În final, în cadrul lucrării sunt analizate posibilitățile de dezvolare ale zăcământului, cât și evaluarea posibilității de continuare a exploatării. [305748]

Introducere

Prezenta lucrare intitulată “[anonimizat] – [anonimizat]: Structura Făurești Nord” [anonimizat] a [anonimizat] a exploatării.

[anonimizat] o viziune mai clară asupra structurii studiate, s-a realizat o încadrare regională a acesteia, și anume Platforma Moesică. Implicit, s-a realizat și studiul din punct de vedere stratigrafic și tectonic a acestei platforme.

[anonimizat], [anonimizat]: [anonimizat], roci protectoare și tipuri de capcane.

[anonimizat], [anonimizat] o [anonimizat], monografii, manuale, articole.

[anonimizat]-se printre industriile cu o pondere apreciabilă în poluarea mediului.

[anonimizat], cât și evaluarea posibilității de continuare a exploatării.

[anonimizat].

Capitolul 1. [anonimizat], România, la intersecția meridianului 24 grade și 43 minute longitudine estică cu paralela 44 grade și 30 minute latitudine nordică.

Aceasta se află la 10 [anonimizat], 45 km distanță de orașul Balș, 45 km distanță de municipiul Craiova, 60 km distanță de municipiul Drăgășani și 100 km distanță față de municipiul Râmnicu Vâlcea.

Fig. 1.1 Hartă localizare Făurești (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_F%C4%83ure%C8%99ti,_V%C3%A2lcea)

Accesul rutier în comună se face pe două drumuri județene: DJ 643 și DJ 644A. [anonimizat], [anonimizat] 30 km distanță față de comună.

Fig. 1.2 Hartă localizare Făurești în județul Vâlcea (Sursa: www.infotour.ro)

[anonimizat] 2011, populația comunei Făurești era în scădere față de anul 2002. În 2002, comunea avea 1634 [anonimizat] 2011, populația se ridica doar la 1559 de locuitori.

În ceea ce privește componența etnică a comunei Făurești, 97,56 % [anonimizat], 97,37 % sunt ortodocși.

[anonimizat]: [anonimizat].

Prezența salcâmilor și teilor este un factor important în dezvoltarea apiculturii. [anonimizat] 160 de familii de albine și numărul lor ar putea crește dacă s-[anonimizat] a produselor apicole.

Din totalul suprafeței comunei, pe 28 ha sunt cultivate legume, iar pe 450 ha sunt cultivate cereale. Mai sunt suprafețe disponibile pentru: 67 ha pentru cultivarea viței de vie și 37 ha pentru cultivarea pomilor fructiferi. Relieful, solul și clima sunt condițiile propice pentru plantarea merilor, perilor, prunilor și caișilor.

Industrie

Între anii 1970 – 1980, pe teritoriul comunei Făurești au fost săpate un numar mare de sonde de extracție de petrol și gaze.

În prezent, în comuna Făurești, își desfășoară activitatea SC OMV PETROM SA, care încadrează structura Făurești în Asset II Oltenia, o zonă productivă foarte importantă în România și SC LOTUS PETROL.

Capitolul 2. Geomorfologie și hidrologie

Geomorfologie

Din punct de vedere geomorfologic, zona integrată în studiu, structura Făurești Nord, aparține Câmpiei Romanaților sau Câmpiei Caracalului.

Câmpia Romanaților reprezintă una din subdiviziunile Câmpiei Române, și anume câmpia delimitată de cele trei culoare: culoarul Oltului, culoarul Jiului și culoarul Dunării.

Câmpia Română se află în sud-vestul Europei și este delimitată la nord de Podișul Getic, Subcarpații Moldovei și Podișul Moldovei, iar la sud și est de Dunăre. Cea mai mare parte a acestei câmpii, adica cca 80 %, se află pe teritoriul țării noastre.

Numele Câmpiei Române a luat naștere de la fostul principat Țara Românească, fiind numită de străini Câmpia Valahă după Valahia. Câmpia se dezvoltă și pe teritoriul Bulgariei și Serbiei, unde poartă numele de Câmpia Dunării.

Relieful Câmpiei Române s-a format prin umplerea cu sedimente din Carpați și Subcarpați a Lacul Getic care s-a retras spre est. Acest relief este uniform, caracterizat prin văi largi, cu mici depresiuni formate prin tasare. Altitudinea medie a câmpiei este de 100 m, altitudinea maximă fiind de 300 m în Câmpia Piteștilor, iar altitudinea minimă de 6 m în Câmpia Siretului Inferior.

Câmpia Română, pe teritoriul românesc, este divizată în 6 sectoare, care la rândul lor sunt împărțite în mai multe câmpii. Acestor sectoare li se adaugă și Lunca Dunării. De la vest la est avem:

Câmpia Olteniei este alcătuită din următoarele câmpii:

Câmpia Blahniței

Câmpia Băileștilor

Câmpia Romanaților

Sectorul Olt – Argeș, delimitat de râul Olt în vest și de Argeș în est, cuprinde:

Câmpia Piteștilor

Câmpia Boianului

Câmpia Găvanu Burdea

Câmpia Burnazului

Câmpia Bucureștilor:

Câmpia Târgoviștei

Câmpia Ploieștilor

Câmpia Mizil

Câmpia Titu

Câmpia Gherghiței

Câmpia Vlăsiei

Câmpia Câlnăului

Câmpia Bărăganului (amplasată la sud de râul Călmățui):

Bărăganul Călmățuiului

Bărăganul Ialomiței

Câmpia Mostiștei

Câmpia Hagienilor

Sectorul de Est (amplasat la nord de râul Călmățui):

Câmpia Râmnicului

Câmpia Buzăului

Câmpia Brăilei

Câmpia Siretului Inferior

Câmpia Tecuciului

Câmpia Covurlui

Lunca Dunării:

Lunca propriu-zisă

Insulele mlăștinoase:

Insula Mare a Brăilei sau Balta Brăilei

Balta Ialomiței

Fig. 2.1 Subdiviziunile Câmpiei Române (sursa: http://www.unibuc.ro/prof/sandulache_m_i/img/Cp.Romana_jpeg.jpg)

În Câmpia Română se întâlnesc trei tipuri genetice de câmpii: câmpii piemontane, câmpii tabulare (interfluvii) și câmpii de subsidență.

Câmpiile piemontane sunt câmpii de acumulare care s-au format prin ieșirea unor râuri cum ar fi: Prahova, Dâmbovița, Putna, Buzău, Argeș, Ialomița, din zone mai înalte, unde datorită nivelului de bază local are loc depunerea aluviunilor. Aceste câmpii apar la contactul cu podișul și Subcarpații și sunt formate din roci mai dure cum ar fi pietrișuri și gresii. Cele mai cunoscute câmpii piemontane sunt: Câmpia Râmnicului, Câmpia Ploieștilor, Câmpia Târgoviștei și Câmpia Piteștilor.

Câmpiile tabulare sau interfluviile au o origine lacustră și aspectul unor câmpii netede. Cele mai cunoscute câmpii tabulare sunt:  Câmpia Olteniei, Câmpia Boianului, Câmpia Găvanu Burdea, Câmpia Burnazului, Câmpia Vlăsiei, Câmpia Baraganului.

Câmpiile de subsidență s-au format în zone de scufundare, datorită subsidenței suprafeței topografice. Aceste câmpii au altitudinile cele mai mici. Principalele câmpii de subsidență sunt: Câmpia Siretului Inferior, Câmpia Buzăului, Câmpia Titu.

Alte aspecte:

Clima Câmpiei Române este temperat – continentală de tranziție, cu valori de temperatură cuprinse între 10 – 11 grade Celsius și valori de precipitații între 400 – 600 mm/an. Câmpia Română are sectoare de influență diferite: Câmpia Olteniei cu sector submediteranean, Câmpia Munteniei cu sector de tranziție și Câmpia Bărăganului cu sector de ariditate sau continental. Vânturile dominante sunt: crivățul în est, austrul în vest și băltărețul în sud.

Câmpia Română are o vegetație de stepă, alcătuită din ierburi xerofile și puțin înalte, iar spre nord apare silvostepa.

Din punct de vedere faunistic, vegetația de stepă cuprinde rozătoare precum iepurele, hârciogul, șoarecele de câmp, păsări cum ar fi dropia, ciocârlia, vrabia, mierla, dar și numeroase insecte și reptile.

În ceea ce privește resursele naturale, Câmpia Română dispune de soluri foarte fertile de tipul cernoziomuri, pe baza cărora s-a practicat agricultura. Câmpia Română reprezintă cea mai importantă regiune cerealieră din România. Pe lână cereale, se cultivă și in, cânepă, legume, floarea – soarelui etc. Aceată câmpie are și importante rezerve de hidrocarburi. Nisipurile și argilele sunt utilizate în industria materialelor de construcție.

Structura Făurești Nord este situată în Câmpia Romanaților sau Câmpia Caracalului fiind încadrată de către geografi în Câmpia Olteniei (P. Coteț 1957, Vintilă Mihăilescu 1966, Grigore Posea 1987).

Câmpia Olteniei este cel mai vestic sector al Câmpiei Române, alcătuită din câmpii tabulare cu numeroase dune de nisip, cu înălțimi de la 30 m până la 200 m.

Câmpia Romanaților, subdiviziunea Câmpiei Olteniei aflată la est de Jiu, este foarte bine individualizată de cele 3 ape curgătoare: Olt în est, Jiu în vest și Dunărea la sud, în partea de nord fiind legată de Podișul Getic.

Câmpia Romanaților este o câmpie relativ netedă fiind închisă de lunci și terase bine dezvoltate, care reprezintă treapta joasă de origine fluviatilă. Aceste terase cad în trepte spre sud și est. Treapta joasă de origine fluviatilă are formă de U și se compune din 3 câmpii secundare:

Câmpia inferioară a Oltului în est, Câmpia inferioară a Jiului în vest și Câmpia Dunării între Bechet și Turnu Măgurele în sud.

Hidrologie

Din punct de vedere hidrografic, Platforma Valahă este traversată de râuri pe direcția meridian, cu izvoarele la nord, în regiunea muntoasă, râuri care sunt afluenți de stânga ai Dunării: Jiu, Olt, Argeș, Dâmbovița, Ialomița. Către marginea estică unele râuri prezintă fenomenul de divagare, adică de la direcția nord – sud din cursul superior divaghează către est în acord cu depresiunea la nivel de fundament din fața curburii Carpaților.

O notă caracteristică a teritoriului studiat o oferă morfologia creată de principalele râuri care îl străbat.

Râul Olt este unul dintre cele mai importante râuri din România. Acesta izvorăște din Munții Hășmașu – Mare și are o lungime de 615 km. Curge prin județele Harghita, Covasna, Brașov, Sibiu, Vâlcea, Olt și Teleorman. Pe teritoriul județului Vâlcea, acesta are o lungime de 135 km, având și numeroși afluenți dintre care cel mai important este Lotrul. Oltul intră în defileul de la Turnu Roșu, se angajează spre sud pe un traiect de falie și se varsă în Dunăre, la Lița, lângă Turnu Măgurele.

Principalele orașe pe care le traversează Oltul sunt: Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe, Făgăraș, Râmnicu Vâlcea și Slatina.

Oltul parcurge un traseu complex și trece prin: Depresiunea Ciucului, Depresiunea Brașovului, Depresiunea Făgărașului, Defileul Turnu Roșu – Cozia, Subcarpații și Podișul Getic, Câmpia Română.

Fig. 2.2 Traseul Olt – Dunăre – Marea Neagră (sursa: http://mioritics.ro/expeditia-olt-dunare-marea-neagra/)

Râul Cerna este afluent al râului Olteț și izvorăște din Munții Parâng.

Râul Tărâia este un afluent al râului Olteț, are o lungime de 79 km și traversează județele Gorj și Vâlcea.

Râul Bistrița este un afluent al Oltului, numit și Bistrița Vâlceană. El izvorăște din Munții Căpățânii și are o lungime totală de 42 km.

Râul Luncavăț este un afluent al râului Olt și are o lungime de 60 km.

Această rețea hidrografică cuprinde și numeroase lacuri cum ar fi: Gâlcescu, Zănoaga Mare, Iezerul Latoriței care sunt lacuri glaciare, Vidra, Brădet, Cornet, Călimănești, Râmnicu Vâlcea, Râureni, Govora, Drăgășani care sunt lacuri pe Lotru și Olt pentru hidrocentrale și lacurile sărate de la Ocnele Mari.

Hidrogeologie

În partea de sud a României, în exteriorul arcului carpatic, sunt condiții favorabile de formare a unor structuri acvifere care sunt generate de roci de vârstă cretacică, sarmato – meoțiană, pliocenă și cuaternară.

Structurile acvifere din sudul României sunt denumite bazine acvifere sub presiune sau bazine arteziene.

În funcție de litologia, adâncimea și relațiile cu apele de suprafață sunt sisteme acvifere de adâncime care se formează în roci cretacice, sarmato – meoțiene, pliocene și sisteme acvifere de mică adâncime aflate în depozite cuaternare.

În sistemul acvifer din rocile cretacice, apa acumulată are presiune de strat ridicată și circulație lentă. Apele din aceste roci au mineralizație ridicată. Deoarece aceste roci cretacice sunt carbonatice și prezintă goluri și fisuri, apa subterană circulă în volume însemnate.

În urma cercetărilor și studiilor făcute asupra rocilor de vârstă sarmațiană și meoțiană, acestea nu prezintă importanță hidrogeologică decât în zona Depresiunii Getice.

Sistemele acvifere în roci de vârstă pliocenă au o importanță hidrogeologică deosebită acoperind aproape în totalitate teritoriul Olteniei. Depozitele capabile să înmagazineze apa subterană sunt arenitice de vârstă daciană și romaniană. Cercetările hidrogeologice au condus la deducerea a 3 sisteme acvifere: unul la nivelul nisipurilor daciene și 2 sisteme în cuprinsul Romanianului.

Depozitele cuaternare din partea sudică a României au capaitatea de a înmagazina importante cantități de apă subterană.

Pe baza informațiilor existente, se disting acumulări importante de apă subterană generate de formațiuni cunoscute sub denumirea: strate de Cândești, strate de Frătești, nisipuri de Mostiștea și pietrișuri de Colentina.

Stratele de Cândești permit acumulări mari de ape subterane și sunt reprezentate prin depozite granulare, foarte permeabile. Aceste strate iau forma unor benzi cu lățimi variabile ce conturează partea externă a arcului subcarpatic. Formațiunea de Cândești s-a acumulat într-un sistem de conuri aluviale care sunt alcătuite din bolovănișuri, pietrișuri și nisipuri cu intercalații de argile. Din pinct de vedere chimic, apele subterane se încadrează în limita permisă de potabilitate, mai puțin în zona cu comportament freatic.

