In Pragul Celui de al Doilea Razboi Rece sau Doar Construirea Unui Partenetiat Eficient Relatiile Federatiei Ruse cu Vestul

INTRODUCERE

MOTTO: “Într-adevăr, Rusia și SUA au fost aliați în timpul tragicelor conflicte din cel de-al doilea și primul război mondial, un fapt ce ne permite să ne gândim că există ceva obiectiv ce ne aduce alături în vremurile dificile, și gândesc – cred – că acest lucru are de a face cu interesele geopolitice, dar are și o componentă morală”

Vladimir Putin

Despre NATO și Rusia pot afirma că au o relație complicată și care durează de mult timp, care, de curând a escaladat către o nouă dimensiune. În zilele noastre, relațiile continuă să fie foarte delicate și pot fi descrise aproape ca fiind atât cele mai bune, cât și cele mai rele din totdeauna. Fostul Secretar General, Anders Fogh Rasmussen, a spus în primul lui discurs major focusat pe Rusia (Septembrie 2009) că: „..din toate relațiile NATO cu țările partenere, niciunele nu au așa mult potențial ca relația NATO-Rusia.” Și a avut dreptate. NATO și Rusia, în ultima perioadă, împart interese comune. Printre aceste subiecte însemnate, care sunt comune pentru NATO și Rusia, se află, de exemplu, Afganistanul, controlul armelor, lupta împotriva terorismului, a pirateriei, a traficului de droguri, securitatea cibernetică, Iranul, controlul asupra potențialului Program de apărare antirachetă a Coreei de Nord, rezoluția conflictelor înghețate, cooperare economică, securitate energetică, ajutor și prevenire a dezastrelor naturale, cât și a celor făcute de om și crima organizată. Pe de altă parte, NATO și Rusia încă au multe dispute și diferențe. Acestea sunt intensificate de cicatricea precauției și scepticismului, care a fost lăsată de Războiul Rece. Acestea au putut fi observate de-a lungul multor dezacorduri precum conflictul trecut din Kosovo, Serbia, Georgia, și bineînțeles conflictul din Ucraina, care este cel mai actual și cel mai relevant în acest moment. Disputa este inevitabilă, ținând cont de faptul că a cauzat suspendarea cooperării practice a NATO cu Rusia, care durează până în prezent.

Șefii de Stat și de Guvern ai țărilor membre în Alianța Nord-Atlantică, s-au adunat la Wales într-un moment esențial în securitatea Euro-Atlantică și au ajuns la concluzia că acțiunile agresive ale Rusiei împotriva Ucrainei, cu siguranță, au însemnat provocări pentru viziunea lor cu privire la o Europă integrală, liberă, unde domnește pacea. Aceasta poate avea consecințe pe termen lung asupra păcii și securității din regiunea Euro-Atlantică, cât și asupra stabilității din întreaga lume, iar Alianța Nord-Atlantică rămâne o sursă esențială de stabilitate în această lume imprevizibilă.

Aliații au avut și continuă să aibă pe parcursul muncii pe care o desfășoară, o discuție strategică referitoare la securitatea Euro-Atlantică și Rusia. Această discuție va asigura baza viziunii NATO cu privire la apropierea de Rusia și cu privire la mecanismele relațiilor Alianței cu Rusia, în viitor.

Pentru mai mult de două decenii, NATO s-a străduit să construiască un parteneriat cu Rusia, inclusiv prin mecanismul Consiliului NATO-Rusia, bazat pe Actul Fondator NATO-Rusia și pe Declarația de la Roma. Rusia a încălcat angajamentele, precum și dreptul internațional, astfel diminuând încrederea în mijlocul cooperării.

Aliații continuă să creadă că un parteneriat între NATO și Rusia bazat pe respect pentru legea internațională ar fi de o valoare strategică. Ei continuă să aspire către o relație cooperativă, constructivă cu Rusia, inclusiv construirea unei încrederi și a unui grad de transparență reciprocă, precum și creșterea înțelegerii comune a pozițiilor forțelor nucleare non-strategice ale NATO și ale Rusiei, în Europa, bazată pe interesele și îngrijorările lor comune cu privire la securitatea într-o Europă unde fiecare țară își alege singură viitorul. Din păcate, aceste condiții pentru parteneriat nu există, de aceea decizia NATO de a suspenda cooperarea militară și civilă cu Rusia rămâne valabilă. Dar canalele politice de comunicare rămân deschise.

Alianța nu caută confruntare și nu reprezintă nicio amenințare pentru Rusia. Dar nu poate și nu va compromite principiile pe care Alianța și securitatea în Europa și America de Nord se bazează. NATO este atât transparentă, cât și previzibilă, și este decisă să afișeze anduranță și rezistență, așa cum a făcut încă de la fondarea ei. Natura relațiilor Alianței cu Rusia și aspirațiile ei pentru parteneriat va fi condiționată de vederea clară a unei schimbări în acțiunile Rusiei care să demonstreze că sunt în conformitate cu legea internațională și cu obligațiile și responsabilitățile ei internaționale.

În vederea construirii unui studiu cât mai aprofundat al problematicii expuse, precum și pentru a încerca o abordare cât mai exhaustivă a ceea ce înseamnă relațiile NATO-Rusia înainte și după perioada Războiului Rece, mai ales relația Rusiei cu Statele Unite ale Americii în actualul context de securitate din Europa, am ales structurarea lucrării în 5 mari capitole, majoritatea având un număr relativ de subcapitole, raportate la vastitatea și complexitatea temei abordate în cadrul acestora.

CAPITOLUL I

O incursiune în istorie.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Pactul de la Varșovia. Perioada Războiului Rece

MOTTO: “În perioada "războiului rece", când toate statele membre ale celor două blocuri militare, Tratatul de la Varșovia și NATO, se suspicionau și se spionau cu înverșunare, cursa înarmăilor era un "sport de masă" al industriilor de armament.”

Hagop Hairabetian

I.1. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

„Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor și, în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul sau individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților atacate, prin luarea in consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice.” Articolul 5, Tratatul Nord-Atlantic, 1949

Divizarea lumii postbelice în cele două blocuri ostile, pe de o parte, Occidentul în frunte cu SUA, iar, pe de altă parte, blocul comunist condus de URSS a dus, în plan militar, la apariția celor două organizații care, timp de aproape cinci decenii, s-au aflat față în față: NATO și Tratatul de la Varșovia.

Această alianță s-a format din state independente, interesate în menținerea păcii și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să răspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptate împotriva ei sau a statelor membre.

De la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, guvernele occidentale erau din ce în ce mai preocupate de faptul că Uniunea Sovietică intenționa să își mențină nediminuată capabilitatea forțelor sale armate. O succesiune de evenimente periculoase au accelerat luarea unor măsuri politice și militare. Printre aceste evenimente au fost amenințările directe la adresa suveranității Norvegiei, Greciei, Turciei, lovitura de stat procomunistă din 1948 din Cehoslovacia, blocada ilegală a Berlinului începută în aprilie acelasi an de către URSS.

Reprezentanții Pactului de la Bruxelles, ai Canadei și ai SUA au hotărât, la 9 septembrie 1948, că punerea în practică a tezei coexistenței pașnice pe termen lung cu URSS nu era posibilă, impunându-se crearea unei uniuni comune de apărare a Occidentului.

Prin Pactul de la Bruxelles, semnat pe 17 martie 1948, Franța, Marea Britanie și Statele Benelux (Belgia, Olanda, Luxemberg) formaseră o Uniune Occidentală, nu numai pentru a-și coordona eforturile de redresare economică, ci și pentru a se dota cu un consiliu militar permanent, însărcinat cu organizarea apărării comune.

După o serie de noi negocieri, care au durat din octombrie 1948 până în martie 1949, acordul a fost semnat la Washington la 4 aprilie 1949.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a fost creată prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord de către miniștrii afacerilor externe din douăsprezece țări: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Italia, Islanda, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia și Statele Unite. Tratatul a fost semnat de Turcia și Grecia în anul 1952, de Republica Federală Germania în 1955, iar în 1982 de către Spania.

Conform prevederilor Tratatului, unul dintre scopurile principale ale acestei organizații urma să fie asigurarea securității militare colective și pregătirea unui sistem de apărare parțial integrat. Consiliul Atlanticului de Nord a fost statuat ca organ decizional suprem și cel mai înalt for de consultări al Alianței Nord-Atlantice.

Alianța Nord-Atlantică este prezentată în toate documentele organizației ca o alianță defensivă, bazată pe cooperarea politică și militară între țările membre independente, înființată în conformitate cu articolul 51 al Cartei Organizației Națiunilor Unite. Așa cum se afirmă în preambulul Tratatului Atlanticului de Nord, membrii Alianței se angajează să salveze libertatea, moștenirea comună și civilizația popoarelor lor bazate pe principiile democrației, libertății individuale și domniei legii.

Scopurile politice și misiunile de bază ale NATO sunt definite de următoarele prevederi esențiale ale Tratatului:

-aliații se vor consulta ori de câte ori unul dintre ei consideră că integritatea sa teritorială, independența politică sau securitatea îi sunt amenințate;

-statele membre ale NATO se angajează în apărarea reciprocă, un atac armat contra uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau America de Nord, fiind considerat ca un atac contra tuturor.

I. 2. Tratatul de la Varșovia și perioada Războiului Rece

Războiul Rece (1947-1991) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a durat până în anul 1989 la căderea regimurilor comuniste din Europa. Opoziția a apărut între două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice diametral opuse. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i se spunea uzual „Blocul oriental sau răsăritean”. Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi din NATO, și era uzual numit și „Blocul occidental, apusean sau Blocul capitalist”. La nivel politico-militar a fost o confruntare între North Atlantic Treaty Organization (NATO, (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) și Pactul de la Varșovia) ( Anexa 1 ). La nivel economic a fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale (așa-numita „lume liberă”, „societate deschisă”) și regimurile comuniste totalitare (așa-numita „societate închisă”).

În perioada “Războiului Rece”, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a avut o contribuție majoră și incontestabilă la menținerea stării de pace și la edificarea acesteia. Prin strategii și amplasări de forțe, prin tendința către echilibru în domeniul armelor convenționale sau printr-o extraordinară flexibilitate intelectuală, Alianța a contribuit la depășirea fără confruntări armate, a unor situțtii tensionate între cele două blocuri reprezentând valori și principii diferite și dispunând de capacități militare semnificative. Răspunzând unei situații dramatice generate de tendințele expansioniste ale colosului sovietic, crearea Organizației Nord-Atlantice a constituit punerea în funcțiune a unei alianțe militare unice în istorie prin durată, prin structurile sale militare și politice originale, prin diferențele dintre aliați, prin sistemul instituțional instituit și prin respectarea suveranității și independenței membrilor săi.

Deși NATO a fost gândită ca o alianță a statelor europene și nord-americane destinată apărării Europei, aderarea Turciei i-a conferit o dimensiune geostrategică transeuropeană.

O a doua redefinire importantă s-a produs după 9 mai 1955, dată la care Germania de Vest a devenit membră. După ce cu un an înainte cererea sovieticilor de a deveni membri a fost respinsă, Moscova a răspuns, la numai câteva zile după aderarea Germaniei de Vest la NATO, prin crearea Pactului de la Varșovia. Respingerea cererii URSS de a intra în NATO și admiterea R.F.Germania (la 6 martie 1955) pot fi considerate ca fiind momentele cruciale care au determinat Moscova să formeze, în replică, propriul bloc militar, respectiv Tratatul de la Varșovia, având ca țări membre Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.Germană, Polonia, România, Ungaria și URSS. Definit ca un tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală încheiat pe o perioadă de 20 de ani, noua organizație opusă NATO avea ca organisme, în plan politic, Comitetul Politic Consultativ (art. 6), iar pe plan militar, Comandamentul Unit al Forțelor Armate (art. 5). Războiul Rece se oficializa, devenind o confruntare între două blocuri ideologice.

Un al treilea moment cu consecințe importante pentru Europa și pentru NATO a fost “revolta” generalului de Gaulle, care nu s-a împăcat niciodată cu comanda militară americană. Astfel, după o serie de dispute, Franța s-a retras în cele din urmă, în 1966, din comanda integrată militară a NATO, iar Alianța a fost silită să își transfere de urgență sediul și cartierul general de la Paris la Bruxelles, unde a rămas până în zilele noastre. Atitudinea Franței a pus în discuție relația dintre cele două maluri ale Atlanticului, o dezbatere care continuă și astăzi.

I. 3. Evenimente majore în care au fost implicate cele două alianțe politico-militare

I. 3. 1. Criza rachetelor din Cuba

Timp de 14 zile, în octombrie 1962, lumea s-a aflat la un pas de război nuclear. După ce Uniunea Sovietică transportase arme nucleare pe teritoriul Cubei și guvernul american le-a descoperit, omenirea s-a aflat în fața celei mai periculoase confruntări a Războiului Rece. Cea mai mică greșeală de calcul făcută fie la Kremlin, fie la Casa Albă, ar fi putut duce la izbucnirea unui război nuclear între cele două superputeri ale lumii.

I. 3. 2. Criza Suezului

Este un episod războinic din timpul perioadei Războiului Rece, constând în atacarea Egiptului de către Franța și Marea Britanie – pentru redobândirea controlului asupra Canalului Suez – și Israel, care cerea încetarea atacurilor unităților neregulate egiptene “fadaiun” contra coloniilor și populației civile israeliene, precum și respectarea dreptului la navigație a vaselor israeliene prin Canalul de Suez.

I. 3. 3. Războiul civil din Afganistan (1973-1979)

Problemele actuale ale Afganistanului au început cu aproape 40 de ani în urmă. În 1973 vărul regelui, Daoud, a organizat o lovitură de stat, proclamând Afganistanul republică iar pe el președinte. În scurta perioadă de conducere a țării de către Daoud, Afganistanul s-a bucurat de venituri provenite din exporturi de petrol și gaze. La 27 aprilie 1978, Daoud a fost răsturnat de la putere și asasinat de către comuniști. În tot acest război civil s-au implicat și cele două super puteri militare, URSS și SUA, prima susținând puterea, iar cea de-a doua opoziția, pe mujahedini. Când luptele interne afgane au luat amploare, Uniunea Sovietică s-a simțit obligată să ajute regimul comunist amenințat și a invadat țara la 27 decembrie 1979.

I. 4. Sfârșitul Războiului Rece

NATO și Pactul de la Varșovia nu au intrat niciodată în conflicte armate directe, dar au fost părți în Războiul Rece pentru mai mult de 35 de ani. Acestea au existat doar prin state satelit, cele două alianțe exercitându-și influența indirect. Cu toate că a existat un moment important, foarte tensionat, în cadrul Războiului Rece și anume Criza Rachetelor din Cuba, care a însemnat apropierea foarte mare de un război nuclear care putea conduce la un al treilea război mondial.

Când a fost clar că Uniunea Sovietică nu va mai folosi forța pentru a controla Pactul de la Varșovia, au început să apară o serie de schimbări rapide în Europa Răsăriteană în 1989. Noile guverne din țările din Europa Răsăriteană au început să fie din ce în ce mai puțin interesate de menținerea Pactului de la Varșovia, iar în ianuarie 1991 Cehoslovacia, Ungaria și Polonia au anunțat că se vor retrage din organizația militară până la 1 iulie al acelui an. Bulgaria a luat o decizie asemănătoare în februarie și era clar că Pactul era pe punctul de a se dizolva. Pactul de la Varșovia a fost în mod oficial încetat la întâlnirea de la Praga din 1 iulie 1991.

CAPITOLUL II

TRANSFORMAREA ORGANIZAȚIEI TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD. PERSPECTIVE

MOTTO: NATO a fost clădit pentru a contracara Uniunea Sovietică în vremurile de odinioară. În prezent, nu mai există nici o amenințare din partea Uniunii Sovietice, pentru că Uniunea Sovietică nu mai există. Unde era altădată Uniunea Sovietică, se află o serie de țări și printre ele, noua și democratica Rusie.

Vladimir Putin

Misiunea NATO a devenit neclară odată cu încheirea Războiului Rece. De la un bloc omogen de 16 state, cum era pe timpul amenințării sovietice, ea a ajuns acum doar un grup pestriț de 28 de state, fiecare cu propriile lui concepții despre ce înseamnă securitatea – un grup care caută permanent noi amenințări pentru a-și justifica existența (și implicit cheltuielile). A început să-și caute noi misiuni, departe de aria ei inițială de interes (Bosnia, Iugoslavia, Afganistan) și totodată s-a conectat cu o alta mare birocrație a lumii, anume cu Organizația Națiunilor Unite. Astfel, în decembrie 1992, NATO se declara “pregatită să asiste ONU în implementarea deciziilor sale referitoare la menținerea păcii și securității internaționale.”Securitatea globală a fost practic redefinită și ea a căpătat, pe lângă dimensiunea militară, și dimensiuni politice, economice, sociale, de mediu sau umanitare”.

În contextul evoluției mediului de securitate internațional și a provocărilor de securitate au fost determinate schimbări în cadrul alianței, ca parte a procesului de transformare care și-au găsit reflectarea in summit-urile NATO de la Praga (2002), Istanbul (2004), Riga (2006), București (2008), Lisabona (2010), Chicago (2012), Wales (2014), iar următorul summit este programat în 2016, în capitala Poloniei, Varșovia.

Transformarea NATO, după sfârșitul Războiului Rece, este orientată spre crearea unui înalt grad de cooperare și încredere reciprocă, de care va beneficia toată Europa.

Transformarea presupune schimbarea doctrinelor, structurilor organizatorice, capabilităților militare ( Anexa 2 ), instrucției, învățământului militar și a logisticii, precum și o schimbare de mentalitate, fiind un proces continuu de adaptare, pentru contracararea rapidă a amenințărilor survenite într-un mediu de securitate foarte dinamic.

Reformarea NATO a presupus o reevaluare a modalităților de realizare a misiunilor sale, implicând o serie de modificări:

– În sens conceptual, implicând necesitatea de a redefini Conceptul Strategic în concordanță cu noile exigențe ale realității, care presupun stabilirea unei noi agende de securitate și transformare militară și politică a Alianței;

– În sens geografic, presupunând extinderea organizației, prin aderarea de noi membri și orientarea spre Europa de Est; Transformarea în sens geografic și funcțional exprimă politica de dublă extindere a Alianței, un proces complex care este singular la nivelul continentului european, fiind în strânsă conexiune cu procesul de extindere a Uniunii Europene spre Europa de Est și Centrală.

– În sens funcțional, prin asumarea de noi funcții, care reflectă intenția membrilor NATO de proiectare a forței în afara spațiului de securitate euroatlantic;

– În sens structural, printr-o adaptare a Alianței la noile provocări și riscuri asimetrice la adresa securității, folosind o structură modernă, flexibilă, durabilă și mobilă. Aceste măsuri au implicat reforma militară și politică a Alianței, crearea Forței de Răspuns, structură a Comandamentului NATO.

II. 1. Consolidarea mecanismelor de parteneriat și cooperare

Ca parte a transformării sale, NATO clădește un parteneriat cu multe țări membre ale NATO, în scopul creării unei Europe mai transparente, în care gradul de neînțelegere și neîncredere să fie redus.

Declarația de la Londra (1990) a reprezentat punctul de plecare al transormării NATO, iar Summitul de la Praga (2002) a asigurat menținerea acestui proces pe un curs corespunzător. Recunoscând existența unor amenințări neconvenționale la adresa securității, a terorismului internațional și a rețelelor criminale transnaționale, aliații au convenit, la Summitul de la Praga din noiembrie 2002, să implementeze schimbări fundamentale în ceea ce privește modul de lucru al NATO.

Conceptul Strategic al NATO semnifică o reconfigurare a însăși filosofiei Alianței, prin proiectarea unor noi structuri de forțe moderne, mobile, foarte bine echipate și dotate, ce pot fi susținute din punct de vedere al resurselor, care pot acționa oriunde este nevoie în afara granițelor naționale, pregătite adecvat să răspundă întregului spectru de misiuni și scenarii.

În ansamblu, în următorii zece-cincisprezeze ani, Alianța va trebui să își dezvolte:

– Capacitatea de a conduce operațiile expediționare multinaționale din zonele îndepărtate cu sau fără sprijinul națiunii-gazdă și de a le susține pe perioade mai mari de timp;

– Capacitatea de a adapta rapid și eficient forța și răspunsul militar la circumstanțe externe neprevăzute, de a acționa rapid și eficient împotriva amenințării teroriste mondiale; de asemenea, Organizația Nord-Atlantică va trebui să aibă abilitatea și flexibilitatea necesară ducerii operațiilor în circumstanțe în care eforturile autorităților, instituțiilor și națiunilor implicate au nevoie de coordonare, pentru a atinge rezultatele dorite.

– Capacitatea de a furniza sprijin militar operațiilor de stabilizare și eforturilor de reconstrucție corespunzătoare fazelor desfășurării unei crize internaționale, precum și posibilitatea de a desfășura forțe interoperabile ce pot coopera cu forțele partenerilor Alianței.

În acest sens, forțele NATO trebuie să fie echilibrat dezvoltate, flexibile și eficiente, pentru a fi capabile să ducă întreaga gamă de misiuni pentru care au fost construite, dacă Alianța va fi nevoită să desfășoare un mare număr de operații. Printre diversele cerințe enumerate, acest ghid subliniază cea mai importantă prioritate a NATO, anume definitivarea unei forțe expediționare întrunite, dar și a capacității de a o desfășura și a o susține în teatrul de operațiuni.

În acest proces de transformare trebuie să se încadreze și țările care sunt candidate la statutul de membru al Alianței. Acest deziderat poate fi realizat numai prin desfășurarea unui alt proces, de această dată în sens dublu, de instruire, pe de o parte, a candidaților, iar, pe de altă parte, a membrilor NATO, în privința conceptelor și eforturilor de transformare ce există și se desfășoară atât în cadrul, cât și în afara Alianței, pentru a putea asigura interoperabilitatea viitoarelor operații.

Este de menționat faptul că, după 1990, s-au desfășurat nouă summituri, care au impus un ritm rapid schimbărilor necesare, pentru ca Alianța să poată răspunde cerințelor mediului de securitate, aflat în continuă schimbare.

Astfel, Summitul de la Londra (1990) declara faptul că Războiul Rece s-a încheiat, Alianța afirmând disponibilitatea pentru cooperarea cu foștii adversari; Summitul de la Roma (1991) definea o nouă configurație a NATO și oferea o nouă Concepție Strategică, prin care se autorizau, pentru prima dată, operațiuni ale NATO în afara ariei tradiționale de acțiune; Summitul de la Bruxelles (1994) oferea noului NATO o agendă mai concretă, inclusiv în ceea ce privește extinderea sa potențială și noi mecanisme de securitate și cooperare în întregul spațiu euroatlantic; Summitul de la Madrid (1997) a lansat invitațiile de aderare pentru trei noi membri (Cehia, Polonia și Ungaria), după stabilirea relației NATO-Rusia pe o bază mai solidă; Summitul de la Washington (1999) a permis cuantificarea unei mari părți a experienței câștigate în managementul crizelor în Balcani și a realizat o Concepție Strategică privind gestionarea crizelor și programul de parteneriat la apărarea colectivă a NATO; Summitul de la Praga (2002) a invitat șapte noi țări (Estonia, Letonia, Lituania, Bulgaria, România, Slovenia și Slovacia) să se alăture Alianței și a transformat NATO în mod și mai substanțial pentru a putea face față noilor amenințări ale secolului al XXI-lea; Summitul de la Istanbul (2004) a demonstrat că noul NATO funcționează deja, fiind primul la care au participat ultimii șapte noi membri; Summitul de la Riga (2006) a stabilit noi priorități pentru NATO în ceea ce privește sporirea capacităților militare, precum și lărgirea și întărirea cadrului de parteneriate; Summitul de la București (2008) a invitat două noi state să adere la Alianță (Albania și Croația), arătând disponibilitatea pentru extinderea în spațiul ex-sovietic, Summitul de la Lisabona (2010) a adus un nou Concept Strategic al Alianței, care face referire la noile amenințări ale NATO, cum ar fi atacurile cibernetice și terorismul. În cadrul acestui Summit, membri au decis să dezvolte un sistem de apărare antirachetă comun. Summitul de la Chicago (2012) a permis discuții despre cele mai recente evenimente și impactul lor asupra Alianței, evenimente precum Primăvara Arabă, Războiul Civil din Libia, criza economică globală. Și Summitul de la Wales, din anul 2014, a avut în agenda de lucru teme precum atacurile cibernetice, terorismul, și alte arii de interes pentru securitatea națională a statelor membre.

II. 2. Extinderea NATO

În ianuarie 1994, la Summitul de la Bruxelles, liderii organizației au reafirmat deschiderea Alianței față de includerea ca membri, a altor state europene capabile să respecte principiile Tratatului de la Washington și să contribuie la securitatea zonei Nord-Atlantice. Pentru a deveni membru al NATO, statelor li se solicită îndeplinirea unor criterii politice, economice și militare, pentru a garanta că pot reprezenta atât contribuitori, cât și beneficiari ai securității promovate de Alianță.

De la începutul anilor 1990, trei foste state partenere ale NATO (Cehia, Ungaria și Polonia) au devenit membri în martie 1999, sporind numărul statelor membre la 19. Cu prilejul summitului Alianței de la Praga, din noiembrie 2002, șapte noi state (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia) au fost invitate să înceapă convorbirile de aderare, alăturându-se Alianței la sfârșitul lunii martie 2004. La Riga, în 2006, au fost invitate să adere la Alianță Albania, Croația și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM).

Extinderea s-a concretizat numai pentru Albania și Croația, deoarece la Summitul de la București s-a înregistrat o premieră: pentru prima oară după 1989, un stat membru (Grecia) s-a opus aderării altui stat (FYROM), din cauza numelui pe care acest stat dorește să îl folosească, și anume Republica Macedonia.

II. 3. Relațiile Alianței Nord-Atlantice cu organizații cu obiective de securitate. Parteneriate speciale

De asemenea, având în vedere rolul principal al Rusiei în domeniul securității energetice, problematica ar trebui să devină o temă obișnuită a consultărilor din Consiliul NATO-Rusia, așa cum aceasta a fost inclusă, deja, pe agenda întâlnirilor NATO-Ucraina la nivel de experți.

II. 3. 1. Consiliul NATO-Federația Rusă

Consiliul NATO-Rusia ( Anexa 4 ) este principalul mecanism în ceea ce privește cooperarea NATO-Rusia. Acesta a fost stabilit la Summitul de la Roma din mai 2002 (prima formulă a Consiliului, apărută în anul 1997, nu și-a atins obiectivele, din cauza crizei din Kosovo și a poziției diametral opuse a celor două părți).

