generatore a migrației populației rurale către orașe, fie în
căutarea uni loc de muncă, fie atrași de perspectiva unui trai cot idian mai sigur .

Încet, încet după anii 90 odată cu restructurarea rețelei școlare, gimnaziul școlii
Budeni va fi transferat la Comana, pentru ca mai apoi în anul 2011 să fie mutate și casele I –
IV. În prezent, localul fostei școli proaspăt renovat mai adăpostește doar o grupă de grădiniță.
În perioada anilor 80 a fost deschisă pe lunca Neajlovului între Comana, Budeni și
satul Grădiștea o amenajare piscicolă. Până la Revoluția din 1989 sătenii se ocupau cu
pescuitul, fiind recunoscuți în zonă pentru pricepera lor de a confecționa obiecte necesare
pentru prinderea peștelui. De asemenea exploatarea stufului și a trestiei conducea fie la
comercializare către loc uitorii altor zone, fie oferea de lucru micilor meșteșugari ai satului.
Ocupațiile preponderente erau din sfera agricult urii: cultivau cereale și viță -de-vie ori se
ocupau cu pla ntarea legumelor aproviziionând piețele orașelor.
De prefacerile ultimilor ani nu ascăpat nici Budeniul deși nu a fost ținta directă a
acestora. Spiritul culturii populare se mai manifestă doar fracturat și vizibil numai pentru
ochiul preocupat al cercetătorului de folclor.

FALAȘTOACA

Satul Falaștoac a din comuna Comana, județul Giurgiu, este așezat în câmpia
Burnazului, la confluența râului Neajlov cu râul Argeș.
În acord cu informațiile menționate de autorii Stere Ursu și Ioan Ursu în Monografie
istorică a satului Falaștoaca, jud. Giurgiu , 1984, pagi na 13: „Numele satului se păstrează de
la turci, care au denumit această zonă -așezare: FALAȘTOC, ceea ce tradus înseamnă loc
mlăștinos, inundabil, cu apă freatică la suprafată. ”
Asupra denumirii au mai fost diferite supoziții și bineînțeles controverse. Astfel, s -a spus că
numele ar fi venit de la bogăția de pește, care era în râul Neajlov, în special știucă, de unde
sensul literar ar fi „Falaștiucii” .
Referitor la atestarea documentară Dicționarul judetului Vlașca preciza: „Falaștoaca,
cătun pendinte de comuna Comana, în jos pe apa Câlniștii, la locul unde aceasta se varsă în
Argeș; ține de plasa Câ lniștea, județul Vlașca.”
Frații Tunusli vorbesc în Istoria Politică și Geografică a Țării Româ nești de la cea mai
veche a sa î ntemeiere și până la anul 1774 despre „Leota este satul unde se varsă Câlniștea

în Argeș.” Leota este într -adevăr un vechi cartier al acestui sat care nu este exclus să fi
născut Falaștoaca.
Într-un documen t numit Obșteasca catagrafie de la 1838 (aflat la Arhivele S tatul ui)
,,satul Falaștoaca apare cu 45 de familii făcând parte din plasa Bălții, jud. Vlașca *…+ toț i
locuitorii erau de nea m Rumân, birnici, clăcași și plugari. ” Spre deosebire de Comana care
avusese moșie și unde rămăseseră o mulțime de țigani dezrobiti, î n Falaștoaca nu au existat
familii de țigani.
În anul 1864 au fost împroprietăriți aici 126 locuitori cu 378 ha. Solul , în mare parte
de origine aluvionară , era deosebit de propice agriculturii. Din anul 1784 satul are o biserică
proprie zidită probabil cu ajutorul călugărilor de la Comana.
Între ultimii ani ai secolului al XIX -lea și primii ani ai secolului al XX -lea se pare că (în
conformitate cu atesterea documentară de la 1890) în satul care era așezat în totalitate pe
malul stâng al râului Neajlov, exi sta lângă podul de lemn o biserică veche și o școală cu trei
săli de clasă. Inundațiile din 1909 ar fi distrus aceste construcții, inclusiv podul de lemn ce a
fost refăcut succesiv, după fiecare revărsare, fiindcă asigura legătura cu satele Comana cu
Gosti nari.
În secolul al XX -lea, satul se împărțea în trei cartiere (zone):
– Broșteni – aflat la confluența Neajlovului cu Argeșul într -o zonă inundabilă, după al
doilea război mondial a fost strămutat in mare parte că tre centru satului;
– Nisipari – era un teren nisipos care prin 1923 -1924 era zona centrală a satului;
– Rascaieți (Coreea ) – zonă aflată către gara Grădiștea unde casele erau răsfirate și
satul s -a extins mereu.
Între anii 1909 și 1923 școlarii învățau în „camerele de la drum” cedate de locuitori în
casele particulare. Anii 1923 -1924 au adus satului un local nou destinat școlii. Perioada
următoare a venit cu amenajări de agrement deosebite pe râul Argeș pentru vizitatorii veniți
la plajă de la oraș. După 1945 a mai fost construită o școală o dată cu alfabetizarea, iar în
1984 existau în sat clasele a IX -a și a X -a pentru cursul licea l. Traversarea Argeșului se putea
face numai vara „prin vad, spre București, mai ales cu pepeni, legume și fructe” (Monografie
istorică a satului Falaștoaca: 1984, 12 ), iar a Neajlovului , doar iarna pe gheață.
Din punct de vedere administrativ, „până în anul1926, satul Falaștoaca a fost dependent
de Comana .” (Picu:2001, 127) . În perioada 1926 -1950, va fi comună de sine stătătoare , din
1950 până în 1968 a fost dependentă de Grădiștea, apoi s -a subordonat din nou Comanei.

Poziționarea oarecum izolată a satului Falaștoaca – între râul Argeș și râul Neajlov – fără acces
lesnicios la linia ferată Giurgiu -București a păstrat satul pentru foarte multă vreme în forma
lui tradițion ală, patriarhală, departe de in fluențele stăine care ar fi putut altera portul, graiul
sau obiceiurile. Mai mult, în trecut căsătoriile se făceau numai între tinerii și tinerele din
sat.” (Monografie istorică a satului Falaștoaca: 1984, 12 )
Prefacerile de după 1960 n -au ocolit în final nici Falaștoaca, sătenii migrând către oraș în
căutarea unor locuri de muncă aducătoare de venituri mai sigure.

GRĂDIȘTEA

Urmând cursul Argeș ului pe partea dreaptă, șerpuiește agale drumul ce leagă
Bucureștiul de Comana. După fosta moșie Mogoșești urmeză satul Grădiștea răsfirat, o parte
sus pe terasă, iar alta jos în luncă.
Ipotezele referitoare la începuturile aș ezării au ca finalit ate o situație interesantă și
oarecum echivocă. Conform uneia dintre su poziții , originile satului se leagă de existența unui
palat construit în zona de sus, pe malul ros de apele Argeșului, palat ce ar fi aparținut familiei
Grădișteanu. O altă presupunere ar avea în vedere etimologia cuvân tului cu posibile origini
slavone „gorgan” care ar însemna movilă de pământ. În sfârșit dar nu în ultimul rând, o a treia
variantă este legată de sensul actual al substantivului „grădiște” care în ac rod cu DEX -ul, ar
reprezenta o „1. f ormă de relief de dim ensiunea unei movile sau a unui deal rămasă în lunca
unui rîu, în urma eroziunii. 2. Locul sau urmele unei vechi cetăți sau localități preistorice.”
Malul Argeșului a dezvăluit în acest sens, numeroase urme ale unor așezări neolitice.
Dacă a existat mai întâi așezarea și apoi boierul al cărui nume s -a născut de la aceasta
sau dacă a existat mai întâi boierul Grădișteanu care a lăsat drept m oștenire numele său
localității încă nu s -a putut stabili. Certitudinea vine însă dinspre secolul al XVI -lea și aduce cu
ea un document care atestă existența unei comunități sătești pla sată pe o moșie cu același
nume: „Pe la anul 1550 este pomenit un nume Neagoe Logofătul cu fiii săi, Ioan și Velcu.
Povestea continuă cu căsătoria lui Velcu cu o anume Maria, de la care ac esta va avea doi fii,
pe Bunea și pe Grigore.” (Picu: 2001, 143) După decesul lui Velcu, Maria se recăsătorește cu
Dumitru Vornicul Zemcea *Mogoșescu+, stăpânul satului și moșiei Grădiștea care lasă drept
moștenire satul Grădiștea fiului său vitreg Bunea.

Primul act cunoscut care atestă existența satului Grădiștea datează de la 1587 când
Mihnea Turcitul întărește boierului Badea ot Grădiștea stăpânirea asupra satului „*… + să -i fie
Grădiștea moșie *…+.” (Picu: 2001, 143) Se pare că satul Grădiștea a lu at naștere ca sat de
clăcași pe moșia boierească.
Pisania lăcașului de cult mărturisește că Biserica Adormirea Maicii Domnului din satul
Grădiștea a fost ridicată de către vistiernicul Bunea Grădișteanul între anii 1654 -1657:
„Dumnezeiasca sfăntă acestă bi serică făcut(ă) den temelie ca să fie de pohlava Uspeniei B -te
(de luda Adormirii Maicii Domnului) cu toată voia Bunei Vist. și a jupânesei lui Grajdani.
Oprea curata priimeaște. Va dni Io Constantin V.V.msta (în zilele lui Ion Constantin Voievod,
luna). S ept.8, leat 7166 (1657).” Maria, mama lui Bunea a murit în 1649 și după ce a fost
construită biserica în anul 1657, ea a fost deshumată și înmormântată în mijlocul naosului, în
fața usilor împărătești, după cum este scris pe lespedea mormântului: „ Aicea z ace
jupâneasa Maria muma jupâ [nu]lui Bunei Ve[l] S*l+uge*r+ și coconii lu*i+, Enachi, Vlad și
Chirana…vleat 7157 (1649).”
În ultimii ani ai secolului al XX -lea, vechiul palat se surpă și urmașii clădesc altul dar îl
replasează dincolo de drum, mai spre s pre sud -vest. Acesta va avea 365 de camere (număr
echivalent cu zilele anului). Într -un mod nefericit, în anul 1968 acoperișul castelului a ars și a
fost refăcut, neținându -se seama de arhitectura inițială, absolut deosebită.
Zoe Grădișteanu, moștenitoarea castelului și a 20 de hectarede teren, în anul 1920
decide să vândă. La intervenția lui Ion Bianu, președintele Academiei Române de la acea
dată, se va face vânzarea către Școala normală de învățători Giurgiu, la o sumă foarte
favorabilă pentru instituția de învățământ care „va pregăti 398 de învățători, în perioada
1920 -1940.” (Picu: 2001, 146)
În anul 1899 Marele Dicționar Geografic al României consemna:
Gradiștea, sta ție de dr. -d.-f., jud. Vlasca, pl. Câlnistea, căt. Grădiștea, pe linia
Bucuresti -Giurgiu, pusă în circulație la 1 Noembrie 1869. Se află între stații le Vidra (6.6 kil.)
și Comana (4.7 kil.). Inălțimea d'asupra nivelului mării de 43m, 68. Venitul acestei stații pe
anul 1896 a fost de 9201 lei, 30 bani.

Grădiștea -de-Jos, cătun , pendinte de com. Grădiștea, pl. Câlniștea, jud. Vlașca, situat
pe malul Argesului. Mosia e propri etatea d -lui Em. Grădișteanu, și are un venit anual de
20000 l. S'au împroprietărit la 1864, 97 locuitori, cărora li s'au dat 300 hect. pământ.

Suprafata to tală a moșiei este de 1200 hect., împreună cu Piciorul -Grádiștea. Are o
biserică, cu hramul Adormirea – Maicii – Domnului, zidită la 7166, de Bunea Grădișteanu și
jupâneasa sa Chiajna, reparată la 1852 de familia Grădișteanu.
Este o vie boerească de 8 pog ., o livede cu 4000 duzi, livezi de pruni și alte poame.
De acest cătun ține ș i Piciorul –Grădiștea, un trup de moșie nelocuit în suprafață de
365 hect., tot al d -lui Em. Grădiștean u, ce se arendează o data cu moș ia.
Locuitorii cultivă pepeni, vii și gogoș i de mătase. Casele sunt cea mai mare parte de
zid învelite cu tinichea sau cu șindrilă și spațioase. Sunt 4 cîrciumi. Pe proprietate este halta
Grădiștea, stația drumului de fer Giurgiu -București. Se află aci un pod de fier peste rîul
Argeșul și un zăvoiu de salcie.
Mai este pe teritoriul cătunului un loc unde a fost o pădure numită Bătaia -Mare, loc
istoric unde s -au luptat Turcii cu Cazacii la anul 1768, în fața mănăstirii Comana. S'au găsit
aci pinteni, săgeti, pistoale, urme ale rămășițelor luptei.
Aci este Valea -Verzișorului ce vine din sus despre Budești și se scurge în lunca
Argeșului, în dreptul pădurei Fireasta. Pe această vale, se zice, veneau armatele române de
la Ruși -de-Vede.
La […], Constantin -Vodă cu hrisov întărește posesia moșiei pe n umele familiei Gr.
Grădișteanu, precum și a altor moș ii ca Zăvoiul, Nănești și Drija.
Grădiștea -de-Sus, cătun, pendinte de com. Grădiștea, pl. Grădiștea, jud. Vlașca,
proprietatea d -lui N. Tătăranu, situat in susul Gradiștei -d.-j., pe dealul Argeșulul.
Are o suprafata de 1334 hect. La 1864 s'a dat la 86 locuitori 226 hect.
Moșia are un venit de 26000 lei anual. Sunt 30 hect. cu vii și o livede cu 800 duzi. Pe
proprietate sunt 3 zăvoaie de salcie: Belciugați, Matca și Piscul -Leșilor.
Prin căt. trece Valea -Micului care se scurge în Argeș. Aci este localul școalei comunei
și al primariei. Sunt 3 cârciumi.
Din punct de vedere administrativ, în perioada 1899 -1968, Grădiștea a fost comună
independentă cu primărie proprie. Din anul 1968 va deveni unul din satele arondate
comunei Comana.

VLAD ȚEPEȘ

Unul dintre satele comunei Comana, Vlad Țepeș, denumit inițial Gurbanu (cuvânt de
origine turcă, rămas cu siguranță din timpul invaziilor otomane) este considerat cel mai nou,

înființat abia în anul 1882. După 1900, a șezarii i se spune Vlad Țepeș, împrumutând numele
conducătorului biruitor în acest loc, în anul 1456.
Se pare că văile râurilor Gurbanului și ale Suhatului au fost locuite din timpuri
stăvechi după cum atestă unele vestigii descoperite ulterior. Legendele vorbesc despre oieri
veniți din părțile Sibiului (probabil în timpul transhumanței) și ale Rășinarilor care au decis
mai apoi să rămână definitiv în părțile acestea. Ulterior, așezările altor locuitori pe lângă
stânile existente, cum era și firesc, s -au e xtins. De altfel mediul natural înconjurător era
destul de ofertant (pădure, apă, stâne etc.) pentru apariția unei noi vetre sătești. Localnicii
confirmă faptul că dintre muncitorii veniți la construcția căii ferate, unii s -au stabilit în Vlad
Țepeș.
Însă, înființarea satului este pusă pe seama împropietăririi din anul 1881 a 110 familii
de „însurăței” ( însurățeii /spornicii care nu puteau primi pământul legiu it ) cu „ 10 pogoane
de pământ în câmp și un pogon de loc pentru casă în perimetrul delimitat al ve trei
satului.”xpicu131
În jurul anului 1904 s -au strămutat aproximativ 100 de familii din apropierea
Călugăreni lor în latura de răsărit a satului Vlad Tepeș, zonă numită Vaideeni , contribuind
substanțial la lărgirea vetrei satului.
Ocupația de bază a loca lnicilor a fost cultura cerealelor (grâu, porumb, mei) și a
cânepei. Acestea erau oferite în schimbul legumelor aduse de locuitorii de la sud de Dunăre.
Pământul era muncit cu greu prin mijloace proprii iar apa se scotea cu roata învârtită de
măgari. Local nicii își amintesc că prima moară din sat a apărut la Nută Poșircaru prin anul
1909.
Copiii care doreau să învețe ar fi trebuit să traverseze pădurea ca să meargă la Comana
pentru a studia. Necesitatea înființării unei școli în sat devenea din ce în ce mai presantă.
Rezolvarea acestei probleme s -a lăsat așteptată ceva vreme, până când sătenii au decis să -și
plătească singuri învățătorul care a fost desemnat din rândurile lor: singurul știutor de carte
era pândarul satului. Localnicii plăteau noului învățăto r care -și pusese casa la dispoziție câte
un coș de porumb pe lună. Cutia cu nisip umed era folosită în locul tăbliței. Primul local al
școlii a fost construit între 1909 -1910, iar între 1910 -1912 a fost construităo nouă biserică
înlocuind -o pe cea veche ri dicată de ciobanii de pe valea Gurbanului. Primul război mondial
va zgudui iremediabil viața satului tradițional, până atunci, oarecum izolat.
Anul 1934 aduce cu sine înființarea haltei CFR Vlad Țepeș care rezolvă problemele
economice ale satului sărăcit d e după război dar diluează încet, încet rânduiala tradițională a

acestei așezări rurale. Satul Vlad Țepeș a fost arondat Comanei până în 1926, apoi a devenit
comună de sine stătătoare. Consecințele celui de -al doilea război mondial vor schimba
complet trai ectoria culturii populare tradiționale, silind -o la dezintegrare.

3.1.6. Comana astăzi

După 28 de ani de la ieșirea de sub comunism, Comana încă se mai luptă să recupereze
pierderea startului vizavi de rapiditatea uluitoare a transformărilor pătruns e odată cu accesul
către lumea civilizată. Evoluția localității Comana a început lent, prin anii 2000. Pădurea
Comana, Balta Comana, Mănăstirea Comana au propulsat în ultimii ani localitatea în topul
comunelor din județul Giurgiu și nu numai. Faima oferită de oportunitățile din apropierea
Bucureștiului s -a propagat cu o viteză uluitoare pe calea mass – mediei. Resortul Casa
Comana a contribuit în mod decisiv la devenirile actuale, datorită seviciilor de înaltă ținută
care nu fac rabat de la calitate, ci ofe ră satisfacție chiar și celor mai pretențioși dintre clienți.
În primăvara anului curent, 2017, s -a repus în funcțiune circulația pe calea ferată,
momentan doar pe ruta Giurgiu – Comana și retur. Între timp au fost reabilitate construcții
vechi precum fostele Cămine Culturale, clădirile dispensarelor și ale școlilor și grădinițelor.
Astăzi, Comana este deja un brand pe buzele multora dintre bucureștenii care vin să -și
petreacă weekendul departe de zgomotul și aglomerația orașului, în mijlocul une i oaze de
liniște oferită de Rezervația Naturală Comana.
Întreaga comună se află în plină dezvoltare, arhitectura noilor construcții sporește aerul de
prospețime și culoare, atrăgând turiștii într -un număr impresionant. Funcționalitatea utilităților
sunt priorități curente pe lista autorităților locale.
Ultimii ani au schimbat radical fața Comanei, localnicii dovedind o satisfacție reală
datorată noii înfățisări a locului natal.
În această simbioză imperfectă a noului cu vechiul, orășeanul f ugit din calea disconfortului
cotidian caută se pare, cu disperare acel ceva dădător de liniște și echilibru. Ce caută el? De
cine fuge el la sfârșitul fiecărei săptămâni? Probabil se caută pe sine. Își caută rostul , tâlcul
cotidianului și implicit al exis tenței, într -o lume în care „timpul nu mai are răbare”. Acest
răspuns l -am descoperit strecurat în rândurile lucrării intitulate Spirala Sărbătorilor,
Rosturi,Tâlcuri și deslușiri a doamnei profesoare Narcisa Știucă. Se pare că la Comana ar mai
exista totuți acea fârămă magică fără de care nu există întregul și care se mai plimbă încă ca o
nălucă prin lumea satului.

3.2. Valori culturale și memoriale
Existența așezării Comana pe meleagurile actuale nu este pur întâm plătoare sau
datorată doar unor condiții bio -geografice prielnice unei comunități; vatra satului s -a născut și
a evoluat alături și în foarte strânsă legătură cu lăcașul de cult numit Mănăstirea Comana al
cărui act de naștere îl precede pe c el al așezării.
Așadar, izvoarele de spiritualitate ale vieții monahale au fost cele care ulterior au
generat apariția unei obști sătești în jurul mănăstirii, p reluând totodată și toponimul Comana.
Atestările documentare confirmă Mănăstirea Comana ca fiind ctitoria lui Vlad Țepeș
în anul 1461. În 27 septembrie 1461, cancelaria domnitorului consemna într -un document: „ca
să fie hotarul (mănăstirii) până unde se împreună cu balta Comanei, drept în iezerul
Câlniștei.” Inițial înălțată ca o mănăstire – cetate p e o insulă dintre mlaștinile Neajlovului (râu
– numit în anumit înscrisuri Câlniștea), construcția cu fundația de cărămidă și partea
superioară de bârne va dura cam un secol și jumătate, apoi către sfârșitul secolului al XVI -lea,
se va ruina. Această stare de fapt nu excude ipoteza conform căreia ar fi existat viață
monahală și înaintea ridicării mănăstirii de către Vlad Țepeș căci se spune că „nu domnii sau
boierii cu posibi lități ridică o mănăstire și aș ază în ea călugări, ci aceștia […] se decid să se
așeze într -un loc izolat, ridicându -și o bisericuță modestă și câteva chilii.” (Picu: 2001, 17 -18)
Se pare că plasarea geografică a Mănăstirii Comana pe ruta comercială ce asigura
legătura dintre Transilvania și Țara Românească (Brasov –București – Giurgiu – Edirne –
Istan bul), îi conferă acesteia nu numai statutul de lăcaș de închinăciune dar și de apărare a
țării, fiind situat aproximativ la mijlocul distanței dintre graniță, pe un de se scurgeau toate
bogățiile ț ării către Constantinopol și București .
Boierul Radu Șerban decide în anul 1588 ctitorirea unei mănăstiri pe pământurile
moștenite de la mama sa, Maria din Coiani (actualul sat Mironești) iar locul ales va viza
ruinele existente ale vechiului edificiu monahal. Ctitorul său va înzestra biserica din incintă,
cu hramul Sfântul Nicolae , păstrat până în ziua de astăzi și va apărea în pronaos zugrăvit
alături de soția sa Elina.
În 1640 fiicele domnitorului Radu Șerban (decedat în1620), Elina și Anca, aduc în țară
de la Viena rămășițele tatălui lor și pe cele ale lui Nicolae Pătrașcu (soțul Ancăi și fiul lui
Mihai Viteazul, decedat în 1627) și le înmormântează la Comana.
Deosebit de importantă și interesantă este o însemnare din anii 1653 -1658 a călătorului
sirian Paul de Alep care consemna în relatările s ale: „ În dimineața următoare am plecat cu
corăbiile (din Grădiștea) și trecând pe niște drumuri cu hârtoape și printr -o strâmtoare mare,

am ajuns la o mănăstire închinată Sf. Nicolae, numită Comana, ctitoria răposatului Șerban
Voievod, tatăl domnului de ac um. Ea este o mănăstire mare, trainică închisă cu ziduri de
piatră. În cele patru colțuri sunt patru turnuri cu galerii boltite de jur împrejur pentru
înfrumusețarea aspectului și pentru plimbare. Unul din ele seamănă cu unul din turnurile
mănăstirei Sf. T reimi din Moscova. Clopotnița este deasupra porții. Ce m -a încântat cel mai
mult a fost privirea asupra pajiștei de iarbă verde care se întinde în întreaga curte a mănăstirii
cu fântâna sa de apă dulce, limpede și curată, și cu chiliile călugărilor așezate de jur împrejur.
Această mănăstire este așezată ca într -o insulă, fiind înconjurată de lacuri și de bălți, de ape și
de mocirlă de nepătruns. Și nu este niciun drum care să ducă spre ea, noi înșine trecând prin
ele cu corăbiile. Ei spun că, dacă împăratul (adică sultanul) ar veni să poarte război împotriva
ei cu întreaga lui armată, n -ar fi în stare să o biruie, lucru ce pare adevărat, căci poziția este
foarte puternică și bine întărită, între locuri care nu îngheață niciodată, chiar în iarna cea mai
aspră ” (Mănăstirea Comana, Istorie, Legendă, Spiritualitate : 2012, 11)
La 1667 va fi înmormântat la Comana și fiul Elinei, Drăghici Cantacuzino pe care îl
aduce în țară de la Constantinopol chiar propriul copil , Șerban Cantacuzino. Succesiv , la
Comana vor fi în humați: Constantin – fiul lui Drăghici și Maria – prima soție a vornicului
Șerban Cantacuzino , cel de -al doilea ctitor atestat al mănăstirii. Pietrele funerare descoperite
de-a lungul timpului la Comana, certifică locul de odihnă și al altor Cantacuzini : Anca, fiica
lui Radu Șerban , alături de Mihail Pătrașcu (reînhumat aici posibil după 7 ani), copilul său,
decedat de ciumă în 1655.
Șerban Cantacuzino hotărăște restaurarea Mănăstirii Comana în 1699, perioadă în care
va dărui lăcașului un chivot de argint „ întru pomenirea părinților Drăghici și Păuna și a
soțiilor Maria și Adriana – prima și a doua soție ale lui Șerban” (Mănăstirea Comana, Istorie,
Legendă, Spiritualitate : 2012, 11) .
Dezvoltarea culturală a epocii respective își va pune definitiv amprenta asupra
renovărilor, înnobilând construcția cu un impozant foișor brâncovenesc, zece coloane de
piatră tare dintr -o singură bucată încrustate la extremități cu basoreliefuri de inspirație
vegetală sau purtând vulturul bicefal (prima și ultima dintre coloane ), chilii noi precum și alte
îmbunătățiri semnificative. Șerban va înlocui vechea pisanie a bisericii cu o alta în care se va
înscrie în rândul ctitorilor și va adăuga în incintă, pe latura de sud -est a zidurilor, un paraclis
cu hramul Sf. Spiridon și Efti mie în care va reuni într -un mormânt comun osemintele
înnaintașilor.

Decedat în august 1709, Șerban Cantacuzino va fi înhumat conform tradiției la
Comana, însă mormântul va fi distrus probabil în timpul domniilor fanariote de către călugării
greci ce vor p opula mănâstirea .
O perioadă extrem de înfloritoare va fi înregistrată în istoria Mănăstirii Comana în
timpul domniei lui Matei Basarab, perioadă în care a reprezent at unul dintre principalele
centre religioase ale țării datorită bogăției conferită de moș iile deținute: Comana, Prundu,
Călugăreni, Copăceni, Crețești, Golești, Ruica, Buciumeni, Petroșanca, Butești, Siminov,
Riosul.
Declinul așezământului monahal va începe în timpul luptelor antiotomane (1657 –
1662), va continua cu războiul ruso -turc (1768 -1774) și decizia lui Nicolae Mavrocordat de a
închina Mănăstirea Comana Sfântului Mormânt de la Ieusalim (1728), culminând apoi în
perioada domniilor fanariote. Întregul ansamblu mănăstiresc va fi grav avariat de cutremurul
din anul 1802.
Arhitectul statului, Schlatter face în anul 1847 o evaluare a compexului de la Comana
și propune o reclădire care va începe opt ani mai târziu. Renovările vor știrbi din frumusețea
aspectului oferit de Radu Șerban.
Secularizarea averilor mănăstirești din 1863 va încheia astfe l istoria domeniului
mănăstiresc sărăcit prin exproprieri. În aceste circumstanțe călugării se vor vedea obligați să
părăsească lăcașul. Localul fostei mănăstiri va adăposti în această perioadă Școala generală și
Prefectura județului iar biserica va căpăta statutul de biserică parohială a satului.
Comisiunea Monumentelor Istorice hotărăște în anul 1908 să restaureze ansamblul sub
supravegherea is toricului Alexandru Lepă datu. După primul război mondial, în 1932 , va fi
construit în incinta mănăstirii, la reco mandarea Reginei Maria și a mar elui istoric Nicolae
Iorga, un mausoleu al e roilor căzuți la datorie.
Înaintea celui de -al doilea R ăzboi Mondial, complexul arhitectonic al Mănăstirii
Comana va fi transformat în Școală de menaj cu internat. Din păcate , după terminarea
războiului , peste zidurile greu încercate de istoria nemiloasă se va așterne iarăși paragina.
În perioada comunistă de după 1970 se vor declanșa prin Direcția Monumentelor
Istorice oprerațiuni de cercetare și săpături arheologice efectuate sub î ndrumarea Liei și a lui
Adrian Bătrâna, precum și demararea lucrărilor de restaurare absolut necesare pentru salvarea
patrimoniului arhitectonic de interes zonal și național. Cercetările au atestat „ […]că există la
Comana mai multe nivele de construire ș i refaceri succesive, demonstrate atât prin tehnica
zidirii, cât și prin varietatea materialului de construcție și a liantului folosit.” (Picu: 2001, 21)
Investiția s -a făcut, considerându -se oportună transformarea ansamblului în ateliere de lucru

pentru Uniunea Artștilor Plastici. Desființarea Direcției Monumentelor istorice în anul 1978
va atrage de la sine stoparea lucrărilor de restaurare. În acest răstimp, însă, încăperile
mănăstirii au servit drept siloz de cereale pentru C.A.P -ul din localitate. Abandonată,
construcția se va afla după cutremurele din1977 și 1986 într -o stare de degradare avansată.
Ca o consecință nefastă a acestor evenimente, biserica nu a mai putut găzdui
reuniunile religioase atât de importante , în perioada menționată, pentru coag ularea
comunității, desfășurarea acestora fiind strămutată în incinta ce fusese destinată mausoleului
eroilor căzuți în Primul Război M ondial. Această clădire fiind mult mai mică , nu putea
adăposti multe dintre evenimentele religioase la care comunitatea p articipa în număr mare,
slujba defășurându -se de multe ori în aer liber.
Preotul paroh al satului, Nicolae Dumitrașcu a reușit în anul 1988 să obțină aprobarea
consolidării localului bisericii, lucrare ce s -a desfășurat până în anul 1990.
Părintele Patriar h Teoctist redă în anul 1992 ansamblului mănăstiresc destinația
originară, redeschizându -l ca Mănăstirea Comana cu viață monahală de obște, având ca prim
stareț pe Părintele arhim . Irineu Iurașcu care a demarat primele lucrări de reamenajare a
complexului.
În anul 2010, Consiliul Județean Giurgiu în parteneriat cu Mănăstirea Comana au
implementat proiectul „ Restaurarea și valorificarea turistică durabilă a monumentului istoric
Mănăstirea Fortificată Comana și modernizarea infrastructurii conexe” Cod SMIS: 14289.
Obiectivul specific al acestui proiect a reprezentat valorificarea patrimoniului cultural –
istoric al județului Giurgiu prin restaurarea monumentului istoric cu valoare turistică națională
Mănăstirea Comana. Lucrările de consolidare și reconstrucție au fost de anvergură și s -au
derulat sub oblăduirea starețului protosinghel Mihail Muscariu.
Așadar reperele ce au generat prefaceri majore în interiorul vieții mănăstirești de la
Comana sunt evocate și de memoria colectivă ca adevărate linii de demarcație ce au înrâurit
evenimentele esențiale din existența localității. Metamorfoza localității din balta Neajlovului
s-a aflat în permanentă interdependență cu devenirile impuse de istorie vieții monahale în
jurul căreia a fost conglutinată comunit atea. În concluzie, Mănăstirea Comana a fost și a
rămas de -a lungul veacurilor nucleul, promotorul unei vieți tradiționale desfășurată în limitele
unor canoane autentice.