Stratele de Frătești sunt depozite care aparțin Pleistocenului inferior. Granulația lor descrește de la Dunăre înspre interiorul depresiunii, dar și dinspre vest spre est. Stratele de Frătești sunt alcătuite din nisip grosier sau fin – mediu , fiind înlocuit la partea inferioară de pietrișuri și bolovănișuri cu intercalații argiloase.

Apele subterane acumulate atât de stratele de Cândești, cât și de startele de Frătești au mineralizația scăzută sub 0,6 – 0,7 g/l, apele fiind de bună calitate.

Între râurile Argeș și Ialomița, stratele de Frătești sunt acoperite de stratele de Coconi, care sunt alcătuite dintr-o succesiune de marne și argile cu intercalații subțiri de nisipuri. Peste aceste strate se găsesc stratele de Mostiștea alcătuite din nisipuri cu granulație fină și medie cu intercalații de pietrișuri. Apele subterane din aceste nisipuri sunt sub presiune și au calități diferite: la nord de Ialomița reziduul fix este de 650 – 900 mg/l, iar la sud depășește 1000 mg/l.

Pietrișurile de Colentina acoperă la rândul lor nisipurile de Mostriștea. Ele sunt alcătuite dintr-o succesiune lenticulară argilo-marnoasă, au caracter grosier și sunt depuse de râul Argeș. Ele se găsesc la adâncimi de 15 – 20 m. Apa din aceste pietrișuri este folosită în scopuri industriale din cauza agriculturii și zootehniei care pot duce la poluare.

Curgerea apei subterane este influențată de tipul terenului și raportul lor cu apele de suprafață. Apa înmagazinată de sedimente depinde de variațiile climatice, iar o mare cantitate se poate pierde prin evaporare.

Din punct de vedere al calității apei, aceasta variază foarte mult din cauza mai multor factori cum ar fi: poluarea, drenajele miniere, crearea de noi căi de legătură între acvifere pentru a permite variația apei subterane.

Fig. 2.4 Hartă a distribuției tipurilor de apă asociată în Platforma Moesică (după Gh. Palade și C. Trifulescu)

Zone cu apă de tip CaCl2, 2. Zone cu apă de tip MgCl2, 3. Zone cu apă de tip NaHCO3,

4. Zone cu apă de tip NaSO4

Fig. 2.5 Hartă a distribuției apei mineralizate în Platforma Moesică (după Gh. Palade și C. Trifulescu) – Mineralizații cuprinse între: 1. >100 g/l, 2. 80 – 100 g/l, 3. 60 – 80 g/l, 4. 60 – 40 g/l, 5. 40 – 20 g/l, 6. <20 g/l

Capitolul 3. Istoricul cercetărilor în regiune

Industria de petrol din România începe cu câteva repere importante: iluminatul străzilor cu lămpi de petrol în 1856, înființarea Biroului Geologic în 1882 și a Companiei Steaua.

În perioada 1903 – 1914 s-au înființat o serie de companii petroliere cu specific extractiv și de rafinărie: Standard Oil, Concordia, Unirea Aquila Franco – Română, Astra Română, în cadrul cărora s-au utilizat tehnologii specifice extracției la Moreni și Sărata Monteoru.

În 1906 a fost fondat Institutul Geologic al României.

Anii 1950 – 1951 au reprezentat un moment foarte important în istoria cercetării Platformei Moesice deoarece au avut loc două evenimente importante: organizarea corespunzătoare a activității de prospecțiune și explorare a teritoriului românesc în 1950 și descoperirea primului zăcământ de petrol, la Tiulenovo, în sectorul bulgar al Platformei Moesice, în 1951.

Acești ani delimitează două etape principale în cercetarea Platformei Moesice.

Prima etapă, cea anterioară datei amintite, este caracterizată prin puține lucrări și studii. De menționat sunt forajele de la Mărculești și Filaret. Forajul de la Mărculești a fost primul foraj efectuat în Platforma Moesică și a fost efectuat în anul 1896, până la adâncimea de 785 m, oprit în Cretacic. Forajul de la Filaret a fost terminat 11 ani mai târziu, până la adâncimea de 1003 m, oprit în Sarmațian. În anul 1907, Gheorghe Munteanu Murgoci a publicat atât rezultatul acestor sonde, cât și geologia Câmpiei Române.

În 1911 a apărut prima sinteză tectonică a teritoriului românesc, în care Murgoci a precizat și prezența vorlandului carpatic. În 1914, Mrazec a individualizat Platforma Moesică ca unitate de vorland sub numele de Câmpia Română.

În anul 1918, Ionescu – Argetoaia publică lucrarea referitoare la Pliocenul din Oltenia. În teza de doctorat în geografie, din 1902, a lui Emmanuel de Martonne, se găsesc informații despre depozitele cuaternare și pliocene ale Platformei Moesice.

În 1939, Iulian Gavăt, a abordat relațiile tectonice dintre subcarpați și câmpie. Acesta consideră că între aceste două unități se realizează o trecere gradată, de la regimul cutat al stratelor la cel cvasiorizontal.

Institutul Geologic și societățile petroliere Astra Romană, Româno – Americană și Steaua Română prezintă un interes deosebit față de marginea nordică a platformei, catre sfârșitul primei etape. Acest interes a fost exprimat prin efectuarea unor prospecțiuni gravimetrice, magnetometrice, electrometrice și chiar seismice, pentru a urmari extinderea spre sud a zonei cutelor diapire, și nu pentru a verifica potențialul petrolifer al Platformei Moesice.

În 1927 compania Schlumberger a efectuat primul carotaj electric în România.

În perioada 1948 – 1949 au luat ființă compania petroliferă Muntenia și primele centre de cercetare – proiectare la Ploiești, Câmpina și București.

A doua etapă este cea mai importantă și ar putea fi numită „etapa cercetărilor organizate pentru hidrocarburi”. Această etapă debutează prin elaborarea de către Preda, Pătruț și Molnar a unor hărți litofaciale și structurale privind formațiunile și regiunile de interes petrolifer, hărți care cuprind și Platforma Moesică.

După 1955, s-a inițiat un program de cercetare sistematică a formațiunilor cu potențial petroligen în Platforma Moesică.

Grigoraș, în 1955, pe baza studiilor și sintezelor anterioare a elaborat un proiect care a condus la descoperirea zăcământului de petrol la Ciurești, forajul 105.

În intervalul 1956 – 1963, I. Leontescu, O. Bolgiu, Gr. Popescu, Fl. Olteanu, N. Grigoraș, J. Gherman, A. Ciupagea, I. Stănculescu, A. Stoicescu, I. Pătruț, I. Cristea, Fl. Ariton, S. Cristache, Gh. Dumitrescu, V. Șuler, M. Molnar, T. Doicin, O. Dicea, G. Popa etc. au elaborat memorii geologice privind săparea unor sonde de prospecțiune sau explorare aparținând structurilor: Balta Albă, Ghercești, Călărași, Balș, Cartojani, Craiova, Urziceni, Videle, Dăbuleni, Slobozia, Săpunari, Merișani, Malu Mare, Vulpeni, Iancu Jianu, Făurei, Humele, Bibești. Zăcămintele de petrol și gaze au fost puse în evidență prin intermediul forajelor de medie și de mare adâncime.

În perioada 1964 – 1975, geologilor enunțați mai sus li s-a alăturat: V. Baldovin, Gh. Palade, V. Voinea, S. Popescu, V. Enache, G. Stănculescu, T. Bucu, E. Vasilescu, N. Ionescu, I. Rădulescu, C. Barbu, V. Moise, C. Paraschiv, I. Bucur, care au întocmit: memorii geologice privind săparea unor sonde de referință în faza de prospecțiune sau explorare pentru hidrocarburi, rapoarte și proiecte geologice privind săparea unor sonde la adâncimi mari, proiecte de exploatare a zăcămintelor de petrol și/sau gaze. Activitatea de prospectare sau de extindere a rezervelor descoperite a acoperit mare parte din câmpurile petrolifere din Platforma Moesică cum ar fi: structurile Ciurești, Mizil, Zăvoaia, Florica, Periș, Buzescu, Bălcescu, Lehliu, Slobozia, Optași, Livada, Colelia, Ileana, Boldești etc.

Numărul de câmpuri petrolifere descoperite după 1978 sunt 25 și rezervele lor sunt mai mici în comparație cu descoperirile inițiale.

Diversificarea domeniilor de activitate a condus la creșterea gradului de cunoaștere al formațiunilor din Platforma Moesică, implicit la descifrarea condițiilor geotectonice – structurale care au controlat evoluția platformei.

Rapoartele, studiile și sintezele elaborate pe parcursul a peste trei decenii de activitate s-au bazat pe analiza datelor provenite din foraje (diagrafii geofizice, carote mecanice) și integrarea acestora cu date de laborator (petrofizice, geochimice, petrografice, micro și macro paleontologice). Inițial, formațiunile geologice aparținând sedimentarului Platformei Moesice au fost separate prin intermediul diagnosticării litologice, biostratigrafice și petrografice, numai din punct de vedere descriptiv fără recunoașterea proceselor dinamice. Din aceste motive, nu se poate face o evaluare a stadiului de cunoaștere al platformei pe domenii de strictă specialitate, cum ar fi definirea stratotipurilor, identificări taxonomice, reconstituiri sistemice, istorie diagenetică, potențial petroligen etc.

Pentru a avea totuși o imagine asupra eforturilor depuse în continuare și a principalelor rezultate obținute, se va încerca o succintă prezentare pe domenii de activitate: cartare geologică, prospecțiuni geofizice, prospecțiuni geochimice, prospecțiuni cu foraje de mică adâncime, foraj de medie și mare adâncime, studii și sinteze.

În sectorul dobrogean al Platformei Moesice și, izolat, în sectorul valah, s-au executat cartări geologice la scara 1:20.000 și 1:100.000.

Prospecțiunile geofizice s-au realizat cu ajutorul metodelor gravimetrice, seismice, magnetometrice. Măsurătorile electrometrice s-au efectuat pe suprafețe restrânse ale platformei.

Prospecțiunile gravimetrice au fost realizate de societăți cum ar fi: „Astra Română", „Româno-Americană" și ,,Steaua Română. Inițial, măsurătorile au avut caracter regional, după care li s-au imprimat un caracter de semidetaliu. Interpretarea rezultatelor obținute a fost realizată de către Institutul de Geologie și Geofizică. Aceste rezultate au fost exprimate prin hărți Bouguer. În Geodezie și Geofizică, anomalia Bouguer (numită după Pierre Bouguer) este o anomalie gravitațională, corectată pentru înălțimea la care se măsoară și pentru atracția terenului. Corecția înălțimii dă o anomalie gravitațională în aer liber. Aceste hărți au pus în evidență două zone, una nordică și alta sudică, cu regimuri gravimetrice diferite. Valorile izogalelor din zona nordică descresc, distribuția lor fiind mai liniștită. Aici nu se remarcă anomalii importante. Pe de altă parte, în zona sudică există anomalii de mare intensitate, fiind un regim gravimetric puternic perturbat.

Metoda de bază în investigarea geofizică a formațiunilor de interes pentru hidrocarburi a fost prospecțiunea sesimică. Această prospecțiune, la grad de semidetaliu și de detaliu, a fost efectuată pe toată suprafața Platformei Moesice. Profilele seismice s-au realizat cu diferite tehnici de investigare și prelucrare: între anii 1951 – 1961 cu stații oscilografice, între anii 1961 – 1973 cu stații analogice, iar din 1973 s-a utilizat tehnica digitală, obținându-se, astfel, informații suplimentare și îmbunătățite.

Primele măsurători magnetometrice au fost făcute în anul 1772 fiind legate de nevoia unităților armate de a cunoaște valoarea elementelor câmpului magnetic terestru. Cercetările cu aplicație la industria extractivă au fost începute mai târziu, de vechile societăți petroliere, apoi continuate de Comitetul Geologic și de Ministerul Petrolului.

Prospecțiunile electrice au fost utilizate pentru a cerceta o parte din suprafața platformei. Acestea au fost realizate cu ajutorul metodei sondajelor electrice verticale.

Prospecțiunile geochimice s-au realizat, în special, pentru zonele caracterizate de grosimi reduse ale depozitelor sedimentare. S-a ajuns la concluzia că rezultatele acestei metode nu pot fi considerate concludente, deoarece cu ajutorul forajelor s-a constatat că ele nu se suprapun întotdeauna unor zăcăminte de hidrocarburi exploatabile. Atunci când se suprapun, sunt susținute de date seismice certe.

Forajul de mică adâncime constituie o altă metodă de cercetare a formațiunilor geologice, utilizat mai ales în zonele caracterizate prin grosimi reduse a depozitelor neogene. Primul foraj de mică adâncime a fost efectuat la Balș, după care acestea s-au extins în toată Oltenia. Au mai fost efectuate foraje de mică adâncime în zona de la sud de București, în sectorul Moara Vlăsiei – Urziceni, zona Lehliu – Slobozia, promontoriul Bordei Verde, zona de la vest și sud-vest de Brăila și Insula Mare a Brăilei. Acest tip de foraj a permis determinarea vârstei unor formațiuni și descoperirea unor zăcăminte de petrol.

În 1955, prin forajul de medie și mare adâncime, s-au pus în evidență zăcămintele de la Ciurești, Iancu Jianu, Sâmnic – Ghercești, Cârtojani, Videle etc. Deoarece s-au descoperit zăcăminte noi de petrol și gaze, în decursul ultimilor ani s-au săpat peste 7000 de sonde, una dintre cele mai adânci fiind sonda 922, Ghergheasa, care atinge adâncimea de 6204 m.

Cercetările sedimentologice, mineralogice și geochimice au oferit posibilitatea stabilirii proprietăților petrofizice ale rocilor, studiul microfaciesurilor formațiunilor geologice de interes, diagnosticarea rocilor posibile generatoare de hidrocarburi și completarea criteriilor de determinare a vârstei depozitelor traversate de sonde. Rezultatele acestor cercetări au fost utilizate și la elaborarea studiilor paleoecologice.

În ceea ce privește geologia zăcămintelor de hidrocarburi au apărut mai multe studii, primul aparținând lui N. Grigoraș, în 1961. În 1975 apare monografia scrisă de Paraschiv, intitulată “Geologia zăcămintelor de hidrocarburi din România”, în care sunt descries zăcămintele reprezentative pe formațiuni.