În cadrul Consiliului, aliații și Rusia sunt angajați în dialogul politic pe teme actuale de securitate și dezvoltarea cooperării în domeniile de interes reciproc. Astfel, există 17 comisii și grupuri de lucru care abordează probleme precum combaterea terorismului, traficul de droguri, având ca surse Afganistanul și Asia Centrală, amenințarea rachetelor balistice, nonproliferarea nucleară, cooperarea militară, managementul crizelor, reforma sectorului de apărare, planificarea intervențiilor umanitare, cooperarea științifică și securitatea mediului.

La întâlnirea miniștrilor de externe de la Sofia, 28 aprilie 2006, a fost adoptat Acordul care stabilește prioritățile și recomandările în ceea ce privește viitorul raporturilor Alianță-Rusia. Astfel, s-au identificat drept teme majore: consolidarea dialogului politic în cadrul Consiliului; intensificarea eforturilor pentru dezvoltarea interoperabilității și aprofundarea cooperării în domeniul reformei sectorului de apărare; intensificarea cooperării în lupta contra terorismului; dezvoltarea, într-o mai mare măsură, a interoperabilității și cooperării în managementul crizelor; identificarea resurselor adecvate pentru susținerea inițiativelor ambelor părți.

În cadrul Consiliului NATO-Rusia din 4 aprilie 2008, s-a decis să se intensifice activitatea în ceea ce privește răspunsul comun față de riscurile multilaterale la adresa securității comune. Pe măsura extinderii și intensificării dialogului între membrii săi, și în pofida opiniilor diferite manifestate, Consiliul NATO-Rusia s-a dovedit a fi un forum util destinat unor schimburi deschise de informații pe diverse teme, și anume: transformarea NATO, extinderea NATO, scutul antirachetă, Tratatul privind Forțele Armate Convenționale din Europa (CFE) sau independența Kosovo.

II. 4. Evoluția și perspectivele Alianței Nord-Atlantice

Modelată pentru realități politico-militare care au început să se modifice în ultimul deceniu al secolului trecut, Organizația Atlanticului de Nord a fost pusă în fața unor noi provocări.

Primele măsuri au vizat dezamorsarea situației de pe continentul european, urmate de măsuri mult mai profunde, vizând întărirea stabilității și securității pe termen îndelungat: promovarea de noi membri, care îndeplineau responsabilități corespunzătoare și lansarea politicii „ușilor deschise”, asumarea de misiuni noi, vizând îndeosebi stabilizarea unor situații conflictuale ce amenințau securitatea continentală și, în sfârșit, depășirea limitelor spațiale așa cum erau ele definite în Tratatul de la Washington, din 1949.

Concomitent, s-au dezvoltat parteneriatele cu actorii din zonele limitrofe, ceea ce contribuie decisiv la diseminarea valorilor în jurul cărora s-a coagulat Alianța. Parteneriatele se amplifică în continuare, constituind, totodată, un model de relații între state din afara arealului euroatlantic.

Pentru a-și demonstra credibilitatea și atașamentul față de valorile pe care le-a apărat de la înființare, dar și pentru a gestiona eficient noile riscuri și amenințări specifice perioadei post-Război Rece, NATO a inițiat un profund proces de adaptare la noile condiții, un proces de transformare care reprezintă un pas major înainte, în condițiile în care Alianța dorește să rămână organizația politică și militară principală pentru abordarea amenințărilor curente și viitoare.

Alianța dispune în prezent de Forța de Răspuns a NATO (NATO Responce Force-NRF) pentru a reacționa rapid la crizele emergente și de o structură de comandă suplă, prin înființarea Comandamentului Aliat pentru Tranformare de la Norfolk (Virginia, Statele Unite) . Limitele geografice ale Alianței nu mai constituie o problemă în privința asigurării de către NATO a asistenței umanitare, la cererea țărilor aliate și nealiate.

II. 4. 1. Valențele globale de securitate ale NATO

Organizația euroatlantică se constituie într-un generator de securitate cu valențe planetare. Stabilitatea din zona euroatlantică își extinde aria de influență asupra celorlalte spații strategice, cuprinse adesea de tensiuni și conflicte, situații de criză, pericolul escaladării nucleare, al diseminării armelor de nimicire în masă. Aplicarea prevederilor Conceptului Strategic al NATO adoptat la Praga (2002) extinde aria de acțiune a Alianței .

Se poate aprecia faptul că valențele globale de securitate ale NATO sunt date, în principal, de: locul și rolul esențial al acesteia în noua structura globală de securitate; amploarea spațială și demografică; conceptul strategic și misiunile adoptate la summiturile de la Praga, Istanbul, Riga și Lisabona; remodelarea sa ca instituție de securitate prin cooperare; capabilitatea reală de obținere și menținere a echilibrului mondial; extinderea competențelor și mecanismelor de securitate comunitare; lupta sa cu terorismul internațional; întâietatea tehnică și tehnologică militară și uriașul său potențial investițional; adaptarea eficientă la evoluțiile mediului de securitate și, implicit, adecvarea răspunsurilor sale la noile amenințări; noul sistem de relații al Alianței, ce presupune atragerea partenerilor, în special de pe alte continente la acțiuni în spijinul păcii; afirmarea ca furnizor de expertiză în domeniul securității; continuarea politicii „ușilor deschise”.

Unul dintre dezideratele imediate ale Alianței este acela de a fi capabilă să conducă simultan un număr mai mare de operații de mai mică amploare decât în trecut, însă fără a renunța la capacitatea de a duce operații la scară mare, problemă discutată la Bruxelles de către miniștrii apărării din țările membre (8 iunie 2006). Cu această ocazie a fost aprobat Ghidul ministerial pentru procesul de planificare a forței NATO, al cărui scop este acela de a asigura eficiența angajamentelor dintre NATO și ceilalți actori naționali și internaționali.

Planificarea apărării în Alianță reprezintă un element fundamental al acordurilor, prin care țările membre beneficiază atât de avantajele politice și militare, cât și de resursele apărării colective pentru a-și întări securitatea și stabilitatea.

În ultimii ani, Alianța a amplificat contactele și relațiile politico-militare cu state ce urmăresc stabilitatea mondială și care au potențialul și voința de a deveni parteneri credibili în noua arhitectură de securitate. Astfel, în cadrul întâlnirii de la Sofia din 27 aprilie 2006, miniștrii de externe din NATO au decis dezvoltarea relațiilor cu țările care au contribuit la operațiile conduse de Alianță și se pregăteau pentru a se implica și în Afganistan, precum Australia și Noua Zeelandă, dar și cu Japonia sau Coreea de Sud.

Aceasta nu înseamnă că NATO a devenit o alianță globală, ci o alianță cu parteneri globali, ceea ce reflectă deschiderea la dialog cu alte națiuni, atunci când este nevoie.

Sunt edificatoare în acest sens cuvintele fostului Secretar General NATO, Jaap de Hoop Scheffer, rostite după Summitul de la Riga:” Nu avem nevoie de un NATO global. Nu în asta constă transformarea noastră. Tipul de NATO de care avem nevoie- și pe care îl creăm cu succes- este o alianță care își apără membri împotriva amenințărilor globale: terorism, răspândirea armelor de distrugere în masă și statele eșuate. Pentru aceasta, NATO nu are nevoie să devină un jandarm mondial. Avem nevoie însă de o atitudine din ce în ce mai globală față de securitate, unde organizațiile, inclusiv NATO, își joacă rolul lor”.

Un NATO global ascunde pericole structurale deosebite, reliefate, printre alții, de reputatul specialist Charles Kupchan (profesor la Georgetown University, expert în Council on Foreign Relations), care consideră că asemenea propuneri duc, mai probabil, la dispariția Alianței, decât la întărirea ei.

De exemplu, Alianța a prelungit pe termen nelimitat misiunea din Afganistan, care, în pofida prezenței celor peste 40.000 de militari dislocați, se confruntă în teren cu o situație dificil de controlat. Din cauza dezechilibrului înregistrat în cadrul Alianței (diferența enormă de capabilități militare între SUA și ceilalți aliați), a suprasolicitării din Afganistan sau a resurselor limitate de care dispune, agenda NATO ar trebui să se concentreze pe consolidare, nu pe una globală ce ar putea avea drept efect diluarea până la nerelevanță a organizației.

De asemenea, un NATO global ar fi paralizat de multitudinea de interese și de viziuni geopolitice contradictorii; Irakul, Iranul, Libanul sau conflictul israeliano-palestinian reprezintă tot atâtea cazuri în care există dispute transatlantice sau între statele europene. Decât să se transforme într-un mini-ONU al democrațiilor, NATO ar trebui, mai degrabă, să aibă obiective mai modeste și mai realiste: creșterea influenței, consolidarea misiunilor actuale, finalizarea planurilor de extindere în sud-estul Europei și adaptarea instituțiilor la noile realități politice.

Împotriva apariției unei organizații globale se pronunță și membri europeni importanți, precum Franța, Germania, Belgia sau Spania, care se tem că transformarea NATO într-un parteneriat global riscă să distrugă solidaritatea dintre Europa și SUA, reconsolidată după criza irakiană din anul 2003.

De asemenea, adepții lărgirii fără limite geografice susțin că NATO trebuie să depășească cadrul strâmt transatlantic limitativ cu privire la accesul statelor din afara Europei (SUA și Canada sunt membri fondatori) și să integreze orice stat democratic, doritor și capabil să contribuie la îndeplinirea noilor responsabilități ale Alianței, argumentând că operațiunile NATO din Balcani și Afganistan, costisitoare și complicate, beneficiază din plin de contribuțiile unor state ce nu sunt membre ale organizației, și subliniind rolul pozitiv pentru Alianță pe care l-ar avea aderarea țărilor ce împărtășesc cu aceasta valori și o multitudine de interese comune, precum Australia, Brazilia, Japonia, India, Noua Zeelandă, Africa de Sud sau Coreea de Sud.

Este adus în discuție și articolul 10 din Tratatul Nord-Atlantic, care ar trebui modificat din cauza situației paradoxale actuale; astfel, state precum Belarus, de facto nedemocratice sunt acoperite de prevederile Actului Fondator, deoarece se găsesc în Europa, în timp ce democrații autentice precum Australia sau Japonia nici nu pot fi luate în considerare. Din această cauză, criteriul geografic nu ar trebui să mai aibă vreo relevanță, ci numai valorile comune și relevanța politico-militară într-o lume aflată într-o schimbare accelerată.

În luna mai 2006, Consiliul Nord-Atlantic a aprobat primul Plan individual de acțiune pentru parteneriat cu Republica Moldova, iar la 21 septembrie același an i-a propus Georgiei un Parteneriat intensificat, care acoperea întreaga gamă de probleme politice, militare, financiare și de securitate legate de un posibil viitor statut de membru al Alianței.

De asemenea, la 16 octombrie 2006, NATO și Israel au finalizat simultan Programul Individual de cooperare, sub egida Dialogului Mediteranean, și contribuția acestei țări la Operațiunea „Active Endeavour”. Alianța și-a manifestat și intenția de a promova o mai bună înțelegere reciprocă cu țările invitate la Inițiativa de Cooperare de la Istanbul, în special cu țările din zona Golfului.

Un an mai târziu, în octombrie 2007, în cadrul intensificării relațiilor cu partenerii ce acționează în cadrul forței multinaționale din Afganistan, fostul Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, și fostul ministru australian de externe, Alexander Downer, au semnat un important acord prin care Australia va avea acces la evaluările de securitate ale Alianței, inclusiv în privința terorismului internațional.

Cu ocazia Summitului Alianței de la Riga, din 28-29 noimebrie 2006, NATO a anunțat că este de acord să ofere Programul de Parteneriat pentru Pace pentru Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru și a lansat o inițiativă de cooperare în domeniul instruirii prin care oferă expertiză partenerilor din regiunea Mediteranei și din Orientul Mijlociu.

Odată cu Summitul de la Strasbourg – Kehl (aprilie 2009), Secretariatul general a primit misiunea de a crea și a conduce un grup de experți care să elaboreze recomandări vizând Noul Concept Strategic al NATO și să facă propuneri în vederea implementării acestuia.

Statele membre s-au aratat hotărâte să reformeze Alianța pentru a îmbunătăți raspunsul acesteia la actualele amenințări și capacitatea sa de a anticipa riscuri viitoare, această hotărâre materializându-se în Conceptul Strategic adoptat în cadrul Summitului de la Lisabona din anul 2010, Concept care este valabil și astăzi, preconizându-se că Summitul de la Varșovia, din anul 2016, va aduce un nou Concept Strategic.

II. 4. 2. Actualul Concept Strategic adoptat la Lisabona (19 noiembrie 2010):

• reconfirmă ca fiind esențial angajamentul aliaților de a se apăra unul pe altul împotriva oricărui atac;

• deschide calea pentru ca Alianța să-și modernizeze capacitățile necesare pentru îndeplinirea misiunii de bază, aceea de apărare colectivă;

• continuă să promoveze stabilitatea internațională;

• cere aliaților să investească în capabilități cheie pentru a răspunde amenințărilor emergente;

• agreează dezvoltarea în interiorul Alianței a capabilităților necesare de apărare antibalistică și împotriva atacurilor cibernetice;

• reafirmă ideea conform căreia atâta timp cât exista arme nucleare, NATO va rămâne o alianță nucleară;

• afirmă rolul forțelor strategice ale SUA, dar și importanța forțelor militare ale Franței și ale Marii Britanii, care conferă o garanție supremă de securitate a NATO;

Procesul de elaborare a acestui Concept Strategic al NATO a arătat intenția statelor membre de a transforma NATO într-o Alianță flexibilă, capabilă să răspundă eficient noilor provocări de securitate.

Documentul definește trei sracini fundamentale ale Alianței:

a. apărarea colectivă – Articolul 5 al Tratatului de la Washington își păstrează rolul de element central al funcționării Alianței. Este conferită o pondere sporită Art. 4 (consultările aliate);

b. gestionarea crizelor – o pondere importantă este acordată noilor riscuri de securitate și asigurării unor capacități adecvate de răspuns: terorismul, atacurile cibernetice, insecuritatea energetică. Este evidențiată constituirea unei capacități de apărare antirachetă;

c. securitatea prin cooperare – realația cu Rusia își găsește o reflectare echilibrată, prin promovarea cooperării practice și respectarea principiilor care stau la baza acestei relații.

Accente speciale au fost puse pe reafirmarea apărării colective ca element central al NATO și a necesității de a răspunde noilor amenințări de securitate, consolidarea relațiilor de parteneriat, necesitatea consolidării rolului NATO ca for de dialog transatlantic pe probleme de securitate.

Acest Concept Strategic delimitează foarte clar o nișă pentru transformare și evoluție și introduce un amplu număr de inițiative canalizate pe dezvoltarea de noi politici militare și inițiative civile.

În ceea ce privește zonele de vecinătate ale României, se menține interesul NATO pentru Balcanii de Vest, pentru vecinătatea estică, adică Marea Neagră, Caucazul de Sud.

Este menționată în Declarația Summitului și problema autoproclamatei Republici Transnistrene, precum și reafirmarea cu privire la susținerea fără rezerve a principiului de drept internațional generat de suveranitatea statelor, precum Republica Moldova, Georgia, Azerbaidjan.

România și alte 12 state membre ale Alianței Nord-Atlantice au semnat la Chicago primele contracte pentru implementarea acordului privind Sistemul de Supraveghere Terestră al NATO (AGS). Noul sistem AGS care prevede achiziționarea a 5 avioane fără pilot, ar urma să devină operațional în întregime în 2017.

CAPITOLUL III

RUSIA-MOȘTENITOAREA URSS

PERSPECTIVELE FEDERAȚIEI RUSE

MOTTO: URSS ca Heartland, adică Eurasia, întruchipa ideocrația de tip sovietic. Din punct de vedere geografic, aceasta a reprezentat un "Spațiu Uriaș" destul de integrat cu resurse și armament strategic colosale. Principalele atuuri ale URSS-ului au fost înclinațiile "cultural funcționale" ale populațiilor de pe teritoriile sale, cât și prezența unor teritorii greu accesibile, care permiteau formarea unor puncte tehnologice de apărare.

Aleksandr Dughin

Destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991 a provocat mari dezavantaje economice, teritoriale și politice Rusiei, deși ea era considerată, în mod natural moștenitoarea fostei construcții sovietice. După anul 1990, însă, a fost din ce în ce mai dificil pentru Rusia să își mențină statutul de super-putere, de lider geopolitic mondial sau regional.

Conștiente de noile realități, autoritățile de la Moscova și-au concentrat eforturile către Eurasia. Astfel, interesele Rusiei puteau fi urmărite prin promovarea unei cooperări nu numai formale cu Occidentul dar și prin păstrarea calității sale de ,,stat eurasiatic ce nu aparține nici Europei, nici Asiei, ci doar sie însăși”.

Începând cu perioada anilor anii 1990-1991, Asia Centrală a cunoscut transformări radicale: structurile fostului URSS se destrămaseră, iar Kazahstanul, Uzbekistanul, Turkmenistanul, Tadjikistanul și Kârgâstanul, foste republici sovietice, au devenit state independente și, în timp, membre ONU, OSCE, PfP și OCS.

Concomitent, în regiune s-a amplificat ciocnirea între tendințele de modernizare social-economică și cele tradiționaliste, pe fundalul proceselor de cristalizare a identităților naționale (pe baze în special laice, religioase și, mai rar, etnice). În același timp, bogatele resurse de petrol și gaze naturale au trezit interesul marilor puteri și companiilor internaționale și au favorizat integrarea parțială a Asiei Centrale în economia mondială. Spațiul Asiei Centrale traversa la începutul anilor ‘90 o perioadă de remodelare geopolitică, amplificată de competiția dintre marii actori internaționali care doreau să-și protejeze sau să-și extindă influența în regiune.

În acest context, Federația Rusă, ca succesor al URSS, nu și-a ascuns niciodată pretenția de a-și promova – prin mijloace economice, politice și militare – interesele în Asia Centrală și de a-și menține și extinde influența predominantă. Astfel, aproape toate noile state din regiune, au aderat la CSI și au stabilit raporturi de alianță cu Moscova. Atenția conducătorilor ruși, s-a concentrat, în primul rând, asupra Kazahstanului, statul cu cele mai importante resurse energetice (cu baze pentru cercetări spațiale, nucleare și de rachete strategice) și asupra Kârgâstanului (la frontiera cu China), ambele având, între frontierele lor, și semnificative populații rusofone. Raporturile cu Uzbekistanul și Turkmenistanul au evoluat mai puțin favorabil, din cauza faptului că guvernul de la Tașkent a aderat la GUUAM. O atenție particulară s-a acordat Tadjikistanului care ocupă o poziție cheie la frontiera cu Afghanistanul și China, pe direcția strategică: sudul Federației Ruse – India – Oceanul Indian, într-o zonă de permanentă agitație islamistă.

Chiar în perioada desfășurării războiului din Cecenia (1994-1996) și ai războiului civil din Tadjikistan (1992- 1997), Federația Rusă a luat inițiativa – în asociere cu China – de a crea un sistem regional de securitate, cu scopul declarat de a lupta împotriva terorismului și a fundamentalismului islamic. Așa a apărut (în decursul anilor 1995-1996 ) ideea Grupului de la Shanghai, alcătuit din Federația Rusă, China și fostele republici sovietice din Asia Centrală. Cooperarea oficială între aceste state este consemnată la 26 aprilie 1996, când a fost semnat Tratatul de dezvoltare a încrederii militare în regiunile de frontieră. Acesta a fost urmat un an mai târziu de Tratatul privind reducerea forțelor militare în regiunile de frontieră. În iulie 2000, Federația Rusă, China, Kazahstanul, Kârgâstanul, Tadjikistanul (Grupul de la Shanghai, cu Uzbekistanul pe poziția de observator) au decis să-și întărească cooperarea în lupta împotriva terorismului și fundamentalismului islamic, iar summit-ul din 15 iunie 2001, a reiterat aceste hotărâri, consemnând înființarea Organizației de Cooperare de la Shanghai prin semnarea Declarației Organizației de Cooperare de la Shanghai. Semnarea acestei declarații în preliminariile crizei afgane părea un semnal clar pentru SUA că există semne de opoziție la tipul de ordine mondială unipolară. Mai mult, inițiativa de cooperare în domeniul militar era sprijinită de cea anterioară, din octombrie 2000, când Federația Rusă, Belorusia, Kazahstan, Tadjikistan și Kârgâstan au pus bazele Uniunii Economice Euroasiatică, structurată formal după modelul Uniunii Europene. A fost momentul când majoritatea specialiștilor de politică externă prevedeau că viitoarea lărgire a NATO, din noiembrie 2002, urmată de extinderea UE, între anii 2004 și 2007 va transforma Federația Rusă într-un partener al Europei, fără drepturi speciale în reglementarea problemelor continentului. Evenimentele ce au urmat nu au confirmat aceste opinii, Moscova intensificându-și implicarea în Asia Centrală și, parțial, în Orientul Mijlociu. Ca răspuns la Summitul NATO de la Praga, din anul 2002, și întâlnirile președintelui George W. Bush cu liderii Uniunii Europene, Vladimir Putin a efectuat un turneu diplomatic în China și India, ambele state fiind, totodată, și partenere ale SUA (începutul lunii decembrie 2002), utilizând toate instrumentele necesare pentru întărirea poziției sale. În acest sens, Moscova a apelat la CSI, prin Tratatul de Securitate Colectivă al Comunității, pentru păstrarea controlului în regiune. O Forță Comună de Intervenție Rapidă era proiectată încă din 2000, cu unități din Federația Rusă, Kazahstan, Tadjikistan și Kârgâstan iar între Consiliile de Securitate din Federația Rusă și aceste trei republici s- au semnat acorduri de cooperare. La 21 aprilie 2000, șefii de state din Uzbekistan, Kazahstan, Kârgâstan și Tadjikistan au încheiat un acord de cooperare în domeniul luptei antiteroriste. În sudul Tadjikistanului, în aprilie 2001, s-au desfășurat manevre militare cu state-majore și forțe armate din Federația Rusă, Kazahstan, Tadjikistan, Kârgâstan și Uzbekistan („Southern Shield Exercise 2001” – chiar în lunile în care se intensificau ciocnirile din Afghanistan, dintre trupele talibanilor și cele ale „Alianței Nordului”). Concomitent, Moscova a încurajat cooperarea militară dintre Iran și Tadjikistan, cu aportul Federației Ruse (înțelegerile din martie 2001).

În egală măsură, liderii Federației Ruse s-au preocupat și de problematica Afghanistanului; în pofida eșecului militar înregistrat în anii '80, Afghanistanul rămâne o „piesă ” esențială în jocul de forțe și interese din spațiul Asiei Centrale și de Sud, locul în care se interferează politicile Federației Ruse, SUA, Chinei, Indiei, Iranului și Pakistanului. În acest sens, conducerea de la Moscova a urmărit ca nici o putere străină să nu-și poată impune controlul în zonă și ca Afganistanul să nu devină o rampă de lansare a războiului islamist către republicile musulmane, foste sovietice, din Asia Centrală. De aceea, preluarea puterii la Kabul de către talibani, în anul 1996 a fost considerată o amenințare directă de către Federația Rusă. Prin urmare, a sprijinit „Alianța Nordului”, în care activau trupe formate din membri ai minorităților uzbece și tadjice, ostile guvernului din Kabul. Împreună cu guvernele de la Teheran și Beijing, Moscova a încercat, în anii 2000- 2001 să formeze un front anti-taliban și să susțină o ofensivă a „Alianței Nordului” și autorităților din Herat (pro-iraniene) împotriva talibanilor, aflați în relații din ce în ce mai tensionate cu SUA și Pakistanul. Campania SUA împotriva regimului taliban, din toamna anului 2001, a fost astfel primită cu oarecare satisfacție de către Federația Rusă și statele din Asia Centrală, care se pregăteau încă din toamna anului 2000 să intervină împotriva regimului fundamentalist de la Kabul. Cooperarea Federației Ruse cu „Alianța Nordului” – beneficiind de aportul Tadjikistanului, Uzbekistanului și Turkmenistanului – a reprezentat un factor esențial în prăbușirea regimului taliban sub loviturile „Alianței Antiteroriste” conduse de SUA, și menținerea unui control aparent al situației din Afganistan.

Pe fundalul conflictului din Afganistan, declanșat în toamna anului 2001, Uzbekistanul și Turkmenistanul (locuite de populații turcice, orientate spre Ankara și adversare ale tadjicilor și kârgâzilor de limbă și influență iraniană) au căutat să folosească SUA ca o contrapondere la puternica influența rusă. În paralel cu instalarea de forțe americane în ambele state, s-a început pregătirea unor proiecte de anvergură pentru un sistem de conducte cu terminalele în Pakistan, la Oceanul Indian. Această stare de fapt a determinat perceperea SUA drept un partener-concurent al Federației Ruse, în jocul petrolier și politico-militar din Asia Centrală.

Marele merit al lui Vladimir Putin, în ochii rușilor, este acela de a fi redat mândria Rusiei, ca urmare a reinstaurării controlului statului asupra economiei și a repunerii ordinii în sistemul de securitate și apărare, în condițiile în care oamenii structurilor de informații au devenit „consubstanțiali” cu sistemul de putere, formal și informal. Salba de conflicte înghețate implantate la sfârșitul Războiului Rece, din Caucaz, trecând prin Transnistria până la enclava Kaliningrad au fost considerate elementele de siguranță ale unei strategii defensive a Rusiei în perioada Boris Elțân. Sub Vladimir Putin acestea au fost reconsiderate în perspectiva unei politici ofensive a Rusiei, incluzând organizarea unor cazuri-test prin care să fie certificată noua anvergură internațională a Federației Ruse.

Rusia a intervenit militar în Georgia în 2008, în numele doctrinei „apărării cetățenilor ruși”, atacul georgian asupra Osetiei de Sud secesioniste fiind considerat un act de agresiune. Rusia a folosit resurse militare impresionante pentru confruntarea cu un adversar gălăgios dar slab, pentru că au știut că Statele Unite nu vor putea reacționa eficient în apărarea aliatului lor georgian. La fel ca și Statele Unite în Irak în 2003, confruntarea militară a fost rapid câștigată dar gestionarea situației rămâne dificilă. Prezența trupelor ruse ca trupe de „menținere a păcii” în Osetia de Sud și Abhazia a fost confirmată, iar independența lor a fost recunoscută de Federația Rusă, în ciuda declarațiilor privind respectul integrității teritoriale a Georgiei (declarații similare celor privind integritatea teritorială a Iugoslaviei, cu un deceniu în urmă).

