În primul capitol încerc să prezint câteva date legate de turism în general și de turismul urban în special. [306528]

Introducere

Turismul se bucură în ultimul timp de o atenție deosebită din partea autorității naționale și locale în contextul transformării lui într-o sursă economică deosebit de importantă. Pe plan universal se observă o dorință tot mai mare a oamenilor de a călătorii pentru a-[anonimizat]-[anonimizat].

Nu este un secret că Maramureșul a fost dintodeauna un spațiu care a atras vizitatorii din cele mai variate motive. Natura oferă nu mai puțin de 30 de arii naturale protejate dintre care amintim aici: [anonimizat], [anonimizat] a Munților Maramureșului etc,. Județul Maramureș oferă turistului și posibilitatea turismului etnografic cu cele patru zone etnografice ([anonimizat], Țara Lăpușului și zona Codru) [anonimizat], [anonimizat] o atracție cu mare rezonanță.

Cele două municipii de referință ale județului: [anonimizat], sunt păstrătoarele unor monumente valoroase atât ca istoric cât și ca arhitectură. Fiecare are un specific aparte și oferă turistului momente memorabile pentru timpul petrecut și de cele mai multe ori aceștia revin pentru a căuta noi momente asemănătoare.

Tema aleasă pentru lucrarea de licență mi s-a părut interesantă tocmai din acest punct de vedere. [anonimizat], s-au aplecat puțini cercetători.

În primul capitol încerc să prezint câteva date legate de turism în general și de turismul urban în special.

Capitolul al doilea se referă la Baia Mare pornind de la cadrul geografic și date referitoare la istoria și mai ales la importanța lui pentru istoria locurilor. [anonimizat]. [anonimizat]. Cadrul geografic face din oraș unul unic prin peisajele pitorești. Indiferent de anotimp orașul e minunat. [anonimizat]; [anonimizat], iar toamna te aduce aici pentru pădurea de castani care își oferă roadele.

Până acum am înșirat puțin din oferta naturală a orașului, [anonimizat] a prezentei lucrări de licență.

Turistul care dorește să cunoască patrimoniul cultural al locului se va declara la finalul unei vizite în Baia Mare absolut satisfăcut. Din paleta oferită de turismul cultural am ales o trecere în revistă a [anonimizat]-a lungul istoriei.

[anonimizat] privințe unică. Capitolul al treilea prezintă succint toate muzeele băimărene care acoperă o paletă largă de oferte. Amintim în acest punct doar Muzeul de Mineralogie Victor Gorduza unic în Europa sau centrul Artistic Baia Mare, în felul lui un alt unicat european. Am considerat că nu putem trece peste ele fără să le acordăm măcar o pagină. Nu mai puțin important este Muzeul de Istorie și Arheologie, care prin expoziții tematice bine organizate, coerente în excurs, este facil de vizitat, iar cei care îi calcă pragul pleacă satisfăcuți din toate punctele de vedere.

Capitolul al patrulea l-am dedicat Muzeului de Etnografie și Artă Populară. Alegerea nu a fost întâmplătoare, poate una subiectivă, el fiind cel care mi-a rămas cel mai bine în memorie după ce am fost în vizită elevă fiind. Apoi ori de câte ori aveam ocazia am venit să-l vizitez pentru că mă simțeam în largul meu acolo. Mi-am spus că va fi o temă ușoară pentru că știu tot, dar la final m-am ales cu multe lucruri noi învățate pe care sper să le fi știut prezenta coerent în prezenta lucrare de licență.

Capitolul 1

1.a Turismul – definiții

Turismul a devenit azi o activitate ce are o importanță egală cu cea desfășurată în sectoare cheie a industriei mondiale: industrie, agricultură, comerț.

Deși cunoscut încă de la începutul istoriei, de-a lungul timpului turismul a primit o tot mai mare importanță. Ideea de călătorie există de când lumea. Se călătorea în pelerinaj, pentru inițiere, pentru a descoperi locuri și lucruri noi. Pentru unii călătoria a reprezentat un mod de viață. Din timpuri îndepărtate oamenii înstăriți au călătorit spre zone diferite ale lumii pentru a vedea locuri deosebite cu forme speciale sau chiar lucrări de artă, pentru a intra în contact cu noi civilizații, pentru a deprinde obiceiuri și graiuri noi sau pentru a degusta noi preparate culinare. Încă din timpul Republicii Romane stațiunile turistice din vremea aceea – așa cum era Baiae – erau foarte apreciate de către cetățenii romani. Aici se puteau retrage departe de căldura, forfota și gălăgia Romei, puteau socializa.

Însuși termenul turism are originea în cuvintele latine tornare (a se întoarce) și tornus (mișcare circulară), desemnând de fapt o călătorie cu întoarcere la punctual de plecare. Semnificația o regăsim și în limbile moderne: tourisme – franceză; tourism – engleză; tourismus –germană și turism – română.

Fenomenul călătoriei, deplasarea în spațiu este o tendință generală a omului și nu este un scop în sine ci condiția de a-și atinge un anumit scop: lărgirea cunoștiințelor, pelerinaje, comerciale, rezolvarea unor problem de sănătate etc)

Termenul de turist a fost folosit prima oară de către Samuel Pegge în anul 1800 când definea călătorul acelor zile ca turist (respectiv: un călător astăzi este numit turist.) (după, Ioan Cosmescu1998, pag. 24)

Termenul turist si cel de turism sunt folosite ca termene oficiale din 1937 de către Liga Națiunilor care definea turismul ca o calatorie mai lunga de 24 ore. În 1963, Conferința Națiunilor Unite de la Roma a adoptat o nouă definiție bazată pe alte două considerente: motivul și durata călătoriei. Primul termen standardizează călătorii în două categorii: turiștii și alți călători, iar cel de al doilea identifică excursioniștii (călătorii de o zi) și turiștii (cei ce rămân măcar o noapte în aceiași localitate) Cu toate acestea nici azi turismul nu are o definiție clară și fiecare autor sau organism internațional încearcă să redefinească fenomenul. Oricum mereu apar noi forme ce se pot încadra fenomenului general al turismului, un exemplu fiind răspândirea, mai ales în rândul tinerilor a turismului virtual.

În Dicționarul Enciclopedic Român propune următoarea definiție a turismului: „Activitate cu caracter recreativ sau sportiv, constând din parcurgerea, pe jos sau cu diferite mijloace de transport, a unor distanțe, pentru vizitarea regiunilor pitorești, a localităților, a obiectivelor culturale, economice, istorice etc.

Turismul este astăzi o manifestare modernă, el devenind unul din motoarele economiei mondiale. Regiuni întregi trăiesc prosper doar știind cum să exploateze potențialul oferit de resursele naturale (peisaje muntoase sau marine, ape termale etc) sau cele oferite de potențialul antropic al zonei respective. El modelează lumea sub diferite forme de la „consumul vizual colectiv” la stabilirea unei relații personale cu locul vizitat, de la turismul de masă, atent planificat prin agenții specializate până la turismul alternativ ce poate cunoaște multiple fațete. Turismul se numără printre cele câteva fenomene ce s-au impus în epoca contemporană, dezvoltarea sa spectaculoasă constituind o trăsătură caracteristică secolelor XX și XXI. Turismul este definit azi ca o călătorie realizată pentru satisfacerea unor nevoi care pot intra în sfera recreării, odihnei, sănătății, obținerea unor produse, afceri etc. Turiștii sunt definiți de Organizația Mondială a Turismului drept persoanele care ˮcălătoresc sau locuiesc în locuri din afara zonei lor de reședință permanentă pentru o durată de minimum douăzeci și patru (24) de ore dar nu mai lungă de un an consecutiv, în scop de recreere, afaceri sau altele nelegate de exercitarea unei activități remunerate în localitatea vizatată.ˮ la ora actual turismul este considerat ramura economic cea mai puternică pe plan mondial.

Prin turism se poate înțelege: ansamblul activităților prin care omul își petrece timpul liber călătorind în diverse locuri mai apropiate sau mai îndepărtate pentru a vizita locuri, oameni, monumente, muzee, pentru a-și completa cunoștiințele despre lume, pentru a practica diferite sporturi, pentru a se distra, a se odihni sau a-și trata anumite afecțiuni.

Suprastructura creată pentru satisfacerea serviciilor solicitate de cei care practică turismul care trebuiesc să fie la cel mai înalt nivel de calitate și în același timp să protejeze și conserve resursele turistice, în special de mediu, apreciate de turiști.

Când ne referim la o anumită zonă, putem să vedem mai multe posibilități de promovare a potențialului turistic. Cea mai utilizată clasificare este realizată după conținutul potențialului turistic:

potențialul natural

potențialul antropic

Potențialul turistic natural este cel care se referă la elementele cadrului natural: relief, climă, vegetație, rețeaua de ape etc, care oferă turiștilor condiții optime pentru petrecerea vacanțelor în funcție de preocupări.

Structura potențialului antropic se referă la elementele oferite de activitățile umane: vestigii arheologice, monumente de artă: cetăți, castele, biserici etc., instituții și evenimente cultural artistice: muzee, case memoriale, tîrguri, obiceiuri populare realizări tehnico-științifice contemporane: poduri, viaducte, baraje, lacuri de acumulare.

În concluzie potențialul turistic este componenta esențială a ofertei turistice și condiția pentru dezvoltarea turismului într-o anumită zonă. Diversitatea potențialului turistic, valoarea și originalitatea acestuia reprezintă motivația principală a circulației turistice. Evaluarea corectă a componentelor sale, analiza posibilităților de valorificare eficientă a acestora poate duce la elaborarea unui sistem adecvat care să permită conturarea unei strategii coerente a dezvoltării turismului într-un spațiu dat. Atracțiile turistice ale unei zone sunt motivul determinant pentru deplasarea turiștilor într-o anumită zonă. O zonă devine teritoriu de interes pentru turism numai în măsura în care dispune de elemente de atracție a căror amenajare poate determina o activitate de turism. Din această perspectivă potențialul turistic al unei zone este definit prin ansamblul elementelor ce se constituie în atracții turistice și care se pretează la amenajări pentru primirea turiștilor.

1.b Turismul urban

Dintre numeroasele forme de turism apărute de-a lungul timpului ne-am oprit în prezenta lucrare asupra turismului urban. Dezvoltarea economică și social-culturală a orașelor poate fi descifrată și prin arhitectura acetora, iar ca centre economico-culturale dețin numeroase atracții și astfel devin o țintă pentru o anumită categorie de vizitatori.

Deși este cunoscut de mult timp, turismul urban s-a dezvoltat mai ales începând cu a doua parte a secolului al XX-lea. Apariția în număr tot mai mare a turiștilor interesați de arhitectura trecutului și chiar a prezentului, de instituții culturale: muzeu, operă, teatru etc,. a făcut ca și orașele să se preocupe de armonizarea ofertelor pentru a asigura vizitatorilor satisfacerea în bune condiții a nevoilor acestoara.

Specialiștii în turism consideră că turismul urban se individualizează prin două elemente:

se desfășoară în localități cu mai mult de 20000 de locuitori și

deplasarea turistului trebuie să fie de cel puțin 100 km și sejurul să fie de scurtă durată – maxim 3 nopți. (Carmen Maria Iordache, 2012, p. 11)

ˮDe-a lungul timpului, orașul s-a dovedit un reper în desfășurarea călătoriilor în sensul că fie dotările acestuia au fost utilizate ca locuri de popas în derularea circuitelor fie prin arhitectura clădirilor și ansamblurilor, monumente, sculpturi și basoreliefuri utilizate în decorarea piețelor, a edificiilor publice și private, elemente ale artei decorative, artă peisagistică, atracțiile pe care le adăposteau s-au dovedit a fi ele însele apreciate destinații turistice.ˮ(Ene M, Turism Urban, p. 2)

Sunt cunoscute o serie de orașe ale antichității căutate de oamenii acelor timpuri din varii motive cum ar fi cele situate pe malurile Mării Mediterane. Poate că ar fi suficient să amintim aici orașul Pompei care până la dispariția sa sub cenușa Vezuviului în anul 79 d.Hr. era poate cel mai căutat loc de odihnă și recreere din Italia.

Încă din secolul al XVI-lea călătorii străini, care au scris jurnale de călătorie, au descris elemente urbane: ziduri, clădiri publice sau private, sculpturi din orașele prin care i-au purtat pașii. Dezvoltarea economică și explozia demografică din epoca premodernă au adus în orașe urbaniști și arhitecți care au schimbat aspectul orașului. Astfel s-a schimbat și opțiunea turiștilor, aceștia acordând atenție arhitecturii, decorațiilor clădirilor, a piețelor, peisajului etc.

Evoluția rapidă a tehnicii, modernizarea structurilor edilitare din secolul al XX-lea a dus la o explozie a spațiului urban. Societatea contemporană, prin urbaniștii și arhitecții săi, se întrece în realizarea unor noi stiluri arhitecturale care alături de zonele vechi ale urbei să dea o notă inedită așezării.

Prin turismul urban înțelegem ˮpetrecearea timpului liber în orașe având motivații dintre cele mai diverse: de la vizionarea de spectacole, vizitarea unor obiective culturale, pana la efectuarea de cumparaturi sau vizite la rude si intalniri cu prietenii.ˮ( Ene M, Turism Urban, p. 3)

În timp turismul urban a fost influențat de factori economici, sociali, demografici, juridici si tehnologici. Un rol deosebit l-a avut creșterea interesului pentru valorile culturale și istorice. Tendința actuală de creștere a interesului pentru valorile istorice și culturale create de oamenii unui anumit areal și într-o anumită perioadă a istoriei, mai ales în contextul afirmării identității naționale în amplul fenomen al globalizării, a dus la creșetrea eforturilor autorității locale față de reabilitarea unor zone istorice a orașelor sau a instituțiilor păstrătoare ale patrimoniului național.

Dintre formele de turism urban amintim:

a) turismul cultural (vizitarea unor ansambluri arhitecturale; vizitarea muzeelor; participarea la evenimente culturale; turismul industrial etc,.

b) stațiuni sau zone de bună dispoziție;

c) turismul de afaceri;

d) turismul sportiv;

e) de cumpărături, turism gastronomic sau simple vizite la rude.

Statisticile realizate arată că în general obiectivele istorice, muzeele sunt căutate de cei care vizitează pentru prima dată zona. La a doua vizită obiectivele sunt în principal zonele de odihnă sau spectacolele în aer liber. În acest sens și autoritățile locale sunt preocupate pentru realizarea, mai ales în sezonul estival a unor concerte, spectacole dintre cele mai diferite în aer liber. Preocuparea pentru asigurarea unor spații pentru cazare sunt de asemenea o prioritate pentru edili. Și fluidizarea circulației rutiere face aprte din preocupările administrațiilor locale.

