În general, literatura de specialitate define ște dotarea muzicală în termenii competenței muzicale,multe cercetări tratează dotarea muzicală ca o… [606809]

1.2 Talentul muzical
În general, literatura de specialitate define ște dotarea muzicală în termenii
competenței muzicale,multe cercetări tratează dotarea muzicală ca o trăsătură generală,
fără să încerce o distincție clară între diferitele forme de manifestare muzicală:
compoziție, interpretare vocală, interpretare instrumentală etc. Diversitatea activităților
muzicale face dificilă decelarea unor caracteristici definitorii ale talentului muzical.
Vanda Weidenbach1 atrage atenția că trebuie acceptată ideea conform căreia ”toți
oamenii dispun de un potențial pentru performanțe muzicale. ”În această abordare,
deprinderile muzicale nu sunt exclusiv rezultatul unui „noroc genetic”, dimpotrivă,
dobândirea lor se realizează printr-o îndelungată, intensă implicare în diferitele experiențe
muzicale.
Autoarea sintezizeaz ă factorii ce s-au dovedit a fii foarte semnificativi în determinarea succesului
muzical prin influența lor pozitivă asupra învățării și angajamentului în domeniul muzical:
”1. expunerea timpurie la experiențe muzicale;
2. anturaj;
3. factori culturali;
4. motivație;
5. încurajare și suport părintesc;
6. încredere în sine;
7. predare eficientă (pozitivă și încurajatoare);
8. strategii eficiente de exersare;
9. strategii eficiente de învățare (a muzicii);
10. influența celor de aceeași vârstă;
11. selecția instrumentului;
12. oportunități pentru prestație muzicală. ”
Aceeași autoare susține că aptitudinile muzicale ”se formează într-un proces normal de culturalizare în
primii ani de viață. ” Exemplul cel mai bun în acest sens este „auzul absolut” (absolute pitch), despre
care multă vreme s-a crezut că are o origine înnăscută, fiind neinfluențabil prin experiență, sau, mai
exact, fără o influență determinantă. Date recente însă demonstrează că el poate fi dobândit printr-un
proces de învățare. În același timp, auzul absolut nu pare a fi un predictor atât de eficient în privința
prestației muzicale cum s-a vehiculat mult timp în literatura de specialitate. Există însă o legătură
relativ puternică între stimularea timpurie și succesul ulterior. De asemenea, nici inteligența generală
exprimată prin coeficient nu este un predictor esențial în ceea ce privește performanțele muzicale.În
concepția lui Sloboda2 performanța muzicală superioară are două mari componente: o componentă
tehnică și o componentă expresivă. Componenta tehnică se referă la aspectele mecanice ale producției
muzicale – rapiditatea executării, controlul duratei și intensității sunetelor, sincronizarea mișcărilor, etc.
Componenta expresivă se referă la variații introduse de executant în parametrii performanței (ritm,
timbru, intensitate, etc.), și care sunt menite să influențeze aspectele cognitive și estetice ale producției
muzicale. Deprinderile tehnice și expresive sunt relativ separabile, în sensul că este posibil ca un
interpret să execute o piesă muzicală perfect sub aspect tehnic, dar fără forță expresivă, și vice-versa.
Interacțiunea dintre cele două componente, influența lor reciprocă devine evidentă, dacă ne gândim, de
exemplu, că realizarea anumitor parametri de expresivitate nu este posibilă fără a stăpâni instrumentul
din punct de vedere tehnic.În ceea ce privește dezvoltarea talentului muzical, Sosniak descrie 3 stadii.
Într-o primă fază predomină încă joaca, copilul descoperă plăcerea activităților muzicale,acompaniat de
1V . Weidenbach, Contemporary notions of musical ability: Changing classroom praxis to meet
the needs, în „Primary Educator”, 2, 1996, p. 3-8.
2J.A. Sloboda, Individual differences in music performance, în „Trends in Cognitive Sciences”, 4,
2000, p. 397-403

încurajarea părinților și eventual a profesorului de muzică. Lipsește deocamdată perseverența,
explorarea domeniului, dobândirea cunoștințelor specifice nefiind sistematică. În același timp,
deocamdată nu se caută criterii obiective pentru
măsurarea performanței, apariția preocupărilor în acest sens indicând deja următoarea
fază. A doua fază – ce se instalează în jurul vârstei de 10-13 ani – se caracterizează prin
precizie și disciplină crescândă. Scopul este perfecționarea continuă a tehnicii
interpretative, îmbogățirea deprinderilor, ceea ce permite obținerea unei precizii tot mai
mari în prestația muzicală. Se acordă tot mai multă atenție detaliilor tehnice, copilul
petrece din ce în ce mai mult timp exersând, învață să „tolereze” repetițiile. Ultima fază
este cea a individualizării, personalizării performanței – este perioada angajamentului
într-o carieră muzicală, a descoperirii vocației de muzician. Acesta se reflectă în creșterea
și mai accentuată a timpului alocat domeniului, printr-o atitudine critică față de propria

prestație.