Pe acest fond, cuplul Putin-Medvedev a cerut crearea unei noi ordini internaționale bazate pe regulile multipolarismului. În esență, strategia lui Vladimir Putin de transformare a Rusiei într-o mare putere se bazează pe ideea dependenței Occidentului față de Federația Rusă, într-un dublu sens: economic/energetic (Europa) și strategic (Statele Unite au nevoie de Rusia în conflictul din Afganistan și în soluționarea problemei Iranului, în continuarea programului spațial internațional, în îngrădirea sau cel puțin disciplinarea ascensiunii puterilor globale emergente ș.a.). Tactica Rusiei este inspirată de dictonul latin „divide et impera”: Moscova vizează decuplarea Europei de Statele Unite prin promisiunea constituirii unui bloc economic integrat euro-asiatic, precum și a unor politici tarifare prietenoase în domeniul energetic, dar și paralizarea Uniunii Europene ca urmare a divergențelor greu de soluționat dintre adepții unei atitudini conciliatoare, „soft” și cei ai unei poziții ferme, „hard” față de Kremlin. Sub aspectul retoricii europene, au fost amalgamate mesajele dure cu cele mai puțin ostile, cele eurofobe cu cele eurofile, cele confruntaționale cu cele amicale. Atunci când retorica s-a întrupat în politici ea a divizat Uniunea Europeană.

Pe un alt palier, Rusia a inițiat politici ale competiției globale sau folosește o retorică tipică epocii bipolare: intenția de a folosi porturile siriene în competiția cu NATO din Mediterană; exerciții militare demonstrative în Extremul Orient; diverse provocări la adresa aliatului Statelor Unite, Japonia; trimiterea de nave militare în Atlantic și bombardiere în America Latină, în colaborare cu Venezuela chavistă, Cuba castristă și Nicaragua; amenințarea cu remilitarizarea Kaliningradului sau cu lovituri la adresa Scutului Anti-Rachetă, pentru ca ulterior să fie lansată propunerea acceptării amplasării interceptoarelor americane, în schimbul abandonării sprijinului pentru Georgia și alte state din spațiul ex-sovietic; ralierea la grupul BRIC al puterilor internaționale emergente; participarea la sesiunile tot mai dese ale G20. Toate aceste elemente ale baletului politico-diplomatic rusesc au fost percepute drept atacuri sau tentative de reacții ostile lansate într-un ritm alert, pentru a demonstra forța Rusiei, astfel încât negociatorii occidentali să fie puși sub presiune iar câștigurile tactice să fie transformate de Moscova în unele strategice. De exemplu, Rusia dorește controlul asupra traseelor energetice prin Georgia, insistând asupra menținerii unei „zone de securitate” sui generis pe teritoriul georgian dincolo de frontiera Osetiei de Sud și Abhaziei, cu intenția de a bloca astfel accesul Georgiei în NATO și UE.

Gestul care se poate dovedi o eroare strategică pentru Federația Rusă este recunoașterea independenței Osetiei de Sud și Abhaziei, în măsura în care aceste noi „cazuri sui generis” ar putea genera reacții similare în lanț în interiorul Rusiei. Elita politică rusă pare a fi uitat faptul că destrămarea Uniunii Sovietice s-a realizat în primul rând din interior, ca urmare a vântului național care a dărâmat zidurile „lagărului sovietic”. Este greu de crezut, însă, că riscul nu a fost calculat. Acceptarea lui indică faptul că Rusia vede nu doar posibilă îngrădirea prin forță a secesionismului intern, dar și mai puțin costisitoare în raport cu avantajul geo-strategic dobândit în Transcaucazia și cel politico-diplomatic în negocierile legate de Transnistria, Crimeea și Kosovo, respectiv în Europa de Est și Balcanii de Vest.

Ceea ce pare a fi contat prea puțin este pierderea superiorității morale pe care Rusia și-o câștigase în lume în detrimentul SUA, ca apărătoare a integrității teritoriale a statelor mici și mijlocii. Pe termen lung abia aceasta limitează drastic capacitatea de manevră politică a Rusiei la scară globală. Grupul de la Shanghai, din care face parte și China, văzut de Rusia ca o contrapondere la Statele Unite, nu a aprobat gesturile Moscovei de retorsiune la adresa Georgiei și, cu atât mai puțin, recunoașterea independenței Osetiei de Sud și Abhaziei.

În ultimă instanță, ceea ce a contat și a fost urmărit a fost câștigul strategic legat de obiectivul redefinirii ordinii mondiale și, în cadrul acesteia, de definirea statutului post-sovietic al Rusiei la nivel global. Costul strategic principal al unei atari opțiuni este șubrezirea încrederii indispensabile pe care s-ar fi putut crea un parteneriat strategic între Rusia și China. (Probabil, însă, că Moscova nu avea oricum mari speranțe în perspectivele unui asemenea parteneriat așezat pe bazele complementarității toxice între excesul de teritoriu de care dispune Rusia și excesul de populație de care dispune China.) În acest context poziția de noncombat sugerând acordul tacit la dezmembrarea Georgiei este prețul pe care Occidentul euro-atlantic este gata să îl plătească pentru împiedicarea apropierii chino-ruse ca și, în subsidiar, pentru validarea efectelor politicii sale balcanice. Prin atari manevre politice Moscova a dorit să impună deschiderea negocierilor privind o nouă ordine post-unipolară și totodată să își întărească poziția în cadrul respectivelor negocieri. Sunt interesant de consemnat punctele forte ale strategiei globale a Rusiei, astfel cum au fost recent sintetizate de Președintele Medvedev:

– O ordine internațională bazată pe principii și reguli. Prin acest obiectiv primordial, Rusia vrea, de fapt, să beneficieze de predictibilitate și stabilitate, având în vedere că interesele sale sunt complexe iar atingerea lor greu de gestionat pe atât de multiple planuri. Ținând seama de actualul echilibru global de putere, Rusia nu se mai poate baza pe dreptul forței și de aceea urmărește să reabiliteze forța dreptului. (Cu privire la acest aspect este frapant faptul că Rusia și SUA au făcut rocadă de priorități față de ceea ce susțineau în timpul Războiului Rece și mai ales al CSCE.)

– O ordine pluripolară sau multipolară. În acest caz, problema constă în ce înțelege Rusia prin multipolarism. Dacă acest multipolarism este de tip orwellian în care unii poli sunt mai importanți decât ceilalți, atunci este de presupus că Rusia continuă să aibă nostalgiile din vremea bipolarismului și, de aceea, va trebui convinsă să accepte nu numai multipolarismul ci și simetria polilor. Oricum este clar că Rusia nu mai acceptă primatul SUA sau pe un plan mai larg, primatul Occidentului.

– O ordine care să excludă confruntarea. Principiul este corect și presupune reforma instituțiilor internaționale dar el poate ascunde și conștientizarea faptului că Rusia, pe termen mediu și lung, nu are resurse pentru a se confrunta cu ceilalți actori globali. Este posibil, de asemenea, ca Rusia să fi conștientizat faptul că Războiul Rece a fost pierdut de URSS pe teren economic iar nu pe teren militar și că, în epoca post sovietică puterea ei geo-eonomică nu poate rămâne oleo-dependentă.

Escaladarea pericolului confruntărilor militare ar obliga Moscova să își folosească atuurile economice pentru militarizare iar nu pentru diversificarea structurală a economiei sale în scopul de a dobândi sustenabilitatea.

– O ordine care să admită dreptul Rusiei de a-și apăra cetățenii oriunde s-ar afla ei în lume. Aceasta este, de fapt, o abordare naționalistă care, totodată, transformă scopul în mijloc. În speță Rusia dorește un drept de intervenție în fostul spațiu sovietic spre păstrarea acestuia ca sferă de influență.

– O ordine în care Rusiei să i se recunoască interesele în zonele din imediata vecinătate. În mod evident, aceasta este o revenire la sferele de influență, ceea ce este inacceptabil și demonstrează că Rusia trebuie să-și modernizeze conceptul de multipolarism.

Ultimii ani au evidențiat, încă odată, dilema identitar-structurală a statului rus: integrarea sa în Occidentul Extins, cu tot ce înseamnă aceasta sub raportul organizării politice și economice liberal-pluraliste, sau constituirea sa ca un bloc euro-asiatic de sine stătător, cu sateliți central-asiatici sau parteneri din Extremul Orient (China în principal, dar și Japonia, ca alternativă), organizat după regulile „democrației suverane”. Cuplul Medvedev-Putin pare a fi ajuns la concluzia că secretul puterii Rusiei nu constă în alegerea definitivă a unei căi, ci tocmai într-o indeterminare care fascinează și înfricoșează în egală măsură Occidentul și Orientul, ținând trează curiozitatea și atracția față de misterul „sufletului slav”. Pentru strategii ruși o combinație între managementul relațiilor internaționale prin criză, derapajul controlat în acțiunile tactice, securitatea proprie obținută pe seama insecurității vecinilor, utilizarea politică a atuului energetic și exploatarea fricii actorilor globali față de perspectiva confruntării directe între ei (deci inclusiv cu Rusia), alternanța între cald și rece, dulce și amar, agresivitate și amiciție, intransigență și conciliere, principialitate și cinism în atitudinea față de Occidentul euro-atlantic, balansul între deschiderea față de Europa și apropierea de Asia, încurajarea aranjamentelor bilaterale cu membrii UE cumulată cu negocierile directe purtate peste capul europenilor cu SUA, pare a fi cocktailul câștigător. Nu se poate spune cu certitudine că o atare socoteală este corectă. În orice caz, ea indică faptul că reacția democrațiilor euro-atlantice față de Rusia va trebui să țină seama de complexitatea și sofisticarea strategiei acesteia și totodată să găsească justul echilibru între conciliatorism și confruntaționism sau mai exact, respingându-le pe amândouă să ajungă la echilibrul corect între fermitate (strategică) și flexibilitate (tactică). Ceea ce se poate spune la nivel minimal pe un asemenea fond este că Rusia este prea mare pentru a fi integrată, prea puternică pentru a fi îngrădită și prea importantă pentru a fi ignorată; de aceea trebuie asociată (în cadrul unei ordini globale multipolare echilibrate).

CAPITOLUL IV

RELAȚIILE NATO-RUSIA

MOTTO: Rusia este o parte a culturii europene. Din acest motiv, îmi este dificil să-mi imaginez NATO ca un inamic.

Vladimir Putin

Dezvoltarea unui parteneriat de încredere cu Federația Rusă, a fost una dintre cele mai importante priorități NATO încă de la terminarea Războiului Rece și a rămas printre punctele prioritare din agenda NATO reflectându-se asta în Declarația Summitului de la Chicago din 21 mai 2012: aliații au reafirmat lipsa unui adevărat parteneriat strategic cu Rusia. O dată cu terminarea Războiului Rece, a fost evident faptul că reconstruirea securității și stabilității în zona Euro-Atlantică va fi mult mai ușoară cu Rusia ca stat democratic, prosper, stabil, angajat pozitiv în relațiile cu NATO și Comunitatea Internațională, iar acele puține probleme ar putea fi rezolvate fără Rusia. Dimitri Trenin spunea că, „de la sfârșitul Războiului Rece, Vestul a înțeles că Rusia este singură într-un context conturat de armele nucleare, populația ei fiind patronată de o mentalitate de mare putere care nu a fost niciodată întreruptă până acum”. Alți factori care fac esențială angajarea Rusiei includ importanța ei pe scena internațională, cuprind dreptul de veto pe care îl are în cadrul Consiliului ONU, abundența și resursele energetice, rolul pe care îl poate juca ca aliat în combaterea terorismului și relațiile ei cu Iranul și Pyongyang. Dar o apropiere față de Rusia ar fi fost posibilă doar dacă imperativul de a coopera ar fi fost clar, la fel ca multe alte chestiuni din agenda NATO. În continuare aliații au puncte de vedere diferite față de poziția Alianței față de Rusia, dar pe lângă aceste neînțelegeri ale statelor membre, intervine și ideea conform căreia Rusia a demonstrat că poate fi un interlocutor complicat, influențând astfel rezultatele acestor eforturi prelungite.

IV. 1. Contextul istoric și caracteristicile

Interesul NATO pentru a trece rapid peste ostilitățile Războiului Rece, a fost reflectat în vizita Secretarului General, Manfred Woerner, din iulie 1990, la Moscova pentru a exprima mesajul Alianței de prietenie și suportul lui personal pentru intensificarea cooperării, și în eforturile NATO pentru a încuraja Uniunea Sovietică să adere la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic, predecesorul Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic, în 1991 și Rusia să adere la Parteneriatul pentru Pace în 1994. NATO și Rusia, cu succes au pus la punct instituțiile și mecanismele pentru cooperare. Actul Fondator al Relațiilor Comune, Cooperare și Securitate dintre NATO și Federația Rusă, a fost semnat la Paris în 1997, exprimând un ansamblu de angajamente pentru a construi o pace durabilă și atotcuprinzătoare în zona Euro-Atlantică și au stabilit Consiliul Permanent Comun. A asigurat consultații virtuale pe orice problemă pe care NATO și Rusia voiau să o discute și o cooperare practică pe o gamă largă și variată de probleme. Dar Consiliul Permanent Comun nu a avut idee de ambițiile fie ale NATO, fie ale Rusiei și a fost suspendat după campania aeriană din Kosovo; a fost înlocuit în 2002 de către Consiliul NATO-Rusia. Chiar dacă a avut variate suișuri și coborâșuri, relația s-a spulberat o dată cu invazia Rusiei în Georgia în august 2008, dar a revenit la poziția inițială o dată cu Summitul de la Lisabona, din 2010.

Având în vedere suișurile și coborâșurile relației NATO-Rusia, este util să mă concentrez pe un număr de probleme cheie care rămân importante astăzi și care vor avea impact asupra evoluției relației NATO-Rusia în viitor. Lista completă de probleme este una lungă și multe sunt interrelaționate, câteva fiind de importanță secundară sau chiar dispărute. Din perspectiva Rusiei, problemele cheie care au divizat Rusia de NATO includ dezamăgirea Rusiei determinată de faptul că NATO nu s-a dizolvat la scurt timp după Pactul de la Varșovia; implicarea NATO în construirea Iugoslaviei, incluzând atacuri aeriene asupra Bosniei-Herțegovina în 1995 și criza din Kosovo din 1999, care a dus la impunerea rusească de a îngheța relațiile cu NATO; extinderea NATO, în mod special al doilea eșalon de membri dintre statele Baltice; Conceptul Strategic din 1999 care a scos în evidență rolul NATO de a asigura stabilitatea și securitatea în regiunea Euro-Atlantică; și politica aeriană Baltică. Din punctul de vedere al NATO, grijile principale includ eșecul Rusiei de a rechema forțele din Georgia și Moldova ca urmare a Summitului OSCE din 1999; folosirea petrolului și gazului ca o armă politică; amânarea participării Rusiei în Tratatul Forțelor Convenționale în Europa; conflictul Ruso-Georgian; creșterea prezenței militare a Rusiei în Abhazia și Osetia de Sud; declinul democrației în Rusia; și nu în cele de urmă cooperarea cu Iranul. În plus, desigur, stereotipul Războiului Rece s-a menținut și, în unele cazuri, a contribuit la oprirea îmbunătățirilor în relație.

Baza dezvoltării unui puternic și durabil parteneriat dintre Rusia și NATO a fost Actul Fondator semnat în Paris în 1997, care exprima un acord neîntrerupt pentru a construi împreună o pace atotcuprinzătoare și de durată în regiunea Euro-Atlantică bazată pe principiile democrației și securității colective și a stabilit Consiliul Permanent NATO-Rusia. NATO și Rusia au aprobat un câmp larg de subiecte pentru consultare și cooperare practică și acțiuni permanent neîntrerupte pentru care există înțelegeri. Actul Fondator de asemenea conține cei trei NU: aliații reafirmă că nu au intenție, nu au plan și niciun motiv pentru a dezvolta arma nucleară pe teritoriile noilor state membre și nu anticipează nicio nevoie viitoare de a face asta. De asemenea au statuat că nu au niciun plan pentru a avea spații de depozitare ale armei nucleare în aceste state. Dar Consiliul nu a funcționat; nu a îndeplinit așteptările nici ale Rusiei, nici ale NATO și Rusia și-a suspendat participarea după inițierea campaniei aeriene din Kosovo.

Oferta imediată a președintelui Putin pentru a ajuta Statele Unite în lupta împotriva terorismului o dată cu 11 septembrie 2001, a declanșat procesul de inițiere a unei noi ere în cooperarea NATO-Rusia și o nouă relație calitativă. Prin semnarea Declarației NATO-Rusia. O dată cu Roma, pe 28 mai 2002, NATO și Rusia au început cel de-al doilea mariaj. Ei au stabilit Consiliul NATO-Rusia ( CNR ), care a înlocuit Consiliul Permanent Comun ( CPC ), și care a asigurat un mecanism pentru consultație, construire de comun acord, cooperare, decizii comune și acțiuni comune pentru statele membre NATO și Rusia într-un larg spectru de probleme de securitate în regiunea Euro-Atlantică. S-a încercat în mai multe feluri să se dea o nouă formă relației, CNR fiind foarte diferit de CPC. S-a constituit din 20 membri (acum 29), mai bine zis 19 plus Rusia, așa că Rusia avea acum statut egal cu ceilalți membri. În plus, înțelegerea interalianță prin care aliații s-au hotărât în prealabil să ajungă la poziții comune înainte să discute chestiuni cu Rusia în CPC a fost abandonată, chiar dacă aceasta, evident, nu a exclus consultarea aliaților, în unele cazuri în detaliu, pe probleme de CNR, fostul Secretar General Lord George Robertson descriind aceste schimbări într-un mod optimist, și afirmând că diferența dintre 19 plus 1 și 20 nu a fost una de matematică, ci una de chimie. De fapt, conform aliaților participanți, atât în CPC, cât și în CNR, diferența a fost una de la noapte la zi.

Și s-a înregistrat progres în unele dintre ariile de cooperare, pe care aliații și Rusia le-au identificat și care au inclus lupta împotriva terorismului, managementul crizei, non-proliferarea armelor de distrugere în masă, măsuri pentru controlul armelor și construirea încrederii, teatrele de operațiuni, căutarea și salvarea pe mare, cooperarea military-to-military, reforma apărării, urgențele civile, noi amenințări și provocări, cooperare științifică, managementul cooperării în spațiul aviatic, logistică, și un proiect pilot al CNR pentru pregătirea împotriva traficului de droguri. Un interes particular a fost sprijinul Rusiei pentru operațiunile NATO, interes descris de fostul Secretar General Jaap Hoop Scheffer în 2006: „Toate operațiunile și misiunile NATO de după lansarea Consiliului NATO-Rusia au primit ajutor, fie pasiv, fie activ, din partea Federației Ruse. Și militarii ruși au fost angajați în operațiunile de răspuns la criză ale NATO pentru mai mult de 7 ani în Balcani. Fostul ambasador al Statelor Unite la NATO, Victoria Nuland, a descris ca fiind de succes cooperarea dintre NATO și Rusia și contactele military-to-military ca o poveste nespusă care a avut un impact enorm asupra unei întregi generații de departamente militare.”

Împotriva acestor succese, este corect să descriu și parteneriatul NATO-Rusia ca ambivalent și incomplet, cu ruptura clară din relații, ca urmare a Războiului Ruso-Georgian din august 2008 care a fost punctul cel mai critic al relației. În timp ce anunțarea unei noi Păci Reci (sau chiar la modul cel mai extrem, un nou Război Rece) a cedat curând, începând cu 2011 și în a 20-a aniversare a sfârșitului Războiului Rece, moștenirile istorice au continuat să influențeze percepțiile contemporane și să contureze dezbaterile diplomației cheie contemporane NATO-Rusia. Întoarcerea lui Vladimir Putin la Președenție, retorica războinică din timpul alegerilor din martie 2012 și de mai târziu, și continuarea creionării diferențelor referitoare la apărarea NATO împotriva rachetelor balistice, au creionat dubii asupra reajustării relațiilor Statele Unite-Rusia și NATO-Rusia și viitorul cooperării NATO-Rusia.

IV. 2. Dezbateri cheie ale diplomației și directivele relației

Raționamentul reajustării relațiilor NATO-Rusia a fost simplu: relațiile au decăzut post Războiului Rece, după războiul Ruso-Georgian și s-a observat clar o necesitate a invocării unor probleme de interes comun fără să se renunțe la compromisurile sau valorile deținute cu țările cu care Rusia are relații dificile. Atât ariile de interes comun, cât și cele unde sunt diferențe semnificative, sunt largi și foarte multe dintre acestea sunt interrelaționate, de exemplu, apărarea împotriva rachetelor și controlul armelor. Ar fi destul de ambițios să îmi doresc să pot să vorbesc despre toate dezbaterile de diplomație și de directive, așa că acest subcapitol se va focusa pe 5 seturi de probleme: arii de cooperare, extindere, apărare balistică, Georgia și dezvoltările politice și economice în Rusia. Bineînțeles, mai există și alte chestiuni importante care vor fi tot timpul în atenția scenei internaționale pentru mult timp de acum încolo și care vor avea un impact direct asupra evoluției relațiilor NATO-Rusia.

IV. 3. Arii de cooperare

Pentru a accentua clar și de asemenea, pentru a reflecta logic ceea ce se află în spatele eforturilor Statelor Unite și Rusiei pentru a se reseta, găsesc util să încep cu ariile unde NATO și Rusia au puncte comune de vedere și acolo unde provocările fac din cooperare un deziderat pentru cele două-chiar o necesitate. Încă de la început, în Actul Fondator , NATO și Rusia au fost de acord să caute să coopereze pe o gamă largă și într-un număr mare de arii, precum: răspunsul la dezastrele civile, cooperarea military-to-military, cooperarea în combaterea terorismului, siguranța nucleară, pe lângă multe altele.

În spijinul acestor afirmații, la Summitul de la Lisabona, la care, împreună au făcut un bilanț al provocărilor comune de securitate ale secolului XXI, Rusia și NATO au fost de acord să încerce să coopereze în zone precum Afganistan; lupta împotriva drogurilor, nonproliferarea armelor de distrugere în masă și scopurile pentru care acestea au fost construite, lupta împotriva pirateriei, lupta împotriva terorismului și răspunsul la dezastre. Multe dintre acestea sunt arii spre care și-au îndreptat atenția atât CPC, cât și CNR. La Lisabona, NATO și Rusia au convenit să avanseze cooperarea în aceste arii, și nu în ultimul rând, să asigure facilitarea tranzitului trupelor ISAF. Au ajuns la concluzia că o cooperarea de succes le poate ajuta să facă față provocărilor comune și să construiască o fundația mai solidă pentru dezvolarea încrederii reciproce.

IV. 4. Extinderea

De la prima menționare a extinderii NATO, Uniunea Sovietică și apoi Federația Rusă, nu au fost foarte entuziasmate, iar expansiunea continuă a Alianței Nord-Atlantice și perspectivele pentru o viitoare extindere, a fost un factor cheie, iritant aș putea spune, în relațiile NATO-Rusia. Referitor la aceasta, fostul oficial NATO, Chris Bennett a afirmat faptul că să negociezi cu Rusia pentru a evita o mișcare de alunecare anti-Vest și în acest mod pentru a contribui la relațiile cu Rusia ca partener, a fost una dintre cele mai mari provocări alea procesului de extindere. Pentru NATO, extinderea a fost văzută ca un pas mare făcut pentru a contribui la securitatea și stabilitatea în regiunea Euro-Atlantică și, din punctul de vedere al lui Ronald Asmus, un fost senior din Administrația Clinton și unul dintre arhitecții NATO, politica extinderii NATO: a creat mai multă stabilitate democratică la granița de vest a Rusiei decât a fost vreodată, de la Napoleon încoace. Dar Rusia cu siguranță nu a văzut extinderea în acest mod.

Nimeni altul decât expertul american în problema relațiilor cu Rusia, George Kennan, a scris în 1997 că expansiunea NATO va fi cea mai fatidică eroare a politicii externe a Americii din întreaga eră post Război Rece. Kennan și-a bazat argumentul pe ideea că la o asemenea decizie, reacțiile așteptate din partea Rusiei vor fi de sentimente naționaliste, anti-Vest și de tendințe militare; pentru a avea o reacție adversă la dezvoltarea democrației rusești, pentru a readuce atmosfera relațiilor Est-Vest din timpul Războiului Rece și pentru a influența politica externă a Rusiei în direcții care categoric nu erau pe placul Statelor Unite.

În plus față de pierderea statutului și influenței generate de acea extindere, reacția negativă a Rusiei a fost pronunțată mai acut de percepția conform căreia Statele Unite și Germania au oferit asigurări că NATO nu se va extinde mai mult în Est și respingerea ideilor lui Gorbaciov despre o instituție de securitate pan-europeană sau sugestia unei apartenențe sovietice la NATO.

Mulți analiști ruși au argumentat faptul că NATO ar fi trebuit să urmeze desființării Pactului de la Varșovia și cu siguranță nu ar fi trebuit să se extindă pentru a include state din fosta Uniune Sovietică. Ei au văzut extinderea NATO ca fiind proiectată pentru a slăbi și marginaliza Rusia. Rusia a învățat să trăiască cu nemulțirea ei generată de rundele de extindere din 1999 și 2002. Deși opoziția Rusiei față de accesul la Statele Baltice a fost acută, nu a fost la fel de mare ca opoziția cauzată de progresele Ucrainei și Georgiei spre o apartenență la NATO. Efortul de a acorda un Plan de Acțiune pentru Aderare Ucrainei și Georgiei, au fost văzute ca fiind o necesară piatră de temelie a drumului către aderare, la Summitul de la București și apoi, acordurile aliaților, prin care Georgia și Ucraina vor deveni aliate, au provocat o puternică opoziție rusească. Din punctul de vedere al unor analiști, provocarea cu succes a Georgiei de către Rusia în 2008, a fost făcută cu intenția de a stopa progresele Georgiei către aderarea la NATO, așa cum s-a și întâmplat. Evidențe ale persistenței îngrijorării Rusiei cu privire la expansiunea NATO au fost cuprinse în Doctrina Militară a Federației Ruse din 2010, care identifica NATO ca un pericol militar, în special efortul de a atribui funcții globale capabilităților acesteia, puse în aplicare pentru încălcarea dreptului internațional și aducând infrastructura militară a țărilor membre NATO mai aproape de granițele Federației Ruse, urmărond să obțină din aceasta un mijloc pentru a mări blocul NATO.

Și în orice caz, pare că îngrijorarea Rusiei cu privire la expansiune s-a redus, într-o declarație a ambasadorului rus la NATO, din mijlocul lunii iunie 2011, Dimitri Rogozin, care a afirmat faptul că războiul în Libia înseamnă sfârșitul extinderii Alianței către est și începutul unei expansiuni spre sud.

IV. 5. Apărarea antirachetă

Măsurat prin vehemența răspunsului Rusiei, subiectul apărării antirachetă este un alt factor cheie al relațiilor NATO-Rusia. Reacția Rusiei a fost: punerea obstacolelor în vederea obținerii acordului, întrebarea „de ce în vest cooperarea în vederea apărării antirachetă este văzută ca fiind revoluționară”, dar în același timp și căutarea unor perspective pentru acord favorabile ei.