În acest sens amintim, pentru orașul pe care l-am ales pentru studiu, preocuparea municipalității pentru oferirea unor spectacole în aer liber specifice anotimpurilor. Baia Mare are: Primăvara băimăreană, Vara băimăreană, Toamna băimăreană și Iarna băimăreană. Ideea a venit de la Toamna Băimăreană, sărbătorită la sfârșitul lunii septembrie și ajunsă la XXV ediție. Pentru Toamna băimăreană deja există un turism permanent, mulți venind special pentru a participa la evenimentele programate în această perioadă și care acoperă o paletă largă de cerințe: teatru, expoziții, concerte de muzică cultă, ușoară sau populară etc, dar mai ales pentru a-și procura castanele comestibile.

Pentru prezentul studiu am ales din turismul cultural vizitarea muzeelor, mai exact a unui muzeu cu profil etnografic din municipiul Baia Mare. Această instituție muzeală este deosebit de importantă pentru un prim contact cu o zonă mai largă și deschide perpective interesante turistului interesat de aspectele naționale ale unui areal mai larg decât urbea în care se află. El poate, sau nu, să determine turistul să revină pentru o vizită aprofundată a zonelor etnografice pe care muzeul le dezvăluie.

Capitolul 2

Municipiul Baia Mare

-prezentare generală-

2.1 Cadrul geografic*

Orașul Baia Mare este așezat în partea de vest a județului Maramureș, fiind cuprins între 47° 39̓ – 47° 48̓ latitudine nordică și 23°10̓ – 23°30̓ longitudine estică. Depresiunea cu același nume în care este așezat se află la o altitudine de 228 m deasupra nivelului mării. Suprafața municipiului, împreună cu localitățile aparținătoare (Blidari, Firiza, Valea Neagră, Valea Borcutului) este de 23.471 ha. La nord orașul este străjuit de Munții Ignișului și a Gutâiului, la sud se învecinează cu comunele Recea și Groși, la est cu orașul Baia Sprie, iar la vest cu orașul Tăuții Măgherăuș.

Depresiunea are aspectul unui amfiteatru străjuit la nord de munții Gutâi și Igniș având o larg ă deschidere spre vest. Deasupra depresiunii se ridică brusc munceii: Dealul Florilor – 367 m, Dealul Crucii – 501 m și Dealul Murgău – 633 m. La nord vârful Igniș se ridică până la 1307 m, iar Munții Gutâiului își ridică vârfurile: Mogoșa la 1246 m, Creasta Cocoșului la 1428 și Gutâi la 1443 m. O mențiune aparte merită Creasta Cocoșului care este de fapt un rest al unui crater vulcanic fiind un obiectiv turistic de interes major pentru cei ce practică turismul sportiv. Solul depresiunii are o structură variată: podzolice, pseudogleice și aluviale, dar și soluri brune de pădure și soluri acide montane.

Râul Săsar, cu o lungime de 31,6 km, străbate orașul dela vest la est și este alimentat de râurile Chiuzbaia și Firiza, dar și de pârâurile Usturoiul, Valea Roșie și Borcut. Pe râul Firiza a fost ridicat barajul Stâmtori-Firiza cu o înălțime de 50 m și a cărui lac de acumulare, în suprafață de 110 ha, asigură apa potabilă necesară municipiului.

Din punct de vedere climatic orașul are unele caracteristici ce îl definesc. Munții din nord acționează ca un paravan și intemperiile reci din nord nu pătrund în zonă. De aceea depresiunea se caracterizează printr-un climat mediteranian. Iernile sunt blânde, iar verile răcoroase cu o temperatură medie multianuală de 9,6°.

Depresiunea Baia Mare a făcut parte din arsenalul pădurilor de foioase: stejar, fag, carpen, dar azi acestea sunt în cea mai mare parte defrișate. Cu toate acestea pădurile urcă până la 1200 m și formează un brâu în jurul orașului.

Datorită condițiilor climatice descrise mai sus depresiunea are cea mai mare suprafață de păduri de castan comestibil din țară. Această pădure urcă până la 600 m altitudine, dar din păcate, azi, se pare că este amenințată de ˮcancerulˮ care afectează pomii.

Zona de pădure este despărțită de cea de pășune de o linie îngustă de arbuști ca alunul, socul, cornul, sângerul, lemnul câinesc.

În ce privește fauna, arealul, cuprinde toate speciile specifice zonei carpatice valoroase din punct de vedere cinegetic: căprior, cerb, lup, vulpe, iepure, jder etc. Pădurea de fag conservă specii importante ca porumbelul de scorbură, huhurezul, uliul, bufnița etc. Apele zonei sunt pline de păstrăv, lostriță, scobar sau știucă.

Din punct de vedere al demografiei municipiul Baia Mare are, conform recensământului din 2011, un număr de 123.738 de locuitori, în scădere față de cel din 2001. Majoritatea locuitorilor sunt români (77,67%). Principalele minorități sunt cele de maghiari(10,3%) și romi (2,51%). Pentru 9,04% din populație nu este cunoscută apartenența etnică.

*Toate datele referitoare la cadrul geographic au fost extrase din: Monografia Municipiului Baia Mare, apărută în 1972.

2.2 Din istoria municipiului Baia Mare

Acest cadru geografic a făcut ca de timpuriu zona să fie căutată de către comunitățile umane, descoperirile arheologice dovedind că teritoriul a fost locuit încă din paleolitic. Epoca bronzului demonstrează că depresiunea a făcut parte din statul centralizat a lui Burebista.

Cu toate acestea prima atestare documentară se face așteptată până în 1329, când într-un document emis de cancelaria regelui Carol Robert orașul este numit ˮCivitas Rivuli Dominarumˮ. ( Aurel Feștilă, 1981, p. 167-170) Istoricul Ioan Nemeti subliniază însă că zona a fost colonizată în secolele XII și XIII cu meșteri pricepuți în minerit din Germania. Unii consideră că numele orașului se trage de la femeile care alegeau aurul din nisipul râului. Dar istoricii sunt de părere că acest nume a fost dat orașului din cauză că în vremea dinastiei de Anjou minele aparțineau reginelor.

Toate documentele medievale prezintă un oraș în plină dezvoltare economică în care mineritul ocupa primul loc. Locuitorii aveau mereu nevoi sporite și astfel apar tot felul de meșteri care asigurau o paletă largă de obiecte necesare vieții cotidiene. Orașul se dezvoltă, o davadă ajunsă până la noi fiind și construcțiile medievale, locuințe și clădiri de interes public dosebit de importante și mai ales valoroase.

Multe dintre clădirile orașului, azi considerate monumente, sunt legate de minerit. De altfel se poate spune că: ˮorașul de sub Dealul Crucii pare, sau chiar a fost inventat de această veche îndeletnicire a omului.ˮ (Ioan Nemeti, 1969, p. 16) Numele actual, Baia Mare, ne spune că mina, sau minele de aici erau mai mari ca altele de prin jur.

Tot ca un element de civilizație urbană se poate aminti faptul că regele Matei Corvin în 1472 acordă orașului dreptul de a percepe vamă căruțelor care intrau la târgul săptămânal în oraș. Venitul astfel adunat trebuia folosit pentru pavarea și curățarea străzilor. În paln juridic orașul primește drept de judacată deplină, a folosi pedeapsa cu maortea (ˮius gladiiˮ).

Toate acestea demonstrează că în secolul XV orașul era bine structurat și organizat, cu autonomie accentuată față de comitatul Satu Mare de care aparținea instituțional. Situația a rămas aceași până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

De-a lungul timpului Baia Mare a fost cunoscut sub mai multe denumiri: castrum sau castellum Rivuli Dominarum; Asszonypataka; Bagna; Nagibánya; Nagybánya; Frauenbach; Neustadt; Welka-Bánya. Toate aceste denumiri le regăsim azi înscrise pe Podul Viilor reabilitat din Baia Mare.

Nu numai mineritul a avut importanță în Baia Mare ci și multe alte meserii. De-a lungul timpului mulți meșteri lucrau independent sau erau organizați în bresle: argintari, aurari, brutari, blănari, cizmari, dogari, olari, croitori etc.. Breslel au rezistat până în a doua parte a secolului al XIX-lea după care, începând cu 1872 au apărut asociațiile industriale.

Piața orașului, cea în care găsim azi clădirile monument din Baia Mare era și locul în care se desfășura anual, începând cu 1437, un târg care dura cinsprezece zile începând cu 16 octombrie.

În cele ce urmează vom face o incursiune prin istoria orașului cu ajutorul clădirilor monument, clădiri aflate pe traseul turistic pe care ni-l propune autoritatea locală.

2.3 Patrimoniu antropic

2.3.a. Monumente de arhitectură ale municipiului*

Clădirea Monetăriei

La 20 septembrie 1347 Ludovic cel Mare de Anjou prin privilegiile acordate orașului ne arată că Baia Mare este considerat un important oraș regal. După o jumătate de veac, în 1411, orașul împreună cu dreptul de a bate monedă este donat de către regele Sigismund despotului sârb Ștefan Lazarovici. Această donație este importantă pentru că subliniază faptul că la începutul secolului al XV-lea aici exista o monetărie. În timpul lui Iancu de Hunedoara și mai ales a lui Matei Corvin orașul și exploatările miniere primesc o mare importanță. Tocmai de aceea Matei Corvin aduce la Baia Mare, pe lângă meșterii locali, meșteri italieni. În 1468 el închiriază orașului monetăriile din Baia Mare, Baia de Arieș și Sibiu la o sumă foarte mare, 13000 de forinți de aur. Această sumă oferă și o imagiune a capacității monetăriei băimărene care era considerată cea mai importantă din Ungaria medievală.

Din a doua parte a secolului a al XV-lea devine unul din cele mai importante centre pentru baterea monedelor din Transilvania și Ungaria. Monedele bătute aici au ca semn distinctiv, până în 1468 un ˮNˮ, iar după aceea se adaugă și cele două ciocane încrucișate, semnul minerilor. La Baia Mare se băteau florini de aur, garas, dinari și obuluși. Valoarea acestora era: 1 florin = 20 garas = 100 dinari = 200 obuluși.

Monetăria a funcționat și în secolele următoare în același ritm. O subliniază și un inventar dela 1620 păstrat de Arhivele băimărene și care subliniază importanța instituției nu numai prin categoriile de meșteri existenți aici ci și prin patrimoniul antropic mobil și imobil: mine, cuptoare, pive, instalații de tăiat monezi, instrumente de gravare, măsurători etc. Procesul de prelucrare a aurului, de la scoaterea din mină până la baterea monedelor, este mereu subliniat de documentele vremii.

Monetăria își pierde drepturile după campania militară a principelui Apafi și după pacea din 1664 ˮcămara de mineritˮ s-a închis, minele din Baia Mare fiind supuse Direcției Minelor din Kosice.

După 1748 organizarea minieră din Baia Mare suferă modificări majore prin înființarea aici a Inspectoratului superior minier subordonat erariului regal. Astfel au apărut oficiile miniere și de topitorie, judecătorii miniere care se vor transforma în tribunale miniere. Cel din Baia Mare avea jurisdicție asupra a 6 comitate din Ungaria și Districtul Chioarului. Pentru funcționarea Inspectoratului minier a fost transformată clădirea Monetăriei. În acest sens s-au alocat 20.748 de forinți pentru transformarea ei care a primit volumetria de azi.

În a doua parte a secolului al XIX-lea Inspectoratul se transformă în Direcție, baterea monedelor scade în importanță și după ce în anul 1864 atelierele monetăriei au ars, acestea nu s-au mai refăcut.

Clădirea veche a monetăriei a fost ridicată în nordul orașului medieval. În acele vremuri locul era unul sigur fiind mai greu de atacat având ca pavăză șanțul natural format de albia râului Săsar, iar clădirea avea și un sistem propriu de apărare. În același timp se afla aproape de poarta nordică a orașului care străjuia podul peste râul Săsar.

Vechea construcție a monetăriei, azi, nu mai poate fi identificată. Ea a dispărut cu ocazia lucrărilor din anii 1734-1739.

Și în secolul XX aici a funcționat Direcția minelor, apoi clădirea a devenit sediul central al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie.

a

1. Clădirea Monetăriei azi Muzeul de Istorie și Arheologie:

a)Intrarea principală; b) vedere dinspre albia râului Săsar

1.b

Casa Iancu de Hunedoara

Importanța orașului este subliniată și de interesul pe care i l-a acordat Iancu de Hunedoara în a cărui proprietate ajunge., iar el îl va lasă moștenire soției Elisabeta. Astfel localitatea, prin moștenire, ajunge în posesia lui Matei Corvin. Că orașul a avut o însemnătate deosebită pentru Iancu de Hunedoara și Matei Corvin o dovedesc clădirile edificate de cei doi aici.

Iancu de Hunedoara a demarat ridicarea în Baia Mare a unui castel pentru soția sa Elisabeta. Construcția clădirii a început în 1446 și a fost finalizată de către Matei Corvin, fiul lui Ianci de Hunedoara în 1490. Edificiul amplasat în centrul vechi al Băii Mari se păstrează parțial și este cunoscut drept Casa Iancu de Hunedoara sau Casa Elisabeta. Este clar pentru specialiști că această clădire a suferit de-a lungul timpului modificări importante ce se evidențiază la pivniță, parter și etaj. Casa este una așezată pe colț cu fațadă spre piață, cu una din laturi spre străduța Dacia și se leagă de casa vecină cu trei arcade ce trec peste străduță. Se poate observa foarte clar că intrarea inițială s-a aflat pe străduță, modificările ulterioare mutând intrarea în zona pieței, dar care a însemnat și construirea unui coridor pentru aceasta. Cu toate acestea clădirea este considerată deosebit de importantă ceea ce a făcut să fie inclusă între monumentele de clasă A.

Din păcate, după 1990, ea a fost vândută, parțial, unor proprietari particulari starea ei de conservare a ajuns într-un stadiu ce chiar amenință clar monumentul. Acoperit cu o pânză el este omis din lista monumentelor ce pot fi vizitate.

Mult timp s-a considerat că doar această casă din centrul vechi al orașului are elemente medievale clare. Săpăturile arheologice au evidențiat însă că mai multe edificii din Centrul Vechi al orașului au ancadramente gotice târzii. Întreg ansamblul Centrului Vechi al municipiului s-a format în secolele XV-XVI având forma de dreptunghi cu case alipite și care lasă deschideri doar pentru străzile principale care fac legătura cu celelalte părți ale orașului.