În ceea ce privește biostratigrafia, unii cercetători au elaborat mai multe lucrări științifice: în 1960, Paucă și Patrulius au publicat o lucrare referitoare la studiul paleontologic al depozitelor albiene de la Giurgiu; în 1963, Balteș și Beju subliniază rolul criteriului microfloristic în orizontarea depozitelor sedimentare din fundamentul Câmpiei Române; în 1964, apare lucrarea publicată de Costea și Comșa referitoare la microfauna Cretacicului inferior și la limita Jurasic – Cretacic; în 1968, Murgeanu și Spasov aduc primele argumente macrofaunistice (graptoliți) în favoarea admiterii Ordovicianului în platformă; în 1971, Costea abordează studiul microfaunistic al Albianului, tot în 1971, Spasov elaborează un studiu paleontologic al Devonianului din Platforma Moesică, utilizând, în special, date de pe teritoriul Bulgariei, dar făcând referiri și asupra sectorului de la nord de Dunăre; în 1974, Paraschiv și Muțiu aduc noi argumente paleontologice în favoarea existenței Silurianului și Devonianului la Făurești.

Cercetările biostratigrafice cuprind și alte numeroase lucrări, la fel de importante ca cele menționate mai sus. Toate aceste lucrări științifice au permis determinarea de biocenoze pentru aproape toată suprafața Platformei Moesice, iar pe baza lor a fost posibilă stabilirea vârstei depozitelor traversate de foraje.

O categorie importantă de lucrări este reprezentată de sinteze. O primă sinteză a fost elaborată de Murgeanu și Patrulius, în 1960, care includea Platforma Moesică în rândul platformelor subsidente. În 1963 a apărut, la Cracovia, un rezumat al lucrării întocmite de Murgeanu și Patrulius despre Paleozoicul Platformei Moesice. În 1965, Oncescu a elaborate “Geologiei României”, care cuprinde referințe asupra formațiunilor geologice de adâncime din Câmpia Română. În 1973, Barbu publică teza sa de doctorat despre Paleozoicul din estul Platformei Moesice, ținându-se seama, în special, de datele geofizice. Altă lucrare de sinteză a fost elaborată de Paraschiv, în 1974, în care se prezintă stratigrafia Devonianului și a Carboniferului la vest de râul Argeș. În 1975, Mutihac și Ionesi au publicat “Geologia României”, în care un capitol este doar despre Platforma Valahă.

Lista lucrărilor și a sintezelor menționate mai sus reprezintă numai o mică parte a lucrărilor elaborate în decursul a multor ani de activitate de către geologii, geofizicienii, inginerii de foraj și de extracție din industria extractivă și din învățământ.

În ceea ce privește structura Făurești Nord, conturarea imaginii structurale a zonei s-a realizat prin interpretarea mai multor profile seismice 2D înregistrate în perioada 1974 – 1983. În urma procesării și interpretării datelor obținute, s-a realizat conturarea imaginii structurale de ansamblu a zonei, evidențiându-se prezența unor posibile capcane la nivelul Doggerului inferior.

Capitolul 4. Cadru geologic general

4.1. Stratigrafia regiunii

Platforma Moesică este delimitată la nord de Depresiunea Getică, de zona cutelor diapire, în nord-est de Dobrogea de Nord, în est de Marea Neagră, în sud de Munții Balcani, iar în vest de Carpații Meridionali.

Pe teritoriul României, Platforma Moesică este divizată în trei compartimente: Valah, Sud-Dobrogean și Central-Dobrogean, care sunt de fapt subunități tectonice mărginite de accidente tectonice transcrustale majore.

Cele trei compartimente, cu caracteristici litologice și structurale diferite, sunt delimitate astfel: compartimentul Valah – Falia Pericarpatică, Dunăre și Falia Intramoesică, compartimentul Sud-Dobrogean – Falia Pericarpatică, Falia Intramoesică, Falia Capidava-Ovidiu și frontiera, compartimentul Central-Dobrogean – Falia Pericarpatică, Falia Capidava-Ovidiu și Falia Peceneaga-Camena.

Fig. 4.1 Tipurile de soclu din Platforma Moesică (după Săndulescu, 1984; Visarion et al., 1988, Ionesi, 1994)

I – soclu Valah; II – soclu Sud-Dobrogean; III – soclu Central-Dobrogean

În prezenta lucrare se face referire doar la spațiul dintre Falia Intramoesică la nord-est și Dunăre la sud de pe teritoriul României, care după Mutihac și Ionesi (1979) corespunde Platformei Valahe.

Cu ajutorul metodelor geofizice și prin foraje, s-au putut evidenția ciclurile majore de sedimentare, vârsta formațiunilor, caracterele litofaciale, aranjamentul structural al stratelor și evoluția geologică a platformei.

4.1.1. Fundamentul Platformei Valahe

Cele mai vechi elemente care participă la constituirea soclului Platformei Moesice sunt svecofeno – carelidele, de tipul celor din Platforma Europei Orientale, remobilizate în procese tectonice și metamorfice cadomiene. Remobilizarea hercinică a avut efecte mai curând asupra cuverturii platformei, fără a implica soclul acesteia (Săndulescu, 1984).

În Platforma Valahă, soclul a fost întâlnit în puține foraje de mare adâncime. Aici au fost găsite roci metamorfice retromorfozate, care sunt probabil precambriene.

Cu ajutorul datelor geofizice (Visarion et al., 1981), se admite că în compartimentul Valah al Platformei Moesice alcătuirea soclului este oarecum distinctă față de cea a compartimentelor dobrogene.

În partea de nord-vest a platformei este Pragul Oltean (Balș – Slatina – Optași), în partea de est este o zonă mai ridicată la Însurăței, Țăndărei și Bordei Verde și o altă zonă ridicată în zona Promontoriului Nord Dobrogean (structura Matea și Țepu).

Datele sporadice din foraje s-au corelat cu deducții pe baza zonelor limitrofe cum ar fi Carpații Meridionali și extensii ale Dobrogei sudice.

Soclul eterogen înseamnă:

În vest sunt mezometamorfite majoritar retromorfozate străbătute de granite

În est este o prelungire a șisturilor verzi, adică epimetamorfite din Dobrogea centrală

În sud și sud – est sunt mezometamorfite de tip Palazu (Krivoi Rog)

În zona de nord a Olteniei avem mezometamorfite retromorfozate găsite pe un fundament mai ridicat, reprezentat de Pragul Oltean, la vest de Olt, pe aliniamentul Dioști – Balș – Slatina – Optași. Mezometamorfitele sunt reprezentate prin amfibolite, șisturi cloritoase – cuarțitice, clorito – șisturi cu porfiroblaste de albit, fiind străbătute de magmatite intermediar acide, gen granite. Mai sunt prezente și tafrolite, gen gabbrouri și metadiorite. Într-o încercare de analogie cu aflorimentele Carpaților Meridionali, aceste metamorfite se aseamănă unui ciclu de mezometamorfite prebaikalian. Se consideră că ocupă jumătatea vestică a platformei.

Către nord – est, șisturile verzi, adică epimetamorfite baikaliene (Proterozoic superior – Cambrian) au fost întâlnite la Țăndărei, Bordei Verde și Însurăței.

În sud – estul platformei, la sud de falia Capidava – Ovidiu , se presupune un fundament de mezometamorfite precum cel întâlnit la Palazu care la rândul său era raportat fundamentului ce se ridică în Ucraina, la Krivoi Rog.

În sectorul Valah al platformei se remarcă o serie de particularități ale soclului date de prezența unor intruziuni granitice hercinice care străbat o parte a cuverturii sedimentare. Prezența acestora denotă o mobilitate accentuată a soclului compartimentului Valah, cel puțin în sectorul ridicării Craiova – Balș – Optași.

Deoarece cuvertura sedimentară începe cu depozite cambrian-ordoviciene, vârsta consolidării soclului este evident preordoviciană.

4.2.2. Cuvertura Platfomei Valahe

Într-o lucrare din 1977, Paraschiv afirma că, sub aspectul dispoziției structurale, cuvertura sedimentară a Platformei Moesice, la scară globală, poate fi divizată în două subetaje: unul inferior, cu formațiuni paleozoice, și altul superior, cu formațiuni mezozoice și cenozoice. Depozitele permiene și cele triasic inferioare realizează tranziția între subetajele respective.

Cuvertura Platformei Moesice se dezvoltă pe aproape toată suprafața platformei și debutează în toate compartimentele sale cu depozitele detritice ale Ordovicianului și poate chiar ale Cambrianului superior și sfârșind cu depozite atribuite Neogenului superior sau Pleistocenului.

Ca urmare a mișcărilor oscilatorii, se pot separa 4 megacicluri de sedimentare:

Cambrian – Westphalian, unde putem vorbi de:

Seria detritică inferioara (Cambrian – Eifelian)

Seria carbonatic – evaporitică (Givetian – Visean)

Seria detritică superioară (Namurian – Westphalian)

Permo – Triasic, unde putem vorbi de:

Seria detritică roșie inferioară (Permian superior – Werfenian)

Seria calcaro – dolomitică (Anisian – Ladinian)

Seria detritică roșie superioară (Triasic superior)

Liasic superior (Toarcian) – Senonian

Seria clastică inferioară (Liasic superior – Dogger)

Seria carbonatică superioară (Jurasic superior – Cretacic)

Badenian superior – Pleistocen

Se poate spune că platforma a suportat basculări, rigidizări care s-au produs după Proterozoic superior. Platforma Valahă este o platformă epipaleozoică cu o tectonică în blocuri ridicate de tip horst și coborâte de tip grabben. Pe blocurile ridicate sunt suite incomplete, iar pe cele coborâte sunt suite mai groase și complete.

Ciclul Cambrian – Westphalian, cuprinde depozite variate ce pot fi grupate în 3 serii:

Grupul detritic inferior (Cambrian – Eifelian) sau grupul de Ialomița cuprinde în bază o succesiune litologică preponderent detritogenă mai grosieră, “formațiunea de Mangalia” (Cambrian – Ordovician – Silurian), o succesiune litologică preponderent argilitică la partea mediană, “formațiunea de Țăndărei” (Ordovician superior – Silurian – Devonian inferior) și o succesiune litologică grezo-silicioasă la partea superioară, “formațiunea de Smirna” (Eifelian).

Grupul carbonatic-evaporitic (Givetian – Visean) reprezentat de “formațiunea de Călărași”, predominant constituită din roci de precipitație chimică (calcare, dolomite, evaporite) care cumulează grosimi care depășesc adesea 800 m. Faciesul carbonatic-evaporitic al acestui termen se extinde pe parcursul Devonianului mediu – Givetian, al Devonianului superior și Carboniferului inferior.

3. Grupul detritic superior (Namurian – Westphalian) constituit din “formațiunea de Vlașin”, reprezentată printr-un complex interstratificat de argile, gresii, calcare si vulcanite în care se întalnesc gipsuri, anhidrite si uneori cărbuni. Grosimea totală a stivei sedimentare a acestui termen atinge peste 500m în zona central-sudică la Vlăsin și variază între 100 si 400m în zona nordică la Braniște, Coțofeni și Răcari.

Fig. 4.2 Lito și biostratigrafia ciclului Cambrian superior – Westphalian (din Ionesi, 1994)

Cambrianul este descris prin două foraje, unul la Mitrofani, în nord – vestul platformei, iar celălalt la Hăbești. S-au găsit argilite negre, siltice, micacee, gresii calcaroase cu trilobiți. R. Muțiu (1991) a stabilit o asociație cu Lingulella feruginea, Triplagnostus praecurrens, Paradoxides paradoxissimus, P. cf. pinus, P. cf. gracilis, Peronopsis fallax, Eccaparadoxides cf. oelandicus, care indică vârsta Cambrian mediu. Aceste depozite sunt denumite de R. Muțiu ca formațiunea de Hăbești – Mitrofani, însă din punct de vedere litologic, ele reprezintă partea inferioară a formațiunii de Țăndărei.

Ordovicianul cuprinde gresii cuarțitice și argilite în grosime de câteva sute de metri cu extensie pe toată platforma și o formațiune lutitică de 300 m de marne, șisturi argiloase, verzulii din cauza glauconitului. Această formațiune s-a găsit în forajele de la Bordei Verde, unde au fost identificate, în partea inferioară exemplare de Didymograptus hirudo, D. cf. extensus, care indică vârsta Arenigian. La partea superioară au fost găsite acritarche și chitinozoare cum ar fi Baltisphaeridium hisutoides, B. trifurcatum, Lagenochitina magnifica, ele fiind caracteristice Ordovicianului superior.

Siluarianul este alcătuit dintr-o serie argilo – siltică cu intercalații de marne, calcare, gresii calcaroase și tufuri bazice, cu grosimi cuprinse între 150 – 1200 m. În aceste sedimente au fost identificate foraminifere, ostracode, brachiopode, bivalve, nautiloidee și graptoliți cum ar fi: Monograptus priodon, Pristiograptus dubius, Bohemograptus bohemicus, Linograptus posthumus. În vestul platformei, Ludlovianul se îngroașă la 1200 m în zone de subsidență mai activă.

Devonianul inferior este fie continuu, fie discontinuu peste Silurian, ceea ce indică o regresiune. Din punct de vedere litologic, este alcătuit din clastite cum ar fi argilite negre în suită de 900 de m, treptat întâlnindu-se și gresii.

Devonianul mediu este alcătuit dintr-un complex arenitic de gresii silicioase cu microconglomerate și argilite intercalate. Complexul grezos este în toată platforma cu grosimi de 200 – 300 m.

În Devonianul superior se trece la un mediu carbonatic reprezentat prin calcare și dolomite, evaporite sulfatice, gresii și argile. În baza seriei carbonatice sunt dolomite, după care se trece la calcare dolomitice bituminoase cu intercalații evaporitice, care însumate au grosimea de 1000 m. Spre topul Devonianului sunt calcare organogene, criptocristaline cu foraminifere.

Carboniferul inferior începe cu o formațiune calcaroasă descrisă din forajele dinspre nordul și nord – estul platformei. Pe sectoare ridicate, suita e mai subțire și incompletă, iar pe sectoare coborâte grosimea este de 1200 m. Apar diverse calcare subnodulare, organogene cu brachiopode, foraminifere și conodonte.

Carboniferul mediu este alcătuit dintr-o formațiune clastică, larg răspândită în zonele depresionare la vest de Călărași. Seria este mai groasă în depresiuni, iar în zonele mai ridicate, cum ar fi Pragul Oltean, poate lipsi. În Depresiunea Roșiori – Alexandria cuprinde gresii, argilite, tufite, calcare organogene, cărbune. Adesea se întâlnesc structuri oblice de curent. În baza formațiunii detritice s-u găsit formanifire și spori ce sugerează Namurian. Către top sunt conodonte ce indică Westphalian.

În concluzie, sedimentarea ciclului Cambrian – Westphalian a fost inițial epiclastică, după care a urmat o sedimentare carbonatică, de șelf. Această sedimentare s-a încheiat tot cu roci epiclastice. După Westphalian a fost o exondare a întregii platforme, corelabilă cu faza asturică, fiind menținută până în Permian.