Rusia păstrează sensibilitatea sovietică ridicată față de orice consideră ea că ar putea să îi submineze capabilitățile ofensive strategice și care ar putea cauza schimbarea balanței strategice. Această îngrijorare a fost accentuată de continuarea declinului capabilităților militare convenționale rusești. Despre această teamă a Rusiei, fostul Secretar al Apărării, William Gates, spunea că Rusia are o lungă istorie în ceea ce privește ostilitatea și îngrijorarea față de apărarea antirachetă. Explicarea rațională pentru această sensibilitate este aceea că eforturile pentru apărarea antirachetă ale Statelor Unite sunt văzute ca parte a unui sistem global pentru a neutraliza ofensiva strategică a potențialului altor puteri nucleare, în special Rusia. O varietate de declarații războinice amenințând să vizeze statele aliate care au găzduit elemnetele de apărare antirachetă ale Statelor Unite ( Anexa 5 ), ar fi: să staționeze rachete cu raza scurtă în Kaliningrad, și să efectueze o nouă cursă a înarmării, asta dacă a fost dezvoltat un sistem NATO separat ( Anexa 6 ). În iunie 2004, Președintele Putin, a amenințat că va lua măsuri punitive ca răspuns la planurile de apărare antirachetă ale Statelor Unite ale Americii, incluzând noi ținte din Europa și o întoarcere la era confruntării armate din timpul Războiului Rece. Președintele Medvedev a declarat mai târziu faptul că Kremlinul vede un scut antirachetă ca o amenințare la adresa securității Rusiei și, mai târziu, va instala rachete mobile Iskander în jurul Kalingradului și va folosi echipament de bruiaj împotriva sistemului de apărare antirachetă a Vestului. Aceste îngrijorări vor fi de asemenea reflectate în limbajul pe care Rusia a insistat să fie inclus în preambulul Noului Tratat START, focusat pe existența interrelaționărilor dintre armele strategice ofensive și armele strategice defensive, conform căruia această interrelaționare va deveni mai importantă dacă armele strategice nucleare sunt reduse și că actualele arme strategice defensive nu subminează viabilitatea și eficacitatea armelor strategice ofensive ale părților.

Rusia a cooperat nehotărât cu NATO în câmpul apărării împotriva amenințării cu rachete de când au început consultările în anul 1998. În 2000, deja Președintele Putin a propus un sistem colectiv de-a lungul liniilor pe care Rusia le sprijină. Atenția s-a centralizat asupra lacunelor de corelare în standardele tehnice și a dezvoltat doctrina operațională, un concept experimental de arme de distrugere în masă, și un concept al operațiunilor de pavare a căii pentru o posibilă viitoare implementare comună. Cooperarea a fost limitată, oricum, de interesul rusesc pentru obținerea a cât mai multe informații, atât cât este posibil, dar fără să ofere ceva în schimb. În orice caz, această cooperarea limitată, nici nu a încercat să diminueze îngrijorarea Rusiei cu privire la inițiativa „third site” a administrației Bush, care a fost gândită să conțină 10 interceptori silo-based-long-range amplasați în Polonia, relocalizarea unui fascicul îngust radar de urmărire a zborului de la locul de testare USPacific până în Republica Cehă și o achiziție de radar axat pe amenințarea iraniană de la o poziție din față pentru a asigura detectarea, urmărirea informațiilor. Reacția inițială a Rusiei la abordarea adaptivă europeană a Administrației Obama a fost mult mai pozitivă așa cum a descris-o Gustav Lindstrom, dar s-a răcit peste timp. Ambasadorul rus în Statele Unite ale Americii, Sergei Kislyak, a afirmat la mijlocul anului 2010 că „noua formulă a SUA nu crește vechile noastre îngrijorări. Este ceva mai multă claritate și stabilitate în sfera militară aproape de granițele noastre.” Dar vechile îngrijorări nu au fost abandonate și, la o întâlnire subsecventă a Consiliului NATO-Rusia, ministrul apărării Serdyukov a spus că sistemul NATO va neutraliza capabilitățile strategice ale Rusiei.

În evaluarea progreselor în cooperarea apărării antirachetă și a obstacolelor din calea progresului, este important să reținem natura circumscrisă a acordurilor obținute între NATO și Rusia la Summitul de la Lisabona. În timp ce aliații au căzut de acord să caute în mod activ cooperarea pentru apărarea antirachetă cu Rusia, în Declarația Summitului Colectiv al Consiliului NATO-Rusia, aliații NATO și Rusia au convenit doar să discute urmărirea cooperării în apărarea antirachetă și să continue cooperarea în cazul spațiului de apărare antirachetă.

Un raport asupra modului în care se cooperează în apărarea antirachetă și asupra progresului înregistrat până la momentul respectiv, a fost conturat în iunie 2011, la întâlnirea CNR a miniștrilor apărării, însă Secretarul Gates a subliniat faptul că progresul este limitat de timp și ceea ce sperau că va fi gata să meargă mai departe, să se concretizeze și să se dezvolte în această arie, este clar că va avea nevoie de mai mult timp.

Oficialii NATO și SUA au descris în mod repetat cooperarea în apărarea antirachetă cu Rusia ca revoluționară și că vor fi avantaje evidente dacă această cooperarea va fi obținută, avantaje precum creșterea transporturilor, o mai bună înțelegere a motivației pentru apărarea antirachetă, stabilitate regională mai puternică, creșterea descurajării în ceea ce privește proliferarea, implementarea sau folosirea rachetelor balistice, influența capabilităților tehnice în cadrul aliaților NATO și Rusia și construirea unui parteneriat strategic împotriva unei amenințări comune. În plus, pentru dezvoltarea mai efectivă a capabilității de apărare antirachetă balistică pentru NATO și Rusia, fostul Secretarul General Rasmussen a notat următoarele: „cooperarea în vederea apărării antirachetă va crea un ciclu virtuos. Ne poate ajuta pe noi să construim confidența și încrederea pentru a fixa câteva dintre cele mai dificile probleme din relația noastră. Asigură o oportunitate unică pentru noi pentru a crea o securitate și o stabilitate mai bună peste toată zona Euro-Atlantică. Ne poate conduce la o schimbare totală în modul în care ne raportăm la relațiile noastre.”

Din perspectiva Rusiei, apărarea antirachetă este văzută ca un test al amabilității și abilității NATO de a coopera cu Rusia.

În ciuda acestor avantaje, există și obstacole serioase pentru cooperarea în vederea apărării antirachetă. Cel mai important este faptul că Rusia și NATO au viziuni contradictorii în ceea ce ar trebui să impună această cooperare. NATO a propus sisteme separate ( Anexa 7 ) care vor permite cooperarea în schimbul avertizării timpurii cu informații de urmărire a datelor și evaluărilor și chiar coordonarea răspunsurilor. Rusia, pe de altă parte, a susținut un sistem de apărare antirachetă comun în care Rusia va fi un partener egal cu NATO, o apropiere pe care NATO a respins-o în mod repetat. Ulterior, Rusia a căutat un acord pentru un Tratat care va oferi garanții legale că NATO nu va fi ținta rachetelor rusești, precum și limitări detaliate cum ar fi maximul de volum și tipurile de interceptoare de rachete, viteza lor precum și locațiile pentru rachete, radare care vor trebui să fie precizate în acest Tratat.

Speranțele că Acordul față de cooperarea antirachetă va fi obținut la timp pentru Summitul de la Chicago, nu a fost realizat, reacțiile Rusiei la politica NATO de apărarea antirachetă devenind mult mai dure. Cum s-a anticipat, NATO a declarat capabilitățile operaționale interimare pentru sistemul antirachetă balistică (BMD), dar de asemenea a notat și faptul că dacă amenințarea, care a fost clar că nu e Rusia, se diminuează, atunci planurile pentru sistemul NATO vor fi adoptate. Aliații, de asemenea au repetat angajamentul lor pentru cooperarea antirachetă cu Rusia și inclusiv stabilirea unui Centru comun de Fuziune a Datelor cu privire la Apărarea Antirachetă și un Centru comun de Planificare Operațională. Creșterea presiunii Rusiei asupra eforturilor NATO cu privire la apărarea antirachetă a fost reflectată în:

1. Declarația Generalului Nikolai Makarov, la o Conferință pentru Apărarea Antirachetă de la Moscova, anterioară Summitului de la Chicago, conform căreia Rusia ar putea executa lovituri grave de pre-empțiune asupra bazelor NATO de apărare antirachetă;

2. Testul reușit al noii rachete rusești cu rază lungă, conceput pe 13 mai, așa cum presa a raportat, pentru a îmbunătăți capabilitatea de penetrare a apărării antirachetă a NATO.

IV. 6. Georgia

Pentru că a fost cea mai proximă cauză a celei mai rele căderi din relațiile NATO-Rusia, care încă supără și va supăra și în viitorul apropiat, este important să înțelegem repercursiunile conflictului ruso-georgian din 2008. La fel cum și pentru alte probleme, și de data asta, aliații au percepții diferite asupra a ceea ce s-a întâmplat și asupra modului în care ar trebui să răspundă, asupra modului care a conturat răspunsurile pe care aliații le-au acceptat și au căzut de acord.

Profunzimea îngrijorării NATO a fost reflectată în decizia miniștrilor de externe ai NATO, din data de 19 august, de a sprijini suveranitatea și independența teritorială a Georgiei, afirmând legăturile cu Rusia vor depinde de luarea de către Moscova a unui angajament de retragere a trupelor în pozițiile pre-conflict. Mai mult decât atât, aliații au suspendat întâlnirile CNR, reafirmând că Georgia ar putea să se alăture NATO într-o zi, iar pe 27 august 2009, a condamnat decizia Rusiei de a recunoaște regiunile din Georgia, Osetia de sud și Abhazia apelând la Rusia pentru a-și anula decizia. Ca o dovadă a ajutorului, în septembrie 2008, în timpul vizitei la Tbilisi, fostul Secretar General de Hoop Scheffer și ambasadorii NATO au restabilit Comisia NATO-Georgia.

Reacția Rusiei a inclus încetarea cooperării militare cu NATO și un anunț făcut de ambasadorul rus la NATO, Dimitri Rogozin, conform căruia Rusia nu va participa la operațiunile de menținere a păcii cu NATO pentru 6 luni, va suspenda participrea în cadrul Parteneriatului pentru Pace și va întârzia trimiterea reprezentantului la NATO.

Președintele Medvedev a spus că Moscova a fost gata să rupă relațiile cu NATO și l-a rechemat pe ambasadorul Rogozin pentru consultații. Interesant, Rogozin a spus că Rusia nu plănuiește să înceteze cooperarea cu NATO pentru tranzitul de materiale non-letale pentru ISAF. Medvedev a accentuat că NATO are nevoie de Rusia mai mult decât Rusia are nevoie de NATO și nu va fi nimic îngrijorător pentru ea dacă Alianța vestică va rupe orice legătură.

Insistența vestului de a restaura suveranitatea și integritatea teritorială a Georgiei și eforturile continue ale Rusiei de a încheia acorduri stat-stat cu Abhazia și Osetia de Sud, precum și refuzul de a implementa pe deplin Acordul de încetare a focului din 2008, evenimentele de pe teren și lipsa progresului în discuțiile cu Geneva, au evidențiat probabilitatea ca aceste probleme să fie susceptibile de a modela viitorul apropiat. Din punctul de vedere al relațiilor NATO-Rusia, faptul că apartenența Georgiei la NATO este într-o apă stătătoare și așa va rămâne, cel puțin elimină acel element de iritare pentru aceste relații.

În timp ce Summitul de la Chicago a fost explicit un summit care nu avea în vedere extinderea, Georgia a părut interesată să devină membră NATO. A avut parte de toate configurările unei întâlniri de parteneriat, inclusiv o întâlnire a miniștrilor de externe a țărilor aspirante cu Secretarul de Stat Clinton, și și-a concentrat atenția pe două paragrafe substanțiale ale Declarației Summitului, care, pe lângă alte lucruri, au reiterat ideea că Giorgia va adera la NATO.

IV. 7. Democrația și modernizarea

Actul Fondator asigură faptul că NATO și Rusia vor construi o pace generală de durată în regiunea Euro-Atlantică, o pace bazată pe principiile securității colectivă democratică. În plus, Rusia și NATO au căzut de acord să își bazeze relațiile pe un angajament ce conține un număr de principii, printre care și cunoașterea rolului vital pe care democrația, pluralismul politic, statul de drept, respectarea drepturilor omului și libertăților civile, și dezvoltarea economiei de piață libere, îl joacă în dezvoltarea unei prosperități și securități multilaterale comune. Din păcate, democrația suverană practicată în Federația Rusă diferă fundamental de concepțiile vestului cu privire la democrație, iar liniile de acțiune pentru guvernarea democratică în Rusia merg într-o direcție greșită.

Așa cum Fred Hiatt descria în iulie 2010, în interiorul Rusiei, deocamdată, Putin a construit un sistem fără loc pentru opoziția politică reală și statul continuă să limiteze spațiul pentru acțiunile independente.

În ciuda accentului public scăzut al vestului pe care îl pune asupra problemelor guvernării rusești, acesta se îngrijorează și de starea de democrație existentă în Rusia, care va rămâne un factor iritant în relațiile NATO-Rusia.

O altă față a scenei interne a Rusiei, slăbiciunile economice și acțiunile raportate pentru modernizare, asigură un imbold semnificativ pentru a îmbunătăți relațiile cu vestul, în general, și cu aliații NATO în particular. Rusia a fost lovită de criza economică, aducându-i grave scăderi în valoare rublei, în investițiile externe directe, în producția industrială, în valorile pieței de capital și în produsul intern brut. Mai mult decât atât, dependența Rusiei de energie și de prețurile mărfurilor, problemele în producția de energie, infrastructura transporturilor și gradul ridicat de corupție, au reprezentat toate probleme recunoscute ale țării. Chiar dacă liderii Rusiei au reacționat negativ la critica vicepreședintelui Joe Biden din iulie 2009 cu privire la economia nereușită a Rusiei și la sistemul bancar corupt, aceștia (inclusiv Președintele Medvedev) le-au repetat ca fiind îngrijorările principale ale Rusiei. Pe 10 septembrie 2009, Președintele Medvedev a publicat un articol numit „Rusia, înainte!” în care a criticat dependența umilitoare a Rusiei de materie primă, economia ineficientă, o sferă semisovietică, o democrație imatură, trendul demografic negativ, Caucazul instabil. În cele mai recente remarci, în Sankt Petersburg, pe 7 iunie 2011, Medvedev a accentuat nevoia de a se mișca repede în vederea reformării și modernizării economice rusești și descentralizarea puterii politice de la Kremlin.

Dacă am urmărit, conducerea spre reformă și modernizarea ar fixa un maximum de cooperare cu vestul, care ar putea să asigure investirea de capital și tehnologii de care Rusia are nevoie. Cu noul guvern al Rusiei, dominat de loialii lui Putin, avântul lui Medvedev pentru reformare este posibil să fie constrâns și nu este clar ce grad de modernizare va continua să fie accentuat. Mai mult, Raportul Departamentului de Stat al SUA pentru Drepturile Omului, din 2011, apărut pe 24 mai 2012, evidențiază probleme serioase ale drepturilor omului, incluzând violarea procesului de democrație, probleme legate de administrația justiției și limitările libertății de expresie, pe lângă multe altele. Tot aici se menționează că nu este deloc clar dacă Rusia va fi dispusă să redreseze aceste probleme ale respectării drepturilor omului.

IV. 8. Posibile tendințe ale relațiilor NATO-Rusia

Evoluția unui număr mare de complexe, variabile interrelaționale vor determina cum relațiile NATO-rusia vor evolua; cântărind evoluția acestor variabile și impactul lor posibil, este extrem de dificil să anticipăm această evoluție.

Următoarele trei scenarii sunt în mod încurajator coerente, povești credibile despre viitoarele alternative care pot asigura percepții strategice folositoare.

Primul scenariu se bazează pe noțiunea de dezacord strategic: chiar dacă NATO și Rusia au căzut de acord asupra amenințărilor strategice, consensul cu privire la cum se vor raporta la aceste amenințări, lipsește.

Al doilea scenariu sugerează că nu numai NATO și Rusia identifică aceleași amenințări strategice, existând un acord general asupra modului în care aceste amenințări ar putea fi cel mai bine abordate prin cooperare-alinierea strategică și o mișcarea către integrare sunt rezultatele.

Al treilea scenariu este centrat pe creșterea ostilităților, impune schimbarea strategiei ca rezultat: NATO și Rusia pot să nu fie de acord nici cu amenințările strategice identificate, nici cu modul de raportare față de ele.

Primul scenariu este cel mai probabil și oferă o combinație a progresului continuu într-un număr de regiuni, dar mai puțin probabil în altele, rezultând întreruperi esențiale ale relației și este accentuat de presupunerea că relațiile NATO-Rusia reflectă tensiuni structurale care stau la bază în relațiile Rusia-Euro-Atlantic, mai degrabă decât vice-versa. În lumina beneficiilor clare care ar surveni Rusiei pentru un Afganistan stabil și creșterea eforturilor împotriva traficului de droguri în regiune, s-ar putea aștepta ca această cooperare a Rusiei cu SUA în ISAF să continue atâta timp cât este cerut, așa cum este descris mai sus. Continuarea cooperării în alte regiuni, evidențiată în Analiza Comună a Provocărilor Securității Comune în secolul XXI, va fi un alt factor pozitiv.

Îmbunătățirea guvernării rusești ar rezultat din realegerea Președintelui Putin în cadrul alegerilor din martie 2012 și a avut un impact pozitiv asupra relațiilor NATO-Rusia. Chiar și așa, din perspectiva unor observatori, in special Andrew Monaghan de la Colegiul de Apărare NATO, oricine este ales, este puțin probabil să aducă schimbări majore în politica internă sau în politica externă a Rusiei, pe termen scurt sau mediu, din cauza apariției echipei unificate cu viziuni esențiale similare și, de asemenea, din cauza faptului că deciziile sunt foarte puțin implementate. În orice caz, o continuă negare a dreptului la alegeri libere, corecte și competitive va diminua încrederea vestică și probabilitatea îmbunătățirii relațiilor NATO-Rusia.

Din perspectiva Rusiei, accentuarea continuă a politicii „ușilor deschise” a NATO, este posibil să fie un factor iritant minor atâta timp cât perspectivele pentru integrarea Georgiei pe termen scurt sau mediu sunt vagi. Privind Ucraina, în ciuda rapoartelor pentru diferențele serioase intre Ucraina și Rusia și pentru interesul Ucrainei în creșterea semnificativă a cooperării cu NATO, nicio schimbare a politicii „non-bloc” a Ucrainei nu se poate anticipa. Accentuarea continuă a faptului că Georgia va deveni un aliat și Ucraina de asemenea, dacă ar fi să se decidă că își doresc asta, va rămâne un factor iritant. O lipsă a angajamentului rusesc de a rezolva conflictele nerezolvate din Nagorno Karabakh sau Transnistria și lipsa consecvenței progresului va acri relația. De asemenea, pe partea negativă, acordul privind aprofundarea cooperării în apărarea antirachetă va apărea puțin probabil în lumina naturii propunerilor comune ale NATO și ale Rusiei și continuarea sensibilizării problemelor pentru Rusia. Acestea vor contribui la continuarea neîncrederii din partea Rusiei față de intențiile NATO.

Al doilea scenariu este cel mai favorabil și ar avea beneficii semnificative pentru NATO, pentru Rusia, pentru alți parteneri euro-atlantici și nu numai din ceastă zonă. În lumina îngrijorărilor Rusiei cu privire la flancul sudic, eforturile pentru lupta contra traficului de droguri în Afganistan, asistența Rusiei în Afganistan, și în particular, tranzitul materialelor și personalului ISAF, este probabil să crească. Presupunând că acea instruire și materialele vor continua să fie asigurate pentru Armata și Poliția Națională Afgană, această cooperare va rămâne la fel de importantă precum tranzițiile ISAF către responsabilitățile securității afgane. În plus, dacă NATO și Rusia ajung la un acord pentru cooperare în domeniul apărării antirachetă, care ar asigura un substanțial transfer de tehnologii, informații către Rusia și o posibilă judecată comună a răspunsurilor la atacurile rachetelor balistice, în timp ce se menține autonomia și libertatea de acțiune a NATO pentru protecția aliaților, atunci, o astfel de cooperare va avea un impact semnificativ pentru o serie de alte aspecte. Beneficiul ulterior ar apărea dacă Rusia își va crește rolul prezent în căutarea rezoluției conflictelor nerezolvate din Moldova și Nagorno Karabakh. În plus față de alte zone, cooperarea crescută ar putea fi așteptată în contra terorism, împotriva traficului de droguri, nonproliferare, contrapiraterism și răspunsul la dezastre, acolo unde există largi interese comune. Chiar dacă este puțin probabil să conducă către un acord semnificativ, aliații ar putea discuta în detaliu propunerile Rusiei pentru un Tratat de Securitate Europeană.

Încrederea crescută de la cooperarea descrisă mai sus, ar putea de asemenea, să conducă la eforturi de a ajunge la o convenție cu Georgia pe baza unui acord care ar recunoaște suveranitatea Georgiei în Abhazia și Osetia de Sud, oferind în același timp autonomie extinsă pentru ambele regiuni. Îngrijorarea rusească cu privire la China ar putea fi un alt factor care ar putea genera o mare cooperare cu NATO. Evident, succesul rusesc în obținerea unui acord satisfăcător în Libia, care s-a oferit să încerce să intermedieze, ar putea reprezenta un pas înainte atât pentru obiectivele NATO în Libia, cât și pentru relațiile NATO-Rusia. Apropierea Rusiei, cu toate acestea, a fost criticată de NATO. În răspuns la o întrebare despre o rezoluție ONU pentru Siria, Președintele Medvedev a spus: „nu sunt pregătit să susțin o sosie a Rezoluției din Libia din 1973, pentru că sunt ferm convins că o bună hotărâre a fost transformată într-o bucată de hârtie pentru a acoperi o operațiune militară fără sens.”

O altă dezvoltare pozitivă ar fi o îndrumare a șefilor de stat și de guvern ai statelor aliate, către ideea conform căreia Rusia ar putea deveni un aliat NATO dacă este dorit să se întâmple asta, dacă îndeplinește toate condițiile pentru aderare și dacă toți aliații sunt de acord. Problema aderării rusești a apărut de mai multe ori încă de la dezghețul lui Hrușciov din 1954, când guvernul sovietic a propus intrarea în NATO și semnarea unui Tratat colectiv de securitate. În 1995, Rusia a spus că dacă va exista o extindere, atunci ea ar trebui să fie primul membru, însă apoi și-a schimbat punctul de vedere. Pe de cealaltă parte, în timp ce indica opoziție față de expansiunea NATO într-o declarație de la începutul anului 2005, Președintele Putin a spus că Rusia nu poate să adere la NATO deoarece, făcând asta, va amenința suveranitatea ei și va restricționa libertatea de acțiune. Mai recent, când problema a apărut din nou, oficialii SUA și secretarul General al NATO, au spus că ei nu interzic aderarea Rusiei dacă ea caută să adere, îndeplinește cerințele și dacă toți aliații sunt de acord, doar că autoritățile rusești au spus că ele nu sunt interesate. Pe 29 iulie 2010, despre Secretarul de Stat Clinton s-a spus că a afirmat că dacă Rusia vrea să adere și îndeplinește toate condițiile pentru aderare, ușile NATO îi sunt deschise. Dacă resetările NATO-Rusia și SUA-Rusia continuă să fie încununate cu succes, ideea atribuită lui Michael McFaul, unul dintre consilierii de top ai președintelui Obama cu privire la Rusia și nominalizat pentru a fi noul ambasador al SUA la Moscova, de a oferi Rusiei o cale către aderarea la NATO, poate atrage suport în ciuda probabilității ca Rusia să respingă această ofertă. Când a fost întrebat de posibilitatea aderării Rusiei, la mijlocul lunii mai 2011, într-un interviu al Newsweek, Secretarul General a spus: „nu am văzut o aplicație din partea Rusiei și nu cred că vom vedea.” O perspectivă a integrării ar putea aborda îngrijorările permanente ale Rusiei conform cărora va fi exclusă din rolul și influența pe care o merită în instituțiile de securitate euroatlantice.

Al treilea scenariu este cel mai negativ. El presupune diferențe din ce în ce mai mari cu privire la aspectele cheie, scăzând încrederea, lipsa cooperării, chiar în probleme unde cooperarea este imperativă, și o creștere a ostilităților și o relație mai aspră. Acestea ar putea reprezenta probleme serioase pentru NATO din mai multe motive, precum nevoia cooperării cu Rusia pentru a aborda probleme transnaționale importante, inclusiv Afganistan; influența Rusiei ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU; o creștere a dependenței europene de energia rusească, pe lângă multe alte aspecte.

Principalii factori care ar putea contribui la acest scenariu, includ:

• Continuarea progresului NATO pentru apărarea antirachetă și lipsa progresului în cooperarea NATO-Rusia pentru apărarea antirachetă;

• Amenințări cu retragerea sau chiar retragerea Rusiei din noul tratat START;

• Lipsa progresului în alte negocieri de control al armelor inclusiv acelea care au de a face cu armele nucleare nonstrategice;

• Continuarea nesatisfacției Rusiei cu privire la actuala arhitectură de securitate din Europa;

• Retragerea suportului rusesc din Afganistan;

• politică externă și de apărare, neo-imperialistă;

• renașterea campaniei oratorii antiAmerica și antiNATO;

• Continuarea aliaților de a avea resentimente și suspiciuni față de Rusia;

• Continuarea violării de către Rusia a normelor acceptate de guvernare democratică,a statului de drept și a drepturilor de bază ale omului;

• Agravarea relațiilor Rusiei cu Ucraina și interesul Ucrainei pentru o relație mai apropiată cu NATO.

Chiar dacă eforturile pentru a face speculații cu privire la viitorul relațiilor sunt nesigure, totuși sunt câteva concluzii despre relațiile NATO-Rusia care pot fi trase cu încredere. Importanța Rusiei pentru NATO și a cooperării NATO-Rusia nu se va diminua. Deficitul de încredere, de ambele părți, rămâne crescut și nu va fi ușor de combătut. NATO și Rusia vor continua să se contrazică cu privire la anumite probleme sensibile. Aliații vor continua să aibă puncte de vedere diferite față de aspecte cu privire la Rusia, și va continua să fie greu în ajungerea la o înțelegere de comun acord. Rusia este, și va rămâne un partener difici, iar ghicirea intențiilor ei va continua să fie o sarcină dificilă. Atât SUA, cât și NATO vor continua să caute îmbunătățiri în relațiile lor cu Rusia, care au fost mai bune dar care necesită în mod evident o îmbunătățire esențială.

CAPITOLUL V

Politica externă a Rusiei în condițiile unei noi confruntări Rusia-Vest

MOTTO: Astăzi, este imperativ să se termine cu isteria, să se respingă retorica războiului rece și să se accepte un fapt evident: Rusia este independentă, și un participant activ în chestiunile internaționale. Asemeni celorlalte țări, are propriile interese naționale care trebuie să fie luate în considerare și să fie respectate.

