In Lumea Fotografiei Fotoreporter de Agentie
ÎN LUMEA FOTOGRAFIEI:
Fotoreporter de Agenție
CURPINS:
INRTODUCERE
SCURTĂ ISTORIE A FOTOGRAFIEI
EVOLUȚIA FOTOGRAFIEI
Fotografia color
Fotografia în culori
Fotografia digitală
FOTOGRAFIA ÎN PRESĂ
FOTOREPORTER DE AGENȚIE DE PRESĂ
STUDIU DE CAZ- FOTOREPORTER ÎN ZONE CONFLICT
DESPRE FOTOGRAFIE CU DRAGOSTE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Fotografia este cea mai reală amintire. Ea redă cel mai fidel locurile unde am fost, oamenii cu care am fost și pe care i-am întâlnit.
Jurnalistic vorbind, este cea mai veridică știre. Fotografia de presă, ca orice altă fotografie reală, nu lasă loc de interpretări, ea evocă fapte și lucruri care s-au întâmplat.
O singură fotografie poate spune o întreagă poveste care nu are nevoie să fie tradusă în nici o limbă de pe acest pamânt.
Puterea unei fotografii bune constă în mesajul ușor de înțeles, iar acesta este de cele mai multe ori înlesnit de o compoziție simplă. De regulă, o fotografie este bine compusă atunci când are centru de interes bine determinat, o perspectivă corectă, bine echilibrată, având o bună repartizare a liniilor și a volumelor. Pot exista mai multe centre de interes, nu este obligatorie existența unuia singur, care, în funcție de poziția și importanța pe care o au în fotografie, să atragă atenția imediat și să capteze interesul privitorului.
Cred cu tărie că profesia de fotograf și fotojurnalismul este o meserie care, atunci când este însușită cât de cât, când începe să placă și cunoștințele despre acestea se îmbogațesc, se inoculează în personalitatea individului precum un virus fără antidot. Fie că este pasiune sau profesie, fotografia face parte din viața multora.
Cochetând cu această profesie, de fotoreporter în cadrul unei agenții de presă, consider că, fotojurnalismul, ca și fotografia de amatori, face ca în viață să putem păstra aminitiri care, odată cu scurgerea timpului, s-ar estompa. Reușim astfel să ne aducem aminte de locurile pe unde am călătorit, de oamenii pe care i-am întâlnit sau cu care am fost în anume loc. Fotografia de presă are menirea de a aduce în ochii privitorului, pe lângă informația pe care o poartă, locuri, fapte și oameni la care mulți dintre cititori nu au acces . De la o banală fotografie care are ca subiect un individ ce susține o declarație, până la fotoreportaj de orice gen, publicate în ziare, reviste și mai nou în mediul online, imaginile realizate de catre fotograful profesionist sunt nelipsite.
Din acest motiv consider că această „cenușăreasă” a artelor frumoase merită o atenție deosebită.
Încă de la apariția ei, fotografia a făcut obiectul multor dezbateri, discuții si controverse. De-a lungul timpului s-au format multe păreri și s-au dezbătut îndelung teme legate de profesia de fotograf și despre fotografie de toate genurile.
Pe parcursul istoriei ei, arta fotografică și fotografia, au evoluat atât cu ajutorul științei dar și cu sprijinul fotografilor și pasionaților de fotografie.
Fotografi consacrați și-au pus, fiecare în parte, amprenta asupra acestei arte și asupra fiecărui gen de fotografie. Fie că imortalizarea se face pe peliculă sau pe suport digital absolut totul se poate fotografia, fiecare clipă, obiect, peisaj, sau orice ne înconjoară.
La fel ca în orice altă artă, și în fotografie există o amprentă a celui care a apăsat pe butonul declanșator al aparatului de fotografiat. Această amprentă se face vizibilă prin felul în care este executată fotografia, unghiul din care este facută, obiectivul folosit, modul de încadrare, etc.
Apariția fotografiei, la începutul secolului al XIX-lea, a făcut ca, în timp, aceasta să fie îmbrățișată de o majoritate a oamenilor de pe glob. Fiecare din noi a făcut în viață o fotografie, indiferent cu ce aparat. Fie că este vorba de aparate pe film, digitale sau mai nou telefoane mobile care au încorporate camere foto, fotografia devine un lucru obișnuit în viața cotidiană a fiecăruia dintre noi. Fie că o admirăm, o criticăm sau pur și simplu o privim și încercăm să-i înțelegem mesajul, o vedem în paginle ziarelor și ale revistelor, în mediul online, în reclame, fotografia ne însoțește la tot pasul.
De la o mică bucată de hârtie din cartea de identitate, din pașaport, de pe legitimația de student sau cea de serviciu, sau imaginile persoanelor dragi nouă ținute în portofel sau albume de familie la cele stocate în calculator, pe laptop sau în telefoanele mobile, fotografia ne împrospătează permanent memoria și nu ne lasă să uităm nicicum chipurile, locurile, animalele de companie care au fost sau sunt în viața noastră.
O simplă apăsare pe butonul declanșator al aparatului de fotografiat reușește să facă minuni. Ne ajută ca într-o fracțiune de secundă să putem păstra pentru multă vreme o amintire de neuitat. Oricine poate face astăzi fotografii. Mulți minimalizează acest gest poate din neînțelegere, din necunoștință de cauză. Cu toții am auzit îndemnul: „Du-te mă și caută-ți un loc de muncă și nu mai sta pe stradă să faci poze, asta nu e meserie, fă ceva util, învață o meserie și muncește într-o fabrică undeva unde să fii util societății…”. De unde era omul să știe că și pentru asta îți trebuie școală și, că în această profesie este destul de mult de învățat, ca în toate domeniile, pentru a putea realiza acele imagini care ulterior să poată ilustra un articol de ziar sau revistă.
Chiar și între jurnaliști există un oarecare dispreț față de fotografii de presă. Colegii noștri reporteri au greșita idee că un fotograf apare la un eveniment, face două poze și apoi pleacă – „ ce mare scofală, faci două poze și ai plecat …” sau „ ce mare greutate să apeși pe un buton, eu stau atent să aud și să văd ce zice X sau Y după care mai trebuie să și scriu…”. Ce nu știu dragii noștri colegi reporteri, care îmbrățișează o astfel de abordare, este faptul că acele fotografii ilustrează materialul lor, și, poate, chiar îl înlocuiește, dacă nu în întregime, poate parțial. Acea fotografie trebuie să fie „ceea ce trebuie” , să conțină tot ce s-a întâmplat în acel loc cât mai fidel și obiectiv cu putință.
Cultul și cultura fotografică sunt ceva aparte. Dacă în orice altă artă ai nevoie de talent înascut, în meseria de fotograf, dacă reușesti să deprinzi regulile simple ale meseriei (fiindcă poate fi numită o meserie) îți poți face ”mâna” destul de bine și poți dobândi, cu timpul, și talentul necesar. Este nevoie atât de perseverență, de răbdare și autocontrol, cât și de multă muncă.
În lucrarea de față nu doresc să dărâm nimic din ce s-a spus despre fotografie sau să încerc să reinventez roata. Din respect pentru aceasta superbă profesie, ramură fără de care jurnalismul ar fi sterp și anost, și din experiența acumulată în peste 24 de ani ca fotoreportaj vreau să fac să se înțeleagă, dacă mai este nevoie, că „o imagine valorează cât o mie de cuvinte”, conform unui dicton atribuit lui Fred Barnard.
Cap.1 SCURTĂ ISORIE A FOTOGRAFIEI
Fotografia s-a născut dintr-o veche necesitate a vieții sociale, de a reproduce și a păstra, prin desene, imagini din lumea înconjurătoare. Încă din timpurile preistorice, pe pereții peșterilor, acolo unde oamenii se refugiau de animale sălbatice și de fenomenele naturale, s-au găsit desene și picturi care reprezentau chipuri de oameni, scene de vânătoare, diferite obiecte folosite în viața cotidiană de atunci și scene din viața publică a vremii. Unele dintre ele fiind chiar colorate. Săpate în gresie, de mâinile îndemânatice ale unor artiști necunoscuți, ele nu sunt numai o mărturie vie a timpurilor trecute, ci și o mărturie a necesității și dorinței umane de a păstra mereu vie imaginea a ceea ce ochiul uman a văzut în acele vremuri, a ceea ce i-a fost drag și a vrut să fie reținut pentru generațiile viitoare.
Despre desenele rupestre de la Altamira și cele de la Lascaux, cât și despre hieroglifele egiptene se poate spune că au fost primele începuturi ale drumului spre stilizarea și abstractizarea alfabetelor moderne. Oamenii au căutat tot timpul mijloace accesibile și rapide de comunicare. Istoria omenirii este plină de descoperiri făcute de înaintașii noștri pentru a înlesni legătura cu semenii lor. Secole la rând, reproducerea mediului înconjurător, a fost posibilă doar prin desene și pictură. Aceste prime imagini reprezintă primele începuturi ale desenului și picturii. Progresele ștințifice și tehnologice de la începutul secolului al XIX-lea au condus la crearea unui nou mijloc de comunicare și anume FOTOGRAFIA , care are ca an de naștere 1816, anul în care cercetările lui Joseph Niecepfore Niepce sunt încununate de succes în marea sa descoperire.
Cuvântul „fotografie” își are originile în limba greacă și este compus din două cuvinte: fotos, care se poate traduce ca lumină, evident (în cazul de față se folosește termenul de lumină) și cuvântul grafin , ce se traduce ca desen, scris. Se poate traduce literalmente prin a picta (scrie) sau a desena cu lumina. Uzual, în vorbirea curentă, se folosește termenul de imagine.
Fotografia a fost raportată dintotdeuna la pictură, încercându-se în același timp identificarea diferenței sale specifice, fiind considerată artă „statică” așa cum este propusă de Lessing în Tipologia sa. Într-un studiu despre fotografia artistică și tendințele estetice, Helmut Gernsheim, făcea analogii ample între fotografie și pictură, confundând permanent principalele momente ale produsului de creație a celor două tipuri de opere: „fotografia și pictura modernă își caută surse de inspirație prin observarea vieții, înregistrând cu aparatul unele aspecte spre care este condus de ochi. O pensulă ca și un aparat de fotografiat nu este decât o unealtă, întrucât la pictor și la fotograf spiritul creator este acela care conduce mâna și unealta”.
Prin privire, oamenii, înregistrează și memorează tot ce este în jurul lor. Aceste acte diferă cantitativ de la un individ la altul, fiindcă filtrul personal intră automat în acțiune cu virtuțiile și defectele sale. Trebuie însă subliniat faptul că imaginile memorate își pierd, odată cu trecerea timpului, contururile și detaliile, iar mintea omenească uită, „reziliază” unele date pentru a face loc altora proaspete.
Prin fixarea pe peliculă fotografică a realității obiective, învingem însă uitarea, înlăturăm orice îndoială asupra exactități evenimentelor la care am fost martori. Calitățile ochiului și ale memoriei sunt astfel ameliorate, amplificate și transferate aparatului de fotografiat. El redă identic și clar, fără echivoc, ceea ce „i-a fost dat să vadă”.
Lumina este esențială în fotografie. În aproape toate formele de fotografie avem la bază proprietățile unor cristale de argint, ale unor halogeni (clorina sau iodina și bromina) cât și compuși chimici ai argintului. Toate sensibile la lumină. Aceste cristale se întâlnesc sub forma unei emulsii (o peliculă gelatinoasă foarte fină) ce se află încorporată în filmul fotografic.
Termenul de fotografie are o triplă semnificație în vorbirea curentă:
este tehnica ce poate crea imagini sub acțiunea luminii ;
este imaginea obținută prin această tehnică ;
este o ramură a artei grafice care folosește această tehnică.
În cuprinsul tehnicii fotografice se regăsec diverse modalități de a produce imagini permanente prin acțiunea fotochimică a luminii sau a unei forme de radiații pe suprafețe sutilizatîn realizarea fotografiilor este prin urmare sensibilitatea la lumină a compușilor argintului. Optica cât și fizica luminii guvernează în fotografie.
Când vorbim de lumină ne referim generic la porțiunea vizibilă din cadrul spectrului radiațiilor electromagnetice. Acestea includ raze gamma, raze X, unde radio, raze infraroșii și ultraviolete. Ochiul uman percepe ca cea mai scurtă undă fiind albastru iar cea mai lungă undă – roșu.
În esență, civilizația imaginii presupune și difuzarea ei prin multiplicare.
Câștigând destul de repede adeziunea oamenilor, fotografia a devenit „ Singurul limbaj înțeles în toate colțurile lumii”, deci un limbaj universal care reflectă în modul cel mai ea mai lungă undă – roșu.
În esență, civilizația imaginii presupune și difuzarea ei prin multiplicare.
Câștigând destul de repede adeziunea oamenilor, fotografia a devenit „ Singurul limbaj înțeles în toate colțurile lumii”, deci un limbaj universal care reflectă în modul cel mai veridic evenimentele. Aceasta permite oamenilor de oriunde de pe glob să devină martori oculari și să înțeleagă ce se întâmplă.
În secolul al XIX-lea a apărut fotografia, nici mai devreme nici mai târziu, ci la timpul său. Așa cum relevă Rene Huzghe: „stadiul cunoștințelor nu ar fi permis să se producă mai înainte”, momentul apariției fotografiei este în spiritul vremii care cerea un mijloc de reproducere al realității obiectiv, precis și mecanic. „Știința era pregătită să i-l ofere, veacul pregătit să-l primească” , preciza autorul lucrării ”Dialog cu vizibilul.”
Fotografia apare deci, în momentul de tranzit de la societatea pre-industrială la societatea industrială, favorizată de inovațiile tehnice ale societății epocii respective.
Încă de la început, imaginile fotografice, prin felul în care au fost percepute, au provocat numeroase controverse. Dimensiunea „lizibilă” a fotografiei a fost și este citită dintr-o singură privire, ochiul putând să-i descifreze mesajul într-o clipă. În limbaj specific, fotografia ne oferă realitatea și incită la reflecții și interpretări. Imaginile fotografice sunt atestări ale faptelor care s-au petrecut cu adevărat și pot scoate la iveală amănunte pe care ochiul uman nu le-ar fi remarcat. Înregistrând și redând cu fidelitate tot, fotografia are marea calitate de a păstra un element la fel de expresiv, fie el banal sau de cea mai mare însemnătate. O singură fotografie poate nuanța o informație mult mai bogată, în comparație cu textul scris. Fără a minimaliza prin aceasta puterea de sugestie a cuvântului, farmecul lui, atunci când ai nevoie să vorbească faptele, imaginile fotografice sunt cele în măsură să servească acestui scop. La fel ca și muzica și artele plastice, fotografia nu cunoaște servituțile lingvistice. Gândurile lui Andreass Feininger, așternute în cartea Fotograful creator stau mărturie afirmației de mai sus: „Când citim, ca și când acultăm ceva, este nevoie de un efort intelectual pentru a traduce abstracțiile literei și ale sunetului în imaginile pe care le reprezintă. Spre deosebire de cuvântul tipărit, care este înghiontit de simboluri abstracte, fotografia este reprezentarea directă a unui subiect sau eveniment. Ca atare, impresia făcută este mai directă și conținutul mai puțin supus neînțelegerii. Cuvintele și expresiile pot fi ambigue, ele pot însemna ceva pentru o persoană, altceva pentru o alta, nimic pentru a treia. Limbajul pictural al fotografiei, mai puțin abstract și prin urmare mai simplu de înțeles decât cuvintele merge de-a dreptul la inimă.” , menționează autorul lucrării „ Fotograful creator”. Încă de la apariția ei, de la prima reproducere instantanee de imagini, fotografia a însoțit permanent viața oamenilor. Fie că este vorba de necazuri sau bucurii, imortalizate pentru amintirea noastră sau pentru cei ce vor veni, fotografia are o deosebită valoare de document.