Ciclul Permian – Triasic, cuprinde trei lito-unități principale (I.Patrut, 1961, N. Grigoraș, 1961, M. Popescu, 1965, D. Paraschiv, 1967, 1982):

Seria detritică roșie inferioară reprezentată de “formațiunea de Roșiori” (Permian superior – Werfenian), cuprinde o succesiune litologică heterogenă, cu numeroase variații laterale de facies, în care se separă: complexul inferior sedimentar – vulcanogen de Ciurești (Permian superior), orizontul mediu grezos de Brădești (Werfenian inferior), urmat de orizontul superior pelitic de Viișoara (Werfenian superior).

Prezență fosilelor în această formațiune este săracă. În cuprinsul orizontului mediu și superior este cunoscută o fitocenoză cu Lumbadispora sp., Alisporites cymbatus, Limitisporites rectus.

Seria calcaro-dolomitică reprezentată de “formațiunea de Alexandria” (Anisian – Ladinian) cuprinde o succesiune în facies carbonatic, alcătuită în bază din calcare uneori organogene, calcare dolomitice și dolomite, iar către partea superioară din marne dolomitice, anhidrite, sare, cărora li se asociază roci detritice cu ciment dolomitic sau anhidritic.

În rocile carbonatice au fost găsite ostracode cum ar fi Bairdia anisia, Darwinula fragilis, conodonte, bivalve, foraminifere cum ar fi Trocholina acuta, Globigerina ladinica, dar și fitocenoze cum ar fi Angustisulcites grandis, Triadispora epigone, Ovalipollis ovalia.

Seria detritică roșie superioară reprezentata prin “formațiunea de Segarcea” (Triasic superior) dezvoltată în facies predominant detritic în care participă argile, gresii și microconglomerate roșii brune, asociate cu roci evaporitice și calcare. În zona Slatina – Craiova sunt prezente roci magmatice efusive bazice (bazalte, melafire, diabaze), piroclastite si cinerite.

A avut loc producerea de manifestări efuzive cu roci bazice și acide, însoțite de piroclastite, în timpul acumulării celor trei formațiuni: formațiunea de Roșiori, formațiunea de Alexandria și formațiunea de Segarcea. Au avut loc două faze de erupții:

Cu roci efuzive bazice cum ar fi bazalte, andezite bazaltice

Manifestări de riolite și și roci filoniene hipoabisale

În Permianul inferior, arealul Platformei Moesice suferă o exondare generală fiind afectat de procese de eroziune diferențiată. Permianul, prin constituția sa, are evidente afinități cu primul ciclu de sedimentare, motiv pentru care va fi luat în discuție în prezentarea acestuia din urmă.

Depozitele mezozoice din Platforma Moesică, s-au acumulat pe parcursul a două cicluri majore de sedimentare, primul care începe în Permian și se încheie în Triasicul superior urmat de ciclul Liasic superior – Senonian.

Fig. 4.3 Lito și biostratigrafia Permo – Triasicului (din Ionesi, 1994)

Niveluri de sare: 1 – Cartojani; 2 – Chiriacu; 3 – efuziuni de bazalte și spilite; 4 – riolite; 5 – bazalte

Permianul începe în bază cu un complex lutitic, transgresiv pe ciclul Cambrian – Westphalian, și cuprinde argile negricioase în depresiuni, iar pe zonele mai ridicate apar grezoconglomerate, gresii anhidritice, dolomite, marnocalcare. Către nord se asociază cu vulcanite, gen riolite, bazalte, structuri tafrogene de orientare est – vest. Din totalul seriei roșii, complexul are aproape 2000 m. Nu are fosile, dar stă sub Triasic inferior.

Triasicul apare în facies german (Buntsandstein, Muschelkalk, Keuper, Rhetian) și cuprinde o bună parte din suita roșie inferioară.

Triasicul inferior este încadrabil în suita roșie inferioară și cuprinde gresii silicioase, argilite roșcate, lutite roșii cu anhidrite. În Depresiunea Roșiori – Alexandria are 800 m. Vârsta se acordă după palinomorfe.

Triasicul mediu cuprinde un episod carbonatic și anhidritic. Apar diverse calcare și marnocalcare care alternează cu argile și anhidrite. Grosimea însumată a suitei este de 1000 -1200 m. Arealul de maximă dezvoltare se află la vest de aliniamentul Călărași – București. Vârsta este dată după brachiopode (Terebratulla prepunctata) și conodonte.

Triasicul superior este alcătuit dintr-o serie clastică roșie superioară care înseamnă o alternanță de arenite cu marne, marnocalcare și subordonat intercalații evaporitice, sulfatice și carbonatice. Această serie însumează 900 – 1200 m. În Depresiunea Roșiori – Alexandria predomină faciesuri mai fine, lutitice, iar în zonele marginale, mai ridicate sunt depozite mai arenitice, grezoase, cuarțoase. Vârsta este apreciată după foraminifere, spori și ostracode.

Ciclul Liasic superior (Toarcian) – Senonian

După exondarea kimmerică veche, spațiul valah s-a stabilizat, s-a peneplenizat. Crește rigiditatea platformei, iar compartimentele sunt mai puțin diferențiate în horst și grabben. Comportamentul solidar determină înaintări și retrageri față de o zonă central – vestică. Există treceri laterale de la faciesuri recifale l faciesuri marine terrigene, uneori tranziții către faciesuri lagunare.

Sedimentarul Jurasic – Cretacic al platformei a fost separat (D. Paraschiv, 1979) în două unități litologice majore:

Seria clastică inferioară constituită din “formațiunea de Balș” (Liasic superior -Dogger), reprezintă o succesiune litologică cu distribuție areală largă și grosimi variabile, mai mari în zonele depresionere Craiova – Băilești și Alexandria – Roșiori. Pe baza alcătuirii litologice, această succesiune a fost subîmparțită (D. Paraschiv, C.Vinogradov, 1982) în două complexe: unul inferior arenitic (Toarcian – Bajocian) și unul superior lutitic (Bathonian – Callovian).

Seria carbonatică superioară (Jurasic superior – Cretacic) este reprezentată de formațiuni predominant calcaroase, care se extind în intervalul Malm – Cretacic. Aceste depozite traversate cu un număr mare de sonde săpate în sectorul vestic și central – estic al platformei, acumulează grosimi cuprinse între 300 si 1500m.

Jurasicul este prezent prin Liasicul superior (Toarcian), Dogger și Malm.

Succesiunea sedimentară începe cu Toarcianul în partea de vest, iar în partea de est cu Bathonianul, deoarece transgresiunea mării s-a produs de la vest la est.

Doggerul începe în bază cu o alternanță de gresii calcaroase cu evaporite sulfatice și lutite. Grosimea atinge 600 m lângă Craiova de unde scade spre est și vest. Suita Doggerului se încheie cu dolomite și gresii calcaroase. Depozitele sedimentare care conțin Bositra buchi, Sigaloceras calloviense, Macrocephalites macrocephalus, Lunuloceras compresus etc. aparțin etajelor Bajocian, Bathonian și Callovian (R. Muțiu, 1966, 1967).

Malmul este preponderent calcaros, cu grosimea depozitelor cuprinsă între 300 – 1000 m. Etajele Oxfordian și Kimmeridgian sunt reprezentate prin calcare organogene și calcare bioclastice. Tithonicul este descris ca o serie de calcare, calcare dolomitice sau bioclastice individualizate în două biofaciesuri: unul pelagic și unul recifal.

În Kimmeridgianul superior și Tithonic, în partea central – vestică este o sedimentare pelagică cu marne cu Saccocoma, Cadosia carpathica, Calpionella alpina, Haploceras elimanum, Taramelliceras gibbosum, Punctaptychus punctatus, în timp ce pe marginile de vest și sud este o sedimentare neritică, de șelf cu organisme constructoare de recifi cum ar fi corali și alge (Clypenia jurassica), foraminifere, ostracode, gasteropode (Pteroceras, Natica).

Fig. 4.4 Distribuția faciesurilor în Kimmeridgianul superior – Tithonic (prelucrare după C. Vinogradov et al., 1978; din Ionesi, 1994)

I – facies pelagic; II – facies de șelf; III – uscat; –x – x – aliniamente recifale

Cretacicului îi revin depozite cu caracteristici litologice asemanatoare cu cele ale depozitelor jurasice. În aria Depresiunii Centrale avem calcare fine pelagice, care spre margini trec la un facies neritic – recifal. În estul platformei, găsim în baza Cretacicului un facies dulcicol care se numește facies de Weald.

Cretacic inferior:

Neocomian – are dezvoltare completă în centrul platformei și este alcătuit dintr-un facies pelagic cu infuzori și tintinnide care lateral poate să treacă la un facies calcaros neritic cu miliolide și la extremități calcare cu intraclaste.

Barremian – are loc o retragere a apelor astfel încât zonele ridicate din est sau vest devin emerse. Sedimentarea continuă în aria centrală , unde găsim calcare micritice.

Aptian – are loc regresiunea maximă și numai în mijlocul depresiunii (Depresiunea Roșiori) găsim gresii calcaroase cu orbitoline. În restul platformei sunt depozite continentale.

Fig. 4.5 Distribuția faciesurilor în intervalul Berriasian – Aptian inferior (după I. Pătruț et al., 1983; din Ionesi, 1994)

I – facies pelagic; II – facies de șelf; III – facies cu argile multicolore și gips; IV – facies de șelf din Barremian superior – Aptian inferior; V – uscat

Albian – a avut loc expansiunea marină dinspre est spre vest. Astfel, în partea estică apare Albianul inferior și mediu, iar în partea vestică apare Albianul superior. Grosimea maxima a depozitelor albiene este în Depresiunea Roșiori și atinge 300 m.

Albian inferior – suita este reprezentată printr-un facies grezos glauconitic cu Leymeriella regularis, L. tardefurcata;

Albian mediu – este alcătuit din gresii și marne cu Hoplites dentatus, Anahoplites planus;

Albian superior – este alcătuit din marne cu intercalații de gresii cu Marinella miliaris, Lechites gaudini, Mortoniceras inflatum.

Cretacic superior:

Cenomanian – este alcătuit din marne compacte închise la culoare cu intercalații de gresii, iar în est mai apar nisipuri și gresii glauconitice. Apar foraminifere cum ar fi Rotalipora appenninica, Rotalipora cushmani și spori.

Turonian – este alcătuit din marne, marnocalcare cretoase ce conțin amonitul Hammites nodosoidea și foraminifere cum ar fi Globotruncana marginata, Praeglobotruncana imbricata. Turonianul este dispus concordant.

Senonian – compus din etajele Coniacian, Santonian, Campanian și Maestrichtian, încheie suita Cretacicului. În vest este alcătuit din marne cu foraminifere tronconice, iar către est sunt calcare cretoase cu accidente silicioase. Pe alocuri este erodat și numai în zonele depresionare atinge 40 – 50 m grosime.

Fig. 4.6 Biostratigrafia Senonianului, Paleocenului superior și Eocenului (din Ionesi, 1994)

Faza laramică (Cretacic – Paleogen) din ariile labile a dus la exondarea domeniului valah. Această situație a durat până în Miocenul superior (Tortonian – Sarmațian) cu excepția a două sectoare: unul la sud de Craiova (Segarcea – Dăbuleni) și alt sector la sud de Sobozia – Urziceni, unde, acumularea de sedimente a continuat și în timpul Eocenului.

Eocenul este transgresiv peste Senonian și suportă discordant Sarmațianul. La sud de Craiova este alătuit din marne cenușii, marnocalcare și gresii cu grosimi cuprinse între 20 – 250 m. La sud de Slobozia – Urziceni, acesta este alcătuit din marne cenușiu – verzui, calcare marnoase cu intercalații de calcare grezoase. Eocenul din Oltenia se situează în prelungirea nordică a Depresiunii Lomului, iar în estul platformei, depozitele asemănătoare țin de bazinul Depresiunii Varna care se extinde prin Dobrogea, până la nord de Dunăre (după D. Paraschiv, 1979).

Ciclul Badenian superior – Pleistocen

După lunga exondare postcretacică, în Badenian este o invazie marină dinspre avanfosa carpatică. În sectorul de sud – est apele vin din Dobrogea. Bazinul Dacic are ca sursă de alimentare orogenul carpatic, generând depozite de ritmite în strate groase, imature, cu caracter de molasă. Depozitele pentru fiecare etaj sunt mai subțiri decât în avanfosă. În Badenian și între Basarabian și Chersonian au existat scurte întreruperi de sedimentare.

Fig. 4.7 Coloana stratigrafică sintetică a ciclului Badenian – Pleistocen (din Ionesi, 1994)

Badenianul este bine dezvoltat în jumătatea nordică a platformei. În bază apar grezoconglomerate urmate de marne cu intercalații de arenite, gresii glauconitice și evaporite. Argumentarea de vârstă se face prin existența faunei cu Borelis melo, Venus multilamella, Lucina columbella, Chione basteroti, care atestă Badenianul superior (R. Muțiu, 1965, 1967; S. Pauliuc et al., 1979).

Sarmațianul are o litologie arenitică cu argile, siltite și nisipuri cu intercalații de gresii și calcare oolitice. La nord de Craiova s-au acumulat depozite fluvio – deltaice. Pe baza carotelor cu foraminifere, ostracode, gasteropode și bivalve s-a determinat existența etajelor Volhinian, Basarabian și Chersonianului.

Fig. 4.8 Limitele de răspândire Badenian superior – Meoțian (după Atlasul litofacial al Institutului Geologic, 1969)

Volhinian – este întâlnit pe o suprafață mare a platformei, având caracter transgresiv. Din punct de vedere litologic, este alcătuit din nisipuri, siltite, argile, gresii, iar în zonele limitrofe apar și calcare cu Serpula. Vârsta este determinate prin prezența unor asociații cu Ervilia dissita, Plicatiforma plicata, Plicatiforma pseudoplicata, Mactra eichwaldi, Potamides mitralis, Natica catena helicina (G. Rado și R. Muțiu, 1969).

Basarabian – este dispus peste Volhinian, dar și transgresiv peste depozite mai vechi. În zonele mai adânci este alcătuit din argile și siltite, iar în zonele mai puțin adânci din calcare, nisipuri și gresii. Prezența faunei cu Mactra pallasi, Plicatiforma fittoni, Tapes gregarious ponderosus atestă prezența întregului Besarabian.

Chersonian – este prezent numai în partea de vest a platformei (Celaru, Odaia, Turnu Măgurele). Din punct de vedere litologic este alcătuit din nisipuri, marne și siltite cu Mactra bulgarica, Mactra caspia, Mactra orbiculata (T. Brandabur, 1971, V. Lubenescu et al., 1987).

Meoțianul este transgresiv și apare în forajele din nordul platformei, întinzându-se peste Promontoriul Nord Dobrogean către Depresiunea Bârladului. În partea sudică a platformei lipsește. Meoțianul este cunoscut ca rocă rezervor. Este alcătuit din argile, siltite, marne și nisipuri cu intercalații de gresii.