Consultantul muzical, Lloyd Schmidt3 susține că dotarea muzicală poate fi
concepută și identificată pe baza a trei dimensiuni: a) execuție (performance skills); b)
compoziție, sau aptitudini creative (creative ability); c) deprinderi muzical-perceptive
(musical-perceptive skills).
Cel mai bine fundamentat model al talentului muzical este oferit de Joanne
Haroutounian26. Urmând elementele modelului lui Renzulli, autoarea circumscrie talentul
muzical prin trei categorii de bază: (a) aptitudini și abilități muzicale; (b) interpretare
creativă; (c) angajament. Aceste categorii au fost elaborate pe baza literaturii de
specialitate, analiza de conținut a unor scale de evaluare (rating sclaes) existente și
utilizate, precum și pe baza unor inteviuri cu experți în domeniu și cu profesori de
muzică.
1.3 Dezvoltarea aptitudinilor muzicale
Indiferent de tipul de cultură (vestică vs. estică), percepția muzicală sau influența
stimulilor muzicali începe să se exercite încă dinaintea nașterii. Datele prezentate de
Blum4 într-un studiu recent indică efectele pozitive evidente ale ascultării muzicii înainte
de naștere asupra dezvoltării perceptive și motrice ulterioare. Muzicalitatea se formează și
se manifestă foarte timpuriu, chiar și în condiții cu totul limitate, de exemplu la copii ai
căror părinți sunt surzi. Încă de la cele mai fragede vârste surprinzător, comportamentul
muzical al copiilor este foarte asemănător cu cel al adulților, dezvoltarea aptitudinilor și
deprinderilor muzicale este relativ rapidă, ceea ce înseamnă mai mult decât simpla
funcționalitate a organelor auditive.
Indiscutabil, stimularea auditivă timpurie, experiența muzicală din copilărie este
indispensabilă obținerii performanțelor superioare în domeniul muzical. Dacă ținem cont
de faptul că în privința dezvoltării cortexului este mai important numărul conexiunilor
decât cea a neuronilor, și că aceste conexiuni se formează în urma stimulării senzoriale,
este ușor de înțeles mecanismul din spatele acestui fenomen. O stimulare auditivă bogată
la vârste fragede poate facilita formarea rețelelor neuronale implicate în procesarea
informațiilor muzicale. Cu cât conexiunile formate sunt mai bogate, mai diverse, cu atât
prelucrările pot acoperi o gamă mai largă de informații, respectiv forme de organizare mai
complexe ale acestor informații, esențiale în producția muzicală3. Diferențele
neurobiologice detectate până în prezent trebuie interpretate și asimilate în abordarea
dotării muzicale ținând cont de următoarele: pe de o parte, nu există un criteriu clar, strict,
obiectiv utilizabil în diferențierea muzicienilor și non-muzicienilor; pe de altă parte este
posibil să existe multe aspecte care prin tehnologia actuală nu pot fi detectate, neavând o
finețe suficientă.
În general în cazul muzicienilor emisfera stângă – implicată mai ales în
3 L.A. Sosniak, Learning to be a concert pianist , în B.S. Bloom (ed.), „Developing talent in young
people”, Ballantine Books, New York, 1985, p. 19-67.
25 citat în C.P. Richardson, Measuring musical giftedness, în „Music Educators Journal”, 76, 1990,
p. 40-46.
26 J. Haroutounian, MUSICLINK: Nurturing talent and recognizing achievement, în „Arts
Education Policy Review”, 101, 2000, p. 12-21.
internă
41 T. Blum, Human proto-development: Very early auditory stimulatio, în „International Journal
Prenatal and Perinatal Psychology and Medicine”, 10, 1998, p. 447-466.
2 N. Masataka, Preference for infant-directed singing in 2-day-old hearing infants of deaf parents,
în „Developmental Psychology”, 35, 1999, p. 1001-1005.