Imaginea fotografică s-a impus prin capacitatea acesteia de a surprinde viața; astfel, conform Iarovici: „Imaginile fotografice încep să se articuleze într-un grai cu conotații adânci, subtile, interesante, despre viață și despre om, despre nenumărate fațete ale vieții care ne înconjoară azi, despre oameni obișnuiți, despre ce e bun și ce e rău, ce e frumos și ce e urât, ce e nou și ce ne-a mai rămas din strămoși, bunici și tați.”
Fotografia nu trebuie tratată doar ca o interpretare a unui loc anume sau a unui eveniment. Ea este deopotrivă un mesaj de evocare, de redeșteptare a vechilor amintiri și nu de puține ori este declanșatorul unui flux de cunoștințe, fiind chiar una din principalele ei meniri.
Fotografia comportă o decodificare rapidă, ea fiind o expresie a limbajului iconografic. Având calitatea de mijloc de informare vizuală, ea poate fi împărțită în mai multe categorii: tehnică, documentară, comercială, artistică și de presă. Imaginea fotografică de presă este, cu certitudine, cel mai sintetic element informativ din publicațiile de pe mapamond, fie ea din spectrul politic, economic sau social.
Importantă ca mediu informațional, fotografia joacă un rol important în societatea de astazi, fiind foarte răspândită ca o unealtă în slujba științei și industriei, ca formă de artă sau hobby. Esențială în industrie și afaceri, ea este folosită în publicitate, documentare, fotojurnalism cât și în multe alte domenii.
Cercetările științifice, de la cele în spațiu până la cele subatomice , se bazează tot pe fotografie. În istoria dezvoltării fotografiei se arată că în secolul XIX, fotografia era domeniul câtorva profesioniști. Aceasta deoarece necesita plăci fotografice de sticlă și aparate mari. Odată cu introducerea aparatului portabil și a roll-film-ului, în primele decenii ale secolului XX, fotografia a captat atenția publicului larg. În zilele noastre, industria fotografică oferă o mare varietate de aparate și accesorii, fie că este vorba de fotografii amatori sau de cei profesioniști.
Cap.2 EVOLUȚIA FOTOGRAFIEI
Înainte de toate, trebuie menționat faptul că numele fotografiei i-l datorăm lui Sir John Herschel, care a folosit pentru prima dată acest termen în anul 1839 când procesul fotografiei a devenit public.
Dacă într-o cutie închisă se face o gaură, imaginea reală inversată va apărea pe fundul interior al cutiei și astfel se poate obține o cameră obscură. Acest procedeu, de a pune realitatea într-o cutie, era știut încă din vremea lui Aristotel. Invenția de Cameră Obscură a fost atribuită unui matematician, astronom și fizician islamic numit Ibn Al-Haitham, cunoscut mai degrabă sub numele de Alhazen, în secolul al II-lea în Egipt. Oameni de știință ca Roger Bacon, Leonardo da Vinci, Johannes Kepler și Atanasie Kircher au avut cunoștință de camera obscură, mărturie acestui fapt stând scrierile lor despre ea. În anul 1760 autorul francez Charles-Francois Tiphaigne de la Roche a prezis inventarea camerei obscure. Într-o povestire intitulată Giphantie (o anagramă a numelui său) autorul a scris despre o rasă secretă de supraoameni , într-un imaginar al minunilor, care ar putea fixa o imagine reflectată pe o pânză, cu o substanță lipicioasă.
Pe de altă parte, alchimiștii știau că lumina înnegrește clorura de argint.
În 1819, John Hershel, a descris proprietățile hiposulfitului de sodiu, care devine ulterior „fixatorul” fotografiei – aceasta fiind a treia contribuție care a venit în întâmpinarea inventarii fotografiei.
După anul 1820 a început să faca studii pentru a reuși să obțină o imagine fixată permanent ca rezultat la expunerea în lumină. Din acest moment și până în zilele noastre, oamenii de știință și cercetătorii au reușit să îmbunătățească și să rafineze procedeele chimice ale proceselor fotografice. În prezent s-a ajuns chiar la memorarea imaginilor în format electronic prin captare digitală a fotografiilor.
Un mic fizician de provincie, Joseph Nicephore Niepce, încearcă să fixeze imaginea pe un suport metalic, in forma de placă, tratat cu o soluție de halogenură de argint prin folosirea a tuturor celor trei proceduri. Rezultatul obținut este de o calitate medie. Înainte de a folosi acest procedeu , Niepce, a realizat prima sa imagine (distrusă mai târziu accidental) pe o placă de cositor lustruită și acoperită cu un petrol derivat numit bitum de Iudea, pe care apoi îl dizolva în petrol alb. Proprietatea acestei substanțe este aceea de a se întări la expunerea la lumină. Materialul întărit putea apoi să fie spălat și placa lustruită, rezultatul fiind o imagine pozitivă în care regiunile luminate erau acoperite cu bitum iar cele întunecate erau goale, acoperite cu cositor. Ulterior acestui experiment Niepce folosește compuși din argint.
Datată din 1826 sau 1827 (nu se cunoaște data exactă), Niepce reușește să realizeze prima imagine. Încercarea sa este cea mai veche fotografie și reprezintă imaginea curții interioare, văzută de la fereastra sa. Pentru a realiza aceasta, el a avut nevoie de o expunere de 8 ore, iar rezultatul a fost un pas enorm pentru cercetarea în domeniul fotografic.
Prima experiență foto a lui Niepce-Vedere de la fereastra , Joseph Nicephore Niepce
Imaginea lui Niepce, deși bine fixată pe hârtie, nu era la o calitate suficient de bună astfel încât să fie asigurată adoptarea noii tehnici. În parteneriat cu Louis Daguerre începe să rafineze procedeul procesării cu argint.
În anul 1833 Joseph Niepce se stinge din viață, în urma unui atac cerebral, lăsând notele sale asociatului său. Invenția sa este recuperată de către Louis Jacques Mande Daguerre, un alt om de știință, devenit asociatul lui Niepce, după moartea acestiua din urmă și care a continuat să lucreze singur reușind să aducă aceste prime incercări la un stadiu la care să fie asigurat succesul public. Dacă Niepce nu a avut nici un fundament științific, asociatul său, a adus două îmbunătățiri procesului inițial. După ce în anul 1830 a realizat mai multe experimente, în anul 1839, la data de 7 ianuarie, Dauguerre a făcut anunțul istoric al descoperirii procesului care avea să-i poarte numele. El crea imagini simple direct pe un suport de metal, iar procesul consta în expunerea unei plăci din cupru tratată cu argint, developarea imaginii în vapori de mercur și fixarea ei în soluție de sare. Fiind foarte fragile la atingere, aceste imagini trebuiau să fie protejate de o sticlă, însă, erau capabile să păstreze și cele mai mici detalii.
Încercări notabile de captare a imaginilor au avut și britanicii Thomas Wedgwood și Sir Humphry Davy, la sfârșitul secolului al XVII-lea, însă, cei doi nu au reușit să obțină sucesul dorit în fixarea imaginile ralizate.
Pictorul și inventatorul franco-brazilian Hercule Florența crează în 1832 un proces asemănător pe care îl numește Photographie.
Întorcându-ne la perioada anilor 1830, William Henry Fox Talbot (fizician britanic) făcea propriile experiențe și, în 1835, a avut primele reușite în care erau incluse și imagini imprimate ale frunzelor unei plante facute cu aparatul său de fotografiat în miniatură –supranumit și aparatul „cursă de șoareci”.
Imaginile astfel create erau imprimate pe hârtie.Aceasta era o hârtie preparată cu soluții în componența cărora ereau săruri de argint sensibile la lumină. Într-o prima fază acestea ereau fixate în săruri obișnuite dar, mai târziu, la sugestia renumitului astronom englez Sir John Herschel , într-o soluție cunoscuta sub denumirea de „hypo” care era trisulfat de sodiu.
Cecetările lui Talbot au condus la următorul pas important prin descoperirea unei imagini „latente” – la expuneri scurte acest produs era invizibil – și care putea să fie developat chimic. Din aceste motive, data oficială a invenției fotografiei este 1839, când Deguerre a prezentat invenția numită de el „deghereotip” și care nu este altceva decât o simplă ameliorare a descoperirii făcute de Niepce.
Teoretic istoria fotografiei începe la 7 ianuarie 1839, prin anunțul facut în plenul sesiunii Academiei de Științe, despre descoperirea unei noi tehnici de creare a imaginilor. Brevetul fotografiei a fost achizitionat de guvernul francez ca fiind un bun comun universal. Astfel fotografia venea în întâmpinarea dorințelor și a necesitaților de a reproduce lumea înconjurătoare și mai ales a portretelor.
După o expunere de „doar” 8 ore ( în condiții de cer complet senin ) pe o placă din metal ce era tratată cu o substanță fotosensibilă se obținea o matriță a mediului. Acest proces este datorat daghereotipiei. Imprimarea pe hârtie se făcea prin presarea matriței, ca la orice tipărire a ziarelor.
Problemele pe care le aducea această expunere lentă erau că strazile Parisului erau în întregime goale, chiar și la o oră de vârf.
Până la apariția fotografiei, în anul 1839, ilustrația ziarelor era sarcina gravorilor ce executau desene manual, pe teren, la fața locului, în cazul evenimentelor anunțate sau în redacții, după descrierea reporterilor. După descoperirea imaginii fotografice, desenatorii puteau lucra mai ușor și mai atent, având fotografia subiectului în fața ochilor.
Prin avansarea rapidă a tehnicii, noua invenție conduce la apariția unei noi meserii, aceea de fotograf, o noua ramura, căutată în special de ziarele din acele vremuri. Felix Tournachon, cunoscut mai bine sub numele de Felix Nadar, realizează în anul 1848 prima fotografie aeriană, fotografiind Parisul din nucela unui balon (aerostat).
Negativul, cunoscut sub numele de „clișeu”, la început realizat pe o placă din cristal, deoarece se evitau deformarile. Aceată placă fiind foarte sensibilă ncecesita o manipulare deosebită.
Angajat timp de 14 ani al unei bănci și pasionat de fotografie, Eastman, a continuat dezvoltarea tehnicii fotografice și înființează în iunie 1881 o companie care fabrică și distribuie, în toată America, plăci fotografice ce se bazează pe o soluție de colodiu umed.
Astfel a apărut necesitatea uni suport fotosensibil mai ușor de manipulat decât cristalul și în anul 1884, prin dezvoltarea artei fotografice, George Eastman reușește să fabrice primul negativ pe suport de nitroceluloză care era flexibil și cunoscut sub denumirea de „roll film”. Având ideea inovatoare de a înlocui plăcile de sticlă, incomode și fragile, a încercat la început cu o hârtie tratată cu niște substanțe speciale. Cu ajutorul unui tânăr chimist, ulterior, a produs primul suport suplu și transparent pentru fotografie și a construit și o nouă mașină ce se adaptata la acesta. Noua invenție, ușor de manipulat, incasabilă și cu aceleași proprietăti ca și plăcile cristal, micșorează considerabil volumul și greutatea aparatului de fotografiat făcând ca transportarea lui să nu mai fie o problemă. Americanului Eastman îi revine meritul pentru această descoperire, care, prin introducerea roll-film-ului, mult mai practic decât plăcile de sticlă, face posibilă realizarea de expuneri multiple. Anul 1888 George Eastman alege să numească invenția sa” KODAK” . A ales acest nume ca să se poată pronunța la fel în toate limbile cunoscute de pe tera. Pozele erau făcute de un amator , care apoi expedia aparatul la Rochester, de unde primea înapoi atât pozele imprimate cât și aparatul încărcat cu un film nou, costurile pentru aceasta fiind de numai 10 dolari. În aceași perioadă, Eastman lansează sloganul publicitar al firmei sale, care a făcut înconjurul lumii și nu a fost uitat nici la peste 100 de ani: „You press the button, we do the rest ! ”. Succesul a fost imens și fotografia devenea accesibilă și oamenilor de rând si nu mai era doar apanajul unor specialiști.
Evoluția fotografei de-a lungul timpului, cât și progresele ei au urmat trei direcții principale și anume:
1-Reducerea duratei de expunere prin mărirea sensibilității filmului sau a plăcii;
2-Mărirea stabilității imprimării;
3-Aplicarea tehnicilor de fotografiat, datorită apariției:
– aparatelor de fotografiat din ce în ce mai mici și mai ieftine
– substanțeleor chimice de developare și stabilizare a peliculei sensibile negative sau pentru pozitive gata preparate de laboratoarele specializate.
De la acele evenimente și până în prezent procedeul nu s-a schimbat, însă perfecționările aduse au fost numeroase. A fost îmbunătățită sensibilitatea la culori, placa devenind sensibilă la razele ultraviolete, razele X și la infraroșii. A fost posibilă astfel fotografierea pe timpul nopții și în camerele întunecoase, dar și mărirea imaginilor, cu ajutorul luminii artificiale.
FOTOGRAFIA COLOR
Această idee, a fotografiilor color, a circulat încă de la apariția invenției. La început, primele experimente fotografice în culoare nu au avut succes, dar, în schimb, nu s-a putut realiza decolorarea fotografiilor.
Primul care a realizat o fotografie cu culori permanente, a fost fizicianul James Clerk Maxwell în anul 1861, un sistem de fotografie color transparentă. „Autochrome Lumiere” este primul sistem color apărut pe piață la 17 decembrie 1903. Fotografia se făcea pe trei plăci fotografice alb-negru, cu substanțe cromatice sensibile numai la culorile roșu, verde și albastru. Cele trei plăci transparente rezultate se suprapuneau ulterior, realizându-se fotografia color transparentă. În anul 1935 apare pelicula de tip Kodachrome, bazată pe emulsii tricromatice. Peliculele color moderne, cu excepția Kodachrome, se bazează în marea lor majoritate pe o tehnologie dezvoltată de compania AGFA, introdusă în anul 1936.
În 1948, doisprezece ani mai târziu, este anul apariției fotografiei instantanee cunoscută sub numele de POLAROID, la început alb-negru, iar din 1962 în culori și pusă la punct de către Dr. Edwin Land.
FOTOGRAFIA ÎN CULORI
James Clerk Maxwell, fizician englez, a definit baza teoretică a fotografiei în culori în anul 1855, înțelegând principiul celor trei culori primare ce stau la bază pentru toate culorile.