Pe Promontoriul Bordei Verde, Meoțianul stă direct peste fundamental cu șisturi verzi și este alcătuit din argile, gresii și nisipuri.

Ponțianul are caracter transgresiv, iar pe marginea sudică a platformei stă direct peste Sarmațian sau peste depozite mai vechi. Este alcătuit din argile, siltite și marne cu intercalații de nisipuri și gresii, grosimea depozitelor variind între 20 – 800 m. Prezența faunei cu Paradacna abichi, Valenciennius annulatus, Lunadacna lunae, Pseudocatillus pseudocatillus atestă prezența Ponțianului.

Dacianul afloreză în malul drept al Jiului și în apropiere de Strehaia. Este prezent în continuitate de sedimentare peste Ponțian. Dacianul este alcătuit din nisipuri, gresii, microconglomerate cu intercalații de argile în partea inferioară, iar în partea superioară din argile, siltite și marne cu intercalații de nisipuri. Grosimea stivei este variabilă, pornind de la câțiva metri în partea de sud a platformei, ajungând până la 500 m. În Dacianul superior au fost întâlnite strate cu lignit (I. Papaianopol et al., 1987).

Romanianul este alcătuit din două unități litologice: o formațiune inferioară sau formațiunea de Izvoarele și o formațiune superioară sau formațiunea de Cândești.

Formațiunea de Izvoarele este alcătuită din argile și siltite cu intercalații de nisipuri ce conțin o fauna alcătuită din Viviparus bifarcinatus, Viviparus stricturatus, Rytia bielzi.

Formațiunea de Cândești este alcătuită, din punct de vedere litologic, din nisipuri grosiere associate cu nisipuri fine, siltite și argile. Această formațiune aflorează în partea de vest a platformei, grosimea ei variind de la cațiva metri în partea vestică, până la 1000 m în partea de nord – est. Fauna acestei formațiuni este alcătuită din mamifere (Anancus gromovi, Zygolophodon borsoni, Archidiskodon rumanus) și moluște (Viviparus bifarcinatus, Rytia bielzi).

Pleistocenul cuprinde mai multe unități litologice:

Formațiunea de Frătești este alcătuită din nisipuri și pietrișuri, pietrișuri care sunt de origine carpatică, dar și balcanică. Pietrișurile alternează cu argile în partea de est, iar în nord –est și în est feciesul devine pelitic. Grosimea formațiunii variază de la câțiva metri în vest și sud, unde este transgresivă față de formațiunea de Cândești, până la câteva sute de metri în nord – est, unde este în continuitate de sedimentare. Fauna identificată în aceste pietrișuri permite datarea la Pleistocenul inferior.

Formațiunea de Uzunu este alcătuită din depozite nisipoase cu intercalații de siltite și argile, reprezentând un membru al formațiunii de Cândești. Această formațiune apare în partea vestică a platformei, unde după acumularea ei, acest sector devine uscat, peste care s-au acumulat depozite loessoide. Vârsta acestei formațiuni depinde de vârsta formațiunii de Cândești.

Formațiunea de Coconi este alcătuite din depozite lacustre cum ar fi argile, marne și mai rar nisipuri și pietrișuri mărunte. Această formațiune este atribuită Pleistocenului mediu, apare în partea centrală și estică a platformei, iar grosimea ei este cuprinsă între 50 – 200 m.

Nisipurile de Mostiștea apar în partea centrală a platformei, unde s-au depus peste formațiunea de Coconi. Sunt alcătuite din nisipuri fine și mărunte cu intercalații de pietrișuri și au până la 25 m grosime. Cu aceste nisipuri încetează sedimentarea lacustră. Prezența faunei cu moluște (Sphaerium rivicola, Corbicula fluminalis) situează aceste nisipuri în partea bazală a Pleistocenului superior.

Pietrișurile de Colentina are o grosime cuprinsă între 5 – 15 m. Acestea se dezvoltă în terasele Argeșului, iar prezența faunei cu Mammuthus primigenius, Equus germanicus etc., le situează în partea mediană a Pleistocenului superior.

Depozitele loessoide sunt reprezentate de siltite și argile nisipoase gălbui cu intercalații argiloase roșii sau cărămizii și au o grosime cuprinsă între 5 – 40 m. Vârsta depozitelor loessoide diferă în funcție de vârsta substratului: când stau pe nisipuri de Frătești sunt de vârstă Pleistocen mediu și superior, când stau pe nisipuri de Mostiștea și pietrișuri de Colentina sunt de vârstă Pleistocen superior.

Depozitele de terasă s-au format în urma mișcărilor radiare pozitive din Pleistocen, în partea vestică a platformei. Concomitent cu nisipurile de Mostiștea s-a format terasa superioară, în timp ce terasa inferioară corespunde cu formarea pietrișurilor de Colentina.

Depozitele de dune sunt alcătuite din nisipuri gălbui, fine până la grosiere, fiind transportate de vânt și depuse pe lunci, terase și interfluvii. Ele apar pe partea stângă a Jiului și pe partea dreaptă a Ialomiței și Călmățuiului. Aceste depozite s-au acumulat în Holocen (T. Brandabur, 1971).

4.2. Tectonica regiunii

Platforma Moesică reprezintă un masiv vechi, cadomian, înglobat în orogenul hercinic, cu cratonizare epipaleozoică. În constituția Platformei Moesice se individualizează patru compartimente delimitate de falii majore. Falia Capidava – Ovidiu separă compartimentul Central Dobrogean de cel Sud Dobrogean, falia Intramoesică separă compartimentul Sud Dobrogean de compartimentul Valah, și falia Calimănești – Târgu Jiu care separă compartimentul Valah de cel Danubian, acesta din urmă fiind reprezentată doar în subasmentul unitaților Carpaților Meridionali.

Fig. 4.9 Delimitarea Platformei Moesice în raport cu marile unități tectonice ale Europei centrale (după Schmid et al. 2006)

Extinderea Platformei Moesice spre nord-est este clar marcată în raport cu Orogenul Nord-Dobrogean prin falia Peceneaga – Camena. Spre nord, sectorul Central Dobrogean al platformei este subșariat unităților Flișului Carpaților Orientali până la nivelul faliei Trotușului.

Fig. 4.10 Principalele sectoare ale fundamentului Platformei Moesice (după M. Săndulescu, 1974)

Sectoarele Sud Dobrogean și Valah se extind spre nord pe sub unitățile externe ale Carpaților Meridionali și de Curbură până pe un aliniament de falii bine precizat geofizic la nord de sectorul Valah (falia Cernei) și incert în nordul sectorului Sud Dobrogean.

Spre sud, Platforma Moesică se învecinează cu orogenul alpin din Balcani, unde pe teritoriul Bulgariei se distinge o trecere gradată între aceasta și Prebalcani.

Tectonica Platformei Moesice este predominant rupturală și a avut o evoluție complexă care a controlat raporturile între zonele depresionare (Lom – Craiova, Alexandria) și cele de ridicare (Strehaia, Balș – Optași, Oltenița, Bordei Verde).

Fig. 4.11 Harta tectonică cu izobate la relieful Precambrian a Platformei Moesice (dupa Seghedi, 2005)

Cele mai importante fracturi, care compartimentează Platforma Moesică și au avut rol definitoriu în evoluția paleogeografică a cuverturii sunt: falia Trotușului, falia Peceneaga-Camena, falia Capidava-Ovidiu, falia Intramoesică, falia Oltului, falia Jiului, falia Motrului și grupul de falii asociat ridicării Craiova – Balș – Optași. În afara acestora sunt prezente în arealul platformei o serie de sisteme de falii care au orientare est-vest în compartimentul valah si nord-vest – sud-est in cel dobrogean. În terțiar, aceste sisteme de falii sprijină căderea în trepte a arealului platformei spre avanfosa carpatica.

Fig. 4.12 Sectiune geologică schematică în Vestul Platformei Moesice (după Seghedi, 2005)

Falia Trotușului mărginește Platforma Moesică în nord-est și o separă de aulacogenul dano-polono-predobrogean.

Falia Peceneaga-Camena delimitează Platforma Moesică în partea de nord-est. Este o falie transcrustală și are o săritură pe verticală de cel puțin 10 km. Compartimentul nordic este coborât și a suferit translații orizontale preponderent dextre. Această falie separă domeniul consolidat în orogeneza baikaliană de cel hercinic – kimmeric, fiind și elementul tectonic, de separație dintre Masivul Central – Dobrogean și Orogenul Nord – Dobrogean.

Falia Capidava-Ovidiu are compartimentul sudic coborât și a suferit translații orizontale dextre.

Falia Intramoesică se întinde de pe platforma continentală a Mării Negre în sud-est până sub pânza getică în nord-est. Are compartimentul sudic mai coborât, iar faptul că a suferit succesiv translații mai întâi dextre și apoi senestre o face să fie activă și astăzi. Este o falie transcrustală.

Falia Jiului are compartimentul estic coborât și translații senestre.

Falia Motrului reprezintă continuarea faliei Timocului în partea de nord. Aceasta are compartimentul estic ridicat și o translație orizontală dextră.

Grupul de falii asociat ridicării oltene Craiova – Balș – Optași are morfologia unui horst ce coboară în trepte spre nord și sud.

Aceste falii principale sunt însoțite de fracturi secundare, mai puțin dezvoltate, care au extindere pe direcții variabile. Platforma se afundă în trepte sub avanfosa carpatică după un sistem de fracturi care se curbează paralel cu direcția catenei carpatice și este probabil cel mai tânăr.

Principalele ridicări și depresiuni, care au funcționat până în Triasic inclusiv, sunt: Balș – Optași, Strehaia – Vidin, Corabia, Oltenița, Călărași, Țăndărei, Băilești, Lom, Alexandria – Roșiori și Amara.

Influența tectonicii asupra sedimentării se reduce după Triasic, odată cu Jurasicul mediu și mai ales în cel superior, când depresiunile existente s-au colmatat.

S-au distins două direcții principale de distribuție a faliilor. O primă direcție, est – vest, este dată de faliile cele mai importantedin platformă, cu dezvoltare regională, care au afectat întregul sedimentar și de-a lungul cărora platforma cade în trepte spre nord. Aceste falii prezintă un paralelism perfect și în vecinătatea lor au avut loc fenomene magmatice repetate. De la nord spre sud pot fi recunoscute: falia Bibești – Tinosu, echivalentul liniei pericarpatice: faliile Boldu și Ghergheasa, din nord-estul platformei; faliile de la Brădești și Făurești din nord-vest; falia-ecran de la Oporelu, în sectorul central-nordic; falia Urziceni – Juguranu; faliile Cartojani, Ciurești, Videle etc.

O altă categorie de falii sunt cele orientate nord-sud sau nord vest-sud est. Cea mai importantă este falia Peceneaga – Camena. Alte falii menționate sunt faliile: Belciugatele, Olt, Radovanu, Darvari și Plenița.

Pe baza observațiilor din seismică, Gabor Tari et al. 2000, interpretează structura aliniamentelor din platforma Moesică cu morfologie pozitivă conturate în Triasicul mediu – superior ca flancurile unui rift cu direcție est – vest rezultat al evoluției unor ramuri ale Paleotethysului.

Numeroase cute au fost evidențiate și interpretate ca fiind formate în Triasicul superior pe seama unui regim tectonic compresional. Această arie cutată antrenează în procese de încălecare numeroase nivele din depozitele paleozoice, producând o scurtare a crustei de 9–18%. Acest domeniu ar reprezenta fruntea propagării Chimeridelor Mediteraneene in Forlandul European.

Fig. 4.13 Sectiune geologică conceptuală din vestul Platformei Moesice (dupa Tari et al., 1997)

La sfârșitul Cretacicului în partea central-vestică a Platformei Moesice se dezvolta un bazin transtensional orientat NE-SW.

Structuri extensionale la scară mare sunt produse în Sarmațianul inferior caracterizate prin prezența unor falii normale abrupte identificate în partea de vest a Platformei Moesice (Matresu 2003).

Ultimul episod deformațional înregistrat în zonă este legat de deformari transcurente cu trend NNV-SSE din timpul Sarmațianului mediu care au condus la formarea unor structuri asociate transgresive.

Resurse minerale

Hidrocarburile constituie principala resursă a Platformei Valahe, activitatea de prospecțiune și explorare desfășurându-se cu o intensitate deosebită. În cuprinsul acestei platforme, zăcămintele de hidrocarburi sunt localizate în Devonian, Triasic inferior, Triasic mediu, Triasic superior, Liasic superior – Dogger, Malm, Neocomian, Albian, Senonian, Badenian, Sarmațian, Meoțian, Ponțian și Dacian. Tot acest interval arată că, în Platforma Valahă, au existat tot timpul condiții favorabile genezei, acumulării și conservării hidrocarburilor.

Structurile productive ale Platformei Valahe pot fi grupate în patru zone: zona vestică, zona centrală, zona estică și zona Bordei Verde.

Zona vestică se dezvoltă între râurile Jiu în vest și Teleorman în est. Această zonă este caracterizată prin zăcăminte de petrol și gaze, localizate în depozitele vechi ale Devonianului, Triasicului, Jurasicului inferior și mediu, dar și câteva acumulări în Malm, Neocomian, Sarmațian și Meoțian. Acumulările de hidrocarburi din zona vestică se concentrază în jurul ridicării N Craiova – Balș – Optași, fiind cunoscute 24 de structuri productive și acumulări izolate. Cele mai importante structuri sunt:

Structura Bibești – Bulbuceni este situată în partea de nord a platformei, la contactul cu Depresiunea Getică. În această structură se găsesc zăcăminte de petrol în Devonian, Permo – Triasic, Sarmațian și zăcăminte de gaze în Sarmațian și Meoțian.

Structura Brădești se află în nordul orașului Craiova și conține zăcăminte de petrol și gaze în Triasic, Jurasic și Sarmațian.

Structura Iancu Jianu este localizată în apropierea orașului Balș și cuprinde zăcăminte de petrol și gaze cantonate în Triasic, Dogger, Sarmațian și Meoțian.

Structura Făurești reprezintă prelungirea nordică a structurii Iancu Jianu, formațiunea productivă fiind reprezentată de Liasicul superior – Dogger. Zăcămintele sunt constituite din petrol cu cap primar de gaze.

Structura Sâmnic – Ghercești – Cârcea – Malu Mare este o grupare majoră ce conține zăcăminte de petrol și gaze în Dogger și zăcăminte de gaze în Ponțian.

Structura Slatina cuprinde zăcăminte de gaze libere cantonate în Meoțian.

Zona centrală se dezvoltă între râurile Teleorman în vest și Dâmbovița în est. Această zonă cuprinde numeroase zăcăminte petrolifere cantonate în Malm, Neocomian, Albian, Badenian, Sarmațian și Meoțian. Cele mai importante structuri producetive sunt:

Structura Vultureanca – Drăghineasa – Vișina – Croitori prezintă acumulări de petrol și gaze în Malm, Neocomian, Albian și Sarmațian.