Vladimir Putin

A trecut un an de zile de când Rusia s-a hotărât să traverseze Rubiconul. Decizia ei de a anexa Crimeea și de a interveni în conflictul ucrainean din Donbas, neoficial cu uz de arme, a însemnat faptul că nu mai este așa ușor să își afirme dezacordul cu menținerea ordinii în Europa (și în lume), care a fost formată înainte de sfârșitul Războiului Rece fără consimțământul și participarea Rusiei – Rusia a decis să lovească această ordine, care a fost înțeleasă ca dezordine pentru aproape 2 decenii, și să dea vestului și mai ales Statelor Unite un fel de luptă decisivă pentru stabilirea regulilor jocului dintre marile puteri, pentru ceea ce este permis Statelor Unite să facă vis-a-vis de Rusia și regiunile și țările pe care Rusia le consideră ca fiind interesele sale vitale, și ce nu îi este permis. Nu este ceva total neașteptat ceea ce s-a întâmplat- și voi argumenta cu faptul că logica acțiunilor Rusiei a fost destul de așteptată și predictibilă, la fel ca și dezacordul și resentimentul ei față de comportamentul vestului vis-a-vis de spațiul post-sovietic, vis-a-vis de Rusia însăși și având în vedere regulile globale ale jocului în general, a fost de durată și în creștere. De fapt, Rusia a decis să își îmbunătățească acest dezacord și să se confrunte cu vestul la un nivel foarte diferit.

Făcând așa, Rusia a încheiat era ambiguă post Război Rece din relațiile Rusia-vest, când părțile implicate nu au fost nici prieteni cu drepturi depline, nici dușmani cu drepturi depline și când Rusia a făcut un fel de balansare între a fi în lumea vestică și non-vestică în termeni ai identității și politicii sale externe-nu a știut pentru sine și nu a oferit un răspuns final clar, dacă va fi o parte a lumii vestice, sau dacă va fi fundamental diferită.

Acum, acest răspuns clar a fost oferit, și ambuitatea post Război Rece a dispărut. Rusia a decis cu bună știință să fie o parte non-vest. A făcut acest lucru nu numai prin deschiderea unei provocări pentru ordinea în Europa după Războiul Rece, ci, așadar, prin ordine să distrugă relațiile anterioare cu Statele Unite și Europa, care, cu toate problemele și fluctuațiile, a fost numit în continuare parteneriat strategic mai puțin la nivel oficial. De asemenea, a început să dezvolte o nouă ideologie și identitate non-vest, diferită față de ceea ce sunt azi vestul și Europa-refuzând valorile post-moderniste, post-europene în favoarea unora tradiționale moderne.

Așa că pentru aproape un an, Rusia a existat în condiții calitative noi-în condițiile unei confruntări sistematice cu vestul. Este mult mai evidentă cu Statele Unite și NATO, și mulți observatori au descris noul statut al relațiilor Statele Unite-Rusia ca un nou Război Rece. Cu Europa este mult mai complex, dar nici Rusia, nici multe țări europene sunt gata pentru o confruntare sistematică prelungită și ambelor părți le-ar fi plăcut să stabilească un mod fără confruntare în relații și să păstreze cooperarea economică. Chiar și așa, întoarcerea la modelul anterior al relațiilor Rusia-Europa este imposibil, parteneriatul strategic ne mai fiind pe agendă și nu va mai apărea acolo în viitor, și nu există nicio înțelegere, mai ales din partea Europei, pentru cum va trebui să arate un nou model de relații fără confruntare cu Rusia, și ce fel de diplomație va trebui Europa să folosească cu Rusia și Uniunea Țărilor Euroasiatice, după cea anterioară, centrată în jurul unei presupuneri că ele, în ultimă instanță, se vor integra într-o orbită care are ca centru Europa, clar prăbușită.

Confruntarea nouă dintre Rusia-vest, în special Statele Unite-Rusia, este deja de o lungă bucată de vreme și va rămâne pentru ca să fie un factor determinant al politicii externe și de apărare a Rusiei pentru cel puțin o decadă, dacă actualul regim politic din Rusia va supravețui așa de mult. Nu este doar cea mai gravă criză a relațiilor Rusia-vest de după începutul anilor 1980, cel mai critic punct de după sfârșitul Războiului Rece, el fiind și o nouă perioadă, o nouă eră a relațiilor Rusia-vest, care ar putea fi definită ca o confruntare sistematică limitată.

Asta înseamnă că părțile se raportează una la alta ca adversare și oponente, reduc cooperarea la minim, subminându-se una pe alta în regiune, unde interesele lor se suprapun cel mai mult (aceasta este, mai presus ca toate, spațiul post-sovietic, Europa, si mai puțin spre Orientul Mijlociu și Asia Pacific), și cautând capitularea celeilalte, nu un compromis. Statele Unite (vestul, în general) caută capitularea Rusiei lui Putin (o schimbare de regim și /sau o profundă revizuire a politicii externe-ceva ce vestul o vede ca pe o revenire a Rusiei înapoi la normalitatea post Război Rece), și Rusia caută să convingă vestul să accepte versiunea Rusiei a regulilor jocului în Europa, în spațiul post sovietic și în lume, alături de marile puteri în general, și să stabilească un parteneriat cu Rusia plecând de la baze noi. În același timp, ele se obțin de la permiterea ca această confruntare să escaladeze spre un nivel real de Război Rece și o cursă a înarmărilor cu drepturi depline și o probabilitate a unui mare război.

Cheia noii confruntări este o plină aversiune a Statelor Unite și a câtorva state europene din Rusia lui Putin, care este acum văzută ca un stat ostil și dur, determinat să submineze interesele americane, dreptul internațional și ordinea mondială. Doar dacă acolo este un wild card, precum un act terorist cu folosirea unei arme de distrugere în masă, sau China folosind forța împotriva unui membru, se va putea opri aceasta nouă confruntare, atâta timp cât Vladimir Putin este președintele rus.

Statele Unite pare să fi ajuns la concluzia conform căreia natura Rusiei lui Putin nu mai este acceptabilă; acesta a devenit cel mai însuflețit exemplu al unei dezvoltări greșite după sfârșitul Războiului Rece, greșeală care se reflectă în politica internă și externă, amândouă fiind considerate simboluri ale victoriei Statelor Unite în Războiul Rece, ele fiind și versiunea Statelor Unite a unei corecte ordini internaționale post Războiul Rece, pe lângă Ucraina independentă ancorată cu vestul, un spațiu post sovietic pluralist din punct de vedere geopolitic, o Rusie post imperială sau neimperială, care este de asemenea inclusă gradual în ordinea internațională a vestului, și așa mai departe.

Statele Unite privesc acțiunile Rusiei în Crimeea și Donbas ca o schimbare sistematică spre o politică de recreare a imperiului Rus în spațiul post sovietic. Un coșmar geopolitic pare să devină real: o Rusie autoritară și răzbunătoare restabilește un imperiu în spațiul post sovietic. Motivul pentru această schimbare, potrivit opiniei publice din Statele Unite, este de natura regimului lui Putin și ajută la creșterea problemelor interne politice și economice: acela că regimul este un fel de compensare pentru ei cu noul imperialism. Deci, atâta timp cât mijlocul problemei este Putin-așa cum este argumentată de către majoritatea copleșitoare a liberarilor americani și foști oficiali, precum Strobe Talbott și Michael McFaul, atunci este imposibil de rezolvat doar dacă el pleacă. Aceasta se concretizează într-o politică de schimbare a regimului. În special, păstrând în minte că Statele Unite sunt convinse că regimul Rusiei este la momentul actual slăbit, și nivelul suportului public curent este artificial și foarte ușor de distrus.

Mai mult decât atât, povestea Statelor Unite continuă, Rusia realizând un precedent foarte periculos a unei mari puteri hegemone regionale revizuind granițele țărilor, ajutate de Statele Unite și la care Statele Unite fac referire ca fiind prietenoase și parteneri importanți. Dacă acest precedent rămâne nepedepsit, poate provoca o schimbare severă în autoproclamatul rol al Statelor Unite de șerif global și în aceeași măsură în rolul de lider global. Aceasta nu lasă loc de alternativă la confruntare, decât dacă regimul politic al Rusiei și politica Rusiei se schimbă.

În același timp, Rusia se raportează la Statele Unite ca la un adversar, care încearcă să obțină o schimbare de regim în țară, să îl slăbească și să îl distrugă ca o mare putere independentă și pol al unei lumi multipolare.

Este greu de crezut să fie posibil să de-escaladeze agravarea destul de curând a relațiilor Rusia-vest actuale și să înceapă o nouă perioadă a îmbunătățirii relațiilor. Anul care a trecut, de la începutul noii confruntări, a demonstrat că niciuna dintre părți nu este gata pentru afaceri ca modalitate de relaționare. Nu doar vestul, cât și Rusia de asemenea, cere să se întoarcă la modul de relaționare de dinainte de confruntarea cu Statele Unite. Acest an a demonstrat ca vestul, în special Statele Unite, nu va fi de acord cu anexarea Crimeei de către Rusia și cu încercările Rusiei de a preveni integrarea Ucrainei în vest și consolidarea împotriva Rusiei.

Acest an a demonstrat de asemenea că Rusia este aproape de a sacrifica foarte multe-relațiile cu vestul, dezvoltarea economică, și chiar și viețile unor cetățeni și militari ruși, pentru a destrăma status-quo-ul post Maidan din Ucraina, pentru a preveni Ucraina să consolideze baza anti Rusia și să se integreze cu vestul, să nu permite ca ceea ce Rusia o vede ca pe intervenția deliberată a vestului în politica internă a Ucrainei cu interese geopolitice-cu scopul de a ancora țara cu hotărâre în orbita vestică-să se întâmple fără răspuns și să devină un precedent, și să promoveze propria viziune asupra unei ordini internaționale multipolare în regiune și în lume, propria viziune asupra regulilor jocului cu vestul. Este evident acum că Rusia nu este pregătită să schimbe Ucraina pentru Crimeea și că interesele sunt mult mai mari decât Ucraina. Și așadar, nu este nicio predicție de relaxare în viitorii ani, numai dacă Rusia cade înainte.

Așa, în loc de o întoarcere rapidă la folosirea afacerilor ca înainte, care este imposibilă, există două alternative de bază care reies din cum această nouă perioadă a confruntării Rusia-vest se poate termina, și amândouă admit o slăbire substanțială ori a Rusiei, ori a Statelor Unite. Acestea sunt:

1. Regimul se schimbă în Rusia și noul colaps al țării va fi comparabil cu căderea URSS. Ambiția Rusiei să se comporte ca o putere centrală independentă la egalitate cu Statele Unite și China, să aibă propriul proiect de integrare în Eurasia și propriul sistem de securitate regional va fi aspru subminat. Aceasta va fi o întoarcere la modul din 1990. Aceasta consecință se poate realiza în două moduri.

Scenariul 1: este unul mai rapid și mai dramatic. Se referă la faptul că Rusia interferează în Estul Ucrainei militar într-un mod cu drepturi depline,-comite o invazie deschisă și oficială și poate ocupa întreaga parte de sud-est a țării. În acest caz, vestul va impune sancțiuni și mai aspre, Rusia va pierde suportul tacit al Chinei și al altor puteri non-vest, va agrava relațiile cu aliații săi din Uniunea Eurasiatică și OCS, și în ultimul rând se va supratensiona și va colapsa. Mulți oameni din Moscova cred că aceasta este exact ce Washingtonul vrea să obțină. Personal gândesc că în Washington există grupuri serioase cărora le va convine să se întâmple acest lucru, dar nu cred că aceasta este politica administrației Obama. Ultimul înceară să evite o asemenea escaladare cu Rusia, care ar putea să devină incontrolabilă și să pună părțile implicate în pragul unei înfruntări militare directe sau o cursă a armelor cu drepturi depline. Acest scenariu este mai probabil după Obama.

Scenariul 2 este unul mai lung, și presupune că Rusia nu va duce o confruntare de lungă durată cu vestul-nu va menține sancțiuni economice, mult mai puțin favorabile mediului economic extern (prețul petrolului scăzut), cuplat cu încercările eșuate de a preveni Ucraina de la integrarea cu vestul și consolidarea status-quo-ului post Maidan, și să impună noi reguli ale jocului cu vestul, și în acest mod ultima schimbare a regimului va avea loc ca rezultat a unei crize economice, reducerea graduală a standardului de viață și a bunăstării populației, și Putin se va implica mai puțin și cu mai puțin succes în politica externă. În acest caz, schimbarea nu va fi revoluționară, de fapt Putin va decide să dea înapoi și să predea autoritatea către succesorul lui, și clasa politică și de afaceri rusească își va menține poziția ei privilegiată. Cu toate acestea, noul președinte va trebui să schimbe politica externă rusească dramatic pentru a îmbunătăți relațiile cu vestul și pentru a evita un scenariu revoluționar.

2. Stabilirea unor noi reguli ale jocului în Europa de către o Rusie prietenoasă, conform cu ceea ce vestul recunoaște ca fiind limitele extinderii ordinii sale spre Est, de facto, recunoaște sfera rusească de influență în spațiul post sovietic și este de acord să stabilească un parteneriat cu Rusia pe baza a ceea ce este Rusia, incluzând și regimul lui Putin, nu pe baza a ceea ce i-ar fi plăcut vestului să fie Rusia. Conform acestui scenariu, Ucraina ori devine neutră și descentralizată, ori se va împărți în două state, unul dintre ele cu Europa, și celălalt cu Rusia și Uniunea Eurasiană. Acesta este un fel de scenariu” Noua Yalta”, și va evidenția sfârșitul supremației globale a Americii în forma în care a existat după sfârșitul Războiului Rece. Lumea va deveni mult mai multipolară, și toate marile puteri regionale non-vest se vor grăbi să stabilească mai multe reguli egale ale relațiilor cu Statele Unite.

Fără îndoială acest scenariu este nerealist în viitori 10 ani. Mai mult decât atât, implementarea lui necesită nu doar curajul și supraviețuirea Rusiei, dar și schimbarea fundamentală a strategiei Statelor Unite care, la rândul său necesită o dureroasă înfrângere a Statelor Unite la nivel global. Ceva comparabil cu războiul din Vietnam. Atâta timp cât Statele Unite rămân conectate la înțelegerea lor curentă a termenului de supremație globală, atâta timp cât Statele Unite rămân să asigure această supremație globală și să lupte cu acele puteri care le provoacă în mod direct, la fel ca Rusia, acest scenariu va rămâne nerealist.

Așadar, această confruntare este foarte probabil să se prelungească cel puțin până la sfârșitul celui de al doilea ciclu al președinției lui Putin și sfârșitul ciclului prezidențial următor din Statele Unite. Acesta ar fi anul 2024.

Mai mult, noua confruntare Rusia-vest pare să aibă un impact mult mai mare și mai semnificativ, să se întindă dincolo de relațiile Rusia-vest. Poate însemna începutul sfârșitului perioadei de tranziție în dezvoltarea sistemului internațional post Război Rece-perioada de tranziție a început cu decesul bipolarității, dar a eșuat în concretizarea într-o ordine sustenabilă la puțin timp după. Într-adevăr, sistemul internațional a eșuat în obținerea stabilității, a eșuat în obținerea unei ordini sustenabile. De fapt am trăit ultimii 25 ani printr-o perioadă de dezordine internațională, marcată de o persistentă lipsă de consens pentru noțiuni și concepte fundamentale precum distribuirea puterii, suveranitate, reguli pentru folosirea de forță militară, moduri de a asigura stabilitatea regională, reguli ale relațiilor între marile puteri, etc. Statele Unite și vestul în general, pe de o parte, și centrele de putere non vest incluzând Rusia, pe de cealaltă parte, au oferit răspunsuri foarte diferite la aceste întrebări, au promovat percepții și tipuri ideale de ordine internațională foarte diferite. Și peste toate acestea, puterile non vest nu au fost doar China și Rusia, dar și India, Brazilia, care de asemenea s-au înfruntat cu Statele Unite din punctul de vedere al modului de organizare a relațiilor internaționale.

Astăzi, se observă clar o aprofundare a acestei dezordini internaționale și cea mai dramatica bătălie pentru regulile jocului, pentru cum ar trebui să arate nouă ordine internațională post-hegemonie. Rusia se află în prim plan în această bătălie. Ea face cel mai extrem pas, care riscă privarea Statelor Unite de cel mai vizibil simbol al victoriei în Războiul Rece-fragmentarea geopolitică-spațiul sovietic și Ucraina s-au aliat cu vestul. Dar natura bătăliei este cu adevărat globală, și este clar că problema pe care o au în comun cu Statele Unite state precum China, India, și chiar Brazilia este foarte apropiată de aceea a rivalității geopolitice dintre Statele Unite și Rusia în spațiul fost sovietic. Forma problemei este diferită, bineînțeles, și Rusia face cel mai extrem pas, încearcă să promoveze o schimbare revoluționară a ordinii internaționale, în timp ce China și alte puteri non vest preferă o schimbare evoluționară, iar această decizie a Rusiei a alarmat aceste puteri non vest, care într-adevar preferă o schimbare evoluționară, în pofida schimbării revoluționare, dar mijlocul problemei este același.

Această nouă confruntare evident că va avea-și deja a avut un impact uriaș asupa politicii externe a Rusiei. Elemenetele politicii externe rusești, concretizează prioritățile și lipsurile, suferă schimbarea substanțială, în special ca legătura cu Statele Unite, NATO, Europa și China, politica către instituțiile multilaterale și așa mai departe. Elementele politicii de apărare rusești sunt, în special anti-Statele Unite și anti-NATO, care este naturală în condițiile confruntării și percepției lor ca adversari clari.

Cu toate acestea-și aici ajungem la punctul culminant-logica și filosofia politicii externe și de apărare a Rusiei, principiile ei majore, nu se schimbă. Ele rămân în mare măsură la fel. Mai mult, este în mare măsură angajamentul rusesc pentru aceeași logică și filosofie a politicii externe care a determinat politica ei externă în mijlocul anilor 1990 și respingerea și ignorarea vestului a acestei filosofii a politicii externe rusești în ultimii 20 ani, acestea făcând această nouă confruntare inevitabilă.

A fost clar pentru ultimii 10-15 ani, că mai devreme sau mai târziu, Rusia și vestul se vor înfrunta, ceea ce este imposibil pentru a susține o situație de dezacord total în ceea ce privește regulile importante ale jocului și locul rolului pe care Rusia și Statele Unite și Europa ar trebui sa îl ocupe și să îl joace în sistemul internațional, pentru un viitor nedefinit. Majoritatea a preferat să ignore acest lucru, dar realitatea este că această confruntare a fost inevitabilă. Ceea ce se întâmplă acum este rezultatul unei combinații clasice a următorilor factori: -dinamica împărțirii puterii în lume și o convingere a supremației Rusiei că Rusia este mai bine poziționată pentru a duce această bătălie pentru reguli în lume astăzi, decât în viitorul aropiat, deoarece în viitor va fi într-o poziție relativ mai slabă de putere, așa cum e posibil să sufere un declin, mai ales din punct de vedere economic și demografic.

Așa că este foarte important să înțelegem următoarele: criza din Ucraina, acțiunile Rusiei în Donbas și Crimeea, și noua confruntare Rusia-vest care nu pune capăt fostei filosofii a politicii externe rusești și începerea uneia noi. Ele sunt, în schimb, o concentrație de manifestări a filosofiei, pe care Rusia a căutat-o în ultimii 20 de ani și care a rămas neschimbată. Ele au constituit o promovare ascuțită a acestei filosofii, instrumente noi de promovare a aceleași filosofii, care rămâne la fel. Și ultima țintă a Rusiei în această nouă confruntare cu vestul, este aceea de a forța vestul să recunoască și să respcte în ultimă instanță filosofia politicii externe. Despre asta vorbește scenariul „NEW YALTA”. Nu este nou. Este ceea ce Rusia a vorbit în ultimile decade. Dar foarte puțini au ascultat. Așa că acum Rusia ne obligă să ascultăm cu folosirea forței.

Și așa cum aceeași filosofie este promovată, impactul noii confruntări Rusia-vest asupra politicii externe rusești nu este unilaterală și simplă chiar în termenii elementelor ei. Nu este vorba despre Rusia care vrea să devină un aliat cu drepturi depline cu China împotriva Statelor Unite și vest. Este ceva mult mai complicat de atât. Rusia nu este nerăbdătoare pentru a distruge relațiile cu vestul o dată pentru totdeauna, pentru a pierde beneficiile economice și mecanismele care există în vest și care sunt controlate de vest, pentru a agrava interdependența economică cu Europa și să încheie fiind un partener junior și un furnizor de materii prime pentru China. Pe deplin de acord cu filosofia politicii ei externe, Rusia vrea să restabilească parteneriatul cu vestul, dar având termeni proprii. Pe deplin de acord cu aceeași filosofie, politica externă rusească este, și va continua să fie, o politică a balansării între vest și China, o politică țintă pentru Rusia și Uniunea Euroasiatică pentru a fi integrată în ordinea Uniunii Europene și a Asiei Pacific în același timp, pentru a fi un pod între Europa și Asia, între Atlantic și Pacific, nu o politică de izolare din partea unueia dintre ele și o integrare deplină cu cealaltă. Din nou, nu este o politică de opoziție, ci o politică de balansare.

Ca înainte, chiar prin violarea normelor sacre ale dreptului internațional și revizuirea ordinii post Război Rece, Rusia acționează strategic defensiv ca o putere status-quo. Ca înainte, obiectivul ei este să fixeze status-quo-ul pe care Rusia a trebuit să îl fi creat și care a fost respectat de vest după sfârșitul Războiului Rece, nu să revizuiască sistemul vestic în totalitate. Mai ales în condițiile în care Rusia este o țară în declin. Calculul ei este că dacă eșuează acum în fixarea și apărarea status-quo-ului prietenos rusesc, nu va fi în stare să facă asta în viitorul apropiat. Prin urmare, ca înainte, Rusia consideră vestul-Statele Unite-ca o putere revizionistă și ea însăși trebuie să fie o putere status-quo în termeni strategici.

De aceea Rusia evită confruntarea cu drepturi depline cu Statele Unite și în special cu Uniunea Europeană, și este extrem de atentă cu acțiunile ei din estul Ucrainei- măsurând scara interferenței, respingând interferența ei militară și subscriind formal la regulile existente ale dreptului internațional, încercând să justifice anexarea Crimei cu principiul autodeterminării popoarelor, etc. De aceea acordurile de la Minsk din Februarie 2015 au încheiat angajamente ale părților pentru o economie comună și pentru un spațiu uman comun de la Lisabona la Vladivostok-deci acest obiectiv încă există și Rusia nu este nerăbdătoare să îl respingă. De aceea Rusia promovează cursul ei printr-o strategie înainte și înapoi în Ucraina, în locul unei invazii. Din acest motiv Rusia empatizează constant cu ideea că nu a fost decizia ei să înghețe proiectele de cooperare cu Statele Unite, NATO și Uniunea Europeană și să distrugă canalele de comunicare și dialog, și așa mai departe, și că este gata să reia cooperarea cât mai curând posibil după ce și vestul decide să o reia, etc.

Pe deplin acord cu filosofia nealterată a politicii sale externe, Rusia vrea să păstreze confruntarea controlată și limitată și speră să găsească un nou modus vivendi pozitiv cu Uniunea Europeană, și chiar cu Statele Unite, după ce criza din Ucraina se termină și noi reguli ale jocului în Europa sunt stabilite.

Întrebarea este dacă Rusia este aptă să se opună aceastei confruntări cu vestul, sau dacă este destul de răbdătoare, puternică, curajoasă, deșteaptă și diplomată pentru a supravețui acestei perioade și chiar să izbutească. Aceasta va depinde de performanța internă, de abilitatea ei de a lega circumstanțele noi precum o ultima oportunitate pentru Rusia să modernizeze și să diversifice economia ei, pentru a o face mult mai sustenabilă, la fel ca și calitatea politicii sale referitoare la Ucraina, țările din Uniunea Euroasiatică, China și statele membre UE, în special Germania, Italia și Franța.

Paradoxal, pentru a-și păstra filosofia politicii sale externe si pentru a reuși, Rusia are nevoie să sufere o schimbare internă substanțială, care nu trebuie să fie doar economică, ci și politică. Pentru că este aproape imposibil de îndeplinit modernizarea economică fără o schimbare politică în Rusia. Și aici am cel mai mare scepticism. Și nu în cele din urmă, în ceea ce pivește condițiile abilității rusești de a asigura dreptul la proprietate, guvernare efectivă, procesul de decizie transparent și alte elemente necesare pentru dezvoltarea producției economice și atragerea investitorilor externi.

Așadar, există riscul ca deciziile Rusiei să înceapă o luptă decisivă cu vestul pentru regulile jocului și natura ordinii internaționale în Europa, Eurasia și peste tot în lume, să devină începutul unui nou colaps și scenariul 2 de la prima alternativă în ceea ce privește evoluția confruntării, să devină realitate.

În următoarele paragrafe voi vorbi despre:

-prima dată, voi descrie filosofia și logica politicii externe a Rusiei și voi ilustra cum se manifestă această în criza din Ucraina; voi descrie logica comportamentului Rusiei în această criză și în noua confruntare a ei cu vestul în general, și voi încerca să demonstrez că această criză și noua confruntare înseamnă continuitate, nu o schimbare în filosofia politicii externe;

– în al doilea rând, voi vorbi despre factorii care conturează această filosofie, atât cei interni cât și cei externi;

– în al treilea rând, voi descrie prioritățile majore din politica externă a Rusiei în condițiile noii confruntări, provocările care apar pe drumul implementării lor și câteva rezultate intermediare;

-în ultimul rând, voi conchide cu cât de sustenabilă este această nouă, și veche în același timp, politică externă rusească-veche în termeni de logică, filosofie și țeluri strategice, și nouă în termeni de instrumente și priorități concrete.

V. 1. Filosofia politicii externe a Rusiei și Criza din Ucraina

Așa cum am spus mai sus, acțiunile Rusiei din Ucraina de după toamna anului 2013 și după februarie 2014, la fel și lipsa de pregătire în confruntarea nouă cu Statele Unite, corespund pe deplin filosofiei politicii externe rusești, care prin componenetele ei cruciale rămâne aproape intactă după sfârșitul anilor 1990, începutul anilor 2000.

Aceasta este o filosofie a marilor puteri regionale cu aspirații globale, a unui centru independent al unui sistem multi-polar, care, în timp ce își construiește propria sferă de influență, prorpiul ei subsistem al sistemului internațional centrat pe Rusia, ar trebui să participe de pe poziții egale cu ceilalți poli în procesul global de luare a deciziilor.

Așa că promovarea integrării centrului orientat spre Rusia în spațiul post sovietic a fost, este și va fi prioritatea numărul unu a politicii sale externe și un criteriu pentru relațiile Rusiei cu alți jucători și cu alte puteri.