3.3 Satul ca refugiu al intelectualilor în epoca comunismului

La 26 de ani de la căderea comunismului încă nu toți localnicii știu despre
manifestările desfășurate la Comana împotriva regimului. Nemulțumirile românilor au fost
inițial exprimate prin vocea puținilor intelectuali existenți în vremurile acelea la sate.
Unul dintre pionier ii care au acționat în acest sens suportând ulterior consecințele, a
fost preotul Nicolae Gh. Militaru paroh al satului, născut la 4 ianuarie 1904 în localitatea
Comana, județul Vlașca. Un articol apărut în ziarul Lumina din 28 Octombrie 2016 relata:
„După studiile de teologie, primește darul preoției, ajungând să slujească în localitatea natală.
Dosarul penal pe care Securitatea l -a întocmit împotriva sa conține foarte puține date
biografice, cea mai mare parte privind informații cu privire la faptele săvâ rșite împotriva
regimului comunist. Faptele preotului Militaru par mai degrabă din perioada disidenței din
timpul regimului comunist. Concret, între septembrie și noiembrie 1949, preotul Militaru a
trimis mai multe scrisori cu caracter injurios : trei prim -ministrului Petru Groza, una lui
Gheorghiu -Dej, una Patriarhului Justinian Marina și trei generalis simului I. V . Stalin. Dacă
Patriarhului Justinian îi cerea să -i ocrotească pe preoți în fața abuzurilor exercitate de regimul
comunist, prim -ministrului Groz a îi scria următoarele: ‹‹Niciodată n -a fost țara batjocorită ca
acum. Nu avem independență, nu avem patrie, ci suntem slugile unui moșneag, ramolit ca
dictatorul roșu, seminaristul renegat Stalin. Ne -ați intoxicat cu minciunile comuniste și cu
presa care a speriat lumea cu minciuni. […] Ați promis țăranilor că nu faceți colhoz și acum
forțați și obligați să se facă colhoz. Sunteți niște demagogi fără pereche. […] Toți cârpacii, toți
neisprăviții au lefuri mari și își bat joc de oamenii care muncesc din greu››. Două luni mai
târziu, tot preotul Militaru îi scria lui Stalin: ‹‹Îți scriu de ziua ta, căci ne -am săturat de
comunismul vostru și de laudele și de minciunile ce ți se aduc. Noi, românii, te urâm și pe tine
și pe toți comuniștii tăi. […] Țara no astră n -a cunoscut mai mult jaf ca acum. Ne -ați sărăcit
țara și o mulțime de oameni sunt în suferință. S -au cheltuit și se cheltuiesc miliarde de lei
pentru propaganda și sărbătorile voastre păgânești ››.
Nu știm ce l -a determinat pe preotul din Comana să r ecurgă la astfel de gesturi
extreme, mai ales față de Stalin. Probabil că greutățile provocate de autoritățile locale în
exercitarea misiunii preoțești, abuzurile exercitate prin nenumăratele inițiative obștești,
înscrierea forțată în întovărășirile agrico le, impunerea cotelor și teroarea instalată de partid ,
prin Securitate , au fost motivele pentru care preotul Militaru a trimis aceste scrisori. Evident
că nu au ajuns niciodată la destinatari, deoarece exemplarele se află la dosarul penal întocmit
de Securitate și nu au nici o rezoluție a persoanelor în cauză. Autorul acestor scrisori a fost
identificat relativ repede, încât la 30 decembrie 1949, preotul Militaru se afla deja în arestul
Securității.

Ancheta a fost sumară, celui arestat luându -i-se doar declarații prin care își recunoștea
faptele. Prin Sentința nr. 410 din 5 ma i 1950 a Tribunalului Militar București a primit o
condamnare de 2 ani închisoare corecț ională, pentru infracțiunea de răspândire de înscrisuri
interzise , art. 325 Cod Penal. Preotul Miltaru a făcut recurs. Prin Decizia nr. 2237 din 20 iulie
1950 a Curții Militare de Casație și Justiție, recursul a fost admis, s -a casat sentința, iar
dosarul trimis la fond. Ulterior, prin Sentința nr. 924 din 18 aprilie 1951 a Tribunalului Militar
București, părintele Militaru a primit o condamnare similară, dar pentru infr acțiunea de
„injurie rasială”. Cunoaște penitenciarele de la Aiud, Jilava (aprilie 1951) și Văcărești, apoi
coloniile de muncă de la Valea Neagră, Poarta Albă (mai 1951) și Galeșu (noiembrie 1952).
Este eliberat la 27 noiembrie 1952.” (http://ziarullumina. ro/preotul -nicolae -gh-militaru -din-
comana -vlasca -in-temnita -comunista -116932.html )
În perioada comunistă va face temniță timp de trei ani între 1953 – 1956. Va sluji ca
preot paroh timp de 50 de ani în satul natal între 1931 – 1980.

Manifestările ce exprim au nemulțumirea intelectualilor în perioada ultimelor decenii
ale comunismului s -au intensificat creându -se la Comana două nuclee: unul constituit din
politicieni de prim rang care planificaseră o altfel de istorie postdecembristă ( Loja de la
Comana ) și un al doilea ( Cenaclul de la Comana ), alcătuit din actori, muzicieni și scriitori,
toată „protipendada bucureșteană”. „Ascultau muzică, citeau literatură și discutau.” Locația
sub acoperișul căreia s -ar fi reunit personalitățile vremii aparținea lui Gogu (Gh eorghe)
Rădulescu – numit în 1956 ministru al Comerțului Interior (1956 -1959), apoi al Comerțului
Exterior, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1963 -1979), vicepreședinte al Consiliului
de Stat (1979 -1989). Totodată a fost membru al CC al PCR (1960 -1989) și al Comitetului
Politic Executiv (1965 -1989).
„Poetul Gellu Naum lăudase Dorinei Rădulescu farmecul satului de câmpie. În
Comana, fusese primul scriitor cu locuință de vară . Gospodăriei țărănești cumpărate, soții
Rădulescu i -au adăugat o căsuță. Dormeau aici șoferul și însoțitorul lui de la Securitate.
Veneau în fiece sfârșit de săptămână, chiar în zilele lucrătoare. Nu căutau singurătatea și
pacea rurală. Chiar, dimpotrivă, înconjurându -se de intelectuali cu renume, scriitori și artiști.
După cutremurul din 1977, s criitor ii Ana Blandiana și Romulus Rusan și -au cumpărat și ei o
casă-n Comana, stabilind relații prietenești cu cuplul Rădulescu. ” (http://jurnalul.ro/special –
jurnalul/cenaclistii -de-la-comana -ajunsesera -sus-iar-patronul -lor-la-spitalul -9-544050.html )
„Gogu Rădulescu și oaspeții săi puneau probleme deosebite serviciilor speciale.
Pentru capii dispozitivelor de pază și protecție și securiștii care „răspundeau" de scriitori și

artiști, „ cenaclul de la Comana " devenise obiectiv comun. Persoana care intra în contact cu un
demnitar atrăgea urmărirea ei, lămurește fostul adjunct al șefului Direcției a V -a, col. (r)
Adrian Eugen Cristea.”
(http://jurnalul.ro/special -jurnalul/cenaclistii -de-la-comana -ajunseser a-sus-iar-patronul -lor-la-
spitalul -9-544050.html )
„O biografie ca a lui Gogu Rădulescu (1914 -1991) avertizează asupra complicațiilor
analizei regimului comunist. De altfel, însăși istoria disidenței românești își fâlfâie umbra
prin casa demnitarului. Dar î n 1990, scriitorii și artiștii Cenaclului de la Comana promovaseră
sus, iar Gogu Rădu lescu înnebunise în închisoare. Cu excepția lui Vasile Milea, Gogu
Rădulescu e singurul nome nclaturist cu amintirea celebrată prin numele unei străzi. Strada
Ministru Gheorghe Rădulescu se află într -un sat aproape de București, numit Comana.”
(http://jurnalul.ro/special -jurnalul/cenaclistii -de-la-comana -ajunsesera -sus-iar-patronul -lor-la-
spitalul -9-544050.html )

3.3 Considerații asupra interferenței rural -urban.
Totuși, se pare că … „Veșnicia s -a născut la sat” – Lucian Blaga
Satul, locul în care timpul se scurgea mai încet, omenia nu -și pierduse sensurile,
individualismul era doar un neologism – satul cu obiceiurile și cu tradițiile lui, cu ritualurile
lui molcome, cu fascinația arhaicului, cu miresmele copilăriilor universale …. O, satul! Oare
încotro?
Astăzi, imixtiunea urbanului în mediul rural tinde să se producă cu o rapiditate
năucitoare. Factorii favorizanți ai acestei interferențe se datorează înseși legăturilor,
contactelor precum și modei (trend) în mare măsură. Transformarile acestei zone aflată într -o
permanentă schimbare datorită migrației populației (foarte multe familii din București, fie au
cumpărat, fie și -au construit case de vacanță la Comana, începând cu anii ’80 și culminând cu
perioada de după ’90.) au condus la sciziune, contopire, îmbinare și reformulare a elementelor
de cultură populară autohtonă. Influența factorului citadin și -a spus decisiv și prematur
cuvântul asupra ruralului de la Comana, în momentul deschiderii localității prin stațiile CFR,
către marile aglomerări urbane aducătoare de slujbe sigure.
Deși terenul în speță este unul rural, metodele de studiu, de abordare a problematicii
patrimoniale trebuie selectate cu foarte multă atenție, profesionalism și aplecare deoarece
această zonă hibridă poate fi investigată după tipicul terenurilor moderne conectate la

contemporaneitate, fără a omite însă identitatea spirituală autohtonă de sorginte rurală. Satul,
rămâne în esența lui o bogată sursă de inspirație cu un sistem propriu de valori estetice,
furnizor și de -o potrivă beneficiar al componentelor culturii urbane. În aceeași ordine de idei
nu este de neglijat faptul că în general locuitorii orașelor își trag rădăcinile din mediul rural.

CAPITOLUL IV: V ALORI CULTURALE TRADIȚ IONALE LA TIMPUL
TRECUT
4.1. Credințele și tradițiile locale legate de sărbătorile de peste an (Crăciunul, Anul Nou,
Boboteaza, Lăsatul secului, Sâmbăta lui Lazăr, Paștile, Ispasul, Rusaliile… – vei urma planul
de la 2.3., adică ordonarea materialelor făcută de Inst. de Etnografie și Folclor) -conform
Atlasului
4.2. Ciclul sărbătorilor Pas cale- conform Monografiei.
4.3. Credințele și tradițiile locale care marcau existența umană (nașterea, copilăria,
adolescența, plecarea la armată, intrarea în hora satului, căsătoria și moartea) – Conform
Atlasului.
4.4. Riturile de trecere – cf. Monografie i

4.1. Credințele și tradițiile locale legate de sărbătorile de peste an – cf. atlas
Rememorând amintirile copilărie văd cum bucuriile se desfătau vesel, în plin soare.
Câtă emoție, câtă lumină, câtă așteptare!
Parcurg în mintea mea sărbătorile de peste an: dus -întors și retur… și iar dus – și iar
întors, ca -ntr-un „carusel”, ca și cum ar fi vorba despre o „spirală”…. „Carusel”, „spirală” …
da, trebuie să -mi clarific anumite emoții, legate de însufl ețirea oferită de sărbătorile
primăverii.
Privirea mi se rostogolește involuntar pe titlul unei cărți: Spirala Sărbătorilor – Rosturi,
tâlcuri și deslușiri (Știucă, 2017) și -ntr-un moment revelatoriu, înțeleg răspunsul așteptat. Stă
aici între c opertele cărții… Răsfoiesc pagini deja citite și lucrurile încep să se cearnă: Lăsatul
Secului – oaspeți, tort, Sărbătoarea Floriilor , Paștele – deniile, prohodul, ouă roșii, Rusaliile
– cele dintâi fructe coapte, orez cu lapte… Câte semnificații, cât e simboluri, cât mister, câtă
bogăție de gesturi, tradiții obiceuri, practici… ! Câtă complexitate și conexiune între sacru și
profan!…
Cuvinetele doamnei profesoare sunt hotărâtoare și decizia se conturează clar: Cele mai
emoționante momente ale copilăriei sunt legate de Ciclul Sărbătorilor Pascale. Verific
descoperirea. Îmi întreb copiii, prietenii, rudele, soțul… și răspunsul este evident: Toate

sărbătorile sunt frumoase, dătătoare de liniște, echilibru și speranță dar ca Sărbătorile Pașt elui,
ca triumful primăverii asupra iernii, ca victoria vieții asupra morții, al întunericului asupra
luminii, nu este parcă, nimic.
Așadar, în lucrarea intitu lată Spirala Sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și deslușiri ce
aparține doamnei profeso are, Narcisa Știucă la pagina 134, se face o delimitare clară a
perioadei pascale, a desăvârșirii acestui lanț de sărbători: „[…] ciclul pascal , ce se întinde nu
doar de-alungul celor șapte săptămâni de post, ci le cuprinde pe cele două premergătoare și
pregătitoare, precum și pe cele de după ÎnviereaDomnului , incluzând alte două sărbători
creștine de mare importanță: Înălțarea la Ceruri (Ispasul ) și Pogorârea Duhului Sfânt
(Rusaliile ).
De fapt, pe lângă implicațiile rituale creștine, în to ată această perioadă de prag aflăm
reminiscențe dintre cele mai interesante ale unor vârste mai vechi ale civilizației țărănești,
suprapuneri de sensuri și turnùri de interpretare, adaosuri și revalorizări”.
V oi scrie deci, în rândurile următoar e despre ritualurile acestor sărbători ale primăverii,
urmărind și informațiile oferite de răspunsurile la chestionarele Atlasului Etnografic Român,
și culese din zona satelor învecinate Comanei (Gostinari, Greaca, Băneasa).
. În cadrul Sărbătorilor și obiceiurilor cu dată fixă menționate de studiul Academiei
Române, sărbătorile primăverii se deschid, cum e și firesc, la data de 1 Matie cu Mărțișorul
(Marțul) care este „o zi de bucurie, de instaurare a armoniei, pragul sărbătoresc al primăverii,
punctat de plăcerea de a face și de a primi daruri” (Știucă -2017, p.148). În trecut de 1 Martie
se confecționa mărțișorul dintr -un bănuț, cu șnur și ciucuri. Se lega î ntr-un pom (la măr) sau
se punea într -un trandafir. Se strângeau mai multe fete, făceau tăvi de plăcinte, băutură, apoi
mergeau toate și -l puneau pe un trandafir (Coord. Ghinoiu -2009). Tot în luna martie se vestea
și începutul muncilor agricole eveniment m arcat de ziua de 9 martie – Mucenicii ( Măcinicii ).
Este un exemplu de împletire a semnificațiilor religioase creștine și magico -simbolice
precreștine cu cele laice, strict practice, păstrate mai cu seamă datorită angrenării tuturor
vârstelor și statuturilo r sociale, dar și plasării ei la început de sezon agrar. „În această zi
marcată în calendarul religios cu o cruce neagră se prăznuiesc cei patruzeci de creștini
martirizați în Sevastia. În amintirea lor și pentru că imaginea li s -a suprapus peste un străve chi
cult al morților care veghează asupra semințelor ce vor încolți în brazde, femeile din aproape
toată zona Balcanilor pregătesc pâini cu formă umană (măcinici sau sfințișori ) și împart
patruzeci de pahare de vin pentru sufletele răposaților și sporul casei ” (Știucă -2017, p.148).
În zona noastră, Măcinici i, se preparau în casă din cocă de pâine și erau niște mici covrigei în
forma de inel care se fierb . Totodată, se aprindea focul de Măcinici în bătătură și la morminte.

Se făceau movilițe de vreascuri. Se afuma. (Coord. Ghinoiu -2009). Este momentul în care se
ieșea cu plugul la arat. Primăvara, înainte de a scoate plugul din gospodărie pentru a merge la
câmp, se trăgea o brazdă în curte. În acord cu cercetarile profesorului Ion Ghinoiu, la Greaca,
aratu l și semănatul se începea cu o rugăciune, apoi Doamne ajută , iar la Băneasa spuneau
Ceas bun și noroc .
O alta sărbătoare cu dată fixă (23 aprilie) stă sub semnul Sfântului Mare Mucenic
Gheorghe care se bucură de o considerație deosebită în rândul țăr ilor creștine, fiind considerat
unul dintre cei mai importanți slujitori ai lui Iisus Hristos. În ziua de Sfântul Gheorghe se
punea pelin la geam, la țâțâna ușii, la fereastră, intrarea în curte, la capul parului (Coord.
Ghinoiu -2009). . De Sfântul Gheorghe se împărțeau covrigi și mere . Se împărțeau în dulce ouă
vopsite verzi, iar în post se dădea mâncare de post . (Coord. Ghinoiu -2009). Indiferent dacă
această sărbătoare este plasată înainte sau după Paști, ea va aparține ciclului pascal .
Primele semne clare ale primaverii sunt asociate însă cu o alta sărbătoare denumită
Blagoveșteniile ( Bunavestire) care are loc in fiecare an pe 25 aprilie . Această zi se află sub
semnul focului și se spune că este dătătoare de vitalitate întruc ât reînvie întreaga natură.
Numele acestei zile are origini biblice, referindu -se la vestea nașterii pruncului purtător de
duh sfănt.
Această perioadă este marcată însă și de Sărbătorile și obiceiurile cu dată mobilă .
Dintre cele care aparțin ciclului pascal , cea mai importantă este cea care marchează
deschiderea Postului Mare , moment situat între solstițiul de iarnă și echinocțiul de primăvară.
Postul Paștelui (Postul Mare sau Postul de 40 de zile), fără carne și lactate se află la granița
dintr e noul și vechiul an agrar, iar în sâmbetele de pe parcursul acestuia, se preaslăvesc morții.
Prin urmare duminicile Lăsatului de Sec mai întâi de carne și apoi de brânză, debutau la o
săptămână după Moșii de iarnă, anunțând începerea Postului Mare.
În lucrarea intitulată Spirala Sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și deslușiri a doamnei
profesoare Narcisa Știucă, la paginile 134 -135 apare într -o prezentare amplă, un elogiu adus
acestui moment cu implicații mitico -religioase: „Duminica Lăsatului de Sec de Brânză sau
Lăsatul Secului pentru Postul Mare este o zi extrem de bogată în manifestări tradiționale. Se
împletesc aici toate funcțiile și sensurile pe care – în mod tradițional le poartă ideea de prag:
pe de o parte, aflăm practicile și tradițiile complexe de eliberare a energiilor specifice înnoirii
(excesele alimentare și bahice, manifestările carnavalești, practicile de alungare a relelor de
tot felul), iar pe de altă parte, pe cele de pregătire și așteptare a celei mai mari sărbători a
creștinătății ortodoxe, Învierea Mântuitorului (purificare, asumare a tuturor privațiunilor

postului, pregătirea în vederea acestora, instaurarea împăcării și armoniei familiale și
comunitare).
„Ploconul nașului”, „sărutatul mâinii”, „baterea alviței” și mai ales „strigatul peste sat”
sunt tradiții încă vii în jumătatea de sud a României.”
Așadar, un obicei specific Lăsatului de Sec viza flăcăii care strigau peste sat fetele rămse
nemăritate și aprindeau focuri. În seara Lăsatului de Sec, flăcăi a căror identitate trebuia să
rămână necunoscută, se strângeau în două trei cete pe dealuri, la marginea satului și în timp ce
unii strigau, alții răspundeau, arătând lucrurile rele din sat care nu se cuveneau (Coord.
Ghinoiu -2009).
Acest obicei era reluat pe parcursul anului, în Joia Mare , însă cu o altă conotație, el
practicându -se în localitatea Băneasa la cimitir, unde după ce se udau mormintele cu apă
neîncepută se aprindeau bozii, iar în localitatea Gostinari focurile se făceau atât în curte cât și
la cimitir. Practica era denumită Strigarea peste sat . În prima sâmbătă după Lăsata Secului,
cunoscută ca Sâmbăta lui Sân Toader (apără tor al vitelor din gospodarie , mai cu seama al
cailor), se făcea pomană. Conform referințelor din Sărbatori și Obiceiuri (volumul V),
sărbătoarea Floriilor (cea de -a șasea săptămână a postului mare ) , moment al renașterii naturii
era un alt prilej pentru a împărți. În satul Băneasa se dădeau produse făcute din făină ( covrigi,
pitișoare, turte ), iar în satul Gostinari aflat la granița de est a Comanei, se împărțea varză,
prune, ciorbe. De Florii se punea în gospodarii la geam și la uși salcie . Oamenii își încingeau
mijlocul cu salcie ca să nu îi doară șalele (Coord. Ghinoiu -2009). Următorul prilej pentr u
pomenirea morților era în Joia Mare când se udau mormintele cu apă neîncepută și se
împărțeau turte și colivă.
În cartea sa, Spirala Sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și deslușiri domna profesoara Narcisa
Știuca explică de ce sărbătoarea Învierii Mântuitorului este mai mare decât chiar Nașterea
Lui: „ Doctrina Bisericii pune pe un plan superior coborârea în moarte și revenirea printre
cei vii fiindcă acestea au adus izbăvirea oamenilor de păcatul originar, au demonstrat esența
Lui divină, dar mai ales fiindcă nu viața de aici, cea materială, ci cea de dincolo, cea
spirituală, este cea adevărată, cea aproape de Creator. ” De Paște se roșeau ouăle, sâmbăta
sau joia. Informațiile culese din localitatea Greaca, precizau practica de a pune ouă roșii
într-o cană, câte unul pentru fiecare membru din familie pentru a se spăla pe față (Coord.
Ghinoiu -2009) . La Gostinari, copiii se spălau cu ou roșu pus în apă (Coord. Ghinoiu -2009) .
„Simbol al împărtășirii credinței ș i al solidarității creștinilor, oul vopsit este o tradiție larg
răspândită la toate popoarele. În urmă cu mai bine de o jumătate de veac etnografii și
folcloriștii socoteau „încondeiatul” și „închistritul” (împestritul) ouălor o datină aflată în

declin, dar astăzi, aproape că nu există sat românesc în care să nu aflăm aceste adevărate
opere de artă țărănești.” (Știucă, 2017, p.160)
În ziua de Paște, la poartă sau la intrare se așeza căte o lespede de iarbă verde.
Paștele aducea cu sine un nou moment potrivit pentru a marca pomenirea celor dispăruți
dintre noi. Se făceau pomeni și se împărțeau ouă roșii, turte și scovergi .
Sărbătoarea Înălțării lui Iisus Hristos la Ceruri (Ispasul), identificată din punct
de vedere religios ca praznic împărătesc , punctează prin slujbe de pomenire închinate
sufletelor celor dispăruți, Se împart: ouă roșii, păsat de porumb, ceapă verde, azime. La
Greaca și Gostinari se organizau mese comune de Paște (în curtea cimitirului se aduceau tăvi
cu pe ște și mâncare ), marți după Paște și de Înălțare. (Coord. Ghinoiu -2009) . La Înălțare se
purtau frunze de nuc la geam, la ușă, la brâu (Coord. Ghinoiu -2009) .
La 50 de zile de la Paști (Paște) se sărbătorea Rusaliile (Pogorârea Duhului Sfânt) ,
moment despre care se credea că semnifică întreruperea comunicării dintre ,,lumea de aici” și
,,lumea de dincolo” , respectiv închiderea porților Raiului și ale Iadului, deschise încă din
Joia Mare. Mărturisirile informatorilor folclorici culese sub coord onarea profesorului Ion
Ghinoiu, din localitățile învecinate Comanei și redate în Atlasul Etnografic Român , confirmă
existența următoarelor tradiții și obiceiuri: În Sâmbăta Rusaliilor se sărbătoreau Moșii de vară.
La Greaca se făceau pomeni. La Băneasa, se udau mormintele cu apă neîncepută, se
împărțeau vase cu orez și ulcele cu apă. (Coord. Ghinoiu -2009) . Apoi luni, erau spălați pe
picioare copiii din familie (întâi băieții, pe urmă fetele) într -un lighean cu apă caldă și scoși pe
bozii unde primeau păsat .
Călușul , reputat obicei cu origini controversate (inclus începând cu anul 2005 în
patrimoniul UNESCO) era practicat duminică, luni și marți, trei zile de Rusalii. Cercetările
Academiei Române relevă în volumul V al lucrării intitulate Sărbători și Obiceiuri
următoarele aspecte: Era pregătit cam cu o lună înainte. Sâmbătă seara mergeau la marginea
satului, făceau steagul ( o prajină de doi, trei metri, în vârf cu o batistă albă, o căpățână de
usturoi și puțin pelin ), apoi se legau. La jurământ, înfige au o sabie de lemn în pământ, treceau
pe sub steag, loveau ciomegele și apoi se aruncau (fugeau în toate părțile). Călușarii dormeau
în grup. Costumul călușarilor este alcătuit din pantaloni albi, bete, mărgele, opinci cu clopoței,
pălărie cu panglici care atârnau pe spate. Ceata de jucători conținea obligatoriu: Vătaf –
conducătorul jocului, Stegarul – ținea steagul și era rezervă la joc și Mutul care purta în
funcție de localitate, fie un fes cu moț , fie o piele de capră, haină cu epoleți, sabie, bici,
clopoței. Călușarii jucau în jurul unei mese scoasă de propietar in mijlocul curții pe care se
afla o farfurie cu sare și usturoi. Călușarii jucau copii mici pentru sanatate. Cetele de călușari

erau din Pietrele și Băneasa și jucau și în satele învecinate. Î n cazul în care se întâlneau, se
luau la intrecere. Pentru joc, primeau bani sau alte produse. Încheierea jocului era numită
spargerea călușului și se desfășura de regulă în același loc în care făcuseră legământul: se
așezau în cerc și mutul îi dezlega cu sabia. Usturoiul și pelinul era împărțit călușarilor.
Deseori, prăjina rămânea pentru anul următor.
Strălucirea și bucuria oferite de bogăția de sărbători din perioada ciclului pascal se
încheie cu această zi purtătoare de semnificații profunde, atâ t creștine (întemeierea Bisericii
Creștine) cât și antecreștine (existența unor ritualuri magice aducătoare de noroc și bunăstare).

4.2. Ciclul Sărbătorilor Pascale – cf. Monografie

Cercetările efectuate pe raza comunei Comana asupra patrimoniului imaterial local au
scos la iveală înscrisuri cu valoare documentară care vin să ateste existența sărbătorilor și
obiceiurilor ciclului pascal menționate în subcapitolul 4.1. Aceste s urse cu valoare istorico –
etnografică se află fie în colecții particulare, fie în custodia anumitor instituții (Primăria
Comana, Mănăstirea Comana etc.). Informațiile selectate și prelucrate de mine relevă o
radiografie a tradițiilor locale efectuată la apr oximativ un deceniu distanță de studiul
Academiei Române – Institutul de etnografie și folclor ,,C. Brăiloiu” și vor fi expuse în
rândurile următoare:
Ciclu Sărbătorilor și Obiceiurilor Pascale surprinde și reunește un întreg lanț de
evenimente și pra ctici preliminare cinstirii Învierii Mântuitorului Iisus Hristos .
Astfel, sărbătorile primăverii debutează cu duminica plasată înainte cu 40 de zile distanță
de Paște. Acestă zi vestește începutul Postului Mare și se cheamă Lăsatul Secului .
Evenimentul este marcat de vizita finilor la nași, iar durata acestuia era de aproximativ o oră,
timp în care se petrecea și se discuta. Finii aduceau un plocon nașilor care putea conține o
suncă sau un cărnat precu m și osticlă cu vin sau țuică (Monografie Istorică a satului
Falaștoaca, Județul Giurgiu – 1984). La un moment dat în mod solemn, finii sărutau mâna
tuturor membrilor familiei nașilor, chiar dacă unii dintre ei erau mici, chiar și copii. Nu
stăteau mult pentru că trebuia să meargă și la alte familii de -ale nașilor, precum și la părinții

lor. De asemenea, copiii mergeau la părinți sau la socri cu sărutul mâinii. La rândul lor finii
sau tinerii se înapoiau acasă, așteptând la rândul lor să le vină și lor finii sau copiii. Prin
aceasta se făcea așa -zisa iertare, dacă greșiseră cu ceva, dar și din respect față de ei.
În aceeași zi exista obiceiul numit datul la grindă , practică prin care mamele care aveau
copii mici , de până la 3 – 4 ani să meargă cu ei la moașele care îi a sistase ră la naș tere. Copiii
erau ridicați de trei ori de moașa care era pe un scaun sau pe pat și -i atingea cu capul de
grinda camerei (înainte grinzile erau pe plafon) și le zicea: ”Atâta, mare să crească”. De
regulă se strângeau 10 – 20 de femei care v eneau cu cârnați, carne, șuncă, pâine făcută în
casă, găini fripte, țuică, vin, – (plocoane) și petreceau între ele până seara târziu. De multe ori
mai angajau și un bărbat, care cânta din fluier și ele jucau și petreceau. Era ziua femeilor.
Tot cu oca zia acestei sărbători, flăcăii merg seara pe deal la pădure și strigă de regulă fetele
mari și flăcăii rămași, după opinia lor, necăsătorite sau necăsătoriț i. Scopul acestei practici era
acela de a da de gândit celor în cauză, care din diferite motive sau prejudecăți nu s -au
căsătorit (v oiau avere, galbeni etc.). Ca să se audă mai bine, seara pe liniște, tocmai în vârful
dealului făceau pâlnii din carton sau tablă. Se considerau fete bătrâne cele trecute de 20 – 22
ani, iar flăcăii cei ce depășeau vărsta de 25 – 26 ani, deci dupa ce satisfăceau stagiul militar
(făceau armata). Strigatul fetelor mai era denumit și Ulilie .
Bucuria copiilor era însă reprezentătă de un alt obicei cunoscut ca baterea alviței . Se lega o
sfoară de o grindă a plafonului iar la capătul ei se prindea la înălțimea gâtului copiiilor, o
bucată de halviță. Bucății de halviță i se făcea balans, astfel că mișcându -se dintr -o parte în
alta, copiii trebuia să o prindă cu gura. Câștigător era declarat cel care reușea să prindă
halvița. Jo cul putea fi reluat. Uneori din cauza faptului că halviței i se impregna o viteză
considerabilă, aceasta pute lovi copiii peste gură, rănindu -i.
În ziua de luni, după Lăsatul Secului, se organiza în mai multe puncte din sat o manifestare
numită Tarbaca . Datul câinilor în tarbacă era o practică cu scopuri multiple: erau feriți de
turbare, cei leneși erau pedepsiți, cei blânzi se făceau răi, iar cei prea răi care mușcaseră pe
cineva suportau consecințele răzbunării. Din lucrarea intitulată Monografie Ist orică a satului
Falaștoaca, Județul Giurgiu – scrisă în anul 1984 de către Stere Ursu (ofițer în retragere) și
Ioan Ursu (avocat pensionar) au fost preluate următoarele: „ se făcea o echipă din câțiva
bărbați mai tineri, aducându -se doi drugi de căruță di n cei cu care se cărau furaje și se făceau
două gropi pe drum…vis -a- vis pe malul șantului cu multă apă. Se introducea o frânghie prin
găurile de țepuși ale drugilor și se făcea ca un laț, prin învârtirea la maxim a funiei. În față se
introducea câinele care primea supliciul. La comandă fiecare drug era tras, așa încât frânghia
se desrăsucea, iar câinele era învârtit amețitor, după desrăsucire căzând în șanțul cu apă ca să