Structura Petrești – Corbii Mari – Poiana este situată în partea de vest a orașului București și cuprinde zăcăminte de petrol și gaze cantonate în Cretacic inferior și Sarmațian.

Structura Videle este cea mai importantă structură deoarece are cele mai mari acumulări de petrol față de celelalte structuri din platformă. Această structură se află la circa 45 km sud – vest de orașul București și cuprinde zăcăminte de petrol și gaze cantonate în Cretacic inferior și gaze în Sarmațian.

Structura Dumbrava cuprinde zăcăminte de petrol și gaze cantonate în Cretacic și Sarmațian.

Structura Cartojani cuprinde zăcăminte de petrol și gaze în Sarmațian și zăcăminte de gaze în Meoțian.

Zona estică este localizată între Promontoriul Însurăței – Bordei Verde și râul Dâmbovița. Această zonă este caracterizată prin zăcăminte de dimensiuni mici, predominant gazeifere cantonate în Ponțian, Meoțian, Sarmațian, Badenian și Cretacic. Singura structură care a avut gaze în Dacian este structura Moara Vlăsiei. Zăcămintele sunt dispuse de –a lungul a cinci aliniamente principale: Boldu – Bobocu, Balta Albă – Ghergheasa – Roșioru, Periș – Sinaia, Moara Vlăsiei – Urziceni – Jugureanu și Nicolești – Amara – Colelia – Malu – Ileana – Cozieni. Dintre cele mai importante structuri enumerăm:

Structura Boldu este localizată la 16 km de orașul Râmnicu Sărat și cuprinde acumulări de gaze libere cantonate în Ponțian.

Structura Bobocu se află în partea de nord – est a Platformei Moesice și cuprinde zăcăminte de gaze cantonate în Ponțian.

Structura Balta Albă cuprinde zăcăminte de gaze în Ponțian.

Structura Roșioru cuprinde zăcăminte de gaze cantonate în Ponțian.

Structura Sinaia cuprinde acumulări de gaze libere în partea superioară a Meoțianului.

Structura Periș cuprinde acumulări de petrol în Cretacic inferior, gaze în Sarmațian și gaze libere în Meoțian.

Structura Brăgădeasa cuprinde depozite cretacice inferioare, senoniene, sarmațiene și meoțiene saturate cu hidrocarburi.

Structura Fierbinți este localizată la vest de Urziceni și are ca obiectiv principal Meoțianul gazeifer.

Structura Moara Vlăsiei se află în partea de vest a aliniamentului Urziceni – Jugureanu. Această structură cuprinde acumulări de gaze libere în Meoțian și Dacian.

Zona Bordei Verde este suprapusă ridicării Însurăței – Bordei Verde, având Meoțianul ca principal termen productiv. Aici sunt localizate următoarele structuri:

Structura Oprișenești este localizată la aproximativ 60 km de orașul Brăila, cu acumulări de petrol și gaze în Cretacic, Sarmațian și Meoțian.

Structura Plopu cuprinde formațiuni productive care aparțin Meoțianului și în care sunt cantonate acumulări de petrol.

Structura Lișcoteanca cuprinde zăcăminte de petrol și gaze cantonate în Sarmațian și Meoțian.

Structura Bordei Verde Est este localizată la sud de Oprișenești, cu zăcăminte de hidrocarburi cantonate în Meoțian.

Structura Bordei Verde Vest poate fi structurată în trei aliniamente: unul nordic care conține petrol și gaze și unul central, compus din două compartimente, care conține gaze. Zăcămintele structurii sunt cantonate în Meoțian.

Pietrișurile și nisipurile de Cândești și de Mostiștea reprezintă o altă resursă minerală importantă. Ele sunt utilizate pentru betoane, mortare, amenajarea și întreținerea drumurilor. Rocile loessoide sunt exploatate pentru ceramica brută.

Capitolul 5. Cadru geologic de detaliu

5.1. Stratigrafia perimetrului

Structura Făurești Nord este situată în județul Vâlcea, la circa 40 de km est de orașul Drăgășani.

Din punct de vedere geologic, structura aparține zonei nord – vestice a Platformei Moesice, în prelungirea nordică a structurii Făurești Sud. Structura se învecinează la vest cu structura Bodăești, la nord cu structura Mamu, iar în sud cu structurile Făurești Sud și ceva mai departe cu structura Iancu Jianu.

Fig. 5.1 Amplasarea geologică a structurii Făurești Nord (după OMV Petrom)

Sondele săpate pe structură au interceptat o suită sedimentară formate din depozite aparținând celor patru cicluri de sedimentare.

Primul ciclu de sedimentare (Cambrian – Westphalian), cuprinde depozite variate ca litofacies, constituite din argile cloritice microgrezoase cenușiu – verzui cu intercalații de microgresii argiloase și gresii calcaroase dolomitice, care aparțin intervalului Ordovician – Silurian – Devonian inferior. Prezența Carboniferului nu a fost evidențiată în zonă. Începând din Carbonifer și până spre sfarșitul Permianului a urmat o perioadă în care bazinul a funcționat ca zonă emersă.

Ciclul al doilea de sedimentare (Permian terminal – Triasic) este reprezentat prin depozite ce aparțin Triasicului. Nu au fost evidențiate în zonă depozite permiene. Triasicul este depus în facies german, reprezentat prin ,,seria roșie inferioară" (Buntsandstein), constituită din conglomerate, gresii silicioase dure, cenușiu – verzui și argile brun – roșcate. În partea mediană se dezvoltă depozite preponderent calcaroase (Muschelkalk), iar în partea superioară se întâlnesc strate de gresii cărămizii și argile brun – roșcate, cunoscute sub denumirea de ,,seria roșie superioară" (Keuper).

Exondarea de la finele Triasicului corespunde diastrofismului paleokimmeric și este urmată de o perioadă de eroziune foarte activă, care a dus la o nivelare a reliefului.

Al treilea ciclu de sedimentare Dogger – Cretacic, debutează cu o secvență detritică formată din microconglomerate, gresii silicioase, marne și argile către partea superioară care aparțin Doggerului. Urmează depozitele calcaroase ale Malmului, dezvoltate într-un facies pelagic și apoi cele ale Cretacicului, depuse în aceleași condiții, constituite din calcare cretoase, microgranulare, compacte și marno – calcare. Senonianul încheie suita Cretacicului, acesta este constituit din marne și calcare cretoase.

Paroxismul laramic a marcat o exondare a Platformei Moesice care a evoluat ca arie de denudație până în Miocenul superior.

Ultimul ciclu de sedimentare (Badenian – Pleistocen), debutează cu o secvență grezo – nisipoasă, urmată de depozite predominant pelitice, care aparțin Sarmațianului.

Sedimentele meoțiene, ponțiene și daciene sunt reprezentate prin alternanțe de marne, argile, nisipuri și gresii. Suita sedimentară se încheie cu depozite grosiere constituite din pietrișuri separate de pachete marnoase care aparțin Dacianului și Levantinului.

Fig. 5.2 Fragment din Harta Geologică a României (1:200.000) – Foaia Slatina

(1970)

Fig. 5.3 Legenda pentru harta geologică a României (după Harta Geologică a României, scara 1:200000, foaia Slatina, 1970)

Fig. 5.4 Coloană stratigrafică a perimetrului studiat (după Harta Geologică a României, scara 1:200000, foaia Slatina, 1970)

Fig. 5.4 Coloană stratigrafică a perimetrului studiat (după Harta Geologică a României, scara 1:200000, foaia Slatina, 1970)

5.2. Tectonica perimetrului

Structura Făurești Nord aparține sectorului nord – vestic al Platformei Moesice, unde la nivelul Doggerului, zăcămintele de hidrocarburi sunt cantonate într-o structură monoclinală faliată.

Tectonica acestei structuri se înscrie în trăsăturile de ansamblu ale Platformei Moesice, prezentând un aspect de tip ruptural, concretizat în realizarea unei compartimentări a acesteia în blocuri tectonice.

Din construcția geometrică și pe baza datelor de producție, această zonă este afectată de doua accidente tectonice longitudinale, faliile F și F’ și trei falii transversale, faliile f3, f4 și f5, care compartimentează structura în blocurile tectonice II, III, IV, V și VI (anexa 1).

Falia F are un caracter etanș și asigură închiderea structurală a acumulărilor de hidrocarburi, delimitând structurile Făurești Nord și Făurești Sud. De asemenea, au caracter etanș și faliile transversale f3, f4 și f5 care separă hidrodinamic blocurile productive III – VI și II – V.

Falia longitudinală F’ nu are caracter etanș.

Formațiunile sedimentare depuse au fost afectate de mișcările de basculare, discontinuitățile fiind datorate perioadelor de exondare ce au dus la erodarea lor sau nedepunderea unor termeni.

Aspectul structural al zăcămintelor este de boltă anticlinală, afectate de un sistem de falii longitudinale și transversale, cu înclinări ale stratelor pe flancuri de circa 10 grade.

Fundamentul regiunii este eterogen ca vârstă și alcătuire petrografică.

Cuvertura sedimentară prezintă două subetaje: unul inferior, în care se încadrează formațiunile paleozoice, altul superior ce se referă la Mezozoic și Cenozoic.

Formațiunile paleozoice poartă amprenta mișcărilor ondulatorii și, împreună cu fundamentul, sunt implicate într-o serie de zone majore de ridicare și de afundare, care s-au individualizat, posibil, încă din timpul orogenezei baikaliene.

La baza Permo – Triasicului, marginea nordică a Platformei Moesice se situează cu 2 800 – 4 000 m mai sus decât partea ei sudică.

În evoluția Platformei Moesice, au fost trei momente principale care au determinat trăsăturile majore ale structurii depozitelor sedimentare. Acestea corespund mișcărilor baikaliene, neovarisce – paleokimmerice și stirice.

5.3. Obiective de interes petrolifer

Acumulările de hidrocarburi s-au pus în evidență la nivelul Doggerului, în baza acestuia dezvoltându-se două pachete constituite din gresii silicioase cu ciment slab calcaros, notate de jos în sus cu Dogger II și Dogger I. Cele două complexe sunt separate printr-o intercalație impermeabilă, marno – calcaroasă. Adâncimea obiectivelor productive este cuprinsă între 3500 și 3650m.

La nivelul Meoțianului, în secțiunea verticală a secvenței, la diferite adâncimi, se remarcă prezența unor roci poros – permeabile, constituite din nisipuri, nisipuri marnoase care prezintă aspect pozitiv pe diagrafia electrică.

Cu toate că testele efectuate până în prezent la obiectivul Meoțian în două sonde au avut rezultat negativ (apă de zăcământ sau apă de zăcământ gazeificată), totuși pe baza aspectului pozitiv al diagrafiei electrice coroborat cu rezultatele obținute pe structura vecină Budești, se poate considera că la nivelul Meoțianului sunt perspective pentru punerea în evidență a unor zăcământe de gaze libere.

În cadrul a două astfel de strate, situate în partea inferioară a Meoțianului, prin corelarea sondă cu sondă a diagrafiilor geofizice, au fost conturate două lentile cu perspective de punere în evidență a unor zăcăminte de gaze libere. Adâncimea obiectivelor meoțiene este cuprinsă între 1300 – 1600 m.

Geologia câmpului și a zăcămintelor

Stratigrafia și litologia

Doggerul este dispus discordant peste diverși termeni ai Paleozoicului. În cadrul depozitelor aparținând Doggerului, s-au individualizat două serii sedimentare distincte caracterizate prin faciesuri diferite, una inferioară dezvoltată predominant într-un facies grezos și alta superioară, dezvoltată într-un facies pelitic (fig. 6.1).

Informațiile obținute din carotele mecanice și diagrafiile geofizice, coroborate cu rezultatele probelor de producție, au condus la subîmpărțirea seriei grezoase a Doggerului în două complexe, notate de jos în sus cu Dogger II și Dogger I.

Din punct de vedere litologic cele două complexe sunt alcătuite din gresii silicioase cu un ciment slab calcaros, compacte, cu bobul de la grosier la mediu. În baza complexului Dogger II, se remarcă prezența unui orizont mai grosier, analizele de carote evidențiând un microconglomerat. Cele două complexe au grosimi similare în jur de
20 – 25 m, cu tendință de îngroșare către flancul structurii.

Separația dintre cele două complexe grezoase este realizată de o intercalație continuă, marno – argiloasă dură, dezvoltată în baza complexului Dogger I și în capacul complexului Dogger II. Grosimea acestei intercalații variază între 6 ÷ 15 m.

În treimea superioară a complexului Dogger II a fost interceptată o altă intercalație subțire, impermeabilă, care împarte Doggerul II în două strate, Dogger II inferior și Dogger II superior. Cu toate că în marea majoritate a sondelor retragerile s-au realizat prin izolarea complexului inferior, nu s-a putut demonstra dacă cele două secvențe constituie unități hidrodinamice separate, motiv pentru care acestea au fost tratate ca o singură unitate hidrodinamică. De menționat că cele două sonde care produc în acest moment la Dogger II sunt deschise la complexul superioar al Doggerului II.

Meoțianul este dezvoltat într-un facies preponderent pelitic (marne și argile de diferite tipuri litologice), având o grosime maximă de aproximativ 900 m. La anumite nivele în suita meoțiană, se remarcă prezența unor strate poros permeabile constituite din nisipuri, nisipuri marnoase, marne nisipoase cu grosimi de ordinul metrilor.

Corelarea strat cu strat a nisipurilor din cadrul Meoțianului este foarte greu de realizat datorită variațiilor laterale de facies. Cu toate aceste incertitudini privind corelarea stratelor, au fost separate două secvențe nisipoase cu grosimi de ordinul metrilor și aspect pozitiv pe diagrafia electrică, care prezintă o oarecare continuitate, dar nu la nivelul întregii structuri. În urma corelării celor două nisipuri au fost separate două lentile, respectiv L1 situată în zona vestică a structurii, la adâncimea medie de 1000 m.s.n.m și lentila L2, situată în zona estică a structurii, la adâncimea medie de 1300 m.s.n.m (anexa 8).

Fig. 6.1 Profil electric tip Meoțian, Dogger (Sursa: OMV PETROM)

Tectonica

Structura Făurești Nord se încadrează în contextul general al aranjamentului structural al Platformei Moesice.

Pe baza interpretării informațiilor seismice și ulterior pe baza informațiilor rezultate din sonde, s-a identificat un sistem de falii longitudinale (F, F’) și transversale (f3, f4, f5), care împreună realizează compartimentarea structurii în șase blocuri tectonice notate cu litere romane de la I la VI.

Imaginea structurală este reprezentată pe hărți structurale întocmite la nivelul Dogger I și Dogger II.