Conform acestei filosofii, Rusia ca putere independentă nu ar trebui să se alăture altora-să fie cu Vestul sau cu China, ci ar trebuie să își găsească propriul ei loc între Atlantic și Pacific, să aibă propria ei regiune, care ar trebui să fie integrată parțial atât cu Atlanticul, cât și cu Pacificul, dar să fie și independentă față de ambele.

Pe lângă acestea, Rusia trebuie să caute principiile egalității și reciprocității diplomatice cu ceilalți poli-atât vestul, cât și non vest ( egalitate în procesul de decizie pe probleme regionale și securitate globală; egalitate în construirea securității Europei; egalitate în managementul folosirii forței în Orientul Mijlociu Apropiat; egalitate în procesul de decizie în Siria și determinarea soartei regimului de acolo; egalitate în stabilirea regulilor internaționale, și normelor, și instituțiilor, etc.).

Evident, conform acestei filosofii, Rusia trebuie să nu permită celorlalți să intervină în politica internă și vestul trebuie să angajeze Rusia, așa cum e, în loc de cum i-ar plăcea să fie.

În sfârșit, această filosofie prescrie Rusiei să nu ezite să folosească forța și să submineze serios relațiile sale cu vestul, dacă interesele vitale naționale și ale politicii externe rusești sunt în joc. Și interesul vital al politicii externe rusești este spațiul post sovietic. Într-adevăr, Rusia este foarte precisă în definirea a ceea ce înseamnă interesul pentru apărare, pentru ceea ce este gata să se folosească forța. Merită să amintim că atunci când în august 2013, Sergei Lavrov a fost întrebat ce va face Rusia dacă Statele Unite va trimite armată împotriva forțelor lui Bashar Assad în Siria, răspunsul lui a fost acela că nimeni din Rusia nu va merge să lupte acolo. În același timp, Rusia a folosit forța armată împotriva Georgiei, a folosit forța pentru a anexa Crimeea, nu un război hibrid în estul Ucrainei și -amintiți-vă- cu un an în urmă Parlamentul Rus a oferit dreptul lui Vladimir Putin de a folosi forța militară în Ucraina.

În același timp, Rusia este, și a fost revizionistă și o putere status-quo în același timp-revizionistă tactic, dar strategic status-quo-după sfârșitul anilor 1990 și în special după sfârșitul anului 2000. A fost revizionistă în termenii respingerii modelului de relații cu vestul, pe care vestul l-a promovat după 1990 și pe care Rusia l-a considerat mereu nejust și greșit. Conform modelului, Rusia trebuie să urmeze exemplul Europei Centrale, să își respingă identitatea imperială, să uite de crearea propriei ordini regionale internaționale și să transforme politica ei internă și externă în conformitate cu valorile și interesele vestului, în timp ce vestul era supervisorul acestei transformări.

În toate celelalte aspecte, Rusia a fost o putere status-quo, -în atitudinea rusească a regulilor și normelor comportamentului internațional în relațiile Rusiei cu China și cu celelalte puteri care se află în creștere, și chiar în relațiile sale cu vestul când vine vorba de protecția viziunii rusești despre un corect status-quo geopolitic în fostul spațiu sovietic.

Anexarea Crimeei, la fel ca și recunoașterea unilaterală a Abhaziei și Osetiei de Sud în 2008, sunt, desigur, acte de revizionism. Dar acestea sunt acte de revizionism tactic pentru a promova statusul-quo strategic, așa cum Rusia îl percepe. Rusia se comportă într-un mod revizionist pentru a obliga Statele Unite să respecte status-quo-ul Ucranei departe de orbita vestică. Și în ochii Rusiei, Statele Unite și vestul sunt revizioniste pentru că își extind propria ordine unde nu ar trebui să fie și ajută activ schimbările de regim în țările pe care Rusia le consideră vitale.

Așa că în ultimile 2 decenii, Rusia a încercat persistent să fixeze status-quo-ul, să fixeze liniile peste care vestul nu are voie să treacă. Așa că ea nu a încercat să submineze sistemul vestic. În schimb, a încercat să prevină vestul de subminarea sistemului rusesc.

De ce a încercat Rusia să facă așa? Pentru că, spre deosebire de celelalte centre de putere non vestice, Rusia nu se află în creștere. De fapt, se află în declin. Puțin înainte de acest declin, a fost puțin compensată de ideea că Statele Unite și Uniunea Europeană se aflau într-un declin mai rapid. Dar acum, aceasta nu mai este adevărată, și Rusia a început să se afle în declin chiar mai repede decât vestul și țările non vestice. În timp ce Statele Unite se află în creștere și China obține rate mari de creștere, Rusia se degradează din punct de vedere economic. Nu există nici un semn al unei reale modernizări sau inovații. Din punct de vedere demografic, Rusia se depopulează. Și atractivitatea Rusiei ca model de dezvoltare rămâne slabă, chiar și în spațiul post sovietic.

Și ca o putere în declin, Rusia se întoarce la protecționism și tradiționalism. Este din ce în ce mai îngrijorătoare creșterea haosului în lume, într-o lume fără reguli (o poveste pe care Rusia a început ă o promoveze anul trecut), unde marile puteri, în special vestul interferează și răstoarnă regimul care nu le este pe plac (Ucraina, Libia, Siria-asta este o continuare în percpeția Rusiei); și este de asemenea îngrijorătoare expansiunea graduală a ordinii vestice spre ceea ce ar trebui să fie ordinea Rusiei-și Rusia se agață de:

1) La granițele din apropiere încearcă să stabilească o zonă favorabilă și prietenoasă, și să fixeze acest lucru cu vestul, să convingă vestul să recunoască;

2) Puterea militară, încearcă să rămână puternică într-o eră a turbulenței, și în special să ofere un prospect pentru o perioadă lungă de ostilitate față de vest;

3) Norme și principii tradiționale de suveranitate, neinterferență și mecanism de decizie colectiv. Uneori, într-adevăr, Rusia a violat aceste principii. Dar a facut-o în situații excepționale.

Anume, în spațiul fost sovietic, și atunci când Rusia înțelege prin aceasta un efort al resortului final pentru ca să facă vestul să o asculte și să îi ia vocea în serios.

Problema este dură, de aceea filosofia politicii externe și aceste încercări rusești de a fixa status-quo-ul au fost respinse și ignorate continuu de către vest, în special de Statele Unite, care se raportează la această filosofie și la această fixare, ca o încălcare totală a propriei viziuni despre ordinea internațională de după Războiul Rece, și locul Rusiei în ea.

Pentru a înțelege motivele pentru noua confruntare Rusia-vest și pentru criza din Ucraina în particular, trebuie să ne întoarcem la sfârșitul Războiului Rece, când, având încheierea conflictului, părțile nu s-au putut pune de acord asupra lumii care va urma. De fapt, acolo a fost o iluzie a unei înțelegeri, așa cum modelul vestic părea universal și Rusia însăși a proclamat o strategie de alăturare cu vestul. Dar a fost o iluzie pentru că, încă de la început, până și termenii sub care Rusia încerca să se alăture vestului și locul pe care îl cerea Rusia în vest, difereau drastic de așteptările vestului.

Chiar înțelegerea sfârșitului Războiului Rece a fost diferită-o victorie a vestului versus victoria comună cu Rusia, aceasta fiind una dintre țările victorioase având statusul unei mari puteri.

Și aceste percepții incompatibile asupra sfârșitului Războiului Rece au rezultat în viziuni incompatibile asupra doritei ordini internaționale post Război Rece și evaluarea incompatibilă a ordinii care a început să apară după sfârșitul Războiului Rece în realitate. Rusia și vestul au trăit în ultimii 20 de ani într-un fel de lumi paralele. Este foarte important pentru a înțelege politica externă a Rusiei. Părțile s-au înfruntat nu numai asupra unor probleme concrete și interese divergente, dar și asupra unor noțiuni fundamentale și idei despre cum lumea ar trebui să arate și să se dezvolte.

Întreaga perioadă post Război Rece a fost caracterizată de dezacorduri fundamentale și persistente între Rusia și vest, în principal Statele Unite, pentru conducerea jocului în Europa, în spațiul fost sovietic și în relațiile Rusia-Europa și Rusia-vest în general, și peste cum ordinea internațională în Europa și Eurasia și în lume în general ar trebui să arate.

Dezacord a fost peste întrebări precum: ori ordinea în Europa ar trebui să fie bazată pe instituțiile vestice care includ majoritatea continentului în orbita lor și care atunci ar avea o natură hegemonică, sau ar trebui să fie diferită; ori NATO și UE pot să se extindă și să includă în orbita lor țări din fostul spațiu sovietic, din vecinătatea Rusiei și vitale pentru Rusia, sau ar trebui să fie limitate în extinderea lor, din moment ce probabilitatea integrării Rusiei în ele este zero; sau Rusia are dreptul pentru propria ordine regională internațională care ar trebui respectată de vest; sau vestul și Statele Unite au dreptul de a acționa ca un juriu mondial și să decidă care state și regimuri sunt suverane și legitime și care nu sunt; sau Statele Unite au dreptul să intervină, până la o intervenție militară, și așa mai departe. Criza din Ucraina a comprimat și reflectat toate aceste probleme.

Această incompatibilitate s-a arătat în fiecare criză dintre Rusia și Statele Unite de după sfârșitul Războiului Rece-1999, 2003-2004, 2008 și până astăzi.

Pentru 2 decenii, Rusia a încercat să ajungă la o înțelegere cu vestul și să își dea seama de regulile jocului: limitele vestului în legătură cu expansiunea lui, asupra regulilor de utilizare a forței în Europa și dincolo de Europa, mecanismele de luare a deciziilor care vor garanta că opinia majorității puterilor europene sunt băgate în seamă, și așa mai departe. A făcut asta prin obiecțiile aduse asupra expansiunii NATO, în discursul lui Putin de la Conferința de Securitate de la Munich din 2007, în Inițiativa Tratatului de o nouă securitate europeană a lui Medvedev și prin multe alte ocazii.

Și de fiecare dată opinia Rusiei a fost ignorată. Vestul nu a luat în serios acest dezacord rusesc în legătură cu strategiile globale ș regionale ale vestului. Statele Unite și vestul în general au preferat fie să ignore existența problemei, fie să creadă că Rusia eventual va ceda rolul de partener junior și să fie de acord cu expansiunea vestului peste granițele sale și poate, eventual, va deveni un membru a acestei ordini. Și toate argumentele pentru dezacordul fundamental al Rusiei cu această logică, asemenea discursului lui Putin de la Munich, sau chiar înainte- marșul accelerat a para trupelor rusești în aeroportul din Pristina din 1999, au fost considerate dificultăți tactice în mișcarea Rusiei spre direcția corectă, care ar trebui manageriată, considerată ca o provocare, dar, din nou, fără paradigma că Rusia ar trebui să devină o parte a lumii vestice-poate cel mai distant, ciudat, dar încă membru al familiei vestice.

Și de fiecare dată, Rusia a fost obligată să facă pași provocatori și să folosească forța ca răspuns la această politica de ignorare a Rusiei. Amintesc de marșul rapid a paratrupelor rusești de la Bosnia spre aeroportul din Pristina în 1999, războiul Ruso-Georgian din august 2008 și subsecvent recunoașterea rusească a independenței Abhaziei și Osetiei de Sud și acum Ucraina. De fiecare dată acțiunile Rusiei au devenit mai dure și mai periculoase pentru că mai multe interese vitale ale Rusiei au fost miza. Dar fundamental, ele sunt la fel.

Acum cinci ani și jumătate Rusia a fost obligată să folosească forță militară și o violentă integrare teritorială a Georgiei pentru a preveni expansiunea NATO spre fostul URSS. Aceasta a fost costisitoare pentru Rusia, dar dubiul referitor la expansiunea NATO a fost înlăturat de pe agenda practică.

Expansiunea generală a ordinii vestice a continuat sub forma unor încercări persistente de a atrage statele din CSI, incluzând Ucraina în orbita UE, astfel, acestea fiind forțate să aleagă între cele două-așa a fost susținut-proiecte de integrare complet incompatibile și, în ultimul rând, între Rusia și Europa.

Vestul a susținut integrarea statelor CSI în orbita vestului prin UE ca etalon, așa cum ar fi trebuit să se întâmple în Europa după războiul ruso-georgian. Imediat cum au început să apară semnale că Rusia nu este de acord cu această viziune și a început să intensifice politicile care ar fi putut rezulta un colaps din această strategie, mulți din Statele Unite au început să tragă un semnal de alarmă-în acest sens este declarația făcută de Hillary Clinton, înainte de 2012, cu un an înainte de criza ucraineană, în care spunea că Rusia vrea să resovietizeze regiunea CSI și Statele Unite trebuie să stăpânească aceste încecări.

Așa că în toamna lui 2013, Rusia a jucat politica tipică a morcovului și bățului și, pe de o parte, a arătat faptul că guvernul lui Yanukovich de atunci a îngropat consecințele economice asupra asocierii Ucrainei cu UE și pe de altă parte, a oferit beneficii economice semnificative, dacă el va respinge asocierea și, cel mai probabil, continuă politica tipică a Ucrainei de balansare și extragere a beneficiilor de la jucătorii externi. Ceea ce a și făcut. Dar aceasta a lansat o criză politică care a rezonat cu o spaimă a publicului general asupra proastei guvernări în țară și a rezultat cu proteste în masă.

Scala acestor proteste era deja o provocare uriașă pentru Rusia, ceea ce le-a arătat lor foarte clar că Ucraina, în granițele actuale și în sistemul actual de guvernare este neintegrabil cu Rusia. Asta a făcut-o pe Rusia să înceapă să regândească deja politica ei cu cel mai important partener. Cum Ucraina ca un tot nu se poate integra, Rusia va insista pentru federalizarea ei și chiar co-federalizarea în viitorul imediat apropiat, pentru a preveni integrarea în Uniunea Europeană și să permită regiunilor ei estice să susțină relații apropiate cu Rusia. Și eu nu exclud ca în viitor Rusia să militeze pentru partiția Ucrainei, crearea unui nou stat pe baza regiunilor sud estice ale Ucrainei și integrarea lor cu Rusia și în Uniunea Euroasiatică.

Totuși, la sfârșitul lui 2013, încă era posibilă încheierea conflictului din Ucraina și evitarea conflictului Rusia-vest. Din păcate, nici Rusia, nici vestul nu au folosit această oportunitate. Amândouă, deliberat au optat pentru escaladarea conflictului. Vestul a făcut primul pas cu suportul loviturii de stat în Kiev și apoi Rusia a continuat cu anexarea Crimeei și a susținut insurgenții din Donbas.

A părut că Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius a eșuat, presiunea Rusiei aplicată Ucrainei și angajamentul Rusiei pentru a întoarce cursul geopolitic de dezvoltare a Ucrainei au fost numite de Statele Unite și de UE ca fiind ultima picătură. Așa că au decis să îi dea Rusiei o lecție, pentru a-și lua revanșa –bine- sau să înceapă să se pregătească pentru a promova o schimbare de regim în Rusia pe o perioadă îndelungată-rău.

Washington a decis să folosească revoluția politică pentru a-l răsturna pe Yanukovich. Încă de la început s-a poziționat singur alături de protestatari, asigurându-le sprijin total fără să dea atenție la ceea ce făceau protestatarii: violență, ocupație de clădiri guvernamentale, răpirea unor oficiali și politicieni, etc., și puneau presiune pe Yanukovich pentru a le îndeplini toate cererile opoziției și protestatarilor. Îl forța pe Yanukovish să capituleze. Și când a devenit clar că Sectorul drept nu avea să îndeplinească acordul de la 21 februarie, iar în schimb plănuia să asalteze reședința prezidențială, vestul nu a exprimat nici un cuvânt de condamnare.

În final, imediat după ce Yanukovich a părăsit țară și oponenții lui au preluat puterea, Vestul a început rapid instituționalizarea și consolidarea rezultatelor revoluției, incluzând instituționalizarea consecințelor geopolitice-Ucraina s-a întors în orbita vestică. Vestul imediat a recunoscut guvernul interimar, a grăbit semnarea părții politice a acordului de asociere Ucraina-UE, a binecuvântat tot ceea ce a început să facă noul guvern, aici includ operațiile militare la scară mare în regiunile estice și condamnarea Rusiei ca resposnsabilă pentru toată instabilitatea.

În plus, vestul (din nou, Statele Unite mai presus de toate), înainte de Crimeea, deja lansase o campanie loială de informare împotriva Olimpiadei de la Sochi, fără precedent din 1980, și a decis să boicoteze evenimentul la nivel de înalți oficiali.

Aceasta a fost interpretată de Moscova ca un semnal clar a faptului că vestul s-a hrănit cu Rusia lui Putin, că nivelul de dezamăgire, agravare și alienare cu regimul politic rusesc și cu politica externă a ajuns la o limită critică și s-a transformat într-o aversiune a Rusiei lui Putin, iar relațiile normale nu au mai fost posibile.

Acești pași nu au lăsat spațiu pentru dialog și de-escaladare. Era imposibil pentru Rusia să lase fără răspuns precedentul Statelor Unite ajutând să răstoarne un regim rusesc prietenos în Ucraina și să aducă rapid țara într-o orbită vestică. Și Rusia a răspuns cu anexarea Crimeei și ajutorul oferit unei părți din conflictul civil din Ucraina, inclusiv prin interferențe militare nerecunoscute în războiul din estul Ucrainei.

Făcând așa, Rusia a căutat să realizeze:

În primul rând, să prevină orice șansă de integrare a Ucrainei în NATO și să elimine această problemă ipotetică de pe agendă o dată pentru totdeauna. Au fost multe îngrijorări în Moscova că dacă aceasta nu reacționează ferm și brutal, problema cu integrarea în NATO va fi doar o chestiune de luni.

În al doilea rând, să rupă status-quo-ul post Maidan în Ucraina, care a fost total inacceptabil pentru Rusia, și să prevină consolidarea Ucrainei ca un stat anti-Rusia și o parte din noul cordonul sanitar anti Rusia, să împingă către o organizare statală în Ucraina care să permită regiunilor ei, inclusiv Donbas, să aibă un impact asupra politicii interne și externe și asupra dreptului de veto, pe care Rusia le consideră inacceptabile, precum integrarea în NATO sau ruperea relațiilor cu Rusia.

În al treilea rând și cel mai important, să trimită un mesaj clar Statelor Unite conform căruia acțiunile sale violează interesele naționale vitale ale Rusiei (și anume, ceea ce Obama numește: ruperea tranziției de putere în Ucraina), au întrecut orice linie roșie posibilă și dacă nu se oprește, Europa și lumea în general ar putea intra în haos. Înainte de Crimeea, vestul era cel care încălca regulile (sau mai bine spus, acționa conform regulei care spune că poate face orice vrea). Toate încercările anterioare de a convinge vestul să înceteze, au eșuat. Așa că Rusia a decis să ridice mizele și să adâncească dezordinea și mai mult, transmițând un mesaj conform căruia ori încetează amândouă să încalce regulile, să se calmeze, să elaboreze noi reguli ale jocului și să înceapă să le respecte, ori se termină totul cu haos. Crimeea este inclusă în această perspectivă, fiind o invitație agresivă la dialog, dialog care a fost imposibil când invitația a fost mai soft.

Într-adevăr, anexarea a lăsat Rusia și Statele Unite doar cu două opțiuni plauzibile:

1. O nouă Yalta- noile reguli ale jocului în Europa și relațiile Statele Unite-Rusia bazate pe dreptul rusesc de a avea propriul proiect de integrare și ordine în Europa și în fostul spațiu sovietic și fixarea unor granițe stricte a expansiunii ordinii vestului către spațiul despre care Rusia consideră ca ar trebui ori să fie inclus în ordinea rusească ori să fie manageriat împreună, sau

2. Colapsul regimului politic actual din Rusia și împreună cu acesta colapsul statului rusesc așa cum este astăzi.

De ce a decis Rusia să înceapă bătălia pentru noi reguli ale jocului în Europa acum și de ce nu a făcut-o, spre exemplu, în 2004 sau 2008 când politica Statelor Unite a fost similară și administrația Bush a promovat oficial MAP pentru Ucraina? Din cauza schimbărilor de putere și dinamica puterii. În 2004, Statele Unite era încă la apogeul puterii sale, în timp ce Rusia era încă slabă și săracă, și schimbarea globală de putere era aproape de a fi recunoscută. Lumea era încă unipolară. În schimb, în 2014, situația a fost fundamental diferită.

În același timp, dinamica tranziției de putere în 2013-2014 nu a fost în favoarea Rusiei. Anul 2013 a fost considerat punctul forte al dezvoltării Rusiei. Rusia a atins maximum de influență internațională și urma să intre într-o perioadă de declin, care nu avea nimic de a face cu relațiile Rusia-vest. Economia Rusiei a stagnat în 2013, în timp ce Statele Unite înregistra o creștere rapidă a economiei. Prețul petrolului era aproape să înceapă să scadă-acest lucru a fost anticipat de mulți analiști, chiar și de analiști ruși. Astfel, conducerea rusească a conchis că dacă nu acționează atunci, va fi mult mai dificil să acționeze apoi, când va fi deja slăbită.

Dacă Rusia ar fi eșuat în încercarea ei de a începe să destabilizeze Ucraina în spatele acestui background, ar fi fost principală înfrângere geopolitică după destrămarea URSS. Rusia ar fi violat toate elementele narative, logice, filosofice ale politicii sale externe, totul fiind discutat inten în ultimii 20 de ani, și în special în ultimii 10 ani-ceea ce ar trebui considerată ca fiind un pol independent al unui sistem multipolar, că vestul trebuie să ia în serios cererile Rusiei în ceea ce privește fostul spațiu sovietic. Ar fi fost o umilire inacceptabilă vis-a-vis de toate celelalte centre de putere, inclusiv China, iar respectul față de Rusia ar fi scăzut la zero. Ultimul, dar nu cel din urmă, nu ar fi făcut nimic care să îl lipsească pe Putin de moștenirea lui istorică, care este moștenirea de reapariție, de restabilirea heartlandului Euroasiatic cuprinzând Rusia, Kazakhstan, Belarus și Ucraina, și așa mai departe.

Așa că, politica pe care Rusia a început să o caute după ce a devenit clar că vestul nu este gata pentru dialog și că tranziția puterii în Kiev și consecințele politicii ei externe sunt ireversibile, este foarte simplă: ori Ucraina rămâne neutră și devine descentralizată cu regiunile ei estice primind putere de veto asupra cursului de dezvoltare a țării, ori războiul în Donbas va continua într-o direcție nedefinită, iar presiunea economică va crește. Ajutorul Rusiei de la Acordul de la Minsk nu ar trebui înțeles greșit: nu înseamnă că Rusia va accepta un conflict înghețat în Ucraina. Ultimul nu e în interesele Rusiei, pentru că ea amână prospectele unei reforme constituționale și politice în Ucraina, în loc de apropierea față de ea. Rusia a fost de acord cu ele pentru a preveni o viitoare escaladare periculoasă, ajutoare letale ale Statelor Unite către Ucraina și viitoare sancțiuni,- și să deschidă căi pentru reducerea sancțiunilor UE. Economia Rusiei are nevoie de o pauză de la sancțiuni. Oricum, dacă nu este o reformă politică în Ucraina și dacă va continua să consolideze un stat anti rusesc fără Donbas, războiul este probabil să se termine până la sfârșitul anului. Așa că strategia rămâne aceeași și în total acord cu filosofia politii externe rusești.

Mai mult de atât, dacă anexarea Crimeei a fost într-adevăr greu de prezis, acțiunile Rusiei în Donbas au fost foarte predictibile. Mulți experți ruși s-au certat câțiva ani cu privire la ideea conform căreia Ucraina va fi atrasă în ordinea economică și securitatea vestică și această integrare este prezentată ca o alegere împotriva Rusiei, Rusia va interveni și va destabiliza situația printr-un un război civil.

De fapt, predicția a fost că Rusia va începe un război civil în Donbas și Crimeea. În schimb, Moscova a decis să atragă instabilitate în Donbas și anexarea Crimeei. Bine, în ultimă instanță, acestea sunt alegeri diferite cu aceeași strategie.

V. 2. Factori care modelează filosofia politicii externe rusești

Voi vorbi despre 4 factori: istoria și identitatea rusească, politicile interne rusești, respingerile persistente ale Rusiei de către vest și viziunea Rusiei asupra mediului internațional actual.

O să încep cu istoria și identitatea. Isoria rusească este o istorie a unei mari puteri și a unui mare imperiu, pentru 300 de ani, și identitatea rusească este o identitate a unei mari puteri, fie că vă place sau nu. Și Rusia niciodată nu a respins identitatea ei ca mare putere. Chiar și în anii 1990.

Al doilea motiv pentru filosofia politicii externe rusești așa cum este acum este politica internă.

Politica externă rusească este menită să întărească regimul actual prin minimizarea impactului vestului asupra politicilor interne rusești, pentru a distruge cât de mult este posibil toate instrumentele și canalele ipotetice ale influenței vestului, asemenea programelor de asistență sponsorizate de ONG-urile rusești și așa mai departe.

Când este necesar, politica externă a Rusiei este menită să creeze imaginea unui mediu ostil, a unei fortărețe, astfel justificând autoritarismul ulterior. Asta se întâmplă acum.

O altă componentă importantă a politicilor interne rusești asupra politicii ei externe este modul în care Putin înțelege și definește moștenirea lui istorică. Este reapariția Rusiei-martora imaginii “Rusia ridicată din genunchi” de către Putin, Rusia restabilindu-se ca mare putere-reconsolidarea spațiului istoric rus, așa numit, strângerea terenurilor din jurul Rusiei de după catastrofa geopolitică din secolul XX. Este din ce în ce mai evident că Putin vede asta ca misiunea lui istorică. În opinia lui, în ultimii ani din anii 1980 și în primii ani din anii 1990, marea țară a fost distrusă și misiunea lui este să o aducă din nou la viață-sub o altă formă, bineînțeles, și prin instrumente diferite, dar având aceeași idee, aceea de a construi un spațiu centrat rus, care corectează greșeala și eroarea istorică.

Al treilea factor al filosofiei politicii externe rusești existente este acela că aceasta a fost respinsă sistematic și persistent de către vest, când Rusia căuta să obțină o politică externă centrată pe vest și încerca să devină o parte integrată a sistemului de luare a deciziei din vest sau chiar să devină o parte din vest.

Prima încercare a fost făcută la începutul anilor 1990, dar a fost înăbușită de extinderea NATO și au urmat alte exemple de decizii luate de vest pentru a profita de slăbiciunea Rusiei în schimb. A doua încercare a fost la începutul anilor 2000, când Rusia a fost din nou respinsă și umilită, atunci de politicile unilateraliste și imperialiste ale Administrației Bush. Și în ambele cazuri vestul nu a ajutat Rusia cu asistență economică care să se potrivească cu cererile Rusiei. Nu s-a putut vorbi de un plan Marshall pentru Rusia. De aceea astăzi, ideea ca Rusia să se alăture vestului este scoasă de pe agendă.