nu fie omorât, ci să facă și o baie rece spre amuzamentul tuturor și în special al copiilor. De
multe ori, prin răsucire, câinele împrăștia fecale, care -i lovea pe cei ce asistau și se distrau.
[…] La alți câini li se legau de coadă cutii de tablă (tinichele), care făceau zgomot lovindu -se
de picioare sau spate și îi făcea pe câini să fugă din ce în ce mai tare până când ele se
desprindeau sau câinele fiind peste măsură de obosit nu mai putea să fugă. […].” Practica
dezmorțea spiritul satului ieși de curând din amorțirea iernii.
De Sfântul Toader , prima sâmbătă din postul mare î n care se făceau colive pentru sufletul
adormiților, se scoteau brazde de iarbă (obicei denumit iarba mare ), se puneau la uși și la
porți, apoi iarba se punea în apa cu care se spăla pe cap; prin aceasta se credea că va fi bogăție
și va crește și întări firul de păr . Cu ocazia aceleiași sărbători (în zilele de 1 -17 februarie) avea
loc o practică numită plimbatul -încuratul cailor .
Pe 9 martie se sărbătoreau Sfinții Mucenici . Această sărbătoare religioasă îmbina o multime
de practici și obiceiuri cu sem nificații diverse. În această zi se făceau focuri cu vreascuri și
frunze uscate prin grădini cu rol de purificare și curățire a locului. În același scop protector se
tămâia casa înconjurându -se de trei ori ca să fugă șerpii străini și să rămână numai șarpe le
casei, despre care exista credința că ar fi ocrotitor. Tot acum gospodinele pregăteau mucenici
(măcinici ) din cocă fie în formă de așa numite „păpuși” care se ungeau cu miere și se presărau
cu nucă pisată, fie în formă de mici covrigei ca un inel care s e fierbeau în apă și peste care se
adăuga zahăr, nucă pisată, arome și scorțișoară.
Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos e ra ca și astăzi una dintre cele mai importante
sărbători creștine , care coincide cu începutul primăverii. Sărbătoarea Pa ștelui proslăvește
amin tirea răstignirii pe cruce a Domnului Isus Hristos , simbolul sacrificiului divin și a învierii
lui, din morți. El se stabilește în prima duminică după lună plină, de după echinocțiul de
primăvară, dar trebuie să nu coincidă cu cel al evreilor (Monografie Istorică a satului
Falaștoaca, Județul Giurgiu – 1984).
Slujba începe a imediat după ora 12 noaptea și ține a până când se ivesc zorile. Pâinea
înmuiată în vi n se sfințește și se numește – Paști (sau Paște) . Aceasta se împarte credincioșilor
care o consumau câteva zile pe nemâncate, dimineața.
În amin tirea celor scrise în biblie despre Domnul Isus Hristos, despre care se spune că a
înviat după ce a cântat cocoșul de 3 ori, mulți credincioși aduceau, ca și azi uneori, cocoși
albi, pe care la sfârș itul slujbei îi donau bisericii în semn se respect. Aceșt ia erau luați de
preot, dascăli sau învățători.
În toate zilele săptămânii , care precede Paștele se fac slujbe după masă și seara.
Dimineața, în Joia Mare (Joimărița ) dinain te de Paște se făcea foc cu vreascuri de bozii, în

credința că fug duhurile rele din jurul c asei și al gospodăriei, simbol al purificării în așteptarea
marii sărbători. Joi seara sunt deniile mari , iar vineri se cântă prohodul, care con stă din
versuri în c are se elogiază răstignirea lui Hristos. Prohodul era căntat de un cor împărțit în 5 –
6 grupuri, care cântau pe rând strofele. Grupurile erau formate din școlari, tineri, flăcăi, fete,
elevi de liceu sau bărbați și femei mai tineri.
Un alt obicei den umit Salcia înflorită se desfășura în sâmbăta Paștilor când școlarii din
clasele mari, organizați în cete de cadrele didactice de 5 – 6 școlari (grupuri), care aveau fixate
o anumită zonă din sat, mergeau din gospodărie în gospodă rie dis -de-dimineață și câ ntau
,,salcia înflorită”, un imnn c e simboliza un prinos adus învierii naturii . Școlarii aveau buchete
din mlădiță de salcie, prime le care înfrunzeau și înfloreau. E le erau le gate frumos pe un mâner
de lemn și ținându -l în mână atingeau ferestrele caselor, cântând imnul:
,,Arătatu -S-a steaua sfintelor izvoare,
Și s-a descoperit temelia mării
Cel învăluit prin vifor
Căci cu voia ta Doamne,
Îți cântăm salcia’nflorită
Îți cântăm cântări de biruință
Ție, Isuse Hristoase, Dumnezeul nostru
La anul și la mulți ani!” (Monografie Istorică a satului Falaștoaca, Județul Giurgiu – 1984)
Copiii primeau 3 -4 ouă pentru această urare pe care le strângeau într -un coș și le duceau la
direct orul școlii, care le împărțea celorlalte cadre didactice. Era o recompensă pentru
strădania dascălilor de a învăța copiii. Elevilor li se dădea u bani, bomboane și roșcove.
Pentru sărbătorirea Paștilor, se aduceau la biserică ouă roșii, roșul simbolizând sângele
Domnului, care a curs în momentul crucificării pe ouălele din coșul une i femei, care trecea pe
acolo și s -a oprit să plângă. Ouăle pentu Paște se vopsesc de Joi Mari sau în Sâmbăta Paștelui.
De Paști se puneau brazde de iarbă verde la porți pe stâlpi, pe talpa prispei și la ușă, afară
la intrare . Acest obicei simboliza an alogia dintre învierea naturii care se săvârșea odată cu
învierea Domnului.
Când se venea de la biserică cu Sfântul Paști, toți membrii familiei se spălau cu apă dintr -o
cană unde se ținea un ou roșu, ca toți să fie sănătoși și roșii la obraz. După a ceea se ciocneau
ouălele zicând de cel ce lovea cu oul: ”Cristos a înviat”, iar cel ce ținea oul și care era lovit de
celălalt răspundea: ”Adevărat a înviat”. Se trecea apoi la masă și se serveau ouă roșii, f riptură
de miel, cozonac, vin. De altfel era una din frumoasele sărbători care țineau 3 zile, mai ales că
era primăvară, cu timp frumos, cald și îndestulare.

În afara semnificației profund religioase ce presupunea desfășurarea anumitor ritualuri,
zilele Sărbătorilor de Paști aveau și o importanță com unitară deoarece tinerii satului, fetele și
flăcăii, își depuneau candidatura pentru căsătorie, prinzându -se la horă. Hora se desfășura
după -amiaza, duminica sau în zilele ce omagiau sărbători religioase.
La șase săptămâni de la Paști era praznic relig ios ce marca Înălțarea Domnului , sărbătoare
ce cădea joia. Tot în această zi se celebra și Ziua Eroilor . Se făcea serbare. Elevii mergeau la
biserică cu flori și coroane și după ce le sfințeau, le așezau pe cruci sau pe monumente
ridicate în memoria eroilor căzuți la datorie pentru întregirea neamului românesc. Cu această
ocazie festivă, se cânta Imnul Eroilor.
Serbarea de 10 mai (ce marca Ziua Regalității și a Independenței omagiată din 1866 până în
1947) a devenit în Perioada Comunistă, Serbarea de 9 mai , acesteia atribuindu -se o dublă
semnificație: Ziua în care România și -a câștigat Independența, precum și Ziua Victoriei
împotriva Germaniei naziste (1945). Școlarii îmbrăcați în costume naționale cu flori în mâini,
defilau pe ulițele cele mai imp ortante ale satului. O dată cu trecerea timpului, o serie de
evenimente culturale ce se desfășurau în Perioada Comunistă sub egida Cântării României au
dispărut, fie prin migrarea populației sătești către orașe, fie date uitării după Decembrie 1989.
Finalul ciclului pascal stă sub semnul unei sărbători cu o importanță fundamentală pentru
ortodoxie: Întemeierea Bisericii. Astfel, ziua de Rusalii (Moșii de vară sau Pogorârea
Duhului Sfânt ) are semnificații profunde și multiple oferite atât de evenimentel e stăvechi de
factură mitico -religioasă, cât și de transpunerea acestora în diferite practici, tradiții și obiceiuri
a căror simbolistică se pierde în negura timpului. În această zonă se împărțea pentru
pomenirea morților. Momentul era unul plin de emoție și bucurie pentru copiii care așteptau
nerăbdători vasele în care se punea: orezul cu lapte presărat cu scorțisoară, colivă, cele dintâi
fructe coapte și uneori o bucățică de placintă sau ceva dulce. Vasele împărțite trebuia să fie
din pământ (lut) iar lin gura atașată vasului era de lemn. Aceste obiecte făcute de mâna omului
erau considerate a fi protectoare, aducătoare de sănătate și purtătoare de noroc pentru membrii
familiei. În acestă perioadă, lumea satului din Muntenia era concentrată asupra pregătiri lor
pentru Căluș – dans tradițional ce se executa în sâptămâna dinaintea Rusaliilor și despre care
se credea că ar avea efecte tămăduitoare. O vreme, după anul 1920 ceata de călușari aparținea
satului. Din ea făceau parte oameni din sat precum: Toroican, S trâmbu, Burlacu (Monografie
Istorică a satului Falaștoaca, Județul Giurgiu – 1984). Ulterior veneau cete de călușari din
satele vecine (Mironești, Gostinari, Colibași) și mergeau să joace doar în gospodăriile celor ce
îi plăteau fie cu bani, fie cu produse alimentare sau bani. Echipa era formată din personaje
deghizate spre a nu putea fi recunoscute: staroste, vătaf, femeie și mut. Ofereau o

reprezentație amuzantă și satirică, adesea presărată cu scene obscene. Din acest moment,
așteptata vară își intra în drepturi, punând capăt unui lung șir de sărbători cu semnificații
dintre cele mai importante pentru lumea satului arhaic.
Majoritatea evenimentelor ce aparțin ciclului pascal , supuse studiului sunt precizate de -o
potrivă și în lucrarea Sărbători și Obiceiuri (coordonat. Ghinoiu, 2009) dar și în Monografia
Istorică a satului Falaștoaca, Județul Giurgiu – 1984, diferențele fiind în cele mai frecvente
dintre situații în funcție de mici interpretăride natură locală.

4.3. Credințele și tradițiile locale care marcau existența umană – cf.atlas

Rezultatele cercetărilor patrimoniului imaterial din Muntenia au fost consemnate în volumul
V al lucrării intitulate Sărbători și obiceiuri elaborată sub coordonarea profesorului Io n
Ghinoiu. Sursele intervievate au confirmat transmiterea de la o generație la alta a anumitor
credințe, tradiții și obiceiuri cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de rituri de
trecere, perpetuate în momentele esențiale ale existenței uma ne. În acest subcapitol vor fi
prezentate cele mai relevante dintre informațiile culese de către echipa de cercetători aflați sub
patronajul Academiei Române, cu scopul conturării unei viziuni cât mai precise asupra
importanței zonei etnografice Vlașca, se cțiune esențială a culturii populare românești.

CICLUL FAMILIAL

Nașterea

Cel dintâi eveniment important al ciclului familial îl constituie fară -ndoială nașterea ,
primul prag al existenței.

În societatea tradițională românească aducerea pe lume a unui copil a reprezentat
întotdeauna un prilej de mare sărbătoare, consolidând cuplul și perpetuând numele și avutul
familiei. Adeseori bucuria e cu atât mai mare cu cât nou născutul este băiat, în popor
considerându -se că bărbatul e cruce întreagă, iar femeia e jumătate de cruce (motiv pentru
care nu ar avea voie a pătrunde în altarul unei biserici).
Perioada gravidității genera anumite reguli nescrise, precum: să se ferească de efort fizic,
să mănânce ce îi plăcea și să nu se alăture de bărbat vinerea și duminica că iese copilul pocit .
(Ghinoiu -2009). Se proteja femeia însărcinată de orice acțiune care se considera că s -ar fi
putut răsfrânge intr -un mod nefast asupra fătului.
În mod firesc, nașterea se producea acasă pe pământ, lângă sobă, pe pat sau la câmp.
Pentru a naște mai ușor gravida era fie culcată, fie în genunchi, ajutată de ,,coana moașă”.
Moașa avea multiple roluri în viața lăuzei și a nou -născutului: ajuta femeia l a naștere, o spăla,
ajuta la treburile gospodăriei, punea ursitorile și făcea prima scaldă de după botez (în copaie
de lemn ; cu apă caldă sființită, aiasmă, în care se puneau – flori, monede, grâu, porumb etc. ) –
conform Ghinoiu, 2009. Pentru femeile care au stat la naștere se punea o masă și se cinsteau
cu țuică. La un an se mergea (cu o pâine, o pasăre ) la moașă ca să dea copilul la grindă
(Ghinoiu, 2009).
Dacă copilului se năștea bolnav, o femeie din preajmă îl boteza pe loc, iar dacă murea,
preotu l îi făcea mai apoi slujba de înmormântare.
După naștere vizitele la lăuză și copil erau atent supravegheate ca nu cumva aceștia să
intre în contact cu persoane impure, aducătoare de boli și necazuri. Scutecele nou -născutului
nu erau lăsate la usca t după asfințit. Rubedeniile veneau cu plocon la mamă și copil, aducând
pâine de casă, vin, o pasăre, două cepe și sare pentru lapte.
A treia noapte după naștere veneau ursitoarele ( ursitorile ). În camera mamei și a
copilului se așeza la geam, lâng ă patul copilului o masă ( masa ursitoarelor ) pe care se puneau
apă, vin, pâine, bani, săpun, carte, mâncare creion și clește pentru băieți. Trei ursitoare intrau
pe ușă și stăteau în picioare. A treia era mai mică și ea hotăra. Nu poate nimeni pe pământ să
schimbe ursita (Ghinoiu, 2009).
Se scălda copilul în ficare seară pentru a crește repede, frecționându -se de către o femeie
pricepută din familie, de regulă soacra, iar apa din copaie se punea la un pom roditor.
Lăuza avea obligația ca în c âteva zile să ajungă la preot pentru a -i face molifta ca să poată
ieși din gospodărie.
Nașterea unui copil, prilej de mare bucurie, era anunțată în sat de către tată care își cinstea
rudele, vecinii, prietenii. Noii părinți anunțau nașii de cununi e că aveau să fie nași de botez.

Dacă nou -născutul era băiat, primea numele nașului, iar dacă era fată lua numele nașei. Pentru
botez nașii aveau obligația de a cumpăra hăinuțe, o pânză albă pentru a -l scoate popa din
cazan și o lumânare. Nașa tinea copilu l la botez. Nașii erau socotiți ca părinții și rămâneau
nași și la căsătoria copilului. Nu se putea alege alți nași la căsătorie fără îngăduința acestora.
Înainte de botez ( cumetrie ), finii mergeau cu plocon la nași. Botezul era indicat să se
săvârșească c ât mai repede de la nașterea copilului.
Înainte, participanții la petrecerea de după botez erau nașii și rudele care aduceau
bani (care se puneau pe pieptul copilului ) și haine pentru copil. Pertecerea ( o masă modestă )
se făcea în aceeași zi cu botezul de la biserică, duminica.
În aceeași zi sau a doua zi după botez ,,se lua mirul” într -un cadru restrâns, adică se
scălda copilul acasă, de către nașă (sau moașă ), iar în scaldă se puneau busuioc, flori, monede,
fulgi, ulei sfiintit și o picătură de ceară de la lumănarea de botez (Ghinoiu, 2009)
În jurul vârstei de trei ani, sau cinci ani, copilului trebuia să i se ia moțul băieților
(primul tuns), iar fetelor să li se rupă turta , ritual de trecere ce marchează limita dintr e genuri
(masculin/feminin), îndeplinit tot de către nași. De asemenea finii merg cu plocon la nași
pentru a anunța evenimentul la care vor participa aceleași categotii de persoane ca și la botez.
Moțul băiatului împletit cu o panglică roșie se tăia cu foa rfeca și se păstra.
Familiile cărora nu le trăiau nou -născuții, recurgeau la diferite practici: alegea alt naș și
i-l da pe fereastră; îi zicea mama cum vrea ea, îl striga altfel; se vindeau pe fereastră la o
femeie cu multi copii. Se dădea pe ba ni „Ți -l dau să trăiască, că eu n -am avut noroc”
(Ghinoiu, 2009).

Nunta

Următorul eveniment existențial, marcant din ciclul familial este nunta. Întemeierea
unei familii antrenează de la sine o serie de prefaceri în viața tinerilor implicați: schimbarea
statutului, modificări de ordin social, economic și biologic. Familia, unicul nucleu al societății
tradiționale românești și nu numai, recunoscut din toate timpurile, asigură perpetuarea speciei,
evitând astfel consecințele unei morți definitive.
Metodele de cercetare, confirmă faptul că în trecut căsătoria dintre doi tineri era
prestabilită de către părinți care se ghidau în funcție de raț iuni pecuniare și sociale.
Transformările zilelor noastre oferă tinerilor posibilitatea de a -și întemeia o familie bazată pe

sentimente și respect reciproc.
Reconstituirea ritualurilor premergătoare ceremonialului de nuntă așa cum reies din
Sărbător i și Obiceiuri (coord. Ion Ghinoiu -2009) debutează cu pețitul care se desfășura la
casa fetei unde se făcea o masă. Băiatul însoțit de părinți mergea în pețit (împețit ) cu plocon la
viitoarea mireasă pentru a o cere de soție și pentru a se înțelege cu pări nții acesteia. Logodna
(logonda ) era momentul învoirii în privința zestrei și se desfășura de regulă sâmbătă sera
înaintea nunții, la casa miresei unde se punea o masă. Se dădea zestre : pământ, vite, unelte
agricole și lada de zestre cu macate, velințe, cearșafuri, fețe de pernă, stergare, căpătâie,
așternuturi, haine etc., salbă de icușari .
Cu câteva zile înainte de nuntă, socrul mare sau persone desemnate de acesta chemau cu
plosca oamenii ce aveau să participe la eveniment.
Unica zi destinată nunții era ca și pentru botez, duminica. Persoanele cu rol ceremonial și
ritual erau: mirele și mireasa, nașii de botez ai băiatului, socrii, frații de mână și domnișoarele
de onoare – rânduială păstrată până în zilele noastre. Na șul avea obligașia de a cumpăra
îmbrăcămintea și podoaba miresei, de a strânge darul de la masa mare și de a însoți alaiul de
nuntă.
În ziua respectivă, ginerele este bărbierit de către fratele de mână, apoi se îmbrăca singur
în costumul pregătit pe ntru nuntă, purtând pe cap o pălărie (căciulă) cu beteală. Costumul
tradițional de nuntă era alcătuit din: c ojoc sau suman în timpul iernii; cămașă, nădragi sau
poturi, mintean (o haină din dimie neagră, albastră sau roșie cu mâneci lungi, scurtă pănă la
brâu), bocanci sau cizme (Ghinoiu, 2009). Cămașa de mire o confecționa mireasa în timpul
logodnei sau mama mirelui sau surorile lui din bumbac (din borangic) și era cusută cu foarte
multe flori cu alb sau bleu (Ghinoiu, 2009).
La casa socrului mare se pune o masă, apoi mirele pleacă împreună cu alaiul de nuntă și
lăutari să ia nașii, ce vor merge către casa miresei.
Ajuns cu alaiul de nuntă la casa miresei, nașul va plăti un dar (va arunca bani într -o
găleată cu apă) pentru a o putea lua. Aici mireasa gătită de nașă cu ajutorul sorei de ginere
care ținea oglinda și al domnișoarelor de onoare așteaptă alaiul. Se punea masă. Se spuneau
orații de nuntă de către colăceri (flăcăi),
Fratele de mână ajutat de tineri împodobește duminică dimineaț a bradul cu panglici
colorate. Vârful bradului era tăiat de mireasă împreună cu fratele de mână. Îl tăiau cu un cuțit
și înfigeau un măr în locul lui. Mărul din vârful bradului este păzit cu strictețe de fratele de
mână care veghează ca acesta să nu fie f urat. După împodobirea bradului mirele și mireasa
așezați în genunchi, cereau iertare socrilor.

O fată și un băiat mergeau și aduceau o găleată cu apă la casa miresei când se gătea
bradul. Bradul era așezat în găleata cu apă. Când era gata împodobit, mireasa, fratele de
mână și lăutarul țineau împreună în mână un smoc de busuioc, cu care botezau bradul și pe
nuntași (Ghinoiu, 2009). Găleata cu apă era vărsată în jurul casei iar fratele de mână arunca
peste casă, vasul gol. Acestea trebuie să nu se î ntoarcă înapoi fiindcă ar prevesti întoarcerea
miresei acasă.
Miresei îmbrăcate în rochie albă, lungă și încălțată în pantofi i se pune cununa și voalul
(și ghirlandă/gherlandă ), apoi nașa rupe turta rotundă făcută de ea din făină cu floricele și
păsărele din cocă , deasupra capului acesteia. Sora de ginere ținea oglinda la gătitul miresei.
Înainte de a pleca la biserică, mireasa îi prindea mirelui la piept floarea mare, albă care se
scotea după masa mare. Pe drum se trăgeau focuri de armă.
După oficierea cununiei religioase, masa mare se punea la casa mirelui.
Înainte de începerea mesei mari se juca nuneasca. În joc era prins și fratele de mână
care ținea bradul împodobit (Ghinoiu, 2009).
În capul mes ei se așezau nunii (nașii), iar mirii în dreapta și în stânga lor. Meniul de
nuntă : mezeluri, ciorbă, friptură, varză, băutură. La nunțile sătești, tradiționale participa
aproape tot satul iar darul reprezenta sume modice. Ulterior, la nunțilte familiilor înstărite,
soacra mică împărțea ștergare țesute, basmale femeilor și ,,cămeșoaie” cusute bărbaților.
Înainte de strângerea darului se juca găina pentru care nașul trebuia să plătească. O femeie
ducea pe o tavă, o găină friptă împodobită cu fundă roși e și flori. Se striga darul.
După masa mare, nuna dezlega mireasa, îi lua voalul și o îmbrobodea cu un batic, pentru a
marca trecerea acesteia din rândul fetelor, în rândul femeilor măritate.
A doua zi după nuntă, luni, se punea masă (la rachiu) întâi la socrii mari apoi la socrii mici.

Înmormântarea

Moartea reprezintă ultimul eveniment important existențial, ultimul prag, pasul spre
,,lumea de dincolo” despre care se crede ar fi similară celei de aici și totuși fundamental
opusă, o lume în care pătrunde doar spiritul în urma unor etape de purificare continuâ nd ideea
de postexistență. Părăsirea acestei lumi, presupune în cultura poporului român ca și în cea a
altor popoare, un întreg ceremonial ce reprezintă pe de -o parte marea despărțire, iar pe de altă
parte marchează marea trecere.
Desigur că din pu nct de vedere emoțional și social, familia, apropiații, rude, prieteni,
cunoștințe trăiesc un puternic dezechilibru, un mare gol, pe care uneori doar timpul îl mai

poate ameliora.
Conform informațiilor din Atlasul Etnografic Român (Ghinoiu -2009) c entralizate în
urma studiilor făcute în localitățile apropiate Comanei, putem observa că aceleași obiceiuri
funerare se regăsesc pe arii extinse, acestea conservându -se până în zilele noastre.
Existau așadar mesageri funești (păsări, animale, ob iecte, fenomene acțiuni)
prevestitoare de moarte. Cântecul cucuvelei, spargerea unei sticle din senin sau un vis în care
se făcea că -ți cade o măsea, era interpretat ca semn rău, cu conotații decisive.
Înainte de a -și da sufletul se spunea că pentr u ,,ușurare”, muribundul își cerea iertare de
la cei pe care i -a cunoscut și considera că le -ar fi greșit cu ceva. Preotul făcea maslu.
Odată trecut în neființă, bătrânii din sat sau din familie pregăteau scalda rituală ( femei
pentru femei și bărbaț i pentru bărbați ). Mortul era scăldat într -o albie mare de lemn cu apă
caldă care se arunca mai apoi într -un loc ferit.
Ritualurile ceremonialului de înmormântare se parcurgeau cu mare responsabilitate și
strictețe de către membrii familiei care doreau ca parcurgerea drumului către lumea de dincolo
să se facă conform tradiției pentru a se evita reîntoarceri nefireș ti ale defunctului sub formă
de strigoi. În acest scop, decedatul era păzit de pisică ce nu avea voie să treacă pe sub sicriu și
de asemenea se evita trecerea obiectelor pe deasupra sa.
Pentru construirea sicriului oamenii luau măsura mortului c u o ață sau cu o trestie.
Lumânarea de înmormîntare denumită privigătoare se așeza în camera decedatului, se
aprindea înaintea slujbei de înmormântare și se tămâia cu ea 40 de zile la mormânt. La
priveghi care ținea una sau două nopți, participau rude,veci ni, prieteni, oamenii din sat –
păzeau mortul, stăteau de vorbă, mâncau scovergi și beau vin.
Dacă decedatul era un tânăr care nu apucase a se căsători, se făceau două coronițe de
busuioc și ramuri de merișor pe care le duceau doi copii sau tiner i, în urma cărora mergea un
alt tânăr cu bradul împodobit ca la nuntă. Acesta rămânea pe mormânt până se usca. Pentru
tinerii decedați cortegiul funerar era însoțit de lăutari care cântau de acasă până la mormânt.
Acasă înainte de înmormântare se pu neau mortului în sicriu diferite obiecte (pe care le
folosise cu precădere în viață): pieptene, oglindă, săpun sau i se lega și un ban de deget ( banul
mortului ). Se pregăteau colaci și figurine din aluat, dospite ca pâinea și coapte pe vatră:
capete, colac i (bărbătești și femeiești ), prescure, un parastas mare împletit cu flori în cruce și
colivă.
În curte, înainte de a se pleca cu mortul de acasă, preotul citește slujba apoi se dă o găină,
mâncare sau apă pe sub tron. Pe parcursul drumului se fac op riri (vămi ) la răspântii unde se
aruncau bani, preotul citea iar rudele boceau. Se trăgeau clopotele la biserică.

După slujba de la biserică defunctul este condus pe ultimul drum către cimitir. Aici se
aruncau bani sau țărână peste sicriu, de către apropiați.
După înmormântare se făcea pomană și se împărțeau vase. Dacă era în post se mânca –
fasole, cartofi, prune etc.
Se făceau pomeni la nouă zile, la 21 de zile, la șase săptămâni (se împărțeau haine noi,
un macat și o pernă), la trei luni, la șase luni, la nouă luni și la un an. În anumite localități, o
fetiță căra apă de la o fântână la una, două case, timp de șase săptămâni. După șase săptămâni,
la mormânt se punea cruce de piatră.
Peste an se împărțea la Florii, Joi Ma ri, Paști, la Înălțare sau la sărbători cu dată fixă
(Mucenici, Zilele morților, Sfânta Paraschieva). Se făcea colivă și colaci și se sfințeau la
biserică apoi acasă se împărțeau la vecini și la rude.
Se spunea că era bine să faci la marginea satu lui fântâni, la sfințirea cărora era obiceiul a
se organiza pomeni.

4.4. Riturile de trecere – monografie

În ciuda unicității indivizilor speciei umane, pragurile existențiale (riturile de trecere) pe
care trebuie să le tr averseze sunt aproximativ identice în mai toate culturile. Experiențele
inițiatice de pe parcursul vieții fiecărui om, vin să întregească evoluția spirituală necesară în
abordarea următoarei etape de devenire a noastră.
La sat, în trecut, aceste momen te erau așteptate și pregătite din timp. În jurul lor, vremurile
au construit și au perpetuat o mulțime de tradiții și obiceiuri cu roluri și funcții precise în
vederea protejării individului, a familiei și a gospodăriei sale.
Discuțiile cu sătenii, c onsultarea diverselor înscrisuri și consemnări făcute de -a lungul
timpului de către dascăli sau alte personae instruite ce au trăit în această localitate, m -au
determinat să expun în rândurile următoare specificații ce atestă contribuția spațiului natal,
supus studiului, la confirmarea și completarea cercetărilor întreprinse la aproximativ un
deceniu distanță, de Academia Română .

Pragul de început – Nașterea .