La nivelul Doggerului, structura se prezintă sub forma unui monoclin care înclină către nord. Structura monoclinară este afectată în zona sudică de cele două falii longitudinale F’ și F. Falia longitudinală F are caracter etanș realizând delimitarea structurii Făurești Nord de structura Făurești Sud.

Falia transversală f3 evidențiată seismic, delimitează zona blocurilor I și IV, mai coborâtă, nesaturată cu hidrocarburi, de zona saturată a blocurilor II și V.

Geologia petrolului

Roca magazin

Formațiunea purtătoare de hidrocarburi aparține Doggerului inferior. Din punct de vedere sedimentologic, această formațiune a rezultat în urma transgresiunii ce marchează începutul celui de-al treilea ciclu de sedimentare (Jurasic – Triasic). Cele două complexe arenitice se caracterizează printr-o continuitate zonală pe orizontală, avînd o grosime aproape constantă, care denotă o sedimentarea într-un bazin cu energie scazută.

Din punct de vedere petrografic, roca magazin este constituită în principal din gresii silicioase cu ciment calcaros, bine cimentate. Din punct de vedere textural, se remarcă o granoclasare normală. În baza complexului Dogger II s-a identificat o secvență mai grosieră, constituită dintr-un microconglomerat. Granulometria scade către partea superioară de la grosier la mediu.

La nivelul complexului Dogger I se remarcă o scădere a granulației de la mediu la fin, precum și prezența unor intercalații subțiri de argilă care face ca acest complex să aibă proprietăți mai slabe atat de înmagazinare, cât și de curgere.

Porozitatea

Pentru porozitatea efectivă, s-a admis valorile unice de 15% pentru obiectivul Dogger II și 13,8% pentru Dogger I. Aceaste valori s-au obținut prin interpretarea statistică a tuturor valorilor determinate pe eșantioanele de carote analizate, recoltate din obiectivele respective.

Atât la nivelul complexului Dogger II, cât și la nivelul Dogger I, valorile de porozitate rezultate din interpretarea diagrafiilor complexe sunt mai mari decât valorile medii determinate statistic, adică prin interpretarea petrofizică. Valoarea medie a porozității rezultată din eșantioane este de 13,3%, în timp ce valoarea medie rezultată din interpretarea diagrafiei complexe este în jur de 18%.

Comparativ cu structurile vecine, valorile porozității medii sunt considerabil mai mici. Spre exemplificare, structura Bodăești, situată aproximativ pe aceeași treaptă structurală cu structura Făurești Nord, valorile medii de porozitate sunt cuprinse între 19 și 22%.

Având în vedere existența unui număr redus de probe utilizate în analiză, pentru creșterea gradului de încredere al evaluărilor, s-a utilizat medierea ponderată a datelor de porozitate cu numărul de probe analizate.

Pentru fiecare sondă cu date disponibile, valorile determinate s-au împărțit pe clase de porozitate. Pentru fiecare clasă de porozitate s-a calculat o porozitate medie utilizând media aritmetică. Valoarea medie a porozității pe sondă s-a determinat utilizând media ponderată a fiecărei clase de porozitate cu numărul de probe analizate pentru fiecare clasă.

Valorile medii obținute pe bloc s-au obținut prin medierea ponderată a valorilor rezultate în fiecare sondă cu numărul de probe analizate. Valoarea medie pe zăcământ s-a stabilit prin medierea aritmetică a valorilor obținute pentru fiecare bloc.

Pentru porozitatea medie utilizată în calcule de resurse s-a admis valoarea de 18% la Dogger II, 16,5% pentru Dogger I Vest si 16,8% pentru Dogger I Est.

Permeabilitatea absolută

Permeabilitatea absolută medie atât paralelă, cât și perpendiculară cu stratificația
s-a obținut prin medierea geometrică a valorilor de permeabilitate determinate pe eșantioanele care au fost utilizate și în analiza porozității.

Permeabilitatea absloută are valori de 120 mD, ceea ce pentru adâncimea de 2800 – 3100 m reprezintă o valoare foarte bună.

Saturația în apă interstițială

Saturația în apă interstițială a fost determinată pe un număr redus de carote mecanice. Valorile au fost obținute prin interpretarea statistică a datelor existente.

Din compararea valorilor rezultate din analiza statistică cu valorile obținute din nomogramele ,,saturație apă ireductibilă – permeabilitate – porozitate” s-a constatat că nu există o corelație între valorile de porozitate și cele de saturație în apă ireductibilă numai pentru obiectivul Dogger II.

Pentru punerea în acord a valorilor de porozitate cu cele de saturație în apă ireductibilă pentru obiectivul Dogger II, s-a modificat saturația în apă ireductibilă. Valoarea rezultata din corelații și utilizată pentru obiectivul Dogger II este de 25%.

Pentru celelalte două obiective productive, valoarea saturației ireductibile în apă este de 30%.

Roci generatoare

Rocile generatore sunt considerate rocile pelitice și carbonatice, depuse în mediul subacvatic și care sunt întâlnite în coloana stratigrafică a Paleozoicului, Mezozoicului și Neogenului din platformă.

Grupul detritic inferior paleozoic este alcătuit din arenite, argilite, argile, marne și marnocalcare de culoare negricioasă asociate cu resturi de materie orgaică. Elementele care alcătuiesc acest grup sugerează că sedimentarea a avut loc în condiții geochimice reducătoare de tip euxinic, favorabile acumulării rocilor generatoare de hidrocarburi.

Grupul carbonatic – evaporitic paleozoic este alcătuit din dolomite, dolomite calcaroase asociate cu anhidrite și intercalații de argile negre, marne și marnoclacare, întreaga suită având un caracter bituminos. Lipsa unor analize petrografice, biostratigrafice și geochimice face ca potențialul petroligen al acestui grup să fie incert.

Grupul detritic Silezian – Triasic inferior este alcătuit din depozite detritogene, puternic oxidate, cu secvențe de roci eruptive. În concluzie, aceste roci au fost considerate ca fiind lipsite de interes în ceea ce privește posibilitatea de generare a hidrocarburilor.

Formațiunea carbonatică triasică este alcătuită din calcare, calcare dolomitice, dolomite cu intercalații de anhidrite și sare. Această formațiune este considerată posibil generatoare de hidrocarburi deoarece există mai multe zăcăminte de petrol și gaze în depozitele carbonatice triasice.

Formațiunea terigenă jurasică este alcătuită din argile, marne, marnocalcare și gresii predominant silicioase. Acestea au fost considerate roci posibil generatoare de hidrocarburi datorită existenței unor acumulări de hidrocarburi, prezenței șisturilor cu Posidonia, cât și a caracterelor petrografice și geochimice ale acestora.

Depozitele carbonatice ale Malmului și Cretacicului inferior sunt alcătuite din calcare, calcare dolomitice, dolomite ce aparțin faciesului recifal și faciesului pelagic. În urma studiilor petrografice, biostratigrafice și geochimice, s-a ajuns la concluzia că aceste roci nu sunt considerate roci posibile generatoare de hidrocarburi.

Depozitele albiene sunt alcătuite din calcare, calcare argiloase, gresii, marne și par a fi întrunit cele mai bune condiții de geneză la nivelul formațiunilor cretacice și neojurasice.

Tortonianul, Sarmațianul și Pliocenul din Platforma Moesică n-au fost încă studiate din punct de vedere geochimic în ceea ce privește potențialul de generare al hidrocarburilor.

În concluzie, pot fi considerate roci generatoare depozitele pelitice ale Paleozoicului inferior, formațiunea carbonatică triasică, formațiunea detritică jurasică, depozitele Albianului și, cel mai probabil, și cele din Neogen.

Rocile protectoare

Delimitarea mai multor cicluri litofaciale în intervalul Cambrian – Cuaternar presupune existența unei succesiuni repetate de roci poros – permeabile și roci compacte, cele compacte având rolul de ecrane protectoare.

În ceea ce privește arenitele cambro – ordoviviene, ele sunt protejate fie de orizontul argilitic din Ordovicianul superior, fie de către pelitele din Silurian. (D. Paraschiv, 1979).

Cuvertura, adesea compactă, alcătuită din fomațiunea dolomito – evaporitică din Devonian, dezvoltată sub forma unor lentile, acoperă gresiile silicioase și cuarțitele eifeliene.

O unitate hidrodinamică este constituită din orizontul grezos al Triasicului inferior și de formațiunea carbonatică de deasupra, care este acoperită fie de formațiunea roșie superioară, fie de depozitele terigene jurasice. Formațiunea carbonatică protejează rezervoarele toarcian – bajociene.

Calcarele Malmului comunică cu cele ale Cretacicului inferior, toată această stivă fiind protejată de marnocalcarele Cretacicului superior.

Formațiunile Senonianului și Sarmațianului, care formează adesea zăcăminte comune, sunt protejate de orizontul superior, pelitic al Sarmațianului.

Gresiile de la partea superioară a Meoțianului au drept ecran impermeabil Ponțianul marnos.

Tipuri de capcane

În cadrul Doggerului inferior au fost identificate două complexe, respectiv Dogger II având o grosime de aproximativ 20-25 m și Dogger I care prezintă o grosime de
circa 20 m. În cadrul celor două complexe au fost puse în evidență acumulări industriale de hidrocarburi.

Rolul principal în formarea capcanelor și implicit al acumulărilor petrolifere l-a avut relieful erodat al Predoggerului, peste care s-au depus depozitele detritice ale Doggerului, precum și deplasările pe verticală ale blocurilor tectonice care au condus la crearea unui sistem de falii ce au afectat suita sedimentară dispusă peste paleorelif.

De asemenea, este posibil ca la formarea capcanelor un rol important sa-l fi avut barierele litologice constituite din marnocalcare compacte, situate în partea superioară a complexului Dogger II și în cea inferioară a complexului Dogger I, precum și seria
marno – argiloasă situată deasupra Doggerului I.

Probleme ivite în decursul exploatării

Exploatarea zăcămintelor de pe structura Făurești Nord s-a confruntat cu o serie de dificultăți:

– creșterea procentului de impurități la toate sondele de pe structură, ca urmare a avansării parțiale a apei, fiind necesare izolări ale intervalelor inundate, urmate de retrageri sau adiționări;

– apariția unor blocaje în zona din jurul găurilor de sondă, în acest scop
s-au efectuat stimulări cu soluții acide;

– starea coloanelor sondelor de injecție și depunerilor de cruste pe tubingul și coloana acestora, fapt ce a făcut ca injecția să fie sistată în trei din cele patru sonde, în care s-a realizat injecția de apă;

– depuneri de parafină începând cu adâncimi de 700 – 800 m și depuneri de carbonați;

– consum mare de gaze necesar gaz – liftului, în special la pornirea sondelor.

Evaluarea posibilității de continuare a exploatării

Având în vedere comportarea în exploatare, stadiul exploatării și potențialul actual al zăcămintelor, au fost analizate 2 variante de continuare a exploatării:

Varianta 1 – Prevede continuarea exploatării cu gabaritul actual de exploatare constituit din 4 sonde (3 sonde de țiței + 1 sondă de gaze și condensat din capul de gaze).

Varianta 2 – Prevede continuarea exploatării cu gabaritul actual de exploatare, la care se adaugă repunerea în producție a sondei 31 la Dogger I Est, la cupola de gaze.

În lucrare s-a analizat tehnic și economic posibilitatea resăpării sondei 30 (sidetrack) de la adâncimea de 1800 m, având ca obiectiv productiv Doggerul II din
blocul VI.

Până la data de referință a actualei lucrări, pe structura Făurești Nord au fost săpate 35 sonde, dintre care 26 au devenit mijloace fixe.

Din totalul sondelor săpate:

– 4 sonde sunt în producție: 3 sonde în pompaj + 1 sondă în erupție;

– 2 sonde așteaptă reparații capitale;

– 9 sonde au fost abandonate sau sunt abandonabile;

– 18 sonde au fost casate sau sunt casabile;

– 1 sondă în injecție apă reziduală;

– 1 sondă cu program tehnologic.

Până în prezent, pe structura Făurești Nord s-a încercat un proces de injecție tehnologică de apă ca metodă suplimentară de mărire a recuperării petrolului, însă s-a considerat a fi inoportună, având în vedere rezultatele obținute și existența unui acvifer parțial activ.

În privința aplicării de noi metode de creștere a recuperării petrolului, ținând seamă de condițiile necesare, de caracteristicile zăcămintelor, cheltuielile aferente și rezultatele obținute până în prezent, se consideră că în acest moment producerea în regim natural este cea mai bună soluție pentru recuperarea țițeiului.

În ceea ce privește tehnologiile de intensificare a productivității sondelor, se menționează efectuarea cu succes a operațiilor de acidizare, în scopul deblocării stratelor.

În nordul structurii Făurești Nord a fost identificată, în urma prelucrării și interpretării datelor seismicii 3D achiziționate în zonă în anul 2007, la nivelul Meoțianului (un reper ce aparține Meoțianului), a fost interpretat un bright – spot (caracteristic zacamintelor de gaze).

În anul 2011 fost săpată sonda X1 Budești cu statut de explorare – deschidere pentru verificarea pachetelor nisipoase ale Meoțianului, cu scopul identificării acumulărilor de hidrocarburi.

Săparea sondei de explorare X1 Budești, în anul 2011, a pus în evidență o acumulare de gaze libere la Meoțian. Zăcământul de gaze libere din structura productivă Budești este acumulat într-o capcană structurală (cu închidere pe toate direcțiile), reprezentată printr-o cută anticlinală. Zăcământul este de tip stratiform cu apă marginală inactivă.

Fig. 8.1 Bloc diagramă pentru structura Budești (sursa OMV PETROM)

Pentru verificarea extinderii rezervelor de gaze libere de la nivelul Meoțianului interceptate în sonda X1 Budești se propune realizarea testelor de producție în sondele cu aspect pozitiv pe diagrafia electrică din Meoțian (după epuizarea obiectivului din care produc în prezent).

Obținerea unui rezultat pozitiv la probele de producție care se vor efectua la nivelul Meoțianului va duce la punerea în evidență de noi rezerve (probabile).

Pentru mărirea volumului de rezerve dovedite se propune efectuarea de operații de stimulare la sondele care produc la Dogger.

Analiza exploatării zăcămintelor de hidrocarburi din structura Făurești Nord a scos în evidență că există și zone unde unele complexe prezintă saturații mari, saturații confirmate de debitele sondelor actuale.

Pentru mărirea recuperării, nu se poate pune problema aplicării unor tehnologii moderne (IOR și EOR), datorită adâncimii mari a zăcămintelor și a nivelului ridicat al costurilor de exploatare.

Din analiza distribuției cumulativelor de țiței realizate la obiectivul Dogger, a graficelor de comportare a sondelor X1 și X2 și datelor de comportare în exploatare, s-a ajuns la concluzia că este optimă intensificarea exploatării prin reactivarea unei sonde vechi la care se poate efectua operația de sidetrack.