Mai mult, a doua respingere a Rusiei de către Vest a coincis cu o conjuctură externă favorabilă Rusiei, atât economică (preț mare la petrol), cât și politică (tranziția puterii de la vest către noile centre de putere, în contextul în care vestul continua să comită greșeli cruciale). Așa că Rusia a managerizat supraviețuirea și faptul că a devenit mai puternică, a ajutat-o să își restabilească, încă o dată, poziția de mare putere din afara orbitei vestului. Așa că Rusia acum nu vede niciun motiv să se gândească să se întoarcă la politicile de la începutul anilor 1990.

Ultimul factor este viziunea Rusiei asupra lumii. Percepția Rusiei despre mediul extern este foarte contradictorie și mixtă, cu tendințe pozitive și favorabile co-existând cu cele negative. Conferă Rusiei încredere, dar în același timp nu îi permite să fie liniștită. Din contră, o alarmează, mobilizează, obligă Rusia să pompeze resursele militare și să se angajeze într-o defensivă agresivă, așa cum se întâmplă astăzi cu Ucraina și Crimeea.

V. 2. 1. Tendințele pozitive:

1. Importanța reală a multipolarității, de care Rusia vorbea încă de la începutul anilor 1990. Rusia a fost din punct de vedere istoric, corectă și a avut dreptate. Rusia a susținut ideea multipolarității imediat după colapsul global bipolar, dar vestul, în special Statele Unite, a încercat să conducă lumea într-o direcție greșită, care eventual ar fi putut să colapseze. Și acum ne întoarcem la cursul corect al istoriei.

2. Integrarea economică regională devine din ce în ce mai importantă ca o formă a competiției globale și ca o modalitate de supraviețuire, și menține competitivitatea în condițiile globalizării. Acesta este un alt argument puternic în favoarea ideii că Rusia poate fi centrul integrării economice din Eurasia. Mesajul este: „vrei sa supraviețuiești și să fii competitiv-alătură-te.”

3. Competitorii geopolitici tradiționali ai Rusiei- Statele Unite și vestul în general-nu mai sunt așa puternici precum erau în anii 1990, ba chiar unii dintre ei sunt slăbiți din punct de vedere economic, politic și militar-precum țările din Europa.

4. Creșterea și ridicarea Chinei de-a lungul timpului nu este vazută ca o amenințare pentru Rusia. Mai bine spus, este văzut ca un partener crucial, strategic și chiar parțial ca un avantaj și o oportunitate pentru politica externă a Rusiei. Este o oportunitate pentru Rusia să se promoveze ca un pol independent al unui sistem multipolar, să insiste asupra revizuirii structurilor de guvernare globale și să micșoreze rolul vestului aici și să ceară egalitate cu vestul în procesul de luare a deciziilor, pe probleme cruciale.

Desigur, sunt multe riscuri demografice, eonomice, politice și chiar de natură geopolitică, unde există o competiție în creștere între Moscova și Beijing în Asia Centrală, dar cei care iau decizii în Rusia tind să creadă că menținerea paradigmei pozitive și prietenoase în relațiile cu China plus preponderența nucleară, va preveni China să devină o amenințare pentru Rusia. În final, Rusia știe faptul că de-a lungul timpului, China a avut nevoie de relații prietenoase cu Rusia, la care se referă ca la un spate strategic pentru menținerea siguranței, nu mai puțin, și poate chiar și mai mult, Rusia are nevoie de relații prietenoase cu China, și China nu își va permite să caute o politică externă ostilă sau revizionistă față de Moscova. Cel puțin în viitorul apropiat.

V. 2. 2. Tendințele negative:

• O nouă confruntare cu Statele Unite și o perioadă de relații nu foarte bune cu vestul;

• Relațiile internaționale vor deveni instabile și haotice;

• Toate acestea se întâmplă în perioada în care Rusia nu crește și se află în declin, iar oferă condițiile sale economice ajută la accelerarea acestui declin;

• Țările vestice în continuare nu acceptă realitatea multipolarității și nici să se comporte în acord cu asta, concentrându-se pe leadership, pe crearea agendei, pe exportul propriilor valori și caută să extindă ordinea lor către state și arii pe care Moscova le vede ca potențiali membri ai propriei orbite.

Într-o lume haotică, instabilă și impredictibilă, lumea unde vestul este din nou oponentul Rusiei, în timp ce celelalte centre de putere nu le sunt aliate, singura politică prudentă, conform conducerii rusești, este auoîmputernicirea și investirea în forțele militare, în special în descurajarea potențialului.

V. 3. Prioritățile politicii externe rusești în condițiile confruntării Rusia-Vest

La nivel global, prioritățile politicii externe a Rusiei au rămas în mare măsură la fel, ele reflectând filosofia politicii externe, care nu s-a schimbat. Ele sunt:

1. Susținerea autonomiei strategice;

2. Participarea activă în procesul global de luare a deciziilor de la egal la egal cu celelalte centre de putere;

3. Susținerea principiilor și regulilor tradiționaliste ale comportamentului politicii externe, bazat pe multipolaritate;

4. Promovarea principiului de egalitate diplomatică și recunoașterea intereselor vitale ale fiecăruia în relațiile cu vestul, dacă este necesar, prin confruntare-așa cum e astăzi, și să forjeze parteneriatul cu vestul având la bază doar aceste principii (dacă aceste principii vor fi respinse de vest-ca în zilele noastre-nu va mai exista nici un parteneriat strategic);

5. Și împuternicirea parteneriatelor comprehensive-atât bilateral și multilateral-cu centrele noi de putere-China, India și Brazilia, creșterea puterii BRICS și Organizația Cooperării de la Shanghai ( OCS ).

Susținerea autonomiei strategice înseamnă că Rusia nu trebuie să depindă de alte centre de putere în ceea ce privește securitatea, să nu se alăture alianțelor unde Rusia nu este jucătorul cel mai important, caută să susțină relații cu majoritatea marilor puteri și să aibă o politică externă independentă. Rusia își formulează singura interesele naționale, respinge orice orbită străină și se apără singură cu mijloace proprii.

Participarea activă în procesul global de luare a deciziilor face importantă pentru Rusia prezența la toate forumurile majore de luare a deciziei, de la G20 pâna la BRIC, și de la Consiliul de Securitate al ONU până la Grupul celor 6: Iran, Corea de Nord și Cvartetul din Orientul Mijlociu, și să crească structurile de luare a deciziilor, precum Summitul Asiei de Est.

V.3.1. Prioritățile Rusiei în relațiile cu Vestul

Egalitate și respect reciproc pentru interesele vitale sunt prioritățile centrale ale relațiilor Rusiei cu jucătorii din vest-Statele Unite, Europa, NATO.

• Cu Statele Unite este vorba de paritatea nucleară și diplomatică, cea din urmă în cadrul Consiliului de Securitate al ONU și în alte instituții de luare a deciziilor;

• Cu NATO este egalitatea în stabilirea și managerierea securității europene;

• Cu Uniunea Europeană este vorba de o paritate normativă, paritate în relațiile energetice și paritate în construirea unei Europe mai întinse. Rusia nu poate cade de acord cu ideea unei Europe mai întinse, dar cu centrul în Uniunea Europeană, cu state care nu fac parte din Uniunea Europeană, inclusiv Rusia, care să constituie periferia Uniunii. Ea vrea ca Europa să fie unită dar bipolară- Uniunea Europeană și Eurasia să fie cele două blocuri majore si egale.

Ceea ce este nou, este pregătirea Rusiei de a începe o confruntare pentru a promova aceste principii. Așa că nu este o confruntare de dragul confruntării, dar este o confruntare de dragul viziunii Rusiei asupra regulilor care ar trebui să guverneze relațiile ei cu Statele Unite, NATO și Uniunea Europeană.

Împuternicirea parteneriatelor multilaterale și bilaterale cu China, India și Brazilia au fost foarte importante pentru Rusia chiar de dinainte de noua confruntare, și acum este de o importanță existențială. Atâta timp cât Rusia este cu ele și este văzută împreună cu ele în arena globală, cererile ei de a fi acceptată ca o mare putere în creștere și ca un pol al unui sistem multipolar, sunt justificate. Mai mult, relațiile cu ele sunt astăzi o cale de a demonstra că Rusia nu este izolată și că lumea nu mai este concentrată pe vest, și sunt un instrument de diminuare a consecințelor negative ale sancțiunilor impuse de vest.

Alături de ele, China este, bineînțeles, cea mai importantă pentru Rusia și pentru relațiile Rusia-China din viitorul apropiat și depărtat. Acestea vor rămâne aproape ca o alianță (aproape, deoarece o alianță cu drepturi depline nu este convenientă pentru niciuna din părți). China este pentru Rusia și Rusia este pentru China cel mai prietenos stat față de celelalte mari puteri. Ele au nevoie una de alta ( și China are nevoie de Rusia nu mai puțin decât are Rusia nevoie de China ). Pozițiile și viziunile lor globale față de ordinea internațională coincid. Politicile lor regionale nu coincid și părțile chiar concurează în Asia Centrală, dar fac tot posibilul să calmeze aceste diferențe și să se prevină alterarea imaginii pozitive globale a relațiilor în general. Este remarcabil faptul că Rusia a îmbrățișat recenta inițiativă chineză „cureaua economică a drumului mătăsii”, în ciuda faptului că nu corespunde intereselor rusești.

Bineînțeles, creează probleme. Rusia este pusă față în față cu riscul de a deveni dependentă din punct de vedere economic și politic față de China, și în ultimul rând să devină partener junior al vecinului din est. China simte reducerea libertății de mișcare a Rusiei, iar modul în care vorbește și acționează este un pic într-o manieră dură-un exemplu ar fi prețul petrolului din cea mai recentă înțelegere istorică Rusia-China. China cere un rol mai important în politica Rusiei din Asia Pacific, și un rol mai importnt în dezvoltarea proiectelor din Siberia și din Estul îndepărtat, ceea ce nu se află printre interesele Rusiei. Înainte de noua confruntare, Rusia era singurul membru al G8 și BRIC. Ar fi putut să joace ca un reprezentant al lumii vestice și al noilor puteri care se află în creștere. Acum-nu mai este valabil. Și cel mai mare pericol existent este că, spre deosebire de celelalte noi centre de putere, Rusia nu este în creștere. Din contră, declinul ei este în termini relativi și absoluți.

Oricum, în ciuda acestor riscuri, Rusia A) nu are nicio alternativă și B) crede că de când China are nevoie de Rusia, părțile vor manageria totul în așa fel încât să găsească un modus vivendi optimal și acceptabil pentru ambele state. Pentru viitorul apropiat, parteneriatul cu China nu va fi doar o prioritate regională a politicii externe rusești, ci una globală.

Iar ca instituții internaționale, BRIC și OCS vor fi prioritățile majore pentru diplomația multilaterală a Rusiei în perioada imediat următoare, la fel și G20 și Consiliul de Securitate al ONU. Rusia va încerca să promoveze instituționalizarea BRIC și dezvoltarea de instrumente alternative guvernării economice globale sub auspiciile sale și să promoveze OCS, ca principală organizație de securitate din Asia Centrală, extinsă, și ca instituția cheie în managerierea problemei din Afganistan.

V. 3. 2. Prioritățile regionale ale Rusiei

Prima prioritate va rămâne Ucraina, care este și principala arenă de luptă în noua confruntare Rusia-vest. Scopul Rusiei aici este să prevină integrarea Ucrainei în vest și consolidarea ei ca o țară anti-Rusia prin reformă constituțională, prin federalizare și neutralitate.

Nu există nicio iluzie cu privire la cât de dificil e să atingi aceste obiective. Este destul de convenabil ca războiul din Donbas să continue. Acesta se va opri numai dacă aceste scopuri politice vor fi îndeplinite și dacă toate acordruile de încetare a focului se vor concretiza mai bine decât eventualele rezoluții. Rusia va prefera să evite acest război, care ar putea escalada la un conflict regional în adevăratul sens al cuvântului, cu participare deschisă și oficială rusească. Oricum, daca asistența militară a Statelor Unite către Ucraina se va accelera, această escaladare va putea să se întâmple.

Implementarea acestor priorități se poate ciocni de numeroase probleme, începând de la opoziție activă de pe partea Statelor Unite și Uniunii Europene, și terminând cu o reală consolidare a societății ucrainiene, construirea unei naționalități și identități pe bază anti-rusească.

A doua prioritate este Uniunea Economică Eurasiatică, lărgirea Uniunii Vamale, împuternicirea OCS, la fel și obținerea recunoașterii CU și Uniunii Eurasiatice de către Uniunea Europeană și alte centre de putere, dezvoltarea de dialoguri și de regimuri de comerț formale între ele și alte state și aranjamente de integrare. În contextul confruntării Rusia-vest această prioritate are o importanță existențială pentru Rusia, pentru a putea rezista în fața presiunilor vestului și pentru a se putea susține ca un pol independent a sistemului multipolar. Dacă acest sistem, cu Rusia în centru, va cădea, întreaga poveste a multipolarității se va rupe în bucăți.

De asemenea, anul acesta deja a descris limitele loialității belorușilor și kazacilor față de Rusia, și a excerbat probleme serioase printre membri Uniunii Eurasiatice. Politica Rusiei în Ucraina a înspăimântat vecinii și partenerii ei și au subminat substanțial abilitatea Rusiei de a promova politica ei în spațiul fost sovietic.

Pe de o parte, Uniunea Economică Eurasiatică a devenit realitate pe 1 ianuraie 2015, așa cum a fost plănuit. Pe de cealaltă parte, probleme serioase sunt deja existente. În primul rând, nu toate diferențele legate de forma, profunzimea și întinderea Uniunii au fost rezolvate și exonerările rămase se pot transforma în probleme pe viitor. Belarus și Kazakhstan au fost foarte ferme când au spus că ele resping politica de integrare cu Rusia în Uniunea Eurasiatică, și că ele nu sprijină politica Rusiei vis-a-vis de Ucraina și nu vor urmări această problemă în orbita rusească. Rusia a dat o lovitură asupra proiectului de integrare când a impus contrasancțiuni unilaterale împotriva Uniunii Europene și Statelor Unite, astfel rupând spațiul vamal comun. În al doilea rând, problemele politice pot apărea când actualii lideri politici vor pleca, în special Nazarbaev. În al treilea rând, continuarea confruntării va împiedica orice apropriere între Uniunea Eurasiatică și Uniunea Europeană, în timp ce nici Kazakhstan, nici Belarus nu vor dori să contrasteze integrarea în Uniunea Eurasiatică cu parteneriatul cu Uniunea Europeană.

A treia prioritate este împuternicirea Parteneriatului Strategic cu China și îmbunătățirea lui la nivelul în care să semene cu o alianță. China va fi partenerul numărul 1 în viitorul apropiat pentru Rusia, partener de mai departe de fostul spațiu sovietic.

A patra prioritate este continuitatea pivotului Rusiei în Asia Pacific. Doar cu relațiile cu China și cu noile centre de putere, această direcție este vitală pentru a demonstra că această lume nu mai este centrată doar pe vest și că acea izolarea a Rusiei de către Comunitatea Internațională este un mit, pentru a diminua daunele datorate sancțiunilor impuse de vest și pentru a face țara mult mai sustenabilă și competitivă. Cum centrul gravitațional în lume se mută către Pacific, ar fi aiurea pentru Rusia să stea deoparte. În special ca nevoie de accelerare a dezvoltării Siberiei și a Estului îndepărtat, și pentru că aliații din Pacific și partenerii Statelor Unite sunt mult mai independenți față de Washington din punct de vedere al politicii externe decât cei europeni.

Riscul major în cazul acesta, care este mult mai important decât opoziția Statelor Unite, este creșterea dependenței Rusiei față de China și sensibilitatea Chinei față de dorința Rusiei de a aprofunda parteneriatul cu acele țări, pe care Beijingul le vede ca pe rivale și adversare, state precum Japonia, Vienam, Filipine și așa mai departe. Rusia s-a făcut clar înțeleasă că pivotul ei se îndreaptă exclusiv către Pacific, și nu va fi centrat pe China. Așa că a încercat să balanseze Parteneriatul Strategic cu China, cu relațiile cu ceilalți jucători din Pacific, inclusiv Japonia, India și țările ASEAN, dar fără să agraveze și să submineze trecutul. Dorința Rusiei este să devină o mare putere independentă, o mare putere nealiată a Pacificului. Astăzi, cu noua confruntare cu vestul, implementarea acestei strategii de balansare între China și restul va fi mult mai dificilă. Ca un rezultat, proiectul, pe care Putin l-a definit ca fiind „mega proiectul pentru întreg secolul 21”-dezvoltarea și modernizarea Siberiei și a Estului îndepărtat prin atracția de investiții din întreaga zona Asia Pacific-ar putea fi pus în pericol.

A cincea prioritatea este Uniunea Europeană. Referitor la Uniunea Europeană, Rusia va intensifica încercările de a forja o împărțire între cele două părți ale Atlanticului. Îi va convinge pe europeni că Ucraina și Europa sunt ostaticele și victimele strategiilor geopolitice americane, că Statele Unite fac Europa mai puțin sigură, și că Europa nu are nevoie nici de colapsul Ucrainei ca stat, nici de o nouă confruntare militară pe continental european. Aceste încercări nu vor avea succes și cu cât Rusia încearcă mai mult să aprofundeze această împărțire, cu atât mai mult va agrava și aliena țările europene. Dar totuși, apropierea majorității țărilor din Europa față de Rusia este diferită față de apropierea Statelor Unite, și Moscova va continua să se joace cu asta.

Scopul este, evident, de a angaja Uniunea Europeană în negocieri vis-à-vis de Ucraina și revizionarea acordurilor în general, la fel ca stabilirea legăturilor directe dintre Uniunea Europeană și Uniunea Economică Eurasiatică. În același timp, Rusia încearcă să protejeze propriile interese energetice în Europa, ceea ce devine din ce în ce mai dificil.

Din nou, implementarea acestei priorități este de o importanță majoră în Uniunea Europeană, majoritatea statelor membre încă are impresia că Rusia nu va putea rezista greutăților economice ale noii confruntări și va fi obligată să se întoarcă la cursul drept de dezvoltare în viitorul apropiat.

A șasea prioritate, politica Rusiei vis-à-vis de Statele Unite este determinată din plin de logica confruntațională. Are ca țintă să fie în opoziție cu cursul confruntațional al Statelor Unite, micșorând daunele aduse Rusiei și condamnarea graduală a elitelor americane pentru că actuala politică este contra-productivă. Rusia va vedea Statele Unite ca un oponent și un adversar pentru următorii câțiva ani ( percepția Statelor Unite față de Rusia este aceeași ), și de aceea caută o politică de „soft container” pentru fostul spațiu sovietic, împrăștiind în Europa cooperări foarte selective pe provocările commune, spațiu și economie și împuternicind balanța strategică, dar și promovând o distrugere reciproc acceptată. Nu se așteaptă nicio politică din partea Rusiei care să îmbunătățească relațiile și să stabilizeze cooperarea, înainte ca Statele Unite să accepte noile reguli ale jocului. Așa că să nu uităm de un dialog strategic Statele Unite-Rusia în Asia Pacific, cu privire la cooperarea în apărarea antirachetă, și cu privire la noi reduceri nucleare în viitorul apropiat.

În Orientul Mijlociu, prioritatea Rusiei va fi menținerea unei politici independente care caută să managerieze provocările regiunii pentru Rusia și să restricționeze încercările Statelor Unite de a acționa unilateral ca un șerif auto-numit și să răstoarne regimul care îi displace, precum regimul lui Assad în Siria.

V.4. Cât de sustenabilă e actuala politică externă a Rusiei?

În prospectele pentru o perioadă lungă de timp, nu, nu este sustenabilă și, în ultimă instanță, această nouă perioadă de confruntare Rusia-vest ar putea rezulta în colapsul regimului politic actual al Rusiei.

În general, sunt 2 mari motive pentru această nesustenabilitate:

– În primul rând, este degradarea economică a Rusiei care este deja mult sub linia de plutire. Va deveni în special dureroasă în condițiile noii confruntări care necesită viitoare creșteri în cheltuielile pentru apărare.

– În al doilea rând este natura schimbătoare a ceea ce constituie puterea în relațiile internaționale. Puterea militară, fără întrebări, rămâne importantă. Dar devine mai mult pasivă decât activă conform politicii externe. Nu o poți transforma într-un instrument activ al politicii externe și să îl folosești pentru a conduce evenimente și să obții sau să susții conducerea. Dinamismul economic, conducerea tehnologică și capacitatea de a promova imagini și idei mult mai atractive sunt componente mult mai decisive ale puterii (active). Criza din Ucraina ne-a arătat clar că astăzi, prezentând un model atractiv de dezvoltare, cucerind inimile și mintea oamenilor, este mult mai efecient decât să se urmărească o politică deșteaptă a morcovului și bățului față de guvernare.

Acum, în concluzie susțin faptul că nu politica externă rusească este cea care trebuie să se schimbe. Politica externă rusească, diplomația ei plină de calități, competență, ideile ei de schimbare a puterii, multipolaritate, proces de luare a deciziei colectiv și combinarea cooperării și competiției cu toate centrele de putere sunt corecte. Ceea ce trebuie să fie schimbat nu este politica ei externă, ci tocmai politica ei internă.

În primul rând, este o creștere a autoritarismului. Extinzând confruntarea cu vestul, readuce în prim plan imaginea vechii încercuiri ostile, care este o precondiție naturală pentru a strânge șuruburile care gândesc diferit.

În al doilea rând, este o degradare și decădere economică accelerată, precum și o decădere graduală a bunăstării populației. Relațiile ostile predominante cu vestul limitează abilitatea Rusiei de a achiziționa tehnologii de ultimă oră, investiții pe termen lung și integrarea în lanțuri globale de producție. China va fi foarte greu o alternativă care să sune bine. Contrasancțiunile și politicile de substituire a importului, ar putea fi capabile să promoveze ceva diversificare economică, dar este puțin probabil să obțină modernizare și competitivitate globală.

În al treilea rând longetivitatea ostilității cu vestul deja obligă Rusia să crească cheltuielile pentru apărare la nivelul a ceea ce se caută și de ce este nevoie pentru modernizare-educație, știință, infrastructură, câteva programe sociale etc.

CONCLUZII

Disoluția Uniunii Sovietice de la începutul anilor `90 a dat naștere unor adevărate catastrofe pentru mentalul colectiv rusesc, și implicit și pentru clasa politică rusă. Dispariția comunismului ca ideologie a lăsat un gol imens în stabilirea unei noi armături cu care rușii să poată defila. Distrugerea acestuia a modificat radical bazele de la care trebuia reconstruită societatea rusă, agravată cu atât mai mult de lipsa reală în straturile societății a unui ferment, a unui germene de la care să se poată pleca. Astfel, importul ad-hoc al societății capitaliste de tip liberal a provocat înspăimântătoare traume populației, prin crah-urile economice și sociale ce le-au provocat în urma adoptării unor măsuri de acest tip. Acestea nu au făcut decât să adâncească neîncrederea în valorile vestice, disprețul față de acestea, ca și concluzia că acestea sunt inaplicabile rușilor, nu pot funcționa la ei. De asemenea, pierderea cordonului de state-client a readus în discuție, cu și mai multă vigoare, tema societății asediate, fiind prezentată o Rusie lipsită de prieteni, obligată să lupte pentru propria existență în încâlcitul joc al relațiilor derulate cu parteneri până mai ieri obedienți Moscovei. Teama de a le fi alterate valorile considerate ca fiind proprii rusești, dorința de a stopa imixtiunea străină sub orice fel, în special a Occidentului, a dus la o regândire a raportului de forțe dintre Rusia și ceilalți, în care străinul a devenit principalul germene responsabil pentru necazurile vieții de zi cu zi a rușilor.

Astfel, nu a fost foarte greu de a prezenta NATO ca fiind adversarul cel mai îndreptățit de care Rusia trebuie să se teamă: supraviețuitoare a Războiului Rece, alianță dominată de adversarul numărul 1 al Uniunii Sovietice/Rusia timp de aproape o jumătate de secol – Statele Unite, Alianța Nord-Atlantică nu a putut decât să suplinească în mentalul colectiv rusesc acel străin vinovat de necazurile națiunii, dar totodată și dușmanul pentru care nu trebuie să lăsăm garda jos.

Mijloc de legitimare în fața poporului rus de către elita conducătoare de la Kremlin, care în felul acesta disipează probleme interne către un element artificial, ușurând astfel presiunea socială, este foarte greu de crezut că o armonizare a relațiilor dintre cele două blocuri va avea loc prea curând. Confruntarea în care Rusia s-a aruncat, și care a însemnat o resetare totală a relațiilor stabilite în anii `90 și la începutul anilor 2000 între aceasta și NATO a rupt niște punți care oricum nu apucaseră să depășească fragilitatea cauzată de profunda neîncredere a factorilor ce le țineau la un loc.

Picajul de la a doua putere a planetei până la cel de putere regională și asta într-un mod extrem de abrupt, a reprezentat totodată și o trecere în revistă a noului raport de forțe, în scopul restabilirii puterii și măreției statului, atât de dragi rușilor. Armonizarea noilor tendințe ce contribuie la dobândirea respectului și la influențarea mersului treburilor internaționale nu pare a fi însă o sarcină ușoară pentru elita rusă, ba din contră, se dovedește a fi extrem de delicată și de complexă. Argumentele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial care confereau puterea, care stabileau importanța unui stat și-anume elementele ce constituie așa-numita hard-power, bazată în special pe forța de constrângere, pe forța armelor, au în ziua de azi un rol din ce în ce mai puțin important, în ciuda evenimentelor de dată recentă din Ucraina și chiar din Georgia. Care mai degrabă confirmă decât infirmă ceea ce am spus.

Toți ne mirăm astăzi de ce rușii par a nu respecta normele de drept internațional și principii de legitimitate ce par a fi unanim acceptate în Occident. Comportamentul liderilor de la Moscova pare unul ambiguu, înșelător, și construit întocmai pentru a submina ordinea post – Război Rece. În acest caz, încercăm să stabilim corelații și antecedente, vrem să comparăm ceva ce nu are echivalent în istoria recentă. Vorbim de una dintre marile națiuni ale planetei care dintr-un actor internațional de prim rang a fost aruncat în zone minimale, marginale pentru importanța reală în stabilirea centrelor de putere decizională la nivel global.

Venirea în 2000 la putere a lui Vladimir Putin a însemnat începerea unui proces de rediscutare mai apăsată a locului și rolului avut de Rusia în lume. Evenimentele din Cecenia, Georgia, și de dată mai recentă Ucraina – toate acestea fac parte dintr-un cadru general de regândire și repoziționare a rușilor față de statutul lor actual în lume. Evaluarea și conștientizarea factorilor de risc iminenți pentru Rusia, în care NATO ocupă locul de frunte, determină contra-reacția rușilor, adică exact ceea ce se întâmplă sub ochii noștri acum. Pentru mine este clar că aceștia din urmă încă își văd securitatea în termeni teritoriali în primul rând. Percepția că dușmanul este la porțile Rusiei are drept obiectiv central pentru politica externă rusă o împingere cât mai înapoi a ceea ce reprezintă pericolul de moarte pentru ființa națiunii rusești.