2. Casa Iancu de Hunedoara acoperită de pânza care marchează că monumentul va intra în restaurare;

Toate construcțiile din Centrul Vechi vorbesc de interesul pe care orașul l-a stârnit voievozilor și regilor Ungariei, interes născut din importanța minelor de aur și argint de aici.

Clădirea școlii Rivulina

Centrul vechi al orașului marchează prin clădirile sale momentele importante ale istoriei orașului. Baia Mare a fost un important oraș economic, dar în aceași măsură și cultural. În secolul al XVI-lea reformatorul Kopácsi István, după ce a determinat o mare parte a populației să adopte doctrinele sale, înființează școala superioară reformată care primește numele vechi al orașului. Schola Rivulina, timp de două sute de ani, până în 1755, a pregătit nu numai slujbași pentru biserică ci și pentru sectorul administrativ și cel al mineritului. Acțiunile antireforfamatoare din imperiu a dus în final la închiderea acesteia.

Clădirea în care a funcționat Schola Rivulina.

Clădirea Hanul Vulturul Negru

O importantă clădire ce marchează și azi centrul vechi al orașului este Hanul Vulturul Negru. Ea a fost construită în 1790, dar săpăturile arheologice demonstrează că fundațiile ei ne trimit în secolul XVI.

De altfel se pare că hanul funcționa în această zonă încă din 1736. Denumirea de Vulturul negru se trage de la blazonul familiei Habsburg. Hanul era așezat strategic, în apropiere funcționând târgul orașului. În 1802 clădirea a fost supraetajată, iar fazele lucrărilor păstrându-se în câteva acuarele la Arhivele din Baia Mare. Cu siguranță aici, de-a lungul timpului, au tras oameni importanți așa cum a făcut-o, în 1847, și poetul Petofi Sandor în călătoria de nuntă. Din 1925, când dotările nu mai corespondeau unor cerințe moderne, în clădire s-a mutat primăria orașului. Din 1950 aici a funcționat Judecătoria și Oficiul de Cadastru.

În anii 2003-2004, în cadrul unui proiect mai amplu de reabilitare a clădirilor istorice din centrul istoric al Băii Mari – Millenium, clădirea a primit o nouă destinație cea a unui centru de afaceri. Azi este cunoscută sub numele de Millenium III, deoarece cele trei mari clădiri din acest spațiu restaurate în cadrul proiectului se numesc Millenium. Toate au și destinații importante, pentru afaceri sau culturale. Astfel Millenium II este un loc de desfășurare a unor manifestări culturale. Din momentul în care familia marelui sculptor Vida Gheza a donat municipalității atelierul sculptorului, aceasta a devenit și un muzeu. În sala de la parter, cu acces direct din piață, funcționează atelierul-expoziție. Locul nu adăpostește numai uneltele și o parte a operei scultorului ci este unul în care se desfășoară o serie de activități culturale de prestigiu: simpozioane, lansări de carte, evocări etc.

Observăm că toate aceste construcții deosebite se află în centrul vechi al orașului și nu sunt singurele. Cercetările arheologice și cele de arhivă au evidențiat că foarte multe clădirii își au fundațiile aparținând secolelor XV și XVI restul clădirii fiind ridicat un secol sau două mai târziu.

4. Clădirea Hanul Negru azi Centrul de afaceri Milenium III

Turnul Măcelarilor

Regele Matei Corvin se afla în conflict cu Ștefan cel Mare și acesta din urmă încerca să lovească direct în averea personală a celui dintâi. Printre localitățile vizate se afla și Baia Mare care a suferit mai multe atacuri. Aceasta îl determină pe rege să permită orașului, în 1469, să se înconjoare cu ziduri din piatră.

O hartă veche a orașului, de la 1783, arată că zona fortificată, cea înconjurată de ziduri, aveau un plan neregulat și mai multe porți de intrare precum și turnuri aflate în grija breslelor. Documentele menționează următroarele turnuri: Turnul măcelarilor, Turnul roșu, Turnul blănarilor, Turnul dogarilor și Turnul olarilor.

Din zidul de piatră care înconjura localitatea, pe lângă câteva urme răzlețe, se păstrează doar Bastionul Măcelarilor (Turnul Măcelarilor sau Turnul munițiilor) care la vremea ridicării străjuia poarta de sud a orașului. Numele vine de la faptul că el se afla în grija breslei măcelarilor la vremea când aici erau păstrate munițiile orașului. Construcția are formă circulară, cu ziduri din piatră de aproape un metru grosime și de-a lungul timpului a suferit mai multe modificări. Legendele locale ne spun că aici ar fi fost răpus eroul local Pintea Viteazul.

Construcția a fost restaurată prin Proiectul "Restaurarea și revitalizarea Bastionului Măcelarilor din Baia Mare, Maramureș", finanțat prin Mecansimul Financiar SEE. După restaurare aici s-a deschis expoziția Pintea 310 În Memoriam, vernisată cu ocazia a 310 ani de la moartea haiducului. Aici se păstrează obiecte personale ale haiducului : cămașa de zale, buzduganul etc.

Zidurile de piatră subliniază și ele faptul că orașul era considerat important și aceasta pentru minele de aici și mai ales pentru faptul că în oraș se puteau bate monede. Tocmai de aceea Matei Corvin aduce la Baia Mare, pe lângă meșterii locali, meșteri italieni. În 1468 el închiriază orașului monetăriile din Baia Mare, Baia de Arieș și Sibiu la o sumă foarte mare, 13000 de forinți de aur. Această sumă oferă și o imagiune a capacității monetăriei băimărene care era considerată cea mai importantă din Ungaria medievală.

5. Turnul Măcelarilor.

Zidurile de piatră subliniază și ele faptul că orașul era considerat important și aceasta pentru minele de aici și mai ales pentru faptul că în oraș se puteau bate monede. În oraș se putea intra pe mai multe porți: Poarta de Sud (Poarta Maghiară), Poarta de Nord localizată pe Podul Viilor, acesta fiind socotit cel mai vechi pod al orașului. Pe lângă aceste porți mai existau două în estul și sudul orașului. Orașul însă era mai amre decât zidurile, harta cuprinzând și domeniul orașului.

Clădirea Oficiului Salinar din Maramureș

Tot în această zonă (pe strada 1 Mai), în 1784, autoritățile austriece au ridicat clădirea pentru Oficiul Salinar din Maramureș. După o sută de ani în clădire s-a mutat sediul unei bănci. Apoi casa a devenit proprietatea avocatului Teofil Dragoș. Acesta i-a ridicat etajul ca locuință privată la parter rămânând birourile avocațiale. După naționalizare, din 1954 a devenit sediul Muzeului Regiunii Maramureș, apoi a celui județean, iar după descentralizarea muzeelor a devenit sediul Muzeului de Artă – Centrul Artistic Baia Mare. Clădirea merită vizitată nu numai pentru minunata pinacotecă ci și pentru sobele păstrate aici, sobe aduse de la Viena în momentul construirii ei. Despre Muzeul de Artă Baia Mare vom vorbi în capitolul muzee.

6. Clădirea Oficiului Salinar din Maramureș azi

Muzeul de Artă-Centrul Artistic Baia Mare.

2.3.b. Biserici monument din Baia Mare

Aminteam la începutul periplului nostru printre monumentele arhitecturale ale orașului de biserica Sfântul Ștefan a cărui turn a rămas în picioare până azi și care a devenit aproape de la bun început o emblemă a orașului.

Această biserică era practic centrul cercului în care se încadra perimetrul orașului. Acest loc numit de băimăreni cu apelativul ˮțintirimˮ (de la cimitirul care se afla în preajma bisericii) este cunoscut de turiști ca Piața Cetății. Fiecare pas făcut aici e un pas prin istoria arhitectonică a orașului.

În acest spațiu, săpăturile arheologice din anii 2012-2014, au scos la lumină o serie de vestigii care întregesc ceea ce deja se cunoștea din documentele scrise. Toate acestea au fost prezervate astfel încât turistul poate să-și facă o imagine clară a ceea ce a existat în acest spațiu la începuturile orașului.

Biserica Sfântul Ștefan și Turnul Ștefan

Despre această biserică vorbește pentru prima dată registrul dijmelor papale din 1332-1335. Cel care a permis ridicarea bisericii a fost Ludovic I de Anjou. În 1387 biserica funcționa deoarece un document vorbește despre existența unui acord între oficialitățile orașului și preotul Petrus Tibal. Acesta din urmă era obligat să țină un predicator și 11 capelani. (sursa muzeograf arheolog Pop Dan, Muzeul Județean de Istorie și Aheologie; textele explicative din preajma săpăturilor arheologice)

7. Planul bisericii reconstituit de arheologi.

Tradiția îl prezintă pe voievodul Transilvaniei – Iancu de Hunedoara ca pe ctitorul acestei biserici. Probabil pentru că în perioada lui aici au avut loc ample lucrări de restaurare când, în 1387, bisericii în stil gotic cu două nave lungi de 50 m i s-a adaugat un turn-clopotniță. Construcția acestui turn-clopotniță a fost ordonată de Iancu de Hunedoara ca omagiu adus victoriei, împotriva otomanilor, de la Ialomița din 1442.

8. Turnul Ștefan.

De-a lungul timpului cele două construcții, biserica și turnul, au fost avariate de mai multe ori de trăznete, dar au fost refăcute de fiecare dată. După ce în secolul al XVIII-lea reformații și-au ridicat biserică proprie, iar romano-catolicii au folosit doar catedrala Sfânta Treime, biserica nu a mai fost reparată dispărând definitiv după detonarea zidurilor ei în 1847. Turnului băimărenii i-au acordat mereu atenție, nu au renunțat la el și mereu l-au reparat. Cu înălțimea sa de 51 de metri el oferă, celor ce urcă în balconul de la baza acoperișului, o minunată panoramă a orașului. (Tote datele referitoare la Turnul Ștefan le-am obținut de la istoricul, muzeograf expert Lucia Pop, Muzeul de Istorie și Arheologie Baia Mare)

Am putea spune că încă de la început el a fost socotit o emblema a orașului. Importanța lui a fost subliniată și de instalarea aici încă în 17 iunie 1628 a unui orologiu construit la Presov-Slovacia de meșterul Iakab Lakatoș. Din păcate, din acest orologiu azi se mai păstrează doar greutățile de piatră care îl acționau și care pot fi admirate la muzeul de istorie în frumoasa expoziție de ceasuri. Nu se știe cât timp acest orologiu a indicat băimărenilor scurgerea timpului. Cert este că în 1895 un alt orologiu a fost montat în turnul orașului. Acesta din urmă a fost construit de meșterul ceasornicar orădean Josef Daday și a funcționat până după mijlocul secolului XX. Atunci când s-a montat un ceas modern a fost recuperat, restaurat și azi, în perfectă sare de funcționare, face parte din colecțiile muzeului de istorie. După construcția bisericii Sfânta Treime, biserica Sfântul Ștefan a fost tot mai puțin folosită și în 1846 se aprobă demolarea ei, mai puțin a Turnului care priveghează și azi asupra municipiului.

Aminteam că acest spațiu a beneficiat de o amplă activitate de reabilitare care azi poate fi luată drept model de alte centre urbane din țară. Descoperirile arheologice au fost protejate sub geamuri de sticlă, cu aparatură modernă care împiedică acumularea de umiditate și astfel aburirea geamurilor. Iluminatul întregului spațiu se face atât din pavaj cât și din arbori, ambientul fiind unul plăcut de relaxare în serile de vară. Interiorul Turnului Ștefan a fost restaurant prin înlocuirea vechii scări, abrupte și periculoase, cu una nouă din metal și lemn de stejar, ușor accesibilă. Vizitatorii interesați pot ajunge până în foișorul de sub acoperișul turnului de unde se deschide o minunată panoramă a orașului. În Turnul Ștefan reabilitat s-a amenajat un punct de informare truristică care pune la dispoziția turiștilor ghiduri și hărți ale orașului care indică punctele cele mai importante pentru vizitare.

9a

9. a. Piatra folosită ca greutate a primului

orologiu din Turnul Ștefan și

b. Orologiul meșterului ceasornicar orădean

Josef Daday construit la 1895.

9b

Săpăturile arheologice au mai scos la iveală în zona veche a orașului urmele a încă două biserici aparținând secolului al XV-lea: Sfânta Ecaterina și Sfântul Martin.

Biserica Sfânta Ecaterina

Săpăturile pentru a scoate la lumină fundațiile bisericii Sfânta Ecaterina a oferit arheologilor o perspectivă nouă asupra a ceea ce cândva a fost inima orașului. Datele scrise referitoare la această biserică sunt puține și nici una nu preciza locația ei. Arheologii subliniază că doar ipotetic ruinele scoase la iveală aparțin acestei biserici. Peste aceste ruine au trecut multe lucrări de amenajare a spațiului și astfel elevația ei nu mai poate fi reconstituită. S-a păstrat însă, relativ intactă, pardoseala interioară din cărămizi hexagonale. Sub aceasta se afla o alta din cărămizi dreptunghiulare care protejau șase cripte. Rezulatatele cercetărilor arheologilor îi îndreptățesc să afirme că biserica era una de stil gotic de tip sală.

Lucrările de reabilitare a centrului istoric al orașului au constat și în prezervarea descoperirilor astfel încât ele să poată fi accesate de turiști. Din biserica Sfânta Ecaterina a fost lăsată la vedere pardoseala navei centrale.

Biserica Sfântul Martin.

Biserica Sfântul Martin datată tot în secolul al XV-lea a oferit arheologilor un spațiu deosebit de studiu. Au putut fi identificate fundațiile, arheologii stabilind că biserica a fost una gotică de tip navă cu lungimea de 18 m și lățimea de 8,5 m. S-a ajuns la nivelul de călcare descoperindu-se podeaua realizată din cărămizi dreptunghiulare aranjate în șiruri alternând poziția verticală cu cea orizontală, doi contraforți și o fundație rectangulară care, probabil, a aparținut unui turn .

Rivalitatea dintre iezuiți și reformați a făcut ca în Baia Mare să dispară două importante lăcașuri de cult. Primul a fost biserica Sfântul Ștefan care, după cum am văzut, a fost dărâmată prin detonare în secolul al XIX-lea.

* Datele despre cele două biserici le-am obținut de la șeful de secție de Arheologie a Muzeului de Istorie și Arheologie din Baia Mare, arheologul Dr. Dan Pop, cel care a coordonat săpăturile din anii 2012-2014.

