În majoritatea țărilor civilizate, avocatura a fost organizată cu scopul de a asigura [619021]

I. Introducere

În majoritatea țărilor civilizate, avocatura a fost organizată cu scopul de a asigura
persoanelor implicate într -un proces o apărare corespunzătoare. Părțile litigante nu au, în
majoritatea cazurilor, cunoștințele și pregătirea necesară pentru a face față „duelului
judiciar”. De aceea, părțile sunt nevoite să recurgă la serviciile unor profesioniști ai
dreptului, buni cunoscători ai jurisprudenței și legislației, abili mânuitori ai „verbului” și
ai formelor de procedură.
Rolul avocatului nu poa te fi redus la funcția de reprezentare sau de asistare a
justițiabililor. El este unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai judecătorului. Prin
pasiune pentru adevăr și justiție, avocatul poate contribui într -o manieră decisivă la o
corectă stabilire a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile conflictului dedus
judecății și, în final, la pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale1 . Sunt motive
importante ce au determinat considerarea avocatului ca un auxiliar al justiției. Iar o atare
considerare se regăsește și în epoca contemporană. Există și autori care precizează că
avocatul trebuie considerat ca „un organ independent al justiției”, cum este W.
Habscheid.
Într-adevăr, în lipsa avocatului, judecătorul poate să întâmpine deseori difi cultăți
în determinarea adevărului. Avocatul se interpune între parte și judecător, iar prin
activitatea sa permite instanței să se afle deasupra duelului dintre părți și să -și păstreze
obiectivitatea necesară. El prezintă judecătorului cererile părților ș i facilitează
administrarea materialului probatoriu pertinent și concludent în soluționarea cauzelor
supuse judecății. O atare abordare, firească, a profesiei nobile de avocat contribuie și la o
soluționare rapidă a cauzelor. Avocatul îndeplinește și o mun că preventivă în cadrul
consultațiilor juridice acordate de către acesta și care duce, nu arareori, la evitarea unor
litigii.
Istoria avocaturii a ilustrat, prin nume a căror celebritate este cunoscută,
onorabilitatea și prestigiul acestei profesii: Demos tene, Pericle și Socrate în Grecia,
Cicero și pleiada de jurisconsulți ai Romei, Raymond Poincaré sau Alexandre Millerand
la francezi (foști președinți ai Republicii). Și la noi profesiunea de avocat a fost ilustrată
în mod strălucit de Take Ionescu, B. Șt efănescu Delavrancea și Istrate Micescu.
Dar nu au lipsit nici vocile care s -au ridicat împotriva avocatului. Sunt cunoscute
criticile aduse corpului avocaților de către Montesquieu, La Fontaine și Racine. Se
imputa adeseori avocaților că apără pe oricine și chiar pe criminali. Apărarea este utilă și
ea trebuie făcută cu onestitate, echilibru și demnitate. Ideea este foarte sugestiv exprimată
de E. Herovanu, care remarcă: „Ceea ce însă orice om de bun simț trebuie să vadă și să
înțeleagă e că, într -o socie tate liberă, oficiul de avocat, exercitat de cetățeni luminați,
onești și independenți, e tot atât de indispensabil ideii de justiție, ca și cel de magistrat
destinat la rândul său celor ce reprezintă cumpătarea, demnitatea și imparțialitatea”2.
În statul democrat, locul și rolul avocatului apar foarte schimbate, el situându -se
pe același plan cu judecătorul care, la rândul său, devine dintr -un „dominus litis” un
simplu „arbiter litis” și se supune dictonului da nihi factum, dabo tibi ius.