Pornind de la criteriul economic s-a ajuns la concluzia că operația de sidetrack se va efectua din sonda 30.

Rezervele estimate că se extrag prin acest sidetrack sunt rezerve dovedite nedezvoltate.

.

Fig. 8.2 Fragment din harta structurală – sonda 30’ sidetrack (sursa: OMV PETROM)

Fig. 8.3 Secțiune geologică pe structura Făurești Nord (sursa OMV PETROM)

Aspecte ecologice asupra perimetrului

Industria petrolului, cu activitățile sale specifice de explorare, exploatare, tratare, separare, transport, prelucrare și depozitare, este una dintre industriile cu o pondere mare în poluarea mediului, producând poluarea aerului, apei, solului, dar și poluare acustică.

Cauzele poluării sunt diferite în diversele etape ale activității în acest domeniu.

În etapa de extractivă a petrolului cauzele poluării se referă, în primul rând, la uzura fizică a instalațiilor și echipamentelor utilizate, la calitatea inadecvată a materialelor folosite, la insuficienta pregătire profesională a personalului care lucrează în schela de extracție etc.

Tot în această etapă, sondele de extracție, sondele de injecție și conductele de petrol constituie surse de poluare, iar petrolul brut, poluantul cel mai important.

Aerul este poluat cu metan și hidrocarburi C2 – C7, sursele de poluare fiind sondele de producție, parcurile de separatoare, rezervoarele de petrol brut, stațiile de tratare a țițeiului, stațiile de compresoare etc.

Fig. 9.1 Sondă OMV Petrom în România (Sursa: S.C. OMV Petrom S.A.)

În ceea ce privește rafinarea petrolului, principalele cauze care determină poluarea mediului sunt: procesarea țițeiului cu conținut mare de sulf și utilizarea combustibililor rezultați, care au la rândul lor un procent ridicat de sulf, ceea ce conduce la eliminarea în atmosferă a unor cantități mari de sulf și compuși ai acestuia (în principal dioxid de sulf); arderea incompletă a combustibililor în instalațiile învechite, cu uzură fizică și morală înaintată; deteriorarea prin coroziune a rezervelor de depozitare și a conductelor care transportă petrol și produse petroliere; spargerile provocate conductelor de transport în scopul sustragerii produselor petroliere; insuficienta epurare a apelor reziduale evacuate de rafinării, în care se găsesc cantități importante de fenoli, suspensii, reziduri de produse petroliere etc.

În etapa de distribuție caracterizată prin faptul că se realizează, cu precădere, în apropierea și în interiorul regiunilor dens populate, cauzele poluării petroliere sunt: uzura fizică și morală a rezervoarelor de produse petroliere și echipamentelor folosite în manipularea acestora din urmă; spărturile și fisurile care apar la rezervoare, conducte etc., ca urmare a coroziunii avansate; neetanșeitățile prezente uneori la îmbinările conductelor și furtunelor, la armături, pompe etc.; erorile și neglijența manifestate în operațiunile de încărcare-descărcare, transvazare, livrare etc.; accidente tehnice; depozitarea inadecvată a deșeurilor; arderea incompletă a combustibililor în centralele termice mai mari sau mai mici din interiorul orașelor sau aglomerărilor industriale.

În etapa transportării petrolului și produselor petroliere, cauzele principale ale poluării mediului sunt mai puțin numeroase dar, în ultimul deceniu, una dintre ele a căpătat o importanță deosebită atat prin gravitatea episoadelor de poluare produse, cât și prin caracterul ei șocant. Este vorba de spargerea conductelor în vederea sustragerii benzinei, pe diferite tronsoane ale sistemului românesc de conducte petroliere care măsoară 1850 km. Astfel de evenimente au fost mai frecvente în apropierea municipiilor Buzău, Brăila, Constanța, Ploiești, Giurgiu, precum și în preajma capitalei. Alte cauze ale poluării în sectorul de transport sunt fisurile care apar din cauza coroziunii la conductele de transport cu stagii îndelungate de utilizare (unele chiar din 1920); neetanșeitățile vanelor de evacuare ale cisternelor de transport auto sau pe calea ferată etc.

Cauzele menționate mai sus provoacă poluarea în diferite grade a principalelor componente ale mediului ambiant – aerul, apa și solul – ceea ce se resfrânge negativ asupra vegetației, faunei și bineînțeles, asupra omului.

Aerul este poluat cu noxe comune, dar și cu poluanți specifici în fiecare dintre etapele prin care trece petrolul de la extracție până la consumator.

În etapa de extracție, aerul este poluat cu metan și hidrocarburi C2-C7, sursele de poluare fiind sondele de producție, parcurile de separatoare, rezervoarele de petrol brut, stațiile de tratare a țițeiului, stațiile de compresoare etc.

Măsurătorile întreprinse asupra emisiilor de hidrocarburi sunt rare și neconcludente. Ele menționează totuși valori de 2-4 kg hidrocarburi C3+, 1-2- kg etan și 5-20 kg metan pierdute la vana de țiței net în parcurile de colectare și valori de 5 kg hidrocarburi C2+ și 2 kg CH4 la vana de țiței în stațiile de tratare.

Datele disponibile nu permit o evaluare exactă a pierderilor de hidrocarburi pe ansamblul instalațiilor din domeniul extracției, dar se apreciază că la nivelul întregii țări, acestea ar însuma 60 000 t/an hidrocarburi C2+ și 120 000 t/an metan.

În privința poluării aerului cu hidrogen sulfurat (H2S), cea mai puternică emisie se înregistrează în apropierea localității Turburea, ea cifrându-se la circa 10 000 mc gaze pe zi.

La rândul lor gazele emise în atmosferă în urma proceselor de combustie subterană sunt și mai puțin cunoscute sub raport cantitativ. Admițând însă că gazele emise sunt echivalente cu cele injectate, se poate estima că în zona Suplac ele se ridică la 2.9 mil. mc pe zi, având o compoziție medie de 82% N2, 13% CO2, 4% O2 + Ar, 0.3% C2 etc.

În etapa rafinării petrolului, aerul este poluat prin emisia de hidrocarburi volatile a rezervoarelor de depozitare-distribuție și a batalurilor de reziduuri petroliere. Cantități importante de oxizi de sulf și de azot elimină în atmosferă cazanele și cuptoarele industriei de rafinare a petrolului. La nivelul unui an, industria românească de prelucrare a petrolului emite în atmosferă circa 65 tone de dioxid de sulf, 9 tone de oxizi de azot, 12 tone de pulberi și 21 tone de plumb. Rezultatele măsurătorilor sistematice privind poluarea aerului evidențiază concentrații situate la limita celor maxim admisibile în normele europene pentru oxizii de azot, sub aceste limite pentru monoxidul de carbon și frecvent peste limitele respective pentru dioxidul de sulf și hidrogenul sulfurat.

În etapa de distribuție, aerul este poluat prin emisia de hidrocarburi volatile care are loc pe parcursul operațiunilor de încărcare-descărcare la rezervoare, la pompe, prin evaporarea reziduurilor petroliere ajunse accidental în solul din preajma instalațiilor menționate, ca și prin oxizii de azot proveniți din gazele de eșapament ale autovehiculelor și dioxidul de sulf emis de focarele centralelor termice. Aceste din urmă noxe constituie componentele active de bază ale ploilor acide.

În etapa de transport, aerul este impurificat, de asemenea, cu compuși organici volatili prin evaporarea din rezervoare și cisterne, în timpul operațiunilor de încărcare-descărcare, precum și din petrolul ajuns în sol prin spargerea accidentală sau deliberată a conductelor.

Apele din regiunile cu industrie de extracție și de prelucrare a petrolului sunt supuse poluării, sursele și tipurile de poluanți deosebindu-se întru-câtva, după cum se modifică specificul activităților.

În sectorul extractiv, sondele de extracție, sondele de injecție și conductele de petrol constituie surse de poluare, iar petrolul brut, poluantul cel mai important.

Dimensiunile poluării cu petrol apelor freatice sunt foarte puțin cunoscute, iar monitorizarea poluării râurilor nu este încă o activitate sistematică pentru toate arealele de extracție a petrolului.

Sectorul de rafinare poluează apele de suprafață și freatice, mai ales prin volumul mare de ape reziduale (4.2 mc apă/t țiței prelucrat) rezultat în urma procesului tehnologic depășit (acest volum este de 8 ori mai mare decât la rafinăriile cu tehnologie modernă), dar și din cauza ineficienței stațiilor de tratare a acestora. La poluarea apelor naturale contribuie desigur, și scurgerile de produse petroliere din rezervoare, conducte și bataluri.

Poluarea apei freatice este mai cunoscută în arealul Ploiești, cu o activitate intesă și îndelungată de prelucrare a petrolului. Se apreciază că aceasta afectează circa 8 000 ha, poluatorii, numeroși, incluzând și firme precum Petrobrazi și Petrotrans.

În sectorul de distribuție, poluarea apelor de suprafață și subterane cu produse petroliere se realizează prin spălarea de către apele meteorice a benzinei și uleiurilor scurse pe solul din preajma stațiilor de benzină, prin nerespectarea normelor de execuție și a zonelor de protecție sanitară din jurul acestora, prin degradarea rezervoarelor etc.

Nemiscibile cu apa, reziduurile petroliere formează la suprafața acesteia pelicule uleioase care inhibă schimburile cu aerul de deasupra și afectează negativ flora și fauna acvatice. La rândul lor substanțele petroliere aflate în suspensie în apele de suprafață (produse petroliere, detergenți) împiedică absorbția oxigenului, obturează conductele, colmatează filtrele și otrăvesc plantele și animalele. Infiltrându-se în stratul freatic, poluanții petrolieri degradează și apele subterane.

Conform evaluărilor întreprinse de specialiști în 1994, solurile poluate cu hidrocarburi și ape de zăcământ în regiunile cu industrie extractivă de pe teritoriul României reprezintă ân total 3 652 ha (neincluzând aici terenurile atribuite spre folosință schelelor petroliere). Dintre acestea, 2 006 ha (53.62%) sunt slab sau moderat poluate, ceea ce înseamnă că pot fi readuse la normal, cu costuri nu prea ridicate, într-un interval de 4-5 ani. În schimb, solurile puternic și foarte puternic poluate necesită, pentru o ameliorare eficientă, costuri ridicate și scoaterea din circuitul agricol pentru o perioadă de 10-15 ani.

Industria de prelucrare a petrolului contribuie la poluarea solului prin scurgerile din rezervoare și conducte, prin pierderile care au loc la operațiunile de încărcare-descărcare, prin infiltrările cauzate de depozitarea inadecvată a reziduurilor solide și semisolide provenite din desalinizarea țițeiului brut, rafinarea acidă și cu pământuri colorate, decarbonatarea apelor de răcire, separarea produselor petroliere, decantările și deznisipările care au loc în stațiile de epurare etc.

Exemplul clasic de poluare a solului prin astfel de procese îl constituie arealul Ploiești, cu cea mai puternică și mai veche industrie de prelucrare a petrolului din țară.

Pierderile pe care le înregistrează mediul, din cauza poluării cu petrol și produse petroliere sunt, ca și în cazul multor altor tipuri de poluare, greu de estimat. Că ele există și că se agravează an de an este însă evident. Tocmai de aceea au fost stabilite în cadrul Programului Național de Acțiune pentru Protecția Mediului strategii specifice de reducere a poluării în diferite sectoare ale domeniului petrolier.

În ceea ce privește structura Făurești Nord, principala problemă legată de poluarea mediului o reprezintă contaminarea terenurilor din jurul sondelor, conductelor de transport, parcurilor sau depozitelor de țiței, cu fluidele produse în procesul de exploatare, transport sau depozitare.

Aceasta implică o monitorizare suplimentară și permanentă în scopul reducerii poluării existente și a prevenirii acesteia pe viitor.

De asemenea, se acționează în vederea aplicării și controlului respectării legislației în vigoare cu privire la protecția muncii.

Volumul operațiunilor efectuate pe această structură face ca impactul asupra mediului ambiant sa fie relativ redus.

Măsurile ce trebuiesc avute în vedere de operatorul exploatării, sunt măsuri strict tehnice, ce presupun menținerea echipamentelor de suprafață în stare bună de funcționare, pentru a preveni deversarea accidentală a produselor provenite în urma extracției (țiței și apă de zăcământ) pe sol, în apele de suprafață sau de adâncime.

Concluzii

Obiectivul principal al lucrării este studiul stratigrafic și tectonic regional și de detaliu al structurii Făurești Nord în vederea prezentării perspectivelor de continuare a exploatării.

Structura Făurești Nord este situată în județul Vâlcea, la circa 40 km de orașul Drăgășani. Din punct de vedere geologic, structura aparține zonei de nord – vest a Platformei Moesice, în prelungirea nordică a structurii Făurești Sud.

Cuvertura sedimentară care acoperă fundamentul Platformei Moesice are în componență formațiuni cu vârste aparținând: Paleozoic, Mezozoic (Triasic, Jurasic, Cretacic), Miocen (Badenian, Sarmațian), Pliocen (Meoțian, Ponțian, Dacian, Romanian) și Pleistocen.

Coloana litostratigrafică din arealul structurii Făurești Nord include formațiuni sedimentare aparținând: Triasic, Jurasic, Cretacic, Miocen, Pliocen, care acoperă fundamentul platformei.

Formațiunile sedimentare ale structurii au fost afectate de mișcări de basculare ale platformei.

Aspectul structural a zonei este acela al unui monoclin ce se afundă pe direcția sud – nord, afectat de un sistem de falii longitudinale și transversale mai frecvente la nivelul Mezozoicului.

Obiectivele de interes pentru hidrocarburi sunt cantonate la nivelul Doggerului și Meoțianului.

Roca magazin la nivelul obiectivelor din Dogger este constituită din gresii silicioase. Zăcămintele pot fi caracterizate printr-o bună cpacitate de curgere și de înmagazinare.

Pe structura Făurești Nord au fost săpate 35 sonde, dintre care 26 au devenit mijloace fixe. Din totalul sondelor săpate: 4 sonde sunt în producție: 3 sonde în pompaj + 1 sondă în erupție; 2 sonde așteaptă reparații capitale; 9 sonde au fost abandonate sau sunt abandonabile; 18 sonde au fost casate sau sunt casabile; 1 sondă în injecție apă reziduală; 1 sondă cu program tehnologic.

S-a ajuns la concluzia că pentru dezvoltarea exploatării prin săparea și punerea în producție de sonde noi, cea mai optimă variantă este intensificarea exploatării prin reactivarea unei sonde vechi la care se poate efectua operația de sidetrack.

Obiectivul principal al lucrării este extinderea perimetrului zăcământului comercial Făurești Nord cu includerea sondei X1 Budești.