Biserica romano-catolică Sfânta Treime

Pe locul bisericii Sfântul Martin între anii 1717-1720 a fost ridicată biserica Sfânta Treime aparținătoare iezuiților. Construcția seamănă, atât în interior cât și în exterior, izbitor cu biserica iezuită (biserica piaristă) din Cluj Napoca. Aceasta a făcut ca specialiștii să considere că ele au fost rodul proiectului aceluiași arhitect, Christoph Tausch.

Biserica este amplasată pe latura sudică a Pieții Cetății (Țintirim și alături de mănăstirea și școala aparținătoare închid această latură.

În exterior, pe fațada bisericii din Baia Mare cu cele două turnuri tipice arhitecturii baroce, apar statuile în mărime naturală ale sfinților Ignațiu de Loyola, Alois Gonzaga și Iosif cu Iisus în brațe. Portalul de intrare are deasupra o placă comemorativă în care apare anul 1718.

Interiorul bisericii are, pe fiecare latură, trei capele. Pe fațada de vest, între cele două turnuri se află orga. Se cunosc și câțiva meșteri care au lucrat la realizarea decorului. János Sixt, în 1767 a pictat câteva tablouri. În 1802 meșterul László Holtzhammer a pictat Înălțarea la Ceruri, iar rama tabloului a fost realizată de Fülöp Schaintzer. Sfânta Treime din altar a fost pictată de un pictor local László Kármán. Cristelnița barocă are pe capac imaginea Botezului lui Iisus.

Biserica avea alături și o școală numită Rezidența a cărei clădire, monumentală, cu două etaje, a fost terminată în anul 1748. Inițial ea a aparținut cultului iezuit, apoi au condus-o franciscani, iar din 1787 a fost preluată de oraș. După reforma din 1887, școala a devinit proprietatea statutului. În clădire, declarată monument, funcționează și azi școala gimnazială Petre Dulfu.

10. Biserica romano-catolică Sfânta Treime.

Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae

În același spațiu al Pieții Cetății, închizând complet latura sudică a arealului, se află biserica ortodoxă Sfântul Nicolae.

Până în 1918 în Baia Mare nu exista o biserică ortodoxă. O dată cu venirea autorităților române, după marea unire de la 1 decembrie 1918, a fost nevoie și de o bisrică a acestei confesiuni. Inițial pentru a putea ține liturighii li s-a alocat ca spațiu sala de sport a școlii care, după un timp a fost transformată prin reconstrucție în biserică. Cu timpul ea a fost dărâmată pe locul ei ridicându-se biserica ortodoxă cu hramul Sfântul Nicolae.

11. Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae.

Biserica Catolică Sfântul Nicolae/Sfântul Anton

Aproape în același areal, în imediata apropiere, în Piața Mică se află biserica catolică cu hramurile Sfântul Nicolae și Sfântul Anton. Aceasta a fost ridicată în secolul al XV-lea, a fost preluată de reformați și la începutul secolului al XVIII-lea a revenit din nou iezuiților. Deși micuță, este singura biserică care se păstrează din vremurile de început ale orașului și merită să fie vizitată datorită picturii interioare realizată de pictorul Megyeri Mayer din Budapesta.

12. Exteriorul și interiorul Bisericii Catolice Sfântul Nicolae/ Anton

Biserica reformată din Baia Mare

Deși este un edificiu de referință a orașului, despre istoria ei se cunosc foarte puține date. Cert este că a fost construită între anii 1792-1809 și turnul a fost finalizat în 1836. Din păcate nu se cunoaște numele arhitectului sau a meșterilor care au lucrat la edificarea ei. ˮÎn ultima vreme, s-a ridicat problema identificării arhitectului cu Mihály Péchy (1755–1819), arhitectul bisericii reformate din Debrețin (1805–1821). Chiar dacă nu deținem date arhivistice publicate în acest sens, circumstanțele nu neagă de loc probabilitatea acestei atribuții. Mihály Péchy, considerat unul dintre cei mai importanți arhitecți ai clasicismului maghiar timpuriu, murise la Fersig, nu departe de Baia Mare, pe moșia sa moștenită de la părinții săi mici nobili. Se poate presupune în mod întemeiat și faptul că se născuse chiar la Fersig, și nu la Álmosd (Ungaria, județul Hajdú-Bihar), cum susținuse literatura mai veche. Péchy a terminat academia militară de la Viena, unde devenise arhitect militar, și vârful carierei sale militare era apărarea (nereușită) a cetății de la Győr în 1809, în războaiele napoleoniene. Cariera sa de arhitect este cunoscută doar în segmente. Prima sa clădire ecleziastică cunoscută este biserica reformată din Dumbrăvioara (1784–1786), care, chiar dacă este mai mică ne amintește de biserica băimăreană, mai ales în privința concepției fațadei și a spațiului interior. Comanditarul bisericii de la Dumbrăvioara – concepută pe baza unor proiecte-tip ale perioadei – a fost Sámuel Teleki, al cărui familie dispunea de moșii întinse și în Maramureș, având mai multe imobile și în Baia Mare, și prin el băimărenii ar fi putut să contacteze și pe Péchy. Cum am văzut, turnul bisericii băimărene, construit după moartea arhitectului, este de fapt copia turnurilor celei mai vestite clădiri al acestuia, și aceasta poate fi apreciată nu numai ca și urmărirea unui exemplu renumit din regiune dar și ca alegerea unui tip de turn care, datorită identității arhitectului, va corespunde și stilistic cu clădirea mai veche.ˮ

13. Biserica reformată din Baia Mare.

Biserica este un edificiu monumental aflat pe strada Podul Viilor din Baia Mare. De-a lungul timpului a fost practice o emblem pentru peisagiștii Școlii de Pictură de la Baia Mare. Aproape că nu există un peisaj urban pictat de aceștia în care turnul acestei biserici să nu apară.

Fațada bisericii este definită de turnul înalt și poarta de acces ce are deasupra un decor în formă de ghirlandă. Interiorul bisericii este puritan, atrage atenția mobilierul elegant printer care regăsim o bancă preoțească pictată, datată la 1786, inscripția indicând și numele donatorului: Mária Szilágyi. Ne atrage atenția și amvonul cu coronamentul, ambele de formă circular. Deasupra coronamentului amvonului se ridică un pocal din care se revarsă o ghrirlandă de Frunze și struguri. La fel de interesantă și importantă este orga construită de Andreas Eitel prin donația lui Sára Diószegi.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea în turnul bisericii a fost instalat un ceas. Actualmente mecanismul ceasului se află în custodia Muzeului de Istorie și Arheologie din Baia Mare și este expus în expoziția dedicată ceasului. Din păcate acest mechanism nu funcționează și nici reprezentanții bisericii nu cunosc și nu au păstrat în biserică date referitoare la el. Din analiza specialiștilor, cu toate lipsurile se poate spune că el a fost executat în aceași perioadă, poate chiar în același atelier orădean cu cel din Turnul Ștefan datat la 1895.

14. Mecanismul ceasului vechi din turnul Bisericii Reformate .

* Datele referitoare la ceas le-am primit de la muzeograful expert Lucia Pop de la Muzeul de Istorie și Arheologie din Baia Mare

Biserica Luternă din Baia Mare

Cultul a apărut în Baia Mare în secolul al XVI-lea, când Sylvester Erdos János, originar din Seini, după ce a studiat la Wittenberg a adus în oraș suflul reformat. Din acest moment se ia în considerare existența în oraș a bisericii luterane. Prima biserică luterană a fost construită în 1693 cu ajutorul lui Apafi Mihaly I principele Ardealului. Iezuișii au demolat acestă biserică în 1766. O perioadă credincioșii au folosit diferite case pentru serviciile liturgice. În 1805 s-a construit o nouă biserică, dar din lemn și între 1911și 1912 a fost ridicată actuala biserică. În interior aceasta păstrează însă o serie de obiecte provenite din vechea biserică de lemn:Băncile, candelabrul, orga din 1886 și accesoriile altarului din 1901. Altarul a fost pictat în 1903 de unul din întemeietorii Coloniei de pictură de la Baia Mare, Ivanyi Grünwald Béla.

15. Biserica Luterană din Baia Mare.

Catedrala Adormirea Maicii Domnului

Începând cu a doua parte a secolului al XVIII-lea apare pentru oraș o nouă problemă. Românii de confesiune greco-catolică cer un lot de pământ pe care să poată ridica o biserică și o școală. Maria Tereza dispune în 1767 acordarea unui teren, în suburbiile orașului, atât pentru biserică cât și pentru școală. Aflat dincolo de zidurile orașului, terenul se învecina la est cu grădina Monetăriei și la sud cu calea Curuli având în vest zidul orașului. Biserica a fost ridicată în 1771, iar în 1787 sunt consemnați la Baia Mare 1114 credincioși de confesiune greco-catolică și o biserică din lemn. La începutul secolului XX biserica, prea mică, a fost înlocuită cu o nouă biserică din piatră. Construcția ei a avut loc între anii 1905-1911, clădirea fiind azi declarată monument de arhitectură.

Elita intelectuală și administrativă a orașului a încercat de-a lungul timpului să ridice orașul din punct de vedere administrativ. Unul din demersuri a fost și devenirea orașului ca reședință episcopală. La 5 iunie 1930 orașul Baia Mare a fost ales ca reședință a Episcopiei Greco-Catolice a Maramureșului structură eclezială înființată în 1927 printr-un Concordat între Sfântul Scaun și Regatul României. Noua episcopie avea jurisdicție în Maramureș, Satu Mare și Sălaj. Astfel biserica construită între anii 1905-1911 a devenit, în 1931, catedrală când a fost întronizat ca episcop al Maramureșului P.S. Dr. Alexandru Rusu. În 1948 ea a trecut la cultul ortodox unde se află și azi.

În exterior biserica are un turn clopotniță, intrarea are trei uși cu arcade, cea principală mai mare. În interior biserica are trei nave, cele laterale cu tribune deasupra ceea ce conferă monumentalitate clădirii. Iconostasul, impresionant a fost executate de Keresztesi Karoly, iar icoanele de pe iconostas de renumitul pictor, de origine din Maramureș, Traian Bilțiu Dăncuș, considerat unul dintre cei mai importanți pictori români ai secolului XX.

16. Catedrala Adormirea Maicii Domnului.

Alte obiective importante ale orașului.

Toate clădirile monument pe care le-am prezentat până aici sunt amplasate în Piața veche a orașului sau în proximitate. Trebuie menționat însă că a doua parte a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au adus schimbări importante în organizarea orașului.

Un aport deosebit l-a avut și așezezarea în Baia Mare a pictorului Hollósy Simon și înființarea Școlii particulare de pictură. Deci centrul artistic Baia Mare funcționează aici, neîntrerupt, din 1896. În 1911 Școala de pictură de aici primește o parcelă de teren pe care se construiesc ateliere. Despre acestea vom vorbi și în capitolul dedicat muzeelor.

În cazul în care într-una din casele băimărene s-a născut o personalitate deosebită casa a fost botezată cu numele acestuia spre bveșnica lui amintire. Una dintre aceste clădiri se află în zona istorică a orașului și este cunoscută sub numele de Casa Lendvay. Ea a primit numele actorului Marton Lendvay, născut la Baia Mare la 11 noiembrie 1807. Inițial un actor ce umbla cu o trupă ambulantă a ajuns să joace la Teatrul Național din Pesta. A excelat mai ales în roluri de tragedie, dar a fost un excelent actor în piesele shakesperiene. Datorită faptului că avea și o voce remarcabilă el a jucat și în spectacole de operă. Casa datează din secolul al XVI-lea și, deși a suferit transformări de-a lungul timpului, are și azi, în încăperile de la etaj, elemente ale arhitecturii inițiale / tavane boltite la încăperi.

17. Casa Marton Lendvay

Clădirea Hotelului Regele Ștefan a fost construită de primăria orașului în 1874 când primar era Fésüs Menyhért. Clădirea avea pe lângă hotel un restaurant și un casino. În 1910 ea a suferit o serie de lucrări pentru a fi modernizată. Un lucru este cert clădirea a fost construită în exclusivitate din banii primăriei. Aici a funcționat pînă după anii 1990 un restaurant și un cinematograf.

Din păcate, după 1990 ea a fost vândută, azi primăria se află în conflict de proprietate și clădirea are un statut nesigur. Este restaurată doar în exterior, interiorul, pe care primăria și-l dorește unul multicultural, deocamdată stă în conservare.

18. Hotelul Ștefan (Minerul)

Parcul ˮRegina Mariaˮ

Poate că merită să ne oprim puțin și asupra parcului mare al municipiului. El a apărut ca o grădină publică în anii 1840-1890. De-a lungul timpului el a fost socotit un loc de mândrie pentru băimăreni și apreciat de turiștii care au ajuns aici. De altfel în 1930 orașul a primit statut de Stațiune belneoclimaterică a cărui inimă era tocmai parcul care a primit numele ˮRegina Mariaˮ.

Și azi parcul, reamenajat este unul din cele mai căutate locuri pentru relaxare mai ales că în arealul lui se află și Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Baia Mare.

Parcul Central

Orașul s-a mărit de-a lungul anilor și dintr-un orășel cu câteva zeci de mii de locuitori, aproximativ 30.000, la începutul secolului XX a ajuns azi la un număr de peste 130.000. Deci implicit se imțea nevoia de parcuri și în alte zone ale orașului. Printr-un proiect European s-a realizat la Baia Mare un Parc Central desfășurat pe 4 ha. El se remarcă prin elementele de unicitate: un labirint verde de un kilometru; cel mai înalt ansamblu de joacă din România; colecția de cactuși Vida Gheza.

19. Sera de cactuși din Parcul Central din Baia Mare.

2.3.c Insemnele minerești din Baia Mare.

Am considerat necesar să acordăm atenție și acelei meserii care a definit practic de-a lungul timpului orașul. O serie de simboluri ale minerilor le regăsim în diferite colțuri ale municipiului ca o dorință de aducere aminte.

Ar trebui să începem cu prezentarea sigiliului orașului, care redă doi mineri lucrând în fața unei guri de mină. Din păcate acesta a fost victima unui furt din Muzeul de Istorie și Arheologie, cercetările legate de eveniment nefiind finalizate. Putem totuși să le admirăm pe basorelieful de pe Turnul Ștefan. Lucrarea, care conține elemente din vechiul sigiliu, a fost așezată pe turn în secolul al XIX-lea.

Minerii și-au pus întodeauna nădejdea în Dumnezeu atunci când coborau în adâncurile pământului pentru a-și asigura traiul lor și famiilor lor. Ne vom opri doar asupra a două monumente considerate de băimăreni și de cei ce au întocmit hărți cu posibile trasee turistice asupra a două din ele.