În trecut, la nașterea copilului, femeia era asista tă de moașe care nu aveao nicio pregătire de
specialitate . Le recomanda numai experiența de viață dobândită în acest sens. Acestea erau de
regulă, femei în vârstă și curajoase. Citez spre exemplificare câteva nume rămase în memoria
colectivă: Potra Gavrilă, baba Bidina, Bădăloaica, Jdrel oaica (Dinu ) – (Monografie Istorică
a satului Falaștoaca, Județul Giurgiu – 1984) . După al doilea război mondial (1945), prin
trecerea la noua politică demograf ică și mai ales după 1950, prin organi zarea asistenței
sanitare, satele din localitate au benefi ciat de moașe autorizată, iar după 1955 – 1960 pentru a
se preîntâmpina decesul nou -născuților, nașterile de la domiciliu au fost
înlocuite cu nașterile la casa de nașteri (în mediul rural) sau maternități. În cazul în care se
întâmpla ca o femeie să nască acasă, întâmplător, era transportată rapid la Casa de nașteri de
la Comana sau ulterior cu Salvarea la maternitate a Spitalul Mogoșești. Aceste noi proceduri,
reduc până la excludere mortalitatea nou -născuți lor și asigură sănătatea lor și a lehuzelor.
În anii ’50 -’60, circa 30 – 40 % dintre copii erau victime ale epidemiei de tetanos din
cauza lipsei de igienă (foarfeci nesterilizate folosite la tăierea ombilicului, moașe cu mâini
nedezinfectate și cu unghi i murdare). De multe ori și lehuzele erau și ele victimele neigienei,
nepriceperii și inconștienței.
După câteva zile de la nașterea copilului, la lehuze veneau în trecut , ca și astăzi, rudele mai
apropiate, vecine sau prietene (femei) cu plocon care consta din: o pasăre friptă sau cârnați
dacă era după Crăciun, o sticlă cu vin, o pâine proaspătă și alte produse (de exemplu câteva
cepe despre care se spunea că intensifică procesul de lactație și ar induce somnul și liniștea
mamei și copilului). Cu acea stă ocazie , ele se interesau de sănătatea mamei și a copilului;
dădeau sfaturi lehuzei, mai ales dacă era la prima naștere. Totodată o felicitau, o încurajau și
nu uitau să spună că noul născut este: ”leit taică -su”, deși la acea vârstă nimeni nu ar fi put ut
să-și dea seama dacă seamănă cu tatăl. Referințele la mamă ar fi fost inutile în situația în care
identitatea ei era sigură. Erau totuși expresii de conveniență pentru a încuraja și a creea o
atmosferă favorabilă în familie.
Botezul creștinesc. Imedi at după naștere copilul se declara la primărie, apoi după 5 –6
săptămâni se oficia după canoanele bisericești botezul creștinesc. De regulă, copilul purta
numele dat de nași cu acordu l anticipat al părinților nou -născutului. Botezul se oficia în
biserica sa tului, indiferent de anotimp. Mama copilului nu lua pate, deoarece până la 6
săptămâni când i se făcea molifta (o slujbă) nu avea voie în biserică. Pentru botez, nașii
cumpărau îmbrăcăminte potrivită având în vedere că apa de botez era rece, din fântână . Se
oficia slujba specifică în timpul căreia se cufunda copilul de trei ori în cazanul cu apă,

moment în care preotul rostea: „ Se botează robul lui Dumnezeu (se pronunța numele de botez
al copilului )… în numel e Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh Amin ”. Operația se făcea
repede, preotul îi astupa gura, ochii și urechile cu o mână și apoi i -l da nașei pe o bucată d e
pânză albă, curată ca să îl înfeșe imediat să nu răcească.
Se mergea acasă unde începea ospățul, de multe ori și cu lăutari și daruri. Și astăzi este la fel.
Tăiatul moțului la băieți – ruperea turtei la fete . În general, c ând copilul împlinea doi ani,
băieți lor li se taie moțul, iar fetelor li se rupe turta. Această tradiție era prilej de petrecere la
care participau alături de părinții copilului, nașii și rude a propiate. Atunci când se angajează
lăutari, cheltuielile cresc, iar darul (de obicei, bani) oferit la sfârșit de participanți va fi pe
măsură.
Obiceiul se desfăsura în felul următor: Cătr e sfârșitul mesei, băiatul cu părul strâns frumos
(moțul), legat cu o panglică albastră este urcat pe masă și întrebat de nașul de la botez pentru
ce dă (vin de) moțul. Copilul este învățat anticipat de membrii familiei să ceară un miel, o
oaie, obiecte sau jucării. Procedeul este oarecum similar și în cazul fetițelor cărora li se pune
deasupra capului o turtă de pâine făcută în casă și suite pe masă, sunt întrebate de către nașa
de botez -,,pe ce dau turta”. Copiii sunt îmbrăcați frumos cu cos tum, respectiv rochițe
cumpărate de nași. După aceea , se pun pe o tavă diferite obiecte ca: bani, oglindă, carte,
stilou, creion, clește, foarfeci, chei etc. Există credința că va avea înclinație sau îi va plăcea
meseria simbolizată de obiectele pe care le va alege, în ordine , cu mâna.

Pragul median – Căsătoria.

Un eveniment cu o importanță majoră în viața satului românesc din Câmpia Dunării, zona
folclorică Vlașca este hora, deoarece constituie un ritual premergător căsătoriei. Debutul
(prinsul la horă ) se făcea în timpul Sărbătorilor Pascale și avea rolul de a conferi
participanților statutul de „flăcăi” sau acela de „fete mari”. Înainte de a se prinde la horă,
tinerii exersau fie acasă, la sebările școlare, sau pe la logodnele de sâmbătă seara. H ainele
purtate de participanți erau noi și frumoase, părul era îngrijit, bine pieptănat, iar al fetelor era
strâns în coc sau in cozi. De asemenea acestea purtau salbe de galbeni la gât. Asistența era
alcătuită din săteni de toate vârstele ce participau pa siv dar cu entuziasm la aceste evenimente.
Lăutarii erau angajați de garanți și erau originari din satele care aveau țigani: Comana,
Gostinari, Colibași, Câmpurelu. Repertoriul era variat incluzând următoarele melodii: Sârba,
Rața, Hora de mână, Perinița, Fedelesul, Brâul, Bătuta, Cârjăleasca, Cazaca, Învărtita de unul

singur, Chindin, etc. Plata lăutarilor se făcea de regulă în grâu, porumb sau mălai.
În mod obișnui t, căsătoria, acest important rit de trecere de la o etapă a vieții la alta,
începe c u pețitul. În cazul în care un bă iat decide să se căsătorească cu fa ta care -i place, roagă
părinții și o rudă , să îl însoțească în pețit. Își anunțau vizita la părinții fetei și d acă erau
prim iți, decideau de comun acord condițiile și data căsătoriei. Aces t moment se cheamă
înțelegerea și presupunea stabilirea următoarele aspecte: dota fetei și a flăcăului; ziua în care
va avea loc nunta; nașii de cununie; lăutarii; locuința -domiciliu a tinerilor după că sătorie;
precum și altele, în funcție de pretențiile ș i calitatea părților.
Invitația de nuntă se făcea de vineri sau sâmbătă de către socrii mari și mici, care mergeau
în majoritatea cazurilor din poartă în poartă cu plosca cu vin sau țuică, la casele din comună
cu sticle de vin și țuică, din care cei invitați gustau, urându -le tinerilor „casă de piatră,
sănătate și noroc…
Până la cel de -al doilea război mondial, fata primea pe lângă trusou și mobila ce -o avea,
eventual galbeni sau icușari de aur, i se dădeau chiar și animale de muncă (cal), de producție
(vacă, oi etc).
Logodna se făcea în general sâmbătă seara, în curtea părinților miresei, unde se strângea
mai mult tineret, (fete, flăcăi), care jucau până seara târziu. Ceilalți participanți, rude vecini,
pregăteau și seveau masa.
A doua zi, duminica, începea nunta propriu -zisă. Acest eveniment începea cu căsătoria
civilă (băgatul formelor), care avea loc la primărie, la ofițer ul stării civile (pe vremuri
primar ul), după care avea loc nunta propriu -zisă.
Cununia religioasă (Nunta) se făcea la o biserică, de regulă în ziua nunții, adică duminică
dimineața, când se strângeau la casa miresei nuntașii (mirii, nașii, sora de ginere, frate de
mireasă sau fra te de mână, denumiți ulterior, cavaler și domniș oară de onoare). Se gătea
bradul cu panglici colorate, tel, busuioc, flori naturale potrivit timpulu i în care se făcea nunta,
apoi „se juca bradul” – o horă. Î n acest timp, mireasa își aranja toaleta în fața oglinzii ajutată
de sora de ginere (beteală, roch ie albă, coroniță etc).
În față, nunta era precedată de colăceri (flăcăi călări pe cai frumoși, cu coamele și cozile
împodobite cu panglici – astăzi nu se mai obișnuiește). După aceștia, urmau : fratele de mână
cu bradul împodobit, sora de ginere cu oglinda, nașii cu lumânările aprinse, ginerele, mireasa,
nuntașii și muzica (lăutari țigani de la Comana, G ostinari, sau Colibași). Între anii 1930 –
1940, mulți angajau muzica militară de la Reg. 6 Mihai Viteazul.
Alaiul – nunta – se deplasa pe jo s atunci când evenimentul avea loc la biserica din sat.
Dacă mirele era din alt sat, deplasarea se făcea în căruțe frumoase, cu sunători (tasuri), crengi

de pomi verzi și cai cu clopoței, acioaie, pa nglici, cu chiote, voie bună și sticle cu vin.
În timpul destinat slujbei religioase , în alte căruțe sau camioane cu cai se plimba prin sat
zestrea miresei (trusoul) constituită din : mobilă, plăpumi, cearceafuri, perne, cuverturi,
macate, zăblaie, velințe și alte mărunțișuri casnice.
La plecare a din curtea părinților miresei, fratele de mireasă (mână) arunca peste casă o
doniță de apă și un ciur (sită) ceea ce semnifica faptul că mireasa a scăpat de adus apă și de
făcut mămăligă sau pâine. Se obișnui a să se tragă și focuri de armă.
La biserică se of icia slujba specifică. Alaiul participa emoționat la momentul solemn în
care se cânta de trei ori „Se cunună robul lui Dumne zeu… ( se rostea numele de botez al
mirelui) cu roaba lui Dumne zeu… ( se preciza numele de botez al miresei), în nu mele Tatălui,
al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!”. Li se puneau verighetele în deget de către preot. Prin
aceasta se legau în fața bisericii, ca să dea trăinicie căsătoriei și a familiei noi. Se puneau
cocarde în piept nuntașilor.
După terminarea cun uniei religioase, alaiul de îndrepta la locuința ginerelui, unde avea loc
nunta. Se servea masa, dar în același timp se dansa, se juca… Spre seară pe la jumătatea
timpului rezervat mesei, de juca ,,hora miresei”. Lăutarii cântau:
Taci mireasă nu mai plânge,
Că la mă -ta mi te -oi duce,
C-o oală cu lapte dulce
Și cu una de bătut
Ca sa -ți treacă de urât,
Când o face plopul pere
Și răchita vișinele! (alteori ziceau ”micșunele”) etc. (Monografie istorică a satului
Falaștoaca, jud. Giurgiu -1984)
Erau versuri cu semnific ații făcute în derâdere (cu tâlc), de lăutarii -țigani . De emoție
mireasa plângea. În timpul horei se împărțeau darurile (cadouri le) făcute de mireasă. Se dădea
nașului – cămașă de noapte (mai târziu pijamale), nașei – rochi e sau material pentru rochie,
iar nuntașii care erau rude mai apropiate primeau ștergare sau baticuri din borengic, cu
alesături florale făcute în mo d obișnuit de mireasă.
Seara târziu, spre sfârșitul mesei, se strigau darurile: mesenii, invitații ofereau bani. Cei
mai apropiați ofereau oi, iar părinții, animale de muncă sau de curte: vaci, oi, păsări, uneori
cai.
După strângerea darurilor, mirele și mireasa mergeau la culcare, iar mesenii se ospă tau și
așteptau anunțul conform căruia mireasa a fost cinstită (fată mare -virgină). După un timp

venea nașa însoțită de câțiva nuntași cu cămașa miresei împachetată și legată cu panglică roșie
și începea „Danțul”: Se forma un alai de lăutari și nașa ducea vestea la părinții miresei, că a
fost „ fată ma re”.
Dacă se considera că mireasa nu a fost fată mare și dacă nu se aplana situația
compromițătoare , părinții mirelui puteau uneori specula momentul pentru a mai cere zestre
suplimentară pentru fată (pământ sau o vacă, un cal sau altele foloase de acest fel).
În același timp se petrecea și la ginere și la mireasă acasă până la ziuă. Înainte de
războiul din 1940 – 1945, sâmbăta după – amiază avea loc logodna, deci nunta începea atunci,
când tinerii dansau și jucau, iar pentru invitații mai a propiați se punea masa.
Nunta se continua și luni, iar uneori chiar și marți. De multe ori darurile se dădeau luni
după amiază, deci după trei zile de petrecere.
Nunțile ave au loc în general toamna (septembrie, octombrie și noiembrie ) pân ă la lăsatul
secului pentru Crăciun. Se alegea acest anotimp, deoarece era abundență – grâu pentru pâine,
vin, țuică, animale pentru sacrificat, păsări etc. și se termina munca la câmp.
Astăzi o parte din obiceiuri s -au abandonat și au luat loc al tele. Astfel, de pildă, nunțile
se fac la localuri (restaurante) în București și țin o jumătate de zi (după amiază), iar unii țin și
duminica, bineînțeles la țară, de obicei la casa părinților ginerelui (dacă făceau nunta
duminica, atunci lunea continua nu nta).
În trecut, luni și marți după nuntă se petrecea mai mult între rudele apropiate. Era un
obicei ca să se pună la jug socrii și zgâriau pământul, unde se semănau boabe de grâu sau
porumb, ca să fie bogăție în noua familie. Se mascau și se trav esteau femeile în bărbați și
invers.
În prima duminică după nuntă, avea loc la noua locuință a tinerilor o nouă petrecere la
care luau parte rudele cele mai apropiate și care veneau cu daruri -plocoane: găini, în general
puicuțe pentru prăsilă și mai târziu veselă. Se făcea masă mare, la care se mânca și se petrecea
până seara târziu. După al doilea război mondial s -a împrumutat denumirea de așa -zisa „ Pe
cale înaltă”.
Dacă părinții fetei sau flăcăului nu erau de acord cu căsătoria tinerilor, atunci mirele fura
mireasa. Prindea momentul potrivit pentru a -și duce la îndeplinire planul sau dacă fata nu era
de acord o atrăgea într -un loc unde erau pr egătiți cai sau căruțe, o lua cu forța călare sau în
căruță și o duceau la o rudă sau la un prieten unde o „necinstea ” și abia apoi începeau
tatonările pentru o înțelegere în vederea căsătoriei, care în general se făcea între părinții celor
doi tineri.

Ultimul prag – Moartea

În general, bolnavul sau bătrânul pe patu l de moarte er a supravegheat (se sta de veghe)
de cei mai apropiați (copii, părinți, frați, surori, rude și vecini). Se făcea așa -zisa priveghere.
Înainte ca suferindul să -și dea sufeltul, i se aprindea din timp lumânarea, care nu se stingea
până la înmorm ântare. În mod obișnuit o candelă era aprinsă în camera bolnavului.
Imediat după deces se scălda obligatoriu mortul de către 2 –3 persoane de același sex și
cam de aceeași vârstă, dintre vecini. Era o regulă fără abatere. După aceea se îmbrăca cu rufe
și haine curate rânduite din timp pentru înmormântare. Decedatul se înmormânta în a 3 -a zi
după deces. Era regulă sanitară.
În acest timp se făceau pregătirile de înmormântare și se scoteau formele legale de la
medic și primărie.
Se făceau coșciug, cruce, groapa (mormânt sau cavou), se anunțau rudele, se cumpărau
cele necesare pentru pomană.
În timpul acest a decedatul era păzit permanent , deoarece se ardeau lumânări și putea să
ia foc la terminarea lor. Acum veneau rude, vecin i, prieteni, cu flori, și -i aprindeau lumânări.
Noaptea se făcea privegheatul, pe rând, 2 -3 persoane sau chiar mai multe. Se povesteau scene
din viața decedatului sau a altor cunoscuți , cazuri mai interesante. Se pregăteau turt e, gogoși
și boabe de porumb fierte sau coapte și se servea vin, ca să treacă timpul mai ușor, mai ales în
nopțile lungi de iarnă. Se mai făceau și glume, mai ales când decedatul era mai în vârstă.
Astfel se lega cu ață albă un deget sau cu sfoară mâna, se camufla și când venea cineva, se
trăgea ușor încât cei ce nu bănui au, credeau că a înviat mortul.
Înainte de deces se făcea împărtășania și spoveditul, mai ales la cei în vârstă.
În timpul cât decedatul este în casă, preotul și dascălul vin și fac mici slujbe specifice.
De asemenea la patul bolnavului, la cererea lui sau din proprie inițiativă veneau cei
certați cu el să -și ceară reciproc , iertare pentru greșelile din viață. Î n scurt timp , după acest
moment, bolnavul se ușura și de mai multe ori își dădea duhul . I se aprindea lumânarea în
credința, că va vedea pe unde mere în lumea cealaltă.
Înainte de apleca la cimitir, se așeza în coșciug și i se făcea o slujbă scurtă, după care
coșciugul era sco s afară, ținându -se cont ca mortul să fie poziționat cu picioarele înainte .
Până în jurul anilor 1925 – 1930, era transportat cu așa -zisul pat (năsălie) de pa tru
bărbați mai robuști. Mai târziu se transporta în căruțe, camio ane cu cai sau iarna pe sanie. În
camion sau imediat după el , urmau membrii familiei, care îl plângeau. Ordinea cortegiului:

omul cu crucea și cel cu steagul (praporele), sfeșnicul, preoții și dascălii, coșciugul, rude,
prieteni, vecini, consăteni.
La fiecare răspântie se oprea întregul cort egiu, preoții făceau o mică slujbă iar la pornire
cineva din familie arunca cu bani (monede), în credința că decedatul va avea cu ce plăti
luntrașul care -l trece în cealaltă lume.
Dacă era cazul se făcea o așa -zisă plimbare, de regu lă până în dreptul casei unde se
născuse sau o răspântie după care se înapoiau și se oficia slujba în biserică.
După slujbă, toți participanții la slujba de înmormântare își luau la revedere, să rutând mâna
sau mortul și punând bani pe pieptul mortului , ca să aibă pe lumea cealaltă. De obicei s e
puneau monede metalice, probabil cu scopul ca la deshumare să se identifice după inscripțiile
de pe monede când a fost înmormântat (t impul, perioada aproximativă).
În bis erică, slujba ținea aproximativ o oră și jumătate – două ore, timp în care se aprindeau
mai multe lumânări.
Apoi se mergea la cimitir pentru înhumare. Acolo s e mai făcea o mică slujbă de către preot,
se turna vin peste mort – sângele Domnului – și se acoperea cu giulgiul, după care se punea
capacul. Înainte de a se coborî , se trecea o găină pe sub coșciug, conform credinței că sufletul
va zbura ca o pas ăre, în rai. Găina îi revenea groparului, care a dat primul în cazmaua pentru
groapă.
La plecarea de acasă, la intrarea și la ieș irea din biserică, precum și în momentul în humării,
se trăgeau clopotele.
După ce se lăsa coșciugul în groapă, mortul cu fața spre răsărit și crucea la ca p, preotul
arunca pământ în semn ul crucii cu o sapă , apoi aruncau și ceilalți din cortegiu câte o mână de
pământ în groapă. După aceea se acoperea cu pământ.
După înmormântare se spălau toți pe mâini și mergeau acasă la decedat, unde se făcea așa –
zisa pomană.
Pe peretele casei (pe prispă) se așeza o bazma neagră în poziție de romb, pe car e se scria
cu cretă numele decedatului și ziua decesului
Bărbații, care erau rudele cele mai apropiate nu se bărbiereau 6 săptămâni (purtau barbă)
și în semn de doliu o banderolă neagră la brațul stâng timp de 42 de zile, iar femeile se purtau
cernite, (îmbrăcate în negru 6 săptămâni).
Pomenile se făceau imediat după înmormântare la casa decedatului, unde se invi tau rudele
și vecinii la masă iar preotul cu dascălul făceau o mică slujbă. Pomenile se fac și acum după
ritualul bisericesc. Ele se repetă la trei zile, așa -zisul prânz de foc , la trei săptămâni, la șase
săptămâni, la trei luni, la șase luni, la nouă luni, la un an. La șase săptămâni sau la un an se

dau și haine de pomană (țoale), fie din cele rămase de la decedat, f ie mai târziu noi
(cumpărate) se mai dă și un pat, masă, găleată etc.. În general se dă de pomană persoane lor
mai sărace.
Împărțitul se face obișnuit în zilele de duminică sau sărbători bisericești, când se dă de
mâncare la vecini sau familii lor mai sărace. La pomenile de după înmormântare, la șase
săptămâni și la un an se împart vase (farfurii, străchini sau castroane) cu mâncare, linguri sau
furculițe, căni sau pahare cu puțin vin. La aceste pomeni se fac colivă, colaci și prescuri, care
se sfi nțesc la biserică și odată cu asta se pomenesc toți morții din familia decedatului, așa -zise
pomelnice. Scopul pomenirilor este de a cins ti memoria decedatului și de a -l ține încă treaz în
memoria c elor apropiați. În același timp, în trecut (mai puțin în p rezent ), credincioșii cred eau
în nemurire și că după moarte sufletul trăiește și se hrănește.
Tămâiatul. Decedatul și mormintele, ca și ceea ce se împarte sunt tămâiate cu tămâie
aprinsă. S -a moștenit credința că diavolul – adică răul, precum și duhuri le rele fug de tămâie.
Mormântul decedatului este tămâiat timp de 6 săptămâni, de o femeie angajată special, care
aprinde zilnic și lumânări (la capul mortului). Cu această ocazie, aduce câte 2 găleți cu apă la
vecini, în credința că decedatul mai are nevo ie de apă.
La pomana de 6 săptămâni, se face: Vărsarea apei , când se slujește la biserică, iar familiile
cărora li s -a cărat apă recunose acest lucru. Atunci se plătește femeii respective și i se dă o
găleată, 3 vase, (farfurii, străchini, castronașe) cu m âncare: 1 pentru ea și 2 pentru martore,
adică cele 2 familii la care s -a cărat apă, basma, șervet, bani, bucată de stofă pentru rochie.

CAPITOLUL V : PATRIMONIUL CULTURAL IMATRIAL ACTUAL
5.1. Tradițiile vii și mutațiile acestora sub diferite presiuni exterioare.
5.2. Povestirile și amintirile oamenilor de azi despre tradițiile de odinioară.
5.3. Cultivarea interesului școlarilor pentru cunoașterea valorilor tradiționale.

5.1. Tradițiile vii și mutațiile acestora sub diferite presiun i exterioare.

În încercarea de a determina metamorfozele fenomenului folcloric din punct de vedere
diacronic, echipa de studenți și masteranzi aflată sub coordonarea doamnei profesoare Narcisa
Alexandra Știucă de la catedra de Etnologie a Univ ersității București s -a deplasat în teren, pe
raza comunei Comana și a învestigat un eșantion reprezentativ pentru elaborarea unei
concluzii pertinente. Acest studiu s-a desfășurat în doua etape: perioada inițială s -a derulat în
săptămâna 5 -11 decembrie 20 16 apoi a fost urmată de o revenire în teren în intervalul 20 -26
martie. Scopul cercetărilor a avut în vedere identificarea noilor forme ale tradițiilor locale
aflate într -un moment de deplină interferență a rurarului cu urbanul. La recomandările
doamne i profesoare, membrii lotului s -au divizat, formând subechipe de cercetare.
Având în vedere că în capitolul anterior a fost făcută o cercetare privind sărbătorile ciclului
pascal, tema acestor interviuri vizează elementele esențiale ale tradițiilo r din aceeași perioadă
a anului .
Înregistrea audio a informațiilor s -a făcut cu acordul pesoanelor intervievate.
Transcrierea interviurilor este redată profesionist, într -o manieră cât mai fidelă, în rândurile
următoare:

1). Transcriere : Tanti Gina… despre ,,Cinstea nașului” – „Colacul de Lăsatul
Secului” – sat Falaștoaca , comuna Comana, județul Giurgiu.

T.G.: „Lăsatul Secului este una dintre sărbătorile principale ale localității noastre. Ca
dată, este seara după ce a fost pomenirea morților pentru postul cel mare. În seara aceasta,
finii merg la nași cu plocon, așa se cheamă. Nașii sunt pregătiți cu masă și așteaptă finii.
C.M .: În ce constă ploconul finilor?
T.G.: Într-o pâine rotundă, obligatoriu coaptă. Cocă de pâi ne, nu de cozonac, coaptă în
cuptor, iar pe acest plocon sunt diverse ornamente. Nu lipsesec de aici, figure, cum le zice?…
de astea, păsări, bobițe de grâu, uite am și eu pe aici bobițe de grâu, așa și strugure, … care
este mai pricepută. E o adevărată întrecere în realizarea unui plocon. Pe marginea acestui
plocon se vorbește foarte mult timp, pe urmă: „ mi -a adus fina plocon așa…”, deci e un fel de

laudă și de mândrie pentru fiecare. Pe plocon trebuie neapărat o pasăre, o pasăre friptă,
prăjită pusă pe plocon. Ploconul nu se duce nici în cutie, nici în coșuleț, nici în nimic, ci era
legat într -un prosop țesut, așa cu patru colțuri. Pe lângă acest plocon, finii mai duceau vin și
țuică și atât.
Nașii aveau masa pregătită pentru ospăț. Nu lipsea ciorba, dacă era seară, ciorba
friptură tot ce avea nașu de servit în seara aceea. Se servea și din găina adusă de fini.
Caracteristic și pentru bună așa creștere a fiecăruia, era ca din ploconul respectiv, când
plecau finii acasă, să le dea o bucățică de, din…așa, ca să ducă, la cei de acasă. Când finii
erau mai tineri și mergeau și cu copiii și mai aveau și nașii copii, nașu obligatoriu avea
halviță. Care halviță era legată, suspendată de grinda casei, de grinda odăii cu sfoară, în
care copii trebuia să bată halvița (chiar așa se și chema). Nu aveau voie să pună mâinile.
Trebuia să fie mâinile pe lângă ei și ei trebuia să prindă cu gura, ceea ce făcea hazul, deliciul
asistenței. Că era…, se lipea halvița în păr, pe nas, pe urechi, pe tot ce vreai și erau…așa. De
multe ori îi mai spăla, nu -i mai spăla, așa -i lua lipiți cu acea halviță.
N.Ș.: Se cumpăra halvița?
T.G.: Da, da, era, era .
N.Ș.: De unde se lua?
T.G.: De la târg, de la târg. Orice naș are, orice naș are. Și acuma are câte unii. Orice naș
avea acea halviță. Masa era, sigur că fiecare naș se pregătea, că chestiunea asta se face
decât o dată pe an era și fiind o dată pe an era foarte bine pregătită masa, și consistent și cu
bunătăți și cu toate. Alt dulce, nașa, spre sfârșitul mesei servea gogoși. Neapărat, nu lipseau
ouăle fierte. Ouă fierte și gogoși la acea masă. Se cânta, se juca, se fluiera. Era o petrecere
pe toată cinstea. Când se intra în casă la naș cu plocon și cu ăsta… nașii îi întâmpinau. Când
întâmpinau finii, obligatoriu finii pupau mâna nașilor. Un fel de iertăciune că, da, că ceva a
fost, sau o vorbă sau ceva, o iertare. Obligatoriu era această chestie cu pupatul mâinii. La
plecare când se termina petrecerea, la plecare naș a obligatoriu dădea o bucată din
ploconul… așa… acuma nu știu dacă nașa de bună … așa… că chiar era milă de fini sau să
vadă și soacra ce plocon a făcut… nu știu. Dar așa, îi dădea și ouă fierte și gogoși. Asta
aducea de la naș, na, când veneau cu plocon. P e urmă, a doua zi…
C.M .: Numai puțin! Dacă avea mai mulți fini îi aduna pe toți deodată, sau îi rânduia?
T.G.: Da, da, da toți veneau și atunci petrecerea era și mai frumoasă.
C.M .: Aveau și un instrumentist ceva, se lăsa cu joc?
T.G.: Ei înainte cânta u ei din gură. Spre exemplu mama mea a cântat foarte frumos. Și ea
așa de bine și putere avea de cânta cât ținea un joc. Jocul era sâmbătă seara, cum ar fi, și

acolo jucau și fetele prinse la horă și mai mici și mai mari, de fapt acolo învățau horele și ea
le cânta. […] am mai avut un străbunic, nu un bunic care cânta la caval. Era pe plan local,
jocul, iar hora era duminica în care erau lăutarii.
C.M .: Dar, dacă și nașu respective avea naș?
T.G.: Da, atuncea, îi aranja în felul următor: îi chema sâmbăta ș i duminica…
C:M.: Se programau?
T.G.: Da, se programau. Pentru că se merge cu plocon sâmbătă seara sau duminică seara.
Pe urmă luni seara, luni după lăsatul de sec, copiii mergeau la părinți, tot așa și li se pupa
mâna, spre iertare, o iertăciune. Care nu aveau părinți, o rudă apropiată, o soră. Iertăciunea
era o iertare. A doua zi era o petrecere nemaipomenită cu tarbaca. Deci se adunau, așa,
vecini, prieteni la un loc și care aveau un câine mai puturos, era o petrecere grozavă, la ăștia
îi legau o tiniche a de coadă și bietul câine, săracul stresat, hăulit, fluierat, așa, și ei beau și
alergau și câinele și era… asta era pe atunci „tarba”.
N.S.: Dar asta unde era? La o casă, la cineva?
T.G.: Așa printre prieteni, la o casă, la o… undeva, la cineva…
C.M. : Astăzi, finii mai merg la nași cu plocon? Ce s -a mai păstrat?
T.G.: Da, … cu pasăre cu băuturi, cu tort, mai costisito r… Și cam atâta despre Lăsatul
Secului. De la Lăsatul Secului începe Postul cel Mare.
2). TRANSCRIERE DESPRE SCOSUL LA HORĂ ȘI JOCURILE
SPECIFICE – sat Comana, județul Giurgiu

G.R.: Pentru ce mai este importantă sărbătoare a asta a Floriilor?… Acuma avea loc… prinsu’ la
horă…
F.E.: Da, da. Se pregătesc fetele. Care sântîîî… dă prins la horă. Să pregătesc. Părinți i le fac
haine noi.
N.Ș.: Cam ce vârstă trebuie să aibă?
F.E.: Cam după la 15 ani. Așa. Le fac părinții haine noi și să prind la horă. Între carele…
vin… ăsta… garantu’, la fiecare în parte și spune: „Te -ai prins la horă, trebuie să plătești!…
Lăutarii care sunt… tocmiți!…” Și… să prind la horă de atunci. Joacă în ziua de Florii și pă
urmă, de Paști nu, nu se mai joacă, și a doua zi de Paște, lunea și a treia zi. Între care fiecare
fată care avea … gagic, sau cum se spunea. Nu prieten ca acu ma. A tuncea era gagic. Așa. De
exemplu gagicu îi spunea: „Ia du -te tu… și îmi iei pă Mădălina, pă prietena, și mi -o aduci în
grădină. Unde să făcea hora era un centru, cum s -ar spune. Răspântie unde sunt uliți și pă
una dintre uliți nu prea era case, er a câmp, grădină. Aaaașa. Venea unu’ dântre băieți și o lua

pă fată din horă. Că jucau. O lua frumos ț -o ducea în grădină. Cum s -ar spune, să ducea cu
ia în grădină și i -o da…
N.Ș.: Celui care a solicitat.
F. E. Da . Prietenu’. Da…, și să ducea cu ea. M ă rog…
N.Ș.: D -i spunea de ce o ia din horă?
F.E.: Știa. Știa dă seara că o anunța gagicu’.
G.I.: Și mai era un aspect: pute să fie fata chemată de către cineva pe care ea nu -l vroia. Și
dacă ea nu vroia, cel care se ducea s -o… Da…, mai putea să primească și o pălmuță. Fără să
pățească…
N.Ș.: O… ciufulea…
G.I. Da, da. Îi… era un pic agresiv.
F.E.: Da pă urmă intervenea tasu.
G.I.: Intervenea.
G.R.: Da în general nu prea se întâmpla…
F.E.: Hai să vezi tu, că io când m -am prins la horă, da …
G.R.: Așa povestește tu…, cu tine…
F.E.: Ia…, cu mine personal… Pârvu… și…, trimite pă unu și zice: (T) „ Păi pentru Pârvu.
(F .E.) Pentru cine? (T) Pentru Pârvu. (F .E.) Ce să?… Nu vreau. Nu, nu merg!”
F.E.: N-am vrut să mă duc. Moașa… m oașa, aia bătrână… Aaaașa coana moașa zice: „ M.
Ăăă, lasă mă fata -n pace dacă, tîî…, nu vrea să meargă,…” zice: M., ce ai cu ea?”
G.R.: Ăștia erau pă margine…
N. Ș.: Erau pe margine…
G.R.: Asistenți…
F.E.: Da el, dă colo, zice: „ Dacă ești așa, să te țină măta în ladă!”
N.Ș.: Să vă păstreze.
F.E.: Da să mă păstreze…Și astea… știi… dacă nu vroiai să te duci cu el, nu te duceai…
G.S.: Era o mică înțelegere între ei, mă copii, mă. Păi, la noi pe vremuri, fetele ieșeau la
poartă și vorb ea cu băiatul respectiv. Cu prietenu’ ei. Un’…, cum era să se cunoască?
F.E.: La poartă… nu… în casă…
G.S.: Și pe urmă era o chestie aici la horă, că biată fată, aia care nu era dusă în grădină, era
mai prostuță. Adică nu avea… Adică trebuia să f ie… Să aibă un gagic, acolo…
F.E.: Adică nu avea curtenitori.
G.S. : Iar aia care era dusă, scoasă din horă, dă două, dă trei ori… Erau niște semne de
întrebare.