La începuturile fotografiilor color, din dorința publicului de a se bucura de imagini color, procedeul folosit era de a colora cu mâna și era frecvent folosit. Această metodă folosită, în special în cazul daguerretipului. Daguerrotipistul londonez William Edward Kilbrum a înregistrat cel mai mare succes în colorarea pozelor sale, dându-le o tentă naturală.
După ce la începutul secolului XX au avut loc mai multe experimente, în anul 1904, frații Augu Auguste și Louis Lumiere au anunțat dezvoltarea tehnicii. Au patentat descoperirea sub numele Autochrome plates în anul 1907 și va ramâne cel mai popular proces, suportând competiția multor alți producători până în anul 1935, când și-a făcut apariția Kodachrome, care utiliza roll-filmul.
FOTOGRAFIA DIGITALĂ
Ultima în dezvoltare și cea mai recentă în materie de știință a fotografiei este ramura imaginii digitale. Devenite istorie și aproape uitate de către majoritatea consumatorilor de fotografie, camerele cu roll-film sunt acum utilizate numai de fotografii profesioniști sau cei tradiționali. Memoria digitală a camerelor înmagazinează imaginile, putând apoi să fie transferate pe suporturi magnetice sau pe hârtie (la fel cum se proceda cu imaginile înregistrate pe peliculă), având avantaje numeroase. Poate cel mai important dintre aceste avantaje este spațiul de stocare a imaginilor ( nu mai există dependența unui roll-film sau a celor 36 de poziții ale unui film). Fotografia tradițională, era dificilă pentru facilitățile de procesare și transmitere și astfel, pentru a ține pasul cu popularitatea crescândă a televiziunii, fotografii au făcut tot posibilul pentru a transmite, la ziar, cât mai repede imaginile lor.
Fotojurnaliștii, trimiși departe de localitățile unde își aveau sediile redacțiile, erau nevoiți să aibă cu ei atât un mini-laborator foto cât și un aparat pentru transmiterea imaginilor ce se făcea prin intermediul conexiunilor la liniile de transmisie sau telefonice.
În anul 1990, compania KODAK a prezentat publicului aparatul DSC100, acesta devenind primul aparat de fotografiat disponibil în comerț. Cu timpul, însăși ramura digitală a fotografiei a devenit disponibilă în comerț. Pe parcursul a aproape două decenii, aparatele digitale de fotografiat au devenit articole uzuale de larg consum, iar în ziua de astăzi au depășit de mult, prin răspândirea lor, aparatul de tip tradițional. O explicație a acestui fapt ar putea fi prețul componentelor electronice care scade permanent, iar simultan se îmbunătățește și calitatea imaginilor digitale.
La începutul anului 2004, Compania KODAK a făcut anunțul că nu va mai produce aparatele cu film de 35 mm reîncărcabile, începând de la sfârșitul anului.
Atât timp cât artiști fotografi profesioniști, și chiar și unii dintre amatori, vor dori să beneficieze de posibilitățile-i multiple, fotografia „udă” va continua să existe.
Ultimi ani în evoluția fotografiei a introdus o nouă ramură în rândul celor pasionați de aparate foto și anume fotografia cu telefonul mobil, ramură care începe să prindă din ce în ce mai mult contur și să fie îmbrățișată de tot mai mulți amatori, care datorită evoluției tehnologice în domeniul IT și a telefoniei mobile, devin pasionați de arta fotografică. Recent în Statele Unite ale Americii au apărut chiar și cursuri pentru a-i învăța pe cei interesați să folosească telefonul mobil pe post de cameră foto, iar acest lucru a început timid să treacă oceanul spre Europa și să se extindă în toate colțurile lumii.
Astăzi, când vorbim despre fotografie, înțelegem imaginea ca rezultat final a ceea ce s-a realizat după ce s-a apăsat butonul declanșator al aparatului de fotografiat . Fie că este vorba despre imaginea analogică ce necesită developarea filmului și apoi reproducerea fotogramei pe hârtie (mărirea), așa numita fotografie udă, sau de imaginea digitală descărcată în computer sau tiparită pe hârtie prin intermediul unei imprimante, fotografia înseamnă pentru noi toți același lucru – o fracțiune de secundă care a reprodus fidel o secvență din viață. Ea ne însoțește pretutindeni, în ziare, reviste, cărți, reclame, acte de identitate și legitimații, albume personale sau pur și simplu în tablouri mai mici sau mai mari, în telefoane și, de ce nu, în portofele acolo unde mulți dintre noi ținem
într-un compartiment separat imaginile celor dragi.
Cu toate avantajele tehnicii moderne, fotografia executată la nivel profesional continuă să reziste cu înverșunare, fie că este vorba de fotografie de amatori sau de fotografia de presă.
Într-unul dintre eseurile sale, Bill Jay, trage o concluzie destul de limpede: „Fotografia nu poate purta povara intelectuală cu care o încărcăm, fiindcă așa e la modă. Fotografia nu este un joc intelectual, ci un răspuns emoțional la o viață plină de trăiri.” Viața în întregimea ei nu reprezintă o poveste plictisitoare, ea este o inepuizabilă sursă de subiecte care mai de care mai diverse ce necesită doar un ochi, un aparat de fotografiat și o reală atenție. Imaginea fotografică celebrează nevăzutul, banalul, trecerea, clipa. Fotografia este în măsură să facă ceva memorabil din cele mai comune lucruri cu putință. În aceasta stă puterea fotografiei.
Istoricul, editorul și profesorul-teoretician al fotografiei Bill Jay a fost toată viața fascinat de epoca victoriană și de importanța istoriei imaginii fotografice în general. El era de părere că: ”Unul din blestemele fotografiei contemporane este că se hrănește doar din producția ultimei săptămâni, încurajează și ridică stilul deasupra sensului, elogiind banalitatea în detrimentul convingerilor profunde. Fotografii sunt datori față de acest mijoc de expresie și față de ei însăși să iasă din acest impas, recunoscând și acceptând lecțiile istoriei. Când înțelegi de unde vii, știi cu mai multă certitudine încotro te îndrepți. Istoria fotografiei este relevantă fiindcă tălmăcește viitorul.” Bill dovedește în teoriile sale o moralitate exemplară, care are la bază ”încântarea neîntreruptă pe care i-o oferă capacitatea fotografiei de a raspunde tuturor aspectelor vieții”.
Fotograful este asemeni unui lucrător de fast food, împachetează ideile în cuvinte și ți le servește calde pe tavă cu zâmbet larg: „ A da vina pe aparat pentru pozele proaste e ca și cum ai spune că mariajul provoacă divorț” sau „ Majoritatea fotografilor ar face lumii o favoare diminuând rolul propriului eu și punând accentul pe subiect” așa cum este de părere Bill Jay.
Teoriile lui Bill despre fotografie desfințează cu nonșalanță rețetele, presupusele secrete ale meseriei, fumurile cu pretenții de artă și pune mereu accent pe calea întortocheată și enervantă, singura valabilă, de altfel. „Fotografii sunt fotografi sută la sută din timp, chiar și când spală vase. Scopul ultim este oscilarea între sine și subiect, imaginea fiind manifestarea fizică a acestei interfețe supra-tensionate dintre spirit și lume. Trebuie să repetăm: această conștiință a fotografului nu se învață, nu se însușește, nu se descoperă, nu se dobândește rapid și fără efort.”
Plecând de la aceste idei amintite, cât și de la alte teorii despre fotografi și fotografiile lor se poate spune fară rezerve că în lume există două tipuri de oameni: unii care sunt fotografi și alții care vor sa fie.
Dacă în lumea artelor se regăsesc artiști fotografi în lumea cotidiană care ne înconjoară zi de zi, în ziarele și revistele pe care le răsfoim sau citim , îi regăsim pe cei care ilustrează paginile – fotografii de presă. Imaginile publicate ne încântă ochiul sau ne pun pe gânduri când le rasfoim la cafeaua de dimineață sau în mijoacele de transport , la birou în pauză , acasă în fotoliu și mai nou în spațiul virtual.
Cap.3 FOTOGRAFIA ÎN PRESĂ
Presa, prin funcțiile ei, se străduiește să-și organizeze sarcinile de ordin informativ prin cele două tipuri de limbaj utilizate: cel verbal și cel nonverbal. În presă găsim informații, reportaje, interviuri, anchete, comentarii, pamflete și alte specii ziaristice a căror expresie se circumscrie limbajului verbal. Tot presa uzează și de fotografii, pentru a ilustra materialele din paginile sale (fie că este vorba de edițiile tipărite sau de cele online) numite metaforic informații „scrise cu lumină” ele se regăsesc sub formă de reportaje și sunt proprii limbajului ziaristic nonverbal.
Fotografia și fotoreportajul, prin natura lor iconică, sunt în măsură să împlinească mesajul ziarului sau revistei, determinând ochiul celui care privește să-și reliefeze integral funcția, nelimitându-se doar la deslușirea unei imagini convenționale, ci are posibilitatea să recunoască nemijlocit fragmente din realitatea înconjurătoare.
Fotografia de presă, fiind un gen publicistic cu un pregnant rol informativ, este unul dintre ele mai puternice elemente ale arsenalului limbajului jurnalistic. Din acest motiv, fotoziaristica solicită o evaluare permanentă a posibilităților sale.
Imaginea fotografică, luată ca mijloc de informare vizuală, poate fi împărțită în mai multe categorii: tehnică, documentară, comercială, artistică, de presă. Cea din urmă este, desigur, cel mai sintetic element informativ (politic, economic, social) din publicațiile de pe întreg mapamondul, care comportă o decodificare rapidă, fiind o expresie a limbajului iconic. Imaginile publicate în presă au toate calitățile ce definesc un gen publicistic: unitate de expresie, de conținut, de compoziție. Pentru a fi o informație de calitate, fotografia de presă trebuie să fie: consistentă (suficient de cuprinzătoare pentru a furniza cât mai multe date), relevantă (să poată furniza acele cunoștințe care ne lipsesc), exactă (conținutul ei să reflecte situația reală a fenomenului), oportună și accesibilă ( să fie clară, pentru ca trecerea de la informație la cunoaștere să fie cât mai ușoară).
Fiind un mijloc modern de relatare, fotografia, cu limbajul ei lapidar, transformă privitorul în martor la evenimentele întâmplate recent, având două mari calități: actualitatea și autenticitatea. Astfel ea s-a integrat cu multă ușurință cerințelor jurnalismului modern.
Oricât de inspirat ar fi el, absolut nici un cuvânt nu poate înlocui la fel de expresiv relatarea pe care o face o fotografie. În fotografie, momentul creației este unic, irepetabil, mai ales în publicistica de mare actualitate, în așa numita gazetărie de „ultimă oră”.
Fotoreporterii din zilele noastre sunt reporteri în sensul cel mai real și exact al cuvântului. Dacă reporterul care scrie o știre are întotdeauna posibilitatea să-și culeagă datele faptelor după ce ele s-au întâmplat deja sau cel puțin să se gândească cum să le scrie, fotoreporterul trebuie să lucreze pe loc, „captând” știrea în momentul în care aceasta se întâmplă. Prin calitatea fotografiilor captate, fotoreporterii pot convinge de veridicitatea evenimentelor prezentate. La modul general se face aproape tot timpul referire la valoarea estetică sau emoțională a unei fotografii și de foarte puține ori despre valoarea informativă. Fotografia de presă este mult mai bine dotată decât textul, pentru o comunicare a unui maxim de date în minim de timp și spațiu.
În lumea fotoreporterilor circulă o vorbă care spune că cel mai bun aparat este acela care are în spatele său un profesionist adevărat. Fotografia este însă făcută de un om și nu de un aparat. Cel care manevrează aparatul de fotografiat este cel care hotărăște când, cum, dacă, și cum va delcanșa aparatul pentru a obține materialul dorit. Pentru aceasta, fotograful de presă, trebuie să-și pună mai multe probleme: dacă cerințele valabile ieri ale fotografie mai sunt valabile și în prezent, care sunt cele noi, care sunt cerințele, obiectivele urmărite de publicația pentru care lucrează. Cu aceste întrebări în minte, fotoreporterul, este obligat să fie la curent cu evenimentele, să fie informat, să citească ziarele și să urmărească emisiunile canalelor de știri ale televiziunilor și posturilor de radio, într-un cuvânt sa fie conectat la circuitul ideilor moderne de actualitate. El trebuie să vină cu idei și inițiative, să propună teme, să fixeze obiectivele ce trebuie urmărite și cum sunt ele îndeplinite.
În pofida acestor lucruri spuse despre fotograful de presă, încă persistă ideea că el este un angajat auxiliar al uni ziar sau revistă. Conform DEX, definiția fotografului este: „specialistul în instantanee pentru reportaje.” Fotoreporterii, acei „mizerabili” care umblă prin oraș cu aparatul de gât, nu înseamnă uneori nici definiția din DEX. Câteodată sunt simpli pozari cu care se trezesc reporterii pe cap și totodată, extensia numită prin redacții „ia și un fotoreporter cu tine”. Fotoreporteri sunt cei care se calcă în picioare cu cameramanii, cu suporterii echipelor de fotbal sau ale partidelor politice și cu toate acestea, sunt cei care contează cel mai puțin în ochii șefilor din presă, cel puțin în cea din România. Acei oameni fără de care publicațiile nu ar avea „poze”, și care poartă zilnic după ei echipamentul deloc ușor (până la 14 kilograme), sunt tratați prost exact acolo unde ar trebui să le fie apreciată valoarea. Se știe ce ar însemna lipsa fotografiilor în paginile publicate, și din acest motiv poate ar trebui priviți cu adevărat respect și în deplină egalitate cu oricare dinte jurnaliști.
Fotoreporterul este poate singurul jurnalist care se trezește la primele ore ale dimineții și se odihnește printre picături, se hranește când și cum apucă, pentru a reuși să fie în prima linie a evenimentelor.
Acești jurnaliști, fotoreporterii, cei care reușesc să ”scrie cu lumină” evenimentele în timpul desfășurării lor, din locuri din care poate mulți nu ar avea curajul nici să respire, fac posibil ca restul lumii să afle ce, cum , când și de ce se întâmplă.
Dacă într-o redacție a unui ziar, fotoreporterul este mai puțin solicitat și folosit strict pentru materialele concepute de către corpul redacțional al respectivei publicații, în cadrul unei Agenții de Presă lucrurile se schimbă. În agențiile de presă, fotoreporterii sunt acei oameni care realizează imagini pentru absolut toate publicațiile care au acces la fluxurile respectivei agenții . Aceste fotografii acoperă tot spectrul de fotografie de presă și sunt realizate la un nivel calitativ ridicat, pentru a oferi clienților o cât mai bună calitate informativă și nu numai. Fotoreporterul de agenție trebuie să fie deasupra tuturor celorlați fotografi din presă din toate punctele de vedere. Acesta trebuie să fie capabil să realizeze orice fel de imaginie din indiferent ce domeniu și loc, deoarece în cadrul agenției de presă nu pot exista un număr mare de fotoreporteri care să fie fiecare specializat pe un domeniu (politic, sportiv, monden, social, cultural, economic, etc.).