Crucea minerilor aflată pe Dealul Crucii din Baia Mare. Memoria colectivă spune că aici întodeauna a existat o cruce și prima au așezat-o acolo minerii băimăreni. Dealul Crucii este atestat documentar în 1411 în legătură tot cu activități miniere. Deși minerii au ca ocrotitori pe Sfântul Nepomuk și Sfânta Varvara și-au luat ca aliat pentru viață și pe Iisus și mai ales crucea pe care au așezat-o pe dealul cel mai important care veghează orașul. Toate crucile așezate acolo au fost din lemn și de aceea ele au fost mereu înlocuite. Că doar crucea cu încărcătura ei simbolică a fost importantă o arată tocmai faptul că cele despre care avem cunoștiință au fost cruci simple din lemn care excelau doar prin dimensiuni.

Capela Minerilor sfințită la 2 iulie 1864 se afla în drumul minerilor spre intrarea în mina de la capătul străzii Iuliu Maniu (Ciocanului). Deși azi nici un miner nu-și mai îndreaptă pașii spre vreo mină, capela este îngrijită și respectată.

Piatra Flottman. Aceasta este piatra pe care a fost încercat și s-a dovedid avantajul folosirii lui în rocă. Încercarea s-a făcut în 1912 și piatra lăsată pe una din aleile parcului. Pe ea apare inscripția ˮFlottman 1912ˮ și insemnul minerilor, cele două ciocane încrucișate.

Statuia Minerului este amplasată în Piața Revoluției (Centrul No) încă din 9 august 1958. Ea a fost concepută de sculptorul Vida Gheza. Amplasarea ei aici nu a fost întâmplătoare, în această clădire a funcționat, pentru o perioadă, Școala Minieră de Stat, apoi Școala de Subingineri, iar acum este proprietatea Companiei Naționale a Metaleleor prețioase și Neferoase – REMIN. Din păcate clădirea este lăsată în părăsire.

20. Statuia Minerului, autor Vida Gheza

* Informațiile legate de aceste insemne le-am obținut din articolul Despre cele câteva monumente și insemne miniere din Baia Mare, autor muzeograf Traian Ursu, în Graiul Maramureșului 15 iunie 2016

Capitolul 3

Muzeele băimărene.

3.1. Istoricul activității muzeale în municipiul Baia Mare.

Despre un muzeu în Baia Mare se poate vorbi începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, mai precis din anul 1885 când intelectuali băimăreni au declanșat înființarea unei asociații care să militeze pentru realizarea unui muzeu al orașului. Două evenimente au determinat intelectualitatea să răspundă acestei chemări: o expoziție istorică din 1889 și înființarea în 1896 a coloniei de pictură. Astfel la 31 auguat 1899 s-a înființat ˮAsociații muzeale băimăreneˮ. În scurt timp asociația număra 110 membrii și peste 1475 de obiecte muzeale și peste 800 de cărți. După Marea Unire muzeul se reorganizează și în 1924 se deschide pentru public cu o colecție de 5026 piese. Legea nr. 1241/1932 inițiată de Nicolae Iorga a pus activitatea muzeală pe o linie științifică. Al doilea război mondial practic întrerupe activitatea muzeului băimărean, care va fi reluată abia în 1950. Un an mai târziu el devine regional și din 1968 județean.

De la început s-a pus problema profilului muzeului. Prioritară pe lista autorităților a fost secția de istorie, dar s-au luat măsuri și pentru dezvoltarea secțiilor de artă, etnografie, științele naturii, istoria tehnicii.

An de an specialiștii muzeului s-au străduit să adune tot mai mult material pentru colecțiile muzeului. Prima expoziție de bază a muzeului a fost una de istoriae în 1956. Trei ani mai târziu, în 1959 s-a înființat oficial secția de artă care în 1960 deschide prima expoziție de ˮartă românească modernă și contemporanăˮ.

Încă de la primele obiecte cu caracter muzeal, o parte importantă o reprezentau cele cu carater etnografic. De aceea atenția conducerii muzeului s-a îndreptat spre obținerea autorizației pentru înființarea unei secții de etnografie care vine în 1964.

Secția de științele naturii s-a îndreptat atenția nu spre fauna și flora locală ci spre frumoasele creații ale naturii din subteran – florile de mină.

An de an specialiștii muzeului au dus o intensă activitate de cercetare de teren și adunare de material cu valoare patrimonială astfel încât a început să se simtă nevoia unor spații adecvate care să adăpostească colecțiile muzeale, dar și să ofere posibilitatea realizării unor expoziții cu caracter permanent și temporar de înaltă ținută științifică și care să ofere turiștilor și vizitatorilor momente memorabile.

Astfel încet fiecare secție se desprinde și începe să funcționeze de sine stătător în spații proprii. Colecțiile au crescut cuprinzând obiecte de mare valoare științifică sau culturală, multe dintre ele cu statul de piese unicat și de piesă aparținătoare tezaurului României.

Începând cu anul 2006 fiecare muzeu a primit statut juridic propriu, desprinzându-se din Muzeul Județean. Muzeele are cel puțin o expoziție de bază cu tematică coerentă care satisface curiozitatea celor care tot mai des le trec pragul. Ele se adresează unei largi palete de turiști atât ca pregătire profesională cât și ca vârstă.

În cele ce urmează vom face o trecere în revistă a muzeelor din municipiul Baia Mare.

3.2. Muzeele din Baia Mare

3.2.a Muzeul Județean de Istorie și Arheologie

Locație: str. Monetăriei 1-3 Baia; Program de vizitare: expoziții – zilnic 9-17; tezaurul joi 10-14; luni închis. Preț:

Așa cum am arătat pe parcursul acestei lucrări Muzeul de Istorie și Arheologie funcționează din 1979 în clădirea fostei Monetării. Un corp de cădire aflat în același perimetru servește pentru spațiu administrativ: birouri, depozite pentru obiecte muzeale de patrimoniu, ateliere de restaurare. Clădirea fostei Monetării este destinată expozițiilor cu caracter permanent ale muzeului, expoziții acre tratează probleme importante ale istoriei locale și nu numai.

Secția de Arheologie aduce în fața publicului vizitator două mari expoziții: Comori ale epocii bronzului din nordul Transilvaniei și Mari civilizații ale antichității. Secția de istorie începe expunerea cu Prima stație de rafinare a aurului și argintului din România alături de Minerit și civilizație în Maramureș. Nu mai puțin interesante sunt și expozițiile Bresle și meșteșuguri urbane sau expoziția Călătorie în universul ceasului.

21. Imagini din expozițiile Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Baia Mare

3.2.b Muzeul Centrul Artistic Baia Mare.

Locație: Str. 1 Mai nr. 8, Baia Mare; program de vizitare: zilnic 9-17; luni închis

Preț: adulți: 7 lei; copii: 3 lei. Nu practică reduceri pentru grupuri și persoane de vârsta a treia.

La München, la sfârșitul secolului al XIX-lea, prestigiosul pictor Simon Hollósy originar din Sighetu Marmației a întemeiat o Școală de pictură. Susținut de alți tineri, în 1896, au hotărât să vină la Baia Mare pentru a-și petrece vacanța la o școală de vară. Până în 1901, Simon Hollósy, a condus școala de vară de la Baia Mare, care din 1902 se transformă în Școala Liberă de pictură. Astfel, în Baia Mare, s-a creat un mediu în care o viața artistică deosebită s-a dezvoltat. În 2016 acest fenomen a împlinit 120 de ani. ˮComplicitatea care a luat naștere între artiștii veniți de peste tot și băimărenii care îi găzduiau în schimbul unei lucrări de artă create in situ, a generat o mișcare ce a atins atât activitatea de craeție, cât și aspectele legate de colecționarea lucrărilor sau cele ale reședințelor temporare pentru artiști.ˮ ( Ghinea, 2016, p. 57)

Muzeul Centrul Artistic Baia Mare este, într-un fel, unic în peisajul muzeelor de artă din țară și nu numai. Aici, în expoziția pe care muzeul o prezintă publicului, sunt expuse numai lucrări ale pictorilor care au lucrat în această Colonie. Aceasta nu înseamnă că muzeul nu deține și alte valori. Între cele peste 3300 de piese sunt prezente și lucrări ale unor maeștri ai picturii europene din secolele XVIII-XX, dar și lucrări ale unor pictori români contemporani. (Informații primite de la muzeograful expert Mihai Muscă, unul din fondatorii muzeului.)

22. Clădirea Muzeului de Artă – Baia Mare.

Referitor la punctele bune și cele slabe ale instituțiilor muzeale din Baia Mare, așa cum le-am perceput în investigațiile făcute putem spune:

-nu au posibilități de acces a persoanelor cu dizabilități decât parțial. În general la parterul instituției.

-în ce privește oferta de suveniruri cel mai bine dotat dintre muzee este cel de Artă, de unde se pot cumpăra inclusiv reproduceri după lucrări ale unor maeștri.

3.2.c Colonia Pictorilor

Locație: str. Victoriei nr. 10 Baia Mare

După așezarea pictorilor în Baia Mare și înființarea Coloniei, primăria a cordat acestora un teren ˮpână când va mai exista ultimul artist la Baia Mareˮ. Atunci s-a construit aici prima clădire cu două ateliere de creație. Apoi alte două ateliere din taxele primăriei pentru alcool. Alți artiști locuiau în case private care aveau ateliere proprii. Băimărenii au iubit mult acești artiști și poate e momentul să subliniem aici o caracteristică a orașului și locuitorilor lui. La mijocul secolului XX aproape nu găseai casă în care să nu existe un tablou a unui pictor băimărean alături de o floare de mină.

De aceea nu ne miră că de-a lungul timpului autoritatea locală a acordat mereu atenție artistilor plastici și spațiilor în care aceștia să-și poată desfășura activitatea. Astfel în anii 68-70 ai secolului trecut în Colonia Pictorilor s-au construit alte două clădiri pentru ateliere.

În acest moment, printr-un proiect se reconstruiește și extinde spațiile destinate creației și expunerii în conformitate cu actualele cerințe. Prin lucrările actuale ˮSe păstrează organizarea arhitecturală, care face să trăiască istoria ce vorbește despre întemeierea acestui loc.ˮ

23. Intrarea în arealul Colonia Pictorilor din Baia Mare

După finalizarea lucrărilor spațiile de creație vor fi din nou vizitabile, iar spațiul expozițional va reflecta permanent creația artiștilor din filiala UAP Baia Mare.

3.2.d Muzeul de Mineralogie Victor Gorduza.

Locație: Bulevardul Traian nr 4; program de vizitare zilnic 9-17; luni închis.

Preț:

ˮSimțeam totuși că pregătirea mea presupunea alte preocupări, cele legate de științele naturii și muzeul din Baia Mare nu dispunea de piese din acest domeniu. Totuși, într-o ladă uitată într-o magazie, s-au descoperit eșantioane minerale. Căutând în registrele vechi de inventar, am descoperit o poziție în dreptul căreia figura 1502 minerale. Împreună cu conservatorul secției, Ecaterina Pop, am început să vedem ce sunt, cum pot fi înregistrate cu date științifice care să poată face mai ușoară identificarea lor în viitor. Am început cu igienizarea, cu realizarea fișelor analitice de evidență științifică și am descoperit o lume nouă, mai ales fascinantă. Atunci mi-am propus să fac în așa fel încât aceste minuni aflate în subsolul bazinului minier Baia Mare să nu mai plece, să rămână în instituția cea mai potrivită să le păstreze și, dacă va fi posibil, să organizez și o expoziție permanentă dedicată florilor de mină.ˮ ( Documentar bibliografic Vcitor Gorduza, 2014, p. 51)

Am ținut să încep prezentarea acestui muzeu cu confesiunea celui care a creat un minunat muzeu pornind de la 1500 de piese și ajungând ca la plecarea din muzeu să lase un patrimoniu de 17.000 eșantioane minerale. Activitatea deosebită a acestui om a făcut ca în final muzeul să-i poarte numele. De altfel Secția de Științele Naturii a și fost prima care s-a desprins din Muzeul Județean în 1992. Un lucru este cert, toți cei ce trec pragul acestui muzeu sunt copleșiți de minunățiile văzute, dar și de modul de expunere, mod care aparține aceluiași muzeograf.

Muzeul este considerat cel mai mare de acest profil din Europa, cu multe exponate considerate unicate mondiale.

Cu adevărat despre acest muzeu și cel care l-a creat se poate spune: ˮA mai construit o casă pe care a dedicat-o inițial băimărenilor, dar ea a devenit a României, a Europei și putem spune a lumii, o casă care adăposteștete minunile create de mama noastră naturră, mai înainte de a fi noi creați.ˮ (Documentar bibliografic Vcitor Gorduza, 2014, p. 9)

24. Muzeul de mineralogie și două eșantioane minerale.

3.2.e Expoziția – Atelierul sculptorului Vida Gheza.

Locație Piața Libertății nr. 17; program de vizitare marți-sâmbătă: 14-18; duminică: 12-16; luni închis.

Atelierul sculptorului Vida Gheza este donația familiei artistului pentru municipiul Baia Mare. Sculptorul băimărean s-a născut la 23 februarie 1913, într-o familie săracă. Părinții lui au pierdut șapte copii după naștere și au hotărât ca noului născut să-i dea un nume nemaiauzit sperând astfel că soarta îl va ocroti. Talentul de sculptor și l-a manifestat de mic, doar la 10 ani a lucrat o nuntă și o înmormântare numai din cuțit.

Prima expoziție a deschis-o la Baia Mare în 1936 și a fost imediat remarcat. Apoi a cutreierat Europa activând și în brigada internațională a Războiului Civil din Spania.Revenit acasă, în perioada războiul urmează cursurile Academiei de Blle Arte din Budapesta. După război are o activitate de excepție cu expoziții numeroase în țară și străinătate. A fost vicepreședinte a Uniunii Artistilor Plastici din România și membru corespondent al Academiei Române. S-a retras din viață, discret, la 11 mai 1980.

Pe lângă sculptură, una din pasiunile sale au fot cactușii având la sfârșitul vieții o colecție cu peste 4000 de exmplare. Inițial colecția a ajuns în posesia Muzeului Județean Maramureș, dar lipsa fondurilor pentru construcția unei sere adecvate a făcut ca ea să ajungă în posesia primăriei municipiului Baia Mare, unde a fost bine întreținută într-o seră adecvată azi putând fi vizitată în Parcul Central al orașului.