1 I. Leș, Organizarea sistemul ui judiciar, a avocatului și a activității notariale, Ed. Lumina Lex, București,
1997, p. 135.
2 E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Ed. Institutul de artă grafică „Lupta”, București, p. 443

Avocatul este i ndependent, dar între el și statul de drept trebuie să existe și puncte
de legătură și această legătură se realizează prin organul coordonator – Uniunea
Națională a Barourilor – care exercită un control cu privire la etica și deontologia
profesională. Orga nul coordonator nu are însă altă misiune decât aceea de a veghea ca
principiile de etică și deontologie profesională să nu fie încălcate și să nu fie tulburată
ordinea publică. Cu alte cuvinte, avocatul nu este subordonat nici organului coordonator,
tot aș a după cum el nu este subordonat nici statului. Actele avocatului pot fi cenzurate de
organul coordonator, limitele controlului exercitat de acesta fiind trasate de exercitarea
corectă a profesiei. Aceasta este situația în toate țările civilizate și avansa te din punct de
vedere al dreptului.
S-a remarcat că rolul în general al avocaților era de a oferi consultanță juridică și
de a realiza expertizele pentru cei care le doresc, dar și de a face tot posibilul pentru a se
asigura că procedurile juridice și ap licarea legii au fost corecte și efective. Avocatul a fost
păstrătorul justiției și protectorul drepturilor omului, ca și campionul clienților
individuali. Rolul acestuia este gradat, începând cu negocierea, redactarea de documente,
consultanța și terminân d cu arbitrajul si reprezentarea clientului în instanță. Partea
publică a îndatoririlor avocatului nu a putut fi trecută cu vederea. Avocatul trebuie să fie
pregătit să -și apere clientul fără teamă, dar nu să continue un caz lipsit de speranță, fapt
care a r pierde timpul instanței, ca și cel al participanților, dar nici să ofere instanței
informații primite de la client care sunt cunoscute a fi neadevărate. A fost considerat ca
fiind imperativ pentru avocați să se supună regulilor de practică, ce ar trebui să fie
uniforme în întreaga lume.
S-a discutat mult despre schimbarea rolului avocatului, care a fost înțeles ca fiind
„omul de afaceri” al clientului, dar și consultantul profesional al acestuia. Managementul
practic a furat din ce în ce mai mult din tim pul avocatului, iar acesta a trebuit să devină
un administrator bun, dar și un avocat competent. Impactul legislației europene, al
Convenției Consiliului Europei și al Convențiilor internaționale asupra practicii a fost
luat în considerare, iar avocaților li s-a amintit că o astfel de legislație a oferit deseori
remedii lipsite de valabilitate în legea internă. Dacă avocații ar folosi mai mult remediile
valabile, procesul integrării ar avansa în legătură cu legea și cu practica substanțială.
Avocații nu tre buie să se teamă de invocarea dreptului comunitar, a dreptului
internațional sau a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului..
Independența avocatului față de justițiabil evidențiază rolul total deosebit pe care
îl are acesta în administrarea jus tiției. El nu are obligația de a promova interesele
clientului său împotriva legii, nu are obligația de a folosi orice mijloc, permis sau
nepermis, pentru a obține achitarea unui răufăcător evident vinovat, ci, dimpotrivă,
folosind o funcție de interes soc ial, avocatul are obligația să -și pună întreaga sa capacitate
în dovedirea în fața instanțelor a adevărului adevărat în realizarea justiției, așa cum apare
ea înscrisă în normele adoptate prin voința întregului popor.3
Ca o garanție suplimentară a realiză rii drepturilor cetățenilor, pe lângă alte
numeroase garanții materiale și juridice, carta fundamentală care este Constituția instituie
dreptul de apărare, asigurat în tot timpul procesului, nu numai în fața instanțelor
judecătorești, ci și în fața tuturor organelor statului și este asigurat tuturor, cei lipsiți de