Anuarul Institutului de Istorie „George Bariț” din Cluj-Napoca, tom. …, seria …, 2003

procesările analitice (în detaliu) – este mai dezvoltată. Conform studiului lui Schlang5 și
col.4 structurile cortexului asociativ auditiv stâng sunt mai mari decât pentru cea dreaptă
la muzicieni față de non-muzicieni. Totuși, aceste diferențe de ordin anatomic nu se
datorează pregătirii, dezvoltării talentului sau al aptitudinilor muzicale. Prezența acestor
structuri a fost detectată, în primul rând, la un sub-grup de muzicieni care s-a dovedit că
au auz absolut. Diferențe au fost detectate și în privința procesării timbrului. Sarcina
muzicienilor și non-muzicienilor a fost să compare anumite sunete de aceeași înălțime,
dar produse la instrumente diferite (de unde diferența în timbrul sunetelor). Potențialele
evocate au fost semnificativ mai ample la muzicieni decât la non-muzicieni5.
Copii talentați, sau mai bine spus, foarte receptivi la stimulii specifici domeniului
muzical, încă de la vârsta de 2 ani răspund la muzică prin mișcări și reușesc să captureze
mici secvențe muzicale. În jurul vârstei de 3 ani încep să cânte cu tot mai mare acuratețe,
respectând la început numai conturul melodic, recunoscând apoi treptat și înălțimea
corectă a tonurilor. Tot la această vârstă, cântecul spontan, improvizat, este înlocuit
treptat de recunoașterea și imitarea unor cântece mai populare, familiare copilului. Din
acest moment, dezvoltarea aptitudinilor și deprinderilor muzicale câștigă în complexitate,
în calitate, dar fundamental nu se schimbă foarte mult6.
În ceea ce privește interpretarea vocală, și această aptitudine – sau cel puțin forma
sa inițială – apare relativ timpuriu, chiar în paralel cu învățarea limbajului. Nu este vorba
însă de cântec în adevăratul sens al cuvântului: copilul vocalizează, cântă spontan,
deocamdată fără nici o tendință de organizare, dar într-o formă, totuși, recognoscibilă.
Etapele dezvoltării interpretării vocale cuprind, într-o fază inițială, redarea, imitarea unor
secvențe melodico-ritmice scurte, în care se păstrează numai conturul melodic. În ceea ce
privește înălțimea corectă a sunetelor, adică precizia interpretării, copilul este încă departe
de exploatarea completă a potențialului său. La vârsta de 2 ani, interpretarea se rezumă,
încă, la repetarea unor fraze melodice, însoțită mai mult de entuziasm decât de tehnicitate.
Treptat însă, frazele muzicale interpretate devin tot mai lungi, pas cu pas copilul trece la
combinarea lor. Complexitatea secvențelor muzicale cântate crește și ea în timp. Vârsta –
sau, mai exact, perioada în viață – în care apare recunoașterea corectă a înălțimii sunetelor
variază relativ mult. La copiii dotați muzical, această aptitudine se poate dezvolta chiar și
la vârsta de 3 ani. Aceste cazuri sunt însă extrem de rare, dezvoltarea recunoașterii (și mai
ales reproducerea) corecte a înălțimii apare la vârste mult mai înaintate de 3 ani.
În jurul vârstei de 5-6 ani, interpretarea vocală începe să respecte structura și
tonalitatea (înălțimea tonurilor), ajungând să încorporeze majoritatea caracteristicilor
specifice interpretării adulților. Organizarea urmează patternuri similare celor utilizate,
aplicate de către adulți, chiar dacă intervalul sunetelor (gama) este încă restrâns și se
rezumă doar la câteva melodii scurte și distincte. Puțin mai târziu, copilul reușește să
mențină un ritm constant. În privința reperelor de vârstă, copii talentați muzical prezintă
semne ale potențialului lor și un interes viu pentru muzică în jurul vârstei de 5 ani,
perioadă în care majoritatea celor dotați încep și educația muzicală. În ceea ce privește
creația propriu-zisă în muzică, este interesantă spontaneitatea cu care copiii, începând cu
vârsta de 6 ani, se joacă, experimentând, cu sunetele, încercă să compună muzică,
improvizează. Ei se aventurează în explorarea domeniului muzical, încercând să cânte la
diverse instrumente muzicale sau instrumente ce nu au această întrebuințare,
53 L.W. Olsho, Infant frequency discrimination , în „Infant Behavior & Development”, 7, 1984, p.
27-35.