25. Atelierul Vida Gheza – exterior și interior

Capitolul 4

Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară

Baia Mare.*

4.1 Istoricul Muzeului de Etnografie din Baia Mare

Perioada 1964-2006

Cultura populară materială și studiul acesteia, precum și prezența obiectelor etnografice în muzeu, au preocupat pe specialiști încă de la începuturile activității muzeale în Baia Mare. În anul 1899, a luat ființă la Baia Mare Asociația Muzeală Băimăreană a cărei membrii au donat sau au determinat pe alții să doneze obiecte ce urmau a constitui primele colecții ale muzeului băimărean. Inițiatorii înființării muzeului băimărean considerau că acesta trebuia să aibă mai multe secții: bibliotecă, secția de istorie, secția de etnografie și secția de științele naturii, fiecare dintre acestea cu sarcini specifice. Astfel secția de Etnografie trebuia să „întreprindă studii de etnografie care să reflecte spiritualitatea oamenilor, folclorul, tradițiile populare, portul popular, producțiile meșteșugărești” etc. După înființarea muzeului, în 1904, atât documentele scrise, inventarele păstrate, documentele fotografice ale unor expoziții organizate în prima parte a sec. XX la Baia Mare atestă prezența în colecțiile muzeului a numeroase piese etnografice.

Cel de la doilea război mondial a întrerupt activitatea muzeală în Baia Mare. Ea a fost reluată în anul 1950, însă atunci se punea un accent deosebit pe secția de istorie. Aprobarea de înființare a unei secții de etnografie și artă populară a venit abia în 1964. Primul muzeograf al acestei noi înființate secții a fost Laura Sârbu. În acei primi ani s-a pus un accent deosebit pe dezvoltarea numerică a colecțiilor muzeale și foarte curând numărul de piese etnografice a depășit 1000 de obiecte. Nici cercetarea nu a fost trecută pe planul al doilea, în acești ani organizându-se campanii de cercetare conduse de eminentul cerectător al culturii populare, Tancred Bănățeanu.

În anul 1969, ca muzeograf al Secției de Etnografie îl găsim pe Sabin Șainelic un pasionat etnograf ce și-a dedicat întreaga viață, până la decesul survenit, mult prea devreme în 1966, muzeului din Baia Mare. Acestui muzeograf i se datorează depistarea și achiziționarea a mai bine de jumătate din actuala colecție a Secțieie de Etnografie din Baia Mare. Din anul 1971 este angajat al doilea muzeograf, Janeta Ciocan. Până în anul 2000 prin secția de etnografie au mai trecut și alți muzeografi, Dumitru Pop, Izidor Râpă, Elena Antal, fiecare aducându-și un aport semnificativ la dezvoltarea acesteia.

Anul 1969 a însemnat și anul de debut al unei activități științifice în organizarea colecțiilor muzeale. Obiectele etnografice au fost aranjate pe colecții, astfel încât să se poată vedea în orice moment care sunt prioritățile în ce privește completarea lor. Tot acum începe și o intensă activitatea expozițională și o cercetare sistematică a fenomenelor culturii materiale populare din zonele etnografice ale nordului Transilvaniei. Această activitate a fost dublată de o intensă preocupare pentru mărirea patrimoniului fără de care activitatea expozițională nu putea fi desfășurată. Urmare a acestei activități patrimoniul secției a ajuns azi la peste 10.000 de piese, multe dintre acestea având valoare de tezaur.

* Pentru acest capitol ne-am bazat mult pe conversațiile cu muzeograful etnolog Janeta Ciocan, unul din fondatorii muzeului, cea care din 1971, până azi, a activat în muzeu. Domnia sa mi-a pus la dispoziție și o lucrare în manuscris care tratează istoria acestei instituții de cultură.

4.1. a Secția pavilionară a Muzeului Etnografic

Dorința, de a face cunoscut și înțeles și altora frumusețea, originalitatea, bogăția și deosebita valoare artistică a artei populare, i-a îndemnat pe muzeografii secției de etnografie a Muzeului Județean să facă o serie de demersuri pentru obținerea unui spațiu adecvat pentru păstrarea obiectelor patrimoniale și pentru organizarea unei expoziții permanente pavilionare, dar și a unui muzeu în aer liber.

În acest sens cei doi muzeografi au elaborat tematicile în vederea organizării la Baia Mare a unei expoziții pavilionare (Janeta Ciocan) și a uneia în aer liber (Sabin Șainelic).

Tematicile respective au constituit examenul pentru absolvirea cursurilor de perfecționare, postuniversitare organizate de către Ministerul Culturii și au fost apreciate pozitiv. Această apreciere a făcut ca, în anul 1973, pentru muzeul pavilionar să fie atribuită clădirea fostului Teatru de Vară aflată la acea dată părăsită și riscând a se distruge. Cum aceasta intrase deja pe lista monumentelor arhitecturale ale orașului s-a considerat că transformarea ei în spațiu expozițional o va salva.

26. Clădirea Teatrului de vară înainte de transformare

Clădirea a fost supusă unor transformări majore pentru a răspunde cerințelor unui spațiu ce va adăposti muzeul. În urma lucrărilor efectuate a rezultat un spațiu expozițional de aproximativ 500 m2, 12 camere de depozite, 3 birouri și alte spații administrative.

Cea mai importantă realizare a fost atelierul de restaurare construit în fostele spații ale cabinelor de proiecții. Acesta are 4 încăperi folosite pentru restaurarea a diferite piese muzeale, lemn, ceramică, textile, fier. La subsolul clădirii s-au realizat două bazine de imersie în soluții a lemnului din construcțiile ce urmau a fi reconstruite în Secțai în aer liber de pe Dealul Florilor. Unul dintre bazine poate primi bârne cu o lungime de 13 metri.

27. Secția pavilionară a Muzeului de Etnografie și Artă Populară Baia Mare

Având toate condițiile asigurate, cu entuziasm, întregul personal al secției de etnografie, a depus eforturi mari și la 4 iulie 1978 a fost inaugurată prima expoziție cu caracter permanent în Muzeul Pavilionar. Expoziția prezenta ocupațiile tradiționale, meșteșugurile populare, instalațiile tehnice, portul popular din zonele etnografice ale județului Maramureș: Țara Lăpușului, Țara Chioarului, Țara Maramureșului și zona Codru. Ea a rămas pe simeze până în anul 1992.

După 1992 expoziția a suferit unle modificări, folosindu-se însă același suport de expunere. La prima revizuire în 1992 au fost aduse în expunere doar obiectele de cult care până în 1990 nu puteau fi expuse ci doar păstrate în depozite. În 2002, întreaga expoziție a fost regândită, dar s-a folosit din nou același suport expozițional cu unele îmbunătățiri de aspect. Această expoziție rămâne pentru accesul puplicului până în 2007.

Trebuie să subliniem că în prima fază după 1990, politica de cadre a fost îmbunătățită, în colectivul de muzeografi intrând persoane tinere doritoare să contribuie personal la evoluția muzeului. Apoi pentru o perioadă de cinci ani Secția de etnografie a fost supusă unui regim de restricții inexplicabil. De la un numpr de 20 de angajați a ajuns la 5 persoane lăsate să vegheze asupra patrimoniului. După anul 2000 lucrurile au început să intre pe un făgaș normal, încet lucrurile părând să intre în normal. Totul a revenit la normal abia după ce s-a luat hotărârea ca fiecare secție să devină un muzeu de sine stătător.

28. Aspecte din vechea expoziție de bază a muzeului etnografic

din Baia Mare înainte de 2007.

4.1.b Secția în aer liber a Muzeului etnografic din Baia Mare

În paralel cu ceea ce se întâmpla în secția pavilionară se lucra intens pentru realizarea unui muzeu în aer liber. În primul rând se punea problema obținerii unui teren adecvat. Aproape toți decidenții vedeau existența unui astfel de muzeu în afara orașului. În final ˮcineva și-a amintit că pe Dealul Florilor există o bisericuță care se strică, că un muzeu al satului presupune și existența unei biserici și poate ar fi bine muzeul să fie amplasat acolo.ˮ

Biserica despre care se face vorbire este acum pe lista monumentelor de arhitectură populară fiind una dintre cele mai vechi din nordul Transilvaniei fiind datată la 1630. Importanța monumentului a fost subliniată de mai mulți autori de-a lungul timpului. Vom extrage câteva citate din aceste lucrări pentru a sublinia și noi importanța monumentului și mai ales motivația vizitării ei. ˮ Construcția din lemn de stejar, cu bârne fasonate pe patru fețe, așezate în sistem blockbau și încheiate în „cheutori drepte” are o arhitectură echilibrată. Primele bârne, așezate peste talpă, sunt cu 3 cm mai late ca cele de deasupra formând un fel de soclu înalt de 75 cm. În partea superioară, cununile care sprijină acoperișul au fost lăsate mai lungi și au fost rotunjite aducând astfel un plus de aspect exteriorului. Planimetric, biserica are prispă (adăugată în secolul XVIII), pronaos, naos și absida altarului pentagonală,nedecroșată. Inițial intrarea în biserică a fost pe latura vestică, dar această ușă a fost blocată în secolul al XVIII-lea când bisericii i s-a adăugat pridvorul și s-a realizat o nouă ușă de acces din acesta. Ușile originale, cea de pe latura vestică și ușa dintre pronaos și naos, au un decor realizat prin sculptare alcătuit din funie, meandre și motive solare, tehnica și stilul demonstrând că sunt opera aceluiași meșter. Ușa veche de acces în biserică are stâlpii laterali decorați cu motivul funiei. La baza lor apare câte o rozetă umplută cu triunghiuri, rozetă pe care o vom regăsi și la baza ancadramentului ușii dintre pronaos și naos. Această ușă monumentală are pe ancadrament și crucea greacă cu brațe egale, alte rozete în partea superioară, iar pe fronton, meșterul Martin și-a sculptat, după părerea arhitectului Andrei Pănoiu, autoportretul alături de nume și anul 1630.

Tâmpla bisericii este un perete compact din bârne de stejar în care sunt practicate doar două uși. Existența a doar două uși de acces în altar, una împărătească și una diaconească, autentifică datarea construcției la începutul secolului al XVII-lea. (foto 18) Altarul este unic în peisajul bisericilor de lemn din nordul Transilvaniei prin calota cu opt nervuri prinse într-o rozetă ca într-o „cheie de boltă”. Din păcate, în perioadacelor peste 20 de ani în care lăcașul a fost părăsit, pictura interioară a fost complet distrusă.

Acoperișul bisericii se încadrează stilului transilvănean, are o singură poală, iar turnul clopotniță are foișor cu doisprezece stâlpisculptați, cu chituși ce formează arcade. Deasupra lui se ridică coiful piramidal străjuit de patru turnulețe.

Istoria ei este una deosebit de interesantă. Inițial biserica s-a aflat în satul Chechiș de lângă Baia Mare. În 1824 chechișenii și-au ridicat biserică de piatră și au lăsat mica biserică în părăsire. ˮLăsată în uitare preț de o sută de ani se cere, de către enoriași, episcopului Greco-Catolic Iuliu Hossu să permită arderea ei. Cerința avea un motiv absolut prozaic, realizarea unor cărămizi arse din care să se construiască o casă parohială. Om cu o pregătire intelectuală deosebită, știind să prețuiască istoria poporului din care se trăgea și pe care îl slujea, episcopul interzice arderea vechii biserici motivând că el o vede transformată în muzeu diecezan. Nu reușește acest lucru, dar după înființarea Episcopiei Greco-Catolice a Maramureșului, sătenii reînnoiesc cererea P.S. Alexandru Rusu. La rândul lui, acesta interzice arderea bisericii și pentru a o salva o transferă în 1939 în Baia Mare, pe actualul amplasament. Urmează o istorie destul de zbuciumată a bisericii, în final ea fiind scoasă din circuitul de cult până în anul 1998, când prin bunăvoința unui al treilea episcop, de această dată ortodox, P.S. Iustinian Chira, biserica este restaurată și reintrodusă în cult.ˮ (Ciocan, Coman, 2016, p. 35)

Oricum ne atrage atenția faptul că Episcopul Iuliu Hossu o dorea muzeu și mulși ani mai târziu ea este cea care aduce în jurul ei un muzeu chiar prin contribuția a trei episcopi, fiecare prin acțiuni diverse contribuind la salvarea monumentului.

( Ciocan, Robescu, Ursu, 2007, p. 7)

În 1998, biserica a fost resfințită, introdusă în cult și a primit hramul Marelui Mucenic purtător de biruință Sfântul Gheorghe. Hramul nu a fost ales întâmplător. Acest sfânt avea o importanță deosebită în satul tradițional. Așa cum îi spune și numele (Gheorghe = lucrător al pământului), el este patronul agriculturilor și crescătorilor de animale. În preajma zilei de 23 aprilie în dsatul tradițional se petreceau o serie de evenimente menite a proteja recoltele și animalele, de a asigura o producție cât mai bună. Muzeul Satului folosește acest moment pentru a reconstitui în muzeu obiceiuri pierdute sau pe cale dispariție. În fiecare an, ieșirea din perioada de conservare a iernii se face prin organizarea în ziua Sf. Gheorghe a unor manifestații care atrag foarte mulți vizitatori. Ziua este dedicată în principal băimărenilor, dar și turiștilor din țară sau străinătate, momentul fiind unul deja așteptat pentru că a intrat în obișnuiță ca ziua să fie petrecută la Muzeul Satului. În acest an am participat și eu și am intervievat câțiva participanți. Unii au și uitat numărul anilor de când negreșit vin aici în această zi. Îi atrage nu numai liturghia special de la biserică, dar și tțrgul meșterilor, chermeza și mai ales ˮdansul la șurăˮ.