Cap.4 STUDIU DE CAZ
FOTOREPORTER DE AGENȚIE DE PRESĂ
Realitatea vizuală a informației care face să devină mai credibilă informația pentru cititor poate defini fotojurnalismul. Tendința omului, consumator de informație, este de a da credibilitate informației, dacă și vede: ”cred ceea ce văd”. Fotografia de presă înlocuiește sau completează informația, aduce o mai mare bogăție de detalii care nu sunt descoperite de către consumatorul de media. Chiar mai mult decât atât, o fotografie bună lasă impresia de martor ocular a celui care citește, obligându-l să tragă propriile concluzii. O fotografie corect executată tehnic nu este întotdeauna și cea mai bună fotografie de presă. Aceasta pierde din valoare în fața unei fotografii mai puțin reușite din punct de vedere tehnic dar, care ilustrează cel mai bine rspectivul eveniment la care a fost facută și aduce o complectare articolulului cu o informație suplimentară sau reușeste să creeaze o legătură emotivă între fragmentul din realitate abordat ca subiect și consumator, determinând implicarea cititorului.
Răspândirea pe scară largă a fotografiei de presă o datoreăm, în primul rând, presei ilustrate de mare tiraj. Aceasta pentru a se putea asigura necesitatea mare de imagini din publicații. Așa se poate spune că, treptat, apare un nou tip de fotografie: fotografia de presă sau fotojurnalismul, care, la începuturi, nu a fost recunoscut ca fiind un domeniu distinct. Foarte des, marile trusturi de presă, pentru a realiza sau obține exclusivității de la anumite evenimente în vederea publicării cheltuiesc sume importante de bani..
Caracterul de document al fotografiei este recunoscut, în primul rând de către presă, ca relatare adevărată și care are o mare importanță în viitor, vorbind despre oameni, locuri, evenimente și fapte care nu mai sunt.
Fotografia este ancorată în lumea reală, în realitate, însă cu toate acestea fotograful nu este constrâns să o copieze fidel sau la o reproducere întâmplătoare. O fotografie de presă poate să fie realizată în așa fel încât să producă, privitorului un șoc vizual. Din punct de vedere deontologico-profesional, falsificarea unei fotografii tipărite este exclusă din start, acest lucru fiind lipsit de onoare pentru orice fotoreporter care se respectă. În general și mai ales în presă, fotografia poate minți doar în măsura în care prezintă realitatea dintr-un singur unghi, decupând numai o parte dintr-un întreg. Fotoreporterul trebuie să fie obiectiv în proporție cât mai mare (95%), el trebuie să relateze realitatea și nicidecum s-o copieze, cu toate că aparatul de fotografiat nu poate surprinde decât unul din aspectele multiple ale unui subiect. Realitatea, în timpul fotografierii, este supusă unei selecții bine cântărite, sensibile și inteligente prin prisma personalității fotoreporterului, lăsând astfel să treacă numai aspectele și ideile pe care, acesta, le consideră valoroase și elocvente, care pun în valoare cel mai bine evenimentul prin ilustrarea lui. Prin faptul că fotoreporterul alege decupajul potrivit în momentul declanșării, inconștient sau nu, se implică în relatarea evenimentului, Astfel, se determina realizearea unei prime selecție a informației transmise prin intermediul imaginii. Obiectivitatea este deci, pentru un fotoreporter, o condiție esențială, urmată de reflexe și capacitatea de a lua o decizie instantaneu.
Fotografia de presă este un mijloc de exprimare ce provoacă gândirea, apelând la cunoștințele tehnice ale fotoreporterului, determinând luarea celei mai bune hotărâri pentru condițiile întâlnite pe teren.
Puterea unei fotografii bune constă în mesajul ei, care trebuie să fie ușor de înțeles, iar acesta este de cele mai multe ori ușurat de o compoziție simplă. În general, o imagine este bine compusă atunci când are centrul de interes bine determinat, are o perspectivă corectă și este bine echilibrată, având o bună repartizare a liniilor și a volumelor. Dacă vorbim de centrul de interes al fotografiei, acesta nu este obligatoriu să fie unul singur. Pot exista mai multe, care, în funcție de poziția și impotanța pe care o au în imagine, pot să se transforme în accente. Centrele de interes din fotografie trebuie să atragă imediat atenția celui care privește imaginea, să-i capteze interesul.
În meseria de fotoreporter, fotografiile nu se regizează, iar subiectul nu se aranjează; fotoreporterul decupează din context pentru a arăta lumii realitatea. Cu cât o face mai bine, cu atât e mai atractivă, dar nu trebuie neglijată nici latura artistică. Nu neapărat trebuie căutată compoziția și perspectiva pentru a obține o imagine bună, ea trebuie simțită instictiv. Regulile existente pot fi încălcate în cazul în care există o justificare, dacă „dă bine”. Consumatorii de media din zilele noastre doresc să se informeze , dar să și vadă imagini ce-i „transformă” în martori oculari ai evenimentului relatat. Aceștia nu citesc numai textul, ci și fotografiile reproduse. Lecturarea textului scris este liniară și unidimensională deoarece traiectoria de privire în timpul acțiunii de citire este organizată și se deplasează de la stânga la dreapta și astfel, simultan, se derulează două acțiuni, una optică și alta mentală. ”Citirea” unei fotografii este mai simplă, ea transmite instantaneu mesajul și nu are nevoie de traducere fiind, așa cum am mai arătat,” scrisă” într-un limbaj universal.
Astăzi, nici un eveniment din lume nu are loc fără ca măcar un fotoreporter să nu fie prezent la fața locului.
A lucra ca fotoreporter pentru Agenții de Presă, fie că este vorba de una națională sau internațională, privată sau finanțată din fonduri publice, calitățile pe care trebuie să le aibă sunt de maximă importanță. În afara faptului că trebuie să fie bine pregătit din punct de vedere profesional și capabil să poată aborda toate tipurile de fotografie, un fotoreporter de agenție este în permanență „ cu arma la picior” fiind tot timpul pregătit să plece pe teren indiferent de timp (zi sau noapte), de starea vremii sau de dipoziția personală.-„ STIRILE NU SE OPRESC NICODATĂ”. Bine documentat întotdeauna, fotoreporterul unei agenții de presă, este capabil sa ilustreze orice fel de eveniment la o calitate superioară în așa fel încât imaginile realizate să poată fi publicate de către orice client care ar fi interesat de fotografiile în cauză. Fie că este vorba de o singură imagine sau de câteva imagini, respectivul fotoreporter trebuie să ilustreze evenimentul la care participă promt și cu detașare , fără să se implice, astfel încât imaginile sale să ilustreze cât mai bine realitatea și cât mai obiectiv. Fotoreporterul de Agenție nu trebuie să uite niciodată ca este în competiție permanentă cu alți fotografi și mai ales cu el însuși. În fotografia de presă, concurența este acerbă. În această profesie se poate spune că ai sau nu o imagine de la un eveniment și trebuie să îți dai toată silința și să pui la bătaie toate cunoștințele pentru a realiza pe cât posibil cea mai bună imagine.
Fotografia de presă este irepetabilă. Un moment pierdut, în care nu ai fost unde trebuie sau nu ai declanșat la timp, nu iți va da prilejul s-o faci pentru a doua oară. La toate acestea se mai adaugă și modul și felul în care realizezi imaginea., cât de bine este realizată, din punct de vedere tehnic, și cât de bine este ancorată în realitatea evenimentului. Ea, fotografia, trebuie să vorbească singură despre ce s-a întâmplat la acel moment, cum s-au petrecut faptele, de ce, unde și cine a fost prezent. La fel cu știrea unui reporter, și fotografia de presă trebuie să răspundă la aceleași întrebări: cine?, ce?, unde?, când?, cum? și de ce?.
Fie că este vorba de fotoreporterul care lucrează pentru un ziar, pentru o agenție de presă sau despre cel care este fotoreporter independent, pe lângă criteriile profesionale pe care trebuie să le îndeplinească are și obligația de a respecta regulile de deontologie profesională și mai ales cele care se referă la normele deontologice ale fotojurnalismului.
Actualizate în 16 martie 2005, codurile de bune practici în meseria de fotojurnalist, enunțate de Comisia pentru Cele mai Bune Practici în Meseria de Fotojurnalism a Asociației Naționale a Fotografilor de Presă (SUA)-NPPA, sunt importante pentru oricine practică meseria de fotojurnalist, fie că este vorba de cei independenți (freelancer) sau de cei angajați cu contracte în diverse redacții ale ziarelor, revistelor sau agențiilor de presă.
Meseria de fotojurnalist nu este un mijloc de a ajunge cunoscut în societate, ci un mijloc de a face societatea – chiar și în aspectele ei intime și aparent nespectaculoase (dar nu mai puțin importante)-cunoscută membrilor ei.
Ar fi plăcut să vedem mai mulți oameni care să înțeleagă că fotojurnalismul și jurnalismul nu sunt despre practicantul aceastei meserii. Succesul maxim în această profesie este să generezi empatie, să-i faci pe oameni să se imagineze unii în locul altora, să le oferi sau să le mărești puterea de înțelegere a condiției umane și a rolului crucial pe care șansa ori destinul îl au în evoluția vieții fiecăruia dintre noi. În zilele noastre, nimeni, sau aproape nimeni, nu mai ia în calcul că meseria de fotojurnalist este una care presupune un grad de responsabilitate mult mai mare decât este în aparență. Poți fi fotograf sau fotojurnalist pentru egoul tău, dar ar trebui să urmarești, din când în când, și rezultatele și efectele acțiunii tale. Nu tot ce face un fotoreporter, sau măcar 10% din ce a facut, are un efect practic, dar când acest lucru se întâmplă este un lucru formidabil.
Ca fotojurnalist să lucrezi pentru unul sau mai mulți angajatori, pe lângă unele, să le spunem dezavnataje. acest fapt atrage după sine și niște drepturi asupra muncii tale. În momentul în care plătește deplasările îți ușurează mult încercarea de a-ți face această meserie, pentru că sunt multe costuri pe care lumea nu le ia în calcul. Astfel de companii, ca cele de presă, asigură accesul în zonele de conflict, ce au devenit în ultimul timp atât de „sexy” (probabil din cauza cinematografiei americane), încât au ajuns să devină enervante, când cineva spune că este jurnalist de razboi, atât în lume fotografilor de presă și nu numai. În plus cei care lucrează de ani buni pentru diverse agenții mari de presă din lume pot începe să uite că, oricât de mari se văd, de fapt mult din ce fac ei este firma pentru care lucrează. Aceasta nu este un elogiu corporate, însă trebuie să fim cinstiți- nimeni nu te ia în seamă pur și simplu. Numele companiei, cât de mulți abonați are și cât de bine este acorată în plan mondial sau european, sânt factori importanți în decizia cuiva de a acorda acces și încredere. Este adevărat, și când vii din parte unei agenții de presă există, intr-adevăr, limitări suficiente, la care ei se supun și tebuie să te supui si tu, chiar incluzând punctle de la nivelul temei pe care ai obligația să o acoperi.
Totuși, nu-ți spune nimeni să nu acoperi un subiect. Este însă evident, că dacă lucrezi cu un reporter (dar în majoritatetea situațiilorr un fotoreporter lucrează singur), trebuie să ilustrezi ce are el de făcut. Ca fotoreporter de agenție de presă ai un mare grad de independență, și acesta este un alt lucru bun. Trebuie însă să existe și un grad mare de cooperare. Când m-am referit la limitări mă gândem la stilul acreditat, „atașat”, când mergi cu armata. Când te deplasezi undeva, într-o localitate, cu o patrulă de tip militar, nu te poți aștepta ca oamenii să te vadă ca pe un ziarist independent. În funcție de cum sunt priviți militarii- cu dușmăniec prietenie – la fel te vor privi și pe tine în clitate de jurnalist. Aceste acreditari sau atașamente sunt bine venite deoarece te ajută în cearea accesului la viața celor de unde te afli. Ca fotojurnalist independent, intrat zonă de acest gen, lucrurile se schimbă. Protecția oferita de către armată, sau de către cei din zonă, devine precară și accesul devine limitat când ești pe cont propiu. Nu poți să știi niciodată în ce fel vei fi peerceput de niciuna dintre parțile baricadei, iar riscurile sunt destul de mari în astfel de situații, suspiciunea fiind normala și firească de ambele tabere. Un alt dezavantaj de a fi pe cont propiu, ca fotojurnalist, într-o astfel de zonă este faptul că ce faci acolo nu ai de unde să știi că va fi cumpărat sau difuzat de către cineva- că munca ta este la ce se așteptă cel care va cumpăra sau cel care va vinde informațiile și materialele trimise de tine.
În lumea de astăzi, care se mișcă cu o uimitoare viteză, fotografia pe care ai făcut-o în acest monent, mâine sau peste câteva ore devine istorie. Cu câțiva ani în urmă era ce a ce se cheamă „time” sau „deadline” (timp limită), trebuia să fii primul, să dai știrea repede să nu apară nimeni ănaintea ta. Astzi trebuie însă să ne calăm și, decât să apară ceva care trebuie să fie ulterior retractat sau corectat, este mai bine să se întârzâie. Lucrul acesta se întâmplă în cadrul marilor agențiilor de presă din toată lumea. În România însă, se mai practică încă, din nefericire, ceace se cheamă „deadline” din cauza concurenței și a orgoliilor cât și din cauza lipsei de experiență a furnizorilor de informație. Accetul se pune încă pe „cine este primul pe piață cu informația, în detrimentul acurateței și calității. Și cu toate acestea trebuie să fii la „zi”- să trimiți catre rdeacție (agenție) în așa fel încât ceace trimiți să nu fie de domeniul trecutului.
În linii mairi și la un mod general, în termenul de fotojurnalist ar trebui să aibă greutatea cea mai mare cuvântul „ jurnalist”. Până la urma, între fotoreporteri( dintre care cei mai mulți țin să facă din breaslă una exclisivistă) și un om care are un telefon cu cameră foto incorporat nu este neapărat o diferență. Dacă respectiv om nu minte, nu înscenează și produce o imagine documentară, face același lucru. Poate că diferența constă în faptul că, între el și un profesionist, este jurnalistul care ar avea o rată mai mare de succes tehnic, adică ar poate face mai puține greșeli, fiindcă omul celălat nu stăpânește aspectele tehnice atât de bine și în totalitate. Dar ca idee, în misiunea lui, dacă este onest, are ce îi trebuie. În mod practic, onestitatea este ingredientul de bază dar, care, din nefericire, devine un ingredient folosit tot mai puțin.
În codul deontologic al fotojurnalistului sunt stipulate cateva reguli de care trebuie să se țină seama în practica profesională. Astfel, se atată în normele respective, că „Fotojurnaliști și persoanele care administrează producțiile vizuale de știri răspund de susținerea următoarelor standarde în cadrul activității zilnice a acestora:
1.Păstraea fidelității și exactității în prezentarea subiectelor.