4 G. Schlang, L. Jäncke, Y. Huang, H. Steinmetz, In vivo evidence of structural brain asymmetry in
musicians, în „Science”, 267, 1995, p. 279-283.
5 G.C. Crummer, J.P. Walton, J.W. Wayman, E.C. Hantz, R.D. Frisina, Neural processing of
musical timbre by musicians, nonmusicans, and musicians possessing absolute pitch , în „Journal of the
Acoustical Society of America”, 95, 1994, p. 2720-2727.

transformând și combinând sunetele și melodiile, creând ritmuri prin gesticulații76.
Este de acum larg acceptată teza conform căreia toți copii au aptitudini muzicale –
dezvoltate ulterior într-o măsură mai mare sau mai mică. ransformarea acestor aptitudini în
performanțe muzicale este modulată de cultura, atitudinea mediului social în privința dezvoltării
talentelor. Rolul determinant al mediului poate fi înțeles în special prin consultarea informațiilor
biografice. Extrem de
multe date indică atingerea unui nivel de performanță mai degrabă în urma, decât înaintea
influenței combinate de oportunități și facilitări.
Aptitudini și abilități muzicale (music aptitude and ability):
1) Memorie tonală (tonal memory) – aptitudine muzicală de bază, se referă la
reactualizarea secvențelor muzicale și ritmurilor în plan mental, la capacitatea de a „gândi
muzical”. Este o componentă indispensabilă, de exemplu, în compararea și discriminarea
sunetelor; subiecții cu deficite în acest sens nu sunt capabili să compare cu succes două
sunete pentru că nu pot menține activate în memorie suficient timp reprezentarea auditivă
a sunetelor pentru a realiza comparația. Ca urmare, aceștia au dificultăți serioase în a
învăța cântece, melodii, fiindcă nu reușesc să mențină activ patternul tonal al melodiilor27.
2) Simțul ritmului (rhythmic sense) – se referă la capacitatea de a susține un ritm
continuu cu acuratețe, de a reda secvențe ritmice de diferite lungimi, dar nu se rezumă
numai la atât. Ritmul fiind un atribut muzical de bază, este de asemenea importantă și
capacitatea de a răspunde fluent, cu ușurință la diferite ritmuri, la modificările în ritm și
tempo. Execuția muzicală presupune planificarea secvenței muzicale produse, iar
structura ritmică constituie în acest proces, în mare măsură, un suport. De asemenea,
nuanțările ritmice reprezintă elementul în jurul căreia se conturează expresivitatea
interpretării.
3) Discriminare perceptivă (perceptive listening) – presupune percepția
diferențelor fine în înălțimea tonurilor, ritm și melodie. Discriminarea înseamnă și
compararea a două secvențe ritmice, tonale sau melodice, urmată apoi de luarea unei
decizii de tip „identic/diferit”, ori fără formarea pe plan mental a unor structuri, acest
lucru nu este posibil.
4) Discriminare contextuală (contextual discrimination) – înțelegerea producției
muzicale nu poate fi separată de contextul muzical. Discriminarea contextuală înseamnă
capacitatea de a identifica patternuri, melodii, eventual chiar instrumente în întregul
proces muzical, într-un context mai amplu.
5) Execuția (performance) – în fine, pe lângă reprezentarea, discriminarea și
structurarea mentală a informației muzicale, o componentă de bază este prestația,
interpretarea efectivă. Autoarea include în această dimensiune capacitatea individului de a
reda, interpreta vocal sau instrumental cu acurate țe și ușurință naturală o melodie. Trebuie
menționat că deși această componentă este de obicei cea mai evidentă, cea mai
„palpabilă”, ea nu poate fi concepută fără componentele enumerate mai sus.
(b) Interpretare creativă (creative interpretation):
6) Experimentarea cu sunete (expermenting with sounds) – la vârste mai mici
aceasta ia forma unui joc cu sunetele, pentru ca mai târziu copilul să treacă la
manipularea, transformarea, extinderea ideilor muzicale. Acest lucru presupune fluență
armonică, flexibilitate.
67 G.F. Welch, Early Childhood Musical Development , în „Research Studies in Music Education”,
11, 1998.
G.F. Welch, C. Rush, D.M. Howard, A developmental continuum of singing ability: evidence from
a study of five-year-old developing singers, în „Early Child Development and Care”, 69, 1991, p.107-119.