Revenind la istoria muzeului trebuie să subliniem că pentru a se organiza această minunată locație s-au depus eforturi uriașe și datorită faptului că, în acele timpuri, un astfel de muzeu nu era deloc dorit de cei care se aflau la conducerea țării. ˮArgumentele prezentate de specialiști și mai ales tematica expoziției care făcea din acest muzeu un unicat în Europa, au determinat autoritățile ca în final să atribuie muzeului nostru un teren de 12 ha, pe Dealul Florilor în jurul bisericuței de lemn aflată deja pe această locație. S-a început cu construcția drumurilor, rețelei de apă pentru hidranți, rețelei de iluminat și apoi au fost aduse gospodării reprezentative pentru cele patru zone etnografice ale județului Maramureș. Eforturile susținute, ale celor doi muzeografi, Janeta Ciocan și Sabin Șainelic, a restauratorului Dâmb Gheorghe, a conservatorilor Dascălu Elena și Petric Maria, a echipei de meșteri formată din cinci membri, pentru aducerea din teren, restaurarea și reamenajarea a 15 obiective, a făcut posibil ca muzeul să fie inaugurat în 1984.ˮ (Ciocan, lucrare în manuscris)

Fiecare construcție a fost demontată, lemnul tratat și apoi remontată în spațiul alocat din Muzeul Satului. La inaugurarea muzeului în circuitul de vizitare s-au aflat doar șapte gospodării: Costeni – sfârșitul sec. XVIII, Lăpuș – mijlocul sec. XIX, Ungureni -mijlocul sec. XIX, Berbești – 1806, Petrova – mijlocul sec. XIX, Preluca Nouă – început sec. XIX, Finteușușl Mare – început sec. XIX. Acestora li s-a adăugat până în 1990 gospodăriile: Bozânta 1847, Giulești 1 – sec XIX, Casa Școală Giulești – 1794, Prislop 1811 și Desești – sfârșitul sec. XVIII, casă despre care se spune că ar fi construită dintr-un lemn.

Trebuie să subliniem că în concepția tematică, satul din inima orașului era unul cu patru cartiere fiacare reprezentând una din zonele etnografice nominalizate de noi mai sus. Acest areal era prevăzut a se înscrie în 6 ha. Pe celelalte 6 ha urmau a se aduce, după anul 2000, obiective ce ar fi reprezentat zonele etnografice începând cu Năsăudul până în Crișana. Tematica inițială a muzeului prevedea ca acesta să devină unul reprezentativ pentru nord-vestul României. Dacă până în 1990 muzeele în aer liber se dezvoltau doar dacă era bunăvoința autorității locale, uneori chiar într-o anumită ˮilegalitateˮ, după aceea ele s-au confruntat cu alte dificultăți. Una dintre acestea a fost dezvoltarea imobiliară care atrăgea atenția unora asupra terenului lor. Astfel și muzeului din Baia Mare i-au fost retrase 6 ha pe care s-a construit un cartier de vile, astfel tematica inițială a căzut, muzeul devenind unul zonal care se referă doar la județul Maramureș.

Monumentele de arhitectură populară enumerate mai sus sunt toate considerate de o valoare deosebită. La fel de valoroase sunt și cele care au fost achiziționate și aduse în muzeu mărind interesul vizitatorilor: casa Cărpiniș datată la 1758, casa Giulești datată 1794, gospodăria Borșa datată la 1795, casa Hovrila de la începutul secolului XIX etc.

Un muzeu în aer liber nu deține doar case și biserici, alături de acestea se găsesc și alte construcții care împreună cu cele enumerate fac ca satul reconstituit să fie cât mai aproape de unul tradițional. Este vorba de construcțiile anexe: șuri, cămări, fântâni, dar și uneltele cu ajutorul cărora țăranul lucra pământul, creștea animalele, prelucra produsele, practica unele meserii. Multe dintre acestea sunt și ele datate și deși nouă celor de azi ne par neimportante în satul tradițional aveau un rol important. Se observă aceasta doar privindu-le și obsevând importanța pe care le-o dădea țăranul prin materialele și tehnicile de construcție. Aș aminti aici: găbănașele din Chechiș datat la 1794 și lucrat cu atâta grijă că ai impresia că e lăcaș de cult; cel din Făurești data la 1830 și acre ne furnizează informații legate de evenimente petrecute în acel an în sat, dar și legate de prețul cerealelor de atunci.

Monumentele din muzeu ne prezintă zonele etnografice, dar muzeografii au avut grijă ca prin intermediul lor, vizitatorul să cunoască zona și în funcție de ocupațiile principale ale locuitorilor. Astfel putem vizita gospodării de agricultor, de pomicultor, de crescător de animale, de viticultor.

Un sector important și căutat de vizitatori este cel care prezintă instalațiile tehnice populare: oloinițele, pivele, vâltorile și morile acționate de apă.

29. Aspecte din Muzeul satului

4.2 Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară

Perioada 2006 – azi

4.2.a Secția Pavilionară

În anul 2006 autoritățile locale au hotărât că muzeele din Baia Mare s-au dezvoltat atât de mult, că fiecare își desfășoară activitatea independent și în aceste condiții, pentru fiecare în parte, ar fi mai bine să se gospodărească singur. Astfel din Muzeul Județean Maramureș care funcționa cu Secția de Istorie și Arheologie, cu Secția de Artă și Secția de Etnografie, prin desprindere au luat naștere trei muzee de sine stătătoare.

Astfel fosta Secție de Etnografie a devenit Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Baia Mare. Fiecare muzeu a dorit să demonstreze că activitatea științifică și cea legată de prezența în fața publicului cu colecțiile sale devine mult mai eficientă.

Expoziții cu caracter permanent și temporar

Primul demers făcut de muzeul cu caracter etnografic a fost aducerea expoziției permanente la nivelul cerințelor mileniului trei, considerând că era perimată, mai ales în ce privea expunerea. Pentru a deveni un unicat între muzeele etnografice din țară s-a decis ca noua expoziție să trateze un subiect important al culturii populare materiale. După deliberări intense s-a ajuns la concluzia că o istorie a lemnului în nordul Transilvaniei este cea mai bună alegere pentru o zonă care până după mijlocul secolului XX a fost una cu o suprafață împădurită de peste 70% .

După elaborarea tematicii s-a realizat și un proiect pentru mobilierul de expoziție. Lucrurile au avansat repede și la 4 iulie 2007, exact după 29 de ani, a avut loc vernisajul expoziției cu caracter permanent: „Lemnul în cultura populară din zonele etnografice ale Județului Maramureș – De la leagăn la mormânt”. Aceasta se dorește, după cum ne mărturisea Janeta Ciocan autorul tematicii, o modestă contribuție la cunoașterea importanței lemnului în comunitățile sătești, din acest areal, începând cu sfîrșitul secolului al XVIII-lea și până în secolul al XX-lea.

ˮAcest imens codru a fost pentru țărani adăpost la vremuri de restriște dar și o nesecată sursă de materii prime pentru realizarea tuturor lucrurilor necesare sau obținerea unor alimente pentru ei și animalele lor. Transilvania acoperită de păduri de conifere și foioase a dezvoltat o bogată și variată civilizație a lemnului. Aici mai pot fi surprinse elemente de cultură populară materială și spirituală în formele ei genuine, aspecte ce reprezintă un interes deosebit pentru cultura populară europeană. Interesul este cu atât mai mare cu cât, în acest spațiu, au conviețuit români alături de maghiari, germani, sârbi, ucrainieini ș.a. în cultura fiecăruia resimțindu-se influențele celorlalți.

Prezența acestor păduri seculare a făcut ca între oamenii care au locuit aici și pădurea cu care conviețuiau să se stabilească relații strânse. Se spune despre români că sunt frați cu codrul, explicația fiind una simplă, aici se ascundeau când cineva le ataca proprietatea. Da este adevărat, dar relația de fraternitate se referă, după părerea noastră la mult mai multe. Pădurea i-a oferit toate cele necesare traiului: adăpost, harnă, medicamente, materia primă pentru a-și construi casa și uneltele etc și pentru aceasta oamenii locului au iubit-o, respectat-o și îngrijit-o. Putem astfel afirma că lemnul a fost cel care l-a însoțit pe omul acestor locuri de la leagăn la mormânt. Din lemn era construită casa în care omul vedea lumina zilei, din lemn era leagănul în care mai apoi era așezat, din lemn era masa pe care moașa îl punea când venea de la biserică sau după care se așeza când era mire și mai apoi era așezat „tronul” (sicriul) din lemn înainte de a porni pe ultimul drum din această lume. Din lemn era blidul pentru ursitoare sau cel din care își potolea foamea, din lemn era scaunul în care învăța să stea în picioare și pe care mai apoi se odihnea trudit de munca câmpului, din lemn erau toate uneltele din gospodărie, din lemn era și casa Domnului în jurul căreia se desfășura întreaga viața spirituală a comunității și am putea repeta din lemn… Aceste obiecte nu au fost doar confecționate ci creatorul, folosindu-se de esența lemnului, de forma lui și prin adăugarea unui decor realizat în multiple tehnici a reușit să lase în urma lui adevărate opere de artă.ˮ (Text introductiv în expoziția dedicată lemnului)

Vizitând această expoziție turistul, cu siguranță înțelege ceea ce a însemnat lemnul pentru omul acestor locuri. Va rămâne impresionat de legătura indestructibilă dintre om și codru, de modul în care primul înțelegea cum să-l îngrijească ca să nu-l distrugă. La fel de mult îl va impresiona și ceea ce au realizat oamenii acestor locuri din lemn, de modul în care dădeau viață obiectelor create din acest material. Textele expoziției lămuresc multe necunoscute pentru vizitator și fac plăcută incursiunea în lumea satului. Impresionant este să afli și ce însemnau unele obiecte din interiorul țărănesc pentru viața familiei și nu numai. În cele ce urmează vom reda câteva dintre acestea care dovedesc că vizita în acest muzeu este o adevărată lecție în incursiunea istoriei satului tradițioanal din nordul Transilvaniei. Astfel aflăm despre rolul mesei: ˮÎn spațiul românesc masa este piesă de mobilier nelipsită din interiorul țărănesc. Ea are loc fix și mai ales o importanță majoră în obiceiurile populare, atât ale celor legate de obiceiurile calendaristice sau cu caracter religios, cât și a principalelor momente ale vieții: nașterea, nunta, moartea.

Masa era centrul evenimentelor din momentele importante ale sărbătorilor de peste an Crăciunul și Paștile. Ca exemplu amintim că în Țara Maramureșului, la masa luată de familie în ziua de Crăciun, capul familiei lega pe toți membrii cu o funie, chiar cu un lanț, pentru a fi sigur că nimic nu-i va despărți, sau punea sub piciorul mesei lama securii pentru ca membrii familiei să fie tari ca fierul.ˮ

Uneltele, realizate și ele în exclusivitate din lemn vorbesc prin intermediul textelor spunându-și povestea. Moara de mână din Stremț ne spune: ˮAm fost făurită în satul Stremț. Pentru ca eu să exist un stejar bătrân de vreo 500 de ani a fost tăiat. E adevărat că din el s-a construit și o casă pentru familia meșterului care mi-a dat și mie viață. De aceea putem spune că acel copac nu a murit ci a trecut într-o nouă existență prin noi, obiectele create de meșteri. Toate aceste lucruri s-au petrecut cam pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Timp de peste 150 de ani am măcinat boabe de grâu și mălai pentru familia în care m-am născut. Apoi vreo 20 de ani am zăcut în uitare, în șură și mă temeam că voi avea soarta altor obiecte vechi din lemn, să ajung pe foc într-o iarnă. Am avut noroc! Într-o zi, un om, m-a văzut în colțul unde zăceam și nu s-a lăsat până ce stăpânul nu m-a vândut. Mă întrebam: oare unde mă va duce? Ce se va alege de mine. Am ajuns la muzeu unde, oameni cu har, m-au tratat cu fel de fel de soluții și m-au așezat în expoziție. Uite așa m-am mai născut o dată și sper să trăiesc cât mai mult. Mii de oameni vin să mă vadă. Unii știu ce sunt alții, mai ales copiii, învață prin mine să înțeleagă cum trăiau oamenii acum vreo două sute de ani când m-am născut.ˮ

Alte obiecte ne atrag atenția prin frumusețea execuției și a rolului lor în obiceiul nunții sau în casa țărănească. ˮÎn nordul României și-au desfășurat activitatea câteva centre de lădari cu o producție mare, a căror produse erau foarte căutate. Aceste centre au lucrat până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ele având o producție continuă pe o perioadă ce depășește 200 de ani. Ne referim aici la centrele din Țara Chioarului: Plopiș, Hovrila și din Codru: Băița de sub Codru. Țara Maramureșului ne prezintă o situație chiar mai interesantă, aici varietatea pieselor întâlnite este foarte mare, concluzia cercetătorilor fiind că, în Țara Maramureșului, au existat meșteri care realizau lăzi de zestre aproape în fiecare sat. Este cert că în toate zonele etnografice, în unele cazuri, lada de zestre a fost confecționată în gospodărie, de către un membru al familiei, cel mai adesea tatăl fetei și din acest punct de vedere, pe ele putem citi și sentimentele părintești.ˮ

Casa aranjată pentru momentul morții ne îndeamnă, pe unii să rememorăm, pe alții ne învață, o serie de obiceiuri legate de momentele importante din cele trei zile. ˮ Pe masă, lângă sicriu, se așeza un vas cu grâu în care stătea lumânarea ce nu se stingea cât timp mortul se afla în casă.

Oglinda se acoperea cu o pânză albă pentru a împiedeca sufletul să se oglindească. În credința populară sufletul e atât de frumos, și în cazul în care s-ar vedea ar rămâne prizonierul oglinzii și nu ar mai pleca din casă.

Sub masă se așeza o oală în care sufletul, în cazul că ar obosi, se putea odihni. Această oală se spărgea în momentul scoaterii mortului din casă ca nu cumva în acel moment sufletul să fie la odihnă.

De subliniat că oala, cea mai veche formă ceramică, are: gură, fund, burtă, gât, mâini (torți), este confecționată din același material ca omul (țărână).

Pe pat se așezau blidele, ștergurile și colacii care se dădeau de pomană pentru sufletul celui plecat. Purtătorii de prapuri primeau desăgi și colac, iar groparii o găină, de preferință neagră.

În expoziție vizitatorul remarcă și piese deosebite ca realizare artistică: leagănul – piesă unicat, lingurile păcurerești – cea mai veche datată la 1734, căucele sau colecția de pecetare. În alaiul de nuntă ne atrag atenția costumele mirilor, dar mai ales podoabele acestora.

Expoziția este într-adevăr una de excepție, dar are un mare neajuns. Textele deosebit de interesante care fac insesizabilă lipsa unui ghid sunt doar în limba română. Turistul străin trebuie să se mulțumească cu imaginația proprie pentru a-și explica unele lucruri. După informațiile primite acest neajuns va fi corectat în perioada imediat următoare, toate textele fiind date la tradus. De asemenea ni s-a părut săracă oferta legată de un suvenir cu care ai dori să pleci. În afara unor pliante, e adevărat scise în mai multe limbi de circulație, muzeul nu oferă nimic.