2.Rezistența la manipulare prin oportunitățile fotografice înscenate,
3.Asigurarea completitudinii și a contextului de fotografiere sau de înregistrare a subiectelor. Evitarea includerii persoanelor sau a indivizilor în stereotipuri. Recunoașterea și lucrul în vederea evitării prezentării opiniilor persoanelor care ar putea influența lucrarea,
4.Tratarea tuturor subiectelor cu respect și demnitate.Acordarea unei considerații speciale subiectelor vulnerabile și compasiunii pentru victimile crimelor sau a tragediilor.Intervenirea în momentele personale de îndurerare doar atunci când publicul are o necesitate justificată sau dominantă de cunoaștere.
5.În timpul fotografierii,aceștia nu trebuie ca în mod intenționat sa modifice,să caute să modifice sau să influențeze evenimentele,
6.Editarea trebuie să păstreze integritatea conținutului și a contextului imaginilor fotografice.Acesta nu trebuie să manipuleze imaginile sau să adauge sau să modifice în nici un fel care ar putea induce în eroare spectatorii sau reprezenta greșit subiectele.(….)”.
În altă ordine de idei, meseria de fotojurnalist, este o meserie care a devenit la modă, pentru că acum are o distriubuție foarte largă pe internet. Înainte, destul de puțini știau de tine. Sigur, îți apărea numele în ziar sub fotografia publicată sau ăn caseta tehnică, dar câtă lume citește numele sub fotografie? Acum, în era internetului, a apărut această dimensiune a creditului (semnaturii autorului) care acționează asupra egoului.
Cum în profesia de fotoreporter, materialele de valoare și, inplicit, prestigiul, se acumulează lent și ăn timp, apare tentația firească de a accelera „succesul”. În efortul de a obține în permanență imagini „spectaculoase”, cei care aspiră la aceasta trebuie să altereze realitatea. Acest lucru poate fi ceva „simplu”-cum ar fi să mutăm un obiect din cadru sau în cadru ca să arate mai bine. Într-un stadiu mai „avansat”se poate întreba, cum ar fi să-i influențezi pe o anumită cale (spre exemplu, o recompensă) pe oamenii care apar în fotografie să facă lucruri pe care în mod normal nu le-ar fi făcut niciodată sau să îi faci să repete o acțiune până când iți iese o imagine mai deosebită. Tentația firească și este de înțeles. Cred că sunt în număr foarte puțini cei care nu au simțit să facă scetsea măcar o dată la începuturi, cel puțin la nivelul primului exemplu. Trebuie însă să fim conștienți de niște lucrurii foarte importante: în momentul în care intervenim ăn fotografia pe care vrem s-o realizăm, renunțăm la onestitatea și încetăm să mai documentăm realitatea. În momentul în care începe să se întâmple aceasta, începem să devenim mincinoși conștient. Produsul fotoreporterului este oricum subiectiv, prin natura firească a lucrurilor- fiecare vede prin prisma sensibilității sale, înepând de la alegerea subiectului și terminând cu felul în care fotografiază. Acest subiectivism este firesc și natural-este ca o apmprentă sau ca un stil (pentru cei care sunt mai amabili cu ei însăși) al fiecărui fotograf. Ce este adăugat peste aceasta, în fotografie, este însă minciună, și nu este de acceptat sub nici o formă. Cu otate acestea ar fi de preferat să ne ferim de o interpretare extremă- dacă miști cu piciorul o piatră, când fotografiezi, nu însemană că ai început să minți. Minciuna apare însă, dacă de exemplu, te apuci să rogi un om să plece din cadru pentru că ție ți se pare că ar arăta mai bine fară el acolo.
Important este să înțelegem responsabilitatea pe care o avem pentru acțiunile noastre- încercând să manipulăm situațiile și oamneii pe care îi fotografiem, dăm o lovitură foarte grea credibilității meseriei de fotojurnalist în ansamblul ei. Privitorii se uită cu indoiala la forografii, cei fotografiați nu ne mai respectă, pentru că știu că i-am pus să joace teatru atunci cănd am lucrat. În plus, oamenii sunt capabili să învațe rapid două lucruri periculoase pentru demersul nostru profesional: primul este ca ar trebui să fie recompensați( renumerați cel mai adesea) pentru ca ne permitem să îi fotografiem, iar cel de al doilea este că se așteptă la niște indicații în legătură de cum și ce să facă să dea bine în „poză”. Pentru aceasta nu trebuie să fie prea mulți în această meserie care să facă așa ceva- generalizările (de tipul „toată presa minte”) se instalează rapid în mintea oamenilor și sunt greu de eliminat.
Referitor la oamenii ce apar în fotografie putem constata că, dacă ne uităm la fotografiile începutului de secol XX, observăm că oamenii erau deosebit de rigizi. În aceste fotografii nu există acea falsă „ naturalețe” a pozatului. Acest lucru este paradoxal deoarece atunci când nu se înțelegea încă ce înseamnă această spontaneitate, oamenii erau, de fat, cei mai autentici. Dacă ar fi să explicăm cumva acest fenomen, ar trebui să ne gândim că, în trecut, tehnologia nu îți permitea să faci instantanee și atunci oamenii erau nevoiți să „pozeze”. Poate că nu erau mai naturali însă transmiteau mult mai mult din personalitatea lor. Noțiunea de naturalețe este foarte relativă- de multe ori, aspectul natural, depinde de aptitudinile de actor ale subiectului sau de puterea lui de a se relaxa în fața camerie foto.
Revenind la subiectivismul fotografului, la manipulare și la cum interpretează privitorul imaginile, merită să ne aducem aminte de scandalul monumental din jurul fotografie lui Kevin Carter, surprinsă în timpul foametei din Sudan din 1993, când un copil murind de inaniție era pândit de un vultur.
Reacția multora, în afara faptului că fotograful ar fi trebuit să îl ajute pe copil îl loc să facă fotografia, a fost că, de fapt, el a folosit un teleobiectiv ca să prindă doar o bucațică din realitate. Aceasta a făcut să pară mai aproape și nu a prins în cadru corturile de la diferite ONG-uri care erau în zona respectiva tocmai ca să dea de mâncare populației.
Sursa:Google image-autor Kevin Carter
Așa cum am arătat mai devreme, aici intervine subiectivismul percepției. Realitatea este că acel copil a murit de înfomentarea, deci prezența ONG-urilor nu l-a mai ajutat. Fotograful Kevin Carter s-a sinucis datorită acestei fotografii. Deși nu se poate face o legătură directă între episodul acelei fotografii și sinucidere trebuie spus că, în cazul celor care pun suflet în ce fac, lucrurile acestea iua ceva din ei. Nedorind să alunec în teritoriul pateticului al suferințelor uni forograf de conflict, trebuie menționat ca sunt și niște efecte care își pun amprenta pe respectivul. Neintervenția este o problemă deontologică. Adică tu- atât teoretic cât și practic- trebuie intervii sau să nu. Depinde însă de felul în care fiecare își vede liniștea. Dacă ai de ales între a lăsa un copil să moară și ai întinde o mână să îl salvezi, în loc să faci o poză, cred că alegerea este foarte sipmlă. Cine nu face asta, să fie păcatul lui, să trăiască el cu asta- nu toți sunt afectați în același fel.
Orice fotograf dorește să facă ceva frumos, nemaivăzut, spectaculos, dar sunt unii care nu vor să doarmă cu gândul că cineva a murit din cauză ca el a mai amânat puțin să î ajute pe cel în nevoie pentru că a mai făcut niște fotografii și a încerct să obțină ceva mai „reușit”. Eu personal nu sunt așa. Cu riscul de a mă repeta, totul ține de natura umană și de vârsta fiecăruia dintre noi (fotografii). Personal vreau să cred că nici când eram mai tânăr nu aș fi făcut așa ceva. Într-o altă oridine de ideii, cunosc oameni ( fotografi) care, privind la același lucruri ce le-am privit și eu, tot ce aveau de spus era: „Imagini bune, imagini bune”. Nice pictures- cuvinte care mi-au rămas și acum în memorie.
EXPERIENȚĂ PERSONALĂ ÎN ZONE DE CONFLICT
SUDAN
Personal am avut oportunitatea de a lucra în Sudan – o zonă fierbinte unde conflictul nu este nici pe departe de a fi stins și durează de destul de multă vreme.
Sudanul este o țară cu o istorie foarte bogată și veche. În antichitate era denumită Țara Kuș sau Nubia. Se știe că întreținea relații comerciale cu Egiptul Faraonic încă din mileniul III î.d.Hr. Sudan reprezenta în secolul XIX totalitatea teriroriilor locuite de populația neagră de la sud de Sahara cuprinsă între Oceanul Atlantic și Ocenul Indian.
Aflată pe locul al șaisprezece-lea din lume ca marime, în prezent se află în pragul falimentului economic, cu toate că principalul produs este bumbacul iar guma arabica asigură 80% din cererea mondială. Zăcamintele de petrol descoperite în zonă au început să fie exploatate abia în 1999.
Referendumul din ianuarie 2011, acceptat de președintele Omar al-Bashir, a făcut ca Sudanul de Sud să se desprindă și a devenit țară independentă pe 9 iulie 2011.
Cu o populație de aproximativ 37,2 milioane de locuitori, care sunt vorbitori de limbă Arabă și Engleză, Sudanul este și în prezent în stare de conflict.
Ultimul conflict militar a început în anul 2008 între Mișcarea Dreptate și Egalitate, un grup rebel din Darfur, și guvernul sudanez. Acesta a avut loc în orașele Omdurman și Khartoum și după declarațiile guvernului a ținut doar o zi, în timp ce mișcarea rebelă neagă aceste afirmații repetând conflictele în zone metropolitane ale Khartoumului.
A fost pentru prima oară când conflictul, inițial desfășurat numai în partea vestică a Sudanului, s-a extins și asupra capitalei, intensificându-se astfel dramatismul acestuia.
La momentul în care am ajuns ăn Sudan conflictul nu era nici pe departe a se fi stins, și situația coflictuală dintre alianțele rebele și guvern se transformă într-un război violent pentru putere și resurse. Aceasta luptă se duce între mai multe grupari de bandiți și grupări rebele și forțele guvernului sprijinite de forțele miliției.
Imagine realizată înaintea aterizării în capitala Sudanului./ Autor: Alexandru TUDOR-arhiva personală
Nu există suficiente cuvinte pentru a putea să descrii ce poți să simți când ajungi în Sudan. Imaginile văzute la televizor, tot ce ai citit sau știi de la prieteni nu se compară cu ce este în țara asta.
Această țară trebuie să o simți pe propia-ți piele, soarele de acolo face sa iți ardă corpul și să ai sentimentul că ești pus pe o plită încinsă. Cele 35 de grade Celsius din Sudan nu se compară nici cu cele 45 din alte zone. Aici se simt mult mai fierbinte. După ce ai suportat căldura aspră de peste zi, atunci când soarele apune, îți este frig datorită faptului că trupul tău este încins de căldura zilei iar cel 25 de grade care se înregistrează la al asfințit iși dau senzația de firg și te fac să tremuri.
Poate singurul lucru care este frumos în Sudan este cerul nopții, care este plin de stele. Acestea se văd mult mai puternic decât la în orice altă parte și iți dau sentimentul că le poți atinge cu mâna în noaptea de un negru intens.
După ora 10, ziua, când căldura începe să se instaleaze puternic, totul este fierbinte, chiar și aparatele de fotografiat ajung să fie atât de încinse încât să nu le poți ține în mână dacă nu ești atent și le ții expuse la soare.
În Sudan, în ciuda secetei permanente, și sărăcia este la ea acasă. Snzația pe care ți-o dă o astfel de atmosferă este că trăieși la începuturile istoriei, fără să ai nimic, nici măcar un recipient în care să-ți pui apă, iar pentru a procura apă trebuie să parcurgi distanțe mari. Hrana este săracă, în zonele cele mai slab dezvoltate, se mănâncă o singură dată pe zi o mâncare făcută ca o peltea de sorg ce se prepară dintr-o plantă cultivată în zona de deșert, de care eu am aflat pentru prima dată când am ajuns acolo.
Femeie din Sudan care pisează o plantă de sorg pentru pregătirea hranei
Autor: Alexandru TUDOR-imagine apărută pe fluxul AGERPRES.
Cetele de bandiți pe cămile sau pe cai își fac destul de des apariția în zonele neprotejate și, dacă ești bărbat te omoară iar pe femei le iau ca sclave sau le violează.
Khartoum-ul, capitala Sudanului, este singurul oraș în care este mai multă agitație și unde civilizația actuală își arată cât de cât semnele.
Documentat despre viața de acolo, încă de la plecare spre Sudan, și având la dispoziție o zi întreagă după aterizarea la Khartoum, curiozitatea de fotoreporter, cât și cea personală m-au făcut să îmi iau aparatele și să ies prin oraș pentru a face fotografii care să ilustreze viața cotidiană a unei zile obișnuite a orașului.
Orașul este situat în locul unde Nilul Alb se unește cu Nilul Albastru și este cel mai mare oraș al Sudanului având o populație de aproape 2.000.000 de locuitori după datele recensământului din anul 2006, numai în Kartoum deoarece capitala este formata din trei parți: Omcurman, Bahri și Kartoum. Împreuna, acestea adună apropae 5 milioane de suflete. Aici este singurul loc unde se alfă școli, universitați, muzee și sunt concentrate toate instituțiile țarii.
În pofida stării de conflict, a incertitudini și a sapimei, oameni de aici sunt calmi, prietenoși și își văd cât pot de viața lor de zi cu zi.
Pe străzile orașului, întâlneși oameni care emană caldură sufleteasca și ospitalitate, oameni ca oricare alții dar, care, dincolo de asta ascund suferință. Sunt oameni care se pot bucura cât de cât de lumea civilizată în care traim cu toți.
Strazile orașului au agitația cotidiană în care vezi trecând, destul de des, mașini, oameni ce merg în treburile lor și care au bucurii și greutați ca oricare dintre noi.
Imagne realizată pe o stradă din Capitala Sudanului.- Autor:Alenadru TUDOR.
Pentru cineva care este venit din afara acestei țări lucrurile sunt frapante. Cladirile sunt destul de modeste, arhitectura fiind una mai de grabă simplă, marea lor majoritate fiind pe cel mult două sau patru nivele si cu o volumetrie modestă.
Ca o curiozitate, Palatul Parlamentului Republicii Sudan, este opera arhitectului român Cezar Lăzărescu și este una din construcțiile somtuase ale Sudanului.
Kartoum-ul, oraș în care musulmani au conviețuit cu creștini încă din timpuri stravechi își păstrează un aer destul de eterogen și în zilele noastre. În zona veche a orașului se simte încă, în unele părți, atmosfera colonială britanică. Se spune că aici incă mai conviețuiesc italieni, greci și armeni care în principal sunt comercianți.
Imagine aeriană a orașului Kartoum.- Foto:Alex TUDOR / arhiva personală
Din loc în loc apar însă construcții, care, prin felul cum sunt îngrijite și la cum arată îți lasă de înțeles ca sunt ale oamenilor care nu știu ce este săracia sau sunt clădiri ale unor instituții ale statului și ale unor organisme și organizații internaționale. Cu peluze ingrijite și bine amenajate, cu fțade intreținute și curți bine protejate în coparație cu restul clădirilor din jur te determină să înțelegi că diferența dintre clasele sociale este una foarte mare.