3 I. Popa, Creșterea eficienței activității avocaților în societatea românească, în R.R.D. nr. 8/1974, p. 31

mijloace obținând prin grija barourilor de avocați aceeași asistență juridică, competentă și
calificată.
Purtător al unei misiuni de dreptate4, avocatul trebuie să fie călăuzit de etica și
echit atea socială, să -și perfecționeze neîntrerupt pregătirea profesională și politică. Se
profilează din ce în ce mai mult un curent de opinie conform căruia este necesară și
obligatorie delimitarea între activitatea desfășurată de avocații pledanți (care apar foarte
des în instanță) și avocații consultanți (care participă foarte des la negocieri, tranzacții și
arbitraje comerciale etc.).
Chiar dacă cele două tipuri de activități apar ca fiind formulate mai mult sau mai
puțin discutabil, ele își au originea în tr-o stare de fapt cât se poate de reală și actuală. Un
argument pentru separarea tipurilor de activități desfășurate de avocați se poate deduce și
din redactarea art. 3 alin. (1) din Legea pentru organizarea, d esfășurarea și exercitarea
profesiei de avocat, care la lit. a) se referă la „consultații și cereri cu caracter juridic”, iar
la lit. b) se referă la „asistența și reprezentarea juridică” în fața instanțelor judecătorești
ori a altor organe ale statului.
Întrebarea este dacă această separare a tipurilor de activități ale avocaților –
deocamdată teoretică – va duce la conturarea unor „specializări”, urmând să avem
„avocați consultanți” (redactori de cereri) și „avocați reprezentanți juridici”. În ce ne
prive ște, credem că o asemenea specializare va duce la sporirea calității prestației
profesionale a avocaților și, totodată, la obligarea lor la o colaborare mai fructuoasă.
Practic, activitatea unui avocat care este specializat în domeniul consultanței
comerci ale nu este consfințită legal, deoarece articolul menționat mai sus nu cuprinde,
cum ar fi fost și firesc, descrierea completă a activităților specifice domeniului
consultanței, cum ar fi redactarea și negocierea unui contract sau rapoartele juridice care
„fotografiază” din punct de vedere juridic activitatea unei societăți5. Dacă un avocat
negociază, să spunem, timp de 12 ore încheierea unei tranzacții ale cărei implicații
juridice sunt covârșitoare pentru afacerea clientului său, el nu poate afirma, la ie șirea
dintr -o astfel de negociere, că a prestat o activitate avocațială. Clientul, pe de altă parte,
nu este sigur că poate primi consultația de care are nevoie, întrucât Capitolul III,
Secțiunea a 2 -a, art. 38 -46 din Legea nr. 51/1995 nu face referire dec ât la obligațiile pe
care le are un avocat față de clientul său când îl reprezintă în instanță. Astfel, singura
garanție pe care o poate avea clientul este reputația și experiența pe care și le clădește
fiecare avocat.
Din fericire însă, în România au înc eput deja să apară mari case de avocatură care
și-au construit o reputație solidă în domeniul consultanței comerciale, chiar și în lipsa
reglementărilor legale corespunzătoare, fapt care ne conduce la concluzia că piața
avocaturii este în plin proces de ex pansiune și dezvoltare.
Ca o consecință firească a acestei stări de fapt, dictată de schimbările dinamice ale
profesiei de avocat și de constrângerile textului actual de lege, am inserat în această
lucrare, inovând și articulând în același timp domeniul a rtelor juridice prin delimitarea
clară a universului comunicării juridice pe două paliere etimologice și praxiologice
distincte: pe de o parte, comunicarea juridică specifică, proprie mai ales avocaților