E.S.: Păi și se duceau de două, trei ori?
F.E.: Da. Păi…
G.I.: Da. Păi ie. Cân’ te duc i și cu ăla și cu ăla…
R.S. Încerca pe toți și ea.
SE RÂDE ÎN COR.
N.Ș.: Dar când fata se prindea la horă, deja știa să joace? Unde învăța ea?
G.I.: Daaa…
F.E. Da.
G.S.: La jocu’ ăla care v -am zis io, de sâmbătă sara.
N.Ș.: Deci acolo între femei mai…
G.S.: Ei se învățau sâmbătă sara.
F.E. Dă mici, dă mici…
G.S.: Și fiecare mamă, tată își învăța copiii.
R.S.: În familie.
G.P.: Da, erau văzuți bine băieții care jucau horă mai bine, mai…
G.S.: Toți jucau!
G.P.: Toți jucau, nu? Nu se mai împiedi cau?
G.S. La noi, acuma, datorită… Uite, cum e… Mia, ea știe… Sora mea… Dar acuma am
generație tânără dă 30 de ani. Până în 30 -35 de ani care… ăăă, lăutarii nici nu mai știu ce
dansuri cer ei și dansează dansurile ălea vechi. Jocurile ălea vechi, dansuri, jocuri, cum
spunem noi: jocurile ălea bătrâne…
F.E.: Păi cum le -a învățat? La părinți, la bunici?
G.S.: Eu am învățat… Io i -am avut echipă și i -am învățat și am o generație care acuma merge
și învațăă…
G.P.: Ce jocuri aveați înainte știi…
G.S.: Păi de ce n -ați venit cu caietu’, să vă zic. Păi sunt la…, Sunt foarte frumoase jocuri la
noi și chiar specifice și necosmetizate… aaa… și le -am promovat.
G.P.: Cum se cheamă jocurile?
G.S.: Uite se cheamă așa: se joacă hora de mână, care o ș tie toată lumea, da…; se joacă
sârba. Vedeți? Se joacă sârba, la noi, pe o parte. Poți să o joci și pe două părți. E foarte
frumoasă Sârba la Oltenia că sârba, Sârba pe Oltenia în loc să meargă așa și așa, face pasu’
ăsta în față și e foarte frumoasă sâr ba la așa… Da, care sunt jocuri vechi…, așa…; Brâu care
se joacă pe 6, pe 8 pași. Care se joacă la Căluș. Bine, în pașii călușilor sunt toți pașii ăștia
care vă spun eu. Așa. Da. Deci astea sunt cam general valabile. Acuma specifice pentru noi,

există: Țigăneasca, care e foarte grea, puțini oameni o joacă. Nu este atâta de iute dar este
foarte bătută și are mulți pași. Zvâcu. Ăsta e iute. D -aia se și cheamă zvăc. E iute zvâcul. Așa:
Cârjăleasca… Despre această Cârjălească… Prin opzeci și ceva, am fost io la Ministeru’ de
Interne cu echipa asta de copii și d -acolo un mare sereist, securist d -ăsta care era cu munca
culturală. D -ăsta… așa… îîî… mi -a… M -a și ajutat pe urmă. Mă tot invita… Am mers la chestii
din astea… și mi -a zis așa: „ Doa mna Directoare, unde ați găsit dumneavoastră pașii ăștia?
Că pașii ăștia sunt dispăruți din România de vro sută și ceva de ani.” Ăla se ocupa numai cu
d-astea. Sunt niște pași foarte frumoși la Cârjăleasca asta. Niște pași împletiți. Așa, foarte
frumoși. A șa, și când vine toată hora… așșa… Foarte frumos! Astăzi nu mai se ține hora în sat
dar se mai joacă la ocazii festive, la nunții.

3). Informații despre Căluș. Interviu cu domnul Neacșu din satul Vlad -Țepeș și cu nea
Marinică din satul Comana, județul Giurgiu :

C- Cristi
N- Dl.Neacșu
M- Dna Monica
N.Ș- Doamna profesoara Narcisa Știucă
Ma- nea Marinică
C: Cam de când nu se mai joacă în sat?
N: O mai fac, dar nu la nivel de calitate. Câțiva săteni, se mai adună în ceată, dar … nu mai
știu să joace, nu mai…
M: Ȋnainte se făcea cu o anumită regularitate?
N: De Rusalii, atunci era. După modelul lor așa, sprijiniți puțin și de famfara armatei, la
nivel de școală, ne -am făcut și noi ceată de călușari.
C: Cei care vor să facă acum sunt co pii sau maturi?
N: Maturi! Din momentul în care au terminat școala, nu mai, s -au împrăștiat, mai greu
găsești.
C: Mai aveți muzicant în sat?
N: Aici este cea mai mare problemă. La Comana era un lăutar și cu un taraf al lui (vioară,
țambal mic și acordeon). După modelul lor am încercat și noi să facem călușul.

N.Ș.: Doar în Vlad Țepeș a fost căluș sau a fost și aici?
N: Erau cete și în Țepeș și aici și pentru a fi lăsați să meargă în comună, între cele două sate,
se făcea întrecere între cete în fața primăriei. Obicei la care participa primaru și el hotăra în
final prin jocul celor doi (probabil vătafii) și prin jocul a doi călușari.
N.S: Asta înainte de război?
N: Ȋnainte, da!
N.Ș.: Se făcea cu steag, cu jurământ?
N: Da, da, se făcea că asta am prins și eu
N.Ș.: Unde depuneau jurământul?
N: La marginea pădurii se duceau, la marginea pădurii. Am mai făcut și pauză.
C: Când s -a reluat a fost inițiativa școlii?
N: Da, inițiativa mea.
N.Ș: Ce suită de dansuri aveați la căluș?
N: Plimbare, brâu… mai era mutu, el era de mai speria lumea, cu lapte pe el…
N.Ș: nu făceau niște scenete?
N: A, da, în timpul jocului dispărea unu’ din călușari. Vătafu’ făcea apelu’. Mutu’ mi se pare
că făcea apelu’. Mutu’ se învârtea în cerc și la un moment dat apărea cel care plecase. Acum
trebuia să -l descopere. Mutu’ îmi amintesc că făcea treaba asta. Cum îi descoperea? Ii
mirosea la fund asa ca să râdă lumea. Până la urmă îl prindea pe ăla, îl scotea și -mi
amintesc că -i dădea și pedeapsă. Îl luau doi și pe urmă îl băteau la fund sau la tălpi. Aveau și
tema asta.
Ma: Se lega sâmbătă seară și se dezlega luni seară. Trei zile juca în continuu. Și când se
dezlega lega câte o funie dă mijloc și câteo pirostrie la fieșcare. Și mutu’ avea boala laptelui:
căta lapte, fura lapte, mân ca. Dân curte/ gospodărie de la oameni. Ȋși punea oala dă lapte în
cap, să făcea dă ziceai că -i dracu. Avea o piele dă capră, lua piele, o băgă și -o spăla și -o
punea iar în cap, când vedea gârlă să ducea și să băga în apă, să ducea și să scutura pă
lume.
N.Ș: ce jocuri erau?
Ma: Era floricica, o lua la călcâie, ășia nici nu știe să facă călcâi.
N.Ș: Cum se alegeau cei care jucau în căluș?
Ma: Să alegea un vătaf și ăla spunea: tu, tu, tu și tu.
N.Ș: De unde știa cum joacă?
Ma: Păi nu știa? Să făcea horă înainte. Să ducea la horă și -i vedea și să ducea la ei și -i
intreba dacă vrea să joace în căluș. Zece călușari, un mut și ăla care ducea steagu’.

N.Ș: Dacă pica steagul se întâmpla ceva?
Ma: Nu să întâmpla nimic. Ȋn el punea ștergar, busuioc, usturoi, asta punea.
N.Ș: Când făceau steagul spuneau ceva?
Ma: Să jura că nu are treaba cu femeia până nu să dezleagă. Și nici nu să ducea acasă. Unde
dormea, dormea toti grămadă .
N.Ș: Ați auzit că se joacă pentru a vindeca pe cineva de durere de sale?
Ma: Nu.
N.Ș: Dacă se lucra în zilele astea se întâmpla ceva?
Ma: Te lua din căluș, asa să zicea.
M: Ce costum aveau călușarii, nea Marinică?
Ma: Cămăși brodate, pantaloni brodați aici jos,o dungă roșie (pamblică), opinci de cauciuc
și o țăcălie la spate și pălărie cu astea, cu pamblici, dar pamblici, nene.
M: cămășile până unde erau?
Ma: Până aici, jos și avea brâu roșu peste mijloc.

5.2. Povestirile și amintirile oamenilor de azi despre tradițiile de odinioară.

Falaștoaca, 09.12.2016, interviu cu doamna Gina
În luna decembrie 2016, echipa coordonată de doamna profesoară Narcisa Știucă a fost
invitată a participa la o șezătoare desfășurată în cinstea Sărbătorilor de Iarnă, în satul
Falaștoaca, comuna Comana, județul Giurgiu.
Doamna Gina, localnică , iubitoare și păstrătoare a tradițiilor culturii populare natale a fost
gazda și organizatoarea acestui deosebit eveniment.

Doamna Gina : Ne apropiem cu toate sărbătorile, cu toate datinile, de sărbătoarea
Crăciunului. Și astăzi se păstrează anumite chest iuni, anumite obiceiuri la tăiatul porcului.
Porcii negri, la noi în sat, se taie de Ignat. De ce, nu știu, că până la urmă când se spală tot
șorici rămâne, dar așa se taie, în ziua de Ignat.
Roxana (educatoare) : Sărbatoarea de Ignat când ar trebui să se s acrifice porcii este pe 20
decembrie și legat de aceasta sărbătoare exista o legendă conform căreia Ignat, ar fi fost un
bărbat care în momentul în care a vrut să taie porcul ar fi nimerit cu securea în capul tatălui
său. Normal că acest lucru l -a marcat f oarte tare, l -a pomenit, la -nmormântat creștinește, dar
rămăsese cu frământările cuvenite și a mers la un preot. Preotul l -a sfatuit să pună în
pământ, în apropierea unui râu, un tăciune și atunci când tăciunele respectiv va încolți și va

înverzi, se pare că atunci lui i se va ierta păcatul. Ignat așa a făcut, s -a și așezat lângă un
râu, s -a așezat în sensul că acolo și -a construit o locuință, s -a căsătorit, a avut copii, a
plantat/ a pus acel tăciune în pământ, anii treceau și nu se întampla nimic și în su fletul lui
existau în continuare acele frământări. El a devenit luntraș și trecea oamenii cu luntrea peste
râul respectiv. Într -o noapte auzind niște strigăte de ajutor, a mers la râu, a cercetat și a văzut
ca nu era nimic în preajmă. S -a întâmplat asta de doua -trei ori și la un moment dat a întâlnit
acolo doi moșnegi pe care i -a trecut cu luntrea, i -a chemat la el în casă și între timp a avut
impresia că au mai fost și alte persoane care au avut nevoie de ajutor și nu a putut să le
acorde ajutorul cuvenit și în acel moment cei doi moșnegi s -au dovedit a fi Dumnezeu și Sf.
Petru care i -au propus să -i însoțească în călătoriile lor prin lume. În momentul în care s -a
hotarât să plece în lume cu Dumnezeu și Sf. Petru a observat că lângă casă tăciunele
respectiv înverzise. Iar mai târziu era o casă sărăcăcioasă, copiii erau la fel. Tot pribegind
prin lume la un moment dat a întâlnit niște persoane bogate care treceau cu niște căruțe
încărcate cu haine scumpe și i -au dat binețe acei oameni și i s -a părut că i -ar cu noaște.
Atunci Dumnezeu și Sf. Petru i -au spus că aceia ar fi copiii lui. S -au recunoscut și au plecat
împreuna acasă.
Doamna Gina : Acum ne -am apropiat de evenimentul cel mai important și cel mai plăcut
pentru care toate casele, toate familiile, toată suf larea satului se pregătește, ceata de colindat.
Dar înainte de asta să vă spun de mâncărurile de post din partea noastră. Se face foarte mult
păsatul din porumb măcinat, dar cu bobul mare. Se fierbe, acum e post, de post, când nu e, se
fierbe cu lapte, sar e, apă și este foarte bun. Tot în postul Crăciunului se servesc și se folosesc
foarte mult boabe fierte. Mai pe vremuri se puneau în câte o oală de pământ și se puneau în
vatră și se înfloreau acolo. Stau două -trei zile, iar le scoteau, iar le băgau, dar n u lipseau de
la casa omului boabele fierte. Mai este iar foarte des folosită la noi, bine e și lunca și crește
bine, plăcinta cu dovleac …
M-am îmbrăcat, partea de sus, cu cămașa cusută. Trebuie să vă spun că la noi încă se mai
poartă această cămașă. Cămașa de pe mine este cămașa de soacră dată în nuntă de mireasă
și i-a dat -o soacrei mari. Acolo am cămașa de socru. Această fotă, nu e f ota, e șort. Îl purtau
femeile măritate și pe la anul 1900…satul acesta este pe malul Argeșului unde se vărsa
Neajlovul în Argeș. Aici sunt anumite motive ale zonei noastre, care s -au păstrat de -a lungul
anilor. Aici este motivul trandafirului pe coroană . Și mi -a spus mie mama mea că imediat
atunci după Carol, când am avut rege, se făcea această chestie ca o coroană. Acesta este
ștergar de ginere cam de pe la 1920 -1925. Cu cât era mai lung ștergarul…cu cât era fata mai
bogată și mai harnică, cu atât șt ergarul era foarte -foarte lung. Se mai păstrează aici la noi, e

al nostru, foarte mult, motivul cucului. Acum să ajungem la ceată. Acest obicei este cel mai
frumos și cel mai așteptat obicei. La noi nu se colindă noaptea, se colindă dimineața, pe 24. E
ceata de colindători formată din două categorii: copiii și tinerii. Tinerii, băieții de însurat își
fac ceată separată și nu merg din casă în casă, da își petrec cu lăutari. Copiii, in grupuri de
10-12 copii îsi fac grup și de fiecare dată sunt primiți la o c asă și acolo e petrecerea lor. La
noi se împart covrigi, mere, gutui, nuci, nu se fac colaci ca în alte părți. Fetele colindă cu
traistă iar baieții cu crăcan.
Acum o să vă cânte sora mea o baladă pe care o știe de la mama, care a învățat -o la rândul
ei, de la tatăl său. Balada este despre un prizionier din Primul Razboi Mondial. Hai…

X:
Foaie verde mărăcini,
Vine Milea din străini
Și din străini când venea,
La maică -sa se ducea
La maică -sa se ducea
Din guriță așa -i zicea:
– Maică măiculița mea,
Învăluie mâna -n bazma
Și bagă -n sân de îmi ia
Șarpili, balauru’ cu solzii de auru’
Când se -ntinde mă cuprinde
Se zgârcește, mă ciupește
Zilili mi le sfârșește.
Mică -sa când auzea
Lui Milea îi răspundea
-Mileo, Mileo, Milea -l maichii
Decât maica făr’ de -o mână
Mai bine lipsă de tine.
Milea atunci când auzea
La taică -su se ducea
Și din gură așa -i zicea ,
Și din gură așa -i zicea :
Taică tăicușorul meu Învăluie mâna -n bazma
Și bagă -n sân de îmi ia
Șarpili, balauru’ cu solzii de auru’
Când se -ntinde mă cuprinde
Se zgârceste, mă ciupește
Zilili mi le sfârșește.
Taic-su când auzea
Lui Milea îi răspundea
Mileo, Mileo, Milea -l taichii
Decât taica făr’ de -o mână
Mai bine lipsă de tine.
Milea -atunci se întrista
Surioara și -o striga
Și din gura așa -i zicea:
Soro, surioara mea
Învăluie mâna -n bazma
Și bagă -n sân de îmi ia
Șarpili, balauru’ cu solzii de auru’
Când se -ntinde mă cuprinde
Se zgârcește, mă ciupește
Zilili mi le sfârșește.
Dar soara când auzea
Lui Milea îi răspundea

Mileo, Mi leo, Milea -l daichii
Decât daica făr’ de -o mână
Mai bine lipsă de tine.
Milea atunci când auzea
Soțioara și -o striga:
-Lino Lino, dragă Lino
Învăluie mâna -n bazma
Și bagă -n sân de îmi ia
Șarpili, balauru’ cu solzii de auru’
Când se -ntinde mă cuprinde
Se zgârcește, mă ciupește
Zilili mi le sfârșește.
Dar Lina când auzea
Mâna nici n -o-nvăluia
Și în sân că o băga
Solzi de auru scotea
Milea atuncea când vedea
Din guriță așa zicea:
-Decât un tată și -o mamă
Mai bine -o soție bună
Decât un tată și -un frate
Mai bine soț cu dreptate.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

Relatări actuale despre vremurile de odinioară
INTERVIU CU NICOLAE DONCEA – VIORIST

Se așează și își scoate vioara din toc pentru a ne -o arăta.
C: Câți ani are?
N.D. : E mai mare ca mine!
C: O aveți de la părinții dvs.?
N.D. : Nu, am avut -o și pe -aia și de când s -a întâmplat acum trei ani de mi -a luat foc casa, a ars, aveam alta. Dar asta am luat -o (…) aveam 20
de ani când am luat-o, de la un domn profesor. Am cumpărat -o.
C: De unde ați învățat să cântați?
N.D. : De la tatal meu.
C: Era muzicant?
N.D. : Da, era viorist, mama cântăreață. Am cântat de la etatea de 7 ani.
C: Mama dvs. cânta numai cu vocea?
N.D. : Da. Iar tata cu vioara. De la tata am învățat…
C: Cum îi chema pe părinții dvs.?

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
N.D. : Tudora și Stoian.
C: Și aveau taraf? În care cântau? Din ce era compusă formația?
N.D. : Două acordeone, țambal (mic – n.n.), contrabas.
C: Ați început să vă duceți la nunți cu părinți i? Așa ați învățat să cântați?
N.D. : Dacă de la 7 ani… am mers pe cont propriu că tata era cam rău. M -a dat la școală și i -a zis domnului profesor „ți -l dau c -am obligație, nu
vreau decât să învețe să se iscălească” (…) și m -a scos în ziua de Pași și m -a băgat de -am cântat.
C: Ce cântece cântați?
N.D. : Ăăă, de toate. Populare…
C: Balade știți? Cam câte balade cunoașteți?
N.D. : Da, am cântat și balade. Păi Toma Dalimoș, doină Primăvara când sosește
C: Mai cântați și cu vocea uneori?
N.D. : Da bineînțele s. Și cu vioara și cu vocea. Am cântat pe cont propriu, nu ca acuma cu ștății, cântam trei zile printre mese, cu felinar.
C: Aveați formația dvs.? Din cine era compusă, dacă vă mai amintiți?
N.D. : Da. Ăăă, dată prima dată, până n -a ieșit (…) cântam decât trei persoane: o vioară, un acordeon și un țambal, din ăla de gât.
C: Mai este vreun muzicant în zonă?
N.D. : Nu mai este. Eu am rămas. Mai aveam un nepot care cânta… bine, am cântat cu el mult timp. 17 ani de zile, e și ăla bolnav m ai rău ca
mine. Cânta la țambal.
C: Ați cântat numai aici în comună sau și în alte părți?
N.D. : Vai de capul meu. Până în Oltenia am ajuns, la Drăgănești de Olt.
C: Ați însoțit și ceata de călușari?

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
N.D. : Da. Am cântat și la căluș. Pot să fie vreo 10 ani. Cât am fost sănătos, am cântat. Că veneau băieții care mă cunoștea „îl vrem pe nea
Niculae să cânte călușul”. Acum dacă…
C: Puteți să ne povestiți cum a fost să cântați în ceata de căluș?
N.D. : Păi venea băieții, mă angaja, și mă duceam la ei. De exemplu cu o seară mai naint e, făceam repetiție cu ei o juma de oră, o oră și a doua
zi plecam în sat cu ei pe la toate casele. Cântam călușu, jucau. De la tata l -am învățat.
C: Știți cumva ceva despre jurământul de la călușari? Unde -l făceau?
N.D. : Sâmbătă seara când mă duceam, merg eam pe o livadă acolo și spunea ei jurământul între ei. Am fost, mă duceam cu ei cântând acolo și
ședeau de -o parte și puneau toți bețele care jucau cu ele, le punea toți în cruciș și acolo ce vorbea ei, făcea jurământul între ei aco lo. (…) Nu
prea voiam să cânt la căluș. Să cânți numa călușu călușu trei zile… Și, în primul rând, aveam pretenția. Nu eram lăutar de căluș. La c ăluș cânta
ăștia mai… așa. Aveam unu la Mihai Bravu, Niță îl chema, era adevărat viorist de căluș, care cânta călușu. El îl cânt a foarte foarte bine, călușu.
Și eu domle… mă duc eu la căluș? să umblu prin sat… Nu mă duceam eu. Venea băieți care mă cunoșteau, hai bă nene și mata le. Și acolo mă
opreau și mă mai duceau la case de oameni și pe urmă mă puneau să le cânt un cântec -două. Luam bacșiș.
C: Adică vreți să spuneți că la căluș cântau lăutarii mai slabi?
N.D. : Da. Nu știa să se cânte și la câluș îl lua oamenii. Cine cântă la căluș? Cutare, mergem și -l luăm pe ăla. La mine a venit de multe ori și am
spus că nu merg la căluș.
C: Dar o doină știți să cântați?
N.D. : Doina care -o cânt e „Primăvara când sosește / Zăpada se peticește”… e cu niște cuvinte foarte frumoase. De la tata am învățat -o.
C: Vrem s -o cântați cu vocea, dacă puteți.
N.D. : Foaie verde solz de pește / Primăvara când sosește / Zăpada se peticește, / Colțul ierbii se (…) / Murgu -n grajd înnebunește / Scoal
mândră și te gătește. / (…) / Mama mea când m -a făcut, / O dat cu mine -n pământ / De -am crescut afurisit, / De unde fur nu mai duc, / Chiar
dac-aș mânca păm ânt. / Eu nu fur de la toți, / Fur numa de unde poci / Hoțu multă frică a tras / Până fură până ia, / Până pleacă de -acolo / Și –

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
apoi începe -a șuiera / Ca cucu primăvara, / Ca să -l audă lumea. / Pe un vârf de pisculeț / Răsărita -un nuculeț, / Nucu -i mare, f runza -i rară, / S -a
stârns toți cucii din țară / Și cântă de se omoară. / La tulpina nucului / Cântă mama cucului, / Da prin crengi, pe la mijloc , / Cântă mama lor cu
foc, / De stă călătoru -n loc / (…) / Cucu zice, mierla zice: / – Scoal de muncește voin ice / Că ți -e locul nearat, / Grâul e nesemănat / De ești de
râs în sat. / – Măi cucule, pasărea mea / Nu -mi tot purta grija mea, / Că m -aduci într -un păcat, / Să plec, să -mi iau lumea -n cap, / Că nu vreau
să mai pângăresc, / Văd că nu mă pricopsesc, / Mul t, puțin ce -agonisesc / Cu țara -n două împățesc, / Mai bine să haiducesc / (…). Cuvinte
multe…
C: Când erați chemat la nuntă, cântați întâi acasă la mire? Și ce -i cântați? Era un cântec special care se cânta pentru mire?
N.D. : Da, sigur. Se cânta… n -avea multe cuvinte. Pusei priciu să mă rad / Bolesc fetele din sat / Că flăcău s -a însurat / Nu mai pleacă noaptea -n
sat. Și pe urmă cântam la mireasă, Ia -ți mireasă ziua bună. Când ne duceam cu ginerele să luăm mireasa. Luam nașu și cu nașu plecam și luam
mireasa. O găteam mireasa și pe urmă plecam, la Biserică.
C: La dvs. la nuntă cum ați făcut?
N.D. : Ăăă, la mine am făcut la restaurant. Am avut băieți care cânta cu mine, prieteni care… bineînțeles, am adus cântăreață pe M ioara Lincan.
Pe majoritatea av eam de la București. Că de -aicea prea puțin, singuru țambalagiu cu care am cântat. Nu cântam cu oricine, cântam cu băieți
buni. Am fost foarte pretențios. Dacă unu îl luam odată și nu -mi plăcea, la revedere, du -te nene, lasă.
C: Dacă ați avut legături cu B ucureștiul, ați preluat de acolo și altfel de cântece, cum ar fi lăutărești?
N.D. : Am cântat de toate. Și lăutărești și… populare din astea. Am cântat foarte mult… și a lui Puceanca. (…) Înaintea cânta lăutarii la bâlci,
când se făcea bâlciuri și un negustor de la Dărăști de Vlașca i -a auzit cântand pe mama și pe tata și le -a zis vreți să cântați la mine la
restaurant, în comună? Vă cumpăr altă casă și stați acolo. Și când am fost eu la Dărăști de Vlașca aveam doi ani și așa până am terminat patr
clase primare, că s -a mutat tata, că era povestea că duce țiganii la Transnistria, că tata era frică că -l duce și pe el. Nu mai era să -l ducă pe el, îi
ducea pe -ăia… Și bine, s -a mutat și din cauza mea, că acolo nu era lăutari și zice mă duc într -o comună un de e lăutari, că trebuie să progreseze,
numa de la mine? Și așa a fost cu adevărat. Am venit aicea. Mai era unu Mătăluță (…) și ăla cânta foarte bine. Și într -o bună seară am auzit

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
cântând la ei. Făcea chef, cânta. Avea țambal mare fratele lui, al lui vi oristu. Și dacă am auzit cântând, m -am dus acolo și am bătut și eu la ușă.
Am intrat înăuntru, dar eram om străin, nu mă cunoștea. Dacă eram venit, m -am rezimat de ușă și tata lu ăla zice băi Ioane tată nu întrebi și tu
băiatul ăla al cui e? Al cui ești, t ată? Al lui Tudora, Stoian. Ia vino încoace vere, cu ce cânți? Cu vioara. El cânta și cu țambalul, era un băiat
foarte bun, mai mare ca mine. Și m -a pus să cânt și el cânta cu țambalul. Și l -a întrebat ta -su cum e măi Ioane? Tată, zice, dacă ăsta stă lângă
mine un an de zile, trece peste mine. Aveam urechea bună de tot. Și nu mai dormeam acasă, dormeam la el. Cântam amândoi zi de zi. Striga
mama, că stătea la două case, bă Ioane unde e? Lasă -l bre, că e la mine, aseară a dormit la mine. Și cu el până a muri t. De la el am învățat
meserie.
C: Ne mai spuneți și nouă cântece pe care le cântați la nunți? De exemplu după ce plecați de la mire și mireasă, pe drum spre Biserică, ce cântați?
N.D. : A, păi nainte se cânta hora, sârba… altceva… marșul, dar marșul ma i puțin. Când ieșea din Biserică, ieșea nașu, da bacșiș la lăutar. (…)
Nuneasca se cânta la nuntă, după ce veneam de la Biserică punea o masă la oamenii care venea și pe urmă începea să facă (…) și se da darurile
acolo.
C: Se făcea brad la nuntă?
N.D. : Da sigur că da.
C: Și se punea la mireasă acasă sau unde se punea?
N.D. : Nu, la ginere la poartă!
C: Și cine -l lua din pădure?
N.D. : Îl lua de la București.
C: Și cine -l purta în timpul ăsta?
N.D. : Fratele de mână. Avea frate de mână, așa se spunea.
C: Și era împodobit bradul? Cu ce?
N.D. : Da bineînțeles. Se făcea niște hârtie, aveam niște hârtie ispre de brad și făceam eu. Era colorate și eu le făceam cu foarfec a așa…

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
C: Știți cumva dacă se făcea brad și la înmormântare?
N.D. : Da, se făcea, dar cu vârfu l în jos. Să făcea brad numa dacă nu era căsătoriți.
C: Și se cânta?
N.D. : Se cânta dacă avea lăutari. Dacă punea lăutarii, se cânta.
C: Ați cântat vreodată la înmormântare?
N.D. : Am cântat la multe înmormântări. Se cânta de exemplu despre ce a suferit, de boală. Dacă odată era se cânta Tinerețe tinerețe, Grea e
boala de plămâni… mai ales la noi, muzicanții, se cânta d -astea lăutărești.
C: Ați spus la început că ați cântat Toma Alimoș. Ați putea să ne ziceți și nouă câteva versuri? Ne -ar plăcea s -o cântaț i, cât mai știți.
N.D. : Departe nene departe, / Nici așa foarte departe / La câmp, nene, la câmpie, / Unde fir de iarbă nu e / Numai dalba colelie, / Dar bate
vântu și -adie, / Mi -aduce mirosu mie / Colea -ntre Sântămărie, / Când se coace poama -n vie, / Stru gurașii razachie, / Mi -aduce mirosu mie /
Frumoasă masă mi -e întinsă, / De mulți boieri mi -e coprinsă, / Dar la masă cin ședea, / Ședea Toma Dalimoș, / Boier din țara de jos / C -un
cojoc mare, lățos, / De -l purta vara pe dos / Și -l purta pe pielea goală / Ca să -i fie de răcoare, / La masă când îmi ședea, / Să vezi nene ce -mi
sosea, / Sosea Manea al câmpilor, / Stăpânu moșiilor, / Drăgăstosul fetelor, / Dar Manea când sosea / Cu bună ziua că -i da, / Dară Toma ce
făcea, / În picioare se scula / Și frumos îi m ulțumea, / Un pahar de vin lua / Și lu Manea -i întindea, / Dară Manea ce spunea: / – Ia-ntâi
dumneata de bea, / Poate mi -ai băgat ceva, / Vrei să -mi răpui viața. / Toma dreptatea știa / Paharul de vin că -l bea, / Dar pe spate se -apleca, /
Paharul că să ști rbe, / Dară Manea ce făcea / Paloșul din teacă scotea, / Peste burtă l -atingea, / Mațili i le vărsa / (…) / Singur Toma rămânea /
Și-n gândul lui socotea: / Ce -am fost eu vinovat / De m -a tăiat? / Din guriță ce vorbea / Mațele și le strângea / (…) / Fu ga la grajd că -mi dădea /
Și cu murgu se vorbea: / – Să te văd la bătrânețe / Ce -ai putut la tinerețe. / Iară murgu răspundea: / – Când am fost la tinerețe / Mi -era carnea
ca roua / Și vâna ca cureaua, / Dar acum la bătrânețe / Mi -este carnea ca fierul / Și vâna ca oțelul. / (…) / De picioare îngenunchea, / Pe Toma
încălica / Și după Manea să lua. / Urnea scară lângă scară, / Să nu treacă -n altă țară / Ca s -ajungă de ocară / (…) / Din urmă că -l ajungea, /
Mâna pe Manea punea / Și din gură -l judeca, / D in paloș îl ciopârțea / – De ce nene m -ai tăiat? / Că eu n -am fost vinovat, / Dar nu mai tăiat