Cladire Guvernamentală din Khartuom-Foto: Alex.TUDOR-Arhiva personală
Faptul că nu întălești magazine ci numai cateva barăci sau rulote în care se vând diverse lucruri banale sau din loc în loc pe cineva dornic să își vândă un pahar de ceai care să te răcorească te face să simți sărăcia de la nivelul omului de rând.
Vânzători stradali.Autor:Alexandru TUDOR
Femeie sudaneză care vinde trecatorilor ceai Foto Alex.TUDOR-Agerpres
Orele petrecute pe strazile orașului, capitală a Sudanului, m-au făcut să înțeleg cât de cât viața oamenilor de acolo.
Cu toate acesteă experiență acumulată pe viu în timpul cât am umblat prin Kartoum, și ce a ce urma să trăiesc, este greu de imaginat și, în pofida documentării efectuate și a instructajului făcut înaintea plecarii, lucruririle nu au încetat să mă surprindă.
A doua zi dimineață, de pe aeroportul unde nu cu mult timp în urmă sosisem, am reluat zborul cu un elicopter spre nordul Sudanului în zona unde misiunea mea de fotoreporter era de a ilustra viața și ce se întâmplă în tabăra de refugiați amenajat Darfur-ul de Nord. Surprizele nu au incetat să apară și lucrurile cre se dezvăluiau în fața ochilor mă frapau din ce in ce mai mult.
Aeroportul din Kartoum Foto:Alex.Tudor-Agerpres
Odată ce s-a treminat de survolat capitala peisajul mi s-a schimbat radical și în fața ochilor a apărut un peisaj pe care cu greu îl poti descrie în cuvinte. Sate, dacă le putem numi așa, izolate în mijlocul unui ținut roșiatic și sterp în care cu greu cred că poate sa fie ceva cultivat sau poți crede că trăiesc omanei. Și totuși privirile nu m-au înșelat iar tentația de a surprinde prin fotografii acele locuri a fost de neânvins.
Te gândești că în aceste așezări își duc viața, sau mai bine spus supraviețuiesc oameni. Aici lupta pentru supraviețuire este aproape comparabilă cu cea a animalelor sălbatice, iar lipsa civilizației te face sa te duci cu gândul la începuturile omenirii, timp în care nu aveai nimic din ce a ce este cunoscut astăzi. Acolo, oameni, împart micul perimetrul cu puținele animale pe care le au, dacă le au, și duc un trai greu de imaginat. Și totuși traiesc după legi și regului greu de ănțeles.
Așezare (sat) în Sudan.Fotografie realizată pe parcursul zborului spre Darfur-ul de Nord.
Foto: Alex.TUDOR/ arhiva personală
Așezare (sat) în Sudan.Fotografie realizată pe parcursul zborului spre Darfur-ul de Nord.
Foto: Alex.TUDOR/ arhiva personală
Aeroportul din Darfur, destinașia finală a zborului meu, iți dă sentimentul mai dergrabă a unei baze militare decât a unui aeroport obișnuit. Înțesat de diverse formațiuni militare face ca sentimentul pe care-l trăiești să fie unul de teamă și nesiguranță în pofida aspectului de siguranță ce ți-l poate da uniforma militară și a certitudinii ca ești intr-o zonă în care nu se poate întâmpla nimic.
Imagine realizată pe areoportul din Darfur. Foto: Alex TUDOR / Agerpres.
Forțe militare care asigura paza aeroportului din Darfur. Foto:Alex.Tudor/arhiva personală
Din acest moment am început să realizez cu adevărat că ma aflu intr.o zonă unde conflictul este la el acasă.
Drumul de la aeroportul din Darfur până la tabăra de refugiați din Darfur-ul de Nord a fost unul dificil și plin de peripeții, facut itnr-o mașina a O.N:U care, in pofida inscripționărilor exterioare, nu a fost deloc scutită de controalele diverselor formațiuni militare sau para-militare ce le-am întâlnit pe traseu.
Forțele militare supraveghează si controlează perimetrul orașului Darfur. Foto: Alex.Tduor
Odată ce ai iesșit din perimetrul orașului, unde ești cât de cât în sifuranță, te așteaptă o zonă arida cu vegetație semideșertica și întâlnești mici localitați în care oricând poți fi ținta diverselor bande de rebeli ce iși fac veacul în zona sau își revendica teritoriile pe care ăncearcă să le controleaze. Din acest motiv, în mai toate punctele cheie se găsesc puncte de pază și control ale forțelor guvernamentale și ale aliaților acestora gata oricând să intevină.
Pe de altă parte, faptul că știi că acei militari sunt intr-o permanentă stare de alertă și că sunt puși acolo tocmai pentru ca să nu se poată întâmpla nimic și că te afli sub protecție ONU , îți conferă o stare de liniște și confort. Totuși războiul există și atmosfera este una conflictuală vizibilă la tot pasul iar simțurile îți sunt mobilizate la maxim și în permanentă stare de veghe.
Forțe ale guvernului și aliate acestuia care stau de pază intr-un punct cheie pentru protejarea zonei. Foto:Alex TUDOR/ AGERPRES
Aceste puncte de control le-am întâlnit pe tot parscul traseului srtăbătut de la Darfur până în tabara de refugiați.
Punct de control militar pe ruta Darfur spre tabara de refugiați.Foto: Alex TUDOR/AGERPRES
Militarii sunt atenți la tot ce se întâplă în jurul lor și gata sa intervină în orice moment.
Foto : Alex TUDOR / AGERPRES
Câțiva militari ai forțelor guvernamentale se odihnesc la umbra. Foto: Alex TUDOR / AGERPRES.
Atunci când te apropii de tabara de refugiați ai sentimentul că în fața ochilor ți se deschide o mare de corturi și colibe fără de sfârșit înghesuite unele peste altele și într-o ordine aleatoare.
Forotgrafie realizată înaintea intrerii pe perimetrul taberei de refugiați. Foto : Alex.TUDOR/ AGERPRES.
Colibe ale refugiaților din tabăra Darfur-ului de Nord. Foto: Alex. TDUOR / AGERPRES.
În această tabără se găsesc aproape 2 milioane de refugiați, potirivit statisticilor ONU, oameni care și-au parasit ținuturile de baștina din cauza conflictului. Situația din acaeastă zonă se datorează, după surse oficiale, a mai multor probleme. În primul rând, sudul nu este de acord cu nordul care este controlat din punct de vedere politic si economic de arabi , ce vor sa introducă legea musulmană (Sharia) și problema a luat amploare în momentul apariției petrolului care se poate traduce foarte ușor în bani și de aici mai departe. În al doilea rând, după descoperirea unei mine de aur din regiunea Darfur, au izbucnit si mai tare luptele, fapt ce a facut ca 100.000 de oameni sa fie forțati sa fugă si a condus la inchiderea a toate școlile si birourile publice dintr-un oraș întreg pentru a putea să găzduiască persoanele care au fost strămutate.
Conflictul din regiunea aridă a Darfurului are o durată de aproape un deceniu. Aici s-au ridicat armele de catre triburile ne-arabe împotriva guvernului de origine arabă de la Kartoum ce a fost acuzat în 2003 de neglijență economică și politică.
Pe de altă parte, evenimentele sunt destul de greu de verificat deoarece Sudanul limitează destul de strict accesul în zonă a agenților de securitate și a personalului umanitar iar călatoriile jurnaliștilor sunt de asemeni restricționate.
Acest conflict a făcut ,conform estimarilor de până în prezent, peste 50 de mii de victime.
Cei refugiați în tabăra din Darfurul de Nord sunt în momentul de față sub control umanitar ONU. Ajutoarele umanitare sunt însă destul de neputincioase pentru o populație foarte numeroasă, subnutrită și săracă care pe lângă asta suferă si de stresul pshic și nesiguranța permanentă.
Pentru evitarea eventualelor atacuri împotriva refugiaților, tabăra, este sub pază militară, atât a soldaților ONU cât și a forțleor guvernamentale sudaneze.
Punct de pază și control la intrarea în tabăra de refugiați. Foto: Alex.TUDOR / Arhivă
Toți cei caare se găsec aici cu statut de refugiați sunt preluați de catre cadre medicale ale ONU si ale Crucii Roșii si sunt bine verificați din punct de vedere al sănătății,stân într-o prima perioada intr-o zonă tampon de carantină și fără a avea contact cu restul populației. Aceasta se întâmpla ori de câte ori sunt aduși sau sosesc noi membrii.
Membri noi sosiți în tabăra de refugiați care stau în yona de carantină unde sunt verificați de catre medici de specialitate. Foto: Alex.TDUOR / Arhivă
Pe teritoriul taberei asistența medicală este asigurată în permanență astfel încât sa fie prevenită, depistată si înlaturată orice problmă care poate apărea.
Punct de control medical al taberei de refugiați. Foto: Alex.TUDOR/ Agerpres.
În ciuda eforturilor depuse de catre organismele internaționale, viața de aici este foarte grea, într-o permanentă secetă și săracie. În timpul pe care l-am petrecut acolo nu am văzut nimic altceva decat săracie. Cu riscul de a mă repeta, aicite simți la începuturile lumii. Locuințele sau coliblele, dacă le putem numi așa, sunt construite din pământ și acoperite cu nuiele. Aici ăși duc viața familii întrgi și numeroase. Într-o singură astfel ce coliba stau 4-5 femei, peste zece copii, 2-3 bărbați, batrîni,cam tot neamul de la cel mai mic până la cel mai vârstnic. De confort nici nu poate fi vorba, aici dorm, aici mănâncă, aici iși tin haine și alte bunuri( cei mai înstăriți dețin câte o biciletă sau câte un animal,dar sun puțini astfel de bogați), aici iși petrec cam tot restul zlelor de ani buni și nu se știe cât vor mai sta așa.
Interiorul unei colibe din pământ acoperită cu nuiele în care iși duc traiul zilnic refugiații din tabară. Foto: Alex.TUDOR / Arhivă ONU.
Pe chipurile lor nu se poate distinge foamea, disperarea și nesiguranța. Traumele prin care au trecut și trec iși lasa amprenta destul de pregnant pe expresiile lor și te fac să înțelegi suferința în adevăratul sens al cuvântului, să-i vezi o altă dimensiune față de ce a ce, noi cei din lumea normală, o cunoaștem. Aici suferința, sarăcia și foametea sunt la ele acasa.
Imaginea a două generații care exprimă suferința, foamea și disperarea pe care le traiesc.
Foto: Alex.TUDOR / AGERPRES.
Sunt milioane de oameni care iși duc viața așa, la limita supraviețuirii și a existenței. Traiesc așa de ani buni și cine știe cât de acum încolo.Poate că din cauza foamentei și a săraciei sunt și așa de slabi și foarte înalți. Cu toate acestea sunt oameni care glumesc, prietenoși, râd din absolut orice, sunt oameni simpli. O explicație, pe care mi-am dat-o personal, ar fi că sunt așa pentru că viața lor este comparabilă cu cea a animalelor salbatice din imediata vecinătate, o luptă continuă pentru supraviețuire. Sunt bucuroși când întâlnesc pe cineva nou, venit din din afara lumii lor. Conștientizează sau nu, dar sunt bucuroși când văd strinii care vin în mijolcul lor fiindcă poate știu că aceștia vor spune mai departe ce au vazut și ce ausimțit iar suferința le va fi cumva curmată și viața lor se va schimba în bine.
Zeci de copii care se adună atunci când cinva din afară ajunge în mijocul lor.
Foto: Alex.TUDOR/ Agerpres.
Bucuria cu cre am fost întâmpinat de oameni ce se găseau în tabăra de refugiați.
Foto: Alex.TUDOR / Agerpres
Oricât de mult se poate face și oricat de mult se încearcă de către organizațiile internaționale să se amelioreze situația, eforturile par a fi zadarnice. Hrana insuficientă, apa care este raționalizată si se distribuie o singură dată pe zi în zone special amenajate face ca milioanele de oameni care iși duc traiul aici să se confrunte cu mari greutăți.
Punct de distribuire a apei de unde cei cantonași în tabara de refugiați iși fac proviziile necesare.
Foto: Alex. TDUOR / Arhivă
Aprovizionarea cu apă este o luptă in sine pentru refugiați. Foto: Ale. TUDOR / Arhivă
Atât apa cât și hrana ce ajunge în tabăra de refugiați din Darfur, aduse de catre organismele internaționale care gestioneaza perimetrul sunt aduse în convoaie umanitare.
Aprovizionarea se face pe calea aerului din Kenya (singura cale de altfel), unde mai toate agențiile umanitare au baza principală, ca mai apoi terestru cu camioane și cisterne.
Totul aici se desfășoară pe timp de zi din cauza lipsei de electricitate, singura sursă de curent fiind generatoarele care funcționează pe bază de petrol la fel ca și mașinile.
Convoi cu alimente ce urmează sa fie ditribuite refugiaților.Foto:Alex.TUDOR/ Arhivă
Cisternă care transportă apap necesară pentru traiul zilnic. Foto: Alex.TUDOR/Arhivă
Oganismele si oranizațiile internaționale incearca din rasputeri sa facă față provocarilor din aceste locuri. Au înfințat școli în care se incearca educarea copiilor și tinerilor de toate vârstele. Înceară să le asigure un trai decent asigurându-le hrana, aât de necesară, haine, apă, educatie și asistenta pe toate planurile.
Copii și tineri care merg la școlile imporviztate de catre organismele ce au în grijă tabara de refugiați.Foto: Alex. TUDOR/ Arhivă
Străduința însă pare a fi una care să amelioreze totul pe termen scurt. Aici am înțeles să nu ai copilărie, să nu ai viață, să nu ai nimic. Copiii, vitorul care ar trebui să asigure urmatoarea generație, se cresc unii pe alții, făra prea multe bucurii și făra a știi ce înseamnă cu adevărat copilărie. Singura lor fericire, poate, este acea ca trăiesc, nu contează cum și în ce fel, se bucură de orice și de fiecare clipă din viața lor muncind și tărind alături de cei mai vârstnici și de părinții lor.
Este trist să vezi cum vița de aici iși desfășoară cursul. Miile de copiii care nu au poate nici un viitor și care nu vor ști niciodată ce inseamnă o coplilărie adevarată în care să te poși bucura de aproape tot ce îți dorești, de educație, de parcuri și locuri de joacă și mai ales de un cămin în care să îți petreci alături de părinți copilăria și adolescența.
Cu toate acestea copiii de aici s-au adaptat și,chiar dacă nu au avut sau au cunoscut vrodată „luxul „ copilariei, își trăiesc anii tinereții așa cum pot bucurându-se din plin de ce li se oferă,făra a face mofturi sau făra a ridica pretenții.
Aici orice lucru este prețios, fie că este nou sau vechi, este îngrijit și folosit cât mai puțin. De la haine la jucarii sau alte obiecte, care pentru noi de multe ori reprezintă o nonvaloare, aici sunt bine apreciate si eventual transmise din generație în generație.