4 Idem, p. 33.
5 C. Carp, D. Panaite, Ghidul avocatului de succes, Ed. All Beck, București, 2003, p. 119

pledanți și, pe de altă parte, comunicarea juridică nespecifică, proprie avocaților
consultanți.
Activitatea avocaților pledanți este descrisă pe larg în art. 3 lit. a) și este
coroborată cu art. 38 -46 din Legea nr. 51/1995. Aceste texte de lege corespund
comunicării juridice specifice, definită ca fiind u n ansamblu de mijloace și procedee
folosite de avocații pledanți în perimetrele instituțiilor abilitate de lege pentru
funcționarea justiției (parchet, judecătorie, tribunal, curte de apel etc.), care urmăresc, în
aplicarea concretă6 a normelor juridice la realitatea socială, să obțină soluții favorabile
clienților pe care îi reprezintă în instanță.
Pe de alta parte, în ceea ce -i privește pe avocații consultanți, putem afirma că lor
le corespunde ceea ce am denumit comunicare juridică nespecifică, deoarece textul de
lege învederat mai sus a fost mai puțin generos în această privință. Comunicarea juridică
nespecifică nu poate fi definită altfel decât ca fiind un ansamblu de mijloace procedurale,
procedee, tehnici juridice și nejuridice aflate la îndemâna avo caților consultanți și care
urmăresc, prin aplicarea în practica concretă a normelor juridice la realitatea vieții
sociale, să obțină soluții favorabile clienților pe care îi reprezintă fie în fața instanței de
judecată, în fața instanțelor publice sau pri vate, fie în raport cu terțe părți, persoane fizice
ori juridice.
Pentru a -și crea un viitor în profesie și a obține o anumită reputație, avocatul din
zilele noastre trebuie să se creeze mai întâi pe el însuși, să -și perfecționeze calitățile
personale și să depună un efort necontenit, pentru că, în general vorbind, avocatura este o
profesie grea și cere multe și grele strădanii. Cu alte cuvinte, o carieră juridică de succes
nu se poate construi decât în jurul modelării personalității avocatului și în rapor t cu
următoarele aspecte:
– raportarea permanentă a avocatului la evoluția și dinamica actuală a economiei
naționale;
– înțelegerea mecanismelor fenomenului juridic;
– acumularea continuă de cunoștințe specifice generale și dezvoltarea
competențelor comu nicaționale și relaționale;
– identificarea poziției pe piață și în interiorul fenomenului;
– flexibilitatea și rapiditatea în derularea activităților curente;
– descoperirea modului de a crea și a oferi servicii și consultanță de valoare.
M.I. Manoile scu spunea că „ există și în arta avocatului ceea ce s -ar putea numi
un stil tehnic, dar un adevărat avocat este o personalitate și ceea ce primează este stilul
personal ”. Oamenii învață unii de la alții, la fel și din pledoariile avocaților se poate
învăța ceva, pentru că o pledoarie exprimă personalitatea fiecăruia.
Cu toții știm ce este acela un avocat: „Avocatul promovează și apără drepturile și
libertățile omului. În exercitarea dreptului la apărare, avocatul are dreptul și obligația de a
stărui pentru realizarea liberului acces la justiție și pentru un proces echitabil”. Misiunea
avocatului este de a -l ajuta pe om în relațiile sale cu justiția.

Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, în Recomandarea nr. R (2000) 21
privind libertatea de exercitar e a profesiei de avocat, definește avocatul ca fiind "o
persoană calificată și autorizată în conformitate cu legislația națională să pledeze, să

6 Idem, p. 121.

acționeze în numele clienților săi, să practice dreptul, să stea în justiție sau să consilieze
și să reprezinte clienții în probleme juridice. "
Profesia de avocat este reglementată de:
– Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat – republicată
în 2011;
– Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64 din 3 decembrie 20 11 a
Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România;
– Codul deontologic al avocatului din Uniunea Europeană. Primele forme de
organizare a profesiei de avocat în țara noastră le întâlnim în Legiunea Caragea și în
Codul Andronache Donici.
Primul barou a fost înființat în 1864. Specific profesiei de avocat este faptul că
reprezintă o profesiune liberală. Avocatul este persoana cu studii juridice superioare care,
în principal asistă sau reprezintă persoana fizică și persoana juridică în raportul ac estora
cu autoritățile publice, cu instituțiile și cu orice persoană română sau străină.
Profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare și funcționare în
condițiile legii și ale Statutului profesiei de avocat. Profesia de avocat se exercită numai
de avocații înscriși pe tabloul unui barou ce face parte din Uniunea Națională a Barourilor
din România (U.N.B.R). Sunt interzise constituirea de barouri în afara U.N.B.R.
Exercitarea oricărei activități de asistență juridică specifică profesiei de avocat și
prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat
înscris într -un barou și pe tabloul avocaților acelui barou constituie infracțiune și se
pedepsește potrivit legii penale.