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
voinicește, / Ca să nu mai trag nădejde, / Să te tai eu voinicește, / Ca să nu mai tragi nădejde / (…) / Și cu murgu rămâne a / Și cu el să vorbea / –
Pe mine m urgule să mă duci / La gropana cu cinci ulmi, / Cu cinci ulmi dintr -o tulpină / Ca cinci frați buni dintr -o mumă, / Dintr -o mumă, dintr –
un tată / Născuți din două păcate / Și pe murgu -ncăleca / Cu picioru că bătea (…)
C: De la cine ați învățat balada?
N.D.: De la tata.
C: Ce va mai învățat tatăl dvs.?
N.D. : Aa, păi tata nu cânta, mama cânta cu vocea. Cântece d -astea de dragoste, cum se cânta pe timpul ăla, cântece vechi.
C: Unul de dragoste, vă mai aduceți aminte?
N.D. : Păi cânta „Cât am fost pe lume -am fost / N -am fost un băiețel prost / Am iubit ce -a fost frumos / De i -a plăcut și lui Hristos / Câte fete -am
sărutat / Să le stârng aș face -un sat / Aș face un sat mititel / Să trăiesc cu drag în el / Și o uliță mai la vale / Să -mi iasă mândruța -n cale / Că -i
frumoasă, bate -o Doamne, / Că din multe îmi place mie / Numa numele Marie.”
C: Aceste cântece de dragoste de cine erau cerute de obicei, la nuntă?
N.D. : De toată lumea, de nuntași, atuncea cântai și după ei, că fiecare cereau „Drag mi -a fost cu caii bun i”, altu că a fost hoț, c -a furat, altu că
a făcut pușcărie. Îmi făceam programul, dar venea omu cu bacșișu fă -mi și mie cutare.
C: Și baladele le cereau bătrânii?
N.D. : Da da. Cântai și pentru bătrâni și pentru tineret. De prima dată cântam d -astea tinere ști, dar se uitau ăia bătrânii, că trebuia să le faci și
lor gustul. Și eu știam programul, făceam unu așa, unu așa…
C: Era obligatoriu pentru o fată să aibă zestre?
N.D. : Da, păi înainte nu era ca acum cu mobilă. Cumpăra o ladă din aia, făcea macate din astea la război și făcea teancu în casă. Nu era ca
acum cu mobile, cu astea. Mulți care, cântam pe la Adunații Copăceni, aveau casili când intrai în curte te speriai, o frumuse țe (…)

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
C: La nunți ați întâmpinat și neplăceri, din partea nuntașilor? Cum ar fi prin alte părți, v -au urcat în pom?
N.D. : N-am avut eu norocul ăsta.
C: Dar cunoașteți cazuri?
N.D. : Da da, era unii care voiau să fie meseriași și nu știa. Vai de capul meu, nici nu știa cum îi cheamă. Era niște țigani aicea, ședeau la
Brăniștari, și se făcuse lăutari. Aveau o soră, acordeonistă, și ea nu știa nimic. Îi suia oamenii, pe căpița de fân, pe casă, îi pedepsea. Nu mai le
da banii… M -a ferit Dumnezeu.
C: Revenind la nuntă, a doua zi, dimineața, se cânta pentru miri Zorile?
N.D.: Da da, se cânta noaptea după ce se da darul. Mergeau tinerii al dormit și dupaia ne duceam și le cântam Zorile la fereastră. Ziceam
„Zorile de dimineață / Tuturor le cade greață, / Numa mie cu dulceață / Că sunt cu mândra pe brațe”.
C: De când n -ați mai cântat la vi oară?
N.D. : N-am mai cântat de… poa să fie… cam de anu trecut. Anu trecut am cântat la cununia civilă a fetei și la botezul băiatului, că a născut fata
(…)
C: După nuntă se mai făcea vreo masă undeva sau ceva?
N.D. : După nuntă se ducea tinerii cu plo con la nași. Mă angaja și acolo și cântam. Cântam tot la fel ca la nuntă.
C: Ce cumpărau cadou nașilor pentru plocon?
N.D. : Eee, duceau curcanul, duceau… bine, făceau mâncare ca și la nuntă. Duceau doi inși căldarea cu mâncare, tot ca și la nuntă. Chema nașu
prietenii care a fost la masă și înainte și după nuntă, că se ducea cu plocon și înainte, până să înceapă nunta.
C: Știm că și la nuntă uneori se juca găina și -o duceau la…
N.D. : Găina se juca când da darul. Când trebuia să dea darul, se cunoștea că dă darul, venea femeia cu găina, bineînțeles, pe tavă. Se ducea la
nașu, cică nașule ți -am adus găina, trebuia să -i dea bacșișul.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
C: Cântați ceva în mod deosebit la găină?
N.D. : Da, se cânta. Cântam o horă sau o geampara și ea se ducea jucând, bineînțeles , cu găina. Nu se ducea așa… Noi cântam și ea se ducea.
Pe urmă urma darul.
C: În afară de horă, sârbă și geampara se mai jucau și alte jocuri?
N.D. : Sârba, hora, brâul, țigăneasca, hora la două, nu era ca acuma cu manele. Când îi aud pe ăștia cade casa pe mine. Nimic nu știe. Ia niște
bani și lumea… majoritatea tineretului s -a prostit. Manele, gata.
C: Un cântec de ocnă știți? De pușcărie?
N.D. : De ocnă? „Bate -un vânt rece din baltă / La Chilia -n port / Cum trestia se -nalță / S -o mai tai nu pot / Căpit anul strigă tare / Dă -i hoțule,
dă-i / Nu pot, nu pot căpitane / Că mi -e grea arma -n spinare / Vine -un tren (…) încărcat cu deținuți”. La nunți cântam. Ăștia care au făcut
pușcărie, gata! Spune Bate -un vânt rece din baltă. Îl cântai ce să mai. Cu unu am avut necaz. Era un ciopârlău de om la o nuntă, a venit de mi -a
200. Fă -mi și mie Bate -un vânt rece din baltă și Gropare, deschide mormântul. Eu m -am apucat să -i cânt, dacă mi -a dat 200. El ședea de vorbă
cu unu la un cap de masă și… n -a ascultat că i -am cântat. Și s -au așezat oamenii la masă și a trebuit să încep programul de masă, că se punea
masa. Și a venit la mine și m -a înjurat. Ți -am dat 200, de ce nu mi -ai cântat cântecele. Eu nervos, l -am înjurat și eu. (…) dacă face pe nebunu îi
dau un picior. Oamenii de la masă s -a sesizat că mă cunoștea. S -a supărat oamenii că mi -a stricat dispoziția (…) și încele din urmă i -am aruncat
banii. Un țigănaș, era un băiat de țigan. Acolo mi -a zis pe țigănește, bă nene e periculos ăsta, a făcut pușcărie că a tăiat doi inși. Și era un pocit,
era și șchiop. Apoi a venit, cine crezi că era? fratele soacrei. A venit soacra mare, l -a auzit, i -a pus mâna aici, l -a luat și la dat pe poartă afară.
Luni de dimineața cineva mi -a spus vezi că dacă vine, să nu stai cu el așa, să te întorci cu fața la el că dă cu cuțitu pe furiș. Luni de dimineață
ne-am sculat și noi pe la 10 -11 să ne puie masa, să mâncăm, să începem să cântăm. El a venit la poartă: să trăiești împărate! Am venit să -i dau
banii înapoi lu nea Niculae. M -am dus la el și am pus mâna pe el, l -am adus la masă acolo. Mi -a dat banii, 200. A venit soacra: bine vere, ai
venit tu fratemiu să -mi faci… până atunci n -am știut că -i fratele ei. Să crap de rușine că l -am înjurat și eu, eram nervos. I -am cântat lui un
cântec -două și a plecat (…) Se mai întâmplă. Dar până atunci n -am întâmpinat să -mi zică cel puțin minți sau ești prost. Pentru că m -am purtat

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
bine cu oamenii, am fost omu care mi -am făcut meseria (…) Când veneam de la nuntă, trăgeam aici la restaurant la noi, î mpărțeam banii cu
băieții, fiecare ce -am vorbit, împărțeam și bacșișul, că unii chitea bacșiș prin pantofi și se jura să moară copiii, să facă dacă…
C: Cum se împărțeau banii și bacșișul? Cine lua mai mult, cine lua mai puțin?
N.D. : Eu ce făceam, la un moment dat, când angajam nunțile și vorbeam cu care -mi plăcea, că cânta bine, ziceam spune ce pretenții ai? Că mi -a
zis unu mă, cât e nunta angajată? Păi dacă știi cât e nunta angajată și omu ăla nu -mi dă banii, de unde să -ți dau? Dacă era bun îl luam, da că
nu, nu. Îi spuneam cât îmi ceri? Îmi convine, te iau. Nu -ți convine, pleci. La terminare îi dam banii care am vorbit. Oricum, majoritatea a cântat
cu mine, până la Nicolae Florian, Ilie Udilă, fratele lu Udilă, toți acordeoniștii buni mi -a trecut prin m ână.
C: Deci ați cântat și la București?
N.D. : Da, am cântat! Și la Casa Armatei, la multe restaurante. (…) Nu simțeam oboseală, pentru că cântam ce vream, ce -mi plăcea. Mulți
oameni mi -a zis bă, tu cânți pentru tine și ne place nouă. Eu ce cântam, cântam… vedeți dvs., îmi făcea o plăcere așa dacă vedeam oamenii că le
place, cu atâta cântam mai bine.
C: Un cântec pentru sufletul dvs. care ar fi?
N.D. : Da. Era unu Te -am văzut cam supărat, / Când treceai seara prin sat / Și mai de dimineață / Te -am v ăzut cam trist la față. / Spune -mi de ce
boală zaci / De bine nu te mai faci? / Întreba -te-aș, dar mi -e teamă, / Să nu bage lumea -n seamă. / De -ai veni, neică, ai veni, / C -un sărut te -aș
potoli, / Așa frumos aș cânta / De -ai uita de boala grea, / De -ai uita de supărare / Aș veni în brațele tale. / Supărat mai sunt pe lume, / Dar n -am
dorul cui îi spune, / N -am nici milă, nici greșeală, / Supărat mai sunt, măi Doamne. Ăsta îl cântam… Ee, cu vioara când cânt, nu prea -mi place
mie cum cânt cu vocea, că nu m ai sunt nici antrenat. Dacă am un acordeon lângă mine, îmi revin imediat. Să iau o țui și imediat îmi dreg și
vocea.
C: Ați cântat și cu lăutari din alte părți ale județului, cum ar fi de la Clejani?
N.D. : Da bineînțeles. Am cântat cu… era unu renumit, b ătrân, Costică Frusă, era țigan ambițios. Și cu ăsta am avut discuții la Frătești, că -l
angajase oamenii. Era un negustor, un cârciumar, și îi cunoștea pe ăștia de la Clejani pe toți. Și l -a luat pe el și pe Doru, pe fisu. Eu eram numa

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
cu orchestra mea. Și când am coborât din tren, i -a spus fisu pe țigănește: tată, ăsta Nicolae al Docii și el m -a înjurat, tot pe țigănește. Am tăcut
din gură, l -am lăsat. La nuntă acolo mai era iar un lăutar renumit, Petrică Stângaciu de la Frătești. Bun bun. Ăla mi -a plăcut și mie. Un
adevărat om, muncitor bun și cu vioara și cu vocea. Și -acolo la nuntă ne -am dus să luăm mireasa. Ne -am dus toți, și ei și noi. Venind pe stradă, a
început să cânte cu vocea, venind de la mireasă, cântece. Cânta ăla cu fisu foaie verde… c -o fi, c-o păți. Pe urmă începea tasu. Stângaciu pe
partea ailaltă. Pe mine nu mă lăsa deloc. Și aproape, să zic așa, vreo 20 -30 de metri, mi -a venit nervi și i -am făcut semn lu ăla cu țambalu și cu
acordeonu să trece în spatele meu și am pus un ton, o notă grea pe vioară. Că eu puteam să dau cu vocea, ei nu puteau. Și -am început să cânt cu
vocea de la tonu ăla sus, cântam sus cu vocea, și ăia n -a mai putut niciunu să cânte cu vocea. Și când am intrat în casă el vorbea cu vioristu
ălălaltu, tata lu Doru, pe țigăn ește: ce facem bă Petrică cu ăsta? Ăla mă cunoștea, știa, mă respecta ca pe Dumnezeu. Nene, e cam periculos. A
cam tăbărât tineretu pe mine atunci și avea două camere, m -a chemat tineretu să cânt la tineret. Și am venit plin de bacșiș. Și îi spune fisu lu tasu
ai văzut tată? Ne -am împrietenit, n -am avut nimica cu el (…).
C: Ați prins perioada când se făceau hore în sat?
N.D. : Da, cântam aicea la gară, la pădure. Mă angaja băieții duminica. Înainte începea băieții să facă la pădure și venea femeile: Nicola e, să nu
te mai duci cu hora la pădure, dă ce?, păi pleacă băieții cu fetele în pădure. De exemplu așa era și le ziceam la pădure nu m ai vă cânt, că uite,
ne-a zis femeile, de ce nu stați cu fetele și plecați? Și s -a mutat hora în sat.
C: Ce cântați la hor ă?
N.D. : Sârba, hora, brâul, la fel ca și la nuntă. Nu era ca acuma… Cu vocea cântam când voiau să meargă să bea un șpriț la restaur ant, să facă o
pauză. Zice hai să facem o pauză și le cântam un cântec -două acolo. Ne mai duceam prin sat duminica, că la trei duminici zicea, plătea acolo, și
ne duceam după mălai, după… unii dădea, alții nu (…).
C: La Căminul Cultural ați cântat?
N.D. : Aaa, cine a fost la Căminul Cultural, a cântat altcineva afară mine? Și la Sfatul Popular? Numa eu. Când a avut nevoie, Nicolae gata.
C: La București cu ce alți lăutari ați cântat?

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
N.D. : Am cântat cu mulți. A fost Badea Cioc, acordeonist, Niculae Florian cum v -am spus, Mitică de la Fântânele, mulți, mulți băieți. (…) La
București era mulți acordeoniști.
C: Cu Dona Simin ică ați cântat?
N.D. : Da da, cu Siminică, cu ălălaltu… că mai era doi… cu Siminică, cu Ion Nămol, Florică Calu. Cu Ion Petre Stoican, viorist.
C: La restaurante?
N.D. : Da, la restaurante. Era în piață la… unde era piața vechi, Calu Bălan.
C: Cu lăuta ri de la Craiova ați cântat?
N.D. : Să văd dacă -mi aduc aminte. Am cântat cu Fane Stroie, dar stați să vă spun, dacă -mi aduc aminte, că am cântat și la Craiova. Era un
băiat care era de -aici de la noi din sat și s -a însurat acolo, la Craiova, și cânta cu sa xofonul de rupea saxofonul, că sunt cei mai buni saxofoniști
la Craiova. Și ăla i -a pus capăt și m -a luat să cânt cu el acolo.

9 decembrie 2016

___________________

Specificații:
N.D. = Nicolae Doncea – informatorul intervievat
C = Colectivul format din trei persoane – realizatorii interviului

TRANSCRIERE: INTERVIU cu Dumitra Popa

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
Transcrierea interviului de mai jos redă discuția purtată cu Dumitra Popa, Lupu înainte de căsătorie, născută în 1952 in satu l Prundu, recăsătorită
la Comana, cunoscută ca Tanti Mituța din Comana, cu ocazia unei scurte incursiuni de cercetare cu privire la obiceiurile țesu tului.
Notă : Pasajele neinteligibile din înregistrare, datorate calității scăzute a tehnologiei utilizate precum și pasajele nerelevante s ubiectului
interviului, au fost marcate cu: (…)
Inadvertențele gramaticale au fost păstrate nealterate și au fost redat e în forma în care au fost rostite.

Î. = întrebarea adresată de colectivul care a realist interviul
R. = răspunsul dat tanti Mituța

Î.: Spuneți -ne ceva despre dumneavoastră. Luați loc, c um vă numiti?
R.: Mamă, să vă spui numiele mieu acuma, da’ toată lumea -mi spune Tanti Mituța.
Î.: Tanti Mituța, și -n acte cum sunteți?
R.: Popa Dumitra .
Î.: Și înainte să vă căsătoriți cum erați?
R.: Lupu, născută în Prundu.
Î.: Și v -ați căsătorit aici?
R.: Re, recăsătorit, cu un copil după mine (…) dacă dânsului nu i -a plăcut. Mai întâi m -a plăcut și p -ormă nu mai m -a plăcut. Am lăsat la el un
băiat de doi ani și jumătate (…)
Î.: Și acum aveți copii?
R.: Să mă iertați că vă spui… În șapte luni eram borțo asă când am plecat, nu l -a vrut, nu l -a recunoscut, m -am legat doi ani pentru casă, pentru
mașină și am rămas cu copilul la mine (…) dar n -am primit un creion de la tata. Și mi -a mai venit o fetiță. Soțul mi -a murit acum câțiva ani și

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
băiatul se descurcă . Luam o batistă, luam trei, după amărăciune, după sărăcie… Am doi nepoți, un văr… Vedeți, eu m -am luptat cu țesutul,
urzitul, înnăvăditul, curățatul la vii, cusutul la mașină…
Î.: Aveați și comenzi în sat? Țeseați pentru lume?
R.: Da, și cu asta am deveni t la Moară (de Hârtie) vedetă. Păi nu, că m -a dat duminica la televizor de două ori. Eh, m -a maid at de două ori. A
fost la Muzeul Satului cu mine, cu războiul după mine.
Î.: Câți ani aveți?
R.: Oh, șaizeci și cinci fac în mai. Deci fac un an mămică de cân d sunt vedetă. (…) Am pus mâinile la ochi când am văzut la televizor. Bad a, ba
da, zice – „mâinile alea care lucrează le dăm.” Și zic, maică, nu mă mai dați pe mine. Dar zice, doamna de la TVR1 a zis că ne dă de săr bători la
Antena Satelor. Mamă eu nu vorb esc politică, ci așa cum vorbesc eu de la mama.
Î.: Și ce țeseați?
R.: Tot felul de lucruri. Acum facem costume naționale. Acum le -am început. Mintea asta spune multe. Am făcut covoare pe vergele. Atâta sunt de
groase. Am făcut și din alea mai subțiri, per nuțe, trăistuțe. I -am făcut și lu’ Andreea Esca, în formă de poșetuță cu fermoare. Am făcut acuma,
mi-a adus din Îndia unele și am făcut pe rod.
Î.: Și singură lucrați?
R.: Păi, mai mult singură. Dar mie -mi trebuie… mai îmi trebuie cineva.
Î.: Și nu vrea n imeni să învețe?
R.: Nu cred casă fie cineva de meseria asta. Este bătaie de cap cu meseria asta. Când eu am venit aici, nu știu dacă ați auzit de doamna Ispas și
a zis că a învățat teoretic. Și când a venit la mine a zis că a învățat practice. Eu nu pui a ța singură. Mulți făceau cu centimetrul la spate. Eunu,
eu știu cu firul, cu jurubițe.
Î.: Tanti Mituța, și -n ce zile nu urzești matale?
R.: În ce zile nu urzesc? Păi, când țes, dacă am urzit și este urzit pe război, atunci o săptămână, două până termin urzeala aia, nu mai urzesc.
Î.: Dar când nu începeți lucrul? Țineți vreo zi, marțea, joia, sâmbăta?

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
R.: Nu, nu duminica, acuma după 25 aprilie lucrăm sâmbăta și duminica.
Î.: Dar știți că în bătrâni se țineau așa numitele zile?
R.: Doar când torcea. Nu se torcea miercurea și vinerea.
Î.: Dar de ce?
R.: Ziceau că au oi, are vaci că are… și nu era bine.
Î.: Toată ziua nu torceau? Sau numai seara?
R.: Toată ziua. Nu torcea, nu cosea, nu spăla, nu spoia, nu lipea. Deci spoit pe perți cu var cum se făcea, lipit pe jos cu pământ, cum se făcea
atunci. Copii nu știu, dacă mai știu. Eram copil mic și trebuia să merg la școală. Eram copii săraci. Tata -mare a fost moșier cândva. Tata fiind
singurul băiat, nu i -a plăcut ce a făcut tata -mare. A făcut cinci copii. Pe min e nu trebuia să mă mai facă, că zis că sunt un țăruș mai slab. Dar m –
am ținut tare, nu m -am dat bătută niciun pic. Și la opt anișori vedeam că țese mama, că țese mamaie, mama urzea, mama cosea la mașină. M -am
băgat lângă ele. Bine… ele ziceau să ies afară că-s prea mică. Dar eu tot m -am băgat, la mașina de cusut apoi am rupt acul. Cănd au văzut că
am rupt acul, m -au băgat la mașină, cănd a văzut c -am priceput, m -au băgat la croit. La o parte meseria era să fur, am început să lucrez singură,
la brodat, avea mama carpete din alea cusute. Ei, alea -mi plăceau mult de tot. Am luat carpetele și pe ele mergeam, pe cercul ăla, ghergheful ăla
de băgat, dă -i, dă-i, dă-i… Când a văzut mama mea (…) zice: asta -i place, asta e. La școală nu am mers. Decât am apucat în clasa aV -a un
semestru. Mi -a plăcut româna, caligrafia, un scris nemaipomenit. Mi -a plăcut rusa rău, dar n -am apucat să fac mult. Aveam să vobesc numai
rusește.
Î.: Dar nu vi s -a părut grea?
R.: Nu, mai știu și acum ceva din ele … (în rusește)
Î.: Și n -ați făcut decât un trimestru în clasa a V -a?
R.: Da doar atât .
Î.: Și după ce v -a oprit din școală, ce -ați făcut?
R.: Nu m -au oprit dar eram prea săraci, voiam să mă îmbrac, voiam să mă încalț, mi -a plăcut mai mult la război, mi -a plăcut la mașină, eram

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
cinci copii la părănți. Eu eram mai mică și nu prea se mai uitau la mine, că se săturaseră și ei…
Î.: Și ce se mai lucra atunci? Torceați atunci? Numai lână?
R.: Torceam lână, torceam bumbac…
Î.: Se cultiva bumbac pe aici?
R.: Da se cultiva până am venit în Comana. Deci mult timp, aveam băiatul mai măricuț, chiar la șapte ani când am venit aici. Se punea bumbac
la CAP . Se punea bumbac, in, cânepă.
Î.: Dar aici nu se punea încă bumbac când ați venit?
R.: În Prundu toate duceam, femeile foarte hărnicuțe. Dar nu toate știau ce știa una. Deci urzea. Mă duceam, le dădeam la lume în patru ițe, în
șase scripeți, pe vergele pe rost. Mă plătea, nu mult, le așezam războiul. Când se rupea un fir, mai venea la poarta mea să l e mai leg câte un fir,
mai îmi dădea o pâine . Că se -ncurca modelul și nu mai știa. Deci eu am urzit, am înnăvădit, am țesut, tot. Și cu două fețe, și covoare și…

Î.: Ce diferență este între urzit și înnăvădit?
R.: Urzitul. Urzitul este cu un lemn așa, se pun firele alea care au rostul lor. Dacă n u au rostul lor și le strici un mic rost, toate firele alea le
arunci că se -ncurcă. Deci vin așa, cu firele – am aici trei bețe. Viu cu firul de –aici, dau prin astea – două, trei, una, apoi iar. Și aici le leg rostul.
Un rost îl pui pe firul ăla îndărăt l a război și un rost la capul iței. Ițele se fac pe o scândurică atâta, lată la un cap și mai strâmtă la un cap. Și eu
iau cu acul, înfig un ac acolo, pui o sfoară în acul ăla, și iau ițele și fac nod dublu. Prin ițele alea merg firele alea, ap oi le dau pri n spate și le leg
gura la război.
Î.: Și năvăditul? Înseamnă alesul modelului, nu?
R.: Înnăvăditul? E de două feluri – înnăvădit prin ițe o dată și al doilea înnăvădit se face prin flori prin ac, alesăturile alea, floricelele alea
țesute facem ițe prin ac, înnăvădim aici, apoi trece prin sfoara ceea. Nu știu să vă explic că dacă veniți o dată la moară cu mine vedeți totul la
mine. Și merge pe vergele, pe rost, prin ițe multe, în trei ițe, în patru ițe, șase scripeți. Din alea se fac câte modele vre i.
Î: Și ați avut caiet vreodată?

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
R.: Nu, nu .
Î.: Și modelele cum se transmit?
R.: Ca să facem un model, noi mai avem și o carte și fiecare face ce model vrea. Iau cartea aia și asta e.
Î.: Dar mai de mult cum se făcea?
R.: Unde vedeam și p -ormă făceam din mintea noastră. Nu ne plăcea așa și schimbam toate apele.
Î.: Și bumbacul? Mai ziceți -ne, după ce -l culegeați ce făcați cu el?
R.: Puneam bumbacul, semăna tractoriștii. Ieșea un fir. Din firul ăla mergea multe noduri, cinci -șase lăstari. Din fiecare lăstar se fă cea câte o
gogoașă. Noi mergeam și luam ce era despicat. Cu lâna ajungeam la tras, la tors, mai mult de mână, pe fus. Și luam bumbacul, scotem semințele
cu mâna, că nu era mașină din asta.
Î.: Și unde era mașina? Era și în Prundu
R.: În Prundu. În Comana n u prea am găsit. S -a mai lucrat și la noi, dar bumbac nu s -a pus.
Î.: Știu că erau și la noi femei care se ocupau cu treaba asta ?
R.: Era Rada lu’Colac, năvalea după caiet.
Î.: Deci culegeați sămânța aia?
R.: Scoteam sămânța și aveam o pernuță mai mică, s coveargă îi zice și puneam cu ac și bumbacul așa se dăsfacea și întorceam. Cânepa, asta..
așa m -am născut, asa văzut, așa.. o scoteam toată o dată. Mergeam și făceam clești așa, și o prindea, o băga în gârla, în gârla o a șeza și o
punea pe urmă pe ea și o ținea opt zile. La opt zile mergea, o scotea, și o arunca pe gard, o făcea suluri, suluri așa și o usca. Veneam acasă și
făcea o meliță, deci ce sa vă spui eu…pe meliță, punea pe doi pari așa, aici o scândură teșită și alta mergea între ea și s e zdrențui a toată și
rămânea firul ăla, apoi îl dădeam pe dărac, îl puneam în fucră, făcea tort, apoi pe urzeală, tortul îl fierbea în tărâță de g râu ca să fie mai
rezistent, îl vopsea negru, cum făcea macatul, foița de perete și a doua mână o torcea și -o făcea cu b ătaie din câlți, din cânepă.
Î.: Deci numai pentru așa ceva se folosea? Nu se făceau cârpe de bucătărie, saci, ceva ?
R.: Nu, alea se făceau din in. Inul se facea de trei -patru ori pe vară, se îngalbenea că era firul mai subțire, și același lucru îl topeam în gârlă,

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
5 dar ăla se făcea perdele, lenjerii, cămăși, cămasă de in ca de borangic.
Î.: Și după ce -l topeați, ce -i făceați ?
R.: La fel, tot cu melița, dar ăla era mai finuț și galben. Borangicul.
Î.: Aveați gândaci de mătase?
R: Da, gogoașele alea le foloseam. Aici au fost gândaci. Copiii noștri la școala au
avut, plecau cu sacoșele cu frunze de dud să -i hrănească, luau niște nuiele, le spuneam măturici, sau craci de tufă, adunam gogoșile și (…)
Î: Și din borangic ce făceați?
R: Făceam ștergare, nu venea nimeni să facem marame.
Î . : Și cu ștergarele alea ce făceați?
R: Le puneam pe pereți, le făceam la icoană.
Î: Nu făceați și pentru nunți, înmormântări?
R: Da, da. Pentru gineri. (…) Acum la fetele mele le -am făcut artizanal.
Î.: Dar alea erau frumoase, elegante. Cum ieseau bej, galben?
R: Ca paiul de grâu, așa ieseau.
Î.: Și cum le făceați? Cu alesătură?
R: Cu șabace (), așa le făceam. Și la mașina de tricotat am lucrat.
Î.: Ar fi bine să -nvețe cineva după dvs.
R . . : Am o fată din Mihai Bravu, a facut facultate. Sotul e în cadrul armatei. Atât îi
place și mă suna, îmi zice: Tanti Mituța așa am invatat de la dvs. Am și o nepoțică. Mamă, tare -i place! Exact la opt anișori. Și acuma să -i
urzesc artizanat și apoi alea indiene, dar e cu totul altceva.
Î.: Dar artizanat ce inseamna?
R: Alea rosii. (de Tismana)

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

Î.: Si de unde luați? Sculuri de bumbac?
R: Da, da scule dintr -alea. Le -am facut trei covoare la nouă metri covorul la o
grădiniță. Acuma ne -a venit comanda de la părinții copiilor de la gradiniță aia le -a plăcut tare mult și ne -a făcut coman da iar.
Î.: Și vopseluri? Făceați din plante vopseluri?
R: Cumpăram Gallus. Dar dacă vream să nu iasă, vopseam roșu cu floare de tei și
cu flori de ceapă, ăla așa rămânea. Ăla așa, verde închis, kaki închis, cu coajă de la nucă, cu alea făceam.
Î.: Si cu ce -1 fixați? Cu ce -o împietreați culoarea?
R: Puneam la fiert, le strecuram, băgam oțet și sare.
Î.: Și numai cu alea se fixa?
R: Numai cu alea, dar nu se mai curăța nimic. Cu galusele astea se mai lua, mai
ales mov, în rest alelalte rămanea așa. ,,Si cumpăram scule și mergeam toată vara, cu ziua la ferma, și cand începea să se strice timpul făceam
ciupici, făceam flanele.
Î.: Ați făcut și din alea cusute -n puncte?
R.: Da, da, și tablouri, cu cioban, cu fetițe, am facut. Totul am făcut. (…) Am fă cut
și solz de pește. (…). Astea era înainte mama .

5.3. Cultivarea interesului școlarilor pentru cunoașterea valorilor tradiționale.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
Într-un cotidian agresat de o avalanșă de informații, adaptarea individului uman la mediul înconjurător devine din ce în ce mai dific ilă. A oferi o
alternativă acestui mod de viață care la un moment dat poate părea că te acaparează în întregime, presupune a înțel ege că înafara telefoanelor,
tabletelor, internetului sau chiar a televizorului mai există și altceva.
Onestitatea, bunul simț, virtuțile morale, sentimentul sacralitatii, sunt fundamentul unei societăți sănătoase și echilibrat e. Cultura populară
deține fără îndoială, toate aceste elemente vitale unei educații solide și prolifice.
Inițierea acestui demers educațional ce se dorește a fi concretizat printr -un curs opțional, intitulat Să ne cunoaștem tradițiile – Cultura
populară , s-a născut ca o al ternativă calitativă așezată, filtrată de multe generații care să contrabalanseze oferta cantitativă a societății moderne.