Grup de copiii din tabăra de refugiați la joacă. Foto : Alex TUDOR/ AGERPRES
Trei frați la umbra unei construcții impovizate în care locuiesc. Foto : Alex.TUDOR/ Arhivă
O tânără își poartă cu responsabilitate în spate sora mai mica
Foto : Alex. TUDOR/ Arhivă
O fetiță de opt ani din tabăra de refugiați.Foto:Alex.TUDOR/ Arhivă
Aici sunt mii, milioane de oameni care trăiesc în acest mod, la limita supraviețuirii.
Tristețea care te cuprinde este de nedescris în cuvinte sau în alt mod cunoscut pentru a exprima real și fidel realitatea. În aceste locuri realizezi cat de mult înseamnă, pentru oamenii care își duc viața aici, un strop de apă sau o mică bucățică de pâine.
Într-un alt loc din Sudan, în apropierea taberei de refugiați, am vizitat un sat grupat și care era păzit de o grupare de rebeli. În acest loc am întâlnit chiar o strada de tip bazar. Din curiozitate am încercat să cupăr câte ceva dar, vinzătorii mi-au spus ca nu îmi vor vinde nimic deoarece acle lucruri sunt numai pentru oameni de acolo.
.
Bazar pe o stradă dintr-o localitate din Sudan. Foto: Alex.TUDOR/ Agerpres.
Experiența pe care am avut-o în Sudan m-a făcut ca privesc viața cu alți ochi și să înțeleg cât de prețioasă este , să înteleg cum și în ce fel pot prețui ce am și să apreciez benefiiciile de care dispun.
Faptul că în prezent aproape nimănui nu îi pasă că acolo mor zilnic mii de sudanezi te duce cu gândul la lumea în care trăim. În nefericitul caz în care se întâmplă o catastrofă aviatică în care iși pierd viața câțva turiști americani, toate forțele de salvare sunt în alertă maximă și opreațiunile de salvare sunt de mare amploare. Dacă în lume și, mai ales aici în Sudan, mor mii de oameni zilnic din cauza foametei și săraciei aproape nimeni nu ia nici o masura pentru a diminua sau a eradica acest lucru. Noi, cei din lumea civilizată, aruncăm mii te tone de mancare zilnic și ne permitem să face o risipă de nedescris fără să ne gândim o clipă la cei ce mor de foame și de sete.
Alături de un grup de copii într-o localitate din apropierea Darfur-ului.Fotografie realizată de un reprezentant ONU-Arhiva personala Alex.TUDOR.
AFGANISTAN
Aflat în Asia Centrală, Afganistanul este o altă zonă fierbinte în care am avut ocazia să îmi îmbogățesc experienta fotojurnalistică. Pentru a înțelege mai bine ce, cum și de ce se întâmplă cred că un rezumat al istoriei zduncinate ale acetei țări este binevenită.
Aici situația este cam așa: „Țara Afganilor” (Afganistanul) este sub influența marilor puteri: Rusia, China, India și Europa. La toate acestea se mai adaugă influența Statelor Unite ale Americi. Afganistanul este învecinat cu Pakistanul, Iranul, Turkmenistanul, Kazahstanul, și Tadjikistanul. Totdodată, această țară este situată în locul unde se întrepădund marile religii ale lumii, Creștinismul, Budismul și Islamul care este cea mai tânără și dinamică religie din această zonă în prezent.
Traversată pe direcția Nord – Est de munți care ating 4500-5000 de metri și în relieful căreia se pot întlni câmpii, podișuri și zonă deșertică, această țară are o climă aridă cu temperaturi ce variază între fierbinte (49 de crade Celsius în zona Kabul) și foarte rece și precipitații de aproximativ 500 de mm / an.
Peisaj din Afganistan. Foto: Alex.TUDOR / Arhiva personală
Cu o populație ce nu depașește 6 loucitori pe kilometru pătrat și aflat la confluența religiilor, Afganistanul se traduce ca „țara afganilor”, denumire pe care englezii au introdus-o primii și care mai târziu a fost preluată și de către localnicii afgani.
Imaginea unei strzii din Afganistan. Foto: Alex.TUDOR / Arhivă personală
Țara considerata ca fiind printre cele mai sărace din lume, în pofida bogățiilor numeroase din subsol neexploatate încă, și, datorita amplasarii sale, a fost zduncinată de razboaie din cele mai vechi timpuri ale istoriei. A fost ținta marilor imperii care de-a lungul timpului au ocupat teritoriile sale. Persani sub conducerea lui Darius cel Mare a dominat aceste teritorii ăntre anii 522-486 Î.Hr. ca mai apoi în anul 399 Î.Hr. să fie cucerita de catre Alexandru cel Mare. În perioada secolelor I Î.HR. si V d.Hr. a fost ocupată de dinastia Kușana iar nu după mult timp asupra Afganistanului arabii au impus islamul pe acest teritoriu. Intre secolele XII și XII țara este distrusă de invaziile mongolilor conduși de Gingis Han și în anul 1747 reușește să devină stat constituit de către afganii paștuni ce pun în fruntea țării un rege formal. Imperiul Birtanic face, în secolul XIX, încercarea de a cucerii Afganistanul și nu reușesc supunerea triburilor afgane. Între anii 1878 și 1880, la a doua încercare, Britanicii la a doua incercare, au pus stăpânire pe aceste teritorii ca in anul 1919 să se retragă din această țară. După această perioadă schimbarea regilor devenise o obișnuiță și singurele conflicte erau cele interetnice.
În urmă cu aproximativ 40 de ani (1973 mai exact) au început și problemele actuale ale Afganistanului, prin intervenția fostei URSS și a SUA care se luptau, unii pentru puterii( URSS) iar alții care susțineau opoziția. Sovietici au reușit să înlature întreaga conducere afgana. Trupele srtine ce se aflau pe teritoriul acestei țării au facut ca în Afganistan să izbunceasca o revoltă națională iar armata sovietică a raspuns prin distrugerea culturilor agricole și a șepteluilui taind astfel sursele de aprovizionare ale mișcarii de rezistență.
Recția SUA a fost una de temere de extindere a comunismului în lume, ca și în cazul Vietnamului, și, primele măsuri au fost luate prin boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova ca apoi ,în 1980, americani se hotărasc să intervină în zonă participând la conflict prin intermediul rezistenșei afgane livrând armament prin Pakistan și cooperând cu mujahedini („soldații lui Dumnezeu”).Pe durata acestor conflicte aici se remarca apariția fanatismului religios islamic prin intermediul talibanilor care se pregatesc în munți unde gasesc un teritoriu propice pantru antrenamentele teroriste sub comanda Al Quaida condusă de Osama Bin Laden și care au fost sprijiniți de catre CIA pâna la îndepartarea comunismului. După retragerea trupelor sovietice, talibanii obțin vitoria asupra capitalei Afgenistanului și fac din Kabul centrul de unde teroriștii musulmani coordonau atacurile lor împotriva Occidentului. Astfel, la 11 septembrie 2001 Al Qaeda, reușește să loveasca SUA prin atentaele comise asupra unor simboluri americane și urmare acestui fapt se ia hotărârea ca intervenția NATO să fie una eminentă.
Vârf de munte unde își aveau puct de observație și atac talibanii. Foto: Alex.TUDOR/ Arhivă
Conflictul de aici a început în anul 2001 la 7 octombrie când, armata Statelor Unite împreună cu armata Britanică au început opreațiunea” Enduring Fredom” (OEF) ca urmare a aprobarii Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite ca o forță multinaționala sub egidă ONU să asigure securitatea Kabuluilui. Din anul 2003 comanda operațiunii ISAF este preluată de către NATO și aceasta implică participarea mai multor țării membre ale acestei alianțe .
După cum menționam mai sus, am avut ocazia să particip, ca fotoreporter, la câteva misiuni ce s-au desfăsșurat pe teritoriul Afganistanului alături de turpele NATO aflate aici în misiuni de patrulare și de menținere a securității cât și la misiuni ce presupuneau acordarea de ajutoare umanitare pentru populația afectată de conflict din diverse zone de pe teritoriul acestei țări.
Din prima clipă după aterizare mea pe aeroportul din Kandahar am simțit tema și prezența razboiului ce nu se poate compara cu alte zone în care am fost. Dacă, spre exemplu, în Sudan pe langă secetă, foamete și sărăcie starea de conflict își facea simțita prezența din plin, aici este vizibilă la tot pasul și în deplina ei certitudine.
Rgiunea Qalat, din sudul Afganistanului, era cea mai fierbinte și periculoasă zonă în 2010, aici dupunându-se eforturi mari pentru menținerea securității. În Qalat, atacurile insurgenților cu mortiere sau rachete și cu dispozitive explozive improvizate erau aproape zilnice
Imaginea unei urme lăsate pe cer de o rachetă insurgentă. Foto: Alex.TUDOR/ Arhivă.
In perioada cât am stat în Afganistan alaturi de militarii NATO ce își desfîșurau misiunile în acest teatru de operațiuni am constatat cum toate simțurile mi se ascut și sunt în permanenta stare de alertă.
Impactul vizual cât și cel psihic ce îl ai încă de la aterizarea în Afganistan este suficient de puternic pentru a realiza ca acolo razboiul nu-i o jacă și, în pofida siguranței de care te bucuri din partea militarilor și a ideii pe care ți-o impui ca ești cât de cât în siguranță. Imaginea care te înconjoară este una care nu te lasa să lași garda jos, alerta fiind permanenta prin faptul că la tot pasul se vad urmele proaspete ale războiului. Clădiri avariate, drumuri pline de cratere provocate de explozii, oameni disperați si cărora li se citește spaima pe față, săracia cât și rasunetul exploziilor și al focurilor de arme îți induc o permanenta stare de teama și de atenție sporită. Chiar și faptul ca ești înconjurat de militari nu te face să te simți mai confortabil. Și asta datorită faptului că simți tot timpul războiul din jur. Dacă, militarii aflați acolo în tertul de operațiuni sunt gata sa riposteze la cel mai mic semn, tu ca fotoreporter sau jurnalist ești în permanent în priza pentru a surprinde cel mai bun moment sau fotografie. Și nu-i ușor deloc având situașia cu care te confrunți.
Un avion militar părăsește aeroportul din Kabul / Foto: Alex.TUDOR-Arhivă
Traseul parcurs spre tabăra în care am fost cantonat m-a determinat să-mi fixez și mai bine sentimentele și imaginea clară a locurilor și lucrurile cu care aveam să mă confrunt în această țară.
După ce am fost cotrolați și identificați așteptăm aprobarea pentru accesul ăn tabară.
Foto: Alex.TUDOR / arhiva personală
Odată ajuns în tabăra militară sentimentul de siguranță începe sa fie cvea mai puterenic. Totuși nu poți neglija pericolul și, indiferent de ce calitate ai sau cine ești, aici toți se supun aceleiași discipline și respectă cu sfințenie regulile care destul de stricte și dure nu fac altceva decât să te protejeze pe tine și tot ce se află acolo, fie că este vorba de echipament, tehnică sau oameni, să funcționeze ca un întreg, ca o echipă sudată, ca un singur element.
Lăsarea serii aduce o liniște aparentă și peisajul își schimbă înfățișarea dâdu-ți o oarecare senzație de liniște.
Apus de soare în Afganistan. Foto: Alex.TUDOR
Imaginea stației de radiolocație în asfințit. Foto: Alex.TUDOR
Cu toate aceste imagini mirifice nu poți uita unde te afli și subconștientul îți aduce aminte ca trebuie să fii prudent și precaut. Poate că singura imagine minunată care.ți rămâne intipărită în memorie este splendoarea lunii ce acici are un colorit și o dimensiune cum nu cred că am mai văzut undeva.
Imaginea Lunii Afgane. Foto: Alex.TUDOR
Chiar și somnul îți este unul de veghe. În timp însă te obișnuiești și îți intră în reflex.
Am avut curiozitaatea de a vedea și ilustra prin fotografii, noaptea din tabăra militară în carea am fost cantonat. Militari pe TAB-uri care stau de pază, echipe tehnice ce remediază sau verifică vehiculele blindate și echipamentele militare pentru a fi în bună stare de funcționare sunt numai cîteva activități ce se desfășoară pe timpul nopții. Aici activitatea se desfățoara 24 din 24 de ore. În timp ce uni își executa progamul de odihnă alții desfățoară activități ce au ca scop o bună funcționare a acelui întreg ce trebuie să fie fără greșeală sau defecțiuni care ar putea surveni în timpul misiunilor și le-ar îngreuna sau periclita.
Soldați ce păzesc perimetrul taberei militare pe timpul nopții. Foto: Alex.TUDOR
Echpe tehnice de militari execută reparațiile necesare tehnici de luptă. Foto: Alex.TUDOR
După o noapte cu lună plină în care numai motoarele TAB-urilor și-au făcut simțită prezența veghind asupra militarilor, dimineața aduce cu ea o nouă provocare, atât pentru mine cât și pentru militari.
TAB ce patrulează în rasărit . Foto: Alex. TUDOR
Alături de militari am învățat că viața într-un teatru de operațiuni nu-i ușoară. După „confortul „ de la cazare, echiparea cat și toaleta zlinică se desfățoară cam în aceleași condiții .
Militar ce își pregătește echipamentul pentru o nouă zi. Foto: Alex. TUDOR
Militar care se spală în condiții de front. Foto: Alex.TUDOR
În acea dimineață am reușit să obțin aprobarea de a mă alătura la o nouă misiune a trupele multinaționale alfate în teatrul de operațiuni din Afganistan.
Misiunea constă în a duce ajutoare într-o localitate din sudul țării. Înaintea plecarii, comandantul unui convoi militar le spune infanteriștilor marini că pe drumul pe care trebuie să treacă vehiculele, peste noapte, insurgenții talibani au pus până la nouă dispozitive explozive. O echipă e trimisă înainte să le identifice și să le detoneze.
Instructaj operativ al militarilor ce fac parte din convoi, înaintea executarii misiunii.
Foto: Alex.TUDOR
Pentru a fi găsită o capcană explozivă, militari fac apel la diferite tehnici de monitorizare. Tehnologia are însă limitările ei. Informatorii rămân cei mai prețioși în astfel de situații. Am fost curios să aflu cum arată un astfel de dispozitiv exploziv și un militar mi-a prezentat câteva componente, niște baterii ruginite și niște fire. Ei le numesc bombe atrizanale sau dispozitive explozive improvizate, dupa cum sunt numite în limbaj oficial. Mi-a povestit ca le-a depistat în casa unui afgan din provincia Helmand aflată în sudul țării. Acestea au ajuns să fie principalul motiv de teamă în timpul partulelor. Astfel, aceste dispositive ce sunt de o simplitate incredibilă, provoaca în fiecare săptămână victime atât în rândul militarilor cât și în rândul populației civile. Un astfel de dispozitiv conține aproximativ 20 de kilograme de exploziv și prin amplasarea lui nu sunt vizate numai vehiculele ci și militarii.
Convoi militar gata de plecare. Foto: Alex.TUDOR
Ultimle pregătiri fiind făcute, convoiul este gata de plecare în misiune, fiind îsoțit de tehnică de luptă pentru a putea fi aparat în cazul în care forțele talibae ar ataca.