30. Imagini din expoziția dedicată lemnului

A doua expoziție cu caracter permanent este expoziția: ˮCentrul ceramic Baia Mare moștenire culturalăˮ. Aceasta s-a realizat în baza unui proiect AFCN în colaborare cu Primăria Municipiului Baia Mare. Așa cum subliniază eminentul cercetător al culturii populare românești, prof. univ, dr. Ioan Godea, atât expoziția cât și volumul realizat ca rezultat al cercetării în vederae elaborării tematicii, sunt ˮo reprezentare de tip enciclopedic ce-și propune să reliefeze contribuția băimăreană la istoria ceramicii din România pe firul ultimelor două trei secole de istorie: apariția și dezvoltarea breslei olarilor (pe baza unor documente de arhivă); producția curentă destinată pieței; performanța tehnică și artistică a celui ce urca treptele perfecționării în meșteșug: ucenic, calfă, maistor, modele locale și forme influențate venite din alte zone; sfragistica maistorului și cea a breslașilor; lăzile de breaslă; drumul făuritor de vas ceramic de la materia primă la obiectul finit; tehnicile de producție și modalitățile de ornamentare; uneltele și instalațiile de producție; categoriile, formele și funcțiile din evantaiul olăriei băimărene.ˮ (Ciocan, 2013, p. 6)

Într-adevăr vizitatorul, după ce parcurge această expoziție pleacă satisfăcut din toate punctele de vedere. Descoperă un centru ceramic cu o istorie bogată, în care se lucrează neîntrerupt de peste 400 de ani. Ochiul se bucură de obiecte deosebit de frumoase, multe dintre ele facând parte din Tezaurul de valori al României. Din păcate descoperim și aici imposibilitatea de a pleca măcar cu un pliant, o vedere, dacă nu chiar cu un obiect al olarilor contemporani. Ceea ce în alte expoziții din țară nu am văzut, aici suntem trimiși la creatori acasă, expoziția furnizând date certe despre atelierele acestora care pot fi vizitate.

Despre cele două expoziții cu caracter permanent aflăm de la vizitatori numai lucruri de laudă. Cartea de impresii abundă de texte laudative la adresa acestora. Și specialiștii din țară au numai cuvinte de laudă la adresa lor și le consideră: ˮgândite și realizate la nivel superlativˮ. (Ciocan, 2013, p. 5)

31. Aspecte din expoziția Centrul ceramic Baia Mare

– moștenire culturală –

Sala multimedia și activități cu publicul vizitator.

Această sală din clădirea pavilionară a Muzeului de Etnografie și Artă Populară este destinată unor activități cu caracter cultural-educativ. Paleta de activități este foarte largă: expoziții temporare; activități diverse cu elevii școlilor băimărene, dar și a celor din județ; mese rotunde pe teme etnografice; simpozioane, chiar sesiuni științifice de comunicări pe teme cu profil etnografic și de Artă Populară; lansări de carte etc.

Expozițiile temporare au un rol deosebit de important. O expoziție de bază are o tematică și dezbate pe larg o temă aleasă de autor. În expozițiile temporare se clarifică unele aspecte de cultură și artă populară. Poate fi desfăcut și explicat un anumit motiv popular explicându-se semnificațiile lui, dar și modul în care el apare pe diferite categorii de obiecte create în satul tradițional; altele pot visa aspecte mai largi cum ar fi povestea pâinii de la bobul de grâu la produsul finit sau povestea firului de cânepă de la sămânță la cămașă etc.

Și înainte de a deveni instituție cu statut juridic propriu, și după aceea în Muzeul de Etnografie din Baia Mare, anual, s-au organizat cel puțin 5 expoziții temporare din care cel puțin una era de anvergură: Ceramica din județul Maramureș – de-a lungul timpului; Lutul, Apa, Focul; De la bobul de grâu la pâine; Dela fir la costum; ciclul de expoziții dedicate motivelor tradiționale: motive geometrice, motivul solar, motivul pomului vieții, motivul antropomorf, motive zoomorfe etc.

Toate aceste manifestări culturale au beneficiat de o bună prezentare publicului atât prin afișe cât mai ales prin media. Un aspect care trebuie cu siguranță menționat este activitatea cu elevii de diferite vârste. Între școlile și liceele băimărene și Muzeul Etnografic există o strânsă colaborare. Anual se desfășoară aproximativ 10 proiecte comune în care specialiștii muzeului se implică direct și cu mult profesionalism. Aici în muzeu, prin aceste proiecte, elevii fac cunoștiință cu tradițiile care definesc poporul nostru, cu obiceiuri dispărute sau nu. Învață de unde vin ele și mai ales de ce și prin ce ne definesc, chiar să creeze o serie de obiecte: Amintim aici întâlnirile pentru creația mărțișoarelor și expozițiile cu lucrurile create de copii; spectacolel folclorice; cum arată un costum cu adevărat tradițional etc.

De asemenea un punct în plus datorat municipalității este dirijarea circulației în oraș care nu a neglijat clădirile monument și mai ales a instituțiilor de cultură. Asrfel că orice călător cu mașina poate ajunge fără dificultăți la punctele pe care dorește să le viziteze.

4.2.b Secția în aer liber (Muzeul Satului)

Pentru băimărenii acest sat e alintat sub numele ˮsatul din inima orașuluiˮ sau Satul de pe Dealul Florilor. Putem spune că acest muzeu nu a dispărut total și datorită oamenilor din oraș care nu au aderat la inițiativa mutării lui în afara orașului. Demersul ar fi dus la distrugerea lui, fondurile necesare strămutării nu ar fi putut fi acoperite. Oricum muzeul a pierdut atunci ½ din suprafața alocată inițial și astfel s-a renunțat la rematica inițială el devenind dintr-un muzeu reprezentativ pentru nord vestul României în unul reprezentativ pentru cele patru zone etnografice cuprinse în arealul județului Maramureș: Țara Maramureșului, Țara Chioarului, Țara Lăpușului și zona Codru.

După ce intri în muzeu cu adevărat uiți că te afli în inima unui oraș. Dealul Florilor, plin de verdeață amintește izbitor cu cel al unui sat. Te afli la poalele unei păduri de brad, dar satul e plin de pomi fructiferi plantați aici chiar după ce au fost aduse primele două gospodării. Intrarea în muzeu de duce din start într-o intersecție de drumuri păzită, la fel ca în orice sat din vremurile trecute, de o troiță. Această intersecție este locul din care poți porni în unul din cele patru cartiere a satului, fiecare destinat unei zone etnografice. Se observă cu ușurință diferențele în concepția arhitectonică a oamenilor care le-au ridicat, dar și asemănările care îi determină pe etnologi să vorbească de unitatea culturii populare românești exprimată prin diversitate.

Fiecare gospodărie are o schiță care explică vizitatorului ce construcții conține și mai ales care e rolul acestora. Vizitatorul are timp să se încarce nu numai de informațiile tehnice, dar mai ales cu amănuntele legate de trăinicia construcțiilor, cele mai noi depășind deja 150 de ani de existență. Se va lăsa purtat pe aripile imaginației când va admira decorul stâlpilor de pridvor, a ușilor de acces în case, a decorului, dar și a inscripțiilor de pe meștergrindă. Vechimea caselor o dovedesc inscripțiile de pe meștergrindă sau ușă, ele fiind scrise în limba română dar cu litere chirilice, cât și conținutul lor care au obligatoriu înscris anul construcției, dar și informații interesante legate de întâmplări din perioada în care ele au fost ridicate. Spre exemplu casa șoferiței datată la 1806 furnizează și date legate de prețul cerealelor din acel an: grâu 5 zloți; mălaiu 4 florini.

Vom exemplifica cu câteva dintre aceste construcții pe care vizitatorul le poate accesa în muzeul în aer liber din Baia Mare.

32. ˮCasa Ursˮ din satul Prislop, zona etnografică Țara Chioarului datată pe meștergrindă cu anul 1811 și numele Coszte Urs.

33. ˮCasa Timișˮ din Borșa – Țara maramureșului inscripționată cu numele Popa Găvrilă Timiș și datată pe ancadramentul ușii de intrare 1795.

34. Ușa de acces în cămara (găbănașul) din satul Chechiș datat la 1794.

Un muzeu al satului oferă un spațiu minunat pentru descoperirea comorilor de arhitectură și artă populară, dar el poate fi și locul unde pot fi reconstituite obiceiuri tradiționale fără de care viața în satul tradițional nu putea fi concepută. Ele ne vorbesc concludent despre neamul din care ne tragem rădăcinile.

Am amintit pe parcursul lucrării de faptul că biserica monument din muzeu, cea care poate fi numită punctual 0 a locului, a primit hramul Sf. Gheorghe și am subliniat de ce s-a ales acest hram. Din acel moment ziua de 23 aprilie fiind una de reconstituire a obiceiurilor legate de calendarul agricol de primăvară.

De atunci au apărut mai multe zile în care se serbează în muzeu moment importante: În a doua duminică a lunii mai se sărbătorește Ziua Națională a Costumului tradițional din România; în 24 iunie Ziua mondială a iei românești (Sânzienele); în 14 septembrie Ziua crucii; 20 Octombrie Sfântul Dumitru reconstituirea obiceiurilor legate de intrarae în iarnă.

Începând cu 2009, în muzeul din Baia Mare are loc una din cele mai îndrăgite manifestări de reconstituire a unui obicei tradițional: Crăciun în Maramureș. Momentele derulate în cadrul manifestării reconstituie Ignatul Porcului, Colindatul etc. Cu acest prilej au loc și o serie de conferințe pe tema sărbătorilor de iarnă în nordul Transilvaniei. Manifestarea este, la ora actuală, cunoscută nu numai în țară ci și în străinătate. Sunt turiști care revin an de an tocmai pentru a participa la această manifestare, iar băimărenii participă în număr mare. Ultima participare a adus într-o singură zi peste 3000 de vizitatori în muzeu. La toate manifestările enumerate mai sus, în muzeu se desfășoară târguri ale meșterilor populari din județul Maramureș.

35. Sfântul Gheorghe în Muzeul satului Baia Mare.

36. Sânzienele în Muzeul satului din Baia Mare.

37. Dansul la Șură în Muzeul Satului Baia Mare.

38. Crăciun în Muzeul Satului: Tăiatul pocului în Muzeul Satului din Baia Mare.

În ce privește neajunsurile secției în aer liber ele sunt aceleași pe care le-am nominalizat la secția pavilionară, noua conducere a muzeului fiind preocupată mai ales pentru remedierea acestei situații.

Selectarea riguroasă cu mult profesionalism a monumentelor transferate în muzeul băimărean, devotamentul întregului colectiv fac din muzeu un loc în care vizitatorul găsește informații interesante, obiecte pe care unii le redescoperă cu plăcere, alții abia fac cunoștiință cu ele, obiceiuri pe care se obișnuiesc să le practice și multe alte lucruri plăcute ochiului și sufletului.

Pentru copii Muzeul Satului devine și locul în care își pot nu numai imagina cum se jucau copiii din satul tradițional, dar chiar să practice unele jocuri, să vizualizeze unele creații ale marilor poeți români. Un exemplu este Iarna pe uliță.

4.2.c Activități de promovare a Muzeului de Etnografie.

Muzeele au activități specifice dintre cele mai importante:

Constituirea, administrarea, evidența contabilă și științifică, păstrarea colecțiilor de bunuri cultural cu valoare patrimonială.

Conservarea și restaurarea patrimoniului muzeal.

Punerea în valoare a patrimoniului muzeal.

Acest din urmă punct este deosebit de important prin el muzeul contribuie la

educare și recreere. În cadrul specific oferit de un muzeu cu carater etnografic această activitate presupune organizarea de: expoziții temporare, manifestări culturale, ateliere de creație – în general pentru elevi și tineri, demonstrații ale unor meșteri populari, mese rotunde și dezbateri pe teme veriate legate de cultura populară materială și spirituală.

Muzeul etnografic din Baia Mare a pus un accent deosebit pe astfel de activități. În fiecare an specialiștii muzeului organizează cel puțin 5 expoziții temporare pe diferite teme. Astfel partea din patrimoniu muzeal care nu are loc în expozițiile de bază este scoasă din deposit oferind publicului posibilitatea de a cunoaște și obiectele, dar și teme cu care sunt mai puțin, sau chiar de loc, familiarizați. Amintim aici: Pomul de Crăciun în zona Codru; Credința reflectată în iconografie; Mijloace tradiționale de transport; Expoziție de pluguri; Paștile în iconografia din Transilvania etc.

Pomul de Crăciun în zona Codru.

Credința reflectată în Iconografie.

Alte manifestări expoziționale aduc în fața publicului colecții rare în peisajul muzeografiei românești, muzeul din Baia Mare deținând și astfel de colecții inedite, una dintre ele fiind colecția de pipe ce conține piese din întreaga lume, toate datând din secolul al XIX-lea.

Un alt aspect urmărit este și cunoașterea artei populare și a etnografiei din alte părți ale României urmărindu-se în primul rând demonstrarea asemănărilor, a elementelor de unitate. Unul din muzeele colaboratoare fiind și cel din Tg. Jiu, similitudile între Gorj și Maramureș fiind recunoscute în plan național.

Toate expozițiile organizate au beneficiat și beneficiază de o bună mediatizare. În primul rând prezența lor și timpul cât pot fi acceste de public sunt mediatizate prin Afișe personalizate.

Apoi atenționarea asupra prezenței și mai ales a importanței subiectului dezbătut sunt realizate cu ajutorul presei locale (ziare, posturi TV și Radio)

O altă metodă de a intra în atenția, dar mai ales în conștiința publicului sunt proiectele de colaborare cu instituțiile de învățământ de diferite grade. Pentru elevii mai mici proiectele prevăd pe lângă lecții în muzeu și ateliere de creație pe diferite teme: mărțișorul, oul încondeiat, pictura pe sticlă etc.

Cu studenții colaborările sunt la un alt nivel care vizează cupriderea lor în activități de cercetare și voluntariat.

În ultima perioadă oferta către public s-a diversificat prin realizarea unor seri de film etnologic. Acestea se realizează în colaborare cu cercetători ai culturii populare imateriale de la Centrul pentru îndrumarea Creației Populare.

Foarte interesante și apreciate de publicul iubitor de muzeu sunt și serile de teatru:

experimental, cum ar fi Teatrul Senzorial care oferă informații nu numai vizuale și auditive ci și din sfera celor tactile.

Teatrul la Șură.

Un alt mod de a intra în atenția publicului sunt și spectacolel cu character folkloric sau nu. Muzeul băimărean are particularitatea că se află într-o clădire a cărei destinație inițială a fost Teatru de Vară. În spatele clădirii se află un amfiteatru cu 800 de locuri. Aici Ansamblul Transilvania și alte ansambluri de amatori pot organiza spectacole. Spațiul poate fi închiriat și pentru alte manifestări culturale.