Propun in acest sens elevilor mei conținuturi facile care să le suscite interesul despre legăturile cu locurile natale, des pre ce și cum sărbătoreau
părinții și bunicii lor, despre practicile populare și religioase care au reușit să traverseze timpul. De asemenea îmi voi da toată silința pentru a -i
învăța pe copii să -și însușească valorile spirituale ale locului natal, mai in tâi cu sufletul și apoi cu mintea, fiindcă doar așa cunostintele lor vor
avea, trainicie și vor da roade.
Scopul acestui opțional urmărește cunoașterea de către elevi a tezaurului folcloric moștenit, în încercarea de patrimonializa re a identității
imateriale natale.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

Programa școlară pentru cursul opțional

(Curriculum la decizia școlii pentru clasele a V -a – a VIII -a)

SĂ NE CUNOȘTEM TRADIȚIILE.
CULTURA POPULARĂ.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

2017 – 2018

 “Elementele de folclor românesc” reprezintă o disciplină opțională cu tematică integratoare pentru ariile curriculare
“Limbă și comunicare”, “Arte”, “Tehnologii”.
 Pornind de la noțiunile însușite de elevi în mod sporadic ( prin vizionarea unor spectacole de televiziune, audierea
unor casete muzicale sau emisiuni radio), am decis să lărgesc sfera de cunoștințe referitoare la tezaurul cultural al poporului
nostru, îndemnând elevii să învețe cântece și dansuri populare, să citească basme, legende ori poezii, să practice datinile
noastre românști.
 Însușirea cunștințelor se va face în mod plăcut, activitățile prop use fiind variate și atractive, având ca finalitate serbări,
șezători, concursuri, interviuri, reconstituiri etc.
 Prin intermediul activităților desfășurate, elevii vor descoperi frumusețea folclorului românesc și înțelepciunea
poporului nostru.
 Cântecel e, dansurile populare, basmele, legendele, ghicitorile și proverbele vor contribui la dezvoltarea gustului pentru
frumos, a sentimentului de admiratie si dragoste pentru poporul căruia îi aparținem.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
NOTĂ DE PREZENTARE

Cursul opțional – Să ne cunoștem tradițiile. Cultura populară – este des tinat elevilor din clasele V -VIII, din învățământul
preuniversitar. Acesta este gândit ca un opțional pe doi ani și include un buget de timp de 36 de ore pe an – o oră pe săptămână,
însă structura cursu lui permite organizarea flexibilă a timpului de învățare.
Prin elementele de fundamentare și prin modalitățile de dezvo ltare a competențelor de cultură populară și de formare a abilităților
de viață la c opii și tineri, cursul opțional – Să ne cunoștem tradițiile. Cultura populară – aparține zonei noilor educații și permite
dezvoltarea competențelor cheie. Prin modul în care a fost conceput, acest curs opțional oferă soluții pentru câteva dintre
provocările actuale ale sistemului educațional.
Prin abilități se înțelege comportamentul controlat care duce la atingerea unor țeluri, îndeplinirea unor obligații sau abordarea
unei situații. Abilitățile de viață reprezintă un set de abilități necesare omului pentru a putea duce o viață la un nivel de calitate
acceptabil, pentru a se dezvolta și a menține relații normale cu ceilalți, pentru a -și realiza scopurile propuse într -o anume perioadă
de viață și pentru a face față diferitelor dificultăți. Descrierea unei abilități de viață se face în termeni de comp ortament, de
cunoaștere, de atitudini și de performanță, care reprezintă cele patru caracteristici ale acesteia. Din categoriile de abilit ăți de viață
fac parte: abilitățile de comunicare, abilitățile sociale, abilitățile de management al învățării și info rmațiilor, abilitățile de
autocunoaștere, abilitățile de autoîngrijire, abilitățile cognitive și abilitățile practice.
Parcurgerea programei de către elevii care studiază acest opțional conduce la formarea unor competențe de comunicare ce
asigură integrarea cu succes a acestora în viața socială și profesională.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
Principiile fundamentale care au orientat elaborarea programei sunt :

;
prin realizarea de conexiuni între textele studiate și viața cotidiană.

Structura programei
Structura programei școlare pentru cursul opțional – Să ne cunoștem tradițiile. Cultura populară – are următoarele componente:
Argument ce exprimă motivația necesității implementării cursului opțional pe această temă.
Notă de prezentare a legisla ției specifice, europene și naționale, care a stat la baza elaborării programei; subliniază importanța
disciplinei, principiile și valorile fundamentale, precum și particularitățile acesteia.
Competențe generale , acestea fiind corelate cu domeniile de competențe cheie: competența de comunicare în limba română,
competențe digitale, competențe sociale și civice, a învăța să înveți, sensibilizare și exprimare culturală.
Valori și atitudini promovate prin acest curs opțional.
Competențe specifice și c onținuturi asociate acestora, care propun elemente specifice derivate din caracteristicile
educaționale ale disciplinei.
Sugestii metodologice , care cuprind recomandări pentru proiectarea demersului didactic, având rolul de a orienta profesorii în
imple mentarea acestei programe pentru realizarea activităților de predare -învățare -evaluare în concordanță cu specificul acestui
curs. Ele sunt elaborarte pentru a orienta proiectarea demersului didcatic adecvat competențelor, valorilor și atitudinilor p revăzut e
de programă.
Proiectarea activității didactice trebuie să fie precedată de lectura integrală a programei cursului opțional și de urmărirea logicii
interne a acesteia. Activitățile de învățare și strategiile de lu cru propuse trebuie să țină seama de experiența elevilor la această
vârstă și să permită valorizarea pozitivă a acesteia.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
Centrarea pe elev, ca subiect al activității instructiv -educative, presupune respectarea unor exigențe ale învățării durabile, așa
cum sunt:

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

– utilizarea unor metode active care pot contribui la dezvoltarea capacității de comunicare, de manifestare a spiritului critic, tolerant,
deschis și creativ;
– exersarea lucrului în echipă, a cooperării și/sau a competiției;
– realizarea unor activități diverse de recep tare a textelor folclorice , care să dea posibilitatea tuturor elevilor de a participa la propria
învățare și la dezvoltarea abilităților de viață necesare pentru o viață sigură.

COMPETENȚE GENERALE
1. Identificarea elementelor de cultură populară din zona natală.
2. Receptarea textului popular din perspectiva abilităților de viață.
3. Dezvoltarea capacității de comunicare.

VALORI ȘI ATITUDINI

;
;
;
ea creativității ca resursă pentru dezvoltarea personală și comunitară ;
le, religioase, de opțiune etc.;
.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
COMPETENȚE GENERALE, SPECIFICE ȘI CONȚINUTURI ASOCIATE

1. Identificarea elementelor de cultură populară din zona natală.
Competențe specifice
Conținuturi asociate

1.1. Descoperirea obiceiurilor și
tradițiilor din zona natală; Sărbători, tradiții, obiceiuri: Crăciunul;
Anul Nou; 1Martie; Lăsatul Secului;
Paștele; Hora satului; Rusaliile etc.

1.2. Descoperirea elementelor folclorice
specifice zonei natale; Gospodăria țărănească.
Portul popular . Ocupații. Meserii.
Meșteșuguri. Instrumentar tradițional.

1.3. Recunoaștera preparatelor
tradiționale, specifice acestei zone.
Preparate tradiționale.( Gastronomie
locală).

2. Receptarea textului popular din perspectiva abilităților de viață.
Competențe specifice
Conținuturi asociate
2.1. Citirea unor texte populare care Texte epice și lirice ale culturii populare

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
abordează problematica abilităților de
viață ;
(locale);
2.2.Cultivarea interesului pentru creațía
populară.
Ce ne povestesc bunicii?
2.3. Descoperirea valorilor morale
diseminate de textele populare și de
viața la sat. Bunul simț și valorile culturii po pulare !

3. Dezvoltarea capacității de comunicare
Competențe specifice
Conținuturi asociate
3.1. Împărtășirea propriilor experiențe
de viață trăite cu ocazia ceremoniilor
de trecere; Nașterea.
Nunta.
Înmormântarea.
3.2. Utilizarea formulelor specifice
dialogului / monologului; Să învățăm unii de la alții obiceiurile și
tradițiile locale. Șezătoare.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
3.3. Exprimarea unei opinii personale. Eu și satul natal.

Categorii de abilități de viață Abilități specifice

1. Abilități de comunicare
Abilitatea de ascultare activă
Abilitatea de negociere
Abilitatea de comunicare asertiva
Abilitatea de adaptare a discursului la context
Abilitatea de persuasiune
2. Abilități soci ale
Abilitatea de lucru in echipa
Abilitatea de cooperare
Abilitatea de leadership
Abilitatea de rezolvare a conflictelor
Abilitatea de voluntariat
Abilitatea de acceptare a diferențelor

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
3. Abilități de management al
învățării și informațiilor
Abilitatea de documentare
Abilități metacognitive
Abilitatea de selectare a informațiilor referitoare
la cultura populară
Abilitatea de învățare independentă a
elementelor etnofolclorice
4. Abilități de autocunoaștere
Abilitatea de gestionarea emoțiilo r
Abilitatea de a avea încredere în sine
Abilitatea de asumare a responsabilităților
Abilitatea de gestionare a stresului
5. Abilități de autoîngrijire
Abilitatea de adoptare a unui stil de viață
sănătos în concordanță cu tradiția locală
Abilitatea de igienă personală
Abilitatea de siguranță personală
6. Abilități cognitive
Abilitatea de rezolvare a problemelor
Abilitatea de luare a deciziilor
Abilitatea de gândire critica
Abilitatea de planificare si organizare
7. Abilități prac tice
Abilități antreprenoriale
Abilitatea de protejare a tradițiilor și obiceiurilor
locale
Abilități tehnice

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
Abilitatea de îngrijire și realizare a siguranței
locuinței conform practicilor tradiționale

Activitățile de predare -învățare -evaluare se vor desfășura în unități de timp de două ore, ceea ce implică structurarea
conținuturilor pentru o abordare logică și coerentă în cadrul unor scenarii didactice atractive, dinamice, care să îmbine act ivitatea
individuală și frontală cu cea în perechi sau în grup. Scenariile didactice trebuie să fie structurate după modelul: evocare (i ntrare în
temă, actualizarea cunoștințelor), realizarea sensului (predarea -învățarea de noi cunoștințe), reflecție și extindere. Ro lul central în
procesul de predare -învățare îl are dezvoltarea curiozității elevilor asupra posibilităților diverse de exprimare a propriilor gânduri și
sentimente, dar și asupra universului culturii populare.
Competențele specifice pot fi formate prin o ricare dintre conținuturile asociate, iar valorile și atitudinile vor fi avute în vedere
atât în selecția textelor, a temelor supuse cercetării cât și în abordarea concretă a acestora. Pentru formarea calităților u nui
comunicator activ și critic, capabil de discernământ, elevilor li se va cere să -și exprime opinia despre mesajul textelor litrare
populare precum și despre al celor nonliterare, despre valorile și ideile promovate, despre abilitățile de viață identifica te la nivelul
elementelor de cultură p opulară locală.
Citirea corectă și fluentă presupune atât citirea pentru sine, cât și citirea pentru ceilalți, de aceea elevii vor fi solicit ați să
citească texte sau fragmente de texte literare populare sau nonliterare în gând, dar și cu voce tare, în fa ța unui auditoriu. textul
literar populare și nonliterar va fi abordat atât cu scopul formării competențelor generale și a celor specifice, cât și cu s copul formării
competențelor cheie de învățare, interpersonale și sociale.
Profesorul va abor da textele și elementele de cultură populară din perspectivă transcurriculară prin utilizarea metodelor
interactive specifice dezvoltării gândirii critice, astfel încât textul să fie pretext pentru înțelegerea sinelui și a lumii.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
Evaluarea se va realiza, de regulă, prin metode complementare (observarea sistematică a comportamentului, interviul,
portofoliul, autoevaluarea, jurnalul de lectură, proiectul etc.) care permit evaluarea reacțiilor, a învățării și a comportam entului
elevilor.
Dezvoltarea competenței digitale se va realiza prin activități de învățare ce au ca scop formarea la elevi a deprinderii de a
folosi internetul și softurile educaționale ca sursă de documentare și de a utiliza critic și creativ mijloacele media electr onice.

Programă elaborată de:
Prof. Mihaela Tănase – Școala Gimnazială Nr.3 Comana – Giurgiu

PLANIFICARE CALENDARISTICĂ

SEMESTRUL I – 19 săptămâni

NR.
CRT.
UNITĂȚI DE
ÎNVĂȚARE /
CONȚINUTURI .

COMPETENȚE SPECIFICE
NR.
ORE ORE
SĂPTĂMÂNA
OBS.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
1.

Folclorul copiilor

Texte epice și lirice ale
culturii populare (locale);
-poezii și cântece (doine,
balade, basme etc.);
-ghicitori, proverbe si
zicători ;
-numărători folosite
înainte de începerea unui
joc ;
-jocuri de copii etc. 2.1. Citirea unor texte populare
care
abordează problematica
abilităților de viață ;
2.2.Cultivarea interesului pentru
creațía populară.
2.3. Descoperirea valorilor
morale diseminate de textele
populare și de viața la sat. 11.09.2017 –
15.09.2017

18.09.2017 –
22.09.2017

25.09.2017 –
29.09.2017

02.10.2017 –
06.10.2017
2.

Micul univers țărănesc

Gospodăria țărănească.
Portul popular.
Ocupații.
Meserii.
Meșteșuguri.
Instrumentar tradițional .
1.2. Descoperirea elementelor
folclorice specifice zonei natale;

2.2. Cultivarea interesului pentru
creațía populară.
09.10.201 7 –
13.10.2018

16.10.2017 –
20.10.2017

23.10. 2017 –
27.10.2017

30.10.2017 –
03.11.2018

06.11.2018 –
10.11.2018

13.11.2018
17.11.2018

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
3. Sărbători și obiceiuri
de iarnă

Crăciunul . (datini,
repertoriu, recuzită,
preparate tradiționale etc.)

Anul Nou . (datini,
repertoriu, recuzită,
preparate tradiționale etc.)
Boboteaza.
Sfântul Ion.

1.1. Descoperirea obiceiurilor și
tradițiilor din zona natală ;

1.3. Recunoaștera preparatelor
tradiționale, specifice aceste i
zone . 20.11.2017 –
24.11.2017

27.11.2017 –
01.12.2017

04.12.2017 –
08.12.2017
11.12.2017 –
15.12.2017

18.12.2017 –
22.12.2017

Normele micului creștin

Bunul simț și valorile
culturii populare!
2.3. Descoperirea valorilor morale
diseminate de textele populare și
de viața la sat.

08.01.2018 –
12.01.2018

15.01.2018 –
19.01.2018

29.01.2018 –
02.02.2018

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
SEMESTRUL al II – lea – 17 săptămâni

NR.
CRT.
UNITĂȚI DE
ÎNVĂȚARE /
CONȚINUTURI .

COMPETENȚE SPECIFICE
NR.
ORE
SĂPT ĂMÂNA
OBS.
1. Sărbători și Sărbători și obiceiuri de
primăvară
Lăsatul secului . (datini,
repertoriu, recuzită,
preparate tradiționale
etc.)
1/8/9 Martie . (datini,
repertoriu, recuzită,
preparate tradiționale
etc.)
Floriile. (datini,
repertoriu, recuzită,
preparate tradiționale
etc.)
Paștele. (datini,
repertoriu, recuzită,
preparate tradiționale
etc.)

1.1. Descoperirea obiceiurilor și
tradițiilor din zona natală ;

1.3. Recunoaștera preparatelor
tradiționale, specifice aceste i zone .
1

12.02.2018 –
16.02.2018

19.02.2018 –
23.02.2018

26.02.2018 –
02.03.2018

05.03.2018 –
09.03.2018

12.03.2018 –
16.03.2018

19.03.2018 –
23.03.2018

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
2 Să învățăm unii de la
alții obiceiurile și
tradițiile locale.

Ce ne povestesc
bunicii?
Șezătoare.

2.2. Cultivarea interesului pentru
creațía populară.
3.2. Utilizarea formulelor specific
dialogului / monologului; 26.03.2018 –
30.03.2018

02.04.2018 –
06.04.2018
3. Ciclul familial

Nașterea. (datini,
repertoriu, recuzită,
preparate tradiționale etc.)
Nunta. (datini,
repertoriu, recuzită,
preparate tradiționale etc.)
Înmormântarea (datini,
repertoriu, recuzită,
preparate tradiționale etc.)

3.1. Împărtășirea propriilor
experiențe de viață trăite cu ocazia
ceremoniilor de trecere; 23.04.2018 –
27.04.2018

30.04.2018 –
04.05.2018

07.05.2018 –
11.05.2018

14.05.2018 –
18.05.2018 .

21.05.2018 –
25.05.2018

28.05.2018 –
01.06.2018

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
4. Eu și satul natal
De vorbă cu sătenii .
Istoricul așezării.
Vizită la Mănăstirea
Comana. 3.2. Utilizarea formulelor specific
dialogului / monologului;

3.3. Exprimarea unei opinii personale. 04.06.2018 –
08.06.2018

11.06.2018 –
15.06.2018

18. 06.2018 –
22. 06.2018

PROIECT DIDACTIC
Clasa: a VIII -a
Aria curriculară: Limbă și comunicare
Disciplina: Curs opțional „ Să ne cunoaștem tradițiile. Cultura populară ”
Subiectul lecției: Balada populară

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
Tipul lecției: Mixtă
Data:
Durata: 1 h
Profesor: Tănase Mihaela -Adriana

SCOPUL ACTIVITĂȚII: Formarea de priceperi și deprinderi privind lucrul cu textele l a prima vedere, cât și dezvoltarea capacității de
cunoaștere a tradițiilor și a obiceiurilor din zona natală.
COMPETENȚE GENERALE:
1. Identificarea elementelor de cultură populară din zona natală.
2. Receptarea textului popular din perspectiva abilităților de viață.
3. Dezvoltarea capacității de comunicare.
VALORI ȘI ATITUDINI

;
Dezvoltarea gândirii critice, flexibile și prospective ;
;
;
area diversității etnice, sociale, cultura le, religioase, de opțiune etc.;
.
COMPETENȚE SPECIFICE:
2.1. Citirea unor texte populare care abordează problematica abilităților de viață;
2.2. Cultivarea interesului pentru creațía populară.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
2.3. Descoperirea valorilor morale diseminate de textele populare și de viața la sat.
OBIECTIVE OPERAȚIONALE:
La sfârșitul orei elevii vor fi capabili:
 Să identifice trăsăturile baladei populare;
 Să enumere scriitori care se inspiră din folclor;
 Să identifice rolul familiei în viața unui individ;
 Să includă mesajul textului în sistemul personal de valori estetice și morale.
METODE ȘI PROCEDEE : conversația euristică, expunerea, explicația, învățarea prin des coperire, analiza de text, discuția frontală,
problematizarea, observația.
MIJLOACE DIDACTICE: tabla, instrumente de scris, calculator, CD -player, videoproiector, portofoliile elevilor, volume de poezii, fișe de
lucru.
FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII EL EVILOR :
– Activitate frontală;
– Activitate independentă;
– Activitate în echipă.
LOCUL DE DESFĂȘURARE A LECȚIEI :
– sala de clasă;
MATERIAL BIBLIOGRAFIC:
 Moise, Ilie, Folclor românesc, Editura Imago, Sibiu, 2001;
 Pop, Mihai și Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar, românesc, Editura didactică și pedagogică București -1978.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

DESFĂȘURAREA LECȚIEI:

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
Nr.
Crt. Momentele
lecției Conținutul
învățării Activitatea
Profesorului Activitatea
elevului Metode
și procedee
didactice
1. Moment organizatoric –––– Creează climatul favorabil
desfășurării activității
didactice: salutul, notarea
absențelor, pregătirea
materialelor necesare orei. Se pregătesc pentru lecție. Conversația
Instructajul verbal
2. Verificare temei de
acasă și a
cunoștințelor
dobândite anterior –––– Profesorul verifică modul în
care elevii și -au efectuat
tema pentru acasă, atât din
punct de vedere cantitativ
cât și calitativ.
Adresează întrebări concise
referitoare la trăsăturile
operei epice. Răspund la între bările
profesorului. Conversația
Exercițiul
3. Captarea atenției Familia ar trebui sa te invete
ce inseamna iubirea,
intelegerea si respectul. Scrie pe tablă un aforism
despre iubire și familie și
cere opinia elevilor cu
privire la acesta. Identifică rolul familiei și
al valorilor morale în viața
unui individ. Problematizarea
Conversația
Exercițiul
4. Anunțarea temei
lecțíei.
Enunțarea obiectivelor Balada popular
Precizează obiectivele
lecției.
Oferă spre audiție o Ascultă atenți.
Răspund la întrebări și
notează pe caiete noile Exercițiul,
Conversația,
Expunerea,

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
și predarea noului
conținut înregistrare cu versurile unei
balade culese din această
zonă (Anexa 1).

Lecția nouă:
BALADA POPULARĂ :
– are toate trăsăturile
literaturii populare: caracter
anonim ( nu are un autor
cunoscut), caracter oral (s -a
transmis din generație în
generație prin viu grai),
caracter colectiv (este opera
mai multor autori anonimi)
și caracter sincretic (se
îmbină cu muzica, costum
popular etc.
-acțiunea este simplă și
prezintă o întâmplare
neobișnuită (din trecutul
istoric, o legendă, din viața
poporului );
-personajele sunt puține ca cunoștințe predate. Explicația,
Învățarea prin
descoperire,
Analiza de text,
Discuția frontală,
Observația.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
număr și sunt aflate în relație
de antiteză (opoziție) ;
– unele personaj e sunt
înzestrate cu trăsături
excepționale ;
-spațiul și timpul desfășurării
acțiunii nu sunt precizate cu
exactitate ( ca în basmul
popular) ;
– limbaj ul este simplu,
exprexiv și bogat în
arhaisme și în regionalisme ;
-prezintă elemente de
versificație specifice
literaturii populare:
versurile nu sunt grupate
în strofe (structura
astrofică), măsura este
scurtă, iar ritmul este
trohaic.

6. Asigurarea feed -back –
ului Verificarea transferului de
informații Distribuie fișe de lucru
pentru rezolvarea în echipă. Cooperează în vederea
rezolvării sarcinii de lucru Explicația,
Învățarea prin

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
(Anexa 2). descoperire,
Exercițiul,
Conversația.

7. Concluzii și aprecieri
asupra activității Valorizează și apreciază
răspunsurile elevilor și
implicarea acestora în
activitate. Rețin aprecierile. Explicațía
Conversația

Anexa 1

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

Baladă despre un prizionier din Primul Razboi Mondial
Cântată de doamna …….. care aînvățat -o de la mam ei, ce o prelease de la tatal său.

Foaie verde mărăcini,
Vine Milea din străini
Și din străini când venea,
La maică -sa se ducea
La maică -sa se ducea
Din guriță așa -i zicea:
-Maică măiculița mea
Învăluie mâna -n bazma
Și bagă-n sân de îmi ia
Șarpili, balauru’ cu solzii de auru’
Când se -ntinde mă cuprinde
Se zgârcește, mă ciupește
Zilili mi le sfârșește.
Mică -sa când auzea
Lui Milea îi răspundea
-Mileo, Mileo, Milea -l maichii Decât maica făr’ de -o mână
Mai bine lipsă de tine.
Milea atunci când auzea
La taică -su se ducea
Și din gură așa -i zicea ,
Și din gură așa -i zicea :
-Taică tăicușorul meu
Învăluie mâna -n bazma
Și bagă -n sân de îmi ia
Șarpili, balauru’ cu solzii de auru’
Când se -ntinde mă cuprinde
Se zgârceste, mă ciupește
Zilili mi le sfârșește.
Taică -său când auzea
Lui Milea îi răspundea
-Mileo, Mileo, Milea -l taichii

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
Decât taica făr’ de -o mână
Mai bine lipsă de tine.
Milea -atunci se întrista
Surioara și -o striga
Și din gura așa -i zicea:
Soro, surioara mea
Învăluie mâna -n bazma
Și bagă -n sân de îmi ia
Șarpili, balauru’ cu solzii de auru’
Când se -ntinde mă cuprinde
Se zgârcește, mă ciupește
Zilili mi le sfârșește.
Dar soara când auzea
Lui Milea îi răspundea:
-Mileo, Mileo, Milea -l daichii
Decât daica făr’ de -o mână
Mai bine lipsă de tine.
Milea atunci când auzea
Soțioara și -o striga:
-Lino Lino, dragă Lino
Învăluie mâna -n bazma
Și bagă -n sân de îmi ia Șarpili, balauru’ cu solzii de auru’
Când se -ntinde mă cuprinde
Se zgârcește, mă ciupeșteă
Zilili mi le sfârșește.
Dar Lina când auzea,
Mâna nici n -o-nvăluia
Și în sân că o băga
Solzi de auru scotea.
Milea atuncea când vedea,
Din guriță așa zicea:
-Decât un tată și -o mamă
Mai bine -o soție bună
Decât un tată și -un frate
Mai bine s oț cu dreptate.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

Anexa 2

FIȘĂ DE LUCRU

1. Caracterele generale ale creației folclorice sunt:
a) oral – pentru
că…………………………………………………. …………………………………………………………………..
….
b) anonim – pentru
că…………………………………………………………………………………………………………… …………
….
c) colectiv – pentru
că…………………………………………………………………………………………………………… …………
….
d) sincretic – pentru
că……………………………………………………………………… ………………………………………………
..
2. Acțiunea :
a) este simplă și lineară;
b) complexă și hazlie;
c) prezintă întâmplări puține și dramatice.

3. Personajele – se clasific ă în:
a) pozitive și negative;
b) reale și fabuloase.

4. Există în text elemente de portret :
a) fizic;
b) moral.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

5. Narațiunea este prezentă :
a) la persoana I;
b) la persoana a III -a.

6. Elemente le de versificație : – sunt specifice creației populare:
a) măsură de …………… silabe;
b) rimă ……………………………..;
c) ritm ………………………………….
7. Ce personaj fabulos este menționat în text și prin ce figură de stil este introdus?

……… …………………………………………………………………………………………………………….. ……………..
………………………………………
8. Explicați semnificația sintagmei solzii de auru’ .

…………………………………………………………………………………………………………….. ……………………..
………………………………………
9. Tensiunea dramatică crește gr adual conform momentelor subiectului.
Deznodământul are caracter moralizator. Enumerați valorile
morale care se desprind din text:
……………………………… …………………………………………………………………………………………..

PROIECT DIDACTIC

Clasa: a VII -a
Aria curriculară: Limbă și comunicare

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
Disciplina: Curs opțional „ Să ne cunoaștem tradițiile. Cultura populară ”
Subiectul lecției: Costumul popular din zona (natală)Vlașca
Tipul lecției: Mixtă
Data:
Durata: 1 h
Profesor: Tănase Mihaela -Adriana

SCOPUL ACTIVIT ĂȚII: Dezvoltarea abilităților de identificare a portului popular din zona
natală.
COMPETENȚE GENERALE:
1. Identificarea elementelor de cultură populară din zona natală.
2. Receptarea textului popular din perspectiva abilităților de viață.
3. Dezvoltarea capacității de comunicare.
VALORI ȘI ATITUDINI
cultural;
;
lexibile și prospective ;
dezvoltării durabile ;
;
sociale, cultura le, religioase, de opțiune etc.;
.
COMPETENȚE SPECIFICE:
1.2. Descoperirea elementelor folclorice specifice zonei natale;
3.3. Exprimarea unei opinii personale.
2.2.Cultivarea interesului pentru creațía populară.
OBIECTIVE OPERAȚIONALE:
La sfârșitul orei elevii vor fi capabili:
 Să identifice piesele componente ale costumului popular;
 Să recunoască cel puțin două elemente distinctive ale portului popular din zona natală;
 Să util izeze unități lexicale nou învățate.
METODE ȘI PROCEDEE : conversația euristică, expunerea, explicația, învățarea prin
descoperire, analiza de text, discuția frontală, problematizarea, observația.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
MIJLOACE DIDACTICE: tabla, instrumente de scris, calculato r, CD -player,
videoproiector, portofoliile elevilor, albume/ fotografii, fișe de lucru.
FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII ELEVILOR :
– Activitate frontală;
– Activitate independentă;
– Activitate în echipă.

LOCUL DE DESFĂȘURARE A LECȚIEI :
– sala de clasă;
MATER IAL BIBLIOGRAFIC:
 Lupsan, Elena, Portul Popular , Editura Didactică și Pedagogică, Buc., 2006
 Moise, Ilie, Folclor românesc, Editura Imago, Sibiu, 2001;

DESFĂȘURAREA LECȚIEI:

Nr. Momentele Conținutul Activitatea Activitatea Metode

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
Crt. lecției învățării Profesorului Elevului și procedee
didactice
1. Moment
organizatoric –––– Creează climatul
favorabil desfășurării
activității didactice:
salutul, notarea
absențelor, pregătirea
materialelor necesare
orei. Se pregătesc
pentru lecție. Conversația
Instructajul
verbal
2. Verificare
temei de acasă
și a
cunoștințelor
dobândite
anterior –––– Profesorul verifică
modul în care elevii
și-au efectuat tema
pentru acasă, atât din
punct de vedere
cantitativ cât și
calitativ . Răspund la
întrebările
profesorului. Conversația
Exercițiul
3. Captarea
atenției –––– Invită în sala de
clasă o elevă și un
elev de la o clasă mai
mare îmbrăcați în
costume populare. Privesc surprinși. Problematizarea
Conversația
Exercițiul
4. Anunțarea
temei lecțíei.
Enunțarea
obiectivelor și
predarea
noului
conținut Costumul
popular din
zona
(natală)Vlașca Precizează
obiectivele lecției.
Oferă elevilor
fotografii cu
personae îmbrăcate
în port popular.
Explică existența
asemănărilor și
deosebi rilor
costumului popular
în funcție de zona
folclorică.
Denumește pisele
componente: Privesc cu
interes și
ascultă atenți.

Răspund la
întrebări și
notează pe
caiete noile
cunoștințe
predate.
Exercițiul,
Conversația,
Expunerea,
Explicația,
Învățarea prin
descoperire,
Analiza de text,
Discuția
frontală,
Observația.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
costumul femeiesc
este alcătuit din ie
(cămașă), fote
(vâlnice, zăvelcă
sau catrințe) și
maramă (broboadă,
basma, tulpan), în
timp ce costumul
bărbătesc conține
cămașă, iț ari
(cioareci). În
general se încălțau
în opinci. Peste
acestea purtau
haine groase din
dimie sau aba
(țesătură groasă de
lână albă sau
neagră) împodobite
cu ornamente.
Precizează că
oamenii își
confecționau
singuri obiectele
vestimentare
precum și
materia lele din care
acestea er au făcute.
Subliniază
importanța rolului
acestui port:
evidențiază
apartenența zonală;

Împreună cu
profesorul
identifică
elementele de
vestimentație
specifice
portului
popular
vlăscean.

Adresează
intrebări
suplimentare.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
oferă indirect
informații despre
statutul social,
marital și despre
vârsta celui care îl
poartă.
Astăzi semnifică
marcarea unui
moment festiv.
Expune elevilor
caracteristicile
distincte ale
costumului popular
din zona natală
(Vlașca): femeile
purtau cămașă
amplă, lungă, cu
broderie pe poale.
Specifice zonei
noastre sunt: altița
cu paiete solzite,
cusută pe umăr și
gulerul înalt care
apare sub form a
unui șnur vălurit.
Partea de jos în
Vlașca este
compusă din
peșteman și
„bosc ea“ (zăvelca
din față) . Capul
este acoperit cu
maramă din

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
bumbac sau
borangic. La gât
purtau salbe din
monede de aur
(icușari și
mahmudele ).
Pantalonii
bărbătești au turul
larg.
Cămășile bărbătești
și femeiești , ample
se croiau din pânză
de cânepă, in sau
bumbac țesută în
două ițe, iar fotele,
vâlnicele sau
pestemanele în
Vlașca, se croiau
din pânză de lână
țesută în două sau
în patru ițe.