După toate regulile militare în vigoare în condițiile teatrelor de operațiuni convoiul este supravegheat pe toată durata misiunii, și de forțele aeriene ce asigură suportul necesar.
La plecare nu îmi trecea prin minte ce avea să mă aștepte într-o astfel de deplasare. Liniștit oarecum și simțindu-mă protejat, aveam să fiu surprins de cele ce aveau să se întâmple pe durată misiunii.
Totul a decurs într-o oarecare liniște până la un punct.
Elicoptere care survolează convoiul pe toată durată deplasării pentru ai asigura suportul necesar ăn caz de atac. Foto: Alex.TUDOR
Această stare s-a spulberat în momentul în care convoiul s-a oprit și agitația din jur s-a accentuat. Pe traseul pe care îl aveam de parcurs, convoiul trebuia să treacă peste un pod ce fusese distrus nu cu mult timp în urmă. În astfel de condiții s-a luat hotărârea de a devia de la traseu și continua misiunea încercând să trecem prin imediata apropiere a rutei, respectiv prin albia râului secat. Riscul de a fi implicați într-un atac erea mare iar militarii au luat toate masurile ce se ipuneau de a asigura intergitatea convoiului.
Podul distrus de explozii peste care convoiul trebuiea să treacă. Foto: Alex. TUDOR
Convoiul ocolește prin albia râului podul, continuându-și misiunea. Foto: Alex.TUDOR
Din fericire totul a decurs fără incidente în astfel de situații și misiunea și-a continuat cursul.
Un militar supraveghează de pe un TAB trecerea convoiului prin albia raului.
Foto: Alex.TUDOR
Nu departe de punctul prin care am trecut, o altă surpriză avea să ne pună la incercare. Geniști trimiși să dezamorseze dispozitivele explozive artizanale au anunțat că suntem foarte aproape de locul unde va fi detonată o astfel de bombă. Oprirea convoiului mi-a permis să asist la deflecrația produsă de explozie.
Deflagrația controlată provocă o ploaie de nisip și pietriș. Foto: Alex.TUDOR
Militarii Forțelor NATO, detașate in Afganista, au misiunea de ai ajuta pe afgani să mențină și să impună pace în țara lor. Alături de aceștia, se află și contingentele militarilor români care, își fac datoria cu toată responsabilitatea și sseriozitatea, fiind apreciați de forțe armate cu tradiție și experiență în zone de conflict.
Aici, militarii turupelor aliate ale NATO, detașați în teatrul de operațiuni din Afganistan, luptă în prima linie într-un război împotriva terorismului. În acest loc este, cred, cea mai mare și impoprtntă alianță militară din lume cantonată într-o zonă în care terorismul este la el acasă. Militarii angrenați în acest război își pun la bataie viața, sănatatea și tinerețea, lăsănd acasă familii care-i așteaptă cu sufletul la gură, luptând într-un război al nimănui.
Țara este de multe ori privită ca un paradis oriental ce s-a transformat într-un infern. Acum, Afganistanul, este un „paradis” al foamei, săraciei, și al razboiului. Pe lângă misiunile de ajutor destinate populației afgane, militarii din acest teatru de operațiuni au și misiunea de a aduce democrația în această țară. Pentru ei acest lucru poate fi primul sau ultimul pas în realizarea acestui scop.
Într-o țară unde fiecare mașină de pe strada poate declanșa o „avalanșă” a morții, și unde te aflii permanent sub focul talibanilor, militarii din toate armatele luptă umăr la umăr în acest război ce este de multe ori catalogat ca fiind al nimanui. La mii de kilometrii distanță lucrurile sunt simple spun militarii: „ne facem facem datoria chiar dacă ,de multe ori, tributul onoarei înseamnă uneori un coșciug învelit în drapelul național”.
Cât timp am stat în Afgenistan, am participat, pe langă misiunile de întrajutorare ale civililor și la misiuni de luptă ce s-au desfașurat pe acest teritoriu.
În apropierea unei localități, militarii forțelor NATO, ripostează unui atac al talibamilor.
Foto: Alex. TUDOR
Prin vizeta TAB-ului militari ai forțelor de desant care acționează în riposta atacului taliban.
Foto: Alex TUDOR-Arhivă
TAB-uri ale armatei române detașate în teatrul de opeerațiuni din Afgeanistan ce participă la
lupta împotriva terorismului/ Imagine realizată prin luneta unei puști.
Foto: Alex TUDOR-Arhivă
Trupe de desant ale armatelor aliate NATO ce iua parte la luptele cu talibanii afgani.
Foto: Alex.TUDOR
Emoții, teamă, adrelanină, sentimente amestecate de panică și nesiguranță. Toate acestea te însoțesc în astfel de momente și în astfel de situații ce greu pot fi descries în cuvinte. Imaginile realizate în astfel de condiții sunt singurele care exprima obiectiv ce se întâmplă la fața locului.
În pofida tuturor vicisitudinilor, aici în Afgenistan, viață iși are cursul ei și natura își vede de o continuitate de nedescris.
O broască țestoasa își vede de viața ei fără să conștietizeze sau să îi pese de război.
Foto: Alex. TUDOR
Păstor afgan ce iși conduce turma spre o oază de apă unde poate adăpa animalele.
Foto: Alex. TUDOR / Arhivă
Poate că, pe lângă animalele și plantele care își urmează cursul vieții, copiii afgani sunt și ei cei care nu înțeleg de ce și cum se întâmplă în jurul lor. Sun bucuroși în momentul în care, militarii care îi apără le aduc ajutoare de tot felul și chiar și rechizite școlare.
Ori de câte ori ajungeam cu convioaiele militare în divese zone ale Afganistatului pentru a duce diverse ajutoare populației, eream întâmpinați de copii a căror suferință se putea citi pe față dar, bucuria lor erea imensă în momentul în care convoaiele se opreau fiindă știau ca va fi ceva pentru ei care sa le curme cât de cât suferința și să le îmbuneze o copilărie zruncinată de război, lipsuri și suferință.
Să vezi și… mai ales să ai ocazia să surprinzi prin lentilele aparatului de fotografiat aceste stării este cred,una dintre puținele momente care,ulterior ajuns acasă sau departe de zona aceea, încă îți dau fiori, indifferent cât de detașat ai fi și cât de puterinic te crezi din punct de vedere emoțional.
Acolo, aceste gânduri nu își au locul ci dimpotriva, vrei să surprinzi cât mai mult și sț arăți publicului larg tot ce se întâmplă pentru ai fi conștient ca astfel de fapte să nu se mai repete.
Copiii afgani bucuroși de sosirea ajutoarelor oferite de militarii trupelor NATO.
Foto: Alex. TUDOR
Militarii ajunși în localitățile în care populația are nevoie de sprijin, încercă de multe ori să explice celor mici cum și în ce fel să se ferească de ororile razboiului din jurul lor astfel încât victimile în randul tinerilor să fie cât mai puține.
Militar NATO din Afganistan le explică tinerilor despre pericolele ce se află în jurul lor .
Foto: Alex. TUDOR
Copii bucuroși de vizita militarilor în localitatea lor. Foto: Alex. TUDOR
Urmele acestui război se pot vedea aici, la propiu, pe palmele și fețele copiilor ce au fost expuși la diverse gaze și explozii.
Copil afgan ce a fost expus unor gaze provenite dirt-o explozie și care ia cauzat răni pe mâini.
Foto: Alex. TUDOR
Un alt copil afgan a carei față a fost arsă si i-a provocat răni în urma unei explozii.
Foto: Alex.TUDOR
Timpul pe care l-am petrecut în Afganistan, alături de militari ai forțelor NATO, m-a făcut să înțelg, încă odată, că războiul nu ajuta la nimic și pe nimeni. Calea dialogului și înțelegerii sunt singurele metode de a reuși să nu mai sacrificam, la nivel mondial, generații întregi pentru ideii habotnice și care nu își au locul în umanitate.
Implementarea democrației este dificilă intr-o astfel de zonă dar nu imposibilă,iar lupta împotriva terorismului este, în această țară , la ea acasă și eforturile ce se fac în acest sens sunt fără egal.
Poate că nimic din ce se spune nu ajută mai mult sau mai puțin la o reușita în acest sens. Păcat însă că, văzând cum o țară plinaă de bogății subterane și cu un potential economic fascinant, este supusă unei astfel de situații și în care în loc de pace se face traffic de droguri pentru a gâștiga bani și a se cumpăra armament de către forțele talibanilor.
Sper și cred că, în momentul în care flagelul terorismului va fi îndepărtat, aici vor sosi investitori iar țara acesta va devein nuna prosperă în care copiii de astăzi se vor bucura de liniște și pace și își vor crește celelalte generații în democrație, libertate și prosperitate.
Imagine a unei locuințe afgane în care își duc traiul zilnic membrii unei familii.
Foto: Alex. TUDOR
Imaginea unei copile din Afganistan careia I se citește în ochi speranța catre viitor și dezamagirea zilelor în care tăiește
Foto: Alex. TUDOR
Fotografie a unei străzi dintr-o localitate afgană.
Foto: Alex. TUDOR
Suferința și chinul poporului afgan pe care l-am simțit în perioada pe care am petrecut-o în această țară m-a impresionat și mă va face să mă gandesc de fiecare dată când va veni vorba despre Afganistan.
Imaginea unei străzi afgane.
Foto: Alex. TUDOR
Cap.5 CONCLUZII
Dăruire, pasiune, studiu permanent, disponibilitate, răbdare, atenție, concentrare, detașare, sacrificiu de timp, material și personal, responsabilitate, professionalism, disciplină și promtitudine sunt câteva dintre calitațile pe care un fotoreporter de agenție trebuie să le întrunească pentru a putea să își facă meseria așa cum trebuie.
Indiferent de oră din zi sau noapte, atunci când ceva se întamplă, un fotoreporter ar trebui să fie (și cei mai mulți reușesc acest lucru) diponibil să meargă la evenimentul apărut din senin. Fiind în primul rând jurnalist și apoi fotograf, fotoreporterul nu poate relata decât dacă este prezent la locul faptei. Fotografiile nu se pot face din fotoliu sau din birou. Locul fotoreporterului este pe teren. El “scrie” cu imaginile realizate știrile și reportajele sale pentru ca publicul să poată fi informat așa cum se cuvine.
Încerc în profesia pe care o practic să îmbin toate calitățile și să reușesc să imi exercit meseria așa cum cred că este mai bine și cu un maxim de profesionalism. Dacă reușesc sau nu, numai cei care mi-au vazut activitatea pot aprecia.
Pentru mine, contează mult să pot practica fotojurnalismul și să pot aduce în fața ochilor privitorilor și cititorilor prin fotografiile mele, fragmente de viață și, de ce nu și de istorie, pentru o mai bună cunoaștere a locurilor, faptelor și evenimentelor ce se întâmplă sau s-au întâmplat.
Personal, de fotografie nu pot să mă plictisesc niciodată. Chiar dacă este vorba de conferințe de presă care sunt susținute de aceași persoană pe care poate că numai cu o zi în urmă am fotografiat-o în acealași loc, sau de un portret ale aceleași persoane, întodeauna este altceva. Se pot găsi alte unghiuri, altă lumină, mimică sau gesturi pe care data trecută nu le-am sesizat.
Așa cum supuneam la începutul acestei lucrări, fotografia este irepetabilă. Indiferent de subiectul pe care-l abordezi, fotografia pe care ai realizat-o acum , nu poate fi identică cu o alta. Cel mai bun și expresiv exemplu este un meci de fotbal. Aici două faze nu sunt identice iar ele nu se pot repeta niciodată, deci nu poți avea doua fotografii idenctice indiferent cât de mult te vei strădui. Același lucru se poate transpune în absolut orice tip de subiect pe care îl fotografiezi. Fotografia este irepetabilă și pentru că, odată ce ai realizat o imagine, când vei dori s-o faci din nou, vei vedea altfel lucrurile, lumina, unghiurile, alte detalii care ți-au scăpat prima dată iar acum îți atrag atenția, vei “trăi” altfel acea fotografie pentru că în subonștient ai deja acea experiență. Încercați să realizați o fotografie a aceleași statui în aceleași condiții în care ați fotografiat-o prima dată. Cea din urmă va fi diferită de prima cu siguranță.
Toate acestea mă fascinează, și mă provoacă pentru a profesa fotojurnalismul. Este un fel de adrenalină, pe care dacă nu o am, mă simt inutil pentru semenii mei și pentru mine.
Fotografie fac de când mă știu. Am început-o ca pasiune de mic copil, iar după ani am făcut din ea profesie. Primul aparat de fotografiat l-am avut la o vârstă fragedă, cred că aveam cam 7 ani când am facut primele mele poze. Am învățat mai tărziu să î-mi procesez singur fimele și să maresc singur imaginile într-un laborator de amatori improvizat în baie. Satisfacția de a vedea ce am facut a fost enormă.
Totuși, atunci, nu mă așteptam să ajung să lucrez ca fotograf profesionist. Visul meu, până după terminarea liceului era să ajung un bun architect care să poată proiecta și să construiasca case pentru oamnei. Destinul însă m-a purtat pe alte meleaguri și pasiunea pentru fotografie și-a spus cuvântul definitoriu pentru mine ducându-mă spre profesia de fotoreporter. Acest lucru mă face să simt viața altfel decât oricine altcineva. “Gradele de libertate” pe care le oferă această profesie, locurile pe care le vezi, oameni pe care-i cunoști, culturile cu care iei contact, locurile pe care ai ocazia, poate unică în viață, să le vizitezi, cât și faptul că poți relata și pentru cei care nu pot ajunge niciodată acolo, fac din acestă profesie una inedită ce, mie personal, îmi dă o satisfacție greu de descries în cuvinte.
Cu o experiență de peste 25 de ani de fotojurnalism, pot spune că mai am multe de învățat și că, dacă ar trebui să o iau de la capăt, aș face același lucru. Această meserie m-a învățat și mi-a arătat multe. Am văzut oameni care au pierdut totul și care au avut puterea de a se ridica pentru a o lua de la capăt, oamnei care trăiesc la limita existenței și a supraviețuirii, alții care trăiesc în lux fără să le lipsească nimic și care nu știu, și nici nu vor să știe, ce-i suferința si lipsurile. Am avut oportunitatea de a călatori în locuri în care nici nu visam să ajung vreodată, să pășesc acolo unde, cu mii de ani în urmă, s-a scris istoria lumii. Și toate acestea le-am împărtășit, prin fotografiile și fotoreportajele mele, cu restul lumii prin publicarea lor în diverse ziare și reviste sau pe site-ul agentiei pentru care lucrez. Fotojurnalismul este o profesie care îți oferă mai degrabă satisfacții de ordin moral și spiritual decât material.” Totuși, și cred cu tărie acest lucru, meseria de fotojurnalist merită profesată pe deplin de către cei care reușesc să își însușească și să își impună regulile, unele scrise altele nu, ale acestei frumoase meserii.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: In Lumea Fotografiei Fotoreporter de Agentie (ID: 121591)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.