Însă marea problemă pentru Rusia o reprezintă diferența, decalajul enorm dintre scopuri și mijloacele avute la dispoziție. Așa cum spuneam mai devreme, mie îmi este încă neclar faptul dacă liderii de la Kremlin au înțeles modalitățile reale de asigurare a puterii și influenței în lume, ceea ce atrage automat și o siguranță sporită a propriei securități. Deși menține în continuare una dintre cele mai puternice armate terestre ale lumii, și are cele mai multe capacități nucleare de pe glob, Rusia este în realitate un stat extrem de neatractiv pentru restul lumii. Altfel spus, modul de organizare, de conducere și de stabilire a unor contacte între ea însăși și zonele vizate direct de propria expansiune este unul care nu câștigă inimile și mințile oamenilor. Aceasta înseamnă în traducere liberă, un handicap enorm al soft-power-ului rusesc, care tinde să devină – asta dacă nu cumva a devenit deja – principala modalitate prin care un stat își poate câștiga și menține propria poziție în fața sau/și în cadrul altuia. Ori, la acest capitol, Federația este total în dezavantaj cu capacitățile și forța de atracție pe care instituțiile vestice le propun statelor în care interesul rusesc este divergent cu cel occidental.

Faptul că Rusia uzează în continuare de forța armelor în disputele și neînțelegerile cu vecinii sau cu cei care acționează neconform intereseor și tradițiilor rusești fac din aceasta o forță temută, dar nu iubită. Acest colos statal încă nu a găsit în primul rând o formulă cu ajutorul căreia să emită pretenții asupra a ceea ce dorește. La întrebările „Ce este Rusia?” și „Ce vrea de fapt Rusia?” nu știu dacă de la Moscova s-a emis ceva ce ar putea formula în mod clar niște răspunsuri adecvate. Lipsa unui argument ideologic, a unei armături care să reprezinte un ideal comun al rușilor și al celor vizați integrării într-un mare spațiu (posibil eurasiatic?) și care totodată să explice și modalitățile și principiile după care acest mare spațiu ar urma să funcționeze și să fie condus reprezintă o eroare gravă. Lipsește astfel tocmai motorul care ar putea mobiliza societatea rusă pe întreg ansamblul său, și nu doar exacerbarea temporară a unor ambiții naționaliste având la bază recâștigări teritoriale condamnate de întreg mapamondul (cazul Crimeii, și nu numai).

O altă problemă care izbește din plin pretențiile expansioniste rusești o reprezintă sustenabilitatea scăzută pe termen mediu și lung a însăși funcționării societății rusești în ansmablul său, așa cum se prezintă ea astăzi. Verticala puterii reinstaurată cu succes putem spune de către Vladimir Putin și aura de politician inflexibil pe care acesta o câștigă în rândul cancelariilor diplomatice din întreaga lume nu pot ascunde deficiențele grave de ordin intern cu care Rusia se confruntă. Avem de-a face cu o societate de-a dreptul handicapată de propria neputință de a atinge standardele vestice (și de dată mai recente și cele asiatice) de producție și calitate. Rușii nu sunt la fel de inventivi precum concurenții lor de la cele două extremități ale țării lor, iar asta generează acumularea unui decalaj din ce în ce mai acut între ei și aceștia din urmă. De asemenea, societatea rusă, în care alcoolismul și mortalitatea fac ravagii și provoacă îngrijorări ce merg până la a afirma că în lipsa unor măsuri, etnia rusă va dispărea, precum și reticența cu care rușii privesc tot ceea ce este nou, nu sunt puncte forte ale unei națiuni ce vrea să pretindă paritatea decizională cu Statele Unite în privința problemelor globale. Rusia este o țară îmbătrânită, cu o populație suferindă din punct de vedere medical și educațional, o țară ce suferă de o adevărată hemoragie de populație. Iar creșterea galopantă a numărului de musulmani turcici și tătari, precum și afluxul masiv de populație cu chinezi din Extremul Orient nu fac decât să întregească acest tablou ce devine mai mult decât sumbru, devine unul ce nu dă nicio speranță pentru viitor.

Astfel că avem de-a face cu o țară imensă, supra-înarmată din punct de vedere nuclear, având în frunte o elită ce vrea să-și aroge titlul istoric de reîntemeiere a puterii rusești, ce conduce o populație din ce în ce mai degradată din cauza problemelor, și mai amorfă, mai nereceptivă la alte ambiții expansioniste. Un tablou prea sumbru? Nu cred. Ba din contră, înclin să cred că această boală pe care Rusia a avut-o timp de peste opt decenii, acest adevărat cancer al oricărei societăți numit comunism, alături de particularitățile propriei societăți, ce împiedică și mai mult un eventual proces de vindecare, nu cred că ar trebui să fie semnalele unei atitudini mai pozitive. Mie greu să cred că schizofrenia și anchilozarea societății rusești, pe care comunismul a adâncit-o și mai mult, mai poate face ca Rusia să devină o opțiune viabilă pentru un alt stat, cu atât mai mult să îi pună acesteia la dispoziție mijloacele pentru a redeveni ceea ce însemna pentru politica internațională în anii Razboiului Rece, și să o facă pe aceasta să redevină un actor de temut, un adversar de același calibru cu NATO și/sau UE

Însă probabil cel mai ferm argument pe care îl am pentru susținerea acestei idei o reprezintă trauma pe care fiecare popor/națiune/stat l-a suferit în relația cu Rusia. Spuneți-mi un vecin care nu își aduce aminte de binefacerile „Maicii Rusia”. Nominalizați un stat care în interferență cu aceasta nu a suferit pierderi teritoriale, genociduri, răvășirea propriilor valori, etc. Întrebați finlandezul, balticul, polonezul, românul, georgianul, kazacul, chinezul, etc., ce a însemnat pentru el relația cu rusul. Tuturor celor enumerați mai sus le-a fost distrus statul, le-a fost răpită libertatea, tuturor rușii le-au pricinuit amintiri imposibil de șters din memorie. Și toate acestea în numele unui deziderat expansionist al unui popor ce nu s-a simțit niciodată bine în imensitatea stepelor și în clima rece din taiga.

Astăzi, politica mondială este bazată pe puterea de persuasiune a statelor-jucător. Rusia nu oferă nimic. Pentru că nu are ce oferi. Mai mult decât atât, din punctul meu de vedere, echilibristica pe care Rusia o încearcă azi, aceea de a marșa când spre vest când spre est, nu știu cât de eficientă va fi. În fond, Rusia are la extremitățile sale adevărați coloși din punct de vedere politic, militar, diplomatic, economic și social. Dacă în vest se izbește de modelul Uniunii Europene, care cu toate deficiențele sale arată că este totuși în stare să pună în antiteză cu interesele Rusiei un întreg continent, și care este dublată de forța militară a NATO, ale cărei capabilități militare întrece cu mult orice altceva există în lume, Rusia nu stă deoc roz nici în Extremul Orient. Aici are de-a face cu o Chină de care este legată printr-un tratat de cooperare, dar care în mod real a întrecut de mult Rusia la probabil orice capitol în care poate exista o competiție. Cât va mai dura până când China va profita pe față de marele său vecin nordic, din ce în ce mai incapabil de a controla vastele spații siberiene locuite poate de pe acum în majoritate de chinezi? Faptul că Rusia încearcă să arate atât unuia cât și celuilalt că are de fiecare dată o variantă de rezervă este un joc care rareori în istorie s-a dovedit a fi sustenabil pe termen lung. Asta ca să nu mai aducem în discuție creșterea importanței în flancul sudic a unor actori internaționali ce deocamdată sunt încă în linia a doua, precum Turcia, Iranul sau India. Ori, realpolitik-ul actual reclamă variante de succes pe temen mediu și lung, iar politica mondială pe care o joacă – sau măcar o încearcă Rusia – trebuie să fie susținută de mijloace adecvate din punct de vedere politic, social, cultural și mai ales economic.

Problema nu o reprezintă restul lumii, problema o reprezintă însăși Rusia. Cam aceasta cred că ar putea fi exprimarea care înfățișează cel mai bine starea actuală a lucrurilor. Reclamarea în ziua de azi a unor statute și privilegii obținute în trecut pe baza și/sau în urma unor războaie mondiale nu mai reprezintă argumente cu care rușii să-și armonizeze tradiția expansionistă cu interesele lor actuale.

Conștientizarea noilor stări de lucruri, construirea unui model de succes în primul rând pe plan intern, care să vitalizeze societatea rusă și să reprezinte un model viabil, sa devină o alternativă de succes față de ceea ce propun competitorii săi ar putea face din nou din Rusia un pol de orientare a altor popoare și societăți. Însă toate acestea reclamă o analiză reală, sinceră și degrevată de multe din ambițiile care îi concură pe ruși și occidentali laolaltă.

În concluzie, personal, consider că pentru Rusia, mult mai benefică ar fi o relație de cooperare cu instituțiile euro-atlantice, în locul unei confruntări ce se poartă pe mai multe paliere decât ceea ce a însemnat Războiul Rece și în care Federația Rusă poartă povara unor decalaje ce par insurmontabile prin forțele sale proprii. Ca de atâtea ori, rușii oferă un spectacol în care fac bravadă de misiunea lor istorică și în care Planeta trebuie să se alinieze (și) în fața decidenților politici de la Kremlin. Însă centrul de greutate acum s-a mutat, iar Rusia nu poate susține o auto-proclamată misiune istorică ce o are de îndeplinit numai cu mijloace folosite în secolul precedent.

Conștientizarea faptului că astăzi a fi iubit și nu a fi temut garantează supremația poate reprezenta o nouă șansă pentru Rusia de a se abate de la un drum ce presupune și implică cu fiecare treaptă din ce în ce mai multe mijloace și resurse de constrângere. Și numai atunci vom mai putea vorbi de cooperare/colaborare între Federație și statele/organizațiile occidentale în cadrul unor instituții bi sau multilaterale de tip liberal.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de autori români și străini

Dungaciu, Dan, Cuica, Sanda, „NATO post Lisabona și provocările regionale”, Editura Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2011.

Pasăre, Ionel, Claudiu, „Tendințe și perspective ale conceptelor de securitate ale NATO în plan regional și global”, București, 2011.

Băsescu, Traian, Cioroianu Adrian, Maior, George, Cristian, „NATO`s eastern dimension: US, NATO, Romania and the Wider Black Sea Region”.

Molea, Amelia, Moraru, Maria, Gabriela, “Dicționar de termeni și definiții NATO”, Editura Academiei Tehnice Militare, București, 2011.

Curelaru, Marian, Tanase, Tiberiu, Lucinescu, Codruț, “Transformarea NATO”, Editura Academiei Naționale de Informații, București, 2009.

Brezinski, Zbigniew, “Triada geostrategică: convețuirea cu Cehia, Europa, Rusia”, Editura Historia, București, 2006.

Fidler, Jiri, Mares Petr,” Istoria NATO”, Editura Institutului European, Iași, 2005.

Gârz, Florian, “Expansiunea spre Est a NATO: bătălia pentru Europa”, Editura Pavel Coruț, București, 1997.

Secrieru, Stanislav, “Rusia după imperiu: între putere regională și custode global”, Editura Institutului European, Iași, 2008.

Dinu, Mihai-Ștefan, “Federația Rusă – elemente cheie ale participării în OCS, Consiliul NATO-Rusia, BRIC și posibilele influențe în Asia Centrală și Caucaz, cu repercursiuni asupra României”, Editura Univerității NAționale de Apărare Carol I, București, 2010.

Surrey, “The politics of security in Modern Russia”, Editura Ashgate Publishing Limited, 2010.

Duhes, Paul, “Istoria Rusiei”, Editura ALL, București, 2009.

Le Vine, Sterie, “Labirintul lui Putin”, Editura Niculescu, București, 2010.

Danks, Catherine, “Politics Russia”, Editura Pearson, Longman, London, 2009.

Bezat, J.-M., The Choice: Global Domination or Global Leadership, Basic Books, New York, 2004.

Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, traducere de Aureliana Ionescu, Editura Univers enciclopedic, București, 2000.

Bugajski, Janusz, Pacea rece: noul imperialism al Rusiei, Traducere din limba engleză de Ruxandra Ivan, Sergiu Necșoiu, Diana Stanciu, Silvia Marton, Alexandru Ionașcu, Prefață de Cristian Preda, Editura Casa Radio, București, 2005.

Gilpin, Robert, Război și schimbare în politica internațională, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2000.

Hlihor, Constantin, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005.

Kissinger, Henry, Diplomația, traducere din limba engleză de Mircea Ștefancu și Radu Paraschivescu, Editura All, București, 2007.

Mearsheimer, John J., The Tragedy of Great Power Politics, W. W. Norton & Company, New York and London, 2001.

Nye, Joseph S., The Power Game: A Washington Novel, Public Affairs, New York, 2004.

Severin, Adrian, Pledoarie pentru adevăr, Editura MondoMedia – Institutul Ovidiu Șincai, București, 2007.

Waltz, Kenneth N., Omul, statul și războiul, traducere de Mihaela Sadovschi, Institutul European, Iași, 2001.

Asmus, Ronald, “Rusia: aliat sau rival?” in Foreign Policy România, nr. 18, septembrie-octombrie 2010, pp. 74-75

Berbec, Adriana, “Reassessing European Union Limits: What Role for the New Regional Partnerships” in Romanian Journal of European Affairs, Vol. 10, No. 2, June 2010, pp. 69-78

Cornell, S., „L'avenir de l'Europe se joue dans le Caucase” in Le Monde, 2 Septembre 2008, p. 16

Ferenczi, T., „L'Union Européenne et ses voisins de l'Est” in Le Monde, 30 août 2008, p. 2.

Hass, Richard, “The Age of Nonpolarity – What will follow US Dominance” in Foreign Affairs, vol. 87, nr. 3, May-June 2008, pp. 44-56.

Mitchell, Wess, „Doctrina Sikorski vs. Doctrina Medvedev” in Foreign Policy România, nr. 12, septembrie-octombrie 2009, pp. 87-89.

Nye, Joseph S., “The Decline of America’s Soft Power” in Foreign Affairs, vol. 83, nr. 3, May/June 2004, pp. 16-20.

Trenin, Dmitri, “Russia: the Loneliness of an Aspiring Power Center” in InternationalePolitik und Gesellschaft, 2, 2009, pp. 142-153.

Walt, Stephen, “Keeping the World ‘Off-Balance’: Self-Restraint and US Foreign Policy”, October 2000, in http://ksgnotes1.harvard.edu

Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria Secolului XX, vol.2, Editura All, București, 1998.

Gârz, Florian, NATO, Globalizare sau dispariție, Editura Odeon, București, 1995.

Petrescu, Stan, Mediul de securitate global și euroatlantic, Editura Militară, București, 2005.

Medar, Sergiu T., Lățea, Cristi, Intelligence pentru comandanți, Editura CTEA, București, 2007.

Medar, Sergiu T. (coordonator), Informațiile Militare în contextul de securitate actual, Editura CTEA, București, 2006.

Frunzeti, Teodor, Globalizarea securității, Editura Militară, București, 2006.

Medar, Sergiu, Diplomația apărării, Editura CTEA, București, 2006.

Liteanu, Traian, Onișor, Constantin, Mihalache, Veronica, NATO. Securitate integrată, Editura ANI, București, 2006.

Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, Evaluare Strategică 2006, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007.

Mureșan, Mircea, Mureșan, Doina, “Transformarea și extinderea NATO”, în Impact Strategic nr. 1/2007.

Dolghin, Nicolae, Dinu, Mihai, Popa, Vasile, NATO între certitudini și așteptări, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005.

Sarcinschi, Alexandra, Activitatea principalelor organizații internaționale de securitate în anul 2006. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2007.

Chifu, Iulian, Spațiul post-sovietic în căutarea identității, Editura Politeia, SNSPA, București, 2005.

Cioroianu, Adrian, Geopolitica Matrioșkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, București, 2009.

Cucu, Irina, Cucu,Cornel, Transformarea geopolitică a statelor ex-sovietice și implicațiile probabile, în ,, Geopolitica”, Anul IV, Nr.16-17, Editura Top Form, București, 2006.

***, Attaining the Future: Strategy 2012. Synopsis, Institute of Contemporary Development,Ekon-Inform, Moscow, 2011.

BARAN, Zeyno, The Caucasus: Ten Years after Independence, Washington Quarterly, winter 2002.

***, War in the Caucasus: The Chechen Tragedy continues”, IISS Strategic Comments, vol. 5, Nr.10, Decembrie 1999.

Wilson Rowe, Elana, Torjensen, Stina, The multilateral Dimension in Russian Foreign Policy, Routledge, New York, 2008.

Chufrin Illarionovici, Gennady, The security of the Caspian Sea Region, SIPRI, Oxford University Press, Oxford.

Duțu, Petre, Impactul Summit-ului NATO și a Summit-ului NATO-Rusia de la Lisabona asupra relațiilor dintre Alianța atlantică și Rusia, în Impact Strategic nr. 1/2011, Editura UNAp Carol I, București, 2011.

Popa, Vasile, Sarcinschi, Alexandra, Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007.

Pouliot, Vincent, Security community in and through practice: the power politics of Russia-NATO diplomacy, Department of Political Science, University of Toronto, 2008.

Bădălău, Eugen, Frunzeti, Teodor, „Forțe și tendințe în mediul de securitate european”, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2003.

Berstein, Serge, Milza, Pierre, „Istoria Europei”, vol. V, Editura Institutul European, Iași, 1998.

Calvocoressi, Peter, „Politica mondială după 1945”, Editura Allfa, București, 2000.

Calvocoressi, Peter, „Rupeți rândurile! Al Doilea Război Mondial și configurarea Europei Postbelice”, Editura Polirom, București, 2000.

Fontaine, Pascal, „Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre”, Editura Institutul European, Iași, 1998.

Gaillard, Jean-Michel, Rowlez, Anthony, „Istoria continentului european”, Editura Cartier, Chișinău, 2001.

Garton Ash, Timothy, „Istoria prezentului. Eseuri, schițe, relatări din Europa anilor`90”, Editura Polirom, Iași, 2002.

Hobsbawn, Eric, „O istorie a secolului XX. Era extremelor”, Editura Cartier, Chișinău, 1999.

Jenkins, Philip, „O istorie a Statelor Unite ale Americii”, Editura Artemis, București, 2002.

Lynch, Michael, “Stalin și Hrușciov: URSS 1924-1964”, Editura All, București, 1998.

Loth, Wilfried, “Împărțirea lumii. Istoria Războiului Rece, 1941-1955”, Editura Saeculum, București, 1997.

Neagu, Romulus, “Securitatea europeană. Afirmarea unui nou concept”, Editura Politică, București, 1976.

Trenin, Dimitr, “Russia leaves the West”, Foreign Affairs, Vol. 85, No. 4, Iulie/August 2006, p. 87.

J. Collins, M. Rojansky, “Why Russia Matters: Ten reasons why Washington must engage Moscow”, Foreign Affairs, August 2010.

K. Headrickson, “Manfred Woerner: NATO`s visionary”, NATO Review, Toamna lui 2004.

C. Benett, “Building Effective Partnerships”, NATO Review, Toamna lui 2003.

E. Barry, S. Kishkovsky, “Russia Warns of Missile Deployment”, New York Times, 6 Noiembrie 2008.

Kortunov, “Hard power imperative”.

S. Gutterman, “Russia tests new missile, in warning over U.S. Shield”, Reuters, 23 Mai 2012.

P. Ames, “NATO: Russia halts military cooperation”, Associated Press, 22 August 2008.

D. Brunnstrom, “NATO chiefs to underline Georgia support with visit”, Reuters, 11 Septembrie 2008.

“Russia freezes peacekeeping operations with NATO for 6 months”, RIA Novosti, 26 August 2008.

“Stuck in Georgia”, New York Times, 27 August 2008.

F. Hiatt, “Can reset push Russia toward democracy?”, Washington Post, 18 Iulie 2010.

R. Andreychuk, “Resetting relations with Russia”, NATO Parliamentary Report, Mai 2009.

President Dmitry Medvedev, “Forward, Russia!”, Gazeta, 10 Septembrie 2006.

K. Schake, „The Allies we need”, The American Interest, Vol. 6, No. 5, Mai-Iunie 2011.

J. Horowitz, „Is the Donilon Doctrine the New World order?”, Washington Post, 21 Decembrie 2010.

Documente oficiale

Global NATO: Overdue or Overstretch?, Speech by NATO Secretary General, Jaap de Hoop Scheffer, at the SDA Conference, Brussels, 6 November 2006, http://nids.hq.nato.int/docu/speech/2006/s061106a.htm.

Declarația președintelui Consiliului NATO-Rusia, București, 4 aprilie 2008, http://www.nato.int.

Discurs al Secretarului General al NATO la Conferința pentru Securitate de la Munchen, 9 februarie 2007, http://www.nato.int/docu/speech/2007/s070126i.html.

Manual NATO, Editura “Nemira”, București, 1997.

Tratatul NATO.

Wales Summit Declaration, 05 Sep. 2014.

Statement by NATO Foreign Ministers, 01 April 2014.

NATO -Russia Council Joint Statement, at the meeting of the NATO-Russia Council held in Lisbon on 20 November 2010.

Founding Act, on Mutual Relations, Cooperation and Security between NATO and the Russian Federation semnat în Paris, Franța, 27 Mai 1997.

Council on Foreign Relations NATO at 60 Symposium: Session II: NATO, Russia and Eastern Europe, Transcript, 26 Februarie 2010.

Summit NATO-Russia Council, 28 Mai 2002.

NATO, “NATO-Russia relations: A new Quality”, Declaration by Heads of State and Government of NATO member states and the Russian Federation, 28 Mai 2002.

Resurse Internet

Improving NATO`s operațional capabilities, http://www.nato.int/issues/capabilities/index.html.

NATO: Ghid informativ, www.nato.md/index.php_option=com_content&.

The Partnership for Peace, http://www.nato.int/issues/pfp/index.html.

Continuând contribuția la construirea securității prin parteneriat, http://www.nato.int/docu/review/2004/issue 1/romanian/art1.html.

NATO-Russia relations, http://www.nato.int/issues/nato-russia/nato-russia.htm; The NATO-Russia Council, http://www.nato.int/issues/nrc/index.html.

www.nato.int.

www.dfat.gov.an/dept/annual reports/09 07/performance/1/1.1.4.html#nato.

Nucléaire: Moscou est prête à coopérer avec l’Otan, http://fr.rian.ru/world/ 20101121/187921253.html.

Bouclier antimissile européen: Moscou prône l’équité, http://fr.rian.ru/ world/0101121/187921117.html.

ABM: l'Otan invite la Russie à la coopération (déclaration), http:// fr.rian.ru/world/20101120/187918892.html.

ABM européen/Russie: Medvedev veut plus de précisions de la part de l’Otan, http://fr.rian.ru/world/20101019/187666534.html.

Cf. Bouclier antimissile otanien: Moscou intégré après la mise en service (officiel US), http://fr.rian.ru/defense/20101117/187889137.html.

Russie-OTAN l’intégration à l’Alliance n'est pas une priorité (Medvedev), http://fr.rian.ru/world/20101121/187920919.html.

Transit afghan: l’accord Russie-Otan sur le retour des frets élaboré (Rasmussen), http://fr.rian.ru/world/20101120/187918727.html.

Déclaration du sommet de Lisbonne, http://www.nato.int/cps/fr/SID-FA0D35D5-B78120E9/natolive/official_texts_68828.htm?mode=pressrelease.

OTAN-Russie: vers un partenariat stratégique (Rasmussen), http://fr.rian.ru/world/20101119/187913653.html.

Kupchan, Charles, How to keep NATO relevant, în International Herald Tribune, october 5, 2006, www.iht.com/articles/2006/10/05/opinion/edkupchan.php.

Daalder, Ivo, Goldgeier ,James, Global NATO, FROM Foreign Affairs, september/october 2006, www.foreignaffairs.org/20060901faessaz85509-p20/ivo-daalder-james-goldgeier/global-nato.html.

Hulsman, John C., The Future of NATO, International Institutions and Public Diplomacy, 2006, www.heritage.org/Research/features/issues/pdfs/NATO.pdf.

http://www.viribus-unitis.com.pl/wp-content/uploads/2013/01/Iskander.jpg. http://www.paginaeuropeana.ro/wp-content/uploads/2015/04/NATO-scut-antiracheta.png

http://orientalreview.org/wp-content/uploads/2015/01/60312124_us_missile_def_slide02_624_2.gif

http://cdn.i24news.tv/upload/image/ba0d100f073ef1fe2d1216baa59c45e873732760.jpg

https://antioligarch.files.wordpress.com/2012/05/russia-nato-bases.jpg?w=869

http://static6.businessinsider.com/image/54dd0614ecad04e66c8b4567-800-/screen%20shot%202015-02-12%20at%202.54.23%20pm.png

http://cdn.phys.org/newman/gfx/news/hires/natos28membe.jpg

http://media.peakprosperity.com/images/nato-map.jpg

http://astro.temple.edu/~barbday/Europe66/resources/images/coldwar.jp

http://www.nato.int/cps/en/natohq/nato_countries.htm

http://www.nato.int/nato-welcome/index.html

http://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_51105.htm

http://www.nato.int/cps/en/natohq/opinions_119871.htm

http://www.nato.int/cps/en/natohq/news_118280.htm

http://www.nato.int/nrc-website/en/index.html

http://www.nato.int/cps/en/natolive/81850.htm

http://www.nato.int/cps/en/natohq/opinions_118948.htm?selectedLocale=en

LISTA ANEXELOR

Anexa 1. Harta Blocurilor militare din timpul Războiului Rece

Anexa 2. Apărarea antirachetă: Capabilitățile viitoare ale NATO, până în 2018

Anexa 3. Expansiunea NATO și harta celor 28 de membri

Anexa 4. Structura Consiliului NATO-Rusia

Anexa 5. Scutul antirachetă al Statelor Unite ale Americii

Anexa 6. Scutul antirachetă al NATO

Anexa 7. Sistemul de rachete al Rusiei

Anexa 8. Cum controlează Statele Unite ale Americii Rusia

ANEXA 1

Harta Blocurilor militare din timpul Războiului Rece

ANEXA 2

Apărarea antirachetă: Capabilitățile viitoare ale NATO, până în 2018

ANEXA 3

Expansiunea NATO și harta celor 28 de membri

ANEXA 5

Scutul antirachetă al Statelor Unite ale Americii

ANEXA 6

Scutul antirachetă al NATO

ANEXA 7

Sistemul de rachete al Rusiei

ANEXA 8

Cum controlează Statele Unite ale Americii Rusia