5. Asigurarea
feed-back -ului Verificarea
transferului de
informații Expune două ii:
una autentică,
tradițională, iar
cealaltă
confecționată
industrial. Solicită
elevil or
identificarea
produsului
autentic. Cooperează în
vederea
rezolvării
sarcinii de lucru,
motivându -și
alegerea. Explicația,
Învățarea prin
descoperire,
Exercițiul,
Conversația.

6. Concluzii și Valorizează și Rețin aprecierile. Explicațía

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
aprecieri
asupra
activității apreciază
răspunsurile
elevilor și
implicarea acestora
în activitate. Conversația

Costumul popular din zona Muntenia

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

. Costum bărbătesc din Muntenia Costum femeiesc
din Muntenia

PROIECT DIDACTIC

Clasa: a V-a
Aria curriculară: Limbă și comunicare
Disciplina: Curs opțional „ Să ne cunoaștem tradițiile. Cultura populară ”
Subiectul lecției: 1 Martie
Tipul lecției: Mixtă
Data:
Durata: 1 h
Profesor: Tănase Mihaela -Adriana

SCOPUL ACTIVITĂȚII: Dezvoltarea capacității de identificare a tradițiilor și obiceiurilor
de peste an.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
COMPETENȚE GENERALE:
1. Identificarea elementelor de cultură populară din zona natală.
2. Receptarea textului popular din perspectiva abilităților de viață.
3. Dezvoltarea capacității de comunicare.
VALORI ȘI ATITUDINI
cultural;
i set de valori personale care să confere identitate persoanei ;
;
dezvoltării durabile ;
ii ca resursă pentru dezvoltarea personală și comunitară ;
le, religioase, de opțiune etc.;
.
COMPETENȚE SPECIFICE:
1.2. Descoperirea elementelor folc lorice specifice zonei natale;
3.3. Exprimarea unei opinii personale.
2.2.Cultivarea interesului pentru creațía populară.
OBIECTIVE OPERAȚIONALE:
La sfârșitul orei elevii vor fi capabili:
 Să identifice piesele componente ale costumului popular;
 Să recunoa scă cel puțin două elemente distinctive ale portului popular din zona natală;
 Să utilizeze unități lexicale nou învățate.
METODE ȘI PROCEDEE : conversația euristică, expunerea, explicația, învățarea prin
descoperire, analiza de text, discuția frontală, problematizarea, observația.
MIJLOACE DIDACTICE: tabla, instrumente de scris, calculator, CD -player,
videoproiector, portofoliile elevilor, albume/ fotografii, fișe de lucru, carton, pastă adezivă,
hârtie colorată, creioane colorate, carioca, fire de lână , bobițe de cereal, fibre natural, paie,
materiale textile etc.
FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII ELEVILOR :
– Activitate frontală;
– Activitate independentă;
– Activitate în echipă.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

LOCUL DE DESFĂȘURARE A LECȚIEI :
– sala de clasă;
MATERIAL BIBLIOGRAFIC:
 Moise, Ilie, Folclor românesc, Editura Imago, Sibiu, 2001;
 Știucă, Narcisa, Spirala Sărbătorilor, Rosturi,tâlcuri și deslușiri , Buc., 2017

DESFĂȘURAREA LECȚIEI:

Nr.
Crt. Momentele
lecției Conținutul
învățării Activitatea
Profesorului Activitatea
Elevului Metode
și procedee
didactice
1. Moment
organizatoric –––– Creează climatul
favorabil desfășurării
activității didactice:
salutul, notarea Se pregătesc
pentru lecție. Conversația
Instructajul
verbal

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
absențelor, pregătirea
materialelor necesare
orei.
2. Verificare
temei de
acasă și a
cunoștințelor
dobândite
anterior –––– Profesorul verifică modul
în care elevii și -au
efectuat tema pentru
acasă, atât din punct de
vedere cantitativ cât și
calitativ. Răspund la
întrebările
profesorului. Conversația
Exercițiul
3. Captarea
atenției –––– Recită elevilor o
ghicitoare:
Mici minuni aduse -n
dar.
Prinse -n snurul impletit
Sunt gata de oferit.
Bucurie si noroc
Aduc tuturor, pe loc.
marț ișorul (marțiș or) Ascultă cu
interes.
Ghicesc
răspunsul. Problematizarea
Conversația
Exercițiul
4. Anunțarea
temei lecțíei.
Enunțarea
obiectivelor și
predarea
noului
conținut
1Martie Comunică obiectivele
lecției.
Explică semnificația
amuletei purtătoare de
noroc: șnurul
mărțisorului a fost
inițial împletit din
culorile alb și negru și
simboliza victoria vieții
asupra morții și deci a
primăverii asupra iernii.
Ulterior culoarea
neagră a fost înlocuită
de roșu. Citeș te apoi
elevilor un pasaj
reprezentativ pentru

Ascultă atenți.

Fiind anunțați
în prealabil
tema lecției,
aceștia au
pregătit
portofolii cu Exercițiul,
Conversația,
Expunerea,
Explicația,
Învățar ea prin
descoperire,
Analiza de text,
Discuția
frontală,
Observația.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
tema lecției, din cartea
doamnei profesoare
Narcisa Știucă, Spirala
Sărbătorilor – Rosturi,
tâlcuri și deslușiri , pag.
147. (Anexa 1)

Solicită elevilor alte
informații despre ziua
de 1Martie.

Propune ele vilor
confecționarea manual
a unor mărțișoare.
Expune fotografii ce
conțin modele.
Oferă copiilor
materialele necesare:
carton, pastă adezivă,
hârtie colorată, creioane
colorate, carioca, fire
de lână, bobițe de
cereal, fibre natural,
paie, materiale textile
etc.
Oferă diplome
câștigătorilor.

informații și
fotografii.
Prezintă
portofoliile.
(Anexele 1 -10)
Urmăresc cu
interes.

Se bucură și
participă activ,
oferindu -și
sprijin unul,
altuia.
Expun
mărțișoarele
confecționate
de ei pe un
panou.
Alcătuiesc o
comisie care
desemnează
cele mai
frumoase 3
mărțișoare.
Aplaudă copiii
câștigători.

Ă6. Asigurarea
feed-back -Verificarea
transferului Propune elevilor să -și
adreseze întrebări Cooperează în
vederea Explicația,
Învățarea prin

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
ului de
informații legate de ziua de 1
Martie. rezolvării
sarcinii de
lucru. descoperire,
Exercițiul,
Conversația.
7. Concluzii și
aprecieri
asupra
activității Valorizează și
apreciază răspunsurile
elevilor și implicarea
acestora în activitate. Rețin
aprecierile. Explicaț ía
Conversația

Anexa 1

Fragmentul a fost preluat din Narcisa Știucă, Spirala Sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și
deslușiri , pag. 147, Buc., 2017:

„La început, mărțișorul era doar această împletitură simplă și discretă, pentru ca mai apoi să
i se adauge o monedă de aur sau argint (uneori, chiar un ban găsit) care se purta la gât sau la
încheietura mâinii, având numele de marț sau mărțiguș . Acestea se dăruiau copiilor de către
cei mari (bunici, părinți și mai ales nași), astfel că nu le purtau numai fetele, ci și băieții. Se
credea că apără de soare sec (insolație) și de friguri (malarie), că aduc noroc și belșug. Într-o
vreme când idealul de frumusețe era cu totul diferit de cel de astăzi, fetele îl purtau ca să-și
păstreze tenul alb, căci Cine poartă mărțișoare nu mai e pârlit de soare.
După ce erau purtate mai multe săptămâni (uneori până la Paști sau până la ivirea primelor
stoluri de păsări călătoare), șnururile se agățau în tufele de trandafiri sau ramurile înflorite ale
pomilor fructiferi într-o încercare de transfer reciproc a calităților: plantele aveau să dea
rodnicia și splendoarea lor tinerilor, iar în schimb, aveau să fie ferite de ochii pătimași carele –
ar fi putut lua mana… ”

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

Anexa 2

Elevul „A” citește o Legendă a mărțișorului (varianta1) preluată de pe internet:
„Acum mulți ani, o femeie bătrână care se numea Dochia avea o fiică vitregă pe care o ura.
Într-o zi de iarnă cumplită, Dochia i -a dat o haină foarte murdară cerându -i să o spele la râu
până devine albă ca zăpada. Tânăra fată a spălat -o mult timp, dar pe cât o spăla ea mai tare, pe
atât devenea haina mai neagră! Atunci a apărut un bărbat care se numea Mărțișor și a întrebat –
o de ce plânge. Ea i -a povestit ce i s -a întâmplat. Atunci Mărțișor i -a spus că posedă o pute re
magică și i -a oferit o floare roșie și albă și a îndemnat -o să mai spele încă o dată veșmântul și
apoi să se întoarcă acasă. Când a ajuns fata acasă, pânza era albă ca și neaua. Bătrânei Dochia
nu i-a venit să își creadă ochilor. Ea nu ar fi crezut că f iica sa vitregă va reuși să îndeplinească
sarcina. Deodată, a văzut floarea din părul fetei. „ De unde o ai? ” o întrebă bătrâna, „este încă
iarnă „. Bătrâna crezu că primăvara a revenit și plecă cu turma pe munte. Pe drum, vremea era
frumoasă, așa că a renu nțat la cojoacele pe care le purta. La sfârșit, a fost însă prinsă de
burniță. Când a ajuns în vârf i s -a arătat Mărțișor: „ Vezi cât de rău este să stai în frig și
umezeală ” a grăit el, „ tu, cea care ți -ai obligat fiica să spele iarna hainele la râu. ” Apoi a
dispărut. Bătrâna a rămas singură pe munte, a venit gerul și oile au fost transformate în pietre.
De atunci roșul și albul simbolizează lupta între bine și rău, între iarnă și primăvară. ”

Anexa 3

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

Elevul „B” citește o Legendă a mărțișorului (varianta 2 ) preluată de pe internet:

„Într-o noapte furtunoasă o bătrâna a venit la castelul prințului pentru a -i cere adăpost.
Acesta cum a văzut -o a împins -o înapoi și i -a spus:
– Cum îndrăznești să treci pragul prințului? Muncește pentru a avea adăpost aici!
Atunci bat râna s -a transfomat într -o prințesă și i -a spus: „Pentru că nu ai milă de oameni și
nu ai nici un pic de suflet te vei transforma într -un cal, iar vraja se poate rupe doar
dacă o fată îți va dărui ceva din inimă.
Au trecut ani și ani și prințul era nefericit. Îi părea rău de nedreptate a pe care o făcuse. În toți
acești ani prințese au venit să -i aduca daruri crezând că vraja se va rupe și vor moșteni bani.
Dar fără nici un rezultat.
Într-o bună zi o păstoriță pe nume Giralda, care era îndrăgostită de prinț culese o cală pe
care o pre gătise cu grijă. Pe spatele hârtiei în care era împachetată cu grijă, pura și
stralucitoarea cală, era scris cu roșu mărțișor .
Când s -a înfăț ișat în fa ța prințului el și -a spus în gând: De unde cunosc ochii aceștia limpezi
și atât de sinceri?
Fata i-a dat cadoul spunându -i: Acesta este un simbol al iubirii pe care o am față de tine,
prințe!. Când prințul a atins mărțișorul și -a recăpătat înfățișarea.
Și au fă cut nuntă mare și cu multă veselie. Prințul a hotărât ca în fiecare an de 1 Marti e să-
și ami ntească de această întâmplare iar băieții să le dăuiască fetelor mărțișoare în semn de
recunoștintță și iubire. ”

Anexa 4

Elevul „C” citește o Legendă a mărțișorului (varianta 3 ) preluată de pe internet:

„A fost odata ca niciodata, o vreme in car e Soarele intruchipat intr -un bărbat chipeș
obișnuia să coboare pe pamânt pentru a dansa hora în sate. Ș tiind care este noua pasiune a

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
Soarelui, un zmeu l -a urmarit și î ntr-una dintre aceste incursiuni pe pămâ nt, l-a răpit și l -a
aruncat într -un beci, în castelul să u.
Păsările au încetat să cânte iar copiii nu mai puteau să râdă, dar nimeni nu îndrăznea să -l
înfrunte pe zmeu .
Într-una dintre zile, un tânăr curajos a decis să coboare în beci și să salveze
Soarele. Majoritatea oamenilor l -au însoțit, dându -i tână rului din puterea lor, pentru a reuși să
învingă puternicul zmeu.
Călătoria sa a durat trei anotimpuri: vara, toamna și iarna. La sfarsitul ultimului, tânărul a
reușit să găsească castelul zmeului, unde era întemnițat Soarele. Și a î nceput lupta, care a
durat zile până când zmeul a fost înfrânt.
Fără puteri și rănit, tânărul a eliberat Soarele, reușind să facă fericiți pe toți cei care -și
puseseră ultimele speranțe în el. Natura a reînviat, oameni i au început să zâmbească din nou,
doar flăcăul nu a mai apucat să vadă primăvara venind. Sângele cald din rănile sale cădea pe
zăpada.
În timp ce ză pada se topea, flori albe, numite ghi ocei, mesageri ai primaverii, răsăreau din
pământul desțelenit. Când u ltimul strop de sânge al tânărului s -a scurs pe zăpada imaculată, a
murit fericit că viața sa a servit unui scop atâ t de nobil.
De atunci oamenii obișnuiesc să î mpletea scă doi ciucuri: unul alb și altul roșu. La începutul
lunii martie, barbații oferă ace astă amuletă, numită marțiș or, fetelor p e care le iubesc.
Culoarea roșie reprezintă dragost ea pentru tot ceea ce e frumos și rămâne simbolul sângelui
bravului tână r. Albul simbolizează puritatea, sănătatea ș i ghiocelu l, prima floare care apare
primă vara. ”

Anexa 5

Elevul „D” citește o Legendă a mărțișorului (varianta 4 ) preluată de pe intern et:

„Povestea Mărțișorului. Mai multe mituri sunt legate de obiceiul mărțișorului. În Republica
Moldova povestea spune că frumoasa Primăvară a ieșit la marginea pădurii și a observat un
ghiocel care a răsărit de sub zăpadă. Iarna, supărată, a chemat gerul să di strugă floarea, iar
ghiocelul a înghețat. Pentru a -l salva, Primăvara a curățat zăpada, dar s -a rănit la deget din
cauza mărăcinilor, iar o picătură de sânge a căzut pe ghiocel, care astfel a reînviat. Prin acest

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
gest simbolic, Primăvara a învins Iarna și de aceea șnurul mărțișorului are culorile alb și
roșu. ”

Anexa 6

Elevul „E” citește o Legendă a mărțișorului (varianta 5 ) preluată de pe internet:

„Mărțișor 1 martie. Unele tradiții spun că firul mărțișorului, funie de 365 sau 366 de zile,
ar fi fost tors de Baba Dochia, în timp ce urca turma la munte. As emănător Ursitoarelor care
torc firul vieții copilului la naștere, Dochia torcea firul anului primăvara, la nașterea timpului
calendaristic. De aceea, mărțișorul este numit de etnologul Ion Ghinoiu funia zilelor,
săptămânilor și lunilor anului, adunate înt r-un șnur
Bicolor .”

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

Anexa 7

Elevul „F” citește o Legendă a mărțișorului (varianta 6 ) preluată de pe internet:

„ Mă rțișor 1 martie. Baba Dochia era mama lui Dragobete . Se spune că a fost odată, o
femeie căreia i se zicea Baba Dochia. Aceasta avea la rândul ei un băiat frumos – Dragobete,
care era mândria ei. Însă într -o zi, Dragobete s -a îndrăgostit până peste cap de o fată frumoasă
și tânăra ca primăvara. Această tânăra frumoasă, urma să devină soția lui Dragobete, însă fără
acordul Dochiei. Baba Dochia pentru a se răzbuna și pentru a-și necăji nora, îi dă într -o zi
rece de iarnă un ghem de lână neagră și îi spune următoarele: Du-te la pârâu și spală acest
ghem, să te întorci acasă abia când acesta devine alb și curat! . Fata fără să știe nimic pleacă
și în curând se află la pârâu. După mai multe ore tânăra încă încerca din răsputer i să albească
ghemul. Chiar dacă avea degetele de la mâini șiroind de sânge și era înghețată de frig, aceasta
nu putea să plece acasă până nu -și îndeplinea sarcina.
Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i -a apărut în cale și i -a dat o floar e roșie,
spunându -i să spele lâna cu ea. Mulțumindu -i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna și a
constatat cu uimire că lâna s -a albit. Fericită aceasta a plecat spre casă, dar soacra sa, auzind
povestea fetei, a acuzat -o că acela ce i -a dat floarea nu era un simplu prieten – fata l -a numit
Mărțișor pe acesta, nerecunoscându -l pe Iisus Hristos.
Mărțișor 1 martie. După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre
munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărțișor să aibă
floarea? Pe parcursul călătoriei sale, și -a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care
le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s -a schimbat. Pe cât de frumos fusese la
începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum. Nin gea și totul începuse să înghețe. Dochia a
înghețat împreună cu oile sale, transformându -se, confor m legendei, în stană de piatră.
Babele .”

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

Anexa 8

Elevul „G” citește o Legendă a mărțișorului (varianta 7) preluată de pe internet:

„ Baba Dochia era o prea frumoasă prințesă . O altă legendă spune că Baba Dochia nu era,
de fapt, o babă, ci fiica unui împărat vestit și era așa de frumoasă, că toți fi ii de crai o pețiră
dar ei nici unul din ei nu -i plăcea. Azi așa, m âine așa, poimâine la fel, până ce unul din ei
pornește cu război împotriva împăratului, tatăl fetei. Gândul lui nu era altul decât să pună
mâna pe fată. Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s -a dus la o vrăjitoare și
a rugat -o să o p refacă într -o babă zbârcită și urâtă. Și-a luat niște oi, s -a îmbrăcat cu nouă
cojoace căci era iarnă și frig, și și -a luat drumul spre pădure. A stat fata până primăvara când
a dat colțul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost așa de cald, că baba și -a lepădat un cojoc
din cele nouă. A doua zi, și mai cald, și baba și -a mai lepădat un cojoc, și așa până ce și -a
dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când și -a azvârlit ultimul cojoc, începe
deodată un vânt așa de puternic, încât o îngheță pe babă și o prefăcu într -o stană de gheață.
De-atunci a rămas rostul vremii tot așa schimbător în cele nouă zile de la începutul
primăverii. ”

Anexa 9

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

Elevul „H” citește o Legendă a mărțișorului (varianta 8) preluată de pe internet:

„În multe părți se mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal și că a fugit în
pădure și s -a făcut păstoriță, de frică să nu cadă în mâinile romanilor și ale împăratului Traian.
După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai au nevoie
de foc. De aceea oamenii, în acea zi, curățesc cu rțile, strâng tot gunoiul la un loc și îi dau foc,
iar apoi sar peste el ca să se afume și să fie feriți de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile
ard o dată cu gunoiul. Tot pentru asta, femeile afumă și prin case, cu o cârpă arsă. ”

Anexa 1 0

Elevul „I” citește o Legendă a mărțișorului (varianta 9) preluată de pe internet:

„Se zice că Dochia a fost o fată care, încă de mică, a fost dusă la schitul de la poalele
Ceahlăului, iar când a crescut, s -a călugărit.
Într-o zi, s -a depărtat de schit și a început a se plimba printr -o frumoasă poiană din apropierea
schitului. I-a plăcut atât de mult încât, de atunci, în fiecare dimineață ieșea să dezmierde
florile înviorate de rouă. Alți prieteni nu avea, decât florile și păsările codrilor.
Într-o zi, în această poiană a întâlnit un pr inț frumos, de care s -a îndrăgostit pe loc.
Acum nu o mai interesau nici florile, nici păsările, gândul fiindu -i numai la iubitul ei. Și -au

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
făcut multe visuri împreună și erau foarte fericiți amândoi.
A venit însă o zi, când Dochia l -a așteptat în zadar pe drăguțul ei, că acesta nu a mai
venit, ca de obicei, la locul întâlnirii. A așteptat o zi, a așteptat două, apoi nouă, dar prințul tot
nu s-a arătat. Într -o zi, a aflat că s -a însurat. Vestea a durut -o atât de mult că i -a întunecat
judecata.
A dou a zi în zori a ieșit iar să -și dezmierde florile, după care nu s -a mai întors la schit. S -a
urcat însă pe Ceahlău, unde a rătăcit douăsprezece zile, nebună de durere și deznădejde. În cea
de-a douăsprezecea zi s -a suit pe o stâncă mare și și -a dat drumul î n prăpastie.
De atunci, stânca poartă numele de Dochia, iar primele 12 zile din luna martie sunt zilele
de rătăcire ale Dochiei. Se crede că aceste zile corespund celor 12 luni ale anului. Ziua de 1
martie reprezintă luna ianuarie, iar ziua de 12 ma rtie reprezintă luna decembrie. Oamenii cred
că, așa cum este timpul din aceste zile, așa va fi și luna corespunzătoare. ”

PROIECT DIDACTIC

Clasa: a VI-a
Aria curriculară: Limbă și comunicare
Disciplina: Curs opțional „ Să ne cunoaștem tradițiile. Cultura populară ”
Subiectul lecției: Jocuri ale copiilor practicate în zona natală.
Tipul lecției: Mixtă
Data:
Durata: 1 h
Profesor: Tănase Mihaela -Adriana

SCOPUL ACTIVITĂȚII: Dezvoltarea capacității de identificare a jocurilor din zona natală.
COMPETENȚE GENERALE:
1. Identificarea elementelor de cultură populară din zona natală.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
2. Receptarea textului popular din perspectiva abilităților de viață.
3. Dezvoltarea capacității de comunicare.
VALORI ȘI ATITUDINI
cultural;
de valori personale care să confere identitate persoanei ;
;
dezvoltării durabile ;
resursă pentru dezvoltarea personală și comunitară ;
le, religioase, de opțiune etc.;
.
COMPETENȚE SPECIFICE:
1.2. Descoperirea elementelor folclorice specifice zonei natale;
3.3. Exprimarea unei opinii personale.
2.2.Cultivarea interesului pentru creațía populară.
OBIECTIVE OPERAȚIONALE:
La sfârșitul orei elevii vor fi capabili:
 Să identifice noi jocuri practicate de copii;
 Să-și exprime opi nia în legătură cu aceste jocuri;
 Să utilizeze unități lexicale nou învățate.
METODE ȘI PROCEDEE : conversația euristică, expunerea, explicația, învățarea prin
descoperire, analiza de text, discuția frontală, problematizarea, observația.
MIJLOACE DIDACTICE: tabla, instrumente de scris, calculator, CD -player,
videoproiector, portofoliile elevilor, albume/ fotografii, fișe de lucru, etc.
FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII ELEVILOR :
– Activitate frontală;
– Activitate independentă;
– Activitate în echipă.

LOCUL DE DESFĂȘURARE A LECȚIEI :
– sala de clasă;
MATERIAL BIBLIOGRAFIC:

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
 Moise, Ilie, Folclor românesc, Editura Imago, Sibiu, 2001;
 Ursu, Stere și Ursu, Ioan, Monografie istorică a satului Falaștoaca, jud. Giurgiu ,
Buc., 1984.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI:

Nr.
Crt. Momentele
lecției Conținutul
învățării Activitatea
profesorului Activitatea
Elevului Metode
și procedee
didactice
1. Moment
organizatoric –––– Creează climatul
favorabil desfășurării
activității didactice:
salutul, notarea
absențelor, pregătirea
materialelor necesare
orei. Se pregătesc
pentru lecție. Conversația
Instructajul
verbal
2. Verificare
temei de acasă –––– Profesorul verifică
modul în care elevii Răspund la
întrebările Conversația
Exercițiul

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
și a
cunoștințelor
dobândite
anterior și-au efectuat tema
pentru acasă, atât din
punct de vedere
cantitativ cât și
calitativ. profesorului.
3. Captarea
atenției –––– Desenează pe tablă
un șotron.
Întreabă copiii dacă
știu ce reprezintă
desenul. Privesc cu
interes.
Ghicesc
răspunsul. Problematizarea
Conversația
Exercițiul
4. Anunțarea
temei lecțíei.
Enunțarea
obiectivelor și
predarea noului
conținut Jocuri de
copii din
zona natală Întreabă dacă ei
joacă acest joc, și
căt de des o fac.

Completează
informațiile copiilor
dând citire unor
fragmente din
lucrarea intitulată
Monografie Istorică
a satului Ascultă atenți.
Răspund că joacă
șotronul extreme
de rar.
Fiind anunțați în
preala bil tema
lecției, aceștia au
pregătit portofolii
cu informații (și
fotografii) legate
de jocurile cu
care își umpleau
timpul liber
părinții și bunicii
lor.
Prezintă
portofoliile.

Ascultă cu
interes,
adresând
întrebări
suplimentare

Exercițiul,

Conversația,
Expunerea,
Explicația,
Învățarea prin
descoperire,
Analiza de text,
Discuția
frontală,
Observația.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
Falaștoaca (sat
component al
comunei Comana) ,
jud. Giurgiu de
Stere Ursu și Ioan
Ursu, în care sunt
prezentate jocuri ale
copiilor din anii
’80. (Anexa 1)
Propune ca în ora
următoare să
exerseze unele
dintre aceste jocuri.

Se bucură și
aplaudă având în
vedere că acea
oră obligatoriu
presupune a se
desfășura în aer
liber.
Ă6. Asigurarea
feed-back -ului Verificarea
transferului
de informații Propune copiilor să –
și adreseze întrebări
unii altora în
legătură cu
desfășurarea a două
dintre jocuri alese
de ei. Cooperează în
vederea
rezolvării sarcinii
de lucru, Explicația,
Învățarea prin
descoperire,
Exercițiul,
Convers ația.

7. Concluzii și
aprecieri
asupra
activității Valorizează și
apreciază
răspunsurile elevilor
și implicarea
acestora în
activitate. Rețin aprecierile. Explicațía
Conversația

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana

Anexa1
Jocurile copiilor expuse mai jos, sunt preluate din lucrarea intitulată Monografie Istorică
a satului Falaștoaca , jud. Giurgiu , Stere Ursu și Ioan Ursu, 1984, paginile 104 -107:
1) „Capra – Mai mulți băieți de aceași vârstă sau apropiată trebuia să sară peste altul care
stătea aplecat. Dacă unul nu reușea să treacă peste cel ce era capră , îi lua locul și săreau
ceilalți peste el, pâna când unul nu putea sări și așa mai departe.
2) „Purceaua – Se joacă de către mai mulți băieți, de obicei toamna, pe camp sau pe izlaz
unde pășteau vitele. Toți aveau ciomege (bețe). Se făcea o groapă de mărimea unei străchini în
pământ și cei din jur își făceau o groapă unde își puneau capul bățului cu care în cercau să
introducă în groapa din mijloc “purceaua” , care era o bucată de lemn sau coadă de dovleac.
În mijloc, lângă groapa era “porcarul” care apăra, ca să nu intre în groapă purceaua, pe care
toți din jur o loveau îndepărtând -o spre groapă, bineînțel es cu bețele pe care le aveau în mână
. Dacă totuși purceaua intră în groapă, 5porcarul trebuie să -și introducă bățul înaintea unuia
din jucători în gropița lui, pentru ca acesta să -I ia locul și să facă el pe porcarul. Dacă nu
izbutea rămânea mai departe porcar, iar în cazul că reușea să introducă bățul în gropița
vreunuia, acesta îi lua locul și astfel jocul continua”.
3) „Țurca – Jocul era între doi băieți sau uneori patru, câte doi de fiecare echipă. Puteau
să facă si mai multe echipe și atunci jucau pe rând . Fiecare avea un băț și loveau o bucată de
lemn mică numită țurcă de 10 -15 cm cu capetele ascuțite. Unul din ei sau echipa era așezat
deasupra unei gropițe pe care era pusă țurca și o lovea la un capăt să sară în sus și apoi încerca
să o lo veasca și să o trimită cât mai departe. Dacă nu nimerea, mai avea dreptul să facă acest
lucru de trei ori. Dacă nu reușea sau țurca era prinsă de adversar, pierdea. În caz contrar se
numărau pașii de la gropița de aruncare până unde a căzut țurca; acest lu cru se repeat până
greșa (nu putea lovi țurca din trei încercări sau era prinsă în mâini de adversar și se adunau
toți pașii realizați, iar rolurile se schimbau. La sfârșitul întrecerii caștiga cel care avea pași
mai mulți. Era un divertisment pentru cop ii pentru a trece timpul și pentru a -i ambiționa să
câștige în vederea însușirii de deprinderi sportive .”
4) „Leapșa – Jocul de desfășura în modul următor: Doi copii stau față în față, unul ținând

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana
palmele întinse cu fața în jus, iar celalalt le așeza peste ele cu fața în jos. Cel ce lovea palmele
care stăteau îmtinse cu fața în sus, continua până când acesta se ferea si nu mai putea să -l
atingă. În acest caz se inversau rolurile și în acest fel se continua jocul, ce le dezvolta simțul
de aparare, mari rea atenției și prevederea, precum și masurile și modul de a caștiga jocul .”
5) „De-a caii – Un copil era calul, iar celălalt surugiu, se punea în gură o sfoară și -l alerga cu
un bici improvizat. Când obosea cel ce făcea pe calul , schimba rolul cu cel alat . Jocul
continua până oboseau. Iși însușeau astfel deprinderi legate de rezistența la efort .
6) „Șoarecel e și pisica – Se juca de regula la școala unde erau mai mulți copii și jocul era
organizat de un cadru didactic. Se facea un cerc alcatuit d in toți copiii din clasă iar un copil
era șoarecele și stătea în cerc . Un alt copil care reprezenta pisica se învartea în afara cercului
încercând să treacă peste cei care formau cercul ca să -l prindă pe cel din mijloc. Copiii se
țineau de mâini și împied icau patrunderea pisicii în cerc , permițând însă șoarecelui să intre și
să iasă pentru a se feri de pisică. În timp ce pisica se învarte în jurul cercului aceasta rostește :
Trecui trecui pe lânga casa/ Văzui șoarecele pe masă / Cât e ceasul? . Copiii ra spund iar
pisica pornește în prinderea șoarecelui. Cand șoarecele era prins copiii erau inlocuiți de o alta
pereche. Jocul dezvoltă abilitați de atenție și rapiditate .”
7) „Fuga în sac – Se practica de obicei la școală și reprezenta o întrecere fie înt re elvii
aceleiași clase fie între clase diferite . Copiii intrau fiecare intr -un sac care se fixa în partea
superioară printr -o sfoară sau o curea . Se aliniau și la un semnal plecau țoti o dată . Cei care
ajungeau primii erau aplaudați .”

Este precizat de asemenea că mai existau și alte jocuri, printre preferate înscriindu -se:
fotbalul, tablele, țintar, sahul etc.

Scoala Gimnazial Nr.3 Comana